Specializarea: Contabilitate și informatică de gestiune [301836]

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” [anonimizat]: Contabilitate și informatică de gestiune

STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII LA

S.C. INDUSTRIAL COM S.R.L. TÎRGU-MUREȘ

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Șimon Adrian Absolvent: [anonimizat]

2018

Introducere

Într-o [anonimizat] a [anonimizat], inovare, [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]-un mediu puternic competitiv și dinamic. Bunul mers al unei întreprinderi aparține într-o oarecare măsură și de politica de finanțare pe care o avansează. [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], și a [anonimizat].

Aceștia, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], revalorificarea teoriei și a practicii în tratarea și maniera unei firme. [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat]-am propus să prezint o analiză de structură financiară a [anonimizat], acestea fiind împărțite în cinci capitole fiecare având o anumită semnificație cum ar fi: [anonimizat], [anonimizat].

Primul capitol are în vedere introducerea în structura financiară a [anonimizat] a întreprinderii.

Capitolul următor constă în alegerea corectă a unei structuri financiare prin unele premise de fundamentare și criterii stricte de alegere a acesteia împreună cu determinarea destinației resurselor.

Al treilea capitol în care este dezvoltat conținutul și modul de determinare a componentelor

ale structurii financiare prin enumerarea și definirea capitalurilor împrumutate și capitalurilor proprii. Al patrulea capitol dezbate totalitatea formelor de finanțare internă sau externă la care ar putea să apeleze o entitate precum și explicarea noțiunii de plan de finațare, toate acestea ocupând un rol important pentru buna funcționare a unei activități. Iar în ultimul capitol al lucrării prezente am construit studiul de caz efectuat la S.C. INDUSTRIAL COM S.R.L. unde am calculat, comparat și analizat ratele structurii financiare însoțite de tabele, grafice separate pentru fiecare categorie de rată.

Pentru bibliografie am făcut o selecție dintre cărțile din domeniul finanțelor, contabilitate, gestiunea financiară de anumiți autori români, din care am dezvoltat informațiile despre tema aleasă.

CAP. 1. CONȚINUTUL STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Structura financiară a întreprinderii reprezintă, ansamblul complex și coordonat al diverselor surse de finanțare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finanțat. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară reflectă compoziția capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din această cauză compoziția financiară este intitulată și „structura capitalurilor întreprinderii”. Ca urmare, structura financiară sau structura capitalurilor unei firme este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprindere.

Conceptul de structură financiară a întreprinderii

Structura financiară simbolizează una dintre cele mai folosite noțiuni în finanțele corporative și managementul financiar, în cele mai multe studii din acest sector păstrând ca idee de bază în caracterizarea acestuia o varietate de posibilități de asortare a surselor folosite de către o întreprindere pentru subvenționarea muncii sale. Sub acestă latură financiară, conceptul de „structură” se redescoperă în cercetările de specialitate sub următoarele denumiri: structură de finanțare, structură de capital, structură financiară, acestora le vor fi necesare câteva edificări. Dar de cele mai multe ori se pune o întrebare „Poate ca între toate cele enunțate să există o concordanță sau din potrivă, o deosebire netă?” În numeroase cărți, lucrări, clauzele de structură financiară, structură de capital și structură a capitalurilor sunt apreciate ca fiind sinonime. „Structura financiară a întreprinderii sau structura capitalurilor desemnează totalitatea surselor de finanțare (proprii din autofinanțare și din majorarea de capital social; împrumutate comercial, bancar sau obligatar și mixte, derivate), precum și ponderile acestora față de total în valori contabile și în valori de piață”. Un punct de vedere asemănător se găsește și la alți autori ce apreciază că prin structura financiară (intitulată și structura de capital) se interpretează ca fiind o referință existentă între finanțările pe termen lung și cele pe termen scurt sau ca element al capitalurilor procurate atât pe surse de proveniență cât și pe intervale de folosință.

Concluzia este că există un element de deosebire reprezentat de scadența fondurilor împrumutate. Astfel, în timp ce structura de finanțare cuprinde totalitatea elementelor (indiferent de natura și termenul pentru care sunt atrase de întreprindere), structura financiară (de capital) se definește doar pe baza surselor de finanțare pe termen mediu și lung.

Structura financiară ilustrează, deci, structura tuturor capitalurilor firmei și se manifestă ca raport fie între capitalurile proprii și datoriile firmei, fie între sursele interne de finanțare ale acesteia și cele externe, fie între finanțările pe termen scurt și finanțările pe termen lung. De obicei, pentru o întreprindere se află posibilitatea selectării între mai multe structuri financiare alternative. În acestă ipostază, apare ca relevantă stabilirea semnificației, alături de termenul general de structură de capital, adică cel de structură optimă a capitalului. Astfel, pentru un proiect de investiții, o firmă poate alege oricare dintre surse sau poate să le combine în diferite forme dar se pune problema care sursă sau ce combinație este mai bună pentru a maximiza valoarea firmei, obiectivul final. Ca urmare, structura capitalului ar trebui examinată din punct de vedere al impactului asupra valorii firmei.

Teorii legate de structura financiară a întreprinderii

Teoria clasică sau tradițională

Această teorie se referă la relația dintre costul capitalului firmei și structura capitalului care a fost elaborată în perioada în care finanțele mai erau sub o diviziune a economicului. Indecele datoriei poate fi calculat ca proporție a datoriei în totalul capitalului (capital propriu + datorii). Acest indice este măsurat de-a lungul axei orizontale, iar costurile specifice ale capitalului unei firme în funcție de acest indice este pe axa verticală, acesta este indicat prin linia „kD”. Cu cât costul datoriei crește, costul datoriei ramâne constant timp cât creditorii nu percep nici o expunere la dezvoltarea riscului de datorii, a obligațiilor întreprinderii față de aceștia. În punctul C creditorii vor crede că datoria a atins o proporție critică. Un împrumut în plus va crește indicele datoriei dincolo de punctul C, crescând semnificativ riscul neonorării obligațiilor de plată ale firmei. Creditorii vor cere o compensație mai mare pentru asumarea acestui risc ridicat și deci costul unei datorii suplimentare va crește. Costul specific al capitalului propriu este indicat de linia „kCp” este situată deasupra liniei costului datoriilor în toate cazurile deoarece capitalul propriu este mai scump decât datoriile.

Această teorie are mai multe semnificații cum ar fi: managerul financiar trebuie să gestioneze indicele datoriei pentru a păstra structura capitalului în punctul optic, o altă consecință a teoriei clasice este aceea că firma trebuie să-și crească noile fonduri într-o proporție care să asigure menținerea structurii optime a capitalului.

Fig. 1.1. Teoria clasică sau tradițională

Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei”.

Teoria Modigliani & Miller

Această teorie este cunoscută drept urmare articolului publicat de Franco Modigliani și Merton Miller intitulat „The Cost of Capital, Corporation Finance, and Theory of Investment” (1985) care prezintă o noua teorie a structurii capitalului, expunând rezultatele cercetărilor legat de relația dintre costul capitalului și structura acestuia. Foarte multe nu s-au schimbat față de teoria clasică, costul datoriei se compară la fel ca în cea clasică, costul capitalului propriu este mai ridicat decât cel al datoriei. Cei doi economiști Midigliani și Miller afirmă că evidența statistică pe care-și bazează teoria, indică ca costul mediu ponderat al capitalului este o linie dreaptă care nici nu crește nici nu scade. Pentru a rămâne constant costul mediu ponderat, costul capitalului propriu trebuie să crească. O creștere a costului liniei capitalului propriu arată că acționarii cer o compensație mai mare pentru expunerea lor la riscul de neplată de îndată ce firma începe să se împrumute.

Modigliani și Miller consideră că valoarea unei firme depinde de profitul său din exploatare și nu din profitul net minus costurile de exploatare rezultând că indicele datoriei nu are efect asupra valorii firmei deoarece el nu afectează costul mediu al capitalului.

Cei doi au făcut mai multe prezumiții la construirea acestei teorii spunând că investitorii sunt toți raționali și la fel de bine informații sau o altă prezumiție ar fi că costurile de tranzacție pentru comercializarea valorii mobiliare sunt fluctuante, sau că toate firmele au același risc al afacerilor ar trebui să aibă venit așteptat și deci același cost mediu ponderat al capitalului, cei doi economiști mai spun că investitorii pot substitui datoria lor personală pentru datoria firmei când ei nu sunt satisfăcuți cu nivelul datoriei firmei.

Deși în mod teoretic teoria M&M este valabilă, în realitate condițiile arătate mai sus nu au loc.

Fig. 1.2. Teoria Modigliani și Miller

Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei”.

Teoria modernă

Implicațiile teoriei moderne sunt compatibile cu practicile actuale ale firmelor. Firmele cu indicii datoriei aproape de punctul F trebuie să crească fondurile prin emiterea obligațiunilor, iar firmele cu indicii datoriei aproape de punctul C trebuie să crească fondurile prin vânzarea de acțiuni comune. Aceste doua pot emite atât obligațiuni cât și acțiuni comune. În cazul unei firme profitabile nu este nevoie să se apeleze la împrumut când acesta plătește dividende sub 100% din profitul realizat. Când este nevoie de o noua finanțare externă, acest fenomen și deductibilitatea fiscală a plăților de dobânzi conduce aproape întotdeauna la apelare de împrumut.

Concepția contemporană a structurii capitalului clarifică problemele practice cu care se confirmă concepția clasică. Ea evită de asemenea, obligația unor prezumiții nerealiste ca în teoria M&M.

Fig. 1.3. Teoria modernă

Sursă: Nicolae Hoanță „Gestiunea finanțelor firmei”.

CAP. 2. PREMISE DE FUNDAMENTARE ȘI CRITERII DE ALEGERE A STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Premise de fundamentare a structurii financiare a întreprinderii

Compoziția financiară a firmei se bazează pe precizările de fundamentare ce se definesc viceversa, la nivel cantitativ și calitativ.

Ideea de bază care are întâietate și care este reflectată de levierul financiar brut al întreprinderii, valoarea sa fiind reprezentată în conformitate cu datoriile financiare și capitalurile proprii, reflectând capacitatea managerilor financiari de a atrage resurse externe pentru a dinamiza eficiența capitalurilor proprii, acestea fiind consecința activității evoluate, dar și în modul în care se gestionează volumul investițiilor. Așadar se constituie dimensiunea necesarului de finanțare care poate fi, fie pe calea finanțării din fondurile proprii, fie prin surse externe.

O altfel de precizare a structurii financiare este dată de mărimea firmei, care este examinată sub o configurație fizică sau sub o configurație economico-patrimonială adică: volumul și valoarea producției realizate, valoarea patrimoniului, numărul de personal folosit si productivitatea pe salariat, etc.

Calibrul unei întreprinderii are asupra sa presupuse structuri financiare care sunt diverse, proporția face realizabilă sau elimină a apela la surse de finanțare care au un suport ereditar și asigurări reale sau necesită existența unor forme juridice specifice firmei, adică oarecare tipuri de societăți. Acestă mărime a societatii marchează cotarea titlurilor la bursa de valori sau pe piața extrabursieră. Prin prezența societatii pe piața de capital determină din perspectiva tehnica structura financiară, fiindcă se regurge la oportunitatea de preocupare a capitalului, iar titlurile emise adică obligatiuni și actiuni pot fi plasate, fără mijloace care să implice anumite obligații.

A treia premisă a structurii financiare are în vedere durata ciclului productiv. Când procesul productiv este mai îndelungat, ritmul de realizare al fluxurilor financiare reprezentând profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri. Apare și necesitatea de sprijin financiar temporar cum ar fi datoriile pe intervale lungi care necesită structuri financiare optime. În cazul preocupărilor principale caracterizate printr-o viteză de rotație mai mare a capitalului, pe primul plan fiind datoriile pe termen scurt, iar volumul fondurilor proprii este mai ridicat.

O altă premisă importantă a structurii financiare reprezintă importanța acționarilor majoritari, fiindcă capacitatea tehnică și financiară a acestora ușurează la apelarea unor surse externe în condiți rentabile și pe termene lungi. În general orice tip de întreprindere, în funcție de caracteristicile sale particulare, imbratiseaza o structură financiară particularizată care este conditionată de profesionalismul echipei de management.

Structura financiară este legata în general de sfera în care societatea își deruleză activitatea sub aspectul cadrului juridic legiferat prin hotararea autorităților publice.

Hotărârile care țin de structura capitalului sunt influențate de anumiți factori cum ar fi:

Gradul de risc al afacerilor firmei sau gradul de risc inerent activelor firmei, dacă nu s-ar utiliza deloc capitalul împrumutat, dacă gradul de risc al afacerilor este mai mare, rata optimă a îndatorării pentru firma respectivă este mai mică.

Poziția firmei în ceea ce privește impozitele. Temeiul principal al utilizării capitalului împrumutat este că, dobânda e o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, acesta provoacă scăderea costului efectiv al capitalului împrumutat. Cu toate acestea, dacă o mare parte a veniturilor brute ale unei întreprinderi este deja neimpozabilă ca urmare a deducerii amortizării sau preluării pierderilor din anii anteriori, rata impozitului va fi redusă. Iar în această situație capitalul împrumutat nu este foarte avantajos ca și în cazul unei întreprinderi cu o rată mai ridicată a impozitului.

Flexibilitatea financiară sau capacitatea de a obține capital în condiții rezonabile, atunci când mediul economic este advers. Pentru o bună stabilizare a întreprinderii, este necesară furnizarea de capital în mod regulat, la rândul lor activitățile stabile sunt vitale pentru obținerea succesului pe termen lung. Doar întreprinderile cu o situație financiară contabilă bună, vor primi credite în condițiile unei politici monetare restrictive. Disponibilitatea potențială a fondurilor în viitor, și consecințele unei crize de resurse bănești, pot avea o influență majoră asupra structurii obiectiv a capitalului.

Criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii

a) Riscul afacerilor

Riscul afacerilor este definit ca schimbarea inerentă în proiecțiile de perspectivă care sunt în legătură cu activele sau acțiunile, dacă firma nu se folosește de datorii pentru finanțarea sa. Acesta este factorul cel mai determinant în structura capitalului firmei.

Pericolul intereselor variază de la o branșă de activitate la alta și de la o firmă la alta, în cadrul aceleași raze de preocupare,iar pericolul afacerilor poate fi variabil în timp. În mare parte firmele cu un singur bun si firmele mici au in general un nivel ridicat al riscurilor afacerilor.

Riscul afacerilor depinde de un număr de factori, dintre cei mai importanți sunt:

Variabilitatea cererii adică cu cât este mai stabilă cererea pentru produsele firmei, cu atât va fi mai redus riscul afacerilor;

Variabilitatea prețului vânzărilor se referă la firmele ale căror produse sunt comercializate pe piețe cu volatilitate mare sunt expuse la un risc al afacerilor mai mare decât firmele ale căror prețuri la produsele vândute de acestea sunt relativ stabile;

Variabilitatea prețului imputului (cumpărătorilor) acestea sunt firmele ale căror prețuri aferente cumpărătorilor sunt foarte schimbătoare acestea sunt expuse la un grad ridicat de risc al afacerilor;

Capacitatea ajustării prețurilor vânzărilor la schimbările cumpărărilor acesta se referă la firmele care au dificultăți mici în creșterea prețurilor produselor lor, când costurile intrărilor cresc și o mai mare capacitate de ajustare a prețurilor ieșirilor, se dovedește un grad mai mic de risc al afacerilor;

Levierul exploatării adică o proporție importantă din costurile totale ale firmei sunt fixe și deci, nu pot fi scăzute când cererea scade, acest lucru conduce la creșterea riscului afacerilor pentru firma respectivă.

Toți acești factori sunt parțial determinați de caracteristicile activității, dar fiecare dintre acești factori sunt controlabili într-un anumit grad de către conducere. Ca de exemplu cele mai multe firme pot, prin intermediul politicilor lor de marketing, să întreprindă acțiuni de stabilizare atât a volumului vânzărilor, cât și a prețurilor de vânzare.

În general riscul afacerilor este o funcție directă a deciziilor de alocare a capitalului, în principiu când deciziile sunt deja luate, acestea afectează atât natura afacerilor firmei, cât și compoziția activelor sale.

Riscul de exploatare depinde de nivelul cheltuielilor fixe, același nivel al cheltuielilor fixe fiind mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.

Structura cheltuielilor, mai ales in cheltuielile fixe și cele variabile în raport cu cifra de afaceri, se exercită o influență semnificativă asupra rentabilității, ceea ce justifică determinarea unui efect de levier operațional al exploatării. Aceasta indică influența cheltuielilor fixe de exploatare asupra profitului de exploatare.

Datorită unui produs dat, subiectul este de a indentifica care este cantitatea vandută și produsa, încât volumul de vânzări respectiv cifra de afaceri să fie acoperită de cheltuielile totale. Pragul de rentabilitate percepe cota minimă de activitate la care necesită să se afle societatea pentru a nu desfășura activitatea în pierdere. După trecerea acestui nivel activitatea întreprinderii se transformă în a fi avantajoasă.

Din cauza stabilirii pragului de rentabilitate se face, după caz în legături fizice si valorice si de asemenea si după număr de zile, datorită unui singur produs sau pentru tot procesul firmei.

La firmele cu o singură ramură productivă, și anume cele care confecționează un singur produs pragul de rentabilitate în legăturile fizice se decid începând de la presupunerea unui cost variabil unitar constant în conformitate cu sporirea volumului de producție. Cu alte cuvinte, oricare ar fi volumul producției vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitate de produs sunt invariabile, dar încă variază volumul total al acestora. Dar întreg ansamblul începe de la presupunerea ca prețul unitar de vânzare (P) ceste constant, fără a ține seama de volumul produselor fizice vândute.

Cercetarea pragului de rentabilitate se observă în relația dintre vânzări și venituri, pe baza costurilor variabile și fixe care exprimă o cercetare pe termen scurt. Cheltuielile eferente dobânzilor nu se cuprind în analiză, acestea ilustrând costuri financiare și nu costuri de exploatare și cu un interval pe termen îndelungat. Din acest motiv cercetarea pragului de rentabilitate stabilește pragul de rentabilitate anterior plăților dobânzilor.

b) Criteriul rentabilității în alegerea structurii financiare

Diferența care se află în costul capitalului propriu și cel împrumutat, se definește prin lucrul că resursele proprii nu sunt retribuite doar atunci când întreprinderea capătă beneficii, iar capitalul împrumutat trebuie retribuit, indiferent care ar fi profitul firmei.

Mereu o firmă care este supraîndatorată va obține strânse cheltuieli financiare mari, acest lucru va minimiza potențialul fondurilor proprii. În consecință, firma în cauză trebuie să apeleze la noi credite pentru a fi capabilă să își acopere nevoile subvenției, care la rândul lor vor participa la extinderea cheltuielilor financiare. În acest caz, dacă societatea este rentabilă, adică rata rentabilități este ridicată ratei dobânzii, este realizabilă și indicată solicitarea la credite în antiteză cu posibilitatea de a aștepta să se construiască treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.

c) Criteriul destinației resurselor în alegerea structurii financiare

Activele imobilizate simbolizează nevoi cu caracter constant și din această cauză este eficace să fie acoperit de capitalul permanent. Activele circulante sunt realizate, în deosebi de stocuri de mărfuri și alte bunuri materiale, din dreptul creditorilor asupra clienților și multiple lichidități primare, pot fi mascate de fondul de rulment, dar și prin datorii pe termen scurt.

După aceste preciză se stabilesc anumite relații cum ar fi:

Cheltuielile ciclului = Fondul de rulment + Resursele de trezorerie de exploatare

Fondul de rulment = Capital permanent – Imobilizări în mijloace fixe, terenuri

Fondul de rulment = Active circulante – Resurse de trezorerie

Capital permanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen mediu și lung

Agentul economic își adaptează hotărârea de finanțare pe baza caracterului care există de mai mult timp sau tranzitoriu al nevoilor de finanțat. Rapotul între datorii și capitaluri proprii și raportul între sursele de finanțare pe termen lung și finanțările pe termen scurt exprimă structura financiară a unei întreprinderi.

Ratele structurii financiare

Ratele echilibrului financiar

Simbolizează expresia executării echilibrului financiar pe termen lung și  a echilibrului funcțional, evidențiind existența sau inexistența fondului de rulment, nevoi de fond de rulment și a trezoreriei nete. În acest temei vom dispune următoarele grupe de rate:

a)  Ratele de finanțare care evidențiază modalitatea de finanțare a investițiilor, ce pot fi strategice, de modernizare, de exploatare sau de echilibru. Se pot determina următoarele rate:

1) Rata de finanțare a imobilizărilor (rata fondului de rulment) se determina prin următoarele formule:

RFI =

RFRpropriu =

2) Rata de autofinanțare a investițiilor evidențiază sau determină valoarea investițiilor autofinanțate:

RAF =

Pentru determinarea ratei de autofinanțare primadată se efectuează următoarele calcule:

CAF – capacitatea de autofinanțare CAF = EBE + alte venituri din exploatare + venituri financiare + venituri extraordinare – alte cheltuieli de exploatare – cheltuieli financiare – cheltuieli extraordinare – impozit pe profit EBE – excendentul brut de exploatare

EBE = (VA + subvenții pentru investiții) – (cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli cu impozite și taxe ) Iex – investiția exercițiului NFRe – necesarul de fond de rulment de exploatare

NFRe = (Active circulante – Trezorerie) – Datorii curente

Aceata se folosește pentru determinarea nivelului de investiții al exercițiului:

Iex = Δ Aim – Si unde : Iex – Investiția exercițiului Aim – Active imobilizate Si – Subvenții pentru investiții

3) Rata de finanțare a nevoi de fond de rulment de exploatare:

RNFRE =

b) Ratele de lichiditate caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la capacitatea acesteia de a-și onora datoriile.

Rata lichidității generale (patrimoniale):

RLG =

Rata lichidității reduse reprezintă capacitatea de achitare a datoriilor pe termen scurt, din disponibilități și creanțe potrivit formulei:

RLR =

Rata lichidității imediate reprezintă posibilitatea restituirii datoriilor din contul de încasările existente prin formula:

RLI =

Rata solvabilității  se apreciază o valoare normală atunci când raportul este mai mare de 1,5:

Rsolv =

Ratele de îndatorare

Aceste rate se folosesc în analiza lichiditate-exigibilitate, evidențiind gradul de îndatorare pe care îl are întreprinderea. Se pot stabili următoarele rate:

Coeficientul de îndatorare (levierul) este o rată care arată autonomia financiară a firmei, indicând gradul în care angajamentele pe termen scurt și lung sunt garantate de către capitalurile proprii:

RL =

Rata datoriilor financiare reflectă gradul de îndatoare pe termen lung iar formula este:

RDF =

Rata capacității de împrumut face asemănare între capitalurile proprii și împrumuturile contractate pe termen lung:

RCÎ =

Ratele privind structura elementelor de activ și pasiv

Acest demers oferă posibilitatea identificării caracteristicilor majore ale structurii bilanțului oferind date referitoare la evoluțiile semnificative.

a) Ratele privind structura activului reprezintă expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii cuprinzând rata activelor imobilizate.

RAI =

Ratele analitice activelor imobilizate sunt următoarele : 1) Rata imobilizărilor corporale :

RIC = * 100

2) Rata imobilizărilor financiare :

RIF =

3) Rata activelor circulante :

RAC = * 100

b) Ratele cu referire la structura pasivului furnizează informații referitoare la structura resurselor entității definind politica de finanțare a acesteia. 1) Rata stabilității financiare este acel indicator global ce evidențiază structura pe termen a pasivului.

RSF =

2) Cu privire la repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului se face distincție între următoarele rate : 3) Rata autonomiei financiare globale este acel indicator global care face referire la autonomia financiară a societății apreciată în ansamblul finanțării sale:

RAFG =

Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor:

RIG =

CAP. 3. FORMAREA CAPITALURILOR ȘI STRUCTURA

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

În linii mari capitalul se determină ca fiind orice bun sau stoc de bunuri financiare sau fizice capabile să determine venit, prin structura capitalului unei întreprinderi se înțelege proporția relativă a capitalului propriu și a împrumuturilor pe termen lung utilizate la finanțarea activelor acesteia. În altă ordine de idei structura capitalului unei firme se răsfrânge asupra structurii capitalurilor ei. Dacă facem referire la structura financiară a întreprinderii, există raportul între finanțarea internă și finanțarea externă, precum și între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung.

Când se face analiza structurii financiare unei firme, în funcție de scopurile analizei, se poate folosi una sau mai multe forme de determinare a structurii financiare. Analiza cea mai completă este realizată atunci când se calculează toți indicatorii de exprimare a structurii financiare și se interpretarea lor corelativă.

Costul capitalului: conținut și mod de determinare

Activele întreprinderii sunt finanțate prin următoarele modalități:

Capitaluri proprii provin din două surse:

Aport de capital al acționarilor prin cumpărarrea de către acești, de acțiuni / părți sociale emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă nedeterminată;

Autofinanțarea prin reinvestirea unei părți din profitul net. Amortizarea este recuperarea aportului inițial de capital care finanțează investiția de menținere a capacități productive a întreprinderii, iar aceasta nu se poate lua în calculul capitalurilor proprii.

Capitaluri împrumutate se clasifică în:

Împrumut bancar tradițional, indivizibil și cu garanție materială explicită;

Împrumut comercial din partea firmelor partenere, indivizibil, sub formă de avansuri de finanțare;

Credit de scont de bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general, pe teremen scurt;

Împrumut către proprietarul unei obligațiuni care se împarte la mulțimea de investitori financiari care vor achizționa obligațiuni emise de firmă;

Leasing, primirea cu împrumut a dreptului de folosință a activelor fixe închiriate, indivizibil și garantat cu dreptul de posesiune care este al celui care închiriază.

Capitaluri condiționate, acestea își schimbă natura după decizia investitorului, pot cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferențial de subscrierea la emisiuni de noi titluri.

Capitalul este un factor de producție necesar și prin urmare, are un anumit cost. Costul capitalului reprezintă media ponderată a costurilor surselor de finanațare ale întreprinderii, acesta are o importanță deosebită în lumea afacerilor din anumite motive:

Pentru a maximiza valoarea de piață a întreprinderii în care lucrează, managerii trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor, mai ales costul capitalului;

Managerii financiari au nevoie de o estimare a costului capitalului pe baza căreia să ia decizii corecte de investiți;

Managerii mai iau o multitudine de decizii cu referire la leasing, răscumpărarea obligațiunilor, politica fondului de rulment, acestea se bazează pe estimarea costului capitalului.

Determinarea costului capitalului are o importanță deoarece, dacă este subestimat, agentul economic nu va fi în stare să îl acopere, astfel pe termen lung întreprinderea respectivă va fi incapabilă să atargă suficient capital, iar din această pricină se vor obține produse și servici de calitate inferioară. În situația în care costul capitalului este supraestimat, clienții vor plăti prea mult pentru produsele și serviciile oferite, realizându-se un transfer de bunăstare de la clienți la investitori.

Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea sperată de întreprindere ca investitor și rentabilitatea cerută de furnizori de fonduri.

Pentru a determina costul unei surse de finanțare trebuie comparat capitalul pus la dispoziția întreprinderii și ansamblul sumelor pe care acesta trebuie să le verse aducătorilor de fonduri. Costul unei surse de finanțare este nivelul pentru care există echivalență între capitalul pus la dispoziția întreprinderii și ansamblul sumelor realmente plătite în contraparte.

În general costul capitalului poate fi de două tipuri: cost explicit și cost implicit.

Costurile explicite ale capitalurilor iau naștere când acesta se procură, în principal din afara întreprinderii, prin îndatorare, acestea se măsoară prin plata impozitelor.

Costuri implicite fac referire la costul capitalurilor proprii, sunt mai dificil de evaluat și nu se limitează doar la evidențierea dividendelor. Costul implicit al fondurilor mobilizate și investite poate fi definit ca rata de rentabilitate a proiectului cel mai favorabil pentru întreprindere.

Costul capitalurilor împrumutate

Costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la împrumut. Asemenea cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate creditorilor, comisioane și alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operații de finanțare. Din această perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux de cheltuieli financiare efectuate de întreprindere și care gravează rezultatul său.

Costul datoriilor se referă mai ales la împrumuturile pe termen mediu și lung, acestea influențează formarea capitalului permanent și implicit, conținutul structurii financiare a întreprinderii. În categoria datoriilor pe termen mediu și lung se includ: creditul bancar, împrumutul obligatar și creditul leasing.

În cazul în care întreprinderea utilizează creditul leasing ca mijloc de finanțare, costul capitalului se determină prin comparație între prețul bunului nou și total vărsămintelor anuale către societatea de leasing.

Leasingul este o formă de închiriere a bunurilor imobiliare / mobiliare, prin care chiriașul obține avantaje legate de folosința bunului închiriat.

În schimbul obținerii avantajelor legate de folosința bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o redevență ce cuprinde:

Amortizarea bunului închiriat;

Costul de oportunitate aferent fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv;

Marja de profit a societății de leasing.

Chiriașul poate intra în posesia bunului, închiriat la încheierea contractului de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenită anterion. Chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la închiderea contractului, valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.

În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing:

Leasing operațional;

Leasing financiar;

Vânzare și leaseback.

Leasingul operațional oferă închirierea bunului cât și serviciile de întreținere și asigurare, costurile acestora se includ în chiria echipamentelor.

Leasingul prezintă două trăsături principale:

a) beneficiază de o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunțe la închiriere și să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;

b) adesea echipamnetul nu este complet amortizat pe durata contractului de leasing. Durata contractului de leasing este mai mică decât durata de viață a echipamentului închiriat.

Leasing financiar este o formă de finanțare a bunului intrat în posesia chiriașului pe toată durata de viață a obiectului închirierii și presupune anumite condiții.

Selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de bunuri;

Contactarea unei societăți de leasing financiar pentru cumpărarea bunului și stabilirea condițiilor locației;

Negocierea prețului și a condițiilor de livrare;

Încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor și locatar, dar și a contractului de leasing între locatar și utilizator.

Vânzarea și leaseback reprezintă modalitatea prin care o întreprindere vinde unei societăți de leasing bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de piață și în aceleași timp, încheie un contract de închiriere a respectivelor bunuri în condițiile specifice ale leasingului financiar.

Vânzătorul primește prețul de piață al bunurilor sale prin care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevențe societății de leasing pentru a rămâne în folosința bunurilor până la amortizarea lor completă. La închiderea contractului de leaseback, societatea de leasing are dreptul de dispoziție asupra valori reziduale a bunului închiriat.

Costul capitalurilor proprii

Din punct de vedere juridic și contabil costul capitalurilor proprii nu are nici o semnificașie concretă, ele nu apar ca generatoare de obligațiuni juridice, de renumerarre a profitului în folosul asociaților întreprinderii. Aceasta este rațiunea pentru care vărsarea dividendelor nu este considerată de contabilitate ca o cheltuială bănească deductibilă din rezultat, ci ca o prelevare efectuată asupra rezultatului deja calculat, după luarea în considerare a veniturilor și cheltuielilor.

Concepția financiară modernă acceptată, ca regulă generală că renumerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi acționarii dacă și-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc, în loc de a le pune la dispoziția diverșilor investitori în condiții de risc.

Prima de risc reprezintă o majorare a rentabilității cerute de acționari care să compenseze riscul asumat de aceștia, atunci când s-au hotărât să-și plaseze disponnibilitățile în acțiuni.

Când acționarii nu primesc dividende satisfăcătoare prin comparație cu alte plasamente, vor refuza să subscrie la creșterile viitoare de capital. Dar vor fi tentați să-și vândă și acțiunile, ceea ce va bloca orice încercare de majorare a capitalului.

Există posibilitatea ca remunerarrea sub formă de dividende să atingă niveluri foarte scăzute, chiar nulă timp de mulți ani, dar totuși nu anulează analiza precedentă. Proprietarii efectuează prelevări foarte mici din rezultatele obținute pentru că speră într-o acumulare patrimonială și, deci, în realizarea unei creșteri de avere în viitor. Interesele îi determină să renunțe la un venit prezent în favoarea unui venit viitor, care speră să fie mai atractiv, dar nu se renunță la orice remunerare.

CAP. 4. SURSE DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERII

Viața economico-financiarǎ a unei întreprinderi nu poate fi conceputǎ în afara mediului în care funcționeazǎ și evolueazǎ. Din acest mediu întreprinderea își colecteazǎ resursele și tot în cadrul lui efectueazǎ plǎți, restituiri de fonduri etc.

În condițiile economiei de piațǎ, stabilirea modalităților de finanțare exercită un impact deosebit asupra activității agenților economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanțează în totalitate din fonduri proprii, ele apelând concomitent și la resurse externe. Prin urmare, selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra structurii financiare a întreprinderii și se iau măsuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia. Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex și coordonat al diverselor surse de finanțare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finanțare. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară reflectă compoziția capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În consecință, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.

Formele finanțării

Întreprinderea dispune de două tipuri de finanțări: finanțarea internă și finanțarea externă.

Finanțarea internă răspândită și sub numele de autofinanțare care conține fluxurile de numerar cauzate de pe urma profitului reținut pentru dezvoltare și din cheltuieli cu amortizarea suportată de firmă.

Finanțarea externă se raportează la suma împrumuturilor pe termen lung, mediu și scurt și la capitalul propriu nou emis de către întreprindere ca sursă de procurare a fondurilor necesare precum și la operațiunile de leasing.

Orice întreprindere dispune de capital propriu care este format din capital social adus de acționari, din profitul nedistribuit ca dividend și reinvestit din anumite rezerve pe care ea le constituie potrivit legii. Dar în multe cazuri întreprinderile nu se finanțează 100% prin capitaluri proprii, ci apelează și la surse externe. Selecționarea formelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a întreprinderii.

Hotărârile cu privire la determinarea surselor corespunzătoare de fonduri, interne sau externe, afectează atât politica dividendelor cât și structura financiară.

Aceste decizii depind de o serie de factori, astfel din punct de vedere al întreprinderii și al acționarilor acesteia, factorii care determină apelarea la o anumită sursă nouă de finanțare sunt:

a) chletuielile administrative și legale ale extinderii finanțării;

b) costul serviciului finanțării;

c) nivelul obligației de a face plăți de dobândă;

d) nivelul obligației de a rambursa finanțarea;

e) deductibilitatea fiscală costurilor legate de finanțare;

f) consecința unei noi finanțări asupra nivelului de control al întreprinderii de către acționarii existenți și independența lor de acțiune.

Autofinanțarea întreprinderii

Autofinanțarea este cea mai la răspândită și cea mai susținută metodă de finanțare și se crede că întreprinderea își asigură evoluția cu forțe proprii, utilizând drept surse de finanțare o parte a profitului obținut în anul expirat și fondul de amortizare. Din aceste surse întreprinderea maschează, atât nevoile de substituire a activelor imobilizate, cât și nevoile privind activele circulante în fenomenul de producție. Autofinanțarea oferă avantaje atât pentru firmă cât și pentru acționarii săi. Firma este favorizată deoarece se poate finanța rapid, fără a mai apela la asociați, nici la piața financiară pentru a obține fondurile de care are nevoie pentru activitatea curentă și dezvoltare.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul firmei și de aceea acestea reprezintă surse interne de finanțare, acestea se compun din fluxuri de numerar aferente profitului net, repartizat după încheierea anului pentru reinvestire în cadrul firmei și din fluxurile de numerar prilejuite de procesul de amortizare ca urmare a faptului că, deși amortizarea este o cheltuială cuprinsă în costuri, acestea nu ocazionează fluxuri de numerar de ieșire din firmă. Autofinanțarea poate fi pe de o parte imediată și amânată, iar pe dealtă parte de menținere adică sume care sunt puse în așteptare urmând să se transforme în cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului firmei și nete adică de creșteriea patrimoniului.

Autofinanțarea are următoarele avantaje:

a) crește cointeresarea firmei de obținerea de câștig cât mai mare;

b) se supune la evoluția firmei rezultatelor din activitatea proprie;

c) constituie un mijloc sigur de acoperire financiară a necesităților de finanțare în condițiile în care piața financiară poate fi restrictivă, asigurând o independență sau libertatea de a gestiona activitățile;

d) autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii independența de gestionare față de organismele financiare și de credit;

e) asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu condiția realizării unor investiții utile, profitabile;

f) permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare;

g) permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare (autofinanțarea neta / capitalul propriu);

h) reprezintă factorul hotarâtor în asigurarea accesului pe piața de capital și atragerea de noi capitaluri din afara întreprinderii.

Fiecare concepție de autofinanțare trebuie să fie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o emite profitul reinvestit. Doar atunci când rentabilitatea ar depinde de cauzele profitului reinvestit este mai mare decât rata de venit solicitată de acționari rezultând că autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere deoarece ea contribuie la creșterea valorii financiare a acesteia. Dacă rentabilitatea aferentă politicii de autofinanțare este egală cu rata de venit solicitată de investitori, politica de autofinanțare are un efect ieșit din uz, iar dacă este mai mică, efectul este negative și vor trebui oferite explicații acționarilor în raport cu această situație.

Finanțarea pe termen lung

Când firma alege o finanțare pe termen lung trebuie să aibă în vedere anumite criteri pe baza cărora să se facă selecția, pentru această decizie, ca și pentru alte decizii luate de conducătorul financiar, criteriul ultim este maximizarea averii acționarilor. Dar acest criteriu nu este în totalitate de ajuns deoarece trebuie luați în considerare mai mulți factori când se alege între finanțare prin îndatorare, emisiunea de acțiuni comune sau preferențiale sau recurg la leasing. Dintre aceștia amintim: costul, controlul, disponibilitatea fondurilor și valabilitatea valorilor mobiliare, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe acțiune, fiscalitatea și costul de oportunitate.

Din punct de vedere al conducerii, impactul asupra fluxului de numerar este unul din cei mai importanți factorii luați în considerare în decizia de finanțare. Sunt factorii care afectează decizia de finanțare dar sunt aproape imposibili de identificați, pot fi identificați și analizați doar pe baza experienței conducătorului, unul dintre acești factori este controlul acționarilor. De asemenea, natura activității desfășurate de firmă, rata de creștere a veniturilor, situația competitivității și structura existentă a activelor dictează ce tip de finanțare este preferabilă. Hotărârile cu privire la determinarea surselor în concordanță cu fondurile, interne sau externe afectează atât indicele dividendelor plătite cât și structuta financiară a firmei. Din punct de vedere al firmei și al acționarilor sunt o serie de factorii care determină apelarea la o anumită sursă de finanțare nouă:

a) costurile administrative și legale ale creșterii finanțării;

b) costul serviciului finanțării;

c) nivelul obligației de a face plăți de dobândă;

d) nivelul obligației de a rambursa finanțarea;

e) deductibilitatea fiscală a costurilor legate de finanțare;

f) efectul unei noi finanțări asupra nivelului de control al firmei de către acționarii existenței și libertatea lor de acțiune.

Pentru finanțarea activelor permanente curente și pe termen lung, firma trebuie potrivit principiului amortizării sau echilibrării, să recurgă la finanțarea pe termen lung. Principalele tipuri de finanțate pe termen lung sunt: împrumutul bancar pe termen lung, împrumutul obligator, creșterea capitalului propriu și apelarea la leasing.

Împrumutul bancar pe termen lung este un împrumut obținut de la o bancă sau o altă instituție financiară și care trebuie rambursată într-o perioadă mai mare de un an. Împrumutul este negociat direct și între cel care solicit împrumutul și bancă. Împrumutul pe termen lung este o sursă de finanțare foarte important pentru firme. Acesta este preferabil împrumutului pe termen scurt, deoarece asigură celui împrumutat un grad mai mare de siguranță. Decât să aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obține un credit pe termen mediu sau lung structurat în așa fel încât scadența acestuia să coincidă cu viața economic a activului ce va fi finanțat, astfel fluxurile de numerar ce vor fi generate de activul finanțat pot servi la rambursarea ratelor la împrumut.

Pentru un împrumut pe termen lung firma trebuie să țină cont de trei factori importanți:

a) costul cu dobânda;

b) garanțiile cerute de creditori;

c) modul și termenele de rambursare.

Împrumutul pe termen lung în comparație cu alte surse de finanțare de aceași natură are numeroase avantaje oferite celor care recurg la el: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere relativ reduse.

Obținerea bunurilor aumulate utile printr-un împrumut bancar pe terem lung poate fi îndeplinită mult mai rapid și mai ușor decât cele prin elaborarea de obligațiuni. Astfel în acest caz datorită numărului mare de deținători de obligațiuni, este virtual imposibil să se obțină permisiunea de a se modifica condițiile contractului chiar dacă noile condiții economice pot duce la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba.

Împrumutul obligatar este obținut în baza unui contract pe termen lung în care cel împrumutat emite obligațiuni către investitori și este de acord să efectueze plăți regulate de dobânzi și să ramburseze la anumite date creditul obținut deținătorilor de obligațiuni.

Obligațiunile aceste sunt active financiare care dau naștere la un flux de plăți de la emitent la investitor, ce constă într-o sumă constantă plătită periodic și o plată finală la scadență formată din plata ultimului cupon și o sumă globală numită valoarea nominală. Valoarea sumei restituite la scadență de către cel împrumutat este apropiată de suma primită de el la emiterea obligațiunii. Suma transferată de la creditor la cel împrumutat se numește principal, de obicei prețul plătit pentru utilizarea capitalului este exprimat ca procent și poartă denumirea de rata cuponului, iar suma plătită ca dobânda investitorilor se numește cupon.

Împrumutul obligatar se definește prin mai multe caracteristici privind condițiile de emisiune, dobânda remuneratorie, durata și modalitatea de rambursare etc.

Mărimea împrumutului obligatar se stabilește în funcție de necesitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii dar și în funcție de gradul de lichiditateal pieței financiare.

Valoarea emisiuni de obligațiuni poate fi egală cu valoarea nominală sau mai mică, decât acestea. Diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune formează prima de emisiune, care acționează ca posibilitate de ajustare a condițiilor de emisiune, specifice unei obligațiuni cu cele ale pieței de capital.

Rambursarea se face prin tragerea la sorți a obligațiunilor doar în scopul respectării egalității între deținătorii de titluri, sunt concepute sisteme de repartiție proporțională a obligațiunilor trase la sorți.

Creșterea de capital determină un efect de diluare a rentabilității acțiunilor întreprinderii, prin împărțirea profitului net la un număr mai mare de titluri. Creșterea capitalului propriu determină creșterea bonițății și garanției întreprinderii, rezultând din aceasta că întreprinderea poate solocita credite suplimentare.

Această sursă de finanțare mobilizează capitaluri suplimentare pe o perioadă nedeterminată, acestea nefiind rambursabile la o anumită scadență. În consecință acumulările brute anuale, rezultate din exploatarea investiției, vor fi diminuate numai cu dividendele datorate pentru creșterea de capital.

Creșterea de capital se poate utiliza fie prin emisiunea acțiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor vechi, cea dea două se utilizează mai rar.

Emisiunea de acțiuni noi presupune, două alternative: emisiunea lor la valoarea nominală a vechilor acțiuni și emisiunea lor la valoarea majorată.

Creșterea capitalului social poate avea ca surse subscrierea de noi aporturi, încorporarea rezervelor sau a datoriilor, convertite în contribuții la capitalul social. Subscrierea de capitaluri suplimentare, pentru cumpărarea de acțiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către acționarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului lor. Dreptul de subscriere la creșterea capitalului este un titlu de valoare negociabil, poate fi vândut către noii acționari care doresc să subscrie la capitalul întreprinderii. Pentru a fi atractivă, valoarea de emisiunea a unor acțiuni noi se stabilește într-o mărime apropiată de valoarea de piață a acțiunilor vechi, dar totodată valoarea de emisiune nu poate coborî sub valoarea de piață pentru a limita efectul de diluare.

Creșterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou și dă posibilitatea atribuirii gratuite de acțiuni noi sau de creștere a valorii nominale a acțiunilor vechi. Creșterea de capital, prin încorporarea datoriilor constă în emisiunea și distribuirea de acțiuni noi către furnizorii de capitaluri împrumutate. Se practică de societățile comerciale plasate din punct de vedere tehnic, dar care întâmpină dificultăți financiare. În aceste cazuri, acționarii vechi renunță la drepturile lor de subscriere.

Leasing-ul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare pentru care chiriașul obține avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de catre societatea de leasing. În schimbul obținerii avantajelor legate de posesia bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie care cuprinde: amortizarea bunului închiriat, dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului, marja de profit a societății de leasing. Chiriașul intră în proprietatea bunului doar după închiderea contractului de leasing, după plata valorii reziduale a bunului, covenită dinainte. Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se fundamentează pe valoarea actualizată netă.

Finanțarea pe termen mediu

Împrumuturile pe termen mediu corespund duratei pentru care societățile elaborează planuri operaționale în ceea ce privește funcțiunile precum dotările cu echipamente, plan de marketing sau de personal. Pentru garantarea echilibrului financiar, întreprinderile sunt interesate să creeze o legătură reciprocă între rambursarea împrumuturilor și durata amortizării activelor fixe. Creditul bancar pe termen mijlociu este descris ca „un fenomen ce joacă un rol important în finanțarea entităților comerciale, fiind destinate să acopere cheltuielile de investiții în echipamente de producție cu durate de funcționare relatic scurte, cheltuieli cu renovări, operațiuni de export, construcții ușoare și altele”.

Pentru conferirea creditelor pe termen mediu și lung, în economia de piață s-au stabilit și determinat unor indicații financiare și anume:

volumul datoriei să nu depășească fondurile proprii;

durata minimă a împrumutului să nu fie mai mică decât durata de folosință a investiției. Garanția acestor credite este susținut pe rentabilitățile viitoare a întreprinderilor, astfel se asimilează următoarele tiputi de credite :

creditul pe termen mediu propriu-zis acordat de bănci sau organisme specializate;

creditul pe termen scurt prelungit ce se conferă pentru diverse nevoi de vânzări la export și rate, pentru fabricație, durata acesteia depășind durata creditului pe termen scurt;

creditul de leasing fiind operațiunea prin care achiziționarea de bunuri se realizează prin închirierea acestuia în schimbul plății unei redevențe periodice. Acest contract din punct de vedere economic reprezintă o datorie pe termen mediu sau lung, însă din punct de vedere financiar este un contract care implică sarcini financiare având ca avantaj oferirea posibilității firmei în procurarea capitalului fix necesar obținând anumite căștiguri fiscale.

4.1.4 Finanțarea pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt se referă la finanțarea activelor circulante necesare firmei și are un orizont de timp sub un an. Pentru ca firma să aibă o mai buna desfășurare a activității firmei, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, o importanță majoră o are și decizia privind stabilirea modului de finanțare a acestora. Obiectul acestei decizii îl reprezintă selecția și mobilizarea operativă a capitalurilor circulante, în funcție de condițiile pieței, cu cel mai redus cost și cu reducerea riscurilor.

Firmele în general recurg la finanțarea pe termen scurt din două motive: primul este determinat de necesitățile de fonduri din anumite perioade, iar al doilea motiv este că firma poate folosi finanțarea pe termen scurt până când va apărea ca necesară o finanțare pe termen lung .

Sursele de procupare a capitalurilor necesare finanțării pe termen scurt sunt:

Capitalurile proprii, capitaluri atrase și capitaluri împrumutate. În cazul utilizării capitalurilor proprii este vorba de o finanțare intrnă și se poate spune că se folosește cea mai sigură sursă de finanțare, determinând autonomia financiară și eliminarea riscului retragerii fortuite a capitalurilor.

În mod curent, sursele de finanțare pe termen scurt sunt furnizate de: pasivele stabilite, creditele de la băncile comerciale, efectele de comerț.

Împrumutul bancar pe termen scurt:

Când firmele recurg la o finanțare, acestea solicită banca să-i furnizeze fonduri suplimentare în concordanță cu aceste nevoi. Termenul de acordare a creditelor pentru finanțarea pe termen scurt este de un an, după ce s-a aprobat creditul între părți se semnează un contract de credit care cuprinde: suma împrumutată, rata procentuală a dobânzii, schema rambursării creditului, garanțiile aduse pentru obținerea creditului și alți termeni și condiții stabilite între bancă și cel împrumutat.

Pe piața românească există mai multe tipuri de credite bancare pe termen scurt la care pot apela firmele cum ar fi:

Creditele de trezorerie având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei, dacă banca acordă acest credit procupările acesteia sunt de a cunoaște bonitățile clientului și asigurarea că acesta dispune de solvabilitate pe termen scurt. Una din formele de acordare a creditelor de trezorerie este facilitattea de cont sau descoperire de cont care se prezintă sub o formă flexibiă, care în limitele sumei și a duratei fixate de bancă, oferă firmelor cposibilitatea să aibă la conturile lor curente de la bancă solduri debitoare pe o anumită perioadă. Creditele de trezorerie acordate ca descoperire de cont prezintă pentru bancă un risc relativ mare în cazul în care ele nu sunt garantate cu active certe și prin faptul că ele sunt dependente de activitatea firmei.

Linia de credit acest tip de credit utilizat între bancă și firmă prin care se poate împrumuta până la o anumită limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp determinată. Prin această limită firma împrumutată poate face plăți pe baza sistemului revolving, adică efectuând trageri și rambursări pe perioada creditării doar cu condiția ca soldul zilnic să nu depășească plafonul aprobat.

Credite pentru stocuri sau credite pe obiect banca preferă astfel de credite, deoarece aceste credite sunt probabil rambursate în mod automat și rezonabil odată cu lichidarea obiectului pentru care au fost acordate.

Creditele de mobilizare sau de scont acestea presupun mobilizarea de către banci a creanțelor comerciale, concretizate în efecte de comerț, pe care firmele le dețin asupra clienților săi. Aceste credite sunt garantate de firme cu active financiare: trate și bilete la ordin și acestea se obțin prin operațiuni de scontare. Creditul de scont avantajul său este pentru firmele puternice și cu efect de comerț emise de asemenea de firme puternice și cu renume, întradevăr mai scumpe dar efectele scontate reprezintă o garanție suficientă pentru bancă, însă acest credit deține și un dezavantaj adică nu întotdeauna este posibilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid întotdeauna cu portofoliul de efecte de firmă.

Alegerea surselor de finanțare pe termen scurt:

Pentru alegerea surselor de finanțare pe termen scurt se ține cont de patru factori importanți cum ar fi: principiul amortizării, costul, disponibilitatea și flexibilitatea.

Principiul amortizării se referă la firmele care se expun la un risc când doresc ca finanțarea activelor circulante să se facă cu surse pe termen scurt, dar firma poate să folosească mai multe surse și sume de finanțare pe termen scurt decât o poziție conservatoare;

Costurile se determină pentru sursele alternative ale diferitelor surse de finanțare, se țin cont și de costurile de oportunitate. Când firma anticipează continuarea nevoilor de credite bancare, ea trebuie să aibă în continuare o bună relație cu băncile repective, chiar dacă banca crește costul direct al creditului;

Disponibilitatea creditului acesta se referă la faptul că în cursul ciclului de exploatare, sursele de fonduri pot fi mai mult sau mai puțin disponibile, se mai referă la mărimea sumei ți la condițiile de finanțare pe termen scurt;

Flexibilitatea se referă la faptul că firma trebuie să își plătească datoriile legate de credit și păstrareze capacității de reînnoi și a crește capitalui.

În funcție de poziția firmei față de acești factori trebuie luată decizia de finanțare a firmei pe termen scurt, fiecare constrângere acționând în mod specific asupra deciziei.

CAP. 5. STUDIU DE CAZ LA SOCIETATEA:

S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Prezentarea societății

S.C. Industrial Com S.R.L. a început activitatea în anul 2005, prin operarea proiectelor naționale și internaționale.

Activitatea principală este furnizarea de echipamente și servicii de întreținere aferente pentru diferite industrii. Furnizarea de echipamente a început în anul 2006, prin cercetarea studiilor în industria petrolului (petrol) și a gazelor naturale.

S.C. Industrial Com S.R.L. a obținut un succes semnificativ în vânzările de compresoare de gaz ale Cameron. Avem câteva referințe excelente despre instalarea, întreținerea compresoarelor cu gaz

În această perioadă, prin această activitate au fost finalizate cinci proiecte mari de stații de comprimare a gazelor naturale (Filitelnic, Cristuru, Balda, Sanmartin, Grebeniș). Pentru a finaliza aceste proiecte, Industrial Com a avut o colaborare excelentă cu companiile românești de construcții și inginerie precum Inspet, Condmag, Confind, Syscom, Petrostar.

Între anul 2007 până în prezent, Industrial Com a atins o cifră de afaceri anuală de 17.000.000 Euro.

Începând cu anul 2009, Industrial Com a început să implementeze și să îmbunătățească activitatea de întreținere a echipamentelor de compresie, pe aceleași piețe. Pentru a susține acest lucru, compania a achiziționat un camion de întreținere, complet echipat în conformitate cu standardele și cerințele furnizorului nostru principal Cameron Compression Systems.

Dispunând de tehnicieni bine instruiți în întreaga țară, care ușurează clienții în ceea ce privește toate problemele legate de reparații și întreținere în timpul și în perioada de garanție.

Personalul nostru a fost instruit în facilitățile lui Cameron din Oklahoma City, Houston – Texas și Milan – Italia.

Afacerile au început cu câțiva ani în urmă, dar acest lucru nu a fost un impediment pentru o creștere rapidă și continuă, care ne-a permis să fim lider național în furnizarea de echipamente petroliere și de gaze în acest moment.

Managementul companiei se străduiește să atingă o creștere continuă, diversificarea serviciilor, extinderea pieței și, în final, să devină lider regional.

Pentru a atinge obiectivele de mai sus, Industrial Com va continua să investească în oameni, tehnologii și studii de piață.

S.C. Industrial Com S.R.L. și-a câștigat prestigiul, fiind un partener competent și de încredere într-un mediu dificil și complex, reușind să încheie proiecte mari, menținând satisfacția clienților la un nivel înalt.

Societatea Industrial Com S.R.L. este înregistrat la ORC de pe lângă Tribunalul Mureș sub numărul J26/1091/2005 și are CUI RO 17684914 societatea fiind plătitoare de T.V.A.

Forma juridică:

Societatea se constituie în forma juridică de societate comercială cu răspundere limitată, S.R.L., fiind persoană juridică de naționalitate română își desfășoară activitatea în conformitate cu legile în vigoare și cu statutul societății.

Forma juridică a societății este de Societate cu răspundere limitată.

Denumirea societății:

Numele dat este: S.C.INDUSTRIAL COM S.R.L.

Sediul Social:

Sediul social este în Municipiul Tîrgu-Mureș, bdul. 1 Decembrie 1918, nr.93, jud.Mureș.

Durata societății:

Durata de funcționare a societății este nelimitată în timp, cu începere de la data înmatriculării acesteia la Registrul Comerțului.

Domeniul de activitate:

Obiect principal de activitate:

intermedieri în comerțul cu mașini, echipamente industriale, nave și avioane.

Obiect secundar de activitate:

furnizor de echipamente și servicii;

experiență în distribuție și logistică;

reparații și mentenanță post-vânzare;

consultanță;

training.

Calculul ratelor structurii financiare

Rata echilibrului financiar

Rata de finanțare am ales să calculez această rată deoarece evidențiază regimul de finanțare a investițiilor, ce pot fi oprtune, de înnoire, de exploatare sau de stabilitate.

Rata de finanțare a imobilizărilor (rata fondului de rulment)  această rată poate înregistra valori supraunitare, ceea ce înseamnă că totalitatea activelor imobilizate este finanțată din resurse permanente, iar creșterea valorii raportului va semnifica o ameliorare a structurii de finanțare. Reducerea valorii raportului exprimă o deteriorare a situației, deoarece vor trebui găsite noi posibilități de finanțare, ceea ce înseamnă creșterea costului finanțării.

Acesta se determină după umătoarea formulă:

RFR =

Tabel 5.1. Determinarea ratei de finanțare a imobilizărilor

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat al societății al S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata de finanțare a imobilizărilor are o tendință crescătoare din anul 2013 cu o valoare de 33,51 până în anul 2016 unde se înregistrează cu o valoare de 34,25 ceea ce înseamnă că întreprinderea reușește să-și acopere nevoile permanente din surse proprii de finanțare, întrucât este o situație pozitivă pentru întreprindere. În situația când RFR este mai mare decât 1 atunci activele stabile sunt finanțate integral din capitalul propriu, existând un fond de rulment propriu. De această rată se ține cont în luarea deciziilor de investire, de asemenea mărimea acesteia permite societatății o investire pentru o dezvoltare mai largă a întreprinderii.

b) Rata autofinanțării investițiilor se calculează cu umătoarea formulă:

RAF =

Dar mai întâi calculăm CAF care se calculează cu formula:

CAF = EBE + alte venituri din exploatare + venituri financiare + venituri extraordinare – alte cheltuieli de exploatare – cheltuieli financiare – cheltuieli extraordinare – impozit pe profit

EBE = (VA + subvenții pentru investiții) – (cheltuieli cu personalul + alte cheltuieli cu impozite și taxe)

NFRe = (Active circulante – Trezorerie) – Datorii curente

2.a) Tabel 5.2. Determinarea EBE (Solduri Intermediare de Gestiune)

Sursă: Întocmit de autor după date din Contul de profit și pierdere al S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

2.b) Tabel 5.3. Determinarea capacității de autofinanțare

Sursă: Întocmit de autor după date din Contul de profit și pierdere al S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Am determinat nivelului de investiții al exercițiului prin formula:

Iex = Δ Aim – Si

Iex 2013 = (691.095 – 949.713 ) – 0 = -258.618

Iex 2014 = (897.936 – 691.095 ) – 0 = 206.841

Iex 2015 = (944.623 – 897.936 ) – 0 = 46.687

Iex 2016 = (936.452 – 944.623 ) – 0 = 18.829 Iex 2017 = ( 1.061.180 – 963.452) – 0 = 97.728

Iar la final am calculat necesarul de fond de rulment din exploatare prin formula:

NFR = (Acirc – T) – Dcurente

2.c) Tabel 5.4. Determinarea necesării fondului de rulment

Sursă: Întocmit de autor după date din Contul de profit și pierdere al S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

2.d) Tabel 5.5. Determinarea ratei de autofinanțare

Sursă: Întocmit de autor după date din tabelele prezentate anterior

Rata de autofinanțare a societății care are o valoare negativă în 2013 adică -1,84 față de 2015 care se înregistrează cu 2,01 ceea ce înseamnă că societatea a fost capabilă să se finanțeze din sursele proprii însă în 2017 iarăși s-a înregistrat o scădere ceea ce dovedește că întreprinderea a fost nevoită să apeleze la împrumuturi bancare.

3) Rata de investire se determină după următoarea formulă:

RINV =

Tabel 5.6. Calculul ratei de investire

Sursă: Întocmit de autor după date din tabelele prezentate anterior

Rata de investire pentru societate în anul 2013 s-a înregistrat ca fiind negativ cu -2,62, iar în următorii ani până în anul 2017 a avut doar valori pozitive ajugându-se la 0,23 fapt ce confirmă apelarea la credite bancare pentru finanțarea investițiilor, ceea ce pentru societate reprezintă o cheltuială a datoriilor pe termen scurt.

Grafic 5.1. Ratele de finanțare

Sursă: Întocmit de autor după datele rezultate din tabelele anterioare

Acest grafic indică faptul că rata de finanțare a imobilizărilor are o tendință crescătoare din anul 2013 cu o valoare de 33,51 până în anul 2016 unde se înregistrează cu o valoare de 34,25 ceea ce înseamnă că întreprinderea reușește să-și acopere nevoile permanente din surse proprii de finanțare, întrucât este o situație pozitivă pentru întreprindere. Iar rata de autofinanțare pornește din 2013 cu o valoare negativă de -1,84 dar apoi se majorează în 2015 și 2016 ceea ce pentru societate este foarte bine deoarece poate să se finanțeze din surse proprii fără a apela la cele externe. În 2017 societatea înregistrează din nou o scădere, deci societatea nu mai este capabilă să se finanțeze din surse proprii fiind obligată să apeleze la cele externe.

Cu investițiile societatea nu este într-o stare foarte bună în anul 2013, deoarece înregistrează o valoare negativă -2,62, deci trebuie să apeleze la credite bancare pentru a face noi investiții, dar în următorii ani crește la valori pozitive.

2. Ratele de lichiditate definesc situația financiară a întreprinderii, începând de la capacitatea acesteia de a-și onora datoriile, cu umătoarea formulă:

Rata lichidității generale aceasta se determină cu următoarea formulă:

RLG =

Tabel 5.7. Determinarea ratei de lichiditate generală

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat al societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Conform calculelor reiese faptul că societatea înregistrează valori supraunitare având o creștere din anul 2013 până în anul 2014 cu 5,67 și din 2013 până în 2017 cu 5,11 deci întreprinderea va avea capacitatea pe termen scurt de a-și onora obligațiile de plată, ceea ce pentru bancă reprezintă un grad de siguranță în cazul acordării sau reînnoirii creditului. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea nu se va confrunta cu imposibilitatea plății datoriilor.

Rata lichidității reduse se calculează astfel:

RLR =

Tabel 5.8. Determinarea ratei lichidității reduse

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat al societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata lichidități reduse arată că societatea înregistrează doar în anul 2014 o valoare de 5,87 ceea ce denotă că este foarte bine pentru societate, deoarece dacă valorile sunt peste 1 atunci stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, ci prin avansuri primite de la clienți, care nu aduc costuri financiare. În general, dacă raportul este mai mic decât 1, și nu produce disfuncționalițăti dacă întreprinderea realizează o gestiune sănătoasă a trezoreriei.

Rata lichidității imediate se calculează astfel:

RLI =

Tabel 5.9. Determinarea ratei de lichidității imediate

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata lichidității imediate reiese faptul că începând din 2013 cu 0,47 are o scădere spre 2015 ajungând până la 0,21 , iar în anul 2016 are o creștere care ajunge la 0,75 aceasta dovedește că societatea este capabilă să-și acopere datoriile disponibile. Reprezintă capacitatea de plată imediată a datoriilor firmei și se consideră un rezultat mulțumitor dacă valoarea raportului este mai mare de 0,3. Așadar societatea nu dispune de datorii, întrucât poate să își continuie activitatea fără griji.

d) Rata solvabilității se calculează după următoarea formulă:

Rsolv =

Tabel 5.10. Determinarea ratei de solvabilitate

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata solvabilității arată o creștere de la an la an în 2013 fiind de 1,46, iar în 2017 de 6,68 adică a avut o creștere de 5,22 ceea ce este foarte bine deoarece rata solvabilități se consideră o valoare normală atunci când raportul este mai mare de 1,5. În cazul în care această rată este subunitară, atunci firma este insolvabilă.

Grafic 5.2. Ratele de lichiditate

Sursă: Întocmit de autor după datele rezultate din tabelele anterioare

Ratele de lichiditate generale în toți cei 5 ani, societatea a înregistrat valori pozitive rezultând faptul că societatea este capabilă își onoreze datoriile financare. Rata lichidității reduse pentru societate începând cu anul 2014 are valori peste, 1 atunci stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, ci prin avansuri primite de la clienți care nu aduc costuri financiare. Rata de lichiditate imediată crește din 2009 când este 0,47 la 0,75 în anul 2016, deci societatea poate să-și achite datoriile față de bănci. Iar rata solvabilității crește, deci este foarte bine pentru societate deoarece aceasta se consideră o valoare normală atunci când raportul înregistrează valori mai mari de 1,5.

Ratele de îndatorare

Ratele de îndatorare aceste rate se folosesc în analiza lichditate-exigibilitate, evidențiind gradul de îndatorare pe care îl are întreprinderea și se determină prin următoarele formule:

1. Coeficientul de îndatorare (levierul) având următoarea formulă:

RL =

Tabel 5.11. Determinarea coeficientului de îndatorare

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Coeficientul de îndatorare arată autonomia financiară a firmei, indicând gradul în care angajamentele pe termen scurt și lung sunt garantate de către capitalurile proprii. Din tabel reiese că are o scădere din 2013 până în 2017 cu valoarea de 1,99 ceea ce reprezintă că dacă coeficientul este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde de resurse financiare externe, iar dacă acest coeficient era mai mic decât 1, atunci banca ar fi acordat în continuare credite societății.

Rata datoriilor financiare se calculează astfel:

RDF =

Iar capitalurile permenente se determină astfel:

Capitaluri permanente = Capitaluri proprii + Datorii pe termen mediu și lung

Tabel 5.12. Determinarea ratei de datorii financiare

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata datoriilor financiare reiese din calcule că valoarea cea mai mare este în anul 2013, aceasta fiind de 2,17 în aces caz societatea nu poate beneficia de credite bancare pe termen mediu și lung. În ceilalți ani societatea dispune de credite bancare deoarece valoarea ratei datoriilor financiare nu atinge valoarea de 0,50.

Grafic 5.3. Coeficientul de îndatorare și rata datoriilor financiare

Sursă : Întocmit de autor după datele rezultate din tabelele anterioare

Din grafic reiese că coeficientul de îndatorare arată o scădere începând din 2013 de la valoarea de 2,17 în toți ceilalți ani având valori sub 1, deci banca va acorda în continuare împrumuturi societății. Rata datoriilor financiare valoarea cea mai mare este în 2013, deci nu se poate împrumuta pe termen mediu și lung doar în ceilalți ani deoarece nu atinge pragul de 0,50.

5.2.3. Ratele privind structura elementelor de activ și pasiv

a) Ratele structurii activului  sunt foarte utile în evaluarea tendințelor înregistrate, în identificarea sensurilor și intensității abaterilor față de media ramurii în care funcționează întreprinderii și a concurenților principali și în alegerea deciziilor corecte.

1. Rata activelor imobilizate aceasta se determină cu formula:

RAI =

Tabel 5.14. Determinarea ratei activelor imobilizate

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata activelor imobilizate cea mai mare valoare este în anul 2009 cu 2,99% mărimea acestei rate permite evaluarea riscului asumat de investitori și a flexibilitatii financiare a întreprindeii, cu cât valorile ratei sunt mai ridicate, cu atât nivelul imobilizărilor de resurse financiare este mai important. Celelalte rate având o creștere de la an la an din 2013 până în 2017 a crescut cu 2,05%.

1.a) Rata imobilizărilor corporale se determină prin formula de calcul:

RIC =

Tabel 5.15. Determinarea ratei imobilizărilor corporale

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata imobilizărilor corpoale duce la o creștere de la an la an cea mai mare valoare fiind de 2,95% în anul 2017, deci a crescut cu 2,01 această creștere a ratei poate însemna o restrângere a gajului financiar de care dispune entitatea, sau creșterea mai accentuata a celorlalte elemente de active imobilizate. La entitățile cu o pondere ridicată a activelor corporale, operează mai dificil o conversie a activelor sale în disponibilitați, gradul de flexibilitate al entității fiind mai redus.

1.b) Rata activelor circulante se calculează astfel:

RAC =

Tabel 5.16. Determinarea ratei activelor circulante

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata activelor circulante în anul 2017 față de anul 2013 activele circulante au scăzut cu 2,04% această scădere a ratei comparativ cu perioada precedentă poate însemna fie o creștere a procesului productiv sau a derulării afacerii prin creșterea stocurilor, fie o scădere a vânzărilor prin acordarea unui credit comercial pe termen mai lung partenerilor (clienti, debitori diversi), fie o consolidare a lichidității imediate a agenților economici.

Grafic 5.4. Ratele structurii activului

Sursă: Întocmit de autor după datele rezultate din tabelele anterioare

Din grafic reiese că rata activelor imobilizate în 2017 are cea mai ridicată valoare de 2,99%, deci cu cânt valorile sunt ridicate nivelul imobilizărilor de resurse financiare este mai importantă. Rata imobilizărilor corporale crește de la an la an ceea ce înseamnă că societatea nu este limitată de a garanta financiar sau creșterea mai accentuată a celorlalte elemente de active imobilizate. Imobilizările financiare, în 2013 se înregistrează cea mai mică valoare față de ceilalți ani, această scădere bruscă duce la neangajarea companiei în operațiuni de piața de capital. În următorii ani aceasta poate însemna o consolidare a lichidității imediatea agentului economic.

b) Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii adoptate de întreprindere în domeniul financiar putându-se identifica, la un moment dat existența sau inexistența unei structurii financiare adecvate pentru întreprinderea analizată, precum și autonomia financiară și gradul de îndatorare.

1) Rata stabilității financiare se determină prin formula de calcul:

RSF =

Tabel 5.17. Determinarea stabilității financiare

Sursă : Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

În toți cei 5 ani de analiză, întreprinderea înregistrează un nivel ridicat de stabilitate financiară, nivelul acestei rate situându-se peste nivelul minim acceptat. Cea mai mare valoare fiind în anul 2014 cu 86,31% față de 2013 unde se înregistrează cea mai mică valoare de 31,59%. Dar a avut, în acești ani și o evoluție puternică anul, această evoluție a stabilității financiare este rezultatul creșterii indicelui capitalurilor permanente într-un ritm mai ridicat decât cel al pasivului total.

2. Repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului

2.a) Rata autonomiei financiare globale se calculează prin formula:

RAFG =

Tabel 5.18. Determinarea ratei autonomiei financiare globale

Sursă : Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata autonomiei financiare în 2013 rata este mai mică față de 2017 cu 53,43% această situație se datorează subdimensionării capitalurilor proprii ale societății comparativ cu valoarea totală a pasivelor, acesta apelând cu precădere la surse atrase de finanțare a activității economice, situație ce conduce la apariția unor costuri suplimentare nejustificate.

2.b) Rata de îndatorare globală se determină prin formula:

RÎG =

Tabel 5.19. Determinarea ratei de îndatorare globală

Sursă: Întocmit de autor după date din Bilanțul prescurtat societății S.C INDUSTRIAL COM S.R.L.

Rata de îndatorare globală în anul 2014 și 2017 se înregistrează cele mai mici valori 13,69% respectiv 14,98% ceea ce indică o rezervă în apelarea la credite și împrumuturi, iar în primul an, adică în 2013 prezintă o situație normală deoarece gradul de îndatorare trebuie să se situeze în jur de 50%.

Grafic 5.5. Ratele structurii pasivului

Sursă: Întocmit de autor după datele rezultate din tabelele anterioare

Rata stabilității financiare înregistrează doar valori ridicate peste minimul acceptat, valoarea cea mai mare este în 2014 cu 86,31 față de 2013 unde valoarea este de 31,59 această evoluție este rezultatul creșterii indicelui capitalului permanent într-un ritm mai ridicat decât cel al pasivului total. Rata autonomiei financiare înregistrea o creștere din 2013 până în 2017 de 53,43% această situație se datorează dimensionării capitalurilor proprii ale societății comparativ cu valoarea totală a pasivelor. Iar rata de îndatorare globală în primul an prezintă o situație normală, deoarece valoarea trebuie sa fie în jur de 50%, dar apoi scade ajungând în anul 2017 la 14,98% ceea ce pentru societate nu este tocmai bine deoarece trebuie sa recurgă la împrumuturi bancare.

Concluzii și propuneri

Structura financiară reprezintă unul dintre cele mai utilizate concepte în finanțele corporative și managementul financiar, majoritatea lucrărilor din acest domeniu reținând ca idee de bază în definirea acestuia multiplele posibilități de combinare a surselor utilizate de către o firmă pentru finanțarea activității sale.

Studiul de caz prezentat face referire la calcularea ratelor de rentabilitate pentru structura financiară aferentă S.C. INDUSTRIAL COM S.R.L. având ca materie de încheiere tragerea unor concluzii elaborate din rezultatele obținute în urma aplicării acestor rate pe o perioadă de cinci ani (2013-2017).

Finanțarea întreprinderii reprezintă un rol deosebit de important în structura unei entități. Pentru reflectarea acestui indicator s-au folosit ratele de finanțare, prin prisma căreia s-a ajuns la o rată de finanțare a imobilizărilor pozitivă deoarece a crescut de la an la an iar întreprinderea a fost capabilă să se finanțeze din surse proprii, fără a apela la finanțările externe. De această rată se ține cont în luarea deciziilor de investire, de asemenea mărimea acesteia permite societatății o investire pentru o dezvoltare mai largă a întreprinderii.

La rata de investire pentru societate în anul 2013 s-au înregistrata valori negative, iar în următorii ani până în anul 2017 a avut doar valori pozitive fapt ce confirmă apelarea la credite bancare pentru finanțarea investițiilor, ceea ce pentru societate reprezintă o cheltuială a datoriilor pe termen scurt.

Potrivit ratelor de lichiditate sunt prezentate capacitatea entităților de a se finanța din lichidități proprii, deoarece s-au înregistrat valori supraunitare societatea nu a apelat la alte împrumuturi bancare pe termen mediu sau lung.

Ratele de îndatorare cuprinzând coeficientul de îndatorare arată autonomia financiară a firmei, indicând gradul în care angajamentele pe termen scurt și lung sunt garantate de către capitalurile proprii. Din tabel reiese că are o scădere din 2013 până în 2017 cu valoarea de 1,99 ceea ce reprezintă că dacă coeficientul este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde de resurse financiare externe, iar dacă acest coeficient era mai mic decât 1, atunci banca ar fi acordat în continuare credite societății. Dar dacă societatea și-ar îmbunătății calitatea produselor și a utilajelor ar dispune de un profit mai mare din care ar putea sa își achite datoriile față de bancă.

Rata autonomiei financiare în 2013 rata este mai mică față de 2017 cu 53,43% această situație se datorează subdimensionării capitalurilor proprii ale societății comparativ cu valoarea totală a pasivelor, acesta apelând cu precădere la surse atrase de finanțare a activității economice, situație ce conduce la apariția unor costuri suplimentare nejustificate.

Scăderea ratei de îndatorare globală în anii 2014 și 2017 societatea recurge la împrumuturi, deoarce valoarea normală pe care trebuie să o atingă gradul de îndatorare este de 50%, cea mai favorabilă situație ar fi rambursarea datoriilor pe termen mediu și lung, cedând locul capitalurilor proprii.

Prin analizarea bilațului prescurtat, contului de profit sau pierdere și a balanței de verificare al societății S.C. INDUSTRIAL COM S.R.L. am arătat modificarea fluctuațiile de rentabilitate, am construit tabele, grafice am calculat indicatorii, am comparat în anumite cazuri cei 5 ani (2013, 2014, 2015, 2016, 2017) analizați în această societate.

Referințe bibliografice

1. Adrian Șimon, Gestiunea financiară a întreprinderii, Universitatea Petru Maior 2009 2. C. Perochon, L. Dubrulle, Contabiliate fianciară, Editura Economică București 2000 3. Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006 4. Gheorghe D. Bistriceanu, Finanțele agenților economici, Editura Economică 2001 5. Gheorghe Gavrilaș, Costul capitalului, Editura Economică 6. Gheorghe Stânceanu, Gestiunea financiară a firmei , Cluj Napoca 1997 7. Horia Cristea, Nicolae Ștefănescu , Finanțele întreprinderii Editura CECAR 2003 8. Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, 1997, București 9. Ion Stancu, Finanțe, Editura Economică, 2002 10. I. Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteora Press, 2000 11. Mihai Adochiței, Finanțele întreprinderii, Editura Syilvi, București, 2000 12. Mihai Toma, Felicia Alexandru, Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică 1998 13. Nicolae Hoanță, Finanțele firmei, Editura Continent 1996 14. Ph. Avare, L. Ravary, G. Legros, P. Lemonnier, Gestiune și analiză financiară, Editura Economică 2002

15. Tudose, Mihaela-Brândușa, Gestiunea capitalurilor întreprinderii, Editura economică, București 2006

Anexe