SPECIALIZAREA :CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE [308474]

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA :[anonimizat].univ. Absolnent.

POCIOVĂLIȘTEANU DIANA MIHAELA CĂLINA ROXANA RALUCA

TÂRGU JIU

-2019-

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………….3

CAPITOLUL 1 – Dezvoltarea economică……………………………………….5

Considerații privind conceptul de dezvoltare economică…………………………………….5

1.2 Agenții dezvoltării economice…………………………………………………………………7

1.3 Dezvoltarea economică locală………………………………………………………………..16

1.4 Politici regionale de dezvoltare………………………………………………………………25

CAPITOLUL 2- [anonimizat]………………………………………………………………………………..34

[anonimizat], urban-rural………………………………………………..34

Componentele cadrului urban…………………………………………………………….38

Componentele cadrului rural……………………………………………………………..39

[anonimizat]……………………………………39

[anonimizat]…………………….43

2.4. Transformări structurale la nivel local atât a mediului urban căt și rural…………………..46

2.5. [anonimizat]……………………..54

2.6. Prevederi și politici de dezvoltare economica urbană si rurala in României………………..60

CAPITOLUL 3 – Programe de finanțare a dezvoltării urbane si rurale în România în perioada 2015-2019 ………………………………………………..68

Studiu de caz……………………………………………………………………..76

CONCLUZII………………………………………………………………………99

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………..102

Introducere

Dicționarul explicativ al limbii române ne da o definiție a dezvoltării destul de clară și anume – “a trece de la o [anonimizat] o [anonimizat]”.

[anonimizat] a stârnit un interes aparte pentru societatea contemporană. Acest lucru se datorează faptului că dezvoltarea economică dă oricărei tari posibilitatea de a prospera și de a creste. Considerată atributul țârilor „puternice”, dezvoltarea economică creează un nou standard de viață pentru oameni având ca scop real îmbunătățirea calității vieții cetățenilor de rând. [anonimizat] „bogăției” unei țării pentru a îmbunătăți bunăstarea locuitorilor țării.

De-a [anonimizat] a căpătat în afară de dimensiunea economică, o dimensiunea socială și una ecologică. Unul din obiectivele centrale ale statului îl constituie dezvoltarea economică prin care se dorește îmbunătățirea standardului de viață prin crearea de locuri de muncă și sprijinirea inovării.

[anonimizat], respectiv, accesarea dev fonduri europene. Programele europene presupun asigurarea progresului simultan pe trei planuri: economic, social și ecologic.

[anonimizat] a trebuit să demonstreze existenta unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar și o organizare teritorială similară în perioada de preaderare la Uniunea Europeană.

[anonimizat]velul de dezvoltare economică, tarile lumii se confruntă cu o serie de probleme, încercând să găsească rezolvări bazate pe cooperare sau sprijin, în special, din partea organismelor internaționale.

CAPITOLUL .1. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

1.1.Considerații privind conceptul de dezvoltare economică

Dezvoltarea economică este unul din obiectivele centrale ale statului prin care se dorește îmbunătățirea standardului de viață prin crearea de locuri de muncă și sprijinirea inovării. De-a lungul timpului, dezvoltarea a căpătat în afară de dimensiunea economică și o dimensiunea socială și una ecologică. Termenul "dezvoltarea economică” se referă la îmbunătățirea într-o varietate de indicatori, cum ar fi ratele de alfabetizare, speranța de viață și ratele sărăciei. PIB-ul este o măsură specifică de bunăstare economică, care nu ia în considerare importante, cum ar fi timpul liber, calitatea mediului, libertatea sau justiția. Ea surprinde simultan aspecte cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în corelație cu evoluția demografică și problematica generală a omului, cât și cu evoluția echilibrului ecologic. Ideea de baza ce definește dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor în economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activitățile umane și mediul înconjurător.

O definiție a dezvoltării economice este că aceasta reprezintă “ansamblul transformărilor cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în

corelație cu evaluarea demografică și problematica generală a omului și a modului de gândire și comportamentul său, ca și cu evaluarea echilibrului ecologic 5.

Mulți economiști au pus creșterea și dezvoltarea economică sub semnul egalității sau chiar le-au identificat pe amândouă cu progresul economic. Fr. Pereu (1949) a delimitat cele două concepte. În accepțiunea sa, vede “creșterea ca o mărire susținută, de-a lungul unei perioade mai mari de timp a indicatorilor de dimensiune, la nivelul națiunii, cum ar fi produsul global în termeni reali, iar dezvoltarea este trecerea de la un sistem economic la altul, care presupune și antrenează modificări structurale ale economiei mai importante și mai profunde decât creșterea.

Dezvoltarea economică și aportul ei la ameliorarea condiției umane și a calității vieții compun progresul economic. Tot Fr. Perroux consideră că “niciun progres nu ar fi calificat astfel dacă nu era și un progres social; niciun progres nu ar merită să fie zis economic dacă ar diminua șansele înfloririi ființei umane; invers, niciun progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viață”9.

Creșterea economică este un prim factor al dezvoltării economice. Creșterea economică rezultă din modificări cantitative dar dezvoltarea economică cuprinde atât schimbările cantitative și calitative.

Creșterea economică este schimbarea pozitivă în producția reală a țării într-o anumită perioada de timp economiei în timp ce dezvoltarea economică implică creșterea nivelului de producție într-o economie, împreună cu avansarea tehnologiei, îmbunătățirea nivelului de trăi, etc.

Marin Aurelia-Camelia, “Local și regional în dezvoltarea durabilă”, Editura Sistec, Craiova, 2013, pag. 10

Ibidem, pag. 10

http://www.persee.fr/doc/reco_0035-2764_1964_num_15_4_407618_t1_0645_0000_000[ultimaaccesare

01.16]

Trifu Alexandru, “Globalizare și dezvoltare”, Editura Performantica, Iași, 2006, pag. 61

Creșterea economică este un proces automat spre deosebire de dezvoltarea economică, care este rezultatul activităților planificate.

Creșterea economică permite o creștere a PIB-ului pe de locuitor, venituri etc. Pe de altă parte, dezvoltarea economică permite îmbunătățirea ratei de speranța de viață, rată mortalității infantile, rată de alfabetizare și ratele sărăciei.

Creșterea economică poate fi măsurată atunci când există o schimbare pozitivă în venitul național, în timp ce dezvoltarea economică poate fi văzut atunci când există o creștere reală a venitului național.

Creșterea economică este un proces pe termen scurt, care să ia în considerare o creștere anuală a economiei. Dar dacă vorbim despre dezvoltarea economică este un proces pe termen lung.

Creșterea economică poate fi măsurată într-o anumită perioada de timp, spre deosebire de dezvoltarea economică care este un proces continuu, astfel încât să poată fi observată pe termen lung.

1.2 Agenții dezvoltării economice

In ceea ce privește dezvoltarea economica locala in Romania – pe fondul încercărilor de aliniere la evoluțiile care se manifesta in tarile membre ale Uniunii Europene -, am văzut care este conținutul si specificul ei, caracteristicile sale, in continuare urmând sa aflam care sunt subiecții acesteia, motorul care o pune in mișcare. Astfel, agenții dezvoltării economice locale sunt: întreprinderile, diferitele colectivități locale, Camerele de Comerț si Industrie, Statul si Uniunea Europeana.

Întreprinderile adesea sunt considerate ca beneficiare ale politicilor de dezvoltare economica locala. Ele sunt însă, cu toate acestea, actori ai dezvoltării locale. Pe de-o parte, prin diverse acțiuni de fuzionare, închidere etc., firmele pot genera  perturbări in ceea ce privește activitatea economica in plan local, cu repercusiuni asupra dezvoltării economice si sociale locale. Pe de alta parte, întreprinderile se pot implica in dispozitive de reconversie care se pot implementa prin intermediul Camerelor de Comerț si Industrie (CCI) si al uniunilor patronale. Acțiunile întreprinse in scopul limitării socului pot lua forme diferite, mergând de la contacte cu firme locale susceptibile de a angaja personalul concediat pana la acțiuni colective pe lângă responsabilii politici naționali, in vederea punerii in practica a unor dispozitive de reconversie. Spre exemplificare, in anii ’70, Regia Cărbunelui din Franța a creat o societate financiara de reconversie pentru a participa la „reindustrializarea” bazinelor miniere aflate in criza. Acestor eforturi li se pot adaugă cele ale municipalităților, care pot aduce participații financiare la societățile de reconversie Aceste experiențe favorizează cooperarea marilor grupuri cu mediul local independent de situația de criza. Alături de aceste intervenții ale marilor întreprinderi in dezvoltarea locala pot exista, bineînțeles, si intervenții ale întreprinderilor mici si mijlocii, care iau forma interrelațiilor strânse dintre acestea. Ele sunt însă dificil de înțeles si rămân numai la nivelul studiului de caz. Cu toate acestea, vitalitatea creării si dezvoltării de întreprinderi este superioara in zonele dotate cu o structura de mici întreprinderi..

5 Ciucur Dumitru, Scurtu Marin, Duțu Mihaela, Niculcea Silviu, “Macroeconomie”, Editura Interdependență Economică, Pitești, 2010, pag. 69 – 84

6 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, “Economie; Teoria Generală a economiei”, Editura Tribună Economică, București, 2004, pag. 322

Ibidem pag. 32

Ca urmare, studiul rolului întreprinderilor in dezvoltarea locala prezinta dificultăți datorate confuziei dintre capacitatea acestora de a se organiza in mod spontan si acțiunea puterii politice in vederea favorizării cooperărilor.

Colectivitățile locale au, in domeniul economic, o acțiune restrânsa atât datorita definirii unui cadru de acțiune foarte strict, a lipsei de mijloace, – aflând-se la început de drum in ceea ce privește asumarea acestor responsabilități lărgite – a lipsei de experiența si absentei unor relații clare cu celelalte niveluri administrative.

Cu toate acestea, in realitate, ansamblul colectivităților, atât micile comune mai puternice, cat si eșalonul intermediar al județului, departamentului se angajează in dezvoltarea locala.

Crearea in tarile europene a unor structuri de cooperare intercomunala având drept competente obligatorii intervenția economica si amenajarea spațiului a determinat implicarea unui nou agent cheie al intervenționismului local. El poate beneficia, in plus, de definirea unei fiscalități locale asupra întreprinderilor la scara intercomunala.

De același dinamism dispun si municipalitățile si, in particular, aglomerațiile urbane, care in mod natural drenează activitățile economice.

Camerele de Comerț si Industrie (CCI) ocupa un loc aparte in dezvoltarea economica locala. Acțiunea lor este importanta si foarte apropiata de cea a colectivităților locale, cu care trebuie sa coopereze.

CCI sunt independente de puterea publica, beneficiază de o mare autonomie financiara gratie încasărilor lor fiscale si parafiscale si reprezintă direct interesele tuturor întreprinderilor care se afla in circumscripția lor. Acțiunea acestora poate lua forme extrem de variate.

Prin legea de constituire, CCI sunt definite ca organisme publice, altfel spus, drept servicii publice având personalitate juridica si autonomie financiara.

Însărcinate cu reprezentarea intereselor comerțului si industriei pe lângă puterile publice, ele se diferențiază clar de sindicate care au un caracter de organisme corporative.

CCI au aderenți, adică toate întreprinderile înscrise in Registrul Comerțului si situate in limitele circumscripției lor.

CCI au un câmp de intervenție foarte larg, ce privește mai mult sau mai puțin intervenționismul local. Astfel:

–         au un rol reprezentativ si consultativ; ele sunt chemate sa dea guvernului avize si informații privind problemele comerciale si industriale. Ele prezinta punctele lor de vedere asupra mijloacelor de creștere a prosperității in domeniile comerțului si industriei;

–         favorizează dezvoltarea socii-economica a circumscripției lor;

–         contribuie activ la formarea profesionala la toate nivelurile;

–         joaca un rol important in informarea întreprinderilor prin punerea la dispoziția acestora de documentații, prin oferirea de consultanta specializata.

Politicile locale ale statului sunt in special de natura spațiala si regionala. Amenajarea teritoriului se definește drept o linie directoare in vederea deținerii unei repartiții mai bune a oamenilor si activităților in teritoriu.

Si in Romania, politica de repartizare echilibrata in teritoriu a forțelor de producție a fost pusa in practica pentru a remedia concentrarea excesiva a întreprinderilor in anumite zone. După 1989 aceasta politica a fost abandonata.

In tarile Europei occidentale, recunoașterea si afirmarea rolului colectivităților locale, in ce privește întreprinderile, o data cu descentralizatei, nu s-au tradus printr-o dezangajare totala a statului. Problema rolului efectiv, pe care trebuie si poate statul sa-l aibă in dezvoltarea locala, rămâne încă discutabila.

Timp de multe decenii, fenomenul dezvoltării locale n-a fost luat in considerare de către puterile publice centrale. Descentralizarea nu poate fi, deci, privita ca un transfer de preocupări, ci ca o luare in considerare a unei noi politici, pana atunci neglijata. Însă, aceasta recunoaștere rămâne incompletă.

Pe de o parte, colectivitățile nu au încă suficiente mijloace financiare pentru a se angaja in aceste acțiuni de dezvoltare locala.

Pe de alta parte, statul nu este in măsura sa aprecieze nici amploarea, nici diversitatea politicilor angajate in absenta unui aparat statistic adaptat urmăririi dezvoltării locale. El se găsește in prezent mai degrabă in situația de ignorare a terenului local sau de abandonare a acestor preocupări, decât in cea de real organizator al cadrului dezvoltării locale. Lui trebuie însă sa-i revină rolul de a sprijini intra-un mod pozitiv inițiativele locale, de a crea un mediu favorabil la care colectivitățile locale sa se poată adapta local sau, si mai mult, de a favoriza informarea asupra diferitelor inițiative locale.

In ceea ce privește cadrul european, Uniunea Europeana (UE) este îngrijorata de diversitatea situațiilor si politicilor puse in practica de diversele state membre, astfel ca vizează:

–         sa reducă diferențele de dezvoltare din diferitele regiuni prin propriile sale politici regionale;

–         sa vegheze la respectarea regulilor de concurenta amenințate de multiplicarea ajutoarelor descentralizate dificil de a fi controlate;

–         sa rezolve problema diversității fiscalizaților locale si, ca urmare, necesitatea unei eventuale armonizări a acestora.

Politica regionala europeana are in vedere reducerea disparităților de dezvoltare economica intre regiunile europene, cel mai adesea prin favorizarea emergentei condițiilor indispensabile dezvoltării de noi activități, decât printr-o susținere directa a întreprinderilor.

Nivelul bugetului european – 1,2 % din PIB-ul european – nu permite derularea unei politici de redistribuire foarte importanta. Cu toate acestea, politicile regionale reprezintă al doilea post bugetar de cheltuieli după politica agricola.

O parte din acțiuni au ca scop ameliorarea condițiilor de dezvoltare a întreprinderilor, fie prin intermediul împrumuturilor acordate de către Banca Europeana de Investiții (BEI), fie prin cel al fondurilor structurale, Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDRA) – obiectivul 1: zone cu întârzieri in dezvoltare; obiectivul 2: zone de conversie industriala – .

In fata primejdiei cauzate de multiplicarea ajutoarelor acordate întreprinderilor la toate nivelurile, Uniunea Europeana (UE) s-a angajat in egala măsura, încă din 1986, într-o politica de informare si de asistenta a întreprinderilor. Ea se afirma astfel ca un veritabil interlocutor suplimentar al întreprinderilor in general, si in special al întreprinderilor mici si mijlocii: astfel au fost înființate 39 de euro ghișee ce au ca misiune, atât de a răspunde nevoilor  de informare ale întreprinderilor, cat si de a le ajuta in inițiativele lor.

Politica europeana de reducere a dezechilibrelor constatate in plan regional este de multe ori in contradicție cu politicile spațiale ale statelor membre; de aici si ambiguitatea in relațiile dintre UE, statele membre si colectivitățile locale. Astfel, vărsămintele sub forma de subvenții acordate de către UE colectivităților descentralizate pot pune sub semnul întrebării controlul, mai mult sau mai puțin important, pe care statele membre li exercita asupra colectivităților locale prin propriile transferuri.

Intervenționismul local exista in toate tarile europene, însă dispozitivele precise sunt puțin cunoscute, pe de-o parte, datorita complexității intrinseci a acestui fenomen, si, pe de alta parte, fără îndoiala, ca răspuns la controlul exercitat la scara europeana.

Articolul 92 al Tratatului de la Roma, baza politicii concurentei europene, subliniază ca, „in afara derogațiilor” prevăzute prin Tratat, sunt incompatibile cu Piața Comuna, in măsura in care ele afectează schimburile dintre statele membre, ajutoarele acordate de către state sau prin intermediul resurselor statului sub orice forma ar fi ele, care denaturează sau amenința concurenta, favorizând anumite întreprinderi sau anumite produse.

Termenii acestui articol nu lasă nici o îndoiala in ceea ce privește intervențiile economice ale colectivităților locale, asimilate ajutoarelor acordate de stat. Cu toate acestea, Comisia Europeana a trebuit sa recunoască necesitatea ajutoarelor publice in cazul in care acestea contribuie la adaptarea necesara a structurilor industriale, la creșterea numărului de locuri de munca in zonele aflate in urma din punct de vedere economic, fără a constitui însă o forma de protecționism regional.

Ajutoarele locale, adesea nesemnificative, nu risca sa afecteze condițiile concurentei la scara europeana si deci nu ridica obiecții.

Comisia tine cont in egala măsura de exigentele concurentei internaționale -intre tarile UE si celelalte state-, si accepta ajutoarele destinate sectoarelor aflate in profunda restructurare sau, dimpotrivă, sectoarele cu înalta tehnologie si cu risc ridicat.

Suprapunerea diferitelor autorități si controale ridica problema compatibilității dintre legislațiile naționale si cele comunitare, pe de o parte, si cea a însuși controlului asupra ajutoarelor alocate, pe de alta parte.

In cazul nerespectării normelor comunitare, statele membre sunt cele responsabile de comportamentul colectivităților.

Deoarece, ajutoarele in beneficiul întreprinderilor variază de la o tara la alta, limitele impuse de către Comunitate reprezintă, după caz, constrângeri mai mult sau mai puțin importante si, ca urmare, sunt mai mult sau mai puțin facil de aplicat si controlat.

Chestiunea armonizării fiscale se pune, in general, in raport cu fiscalitatea statelor membre. Diferențierile de fiscalitate locala dintre tari se explica nu numai prin ratele diferite de impozitare, dar si prin definirea structurii fiscale locale si a bazelor de impozitare. Diferențele de tratament aplicate anumitor activități, atât prin definirea bazelor cat si prin scutirile fiscale acordate, pot varia considerabil de la o tara la alta.

Armonizarea efectiva a fiscalizaților locale nu este nici dorita si nici realizabila, fiind totuși necesara o coordonare care sa vizeze reducerea diferențelor de impozitare dintre diferitele activități. In prezent lipsesc datele exhaustive in ceea ce privește bazele fiscale, scutirile, si ratele de impozitare in ansamblul statelor membre.

Putem concluziona ca intervenția europeana îngrădește, fără îndoiala, strategiile de dezvoltare locala.

Pe de-o parte controlul asupra concurentei incita colectivitățile sa găsească mijloace de acțiune noi, dificil de controlat. Pe de alta parte, intervențiile financiare europene, care nu sunt decât un complement al cheltuielilor angajate de către stat si colectivitățile locale, modifica comportamentul agenților naționali.

Examinarea rolului diferiților parteneri ai dezvoltării locale demonstrează ca aceștia nu se definesc decât unii in raport cu alții. Însă dezvoltarea locala presupune existenta intre toți acești agenți a unor relații de cooperare care sunt însă greu de stabilit.

Vezi Marius Profiriu, op.cit., pag. 66-69 Eficacitatea reprezintă capacitatea pe care o are o acțiune de a produce rezultatele scontate, vezi Iulian Vacarel (coord.), Finanțe publice, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1999, pag. 61

7Marin Aurelia-Camelia, Op. cit., pag. 12

8Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, Op. cit., pag.

1.3Dezvoltarea Economică Locală

Fenomene precum criza economica, mondializarea economiei, trans naționalizarea – care are ca si consecința si de localizarea întreprinderilor, evoluția structurilor interne a marilor grupuri, emergenta canalelor informaționale duc la creșterea interesului pentru dezvoltarea locala. Întreprinderile acorda o atenție din ce in ce mai mare relațiilor conexe sferei schimbului. Așteptările lor in ceea ce privește serviciile publice locale au evoluat si generează intensificarea necesitații dezvoltării economice locale prin prisma politicilor adoptate de colectivitățile teritoriale.

In tara noastră, conceptul de dezvoltare economica-sociala locala își face simțita prezenta o data cu manifestarea fenomenelor de descentralizare teritoriala si desconcentrare a serviciilor publice. Deși in literatura de specialitate din Romania informațiile privind acest concept sunt de data recenta, politici de dezvoltare locale au existat si înainte de 1989, dar într-o alta viziune.

Abordarea teoretica si practica a acestui concept rezida si din necesitatea integrării tarii noastre in structurile europene, dar in primul rând din nevoia de dezvoltare a colectivităților teritoriale din Romania.

Dezvoltarea locala este un proces de diversificare si de dezvoltare a activităților economice si sociale la nivelul unui teritoriu pornind de la mobilizarea si coordonarea resurselor si energiilor existente.

Majoritatea încercărilor de a defini acest concept vizează mai degrabă descoperirea sensului, conținutului lui[1], astfel dezvoltarea locala:

–  apare ca fiind expresia solidarității locale creatoare de noi relații sociale si manifesta voința locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale;

–    un proces global, o strategie integrala, al cărui obiectiv este de a promova o alta maniera de a concepe orașele, punând accent asupra noțiunii de solidaritate si de apartenenta la aceeași colectivitate si, totodată, luptând contra mecanismelor de excludere, care sunt adesea amplificate;

–   este o acțiune de tip progresist, ea trebuie sa permită definirea unor noi reguli de joc, care sa contracareze, la scara locala, efectele perverse provocate de forțele pieței sau de activitățile tehnocratice ale statului;

–   este o acțiune liberala, ce reînvie un proces in virtutea căruia guvernele sau organismele comunitare stimulează activitatea economica si crearea de locuri de munca etc.

Caracteristicile Dezvoltării Economice Locale

Intervențiile locale in favoarea dezvoltării nu pot fi definite decât in sens larg, înglobând intervenții ce vizează in mod tradițional domenii diferite.

Astfel, distincția intre dezvoltarea locala si politicile de dezvoltare locala (care țin de domeniul statului) este greu de stabilit având in vedere ca fenomenul de dezvoltare locala poate apărea si in mod spontan, fără nici o forma de intervenție publica sau, de asemenea, intervenția publica organizata poate fi soldata eșecului.

Politicile de dezvoltare economica locala apar ca un element de dinamica al noilor politici urbane. După 1990 s-a făcut remarcata evoluția politicilor urbane, sub impactul importantei acordate aspectului social urban si al dezvoltării economice urbane.

Centrele urbane au căutat mereu sa atragă activități economice, cum ar fi de exemplu, atragerea de tehnologie de vârf prin dezvoltarea de mari proiecte imobiliare si a infrastructurii.

In ceea ce privește legătura dezvoltării locale cu amenajarea teritoriului, ambele caută sa influențeze localizarea întreprinderilor si implicit a locurilor de munca; reafirmarea si redefinirea politicilor de amenajare a teritoriului trebuie sa facă din aceasta o politica de apărare a locurilor de munca in zonele cele mai atinse de criza. In ce privește dezvoltarea locala, aceasta trebuie sa vizeze si favorizarea emergentei de noi locuri de munca.

Totuși, trebuie sa avem in vedere faptul ca amenajarea teritoriului urmărește in special realizarea echilibrului spațial, in timp ce obiectivul principal al politicilor de dezvoltare locala consta in corectarea repartiție întreprinderilor la nivel local, nu național.

Dezvoltarea locala este direct corelata si cu fenomenul de descentralizare influențând-se reciproc. Astfel, recunoașterea dezvoltării locale se înscrie in logica descentralizării – care trebuie perceputa nu numai ca o reforma politica si juridica, ci si ca o politica economica care favorizează: adaptarea mai buna a serviciilor publice la nevoile utilizatorilor, relee de comunicare mai accesibile intre/ dinspre decidenți, adaptabilitate sporita la diversitatea situațiilor toate pe fondul creșterii riscului de disparități intre diferitele zone ale tarii. In consecința, dezvoltarea locala trebuie sa se sprijine pe noțiunea de eficacitate[2] si pe spiritul de a întreprinde.

Politicile de dezvoltare locala având ca scop principal sprijinirea întreprinderilor la nivel local se găsesc, de asemenea, in relație directa si cu politicile industriale.

Pe de alta parte, dezvoltarea locala care se bazează pe coerenta unei microsocietăți, pe solidaritatea persoanelor ce fac parte dintr-o comunitate are numeroase puncte comune si cu politicile sociale in ceea ce privește: masurile de ajutor acordate dezvoltării comerțului si serviciilor in zonele rurale, realizarea unor activități economica-sociale stabile. Astfel, lupta contra insecurității in anumite zone limitrofe ale marilor orașe trebuie sa aibă la baza in primul rând masuri atractive in favoarea întreprinderilor, atragerea acestora si a vieții sociale si comerciale in respectivele zone.

Caracteristicile dezvoltării locale ar putea fi sintetizate după cum urmează:

–  poate fi in același timp economica, sociala si culturala;

–   are in vedere teritorii care pot sa corespunda sau nu cu cele din împărțirea administrativa;

–   nu constituie apanajul micilor colectivități teritoriale, putând-se manifesta in același timp atât la nivelul unui județ, cat si al unei regiuni, condiția este ca intre colectivitățile componente sa existe o anumita coeziune legata de interese, aspirații comune;

–   la realizarea sa este necesar sa intervină toți agenții economici, ceea ce implica probleme de asociere a acestora;

–  contribuie, prin valorificarea resurselor locale si prin apelul la noi forme de solidaritate, la crearea de noi organizații si instituții controlate democratic de către reprezentanții comunității;

–  asigura delegarea reprezentanților colectivității la instituții exterioare cu influenta asupra gestiunii resurselor locale.

In aceasta viziune, autoritățile publice locale trebuie sa aibă un rol de animare economica si sociala, care trebuie sa se sprijine pe cunoașterea proiectelor, pe difuzarea informației si coordonarea tuturor factorilor implicați.

Implicarea statului în creșterea și dezvoltarea economică este esențială. În orice societate, guvernul are un rol activ în gestionarea economiei prin politici economice. Aceste politici urmăresc să mențină o moneda stabilă și o creștere economică într-un ritm echilibrat.

Dezvoltarea economică cuprinde o serie de principii.

Un prim principiu ar putea presupune că, deși administrația publică are atribuții bine definite prin Constituție și trebuie să coordoneze procesul de dezvoltare economică, să asigure o bună administrare a proiectelor de dezvoltare economică și să ofere servicii de o calitate superioară, nu ea este cea care asigura venituri în societate. Firmele sau micii întreprinzători care activează în respectivul spațiu teritorial sunt cei care, prin crearea de locuri de muncă asigura și venituri.

Administrația publică asigură colaborarea dintre cetățeni și autoritățile publice. Printre funcțiile pe care această le îndeplinește amintim pe cea de execuție, de pregătire și cea de prevedere.

Un principiu secundar s-ar putea baza pe asigurarea unei bune infrastructuri. Astfel, numărul investițiilor ar spori iar acest fapt duce la crearea unor noi locuri de muncă și, implicit la creșterea veniturilor populației. O gama variată de servicii publice puse la dispoziția atât a cetățenilor, cât și a agenților economici de către autorități conduc la cheltuirea unei bune pârți a veniturilor în interiorul comunității respective. Totodată, sprijinul și promovarea pe care administrație publică le oferă afacerilor deja existente sunt importante pentru augmentarea productivității acestora deoarece “afacerile reprezintă motorul dezvoltării economice 13.

Guvernul, afacerile, educația și societatea ar trebui să colaboreze pentru a crea o economie vibrantă, printr-o strategie de investiții pe termen lung care să încurajeze întreprinderile locale, servește nevoilor societății și a oamenilor de afaceri, promovează ocuparea forței de muncă și a veniturilor, protejează mediul înconjurător și reușește să se afirme pe piață mondială.

Resursele interne de finanțare a investiților interne și programelor sociale sunt esențiale pentru creșterea economică și pentru eradicarea sărăciei. Strategiile pentru a avansa includ, printre altele, politicile macroeconomice disciplinate și politica fiscală, inclusiv obiective clare de mobilizare a veniturilor fiscale și nefiscale precum și cheltuielilor publice responsabile pentru educația de baza, sănătate, sectorul rural etc. Această responsabilitate include crearea de condiții care fac posibilă asigurarea resurselor financiare necesare pentru investiții. Factorii interni de decizie sunt cei care determina, în mare măsură, starea de guvernare, politicile macro și micro economice, finanțele publice, starea sistemului financiar, precum și alte elemente de baza ale mediului economic al unei tari. O politică fiscală solidă, cheltuielile sociale responsabile și o bună funcționare a sistemul financiar sunt esențiale pentru dezvoltarea economică și socială.

În dezvoltarea economică și socială a unei tari, rolul investițiilor este unul complex întrucât investițiile influențează ritmul de dezvoltare al acestora. Ele reprezintă baza materială care stimulează creșterea și dezvoltarea, un factor ce determina creșterea cifrei de afaceri, a profitului și a veniturilor, favorizează circulația capitalurilor și accelerează promovarea progresului tehnic și asigura mediul de afaceri

Investițiile au un rol important în asigurarea modernizării activității economice, asigura un grad mai mare de ocupare a forței de muncă, locuri de muncă cu aparaturi performanțe, îmbunătățirea calitativă a proceselor tehnologice, extinderea și generalizarea principiilor de conducere ale economiei de piață

Investițiile publice pot fi finanțate prin surse interne, veniturile autorităților cuprinzând astfel colectarea taxelor și impozitelor de la contribuabili, obținerea de donații și sponsorizări sau prin surse externe de finanțare atunci când numărul proiectelor de investiții este mare, ele sunt de amploare și costisitoare iar resursele interne de finanțare nu sunt suficiente pentru dezvoltarea economică. În acest caz administrația recurge la încheierea unor parteneriate, uneori contactează împrumuturi sau aplică pentru proiecte de finanțare.1

Parteneriatul public-privat este o colaborare între o autoritate din sectorul public și una sau mai multe companii din sectorul public. Parteneriatele pot activa în sectoare precum infrastructură, agricultură, educație, sănătate, ele putând aduce modificări semnificative în reforma instituțională.

În mare parte, proiectele de investiții publice sunt finanțate de la bugetul național al unei tari însă, când acestea sunt de mare anvergură iar resursele financiare sunt limitate, sectorul public contactează serviciile sectorului privat, în vederea obținerii unor rezultate benefice dezvoltării economice.

Unul dintre avantajele unui parteneriat este faptul că, oamenii de afaceri cunosc modul în care va evolua respectivul sector de activitate. Nu trebuie să uităm faptul că autoritățile sunt cele care creează condițiile de dezvoltare însă mediul privat de afaceri este cel care aduce venituri prin taxele și impozitele plătite către stat. Nu în ultimul rând, încheierea unui parteneriat presupune un acord, împărtășirea unor idei comune, transparență, seriozitate și sinceritate din ambele pârți astfel încât societatea civilă să beneficieze de condiții cât mai prielnice de viață.

Totodată, autoritățile sprijină și promovează activitatea economică a firmelor prin acordarea de subvenții sau scutiri de taxe pentru o perioada de timp determinată. Cum am afirmat mai sus, administrația publică nu reușește întotdeauna să ducă la bun sfârșit proiecte de investii din surse proprii. În aceste condiții ea trebuie să îmbine resursele financiare de care dispune cu finanțări externe. Pe lângă faptul autoritățile pot încheia parteneriate cu sectorul privat pentru a mai reduce din cheltuieli, ele își pot finanța cheltuielile de capital prin apelarea de împrumuturi, adică prin credite și obligațiuni, însă numai în baza legii 15

Un împrumut nu poate fi autorizat dacă nu sunt prezentate aspectele legale prin care se justifică necesitatea acestui tip de finanțare dar și faptul că autoritatea dispune de baza financiară necesară pentru a înapoia datoria fără a-i afecta stabilitatea financiară. Dacă un credit este solicitat pentru mediul economic și pentru cetățeni atunci el este favorabil. De altfel, împrumuturile trebuise realizate în vederea dezvoltării și nu în funcție de interesele personale ale edililor.

va Peniuc Tudor, “Managementul administrației publice locale și dezvoltare locală”, Editura Independentă Economică, Pitești, 2011, pag. 158-165

14Marin Aurelia-Camelia, Op. cit., pag. 64

15Ibidem, pag 126

1.4.Politici de dezvoltare regională

Inițiative de creare a unor entități “mai mari decât județele” au existat din timpuri vechi pe teritoriul țării noastre. Astfel:

până în 1859 și 1918: mai multe regiuni istorice

1938 – 1940: regiuni incipiente – Ținuturi

1950 – 1968: Regiuni

1947- 1989: Regim autoritar / sistem centralizat de planificare

1995: Asociere la UE

1998: Regiuni de dezvoltare

Sursa: http://hartiromania.celendo.ro

Fig 1.1.

Dintre activitățile sprijinite de UE, programul Phare 1997 de Creare a Instituțiilor de Dezvoltare Regională este de cea mai mare importantă pentru dezvoltarea regională în România. Acest proiect a elaborat << Carta verde a dezvoltării regionale >> în România, care a instituit un cadru larg, în care Guvernul României să poată introduce și desfășura activitatea de dezvoltare regională.

Aprobarea acestui program a fost condiționată de instituirea în România a unei legi a dezvoltării regionale. Această << Lege a dezvoltării regionale >> (Legea 151/98 a intrat în vigoare în 16 iulie 1998).

Conform acestei legi, obiectivele politicii de dezvoltare regională, care se materializează în ajutoare de stat, se localizează în următoarele direcții fundamentale:

-diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, prin -recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor –condiții istorice, geografice, economice, sociale, politice precum și preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

-pregătirea cadrului instituțional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile UE și de acces la Fondurile structurale și la Fondul de coeziune ale Uniunii Europene;

-corelarea politicilor și a activităților sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin -stimularea inițiativelor și valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării -economica-sociale durabile și a dezvoltării culturale a acestora;

-stimularea cooperării interregionale, interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economică și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile la care România este parte.

Una dintre principalele sarcini ale programului este pregătirea unui set de principii fundamentale pentru dezvoltarea politicii regionale în România, prezentat în Carta Verde. Carta include propunerile Grupului de Lucru Interministerial, destinate implementării politicii de dezvoltare regională de către Guvernul României.

Obiectivele politicii propuse sunt:

1) pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană și pentru a deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia;

2) reducerea disparităților regionale între diferite regiuni ale României;

3) integrarea activităților din sectorul public, pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor.

Carta Verde a constituit principala bază de discuție pentru conferința din mai 1997 – București, destinată politicii de dezvoltare regională în România. Programul urmărește să demonstreze că o politică regională, corect proiectată și implementată, este nu numai în avantajul regiunilor mai puțin dezvoltate, ci și al dezvoltării socii-economice globale a României.

15 Modificată prin Legea 315/2004

Carta Verde argumentează că structurarea administrativă existentă, definită prin cele 42 de județe, incluzând orașele și comunele componente, nu este o bază adecvată pentru politica de dezvoltare regională. Din perspectiva dezvoltării, ar fi mult mai eficient dacă s-ar putea realiza o structurare a țării într-un număr mai redus de regiuni de dezvoltare, formate prin agregarea județelor care au caracteristici comune și potențial de integrare funcțională. Carta Verde propune opt astfel de regiuni de dezvoltare.

De importantă crucială pentru planificarea, monitorizarea și evaluarea politicii regionale este producerea unor date statistice relevante la nivel regional, utile factorilor centrali și locali de decizie. Fără îmbunătățirea sistemului actual de statistică regională, deciziile ulterioare în acest domeniu vor fi dificil de luat. De aceea, Carta Verde propune îmbunătățiri în producerea datelor statistice regionale și susține ideea că Guvernul României, în negocierile cu EURO STAT (Oficiul de Statistică al Uniunii Europene), să adopte cele 8 regiuni, ca bază geografică pentru viitoarele regiuni statistice.

Suma de bani necesară, din bugetul de stat, pentru ca o politică de dezvoltare regională să fie implementată la același nivel cu cel din tarile membre ale Uniunii Europene. Suma trebuie să fie plasată într-un Fond National de Dezvoltare Regională (FOND), administrat de un nou corp instituțional – Consiliul National de Dezvoltare Regională (CÂND). În tarile membre ale Uniunii Europene cheltuielile publice naționale, destinate politicii regionale, au o gamă largă de variație: de la 0,015% din PIB în Danemarca, la 1,04% din PIB în Italia. În general, cele mai ridicate cheltuieli pe cap de locuitor, pentru dezvoltare regională, se înregistrează în tarile sudice, membre ale Uniunii Europene.

Instrumentele esențiale pentru implementarea politicii regionale sunt granturile de investiții, împrumuturile și garanțiile de stat pentru împrumuturi, acordate ca ajutori pentru: investiții private, investiții în infrastructura publică, consultanta, formare profesională și diseminare de cunoștințe, combaterea șomajului.

Este esențial ca, în promovarea programelor de dezvoltare regională, România să urmeze exigențele UE referitoare la ajutorul de stat. Aceste exigențe definesc anumite reguli referitoare la plafoanele ajutoarelor acordate de stat, transparența modului de acordare a granturilor și excluderea anumitor sectoare industriale și regiuni din lista celor eligibile.

Carta Verde propune ca noul organism public, CNDR, să fie instituit sub președinția unui om de afaceri cu foarte multă experiență sau a unui expert de rang academic, desemnat de către primul ministru. Membrii în CNDR trebuie să fie reprezentanți din partea: ministerelor și agențiilor/comisiilor guvernamentale și neguvernamentale centrale (Federația Orașelor, asociații de întreprinderi mici și mijlocii, sindicate, patronate s.a.m.d.); unor sectoare relevante pentru dezvoltarea regională: agricultură, industrie, transporturi și telecomunicații, forță de muncă, lucrări publice, sănătate, mediu înconjurător, turism, cercetare etc.

CNDR trebuie să aibă un Secretariat executiv, condus de către un secretar. Sarcina de bază a CNDR va fi să formuleze Programul National pentru Dezvoltare Regională. Acesta ar trebui să funcționeze ca un cadru de referință pentru planurile sectoriale ale fiecărui minister. Programul National pentru Dezvoltare Regională trebuie, de asemenea, să funcționeze ca program-cadru, în raport cu care să fie evaluate fiecare dintre programele de dezvoltare regională.

O altă sarcină esențială a CNDR va fi stabilirea priorităților pentru alocarea fondurilor de investiții limitate, din fondul național de dezvoltare regională, pentru diferite programe de dezvoltare regională. Experiența în materie de descentralizare a țârilor membre ale UE a arătat că partenerii locali se implică în dezvoltarea regională, în măsura în care pot influența deciziile în acest domeniu. În consecință, Carta Verde propune ca Agențiile de Dezvoltare Regională (ADR) să fie stabilite, pentru fiecare dintre cele 8 regiuni, pe bază voluntară.

ADR vor fi responsabile pentru coordonarea dezvoltării regionale în cadrul regiunilor respective. Compoziția consiliului ADR ar putea fi variabilă în funcție de dimensiunea regiunii. La nivelul acesteia ar putea fi incluși reprezentanți din: consiliile județene; asociațiile intercomunale; prefecturi; camerele de comerț și industrie; organizațiile de afaceri; asociațiile agricultorilor; asociații sindicale regionale; instituții academice și/sau sectorul cercetării; alte structuri regionale asociate cu dezvoltarea afacerilor.

ADR va funcționa ca organism responsabil pentru pregătirea programelor de dezvoltare regională, propunând arii prioritare de intervenție, finanțări etc. Tot acesteia îi va reveni și rolul de a negocia cu CNDR programul de dezvoltare regională propus și de a solicita finanțări din Fondul National de Dezvoltare Regională. Cel mai important instrument al ADR va fi Fondul de Dezvoltare Regională (FDR), care va permite realizarea programelor regionale. Agențiile de Dezvoltare Regională urmează să fie create pe bază de cofinanțare, utilizând fonduri publice, private și internaționale. Din acest punct de vedere, sursele de finanțare pentru ADR ar putea fi:

Fondul National de Dezvoltare Regională;

bugetele locale ale orașelor și comunelor din diferite regiuni;

sectorul privat;

agențiile internaționale de finanțare.

În cazul în care Guvernul va aloca fonduri pentru programele de dezvoltare regională și va delega autoritatea la nivel regional, pentru alocarea fondurilor unor proiecte individuale, va fi necesară stabilirea criteriilor pentru distribuirea de fonduri. Aceste criterii vor include reguli pentru tipurile de costuri, pentru cofinanțare, pentru tipurile de contribuții care pot fi implicate etc.

Regiunile de dezvoltare ale României în prezent

Așa cum se menționa anterior, în iulie 1998 a fost adoptată Legea 151 (din 2004 înlocuită de Legea 315) privind dezvoltarea regională în România, prin care s-a hotărât constituirea regiunilor de dezvoltare, cadru de elaborarea, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională, a consiliilor de dezvoltare regională și a agențiilor de dezvoltare regională. Astfel, în România au fost create, prin asocierea voluntară între consiliile județene și locale, opt regiuni de dezvoltare, entități teritoriale specifice, fără statut administrativ și fără personalitate juridică, care urmăresc sistemul european privind Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică (NUTS) și corespund nivelului NUTS II, cu o populație medie de 2,8 milioane locuitori.

Componenta regiunilor este următoarea:

Nord-Est – Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui

Sud-Est – Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Vrancea și Tulcea

Sud-Muntenia – Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman

Sud-Vest Oltenia – Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea

Vest – Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș

Nord-Vest – Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu Mare și Maramureș

7-Centru – Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu

8-București-Ilfov – municipiul București și județul Ilfov.

Harta regiunilor de dezvoltare de tip NUTS II

Fig.1.2.

La nivelul fiecărei regiuni funcționează o Agenție de Dezvoltare Regională. Sediile ADR se află în următoarele municipii: Piatra -Neamț, Brăila, Călărași, Craiova, Timișoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia și București, agențiile având birouri de lucru în fiecare dintre județele componente.

Județele componente ale regiunilor au niveluri de dezvoltare diferite și economii complementare. Acesta a fost unul dintre criteriile urmărite la agregarea județelor în regiuni, alături de cel al contiguității și mărimii.

Regiunile constituie cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională și de culegere a datelor statistice specifice

Obiectivele politicii de dezvoltare regională în România

Conform Art. au) din lg 151/1998 ( din 2004 Lg 315 ), primul obiectiv de bază al dezvoltării regionale în România îl constituie: “diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale, politice, și preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre”. Al doilea obiectiv al acestei politici este corelarea politicilor și a activităților sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin stimularea inițiativelor și valorificarea resurselor locale și regionale, în scopul dezvoltării economica-sociale durabile și a dezvoltării culturale a acestora; iar ultimul obiectiv în reprezintă stimularea cooperării interregionale , interne și internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economică și instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile la care România este parte.

Capitolul .2. Disparități privind mediul urban și mediul rural la nivel local

2.1.Analiza conceptelor urban-rural

Nu există până în prezent o definiție unică, unanim acceptată, pentru delimitarea zonelor urbane respectiv a celor rurale. Există percepții diferite în timp și spațiu referitoare la ceea ce ar trebui să fie (și la ce nu ar trebui să fie) urbanul sau ruralul și în ce privește elementele ce caracterizează ,,urbanitatea” și ,,ruralitatea”. În decursul ultimelor decenii țările Uniunii Europene au utilizat mai multe definiții ale spațiilor rural/urban, ce difereau considerabil de la o țară la alta. S-a simțit deci nevoia de a uniformiza criteriile de definire a urbanului/ruralului și de a stabili o metodologie comună cât mai bună pentru definirea spațiilor urbane/rurale. În acest scop, în anul 2010, Uniunea Europeană a adoptat o tipologie revizuită a zonelor urbane/rurale. Tipologia agreată de Uniunea Europeană stabilește 3 categorii de regiuni: regiuni predominant rurale, regiuni intermediare și regiuni predominant urbane. Această metodologie se bazează pe o variantă modificată a metodologiei OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), utilizată anterior de către Comisia Europeană care ia în calcul atât densitatea populației cât și prezența unor centre urbane mari și ponderea acestora în populația totală a regiunii. Scopul acestei noi metodologii este de a oferi o bază comună pentru toate rapoartele și publicațiile Comisiei Europene. Această tipologie a fost dezvoltată în comun de către patru direcții generale ale Comisiei Europene: Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare rurală, Eurostat, Centrul Comun de Cercetare (JRC) și Direcția Generală pentru Politica Regională.

Metodologia OCDE implică două etape:

a)Definirea unităților administrativ-teritoriale rurale de nivel 2

Metodologia OCDE clasifică unitățile administrativ teritoriale locale (LAU2) cu o populație de sub 150 loc/km2 ca fiind zone rurale. Datorită eterogenității dimensiunii în unitățile administrativ teritoriale de tip LAU2, unele LAU2 vor fi clasificate după câteva excepții:

•Localitățile mici, care sunt strict circumscrise de granița lor administrativă, au o densitate suficient de mare și, prin urmare, vor fi clasificate ca fiind urbane, în ciuda faptului că au o populație totală foarte mică.

•Localitățile foarte mari vor fi clasificate ca fiind rurale din cauza densității scăzute a populației, chiar și atunci când localitatea este destul de mare, iar marea majoritate a populației locuiește în acea localitate.

b)Clasificarea regiunilor pe baza ponderii populației din mediul rural

Un teritoriu de tip NUTS3 (e.g. județ) se clasifică astfel:

•Predominant urban (PU), dacă ponderea populației care trăiește în unități administrative rurale este sub 15%

•Intermediar (IN), dacă ponderea populației care trăiește în trăiește în unități administrative rurale este între 15% și 50%;

•Predominant rural (PR), dacă ponderea populației care trăiește în trăiește în unități administrative rurale este mai mare de 50%.

c)Încadrarea finală (conform metodologiei europene)

•Teritoriul clasificat ca fiind predominant rural în etapele 1 și 2 devine intermediar dacă conține un centru urban de peste 200 000 de locuitori reprezentând cel puțin 25% din populația teritoriului.

•Teritoriul clasificat ca intermediar prin etapele 1 și 2 devine predominant urban dacă conține un centru urban de peste 500 000 de locuitori reprezentând cel puțin 25% din populația teritoriului

Conform acestei tipologii, pentru nivelul teritorial 3 (NUTS 3), 2 județe din Regiunea Centru (Brașovul și Sibiul) se încadrează în grupa teritoriilor intermediare, iar celelalte 4 județe în grupa teritoriilor predominant rurale.

Noua tipologie ia în considerare și prevederile mai vechi agreate la nivel european incluse în Carta europeană a Amenajării Teritoriului – Carta de la Torremolinos (1983), Documentul aprobat în cadrul Consiliului Europei stabilește principiile agreate la nivel european cu privire la activitatea de amenajare a teritoriului, conținând prevederi specifice pentru:

•zonele rurale, cu agricultura ca funcțiune de bază, au un rol important. Este esențială crearea unor condiții de viață acceptabile în mediul rural, în privința tuturor aspectelor economice, sociale, culturale și ecologice precum și a infrastructurilor și dotărilor, făcând diferența între regiunile rurale sub-dezvoltate și periferice și cele aflate în vecinătatea marilor conurbații.

•zonele urbane contribuie enorm la dezvoltarea Europei și prezintă de obicei probleme de controlare a creșterii. O structură urbană echilibrată necesită implementarea sistematică a planurilor de folosință a terenurilor și aplicarea liniilor directoare pentru dezvoltarea activităților economice în beneficiul condițiilor de viață ale orășenilor.

Din motive ce țin de disponibilitatea datelor și coerența studiului, conceptele de urban și rural utilizate în lucrarea de față se bazează doar pe legislația românească, respectiv pe prevederile Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativ – teritorială a României, cu

modificările și completările ulterioare, ale Legii 351/ 2001 și ale Legii 350 /2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului.

Legea 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a –Rețeaua de localități este legea cadru care definește tipurile de localități, rețeaua de localități, ierarhia și criteriile de ierarhizare a localităților, și a conceptelor cheie și a termenilor conecși utilizați în literatura de specialitate. Astfel, potrivit legii amintite, există 6 ranguri de localități, începând cu rangul 0 care include capitala României și terminând cu rangul V atribuit satelor componente ale comunelor și satelor aparținătoare orașelor și municipiilor. Rețeaua de localități și ierarhizarea acestora sunt actualizate cuprinse în Legea 351/2001 sunt actualizate la fiecare schimbare a statutului unei localități ca urmare a legilor privind declararea ca orașe a unor comune. Criteriul referitor la numărul minim al populației (200 000 locuitori) limitează accesul în categoria superioară de localități urbane, din Regiunea Centru doar municipiului Brașov putându-i fi atribuit rangul I.

Legea preia definițiile din literatura de specialitate referitoare la conceptele urban/ rural, adaptându-le necesităților administrației locale. Legea 351/2001 definește astfel tipurile de localități din România:

2.1.1 Componentele cadrului urban

Localitate urbană

– localitate in care majoritatea resurselor de munca este ocupata in activități neagricole cu un nivel diversificat de dotare si echipare, exercitând o influenta socioeconomica constanta si semnificativa asupra zonei înconjurătoare

Oraș – unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localități, dintre care cel puțin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază și ca sistem social-economic și geografic orașul are două componente:

-componenta teritorială – intravilanul, care reprezintă suprafața de teren ocupată sau destinată construcțiilor și amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producție, de circulație, de recreare, de comerț etc.) și extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al orașului;

-componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populație și activitățile economice, sociale și politico-administrative ce se desfășoară pe teritoriul localității. Dimensiunile, caracterul și funcțiile orașului prezintă mari variații, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparține.

Orașele care prezintă o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care au condiții de dezvoltare în aceste direcții sunt declarate municipii.

2.1.2 Componentele cadrului rural

Localitate rurala (sat)

-localitate in care: a) majoritatea forței de munca se află concentrată în agricultura silvicultura, pescuit, oferind un mod specific și viabil de viața locuitorilor săi, și care prin politicile de modernizare își va păstra și în perspectivă specificul rural

-majoritatea forței de munca se afla în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca oraș și care, prin politicile de echipare și de modernizare, va putea evolua spre localitățile de tip urban

Comună- unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populația rurală reunită prin comunitatea de interese și tradiții, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice. Satele în care își au sediul autoritățile publice ale comunei sunt sate reședință.

2.2. Disparității urban-rural în contextul politicii de dezvoltare

Diferențe notabile între nivelul de dezvoltare economică și socială al zonelor urbanizate și cel al zonelor rurale se înregistrează în majoritatea statelor europene, cu cel mai mare ecart în cazul celor mai noi membri ai Uniunii Europene precum România, Bulgaria sau Croația. Ne referim la condițiile de viață și de muncă, la nivelul și oportunităților de dezvoltare economică, la infrastructura tehnico-edilitară și la infrastructura socială. Astfel, se înregistrează diferențe apreciabile între cele două medii rezidențiale în ce privește gradul de ocupare al populației, structura ocupării și nivelul veniturilor, iar în cazul celor mai multe aspecte menționate anterior zonele rurale se află în urma orașelor. Aceste discrepanțe majore generează consecințe importante, una dintre acestea fiind subutilizarea resurselor umane din zona rurală, migrația populației tinere dinspre mediul rural spre cel urban și îmbătrânirea accelerată a zonelor rurale.

Privit în acest context, este de la sine înțeles de ce consolidarea coeziunii sale economice, sociale și teritoriale se numără printre obiectivele principale ale Uniunii Europene. Uniunea dedică o proporție semnificativă din activitățile și bugetul său reducerii disparităților regionale, acordând o atenție deosebită zonelor rurale, zonelor afectate de tranziția industrială, precum și regiunilor afectate de un handicap natural sau demografic grav și permanent.

De la început,s-au înregistrat disparități teritoriale și demografice severe în interiorul Comunității Europene (în prezent, Uniunea Europeană), acestea fiind percepute ca obstacole în calea integrării și dezvoltării Europei. Tratatul fondator al Comunității Economice Europene (Tratatul de la Roma, 1957) a creat mecanisme de solidaritate sub forma a două fonduri structurale: Fondul social european (FSE) și Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA, secțiunea Orientare). În 1975, au fost introduse aspecte regionale, odată cu crearea Fondului european de dezvoltare regională (FEDR), care este menit să contribuie la corectarea principalelor dezechilibre regionale din Uniune, prin participarea la dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor rămase în urmă și la reconversia regiunilor industriale aflate în declin. În 1994, a fost creat și Fondul de coeziune. Cu toate acestea, pentru o lungă perioadă de timp aceste inițiative au beneficiat de resurse modeste. Odată cu Actul Unic European din 1986, coezi

În 2007, Tratatul de la Lisabona a introdus o a treia dimensiune a coeziunii în UE: coeziunea teritorială. Aceste trei aspecte ale coeziunii sunt sprijinite prin politica de coeziune și fondurile structurale. În prezent, baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului de funcționare al Uniunii Europene1 (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), titlu ce definește obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – și principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă Regulamentul Consiliului Nr. 1260/1996, prin care sunt stabilite prevederile generale de funcționare a Fondurilor structurale (și amendat prin Regulamentul nr. 1447/2017) precum și alte reglementări privitoare la funcționarea FS și a Fondului de Coeziune.unea economică și socială a devenit un domeniu de competență al Comunității Europene.

În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a întregii Uniunii, prin Articolele 174 – 178 ale Tratatului de funcționare al Uniunii Europene, aceasta își dezvoltă și desfășoară acțiunea care conduce la consolidarea coeziunii sale economice, sociale și teritoriale. Uniunea urmărește, în special, reducerea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate.

Așa cum s-a arătat, un obiectiv constant al acțiunilor politice ale Uniunii Europene în decursul ultimelor decenii l-a constituit reducerea decalajelor înregistrate între regiuni și în interiorul regiunilor. Având în vedere rămânerea în urmă a zonelor rurale comparativ cu orașele, eforturile financiare ale statelor membre s-au focalizat în direcția dezvoltării accelerate a acestor zone, sume din ce în ce mai mari fiind alocate în acest scop. Astfel, potrivit surselor oficiale de informații, alocarea pentru dezvoltarea zonelor rurale (exclusiv plățile directe către fermieri) au crescut de la 32 miliarde euro în perioada 1993-1999 pentru cele 15 state membre ale UE la peste 64 miliarde euro în perioada 2000-2006. Odată cu extinderile UE din 2004 (10 state), 2007 (România și Bulgaria) și 2013 (Croația), sumele pentru dezvoltarea rurală au crescut la 96 miliarde euro pentru perioada 2007-20132 și la circa 100 miliarde euro pentru perioada 2014-20203, aceste sume fiind prevăzute în cadrul Pilonul 2 al Politicii Agricole Comune și alocate prin Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR). Pentru perioada actuală de programare, în cadrul Pilonului 2 au fost stabilite 3 obiective majore: stimularea competitivității în agricultură, asigurarea managementului durabil al resurselor naturale și dezvoltarea teritorială echilibrată a economiilor și comunităților rurale incluzând 6 priorități:

-să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și în zonele rurale;

-să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să promoveze tehnologiile agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului forestier;

-să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare, bunăstarea animalelor și gestionarea riscurilor în agricultură;

-să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură și silvicultură;

-să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;

-să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în zonele rurale.

Raportat la numărul populației totale a UE, sumele pentru dezvoltarea zonelor rurale au crescut considerabil, de la 12 euro/ an în perioada 1993-1999 la 22 euro/an în perioada 2000-2006 și la 28 euro/an pentru perioadele 2007-2013 și 2014-2020 Sumelor alocate de la FEADR 2014-2020 li se adaugă și alocările pentru zonele rurale din alte Fonduri europene precum FEDR (22,6 mld. euro), FSE (6,1 mld. euro) și FC (4,6 mld. euro), ajungându-se la un total de 132,9 miliarde euro pentru întreaga perioadă 2014-20204.

2.3.Progresul urban- rural la nivel local în contextul deyvoltării economice

Conform datelor statistice oficiale ale Institutului Național de Statistică în ultimul deceniu populația din mediul urban din Regiunea Centru a scăzut continuu, de la 1.625.006 de locuitori în 2005 la 1.583.188 de locuitori în 2015 (cu 41.818 de locuitori mai puțin), în timp ce populația din mediul rural a înregistrat o creștere continuă, de la 1.028.799 de locuitori în 2005 la 1.052.027 de locuitori în 2015 (cu 23.228 de locuitori mai mult). Astfel, în 2015 față de 2005, populația din mediul urban din Regiunea Centru a scăzut cu -2,6%, în timp ce populația din mediul rural a crescut cu +2,3%. De asemenea, în 2015 față de 2010, populația din mediul urban din Regiunea Centru a scăzut cu -1,5%, în timp ce populația din mediul rural a crescut cu +1,0%. valori similare se pot observa și în 2010 față de 2005, unde populația din mediul urban din regiune a scăzut cu -1,1% în timp ce populația din mediul rural a crescut cu +1,3%.

Fig.2.1.

Tabel 2.1.1 Numărul populației după domiciliu la 1 iulie la nivelul celor două medii de rezidență din Regiunea Centru în perioada 2005-2015

Fig. 2.2.

Ritmul mediu anual de creștere a populației în perioada 2005 – 2015 la nivelul mediilor de rezidență din Regiunea Centru a fost de -0,26% în mediul urban și de +0,22% în mediul rural.

2.2. Transformări structurale la nivel local atât a mediului urban cât și rural

Structura populației pe grupe mari de vârstă

În ceea ce privește structura populației pe grupe mari de vârstă la nivelul Regiunii Centru se observă evoluții interesante în ultimul deceniu.

Populația tânără (0-14 ani) a înregistrat o scădere atât la nivelul mediului urban cât și rural din Regiunea Centru. În anul 2015 față de anul 2005 populația tânără din mediul urban a scăzut cu -2,4% (cu 5.502 de persoane mai puțin) și cu -1,3% față de 2010. Referitor la populația din mediul rural, în ultimul deceniu se observă o scădere similară cu cea din mediul urban, cu -2,3% în 2015 față de 2005 (cu 4.411 de persoane mai puțin). În ultimul deceniu, la nivelul Regiunii Centru ponderea populației tinere s-a menținut aproape constantă la nivelul celor două medii de rezidență, fiind aproximativ 54% în mediul urban și 46% în mediul rural.

Tabel 2.1. Numărul populației după domiciliu la 1 iulie la nivelul celor două medii de rezidență din Regiunea Centru în perioada 2005-2015

Fig. 2.3.

În ultimul deceniu, populația adultă (15-64 ani) din Regiunea Centru a înregistrat o scădere în mediul urban cu aproximativ 80.000 de persoane (de la 1.214.473 de persoane în 2005 la 1.134.894 de persoane în 2015) și o creștere în mediul rural cu aproximativ 30.000 de persoane (de la 67.0964 de persoane în 2005 la 69.9972 de persoane în 2015). În anul 2015 față de anul 2005 populația adultă din mediul urban a scăzut cu -6,6% și cu -4,2% față de 2010. La polul opus, în 2015 față de 2005 populația adultă din mediul rural a crescut cu +4,3% și cu +2,0% față de 2010. Din totalul populației adulte cea din mediul urban a reprezentat aproximativ două treimi, înregistrând o ușoară scădere de la 64,4% în 2005 la 63,3% în 2010 și la 61,9% în 2015.

Fig. 2.4.

În ultimul deceniu, populația vârstnică (65 de ani și peste) din Regiunea Centru a înregistrat o creștere de aproximativ un sfert la nivelul mediului urban (+23,3%) cu 43.263 de persoane mai mult, de la 185.385 de persoane în 2005 la 228.648 de persoane în 2015. În 2015 față de 2010, populația vârstnică din mediul urban a crescut cu 13,8%. În ceea ce privește populația vârstnică din mediul rural din Regiunea Centru, se observă timp de un deceniu o scădere lentă de sub 1% (cu -0,8% mai puțin, de la 167.709 de persoane în 2005 la 166.340 de persoane în 2015). În anul 2015 față de 2010 se observă o ușoară creștere a populației vârstnice din mediul rural cu +0,4%. Din totalul populației vârstnice cea din mediul urban a reprezentat puțin peste jumătate, înregistrând o creștere continuă de la 52,5% în 2005 la 54,8% în 2010 la 57,9% în 2015.

Fig. 2.5.

O privire comparativă între populația pe grupe mici de vârste (din 5 în 5 ani) din mediul urban și cel rural în ultimul deceniu poate fi observată din tabelul de mai jos.

Tabel 2.2. Numărul populației după domiciliu la 1 iulie pe grupe de vârstă la nivelul celor două medii de rezidență din Regiunea Centru în perioada 2005-2015

Fig. 2.6.

Fig. 2.7.

Raportul de dependență demografică

Un indicator statistic foarte relevant este raportul de dependență demografică, atât a tinerilor și vârstnicilor cât și la modul general.

La nivelul mediului urban din Regiunea Centru, raportul de dependență demografică a crescut constant de la 33,8% în 2005 la 35,8% în 2010 la 39,5% în 2015. Raportul de dependență demografică a tinerilor din mediul urban a înregistrat o creștere ușoară de la 18,5% în 2005 la18,8% în 2010 și la 19,4% în 2015. O creștere mai vizibilă s-a observat în contextul raportului de dependență demografică a vârstnicilor din mediul urban din regiune, de la 15,3% în 2005 la 17,0% în 2010 și la 20,1% în 2015.

Fig. 2.8.

La nivelul mediului rural din Regiunea Centru, raportul de dependență demografică a scăzut constant de la 53,3% în 2005 la 51,8% în 2010 la 50,3% în 2015. Raportul de dependență demografică a tinerilor din mediul rural a înregistrat o scădere ușoară de la 28,3% în 2005 la 27,7% în 2010 și la 26,5% în 2015. O scădere tot lentă s-a observat în contextul raportului de dependență demografică a vârstnicilor din mediul rural din regiune, de la 25,0% în 2005 la 24,10% în 2010 și la 23,8% în 2015.

Fig. 2.9.

Piramida vârstelor

Piramida vârstelor la nivelul celor două medii rezidențiale ale Regiunii Centru reflectă perioadele demografice diferite prin care a trecut România în ultimii 100 ani. Baza îngustată a piramidelor este rezultatul scăderii dramatice a natalității începând cu anul 1990, în timp ce mijlocul lărgit al piramidelor este rezultatul creșterii demografice din perioada 1967-1989 ca urmare a politicilor pro-nataliste din acea perioadă. Se remarcă, de asemenea, un dezechilibru între cele 2 sexe la grupele superioare de vârstă (peste 60 ani), dezechilibru cauzat de diferența de cca 7 ani în favoarea femeilor a speranței de viață.

Comparând piramidele de vârstă la nivelul celor două medii rezidențiale, principala diferență se observă la populația în vârstă de muncă, grupele cu vârsta între 25 și 65 ani fiind mai bine reprezentate în mediul urban decât în cel rural. Această situație este un rezultat direct al politicii de industrializare forțată din perioada 1965-1989 care a favorizat migrația de tip rural-urban.

Fig. 2.10 Fig. 2.11

Fig.2.12 Fig.2.13

2.5.Politici și planuri de dezvoltare urbană-rurală în Uniunea Europeană

Integrarea fostelor țări comuniste din centrul și estul Europei în UE este anevoioasă, dificilă și fragmentată. Diferențele de performanțe economice și sociale din momentul aderării par să se fi accentuat după criza economică și financiară, ceea ce face să se manifeste un proces de fragmentare a spațiului periferic al UE. Aceste fracturi sunt din ce în ce mai evidente atât pe dimensiunea națională, cât și pe cea regională, dar mai ales pe dimensiunea habitațională urban – rural. Disparitățile urban – rural sunt de departe cele mai pregnante în peisajul eterogen al zonei centrale și estice a UE atât din perspectivă sincronic ă, cât și diacronică.

Fără a insista asupra cauzalității distribuției spațiale a activităților economice, respectiv a mutațiilor structurale (acestea sunt prezentate de Ailenei et al., 2011a) din istoria dezvoltării economiilor naționale, chiar în condițiile unei atitudini optimiste asupra prezentului (ce ar putea considera disparitățile ca fiind efemere), îngrijorătoare sunt totuși diferențele mari de percepție a orizontului temporal al dezvoltării economice în raport cu apartenența indivizilor la cele două ă spații de habitat. Adeseori, euro barometrele evidențiază discrepanțe nete în privința aprecierii șanselor de dezvoltare economică , a gradului de optimism, a încrederii în progres etc. între locuitorii zonelor urbane în raport cu cei din zonele rurale. În aceste circumstanțe integrarea europeană a fostelor țări comuniste din centru și estul Europei are o problematică suplimentară – spațiul rural. Sprijinite financiar și instituțional prin fondurile de preaderare, aceste țări au depus eforturi deosebite pentru modernizarea spațiului rural (Ailenei et al., 2011.b). După momentul aderării la UE noile state membre din centrul și estul Europei au beneficiat de resursele financiare suplimentare puse la dispoziție de European Agricultural Guidance and Guarantee Fund. Cu toate acestea șansele de îmbunătățire a calității integrării europene a spațiului rural din noile state membre ale UE au crescut simțitor odată cu intrarea în vigoare a European Agricultural Fund for Rural Development (EAFRD). În conformitate cu principiul abordării strategice privind utilizarea EAFRD, statele membre trebuie să elaboreze și să implementeze programe naționale de dezvoltare rurală.

În România zona rurală acoperă 87,1% din teritoriu și cuprinde 45% din populație (a doua ca mărime după Slovenia) . Însă în termeni absoluți se constată că România are a doua populație rurală dintre noile state membre după Polonia (care are o pondere a zonei rurale mai mică).

Ponderea ridicată a populației din zona rurală devine o problemă atunci când aceasta este asociată cu importante disparități privind gradul de ocupare al forței de muncă, structura populației ocupate, nivelul de calificare al lucrătorilor, veniturile populației, dotările de infrastructură, calitatea vieții, accesul la educație etc.

În cazul României, există un decalaj de ocupare de opt puncte procentuale în favoarea zonei urbane, față de zona rurală. Această disparitate devine mult mai mare în cazul structurii după statutul persoanei ocupate (figura 2.14). Se poate observa predominanța angajaților și patronilor în zona urbană, respectiv a lucrătorilor pe cont propriu și a lucrătorilor din ferme familiale în zona rurală. Problema care apare aici este legată de efectele asupra productivității muncii, antreprenoriatului, respectiv a atragerii efective a populației pe piața forței de muncă (întrucât lucr ătorii pe cont propriu sunt adesea lucrători ocazionali, iar majoritatea fermelor sunt de fapt mici gospodării

Sursa: Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) – 2017.

Figura 2.14. Structura forței de muncă în funcție de statutul profesional în 2017

Inițiativele de dezvoltare locală în contextul dezvoltării rurale

Disparitățile rural-urban devin și mai evidente în privința structurii profesionale a populației ocupate (figura 2.15). Se observă că profesiile de înaltă calificare predomină în mediul urban, în

timp ce în zona rurală predomină fermierii și lucrătorii necalificați

Figura 2.15. Structura forței de muncă în funcție de grupele de ocupații în 2017

Sursa: Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) – 2017

1.Membri ai corpului legislativ, ai executivului, înalți conducători ai administrației publice, conducători și funcționari din unitățile economico-sociale și politice;

2.Specialiști cu ocupații intelectuale și științifice;

3.Tehnicieni, maiștri și asimilați;

4.Funcționari administrativi;

5.Lucrători operativi în servicii, comerț și asimilați;

6.Agricultori și lucrători calificați în agricultură, silvicultură și pescuit;

Meșteșugari și lucrători calificați în meserii de tip artizanal, de reglare și întreținere ale mașinilor și instalațiilor;

7.Muncitori necalificați.

Chiar și structura pe vârste a populației ocupate este defavorabilă zonei rurale (figura 2.16): unde predomină forța de munc ă vârstnică (peste 55 de ani) și noile cohorte de forțe de muncă (15-24 ani). În schimb, grupele de vârstă cele mai productive din populația ocupată (între 24 și 54 de ani) sunt distribuite cu precădere în zona urbană.

Sursa: Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) – 2017.

Figura 2.16. Structura forței de muncă în funcție de grupul de vârstă în 2017

Predominanța activităților agricole, a forței de muncă mai puțin calificate și experimentate, vârstnică în zona rurală are efecte directe asupra veniturilor și nivelului de trai al locuitorilor din această zonă. Disparitățile privind nivelul de trai între cele două zone de habitat pot fi evidențiate și de dotările locuințelor noi. Astfel, dacă în privința racordării la electricitate există un echilibru relativ între cele două zone, instalațiile de apă și cele de încălzire sunt mult mai prezente în zona urbană decât în cea rurală.

Sursa: INSSE.

Figura 2.17. Locuințele terminate după tipurile de instalații cu care sunt dotate în 2017

Desigur, după cum arată și Ailenei (2001) există multe alte decalaje de dezvoltare economică și sociale ale zonei rurale în raport cu zona urbană, care fac dificil procesul de modernizare și de integrare europeană a României. Dificultatea integrării europene a zonei rurale din România este accentuată și de lunga tradiție a dominanței spațiului rural în raport cu cel urban (Constantin, 1996). În perioada comunistă s-a forțat diminuarea acestei ponderi prin diferite mijloace, cel mai adesea distructive. Nici măcar tranziția la economia de piață nu a reușit o îmbunătățirea situației în condițiile în care fluxurile migratorii urban – rural le-au Axa Leader este una dintre cele patru axe componente ale Programului Național de Dezvoltare Rurală. În cadrul acestei axe, se urmăre ște îmbună tățirea guvernanței locale prin constituirea și funcționarea grupurilor de acțiune locală (GAL). Obiectivul general al axei este demararea și funcționarea inițiativelor de dezvoltare locală, iar obiective strategice care derivă din obiectivul general sunt:

-promovarea potențialului endogen al teritoriilor;

-îmbunătățirea guvernanței locale.

Acțiunile ce trebuie întreprinse în cadrul Axei 4, prin intermediul a trei măsuri, pot fi sintetizate astfel:

-Măsurile 41 și 421, prin intermediul cărora se implementează strategiile de dezvoltare locală de către GAL, în teritoriile selectate, oferă posibi-litatea atingerii obiectivelor axelor 1, 2 și 3 din EAFRD, în concordanță cu strategia elaborată la nivel local, ce se materializează prin proiecte realizate individual sau prin cooperare cu alte GAL-uri/parteneriate.

-Măsura 431, divizată în două submăsuri, respectiv:

-Submăsura 431.1 sprijină construcția de parteneriate public-private, elaborarea strategiilor de dezvoltare locale și pregătirea Planului de Dezvoltare Locală în vederea participării la selecția GAL-urilor;

-Submăsura 431.2 oferă sprijin GAL pentru: cheltuieli de funcționare, animare și dobândirea de competențe. depășit pe cele rural – urban, în ultimii ani, ceea ce face ca problema ponderii prea mari a zonei rurale să blocheze mutațiile structurale absolut necesare modernizării economiei și procesului de integrare european.

Axa Leader – șansa de îmbunătățire a raportului urban – rural

Analizând situația socială, economică și geografică, coerența teritorială și omogenitatea, raportată la numărul de locuitori și suprafața eligibilă, la alocarea financiară prevăzută pentru axa Leader, precum și interesul manifestat de actorii locali Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a estimat că, în urma procedurilor de selecție, poate rezulta un număr de 80 GAL-uri.

Astfel, suprafața eligibilă pentru Leader cuprinde o populație de aproximativ 11,7 milioane, din care aproximativ două milioane provin din orașe mici, cu până la 20.000 de locuitori.

O corelație interesantă legată de potențialul GAL-urilor o găsim la Ailenei

(2011c). Autorii constituie o baza de date adunând informații despre toate cele 111 GAL-uri selectate: valorile eligibile ale proiectelor pentru faza 431.1 (din care finanțarea publică), localitățile componente și punctajele pe cele patru criterii de selecție, valorile indicelui de dezvoltare al comunelor și populația localităților incluse în GAL. Pe baza acestor informații autorii au testat econometric corelația dintre sumele alocate GAL-urilor, populația fiecărui GAL, respectiv indicele de dezvoltare.

Valoarea scăzută a corelației se explică prin utilizarea ca variabilă dependentă doar a valorii finanțate public pentru faza pregătitore (431.1). De remarcat este coeficientul negativ asociat indicelui de dezvoltare a comunei, ceea ce arată

respectarea orientării formării de GAL-uri cu precădere în zonele mai sărace ale României. În schimb, influența scăzută a populației totale pare să fie paradoxală în condițiile în care unul dintre cele patru criterii de selecție se referă la numărul de locuitori din cadrul GAL-urilor. Se pare că valoarea eligibilă ține mai curând de tipul de proiect economic în jurul căruia gravitează fiecare GAL, și nu de dimensiunea demografică a acestuia, chiar dacă factorii de impact ai implementării proiectului trebuie să aibă în vedere și acest aspect.

2.6.Prevederi și politici de dezvoltare economică urbană și rurală în România

Dezvoltarea rurală necesită o atenție deosebită în cadrul mai larg al dezvoltării teritoriale, unde se constată o pronunțată asimetrie datorată faptului că timp de mai bine de un secol, societatea industrială a determinat dezvoltarea orașelor în detrimentul a numeroase zone rurale, în special a celor din ruralul intermediar și periferic.

În Europa, ruralul este definit[1] prin dimensiunea colectivităților, modul de utilizare a terenurilor, activitățile economice și culturale și amenajările specifice. La nivel european, clasificarea așezărilor drept rurale, după populație, se face diferit de la țară la țară, pragul variind de la 200 de locuitori (Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia), la 2000 (Franța, Luxemburg, Spania), sau chiar 10 000 de locuitori (Elveția, Portugalia). Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) consideră așezări rurale acele zone în care densitatea este inferioară valorii de 150 locuitori/km2. Conform acestui criteriu, țara noastră ar fi predominant rurală, doar capitala și câteva județe (Ilfov, Prahova, Iași) putându-se încadra în categoria spațiilor urbane.

În România, în anul 2014, populația rurală număra 9.195.250 de locuitori, adică 46,1% din populația totală a țării, în scădere cu 1,03% față de anul 2003. Echilibrul migratoriu este doar aparent, spațiul rural a pierdut și pierde în continuare cea mai importantă dintre resursele sale, resursa umană, în absența căreia punerea în valoare a bogățiilor naturale este dificilă. Migrația rural-urban înregistrată între 1990 și 2012 a fost de 2.240.183 de persoane, satele fiind expuse în continuare depopulării începute în timpul industrializării economiei din regimul comunist. Migrația inversă, urban-rural a fost în aceeași perioadă, de 1.890.807 persoane, dar remigrarea s-a făcut preponderent spre ruralul adiacent orașelor mari.

Astfel, zonele periurbane care au constituit oportunități facile de dezvoltări imobiliare (aproape de accesul rutier, de rețelele de utilități și de locurile de muncă oferite de oraș) au devenit practic prelungiri ale orașelor, cel mai adesea în contiguitate cu teritoriul acestora pierzând caracterul rural și stilul de viață generat de profilul agricol, urâțind teritoriul prin densitatea și calitatea construcțiilor. Ruralul intermediar este marcat de depopulare, de infrastructura deficitară și de o incoerență structurală la nivelul rețelei de localități. Așezările urbane mici care ar trebui să sprijine ruralul adiacent, sunt ele însele în declin. Scăderea populației unora dintre acestea sub pragul de 10000 de locuitori, le exclude de pe lista așezărilor eligibile să primească finanțare prin Programul Operațional Regional (POR), iar satele care aparțin administrativ de acestea nu beneficiază de niciuna dintre liniile de finanțare ale Planului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Ruralul periferic este zona cea mai afectată de actualele politici de dezvoltare. Acesta a devenit un spațiu fragil, expus celor 3 mari dezastre din Romînia contemporană (demografic, forestier și abandonarea agriculturii sistematice) și este practic deconectat de la procesul de dezvoltare.

La nivel declarativ[2], relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcțiunile urbane. Constituirea rețelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraș-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spațiilor de agrement, protecția și valorificarea patrimoniului natural și cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.

Politicile actuale pentru mediul rural în România

Agricultura, activitatea care definește practic mediul rural, se confruntă cu probleme deosebite. Numărul mare de exploatații agricole și ponderea covârșitoare a celor fără personalitate juridică[3] și care operează pe suprafețe de sub 5 hectare, sunt considerate a fi marile dezavantaje structurale ale agriculturii din România. În pofida unor programe europene și naționale menite să corecteze aceste dezavantaje, schimbările în timp sunt nesemnificative. Aceasta sugerează că, dincolo de eșecul unor programe de dezvoltare, trebuie să ne bazăm pe realități și să explorăm căi de dezvoltare proprii bazate pe modul de producție tradițional și pe relația specială pe La nivel declarativ[2], relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcțiunile urbane. Constituirea rețelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraș-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spațiilor de agrement, protecția și valorificarea patrimoniului natural și cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.

Politicile actuale pentru mediul rural în România

Agricultura, activitatea care definește practic mediul rural, se confruntă cu probleme deosebite. Numărul mare de exploatații agricole și ponderea covârșitoare a celor fără personalitate juridică[3] și care operează pe suprafețe de sub 5 hectare, sunt considerate a fi marile dezavantaje structurale ale agriculturii din România. În pofida unor programe europene și naționale menite să corecteze aceste dezavantaje, schimbările în timp sunt nesemnificative. Aceasta sugerează că, dincolo de eșecul unor programe de dezvoltare, trebuie să ne bazăm pe realități și să explorăm căi de dezvoltare proprii bazate pe modul de producție tradițional și pe relația specială .La nivel declarativ[2], relațiile rural-urban trebuie să asigure accesul regiunilor rurale la funcțiunile urbane. Constituirea rețelelor de localități trebuie să aibă în vedere relațiile oraș-sat, pentru a crea un țesut echilibrat, diversificarea economei zonelor rurale, dezvoltarea spațiilor de agrement, protecția și valorificarea patrimoniului natural și cultural. Încurajarea dezvoltării integrate în zone urbane, rurale și cu specific etno-cultural aparte, în scopul facilitării sinergiei dintre acestea și a unei mai bune exploatări a valorilor locale, este menționată și printre prioritățile Strategiei Europa 2020. În România, parteneriatul oraș-sat rămâne deocamdată, doar un deziderat. Ruralul reprezintă o categorie subordonată intereselor urbanului, acesta din urmă hrănindu-și bunăstarea pe seama resurselor din mediul rural. În ultimii 40 de ani, în România ruralul a constituit un important rezervor de salariați, asigurând aproximativ 50% din forța de muncă pentru dezvoltarea României (industrie, comerț, servicii). Transferul de populație, care continuă și în prezent, conduce la aglomerarea urbanului și la gestionarea tot mai dificilă și complicată a acestuia, și în același timp privează ruralul de resursa cea mai importantă pentru dezvoltare.

PNDR a susținut prin subvenție financiară fermele de semisubzistență[4] ceea ce în principiu este un lucru bun, prin faptul că accentuează funcția economică a gospodăriilor țărănești, o orientează către piață. Dar acest proces presupune schimbarea sistemului de producție și implicit cheltuieli financiare suplimentare, pe care fermierii nu și le pot permite. Fermele de semi-subzistenta beneficiază și de alte măsuri prin PNDR ca, de exemplu, plățile de agromediu, asistență tehnică, consultanță, formare profesională, etc. Încadrarea fermelor la categoria celor de subzistență sau de semisubzistență este însă discutabilă, pentru că simplitatea criteriilor (dimensiunea economică, participarea la piață și suprafața de teren) trădează o abordare superficială. Astfel, ferma de subzistență este cea care are cel mult o Unitate de Dimensiune Economica (UDE=1.200 euro), ferma de semi-subzistență are între 1 si 8 UDE, iar peste acest nivel, fermele intră în categoria celor comerciale.

În privința participării la piață – al doilea criteriu – ferma de subzistență este cea care produce doar pentru autoconsum, fermele de semi-subzistență sunt cele care realizează vânzarea a cel puțin 50% din producție, restul reprezentând autoconsum. Cel de-al treilea criteriu stabilește pragul de 5 hectare, sub care fermele ar fi de subzistență, iar peste 5 hectare – de semi-subzistență. Această încadrare trădează o blamare nejustificată a gospodăriei tradiționale, care produce, de regulă mai mult decât pentru autoconsum, dar valorificarea producției suplimentare (piețe locale, troc, sprijin familial) nu este fiscalizată. Impunerea unei suprafețe minime de teren nu ține cont de specializarea fermei (de exemplu un hectar de pomi fructiferi produce mai mult decât 5 hectare de cereale, și poate produce și pentru piață), de zona geografică, sau de specificul local.

Politicile agricole, ar putea îndepărta ruralul de modul de producție tradițional, prin favorizarea treptată la subvenții și finanțări a exploatațiilor mari, a utilizării unor soiuri de plante și animale omologate, care să asigure o productivitate sporită și producții mai mari și fiscalizate. Astfel, în ultimii ani a crescut suprafața terenului agricol pentru care se acordă subvenții și chiar se preconizează „premierea” transferurilor de ferme mici către deținătorii de suprafețe mai mari[5].

La prima vedere, sub aspectul eficienței, aceste măsuri sunt justificate, dar nu putem să nu întrevedem pericolul transformării ireversibile a ruralului tradițional și pierderea complexității și unicității sale. Comunitățile rurale ar putea înregistra creșteri ale unor indicatori economici, dar ar putea pierde resurse importante de dezvoltare, prin dispariția treptată a micii gospodării țărănești, a modului de producție tradițional, care asigură diversitatea produselor și o calitate superioară, dar și a esteticii sociale atât de căutate pentru turismul rural. De aceea cred că trebui să ne punem serios întrebarea: ce dorim să facem cu spațiul rural?

Satul, încotro?

Dezvoltarea bazată pe o agricultura modernă și din ce în ce mai tehnologizată s-a dovedit a fi în contradicție cu principiile dezvoltării durabile, cu nevoia de produse biologice, cu păstrarea culturii locale și a esteticii sociale specifice. Diversitatea spațiului rural din România necesită abordări mai concrete, mai aplecate spre realități. Evoluția în condiții geografice, istorice, sociale și culturale diferite, a determinat o mare diversitate de sate, peste care este nepotrivit să aplicăm un anumit (același) model de dezvoltare. Desigur, situația în care se află acum o bună parte din spațiul rural necesită intervenții de sus în jos, dar implicarea comunităților locale este esențială pentru a realiza o dezvoltare complexă și durabilă. Punerea în valoare a satelor tradiționale, prin turism rural și cultural, acolo unde există potențial, presupune tocmai păstrarea micii gospodării rurale, a modului de viață tradițional, pe care actualele programe de dezvoltare sunt pe cale să îl modifice structural. Transpunerea unui model pragmatic, în care prevalează eficiența economică, într-un spațiu rural fragilizat, secătuit continuu de resurse, și în special de cea mai importantă, cea umană, s-ar putea dovedi contraproductivă. De aceea, implicarea colectivităților locale în programele de dezvoltare pentru mediul rural (definirea problemelor, stabilirea priorităților, a soluțiilor) ar putea asigura adecvarea programelor la nevoile locale concrete și la o dezvoltare comunitară durabilă, cu condiția asigurării capacității lor administrative.

Marele obiectiv care transpare din programele de dezvoltare rurală, este fiscalizarea economiei rurale și în special a producției agricole. Este discutabil însă dacă fiscalizarea producției agricole ar însemna mai mult decât costurile induse de efectele acestor politici, de transformarea ireversibilă a ruralului într-o logică mai degrabă economică, ignorând funcțiile lui complexe. Funcția de locuire, de exemplu, care asigură stăpânirea teritoriului și apropierea oamenilor de resursele necesare vieții nu trebuie ignorată. Satul românesc ca spațiu de locuire necesită o nouă abordare. Un patrimoniu imobiliar impresionant prin diversitate arhitecturală și soluții constructive, prin modul de utilizare a resurselor locale, prin raportarea vetrelor de așezări și gospodăriilor la teritoriu, prin soluțiile prietenoase cu mediul înconjurător, este subutilizat, locuirea în centre urbane rămânând aspirația prioritară, datorită dotărilor edilitare superioare și locurilor de muncă.

Prezența și disponibilitatea acestui patrimoniu, care chiar dacă este privat face parte din patrimonial imobiliar national și implică o responsabilitate din partea autorităților, sugerează necesitatea unor politici de încurajare a utilizării pentru locuire, având în vedere  că gradul de motorizare în continuă creștere influențează pozitiv și mobilitatea populației. În plus, o serie de activități economice care se pot rezuma la munca de la domiciliu și sunt mai dependente de rețelele de comunicații (telefonie, internet, broadband) decât de drumuri, ar putea fi ușor delocalizate în mediul rural.Încurajarea reamenajării pentru agrement a caselor nefolosite din satele românești, în detrimentul autorizării de construcții invazive de cabane în extravilan, ar putea întări relația rural-urban. Acestea sunt desigur, câteva idei, dar soluțiile trebuie să vină de la nivel local, lucru care necesită conștientizarea și formarea oamenilor, abilitarea comunităților, creșterea capacității administrative la nivel local și descentralizarea reală.Uniunea Europeană este constituită pe principiul unitate în diversitate. Dacă viața urbană nivelează astăzi traiul oamenilor, diversitatea este dată mai ales de specificul vieții din mediul rural care, urmărind diversitatea naturii, generează spații socio-culturale și spirituale unice, inconfundabile și irepetabile, a căror păstrare reclamă o preocupare serioasă. Din această perspectivă, politicile pentru mediul rural trebuie să țină seama de contradicțiile care apar în aplicarea obiectivelor Politicii agricole commune a Uniunii Europene.

[1] Carta Europeană a Spațiului Rural

[2] Principii adoptate la Conferința de la Hanovra a Miniștrilor Responsabili pentru amenajarea teritoriului din statele membre ale Consiliului Europei – CEMAT, Hanovra, septembrie 2000

[3] Numărul total al exploatațiilor agricole în 2010 era de 3.859 mii, dintre care, 99,2% erau exploatații fără personalitate juridică (exploatații agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale), care operau 53,5 % din totalul suprafaței agricole utilizate

[4] Acest obiectiv este inscris in Planul Național de Dezvoltare Rurală , prin Masura 1.4.1. prin care se alocă anual, din bugetul comunitar, cate 1.500 euro pe ferma, pe o perioada de 5 ani.

[5] Dacă un mic fermier care are până în 5 hectare cedează exploatația prin vânzare sau arendare până la sfârșitul vieții, cu condiția să aibă peste 65 de ani, va primi 120% față de subvenția pe care a primit-o anterior.

CAPITOLUL .3.Programe de finanțare a dezvoltării urbane și rurale în România în perioada 2015-2019

Numărul cererilor de finanțare din Fondurile Structurale depuse în 2015-2019 de autoritățile locale din urban și rural, pe Autorități de Management și Programe Operaționale

FIG.3.1

RURAL

N=2960 proiecte din FS

URBAN

N=873 proiecte din FS

AUTORITATEA DE MANAGEMENT

MADR – Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

MDRL – Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței

MMFPS – Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

MAI – Ministerul Administrației și Internelor

MM – Ministerul Mediului

ME – Ministerul Economiei

PROGRAMUL OPERAȚIONAL

Măsura 322 – FEADR – Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

POR – Programul Operațional Regional

POSDRU – Programul Operațional de Dezvoltare a Resurselor Umane

PODCA – Programul Operațional de Dezvoltare a Capacității Administrative

POSMED – Programul Operațional Sectorial de Mediu

PCTE – Programe de Cooperare Teritorială Europeană

PNDR – Programul Național de Dezvoltare Rurală

POSCCE – Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice

Rate de succes în accesarea Fondurilor Structurale ale proiectelor depuse de autoritățile locale urbane și rurale, calculate pe Axe Prioritare/ Domenii Majore de Intervenție

AXELE PRIORITARE / DOMENIILE MAJORE DE INTERVENȚIE:

AP2 – POR

Îmbunătățirea infrastructurii de transporturi regionale și locale

AP3 – POR

Îmbunătățirea infrastructurii sociale

DMI 1.1 – PODCA

Îmbunătățirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico – administrativ. Operațiunea Strategiilor de Dezvoltare Locală.

MĂSURA 322 – FEADR

Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale

AP5 – POR

Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului

AP3 – POSCCE

Tehnologia Informației și comunicațiilor pentru sectoarele public și privat

Axele prioritare / domeniile majore de intervenție se prezintă astfel:

Fig.3.2.

Trei etape trebuie luate în considerare în legătură cu administrarea Fondurilor Structurale:

– Proiectarea (design-ul), care apare ca o variabil_ de intrare. Elementele care definesc această etapă crează condițiile pentru managementul efectiv și eficient al fondurilor structurale. Capacitatea de proiectare trebuie evaluată prin raportarea la cerințele ce rezultă din reglementările referitoare la fondurile structurale Regulamentele nr. 1260/99 și 438/2001).

– Funcționarea, adică măsura în care fondurile structurale sunt administrate efectiv și eficient.

– Performanța, adică măsura în care fondurile structurale au fost administrate efectiv și eficient. Este o variabilă de ieșire, care măsoară rezultatele. Performanța nu poate fi evaluată decât ex-post, la sfârșitul perioadei de programare. Măsurarea capacității administrative implică evaluarea a trei elemente (i) structura, (ii) resursele umane și (iii) sistemele și instrumentele:

(i) Structura se referă la repartizarea clară a responsabilităților și sarcinilor pe instituții sau, mai degrabă, pe unități și departamente ale acestor instituții. Această repartizare se referă la o serie de sarcini legate de fazele ciclului de viață al administrării fondurilor structurale, adică managementul, programarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea și, respectiv, managementul financiar

și controlul.

(ii) Resursele umane au în vedere capacitatea de a detalia sarcinile și responsabilitățile până la nivelul de fișa a postului, de a estima numărul și calificarea personalului și de a efectua activitatea de recrutare de personal. Aceasta deoarece asigurarea la timp și menținerea unui personal cu experiență, calificat și motivat reprezintă unul dintre factorii care condiționează succesul administrării fondurilor structurale.

(iii) Sisteme și instrumente au în vedere existența metodelor, instrucțiunilor, manualelor, sistemelor, procedurilor, formelor s.a.m.d. Cu alte cuvinte, toate acestea reprezintă elemente ajutătoare care pot spori efectivitatea funcționării sistemului. Ele permit organizațiilor să transforme cunoașterea tacită și implicită (existentă în calificările personalului) în cunoaștere explicită care să poată fi împărtășită în interiorul și în exteriorul organizației. Existența sistemelor și instrumentelor reduce vulnerabilitatea instituțiilor (de exemplu, în cazul plecărilor de personal) și contribuie la o funcționare eficientă a acestora.

Combinând sarcinile legate de ciclul de viață cu elementele care definesc capacitatea administrativă, rezultă următoarea Matrice de Administrare a Fondurilor Structurale (MAFS):

Design (Proiectare) Funcționarea Performantă Structură Resurse umane Sisteme și Instrumente Management Programare Implementare Monitorizare și evaluare Management financiar și control.MAFS de mai sus crează cadrul general și oferă lista de elemente care au un rol în administrarea fondurilor structurale de-a lungul întregului ciclu de viață.

Numărul de PROIECTE în FAZA DE PREGĂTIRE ale autorităților locale din mediile urban și rural, pentru finanțare din Fondurile Structurale, pe Autorități de Management și Programe Operaționale.

Fig.3.3.

RURAL

N=931 proiecte

URBAN

N=433 proiecte

Evaluați procesul de întocmire și depunere a proiectului (finanțat din Fonduri Structurale) pe scala de la 1 – proces foarte simplu la 10 – proces foarte dificil

RURAL

N=3891 proiecte

URBAN

N=1306 proiecte

Procente din total proiecte finanțate din Fonduri Structurale depuse sau pregătite de autoritățile locale din mediul urban/ rural

Fig.3.4.

AUTORITATEA DE MANAGEMENT

MADR – Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

MDRL – Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței

MMFPS – Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

MAI – Ministerul Administrației și Internelor

MM – Ministerul Mediului

ME – Ministerul Economiei

PROGRAMUL OPERAȚIONAL

FEADR – Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

POR – Programul Operațional Regional

POSDRU – Programul Operațional de Dezvoltare a Resurselor Umane

PODCA – Programul Operațional de Dezvoltare a Capacității Administrative

POSMED – Programul Operațional Sectorial de Mediu

PCTE – Programe de Cooperare Teritorială Europeană

PNDR – Programul Național de Dezvoltare Rurală

POSCCE – Programul Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice

Notă: La chestionar nu au răspuns 5,6 % din primării:

16 primării de municipii și orașe, 2 sectoare din București (1 și 5) și 159 comune.

CAPITOLUL. 3. STRATEGIA DE DEZVOLTARE – (CAZUL IAȘI)

PREZENTAREA STRATEGIEI DE DEZVOLTARE A MUNICIPIULUI IAȘI

Orașul Iași este un oraș cu clădiri frumoase, precum mănăstiri și biserici, prima universitate fondată din România, muzee, palate, teatre și parcuri. Dar în același timp puteți găsi clădiri cenușii de beton construite în timpurile comuniste, care se găsesc peste tot în oraș și uneori se află în apropierea clădirilor frumoase.

Orașul este de asemenea cunoscut pentru festivalul de câtece și dansuri populare, Simpozionul Național Mihai Eminescu. În jurul orașului se întâlnesc dealuri cu vederi splendide. Există și suprafețe mari industriale, utilizate parțial, care sunt uneori localizate aproape de centrul orașului și de cartierele locuite ale orașului. Dintr-un anumit punct de vedere, orașul Iași poate fi numit oraș al contrastelor.

Pe harta Europei de sud-est se observă că orașul Iași este

situat la extremitatea de est a Uniunii Europene. Este de

asemenea evident că orașul nu este hotarul Europei continentale.

Mai bine spus orașul Iași este situat în mijlocul

Europei,către Europa de est și de vest.

Datorită acestei așezări geografice, poziția orașului poate

fi caracterizată ca o poartă pentru Moldova și Ucraina din

partea Uniunii Europen

Europa pe timpul nopții

CONCEPTE TEMATICE

1) ORAȘ DURABIL

Verde, ecologic, atractiv, sănătos, interesant

– creșterea în interiorul limitelor orașului, în loc de suburbii

– redescoperirea locațiilor existente

– soluții mixte de folosință

– stimularea transportului public și folosirea bicicletelor

– rețea de spațiu public pietonal (în favoarea pietonilor)

– industrii curate

2) ORAȘ CREATIV

Oraș creativ, industriile culturale și educaționale sunt parte integrantă din revitalizarea urbană

– imagine nouă

– impuls de dezvoltare

– activități continue

– dezvoltări economice simultane

3) ORAȘ AL INDUSTRIILOR CUNOAȘTERII

Stimularea locațiilor de business prin

– infrastructura de fibră optică

– locații pentru centre de afaceri

– târguri pentru produsele ICT

– conferințe ICT

– proiect oraș virtual

– oraș universitar

4) ORAȘ AL CULTURII ȘI TURISMULUI

Provocarea turistului de a-și prelungi șederea în Iași

– promovare turistică

– festivaluri

– atracții turistice, inclusiv stațiuni de odihnă

– zone pentru destindere și amuzament

În ultimii ani s-au elaborat o multitudine de planuri pentru a pregăti România, regiunea de Nord-Est și municipiul Iași pentru aderarea la Uniunea Europeană și pentru dezvoltările lor viitoare.

Menționăm,pentru exemplificare, o scurtă selecție a acestora:

• Planul Național pentru Dezvoltare

• Planul Regional pentru Dezvoltare

• Iași – Agenda Locală 21

• Planurile sectoriale

• Planul pentru Dezvoltarea Zonei Metropolitane Iași

Fiecare plan are specificul său zonal, termene specifice de planificare și unele scopuri sectoriale. Fără a ne permite să judecăm planurile sus-citate, nu a existat de fapt un plan care să se concentreze pe aspectele forte ale orașului Iași și, plecând de la acestea, să contureze complex dezvoltarea sa de viitor, împreună cu propuneri de proiecte specifice.

Pe baza rezultatelor celei de a 2-a Mese Rotunde și a anchetei publice din luna Iunie în care au fost interogați 1097 locuitori ai orașului, s-au desprins următoarele concluzii privitoare la scenariile de dezvoltare:

Primul obiectiv strategic este ca Iașul să dețină o industrie și servicii bazate pe cunoaștere și antrenate de activitățile ITC.

Cel de -al doilea obiectiv strategic este ca Iașul să-și folosească cunoștințele și talentele pentru industrii inovativ-creative.

Cel de-al treilea obiectiv strategic este ca orașul Iași să fie larg cunoscut precum capitală culturală și turistică a României.

Cel de – al patrulea obiectiv strategic este ca Iași să devină centrul de servicii pentru întreaga Regiune de Nord-Est. În realitate, prin dimensiunile sale îndeplinește deja o puternică funcție regională. – ORAȘ AL INSPIRAȚIEI

CONDIȚIILE NECESARE STRATEGICE: CONSTRUIND IAȘI 2020

Planificarea și echilibrarea dezvoltării urbane

În analiza noastră a situației, am realizat că există o viziune a orașului Iași cu clădirile sale frumoase, faimoasele mănăstiri și biserici, cu prima universitate fondată în Româmia, muzee, palate teatre și parcuri. Alte cadre ale Iașului arată blocurile de beton gri din perioada comunistă întinse pe toată suprafața orașului, uneori situate în apropierea unor frumoase edificii. Chiar în centrul orașului se întinde o panoramă superbă a frumoaselor dealuri ce împrejmuiesc orașul, însă există de asemenea zone industriale abandonate, uneori localizate în apropierea centrului orașului și a cartierelor de locuit. Este evident faptul că orașul Iași are calitățile necesare pentru a deveni un oraș în care e plăcut să locuiești și să muncești. Iașul poate fi mândru de moștenirea sa culturală, de universitățile sale, de poziția sa geografică între dealuri și pe malul râului.

Este de asemenea evident că orașul necesită o viziune a dezvoltării pe termen lung, fără a-și pierde unele din calitățile sale. Există un risc major ca activitățile viitoare și din vecinătate să elimine unul sau mai multe dintre aspectele pozitive ale orașului. De aceea, este esențială pentru oraș, dezvoltarea unei viziuni echilibrate, ample și coerente pe termen lung și o planificare a

viitorului. Considerând această planificare pe termen lung, funcțiile spațiale și programatice ale orașului trebuie descrise într-o manieră sistematică, fiind trasate unele priorități. Unele linii principale care vor fi trasate se referă la:

o Poziția șoselei de centură;

o Locația și poziția aeroportului;

o Decizii referitoare la ariile în care se va construi și la

cele în care nu se va întâmpla acest lucru;

o Funcțiile râului Bahlui și a zonelor învecinate;

o Dealurile verzi și zonele de agrement.

Principala provocare a dezvoltării urbane viitoare va fi protejarea spațiilor deschise și a colinelor verzi în vecinate, pentru a menține sentimentul placut de a trăi și de a respira Obiectivul strategic Orizont 2020: Iași va fi și va rămâne un oraș cu spațiu pentru respirație.

Acest obiectiv strategic va fi realizat prin următoarele activități:

• Planul de dezvoltare urbană (acest proiect este deja realizat

în cadrul unui studiu de caz)

• Proiectul de mobilitate al orașului (propunere de proiect

realizată);

• Proiectul de revigorare a zonei Ciric (propunere de proiect

nerealizată încă);

Procesul de revigorare a zonei Ciric a fost adăugat deoarece, după părerea experților și a opiniei publice,constituie una din prioritățile majore ale dezvoltării urbane. Proiectul va conduce la

apariția unui parc modern de agrement, distracție și sport în afara orașului. Compoziția și funcționarea acestei zone va fi dezvoltată în acord cu planul general de dezvoltare urbanistică

Pentru îmbunătățirea unor zone specifice, drumuri, pasaje, tuneluri, există o mulțime de idei promițătoare. Pentru a lua o decizie asupra acestor idei este important de reținut faptul că există un buget redus pentru realizarea acestor activități 絜 anii următori. Prin urmare, prioritățile trebuie fixate într-o manieră sistematică și transparentă.

Aceasta se va face prin evaluarea ideilor de proiect în corelare cu planul de dezvoltare urbană, într-o anumită ordine:

Tuneluri și poduri;

Zona stațiilor de cale ferată;

Pasaje subterane și supraterane;

Noi complexe de construcții și centre; Dezvoltarea zonelor industriale; Ariile pietonale; Zone de agrement/ joacă și parcuri.

Obiectivul strategic Orizont 2020: Iași va fi un oraș ușor accesibil

În momentul considerat (august 2007), două proiecte vitale pentru accesibilitatea viitoare a Iașului erau în pregătire:

1. Planificarea și construirea șoselei de centură din jurul Iașilor

2. Modernizarea aeroportului

Alte proiecte importante de infrastructură sunt de asemenea în curs

de construcție:

3. Reabilitarea și modernizarea sistemului de străzi a orașului;

4. Reabilitarea și modernizarea sistemului de tramvaie în Iași;

5. Modernizarea sustenabilă a flotei și sistemelor de transport în comun.

Aceste 5 proiecte laolaltă, reprezintă o agendă amibițioasă privind infrastructura. În special șoseaua de centură și aeroportul vor avea consecințe economice enorme în anii ce vor urma. Pentru a implementa cu succes aceste proiecte în anii ce vor urma, vor fi absorbite majoritatea resurselor disponibile (buget, forță de muncă, suport) și de aceea vor solicita mult timp și atenție deosebită din

partea directorilor de proiect și a liderilor politici.

Pentru planificarea pe termen scurt, recomandăm ca aceste proiecte să includă:

o Continuarea pregătirii și executării proiectelor în derulare;

o Luarea unor decizii ireversibile numai când acestea sunt în concordanță cu strategia de dezvoltare urbană viitoare. Deciziile legate de infrastructură, legate de aeroport și de rețeaua de drumuri vor schimba imaginea orașului pentru secolul următor.o Ajustarea planificării acestor proiecte în acord cu planul de dezvoltare urbană când acest plan este finalizat.

La o agendă deja ambițioasă, am dori să adăugăm următoarele activități:

6. Conceperea și construirea de spații de parcare în orașul Iași (acest proiect este soluționat într-un studiu de caz). S-a realizat un studiu de fezabilitate, în care sunt prezentate alternativele pentru construcția aeroportului.

7. Managementul transportului în comun de pasageri (propunere de proiect pregătită). Locurile de parcare sunt, conform studiului public, una dintre principalele nemulțumiri ale locuitorilor Municipiului Iași. Până acum nu există o abordare sistematică pentru a face față problemei. Management-ul proiectului privind transportul în comun pentru pasageri va consta într-o analiză a cererii privind mobilitatea și în identificarea „ștrangulărilor ” referitoare la mobilitate, în ceea ce privește o formă modernă de management al traficului. Rezultatul acestui proiect va consta în real un sistem modern de taxare.

Unele idei de proiect pot fi ușor de implementat și ar trebui finalizate în scurt timp (de exemplu organizarea transportului public spre și dinspre aeroport).

Alte idei de proiect au caracter mai inovativ și trebuie să depindă de planul de mobilitate și de managementul transportului în comun de pasageri.

Obiectiv strategic Orizont 2020: Iași va dispune de servicii publice funcționale

Un exemplu important al unui proiect actual în execuție este:

• Modernizarea sistemului de încălzire

Acest obiectiv strategic va fi soluționat prin următoarele activități:

• Managementul sistemului de încălzire a orașului (propunere de proiect pregătită).

• Managementul integrat al deșeurilor solide în Iași (propunere de proiect care nu a fost încă pregătită).

Scopul va fi de a stabili modalități noi sustenabile de administrare a sistemului de încălzire pentru a realiza o abordare orientată spre client.

În viitorul îndepărtat va fi necesară introducerea de noi tehnologii pentru managementul sustenabil al energiei.

Al doilea proiect de management integrat al deșeurilor solide a fost adăugat deoarece atât după opinia experților cât și cea publică reprezintă una dintre prioritățile urbane majore. Proiectul va conduce la închiderea locațiilor vechi de colectare a deșeurilor solide și la construirea unor zone selective și sustenabile de tratament a deșeurilor solide.

Alte activități posibile sunt:

• Promovarea activităților de reducere a poluării apei și de

Îmbunătățire a calității aerului;

• Facilitarea activităților de reabilitare a sistemului subteran de

drenaj și a rețelelor de apă.

Pentru o viziune de ansamblu a măsurilor și activităților în acest domeniu facem trimitere la Planul de management metropolitan pentru Iași.

Protejarea mediului

În analiza noastră stării de fapt, am realizat că în ceea ce privește mediul există anumite îngrijorări referitoare la calitatea aerului, apei, a management-ului deșeurilor solide și a utilizării energiei.

Deși există unele aspecte pozitive privitoare la mediu, cum ar fi prezenta zonelor de conservare naturale, parcurile dendrologice, ariile împădurite, există cu toate acestea probleme de rezolvat.

• Calitatea aerului (concentrația de pulberi)

• Solul (poluarea istorică și despădurirea necontrolată)

• Apă (nivel înalt de poluare)

• Management-lu deșeurilor (absența coletării selective)

• Risipa de energie (slabă infrastructură de încălzire)

În următorii ani, odată cu creșterea economică și creșterea situației materiale a cetățenilor, aspectele legate de mediu vor fi supuse unor presiuni puternice. Deseori, câștigurile economice sunt preferate calității pe termen lung.

Prin orientarea spre o economie sustenabilă, Iașul își va organiza dezvoltarea economică de o manieră încât să permită prezervarea ariilor naturale și de vecinătate pentru un viitor îndepărtat.

Rolul administrației locale în protejarea mediului poate fi îndeplinit parțial prin realizarea unui set clar de reglementări și menținerea acestora.

De altfel, într-un număr de zone ecologic sensibile (apă, electricitate, gaz, deșeuri), administrația locală este executantul direct al serviciilor publice. Prin urmare, subiectele de mediu trebuie aliniate cu organizarea serviciilor publice.

Obiectiv strategic Orizont 2020: Iași va ținti spre o economie sustenabilă

În opinia noastră, este de importantă vitală ca aspectele de mediu să nu fie tratate ca argument unic în confruntare cu interesele economice și de infrastructură. În acest caz, interesele de mediu pierd (aproape întotdeauna) meciul.

Prin urmare, propunem ca aspectele de mediu să fie integrate celorlalte domenii pe cât de mult posibil.

Acest obiectiv strategic va fi soluționat prin următoarele activități:

• Integrarea reglementărilor privind mediul în planul de dezvoltare urbană

• transformarea serviciilor publice de apă, gaz, electricitate, și organizații eficiente din punct de vedere energetic.

• management integrat al deșeurilor solide în Iași.

Alte activități posibile sunt:

• Promovarea activităților care să informeze populația despre efectele pe termen lung ale poluării.

• Stimularea și facilitarea activităților de reabilitare a drenajului subteran și a rețelelor de apă.

Obiectiv strategic Orizont 2020: Iași va avea o administrație inovativă și orientată către client/cetățean

Nu este suficient să reorganizezi administrația orașului spre o atitudine favorabilă clientului/cetățeanului și eficientă din punct de vedere al costurilor; administrația orașului trebuie să fie întreprinzătoare și să-și dezvolte propria abordare inovativă pentru a deveni un centru de cunoaștere și de excelență în ceea ce privește furnizarea de servicii publice. Acest obiectiv are în mod evident o legătură cu opțiunea strategică a Iașilor de a deveni un centru de inovare și un centru de industrii și servicii bazate pe CIT. Se va atinge acest obiectiv strategic prin îndeplinirea următoarelor activități:

• dezvoltarea unor servicii electronice eficiente și calitative „e-guvernământ” 絜 legătură cu mediul de afaceri și instituțiile de învățământ (acest proiect este deja elaborat într- un

proiect de afaceri “business case”);

• reorganizarea administrației orașului (propunere de proiect pregătită).

Cooperarea între autoritățile locale, reprezentanții mediului de afaceri și instituțiile de învățământ, în ceea ce privește atât oferta cât și cererea furnizării de servicii de 絜altă calitate, este cea mai eficientă abordare pentru îmbunătățirea accesibilității și furnizării acestora.

Alte activități posibile sunt:

• Monitorizarea (sistemul informațional de management, calitatea serviciilor publice)

• Analizarea (crearea unei hârți sociale). Schimbările organizaționale (agenția de dezvoltare, cadastrul urban, internaționalizarea administrației orașului).

Portofoliu de proiecte

În total, 20 de propuneri de proiecte sunt remarcabile. Accentul va trebui pus pe dezvoltare economică.

Planul Strategic de Dezvoltare Sumar:

1. Orizont 2020. O imagine centrală Iași

2. Cele patru obiective economice strategice

a. Iașul va avea o industrie și servicii bazate pe cunoștințe de CIT 3

b. Iașul va fi centrul pentru industrii creative si inovative

c. Iașul va fi cunoscut tuturor ca și capitala culturală si turistică a României

d. Iașul va fi centru de servicii pe regiune

3. Condițiile strategice necesare: construind Iașul 2020

a. Dezvoltare urbană: Iașul, un oraș cu spațiu în care se poate respira

b. Infrastructura: Iașul va trebui să devină un oraș accesibil

c. Iașul va avea servicii sociale de înaltă calitate

d. Iașul va avea servicii publice de calitate

c. Iașul țintește pentru o economie durabilă

4. Crearea unei organizații puternice

a. Iașul va avea o administrație inovativă și orientată către client/cetățean Numărul total al propunerilor de proiecte 20

În ceea ce privește administrarea unui protofoliu de proiecte, precizăm următorii pași de urmat:

Pasul 1: Crearea unei imagini clare asupra a ceea ce este și a ceea ce nu este un proiect.

Pentru a avea o imagine clară asupra proiectelor actuale, este crucial să folosim o definiție clară.

Astfel, o activitate obișnuită îndeplinită de administrația orașului nu ar trebui să reprezinte un proiect. De asemenea, o idee interesantă nu reprezintă un proiect.

Pasul 2: Definirea cerințelor calitative ale proiectului, valabile pentru fiecare proiect. Un proiect fără a avea un plan prestabilit, fără un buget corespunzător, fără activități planificate și rezultate bine definite, nu poate fi considerat proiect. În planul proiectului, trebuie acordată atenție rolului administrației locale și altor instituții implicate.

Pasul 3: Stabilirea procedurilor clare despre aprobarea unui proiect. În planul strategic de dezvoltare am discutat proiectele aflate în fază de execuție și proiectele în fază de pregătire. Aceste faze trebuie să fie clare tuturor celor implicați. De aceea, trebuie stabilite procedurile de aprobare. O posibilă abordare ar putea fi:

• Ideea de proiect: nu există încă un status al proiectului. Departamentul strategic va avea periodic o evidență a actualelor idei;

• Propunerea de proiect: pentru a o prelucra, idea de proiect trebuie să fie susținută de unul sau mai multi directori;

• Proiect de afaceri – “project business case”: pentru a-l elabora, acesta trebuie aprobat de un comitet director – “steering committee” sau de o echipă de management “management team”;

• Începutul proiectului: pentru a începe, proiectul de afaceri trebuie să fie aprobat de comitetul director/echipa de management și de către factorii politici de decizie.

Pasul 4: Stabilirea unor proceduri clare privind aprobarea bugetului în general, există o serie de resurse pentru a finanța bugetul. În ordinea preferințelor:

i. Finanțare UE

ii. Bugetele naționale sau regionale

iii. Împrumuturi

iv. Bugetul local

Cu scopul de a evita procedurile administrative lungi și complicate, câteva reguli pot fi stabilite precum ar fi:

• proiectele mici ( < € 100.000) sunt în principal finanțate de la bugetul local;

• obiectivele strategice și programele pot primi un buget deja alocat – “earmarked budget” pentru a finanța proiecte mici si alte inițiative;

• proiectele de infrastructură sau proiectele de investiții cu beneficii previzibile, pot fi parțial finanțate din împrumuturi. Cheltuielile anuale directe nu pot fi finanțate din împrumuturi. De aceea, trebuie stabilite reguli clare cu privire la folosirea împrumuturilor;

• unele proiecte vor avea avantaje macroeconomice pe termen lung prin impunerea de taxe pe venituri sau alte beneficii. Trebuie stabilite reguli clare referitoare la modul în care sunt folosite aceste beneficii indirecte pentru a se aproba investițiile făcute;

• Finanțare UE este posibilă aproape în toate domeniile. Coordonarea este necesară pentru a decide cine va investiga, dezvolta, aplica și (în final) justifica cheltuielile. Pasul 5: Organizarea programelor în grupuri de proiecte – “clusters of projects”. Pentru a avea un portofoliu de proiecte administrabil, este important ca cel mai înalt nivel de management și factoriide decizie politici, să se concentreze asupra obiectivelor strategice și asupra celor mai

importante proiecte, pe maxim 10 până la 20 de proiecte. O soluție practică este aceea de a defini programe (grupuri de proiecte – clusters of projects) la nivelul obiectivelor strategice. De exemplu: un program de stimulare a turismului și de realizare a obiectivului strategic. Activitățile specifice menționate în planul strategic de dezvoltare sunt parte ale acestui program. Un director ar

trebui să fie responsabil de implementarea unui astfel de program.

Pasul 6: Monitorizarea sistematică și periodică a portofoliului de proiecte. Astfel, ar fi util a se monitoriza lunar cele mai importante 10 – 20 de proiecte si programe strategice în comitetul director, împreună cu directorii și factorii politici decizionali. Scopul nu este de a discuta fiecare proiect în detaliu, ci:

• De a avea o imagine de ansamblu asupra fazei în care se află proiectul

• De a discuta interdependențele

• De a decide asupra impedimentelor / piedicilor principale

• De a decide asupra 絜ceperii unor noi proiecte

• De a decide asupra terminării unor proiecte

În comitetul director este imposibil să se discute toate proiectele. De aceea, proiectele mai mici sunt delegate unui nivel mai jos de management .

Pasul 7: Management de proiect puternic. Asigurați-vă ca fiecare proiect are un manager de proiect calificat care să-l conducă . Cursuri despre managementul proiectului pot fi utile, rapoarte de audit, revizuiri, și evaluări ale proiectelor finalizate.

Pasul 8: Încorporați planificarea proiectului în planificarea anuală. Este important de reținut că planificarea proiectelor nu poate fi independentă de alte activități. De aceea, în planificarea normală,

activitățile proiectului trebuie luate în considerare.

Pasul 9: Informați publicul despre rezultate. Anual, autoritatea locală ar trebui să furnizeze publicului un raport sistematic,monitorizând progresul obiectivelor strategice și al principalelor proiecte.

Importanța și aportul adus de proiectele finanțate din FONDURI STRUCTURALE în implementarea strategiei local

Organizarea Oportunităților Financiare Europene

Până în momentul de față, Primăria a folosit în mod substanțial fonduri europene. Primăria Iași a executat multe proiecte în perioada de preaderare care au îmbunătățit calitatea vieții în oraș.

Aceste proiecte au fost executate într-o mare parte în domeniul vieții urbane. În primul rând, sistemul de canalizare a fost îmbunătățit în multe zone din oraș. Au fost construite și amenajate atât iluminatul public cât și aleile pietonale, și locurile de joacă. Blocurile de locuințe au fost înfrumusețate și părți ale transportului public (rețeaua de de tramvai) au fost înlocuite. În perioda 2014 – 2017 un număr total de 63 milioane RON a fost dedicat acestor proiecte cu asistență substanțială din partea fondurilor de pre-aderare.

PROBLEME CURENTE ÎN PROIECTELE CU FINANȚARE EUROPEANĂ

În acest moment cateva proiecte municipale și județene sunt în stadiul de dezvoltare. Cele mai importante sunt cele dedicate șoselei de centură și aeroportului internațional. Aceste proiecte au

fost dezvoltate în ultimii ani și vor intra în stadiul de implementare în curând. Fonduri europene substanțiale vor fi disponibile pentru ambele proiecte de infrastructură. Au fost determinați pași concreți pentru a pune în mișcare realizarea acestor proiecte considerate drept esențiale în dezvoltarea orașului.

OPORTUNITĂȚI DE FINANȚARE EUROPEANĂ 2015 – 2019

Cele două proiecte menționate mai sus sunt parte dintr-un portofoliu mai larg de proiecte al Primăriei. Primăria Municipiului Iași este foarte bine informată despre Fondurile Structurale Europene care sunt disponibile în noua perioadă 2015 -2019. Portofoliul actual de proiecte europene al Municipiului Iași este alcătuit din 39 proiecte majore cu o valoare totală mai mare de € 633 milioane.

Începând cu 1 Ianuarie a acestui an, aderarea României la UE oferă țării noastre multe oportunităti de finanțare pentru diferite tipuri de proiecte, variind de la infrastructură până la competitivitate economică și prevenirea riscurilor. România, are acum oportunitatea de a folosi aceste fonduri pentru dezvoltare. Aceasta se aplică în mod special Iașului, din vreme ce acesta este situat în una din cele mai slab dezvoltate zone ale Europei. Fondurile structurale sunt menite a oferi asistență celor mai sărace regiuni în procesul lor de dezvoltare economică.

Romania va avea acces la fondurile Obiectivului 1 și Obiectivului 3 ca și resurse majore de finanțare. Fondurile Obiectivului 1, menite să aducă regiunile la același standard european, oferă

Iașilor de departe cele mai multe oportunități. Obiectivele privesc îmbunătățirea standardelor minime de viață. Acestea sunt proiecte mari cu fonduri substanțiale pentru dezvoltarea regională, activare economică, incluziune socială, transport și accesibilitate. Fondurile Obiectivului 3 sunt menite a promova cooperarea și parteneriatele internaționale. Aceste proiecte de cele mai multe ori

sunt mai mici, sunt noi, fiind proiecte pilot dar cu șanse substanțiale de a dezvolta proiecte ulterioare și de a obține rezultate substanțiale. Obiectivul 1 are 6 programe operaționale care sunt intersante pentru Iași. Obiectivul 3 are 3 programe operaționale aplicabile Iașilor.

Este notabil că strategia propusă are foarte multe suprapuneri cu obiectivele UE pentru următorii 7 ani, element reflectat prin faptul că fiecare temă de dezvoltare sugerată are 4 sau mai multe suprapuneri cu prioritațile din programele menționate. Aceasta înseamnă că, depinzi de abordarea pentru proiectele finale, ar putea exista fonduri UE substanțiale disponibile pentru proiectele sugerate.

CONCLUZII

În ceea ce privește structura instituțională, ar fi poate necesară o mai bună conectare a întregului sistem de gestiune a fondurilor structurale la nivelurile superioare de decizie din cadrul Guvernului. Comunicarea și dezbaterea regulată, la nivel de miniltri, a problemelor legate de operaționalizarea structurii de gestiune a fondurilor structurale ar fi dezirabilă, pentru a se putea prioritiza corespunzător acest proces.

Pe ansamblu, mai puțin de 40% din personal are experiență în lucrul cu fonduri comunitare. Este vorba mai ales de experiență în sensul de a fi primit asistență tehnică sau de a fi monitorizat programe finanțate din fonduri europene. Este mai puțin vorba de realizarea de analize economico-sociale, elaborarea de strategii și cuantificarea obiectivelor de dezvoltare.. În astfel de situații, soluția constă în programe de training, de pregătire a personalului. Sunt necesare programe specifice de pregătire a personalului, axate pe aspectele legate de fondurile structurale, la toate instituțiile implicate. Majoritatea acestora a beneficiat mai degrabă de cursuri cu caracter general sau chiar nepotrivit cu sarcinile pe care le au (managementul stressului, conducere și motivație, managementul conflictelor, comunicare externă etc.). Este de aceea limpede că asigurarea resurselor umane și pregătirea acestora rămâne o problemă critică a procesului de gestiune al instrumentelor structurale. O serie de constrângeri bugetare a limitat procesul de recrutare de personal, astfel încât nivelul resurselor umane la sfârșitul anului 2018 este insuficient și relativ departe de angajamentele asumate de România în negocierile la Capitolul 21. Pe de altă parte, schemele de personal au fost se pare, în câteva cazuri, supradimensionate, fiind imaginate ex-ante fără un grad de detaliere adecvat, pe care doar procesul concret de management și implementare îl poate oferi. În plus, pentru o perioadă de câțiva ani, programele din perioada de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD) au continuat să se deruleze în paralel cu programele noi, din perioada post-aderare. Aceasta înseamnă că, în unele instituții, personalul care are deja o oarecare experiență în lucrul cu fondurile comunitare va continua să lucreze Cu alte cuvinte, dacă tot beneficiem de asistență tehnică, trebuie să o folosim la ceea ce avem nevoie. Partea română însă trebuie să își identifice punctele slabe pe care le are și să își formuleze necesitățile. Această evaluare trebuie însă realizată caz cu caz, fiindcă lucrurile stau diferit de la o instituție la alta. pe fonduri de pre-aderare, iar pentru fondurile de post-aderare va fi disponibil personal mai pu_in experimentat. Este recomandabil a se evita, totuși, trecerea de la o extremă la cealaltă, prin flexibilizarea politicii privind resursele umane. Nu trebuie ca personalul să fie subdimensionat, dar nici nu are sens să fie angajați funcționari publici doar de dragul îndeplinirii unor baremuri formale (a se vedea situațiile când angajările se realizează prin redistribuiri din interiorul aceleiași instituții, fără a exista preocuparea pentru asigurarea competențelor necesare). În contextul creat de noutatea și complexitatea subiectelor legate de utilizarea fondurilor structurale și de coeziune precum și de lipsa experienței în acest domeniu impactul asistenței tehnice primite poate fi determinant.

Multe dintre programele de asistență tehnică aflate în curs de desfășurare sunt programe de înfrățire instituțională (twinning). Sunt mai multe aspecte care merită relevate aici. În primul rând, în multe situații, implicarea reală a instituțiilor din spațiul comunitar este mai degrabă formală. În al doilea rând, programul asistenței tehnice a fost elaborat, de regulă, de partea străină, care doar în rare cazuri a beneficiat de cunoașterea prealabilă a mediului specific românesc. În al treilea rând, nu de puține ori, conținutul cursurilor de pregătire este determinat și de calificarea experților străini care pot fi mobilizați a veni în România la momente date. Pe scurt, eficiența programelor de twinning nu este cea anticipată, și asta din vina ambelor părți, care au serioase probleme de comunicare și de implicare.

O analiză a eficienței programelor de twinning pare a fi necesară. Se impune o implicare masivă a acestor programe în construirea capacității de absorbție a Fondurilor Europene.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

1. Legea 151/1998 cu modificările făcute prin Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România;

2. Legea 213/1998 privind proprietatea publică, cu modificările și completările ulterioare;

3. Legea 99/1999 prvind accelerarea reformelor economice;

4. Legea 215/2001 privind administrația publică locală, modificată (

5. Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, modificat.

6. Legea 313/2004 privind datoria publică;

7. Legea 339/2004 privind descentralizarea;

8. Ordinul MF 94/2001 privind armonizarea standardelor de contabilitate cu Directiva CEE și IAS;

9. OUG 22/2002 (Legea 288/2002) privind obligațiile de plată ale instituțiilor publice;

10. OUG 146/2002 privind utilizarea fondurilor de la Trezoreria Statului, modificată

11. Tratatul de aderare la UE a Bulgariei și României, 2005;

Uniunea Europeană

12. COM(2004) 101 final/2 din 26.02.2004: “Building our common future – Policy challenges and budgetary means of the enlarged UNION 2007-

13. COM(2004) 487 final: “Financial Perspectives 2007-

14. COM(2004) 657 final – “2004 Regular Report on Romania’s progress towards accession”;

15. Commission regulation setting out detailed rules in application of Council Regulation laying down general provisions on the European Regional Development Fund, the European Social Fund and the Cohesion Fund and Regulation of the European Parliament and of the Council on the European Regional Development Fund (COM (2005) 7979 of 12 April 2005);

16. Communication From The Commission To The Member States of 2 September 2004 laying down guidelines for a Community initiative concerning trans-European cooperation intended to encourage harmonious and balanced development of the European territory INTERREG III (2004/C 226/02);

17. Regulation (EC) No 1059/2003 of the European Parliament and of the Council of 26 May 2003;

18. Kehew, R., Giosan, V. et al (2001) Manual de evaluare preliminară a credibiliății financiare a autorităților publice locale din România utilizând indicatori financiari primari, USAID/România, Programul privind Administrația Publică Locală;

19. Strategia de dezvoltare economico – socială durabilă a Municipiului IAȘI, ORIZONT 2020

20. Planul Integrat de Dezvoltare pentru Polul de Crestere Iasi 2009 – 2015

*** Centrul Român de Politici Europene (2013), ” Raportul ”România are nevoie de Zone Urbane Funcționale”

*** Comisia Europeană (2016), ”The State of European Cities Report. Cities leading the way to a better future”

*** Comisia Europeană (2015), Regulamentul FEDR, ”Orientări pentru statele membre cu privire la dezvoltarea urbană durabilă integrată”

*** Commission of the European Communities (1999), ”European Spatial Development Perspective: Towards Balanced and Sustainable Development of the Territory of the

EU”. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities

*** Committee of Digital and Knowledge‐based Cities of UCLG, ”Smart Cities Study: International study on the situation of ICT, innovation and Knowledge in cities”, Bilbao, 2012,

*** Committee of the Regions (2016), ”Evolution of the Budget Dedicated for Rural Development Policy”

*** Committee of the Regions (2016), ”Using the Quadruple Helix. Approach to Accelerate the Transfer of Research and Innovation Results to Regional Growth”,

European Union

*** European Regional Development Fund – ERDF (Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR)

*** European Structural and Investment Funds (Fondurile europene structurale și de investiții)

*** European Union Regional Policy, „Cities of Tomorrow. Challenges, visions, ways forward”, Report 2011

28*** Institutul Național de Statistică – bazele de date: TEMPO Online, eDemos (Sistem informațional statistic în profil teritorial), Recensământ România, Anuare statistice

29*** Jurnalul Oficial C 326 , 26/10/2012 p. 0001 – 0390, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – versiunea consolidată

30*** Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național (PATN) – Secțiunea a IV-a – ”Rețeaua de localități”, lege publicată în M.O. nr. 408/2001

31*** Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul cu modificările și completările ulterioare

32*** Leipzig Charter on Sustainable European Cities, 2007

33*** Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD) – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Definition of Functional Urban Areas (FUA) for the OECD metropolitan database”, Septembrie 2013

34*** Planul de Dezvoltare a Regiunii Centru 2014 – 2020, Agenția pentru Dezvotlare Regională Centru, Alba Iulia

35*** Programul ”ESPON – The European Observation Network for Territorial

Development and Cohesion” (Rețeaua Europeană de Observare pentru Dezvoltare Teritorială și Coeziune)

36*** Proiectul ” POLICENTRIC – Parteneriat strategic pentru dezvoltarea policentrică a României”, implementat de Federația Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România (FZMAUR), Brașov

37*** Raport de expertiză Domeniul 8 ”Arii urbane funcționale”, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice

38*** Smart Community Guidebook, ”Prospering as a Smart Community”, California,Statele Unite ale Americii

39*** Strategia de Dezvoltare Teritoriala a României (SDTR), adoptată de către Guvernul României în data de 5.10.2016

Pagini internet

1. http://europa.eu.int/comm/regional_policy/ns_fr.htm.

2. http://europa.eu.int/comm/enlargement/index_en.html

3. http://europa.eu.int/comm/economy_finance/index_en.htm

4. http://www.mie.ro

5. http://www.mfinante.ro