Specializarea – Comunicare Socială și Relații publice -ID [602210]

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice
Specializarea – Comunicare Socială și Relații publice -ID
LUCRARE DE LICENȚA
Interviul gen jurnalistic major și tehnica de relații publice
Coordonator,
Conf. univ. dr. ȘTEF ANIA BEJAN
Studentă
CAZACU ANCA
IAȘI
Februarie, 2016

2

CUPRINS

ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 3
I. CARACTERISTICI ALE INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE ………………………….. ….. 4
1.1. Importanța comunicării cu presa ………………………….. ………………………….. ……………. 4
1.2. Particularități ale interviului audio -vizual ………………………….. ………………………….. .. 5
1.3. Tipologia interviurilor de televiziune ………………………….. ………………………….. ……… 6

II. REALIZAREA INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE ………………………….. ………………. 10
2.1. Decizia de -a lua interviul ………………………….. ………………………….. ……………………. 10
2.2. Pregătirea interviului ………………………….. ………………………….. ………………………….. 12
2.3. Luarea interviului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 17
2. 4. Post- procesarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 18

III. ANALIZA INTERVIU ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 27
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 32
BIBLIOGRAFIA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 35

3

ARGUMENT

Am ales tema Interviul gen jurnalistic major și tehnica de relații publice , deoarece este
o modalitate de comunicare mult utilizată în relațiile cu presa. Relaționiștii comunică verbal cu
mass -media prin conferința de presă, brifing -ul de presă , interviu talk – show, discurs .
Interviul este o formă de comunicare importantă atât pentru jurnaliști, cât și pentru
specialișt ii în relații publice. Pentru aceștia interviul constituie o importantă sursă de informare
pe aspecte esențiale de interes publ ic, ei doresc să obțină anumite informații despre anumite
activități, teme etc. De la instituții sau persoane publice etc., pentru relaționiști este o modalitate
de promovare a instituției, de clarificare a unor aspecte, de explicare a unor situații etc. I nterviul
este utilizat de toate tipurile de mass -media.
Specialistul în relații publice trebuie să răspundă mereu presei atunci când acesta dorește
să afle amănunte despre evenimentele care au loc în instituții. Răspunsurile lor trebuie să fie
elocvente pe ntru a nu pune într -o situație defavorabilă instituția. Î n perioada de criză trebuie să
se recunoască greșelile și să se indice alternative.
Relaționistul trebuie să cunoască la fel de bine ca jurnalistul toate cerințele realizării
unui interviu reușit, mă car din două motive: este solicitat frecvent să dea informații despre
activitatea instituției prin intermediul i nterviului, trebuie să cunoască avantajele și
dezavantaje le anumitor tipuri de întrebări / răspunsuri, să evite capcanele jurnaliștilor, să
utilizeze dialogul în favoarea instituției, să cunoască toate implicațiile limbajului nonverbal etc.
Toate cerințele tehnice de comunicare prin intermediul interviului televizat trebuie cunoscute
și de către relaționist, deoarece acesta este cel mai adesea inte rvievatul din partea instituției, sau
este cel care îl pregătește, pentru interviu, pe alt reprezentant.
Interviul este o formă de comunicare bazată pe dialog. Instrumentul principal al
jurnalistului îl reprezintă întrebarea, motiv pentru care încearcă une ori cu disperare (cazul
interviului smuls) să obțină maxim de informații cu minim de întrebări. Prin întrebări clare,
precise, scurte, în acord cu tema etc, jurnalistul conduce o discuție dirijată, cu un interlocutor
ales, în vederea atinge rii unui scop. Î n funcție de acest aspect, interviurile pot fi de informare,
de opinie și comentariu, portret etc, constituind un eficient instrument de informare a opiniei
publice pe aspecte de interes larg.

4

I. CARACTERISTICI ALE INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE

1.1. Impor tanța comunicării cu presa

Prin intermediul presei o organizație își face cunoscută activitatea, își informează și
influențează publicul -țintă etc. bunele relații cu presa, pe termen lung, fiind indispensabile. Arta
PR-ului “constă în prezentarea informaț iilor potrivite în forma potrivită, de către ziariștii
potriviți, în mediile de comunicare adecvate”1.
Relaționiștii comunică verbal cu mass -media prin conferința de presă, brie fing-ul de
presă, interviu, talk – show, discurs.
Interviul este o conversație cu un demers interogativ cu scop informativ, de lămurire a
unei situații, de interpretare din partea unui specialist, cu caracter personal în cazul portretului,
„dând cuvântul unei personalități”2 etc. Reporterul are misiunea să incite la conversație
perso ana intervievată, să o determine să răspundă întrebărilor de interes public.
În comunicarea orală intervin trei criterii esențiale indiferent de situații, remarcate de
Gilles și Noel3: stăpânirea cunoștințelor; exactitatea informațiilor și calitatea demons trațiilor;
forță de convingere și capacitate de a dialoga.
Interviul este o formă de comunicare importantă atât pentru jurnaliști, cât și pentru
specialiștii în relații publice. Pentru primii interviul constituie o important ă sursă de informare
pe aspecte esențiale de interes public; ei doresc să obțină anumite informații despre anumite
activități, teme etc. de la instituții sau persoane publice etc.; pentru relaționiști este o modalitate
de promovare a instituției, de clarificare a unor aspecte, de explica re a unor situații etc. Interviul
este utilizat de toate tipurile de mass -media. Deși nu se bazează exclusiv pe elementele verbale,
interviul face parte din categoria tehnicilor verbale din rațiuni didactice, având în vedere faptul
că ceea ce se spune cons tituie motivul pentru care este solicitat un intervievat.
Specialistul în relații publice trebuie să răspundă mereu presei atunci când aceasta
dorește să afle amănunte despre evenimentele care au loc în instituții. Răspunsurile lor trebuie
să fie elocvente pentru a nu pune într -o situație defavorabilă institu ția. Î n perioada de criză
trebuie să se recunoască greșelile și să se dea o alternativă pentru rezolvarea problemelor.
Relaționistul trebuie să cunoască la fel de bine ca jurnalistul toate cerințele rea lizării
unui interviu reușit, măcar din două motive: este solicitat frecvent să dea informații despre

1 Michael Bl and, Alison Theacher, David Wragg , Relații eficiente cu mass -media, Editura “Comunicare.ro” ,
București, 2003, p. 87 .
2 Phelippe Gaillard, Tehnica jurnalismului , București, Editura „Științifică”, 2000, p. 113.
3 Gilles Feereol, Noel Flageul, op. cit., p. 151

5
activitatea instituției prin intermediul interviului; trebuie să cunoască avantajele și
dezavantaje le anumitor tipuri de întrebări / răspunsuri, să evite c apcanele jurnaliștilor, să
utilizeze dialogul în favo area instituției

1.2. Particularități ale interviului audio -vizual

Mediul auto -vizual oferă interviului o serie de particularități4:
Informația vizuală : persoana intervievată este văzută și caracter izată de gesturile pe
care le face, de expresia chipului, de modul în care este îmbrăcată, de eventuale podoabe, toate
acestea reprezentând un discurs suprapus celui verbal, întărindu -l sau, dimpotrivă,
contrazicându -l;
Informația auditiv ă neverbal ă : sens urile afirmațiilor cuprinse într -un interviu sunt
nuanțate într -un mod semnificativ de intonație, de ritmul în care se vorbește, de forța pe care o
transmite vocea, de eventualele ezitări și pauze ;
tehnica de televiziune : echipa de filmare, videocamer a și toate celelalte elemente ce țin de
tehnic ă creează un cadru artificial pen tru dialog ; el afectează într -o anumită măsură firescul
comunicării, în sensul că cei intervievați vor fi mai puțin naturali.
Prelucrarea limitată a înregistrării : interviul de tel eviziune nu poate fi ‘redactat ‘ decât
într-o mică măsură, prin ‘fonotecare’, adică prin scurtarea lui, în cazul în care este difuzat în
direct.
Lungimea interviurilor depinde de felul interviului, pot fi scurte, medii și lungi.
Standardele de lungime ale unei emisiuni sunt de 14 minute, de 28 minute sau multiple.
Specialistul în relații publice acordă interviul sau pregătește persoanele din organizație
solicitate pentru interviu de către reprezentanții mass -media. Intervențiile, la radio sau la
televiziune5 pot fi în direct sau înregistrate. O intervenție înregistrată are dezavantajul că, în
timpul montajului din redacție, anumite pasaje pot fi scoase. Intervențiile în direct oferă
avantajul difuzării integrale a mesajelor reprezentantului organizației, dar au dezavantajul că
redau și erorile de pronunție sau de comportament. La radio, intervențiile în direct pot fi făcute
(la solicitarea redacției) și prin telefon, în situații de maximă urgență.
Relaționistul trebuie să știe că în aparițiile televizate ținu ta, gesturile, mimic a, ritmul
vorbirii etc. sunt la fel de importante ca ideile lansate. Este indicată folosirea unor mișcări
calme, iar privirea să fie îndreptată spre ziarist. La interviurile radiofonice, un prim criteriu

4 Lucian Ionică, Interviul de televiziune, în: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism: tehnici fundamentale
de redactare, volumul II, Editura “Polirom”, 2001, Iași, pp. 197 -198
5 Feereol Gilles, Flageul Noel, op. cit., p. 145

6
pentru obținerea succesului este ritmul lent al vorbirii, evitarea greșelilor de dicție, a
contrazicerii, bâlbâieli; folosirea numelui interlocutorului și pe parcursul interviului.
Pe lângă interviuri, specialiștii în RP oferă și declarații de presă; oricând are loc un
eveniment importan t, jurnaliștii cer informații acestora. Declarațiile de presă sunt scurte,
relaționistul răspunde obiectiv la întrebările ziariștilor, pe un ton neutru, dând informații
concrete; acestea se iau la sfârșitul unui eveniment, care să nu aibă inserate în pagin ile sale
interviuri. Se poate spune că interviul de presă a ajuns să cunoască în publicistica românească
un loc de primă însemnătate.
În ziare, în reviste de cultură, literatură și artă, interviurile au devenit nu numai depozite
de informație inedită, mijl oace de vehiculare a unor idei și experiențe, dar și -au cucerit și unele
calități literare, cu profiluri bine individualizate de la publicație la publicație și de la autor la
autor. Această răspândire cantitativă, precum și ținuta calitativă a interviului din presa noastră
actuală constituie și explicația bogăției cărților de interviuri.
Interviul a apărut ca expresi e a neastâmpăratei curiozități a omului, a dorinței sale de
cunoaștere. Omul s -a născut și a trăit sub zodia întrebării.

1.3. Tipologia interv iurilor de televiziune

După sco pul urmărit interviurile pot fi :
a) interviul de informare : oferă date, informații, relatări, precizări, descrieri obținute de
la cei implicați în evenimente, de la cei ce le ‘fac’ sau de la martori urmărind faptele și datele
concrete ;
b) interviul de interpretare : un specialist sau un comentator specialist sau un comentator
specializat analizează, explic ă și interpretează un fapt, încadrându -l în context, prezintă fapte
similare, arat ă care este situația în alte țări. Specialistul trebuie să fie imparțial și să nu încerce,
sub masca obiectivității, să influențeze opinia publică.
c) interviul de opinie și comentariu : sunt evidenți ate opinia și poziția personală ; de
exemplu, reacția cuiva la un eveniment, opinia unui om politic în legăt ură cu un proiect;
intervievatul poate explica și justifica poziția pe care o adoptă;
d) interviul emoțional : arata starea de spirit a celui intervievat -bucuria cuiva care a
câștigat un concurs, spaima celui care a trecut printr -un accident, furia sau revolta generată de
un conflict;
e) interviul de atmosfer ă: caracterizează un eveniment, un loc sau o comunitate prin
felul în care este îmbrăcat sau prin mimic a să;

7
f) interviul de promovare : are ca țel atragerea atenției publicului asupra unui eveniment
cultural, sportiv, social etc.
g) interviul portret : subiectul dialogului acestui tip de interviu este legat chiar de
persoana intervievată, urmărindu -se conturarea personalității sale.
Un alt criteriu de clasificare ar fi în funcție de numărul participanților la inte rviu.
Distingem u rmătoarele variante de interviu :
a) un jurnalist, un intervievat – formula obișnuit ă, cea mai des întâlnită;
b) un jurnalist, mai mulți intervievați – utilizată în studio, dar și pe teren ;
c) mai mulți jurnaliști, un singur intervievat: această fo rmulă utilizată în conferințele de
presă, înregistrate sau în direct, se recurge atunci când se intenționează să se dea o notă
protocolar ă întâlnirii cu o personalitate ;
d) mai mulți jurnaliști, mai mulți intervieva ți – poate fi folosită pentru organizarea u nei
confruntări televizate între susținătorii unor poziții diferite.
Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului : el determin ă o grupare ale cărei
limite sunt convenționale și orientative.
Se disting interviuri : foarte scurte (inserturi de la câteva secunde la câteva zeci de
secunde), scurte (două -trei minute), medii (5-14minute) și lungi (28 de minute și pe ste).
Măsura în care un interviu este sau nu protocolar reprezintă un alt criteriu ce vorbește
despre natura interviului.
a) interviul nepro tocolar, cu oameni obișnuiți;
b) interviul semi-protocolar, cu lideri politici, cu oameni de afaceri, cu funcționari
superiori, cu directori;
c) interviul protocolar, realizat cu șefi de state, de guverne sau cu conducători ai unor
importante organizații interna ționale.
Un interviu condus protocolar nu va fi receptat întotdeauna ca atare în momentul
difuzării sale, putându -se extrage anumite părți și prezenta separat, ca scurte inserturi.
Jurnalistul are posibilitatea să aleagă, din numeroasele variante existente , pe cea mai
potrivită, în funcție de subiectul, scopul său , formatul emisiunii în care se va difuza, în funcț ie
de timpul avut la dispoziție și bugetul disponibil.
Interviul mai poate fi clasificat după formatul de difuzare și după maniera cum este luat.
Întrebările trebuie să respecte următoarele cerințe: să fie clare; să nu fie mai multe
chestiuni cuprinse într -o întrebare; să nu fie prea generale; să nu conțină insinuări; să nu conțină
judecăți de valoare; întrebarea esențială să nu fie nici prima, nici ultima; întrebările închise și
cele deschise să alterneze etc.

8
Întrebările pot fi adresate ca: întrebări deschise , cele care oferă intervievatului
posibilitatea de a -și exprima, detaliat, punctul de vedere în legătură cu subiectul; întrebări
închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”; întrebări directe – îl implică în
mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându -i-se să -și descrie propriile trăiri; întrebări indirecte
– interlocutorul participă la răspuns, fară însă ca întrebarea să i se adresat explicit.
Cheia oricărui interviu este a -l convinge pe partener să vorbească, să coopereze în
vederea obținerii unui text interesant pentru auditor. Pentru aceasta, reporterul, îmbrăcat
corespunzător, adecvat adică locului și ținutei partenerului, în cazul interviului televizat, trebuie
să adreseze în mod corect întrebările. Cele mai bune sunt acelea care pornesc din curiozitatea
firească a jurnalistului, dar care nu -l implică emoțional.
O întrebare este cu siguranță bună, dacă cititorul are senzați a că și el ar fi avut aceeași
întrebare pentru invitat. De asemenea, întrebările trebuie să demonstreze faptul că reporterul
s-a documentat, iar interlocutorul trebuie să fie interesat de răspunsul pe care -l va da. Există
persoane experimentate în a da interviuri și care par că răspund la întrebări, când, de fapt, nu
spun nimic la obiect. De aceea, atenția jurnalistului va fi mereu trează, pândind neconcordanțele
sau reaua -credință evidentă. Apoi, în funcție de intervievat, jurnalistul se „aruncă” cu înt rebări
neplanificate.
Dacă nu i se răspunde la o întrebare, aceasta va fi reformulată și reluată în alt moment
al interviului, până când va primi răspuns. Uneori, se poate recurge la pauze sugestive: după
câteva secunde de expectativă, înțelegând că i se s olicită detalii în plus, interlocutorul va
completa răspunsul.
După scopul urmărit există mai multe tipuri de interviu: interviul de informare – oferă
date, informații, precizări despre o temă; interviul de interpretare – este interpretat un fapt de
către un specialist care trebuie să fie imparțial, să nu influențeze opinia publică; interviul de
opinie și comentariu – aici opinia și poziția persoanelor sunt importante, comentariile cu privire
la proiecte politice; interviul de promovare – atrage atenția pub licului cu privire la anumite
evenimente culturale, sportive, sociale; interviul portret – în acest tip de interviu sunt puse în
valoare specificul activității și viața persoanei intervievate.
Titlul interviului se supune acelorași reguli ca și titlul unei știri, cu deosebirea că, în
acest caz, titlul poate fi și un citat, inspira t ales, din corpul interviului.
În funcție de specificul mass -mediei pentru care este acordat, interviul poate fi pentru
radio, pentru pres a scrisă și televiziune. Î n toate cazuril e, în situația interviului planificat,
specialistul în relații publice are suficient timp pentru pregătire, cunoscând tema.
Interviul este specia care informează și elucidează, prin intermediul unui dialog. Rolul
reporterului de interviu este să stabileasc ă un dialog viabil, un mod de comunicare între el și

9
cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturi le principale ale
interviului. Î ntrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are
funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor
idei. întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.
Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi inter esant prin opinii,
idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.
Interviul nu a cunoscut niciodată, în istoria presei noastre, diversitatea de expresie, de
modalități și forme, de tematici și personalități creatoare, po nderea și strălucirea cu care se poate
mândri astăzi. Cu greu se poate găsi astăzi un cotidian sau o revistă săptămânală .
În ziaristică cuvântul interviu are două sensuri: metodă de obținere a unor informații și
gen ziaristic. Etimologia cuvântului interv iu provine din limba engleză: interview, care se poate
traduce și cu întrevedere. Aceste două sensuri se suprapun.
Interviul este strâns legat de aproape toate genurile ziaristice, fiind un mijloc de culegere
al informațiilor, o modalitat e de realizare a d ocumentării. Î n acest caz, întrevederea nu este
făcută decât în vederea obținerii de la o persoană chestionată informații, relații despre
problematica studiată. Spre deosebire de interviul propru -zis, rolurile partici panților sunt
complet diferite: "intervievatul reprezintă obiectul investigației, iar ziaristul subiectul
cercetării."

10

II. REALIZAREA INTERVIULUI DE TELEVIZIUNE

În realizarea unui interviu se parcurg mai multe etape6: decizia de a lua interviul,
pregătirea acestuia, realizar ea interviului și post -procesarea, când este cazul.

2.1. Decizia de -a lua interviul

Este etapa inițial ă în care se stabilesc :a) tem a sau subiectul viitorului interviu, b) scopul
pentru care se ia, c) persoan a ce va fi intervievat ă, d) modul în care se v a lua interviul, e)
formatul de difuzare, precum și f) durata lui aproximativă.
Stabilirea temei Orice interviu trebuie să -și propună un scop clar și cu specific
jurnalistic, trebuie luat unui anumit interlocutor și într -un anumit moment să exploreze subie ctul
într-un mod inedit. Nu întotdeauna tematica devansează opțiunea fata de persoană. De îndată
ce o celebritate sosește într -o localitate sau chiar în capitală, reporterii se vor îmbulzi să îi
solicite declarații, interviuri.
De cele mai multe ori , interlocutorul nu va spune decât amabilități sau banalități, poate
și pentru că întrebările reporterului nu sunt cele mai potrivite. Datoria reporterului este de a
obține interviul, însă unul dintre rolurile editorului const ă și în a nu programa interviurile
nereușite, adică acele interviuri din care nu aflăm nimic nou, interesant, semnificativ, lămuritor !
Într-un interviu, tonul general e bine să fie sobru .
De cele mai multe ori , interlocutorii, dar și reporterii, se concentrează asupra
«inventarierii » evenime ntelor și a datelor, ratând «culoarea» confesiunii. Î ntr-un interviu, tonul
general e bine să fie sobru. De cele mai multe ori interlocutorii, dar și reporterii, se concentrează
asupra «inventarierii» evenimentelor și a datelor, ratând « culoarea » confesi unii. Î ntr-un
interviu, tonul general e bine să f ie sobru. De cele mai multe ori , interlocutorii, dar și reporterii,
se concentrează asupra «inventarierii» evenimentelor și a datelor, ratând « culoarea »
confesiunii .
Contextul spațio -temporal dictează în m od obiectiv temele despre care persoanele cele
competente vor fi solicitate să ofere informațiile deținute. Specialiștii americani dau un sfat
foarte util: „Înainte de a începe discuția, asigurați -vă că interviul este cel mai bun mijloc de a
obține ceea ce aveți nevoie. Trebuie să decideți cine e cel mai calificat interlocutor și de ce.

6 Lucian Ionică, Interviul de televiziune, în: Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale
de redactare, vol.II, Editura Polirom, Iași, 2001, pp. 198-200

11
Stabilirea scopului interviului . Jurnalistul trebuie să -și precizeze foarte clar scopul, adică ce
anume dorește să obțină de la cel intervievat. Scopul ales trebuie să fie u șor de sesizat de către
telespectatori ; este de recomandat să nu se abordeze acele subiecte pe care jurnalistul nu este
sigur; oamenii se vor vorbi mai ușor dacă observă că interlocutorul lor îi înțelege și îi urmărește
cu atenție. Câteva reguli legate de scop :
 Să adunați fapte. Pentru a realiza un interviu despre un fapt important, reporterul trebuie
să găsească o sursă credibilă și verificabil ă, care deține informații precise ;
 să strânge ți anecdote. Adesea, o anecdotă, o vorbă de duh dau interviului un caracter
memorabil, chiar mai mult decât însuși conținutul ideatic al convorbirii; imaginea publică a
unei persoane sau instituții poate fi clădită cu ajutorul unui mesaj memorabil, distinct, amănunțit
și clar;
 să caracterizați o situație. De regulă, mar ile posturi de televiziune invit ă în studiouri
specialiștii cei mai cunoscuți pentru a explica și comenta, fiindcă poziția unui reporter, nu are
un impact atât de mare ;
 să confirmați ceea ce știți. Interviul pentru confirmare înseamnă că dvs. cunoașteți deja
răspunsul la întrebare încă înainte de a o pune și că sunteți pregătit să confruntați interlocutorul
cu ceea ce știți și chiar cu ceea ce opinia publică a aflat deja.
 să demonstrați că ați fost acolo. De obicei, se cunoaște deznodământul și ceea ce s e
poate într -adevăr obține în plus reprezintă una sau două declarații care vor adăuga culoare
relatării. Serviciile de presă vor transmite materialul, dar reporterii vor încerca să prezinte
informațiile dintr -un unghi diferit.
Alegerea persoanei potrivite . Oamenii sunt selectați ca interlocutori pentru unul sau
mai multe motive : accesibilitate, încredere, responsabilitate sau posibilitatea de a -i cita. În
momentul când își alege posibili interlocutori, reporterul trebuie să cântărească atent avantajele
și dezavantajele unui posibil interviu cu acesta. Se întâmplă foarte rar ca oamenii să refuze un
interviu în față, în schimb, ei fie nu vă dau nici un r ăspuns – nu răspund la telefon, nu va suna
atunci când îi solicitați, fie evită un răspuns. Dacă interviul se va desfășura în altă parte decât
la televiziune, trebuie specificat exact locul de întâlnire, folosind formule de genu l : ‘Mâine ne
întâlnim la…’.
Nu se întârzie niciodată la prima întâlnire, deoarece reprezintă gradul de seriozitate și
de respect. Dacă intervine ceva care ne împiedică să ajungem la ora stabilită, trebuie anunțat
sau să solicităm o amânare sau o reprogramare a întâlnirii.
Jurnalistul trebuie să aleagă interlocutorul potrivit, la momentul potrivit. Oamenii devin
subiect de știre și de i nterviu din unul sau mai multe motive :
1) Dețin funcții importante – Oficialități , președinți de firme și asociații;

12
2) Au realizat ceva important;
3) Sunt acuzați de fărădelegi grave ;
4) Cunosc ceva sau pe cineva important – o secretară care deține documente i ncriminatorii
despre primar e pentru moment subiectul interesului general ;
5) Sunt martori ai unui eveniment important ;
6) Sunt persoane cărora li s -a întâmplat ceva important.
O persoană care nu vrea să fie intervievat ă poate refuz a din mai multe motive : fie nu are
timp, este foarte emotivă sau timidă, se simte vinovată, protejează pe cineva, nu se pricepe la
subiectul în discuție, îi este jen ă, fie este foarte marcată de ceea ce i s -a întâmplat.
De aceea este bine să putem identifica motivul real al refuzulu i, tocmai pentru a acționa
în consecinț ă. O primă strategie de a convinge o persoană să vorbească cu dvs apelând la unele
tactici:
-simțul mândriei și al cinstei :trebuie să -i explicăm că oricum vom scrie articolul cu sau
fără răspunsurile lui la întrebări ;
-nevoia de atenție : să asigurăm interlocutorul c ă publicul vrea să -i cunoască părerea sau
sentimentele cu privire la acest subiect;
-capacitatea sa de a reprezenta un punct de vedere :se subliniază faptul că interlocutorul
e cea mai în măsura persoana s ă facă argumentar ea cea mai bună și mai completă , prin punctul
său de vedere.
O a doua strategie, în cazul unor persoane contestate sau care sunt bănuite de anumite
nereguli, este c a mesajul nostru să fie foarte explicit: „Aveți ocazia, e bine că, prin ace st
interviu, să eliminați o dată pentru totdeauna to ate ambiguitățile ce vă privesc ! ».În acest fel ne
va privi ca pe un aliat și nu ca pe un inamic.

2.2. Pregătirea interviului

Această etapă presupune : a) obținerea acordului persoanei stabilite, fie, d acă este cazul,
găsirea unei alte persoane, în situația în care prima nu este disponibilă sau refuză; b) o
documentare privind tem a sau subiectul abordat, c) o documentare privind persoan a ce va fi
intervievat ă, d) definirea strategiei de urmat și redactar ea întrebărilor. Există două moduri de
documentare -unul punctual, pentru un anumit subiect, și un altul, general și continuu, ce
presupune să fii la curent cu actualitatea unui domeniu mai larg. O bună documentare este prima
condiție a unui interviu reușit , ea asigură înțelegerea subiectului, permite formularea
întrebărilor, precum și stabilirea dialogului.

13
În cazul interviurilor întâmplătoare nu este timp pentru o documentare specială, ele se
bazează pe experiența acumulată de jurnalist.
Obținerea acordulu i persoanei stabilite se realizează telefonic, prin confirmare directă
etc. Realizarea acestui pas permite desfășurarea planului mai departe. În cazul unui refuz,
jurnalistul repetă etap a.
Documentarea presupune un efort de informare din partea jurnalistul ui cu privire la
temă și la invitat. A fi documentat este o condiție necesară (dar nu suficientă) pentru a lua un
interviu, pentru a vă afla față în față cu un interlocutor avizat. A ignora subiectul înseamnă, pur
și simplu, a purta o discuție încâlcită ca re, în cel mai bun caz ar trebui să fie o discuție
pregătitoare tocmai pentru un asemenea interviu.
Prin documentare se înțelege de fapt o abordare obiectivă sau factual ă – date cifre, nume,
rapoarte cu privire la tem ă, ce se pot găsi în c ărti, reviste, ba ze de date, o abordare personalizată
marturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, reacțiile, micile secrete ale unei
personalități.
Documentarea nu este un scop în sine. Reporterul nu se documentează pentru c a opinia
publică să re marce c ât este el de documentat , aceasta pentru simplul motiv că opinia publică
este interesată în primul rând de informația pe care o transmite interlocutorul, și mai puțin de
științ a reporterului.
Cititorii, telespectatorii, ascultătorii îi creditează numai pe acei reporteri care sunt în
temă și știu să conducă discuția în așa fel încât să reiasă din ea ceva nou, ceva care, în alte
condiții, ar fi rămas necunoscut.
Un reporter lucrează cu informația, care nu este doar un dat ce există ca atare, ci și
rezultată a cestor comparații, contextualizări sau interpretări.
Redactarea întrebărilor . Pentru reușita unui interviu, un rol fundamental îl au
întrebările. Invitatul nu va răspunde decât la ce este întreb at, în cazul cel fericit. Acest a este și
motivul pentru care j urnalistul încearcă să obțină maxim de informație cu minim de întrebări,
într-un timp limitat. Se impune, ca atare, cunoașterea cerințelo r de redactare a întrebărilor.
Întrebările care trebuie evitate sunt:
a) Întrebări care dovedesc absen ța ori carențe ale d ocument ării. Aceste întrebări sunt
specifice debutantului de interviu. «Vă rugăm să vă prezentați cititorilor noștri », «Cu acest
prilej ați venit în… »
b) Întrebări vagi, generale, de tipul Ce mai e nou ?, Cu ce sentimente /Cu ce gânduri
veniți,.. ? Într-o întrebare bună, emotivitatea este recreat ă pentru interlocutor cu scopul de a
reînvia o întâmplare anume, de mare tensiune sufletească, și nu în cazuri fără relevanță.

14
c) Mai multe întrebări într -o singură formulare. Nu se pun mai multe întrebări într -o
singur ă formulare, astfel interlocutorul se va concentra asupra succesiunii acestora și mai puțin
pe răspunsuri.
Dacă se formulează două întrebări, este de preferat ca a doua să reprezinte o
particularizare a celei dintâi.
e) Întrebări lungi. Formula ideală este al cătuită din două propoziții separate prin punct.
O întrebare poate fi mai lungă atunci când reporterul polemizează cu interlocutorul s au când
citează informații ce contrazic spusele acestuia.
fi Întrebări care se explicitează, se justifică. Dacă o întrebar e nu se impune de la sine,
atunci e a nu poate fi ajutată de nimic! Justificările sau explica țiile ne pun într -o poziție
inferioară și interlocutorul se va purta ca atare.
g) Întrebări ipotetice. Majoritatea interlocutorilor refuz ă să răspundă la întrebări
ipotetice de felul Ce s-ar fi întâmplat dacă… ?
h) Întrebări cu răspuns conținut. Este bine de evitat de asemenea, formule cum ar fi Nu
credeți că.. ?, Nu vi se pare că.. ?
În funcție de răspunsuri, jurnalistul se poate orienta spre alte întrebări . În funcție de
răspunsurile prim ite, jurnalistul adresează și alte întrebări decât cele „gândite dinainte”7.
Întrebările pot fi ajutătoare scopului urmărit prin interviu, în caz că invitatul nu este
suficient de generos :
Puneți întrebări la care interlocutorul este c alificat și poate să răspundă !
Identificarea clară a domeniului de competen ță al interlocutorului ne ferește de surprize
neplăcute, mai ales în interviurile în direct.
Întrebați De ce spuneți asta ? Se spune că una dintre cele mai simple și eficace întreb ări
este : «De ce spuneți asta ? », avantajul ei este că ne poate salva în cazul în care nu am auzit
răspunsul.
Cereți exemple, evaluări, comparații. Nu trebuie permis interlocutorului să recurgă în
exprimarea s a la ambiguități, generalități, fraze goale ș i fără acoperire, să fie concret, să dea
exemple, să nu folosească identificări vagi precum « unii », « mulți», « se zice », iar dacă le
folosește, trebuie atrasă atenția solicitandu -i-se concretețe.
Cifrele sau datele în absolut nu au nici o semnificație ! Ele pot manipula și dezinforma !
Când interlocutorul invocă o cifră, un procent, trebuie să i se ceară să comenteze în funcție de
necesități, de inflație, să le compare cu cele ale altor organizații sau țări.

7 Phelippe Gaillard, Tehnica jurnalismului, București, Editura “Științifică”, 2000, p.l 13

15
Stabiliți limite pentru definirea răspunsurilo r! În cazul în care interlocutorul nu ne dă
un răspuns, va trebui să folosim limite restrictive pentru alcătuirea răspunsului (mai mult decât,
mai puțin decât ; înainte de luna…, după luna… ; mai mare decât.. ., mai mic d).
Dați alternative. Este o teh nică cu final închis, mai puțin utilizată, dar uneori cu rezultate
importante, este necesar să cerem interlocutorului dvs. să aleagă între două posibilități.
Reluați răspunsul. În cazul în care nu suntem siguri de ceea ce a spus interlocutorul
nostru, trebuie să ne clarific ăm reluând răspunsul (« Spuneți că… ? »).
Faceți în mod intenționat o afirmație eronată. Dacă interlocutorul este evaziv, trebuie
să-l facem participativ cu o greșeal ă intenționată.
Reveniți la ce ea ce nu s -a spus. Interlocutorul poate evita răspunsurile la întrebările pe
care i le adresați, vorbind despre lucruri care nu au legătură strânsă cu subiectul.
Ar mai fi ceva important de adăugat ? La finalul interviului putem face o recapitulare
succintă a problemelor discutate, pentru că e po sibil să aflăm lucruri interesante în acel moment.
Un interviu este reușit nu atunci când reporterul dovedește cât este de inteligent, ci în cazul în
care obține informația necesară și clar ă.
Un interviu poate începe, intrând direct în temă, sau cu o între bare de încălzire sau chiar
cu o remarcă a interlocutorului , care spune ceva ce trebuie neapărat citat. Nu tot ceea ce
discut ăm cu interlocutorul nostru e obligatoriu să se regăsească în inter viul ce se va da
publicității. Î ntrebările sau remarcele prelimi nare, fără nici o valoare pentru interviul propriu –
zis, pot fi cheia succesului, de aceea și ele trebuie pregătite cu mare atenție, ținând cont mai ales
de felul de a fi al interlocutorului .
Calitățile întrebărilor. Există două tipuri de întrebări :euristi ce și retorice. Cele
euristice conduc la adevăruri noi, iar cele retorice fac de prisos răspunsul pe care, de altfel î l
conțin. De regulă , o întrebare retorică nu își are locul într -un interviu, însă apar situații în care
ele joacă ro lul unui catalizator a l reacțiilor.
O întrebare bună este , mai întâi, cea care pornește dintr -o curiozitate naturală a
reporterului. O întrebare bună este cea care are puterea de a -l face pe interlocutor să fie interesat
de răspunsul pe care îl va da .
Prin felul în care formula m întrebarea, trebuie să arătăm că suntem documentați,
folosirea informației ca premisa. Î ntrebarea propriu -zisă se sprijină pe informație pentru a
determina o direcție foarte precisă, astfel evitându -se întrebările prea generale, confuze, care
dau naștere unor răspunsuri de aceeași natură. Este esențial să ne concentrăm doar asupra
întrebărilor « Cum ? » și « De ce ? ». Asemenea întrebări cer r ăspunsuri -opinii, răspunsuri care
vă vor caracteriza interlocutorul.

16
Nu uitați că o cauză sau împrejurările în car e s-a produs un eveniment trebuie
întotdeauna explicate !8
Câteva reguli care țin de comportamentul jurnalistului față de interlocutor.
Numele și prenumele interlocutorului trebuie pronunțate și transcrise corect.
Trebuie să se asigure că interlocutorul nu a uitat cât timp a fost alocat pentru interviu.
După un schimb de amabilități, nu trebuie să uite să ceară permisiunea interlocutorului
de a folosi un reportofon.
Este de preferat să înceapă cu întrebările mai ușoare sau mai puțin controversate.
Întrebări le la care știm deja răspunsul ne vor ajuta să testăm buna -credință a
interlocutorului.
Interlocutorul trebuie îndemnat să nu acorde prea mare atenție formulărilor sale, ci
conținutului acestora.
Întrebările la care cunoaștem deja răspunsul ne vor ajuta să testăm buna -credință a
interlocutorului. Dacă interlocutorul are inițiativ ă, trebuie să i se dea cuvântul.
Dacă motivul interviului este delicat pentru a mai fi nevoie să -l explic ăm, nu e nevoie
să formulăm nici o întrebare, ci doar să îi arătăm interlocu torului că suntem gata să îl ascultăm.
Cu oricine s -ar afla în față, reporterul este și un diseminator de imagine public ă pentru
orice interlocutor, dar înainte de toate, opinia publică are dreptul să știe cum ne administrează
cei aleși și/sau funcționarii publici.
La finalul interviului nu se urează succes, împliniri, noroc, acest lucru fiind rezervat,
îndeosebi doar personalităților.
Contrariul « interviului de valorizare » este « interviul critic », în care întrebările
inconfortabile, critice, chiar jena nte excelează. Prezen ța interesului asupra a ceea ce spune
interlocutorul nostru, urmărirea cu atenție, încurajarea acestuia prin mici gesturi, cu vorba,
comentarea celor spuse de acesta, atitudinea critic ă, rămâne acceptabil atât timp cât jurnalistul
nu se transform ă în acuzator, efectul obținut în urma unei astfel de poziții va fi contrar celui
urmărit, publicul tinzând să -l privească cu simpatie pe cel care pare a fi devenit o victimă .

8 Mihai Coman (coord.) , Manual de jurnalism, Genurile jurnalistice, vol II, Editura Polirom, Iasi, 2001

17
2.3. Luarea interviului

Înainte de a începe interviul propriu -zis e nevoie să luăm câteva măsuri care să ne
asigure că nimic accidental nu ne va întrerupe activitatea :
 cei prezenți sunt rugați să -și deconecteze telefoanele mobile și cele fixe ;
 cineva trebuie să aibă grijă ca nimeni să nu intre în sal ă în timpul în registrării;
 se lasă intervievatului timp de acomodare cu situația în care se afl ă ;
 răspunsurile unor intervievați pot fi prolixe, pot ocoli întrebarea sau se pot îndepărta de
la subiect;
 jurnalistul este cel care conduce interviul și nu trebuie să se lase dominat de
interlocutorul său;
 jurnalistul va fi atent la ce spune interlocutorul său, pentru a putea interveni, îl va urmări
cu privirea, căutând să mențină cu el o ‘legătură vizual ă’;
 de evitat citirea mecanică a întrebărilor;
 orice afirmație fa lsă trebuie marcată imediat, fie prin invocarea unei dovezi contrare,
fie prin formularea unei întrebări dubitative;
 în situația în care intervievatul face remarce jignitoare la adresa unei persoane sau
instituții, jurnalistul se va distanța de asemenea a firmații; lipsa de reacție va sugera aprobarea
celor spuse de intervievat.
Pentru specialistul în relații publice importantă e etapa de realizare efectivă a interviului,
precum și etapa ulterioară a efectelor produse. Acesta este și motivul pentru care adu cem în
discuție constrângerile legate de întrebări, precum și tipologia interviurilor. După modul în care
este luat, interviul poate fi:
a) interviul planificat – are loc fie în studio, fie pe teren, în urma unei înțelegeri prealabile
intre jurnalist și perso ana intervievată privind tematica abordată;
b) interviul în așteptare – se desfășoară cu persoane p ublice, pe care jurnaliștii le -au
așteptat de exemplu, la sfârșitul unei ședințe importante, pentru a le chestiona în legătură cu ce
s-a discutat ori s -a hotărâ t în cadrul reuniunii respective. Dialogul are loc pe culoare sau pe
scările de la intrare, sub presiunea timpului.
c) interviul neplanificat – se solicit ă și se realizează pe loc sau cu ocazia unor evenimente
și în legătură cu ele (premiere, vernisaje, expoz iții, greve, proteste);
d) interviul întâ mplător – este luat la locul unui accident, incendiu celor implicați direct
sau martorilor;
e) interviul smuls – reporterul, secondat de operator abordează direct persoana pe care
dorește să o intervieveze și despre care presupune sau știe că nu acceptă să răspundă la întrebări.

18
f) Interviul cu camera mascat ă – de data aceasta nu se filmează la vedere, camera este fie
ascunsă, fie este ținută în mână, ca și cum nu ar funcționa.

2. 4. Post- procesarea

În funcție de genul emi siunii și de intențiile realizatorului, exist ă următoarele categorii
de intervenții sau procesări ale interviului: cosmetizarea înregistrării prin îndepărtarea unor
deficiente formale minore, fără a modifica interviul propriu -zis; eliminarea unor fragmente din
interviu datorate, fie din rațiuni de timp, fie din dorința de a -l îmbunătăți.
a) dintr -o înregistrare mai amplă se extrage doar un scurt fragment, conținând cea mai
importantă afirmație făcută în contextul dat, afirmație ce se așează într -un material ma i mare;
b) în cazul producțiilor complexe, c a, de exemplu, al filmelor documentare sau al
anchetelor, interviurile mai multor persoane pot fi segmentate, iar fragmentele rezultate se
regrupează după tematic ă, astfel încât să ofere perspectiva unor puncte de v edere diferite ;
c) interviurile ceva mai lungi pot fi acoperite parțial cu imagini care ilustrează tema în
discuție sau prezintă aspecte din activitatea profesională a intervievatului, ori momente din viața
privată ;
d) pe plan sonor pe lângă interviu, uneori s e adaugă muzică sau zgomotul de ambianț ă al
imaginilor de acoperire.
Toate aceste operații de post -procesare presupun respectarea unui principiu de
deontologie jurnalistică: prin modificările efectuate să nu se schimbe sensul afirmațiilor sau să
nu se elim ine vreo afirmație important ă.
Formate de difuzare , aspectul final al unui interviu, așa cum ajunge el la spectatori,
transmis în direct sau înregistrat.
Interviul scurt este înregistrat pe teren, integrat într -un material mai mare (știre, mini –
documentar , reportaj) utilizat îndeosebi la telejurnal, realizat prin legătură video, de către
crainica sau crainicul emisiunii de știri (cei doi interlocutori apar pe ecran în două ferestre, cu
treceri succesive în prim -plan);
Interviul telefonic realizat în direct sau înregistrat este utilizat în special în cadrul
telejurnalelor;
Pseudo -intervievarea de către crainic a reporterului care relatează în direct de pe teren
(corespondența) se utilizează la telejurnale și la transmisiile în direct de la diferite eveniment e
(de exemplu, sportive);
Interviuri ample, desfășurate în direct sau înregistrate, ocup ă în totalitate sau cea mai mare parte
a spațiului unei emisiuni; particularitățile unui interviu sunt influențate și de p onderea pe care

19
o are în durata emisiunii, exi stă emisiuni ce conțin doar un interviu lung, altel e cuprind mai
multe interviuri scurte .
Redactarea interviului. Prin redactarea interviului sau editarea interviului se înțelege
procesul prin care discuția înregistrat ă este adecvată publicării în funcție de mai multe criterii:
caracteristicile canalului mediatic, politica și strategia redacției, oportunitatea, spațiul
tipografic, gradul de interes, adecvarea stilistic ă etc. În concluzie, interviul este o selecție, o
ierarhizare și o reconstrucție a răspunsurilor date de intervievat. Prin redactare înțelegem
procesul de ameliorare stilistico -gramatical ă.
Selecția și redactarea informației. Primul pas al selecției și redactații informației este,
discuția premergătoare care silește interlocutorul să fie pregătit pentru a aborda anumite
aspecte, să se concentreze pe ceea ce i se cere. O atenție deosebită necesit ă numele
interlocutorului în ordinea fireasca – prenume, nume de familie. În interviurile de documentare,
ne interes ează doar acele date care au importanță pentru opinia publică .
Titrarea Înseamnă stabilirea titlului , a subtitlului și în unele cazuri, a supratitlului. Titlul
const ă din citarea afirmației celei mai importante sau șocante a interlocutorului. Foarte mult
efect au titlurile – jocuri de cuvinte, perafrazele sau aluziile la titluri celebre, personaje
mitologice ori vedete ale momentului.
Sapoul și rolul lui în interviu. Sapoul este un text autonom, specific, redactat în anumite
limite ce transmite cititorului rolul esențial pe care îl are respectivul interviu la timpul respectiv.
Tipuri fundamentale de sapou sunt: informativ, sapoul incitant, sapoul de actualizare,
rememorare și sapoul de justificare.
Sapoul informativ răspunde la întrebările :cine ?, ce ?, und e ?, când ?, urmând ca în
interviul propriu -zis interlocutorul să arate de ce ?,cum ?, în ce circumstanțe ? s-a petrecut
evenimentul.
Sapoul incitant folosește retorica « atacului » sau chiar i se poate substitui.
În sapoul informativ sunt oferite așa -numi tele informații « de pliant» , adică datele din
curriculum, factologice: numele și calitatea persoanei intervievate; numele și funcționalitatea
instituției pe care o reprezintă, cu câteva detalii minime pentru a situa respectiva instituție în
context.
În cazul interviului de profil, în care avem ca interlocutor o personalitate, o vedetă, un
star, rolul informativ minimal al sapoului și configurația lui sunt neschimbate fata de cel din
interviul informativ. Reporterul trebuie să fie foarte atent la înfăți șarea fizică a interlocutorului ,
felul în care este îmbrăcat, persoanele cu care vine în contact.
De asemenea descrierea unui detaliu în cazul acestor interviuri și în cazul celor de tip
informativ, poate fi de mare ajutor.

20
În interviurile de profil, descrie rea circumstanțelor datorită cărora ziaristul a ajuns să
poată construi un punct de vedere aparte. Rolul sapoului de acest tip este de a transforma
cititorul într -un partener la t ot ceea ce reporterul sesizează : el îl face pe cititor să vadă, să audă,
să simtă ambian ța în care se mișc ă.
Există și alte descrieri reguli ce trebuie respectate în realizarea unui interviu. După Karl
Fronlich un interviu trebuie redactat urmărind regulile9:
• cunoașterea publicului țintă al domeniului de comunicare;
• prezentarea arg umentelor pentru cele afirmate ;
• dovedirea cu acte justificabile a afirmațiilor cu consecințe juridice ;
• folosirea exemplelor, a metaforelor, a analogiilor;
• evitarea atitudinii defensive;
• evitarea utilizării zvonurilor;
• utilizarea de răspunsuri scurte la î ntrebările negative;
• păstrarea confidențialității informațiilor cu acest caracter;
• în situații de criză nu se folosesc răspunsurile spontane.
• utilizarea prudenței în raport cu capcanele ziaristului.
Pentru a trăi și a supraviețui, o organizație trebuie să facă cunoscute și acceptate
politicile, legile, reglementările, produsele, serviciile, programele sau ideile sale. Trebuie ca
acestea să coincidă cu nevoile mediului său, cel puțin, să -i fie adecvate. Organizația trebuie să
demonstreze că este dinamică, ef icientă și preocupată să ofere un serviciu de calitate oricând
celor interesați. O organizație sau un produs despre care nu se vorbește nu există10. Interviul
trebuie cunoscut de către jurnalist, deoarece rămâne o modalitate în Aspecte vizuale ale
comunicăr ii prin interviu. Un interviu de televiziune, cu o informație verbală foarte bună, va
fi compromis de o imagine proastă (tremurată neclară, rău cadrat ă, cu mișcări greșite de aparat
etc.), dar o imagine bună nu poate salva un dialog neinteresant.
Direcția privirilor Intervievatul este rugat să se adreseze doar reporterului/ redactorului
și să nu privească spre obiectivul camerei. Indiferent dacă se filmează cu o singură cameră sau
cu mai multe, privirea reporterului trebuie să se întâlnească cu cea a interl ocutorului său. În
ceea ce privește unghiul de filmare, unii operatori optează pentru un unghi de filmare lateral,
însă rezultatul nu este tocmai unul bun și trebuie evitat. Camera se va plasa cât mai aproape de
axa ce -l unește pe reporter de interlocutoru l său. Privirea direct în camer ă creează un efect mai
puternic, aceasta fiind cea mai des folosită.

9 Karl Fronlich, Daniela Lavric, op. cit., p.74
10 Bemard Dagenais, Profesia de relaționist, Editura “Polirom”, Iași, 2002, p. 154

21
Înălțimea camerei. Dacă diferența de înălțime dintre jurnalist și interlocutorul său este
mare, e bine că acest fapt să nu se observe în imagine. Printre mo dalitățile de estompare a
diferenței de înălțime amintim :a) în imagine este arătat doar intervievatul; b) interlocutorii stau
așezați; c)jurnalistul și interlocutorul său sunt filmați separat, singuri în cadru, de la înălțimi
diferite.
Pentru a face inter viul și mai spectaculos, în ceea ce privește latura vizuală, se poate
recurge la unghiuri de filmare neobișnuite, recursiuni și plonjeuri accentuate, cadraje înclinate,
însă toate acestea trebuie adecvate subiectului și emisiunii în care va fi inserat inte rviul.
Mărimea cadrului. Încadrările cel mai des utilizate, dar nu singurele, sunt: prim – planul,
planul bust și planul mediu. Sunt recomandate cadrele mai largi atunci când vrem să arătăm
mișcările și gesturile persoanei intervievate, îmbrăcămintea s a, decorul, pe când cadrele strâ nse
dezvăluie trăsăturile feței , expresia ochilor, și în general mimica interlocutorilor.
Mișcările de aparat. O soluție mai bună pentru a crește spectaculozitatea și interesul
vizual al unui interviu o reprezintă mișcările de ap arat, acestea pot avea și o funcție creativă,
subliniind anumite momente ale dialogului. Mișcările trebuie să răspundă curiozității firești a
spectatorului, fără a distrage atenția de la ceea ce se discută. Caracterul imaginii și al
dinamismului ei trebuie dozate cu mult discernământ.
Existența unei bune relații între dinamica imaginii și cea a dialogului depinde în mare
măsură de atenția și intuiția cameramanului (la înregistrările pe teren) și de cea a tandemului
regizor -operator(în studio).
Exist ă și for mula interviurilor luate în mișcare, jurnalistul și persoana intervievată fac
împreun ă câțiva pași, urmăriți prin traveling sau transfocare. Dacă se filmează din mână, exist ă
riscul ca imaginea să tremure.
Un alt gen de interviuri în mișcare sunt cele desf ășurate în mijloace de transport – mașini,
trenuri, ambarcațiuni etc. -unde fundalul se deplasează.

Planurile de reacție, de ascultare și de legătură
Planul de reacție este o imagine care prezintă reacția imediată, spontană, din partea
asistentei (o persoa nă sau mai multe) la spusele cuiva, la o acțiune, la un fapt care s -a produs.
Reacția, oricare ar fi ea face parte din «eveniment» și îl definește într -o anumită măsură.
Planurile de reacție se folosesc mai ales la talk -show, masa rotundă și discuție, dar și la
interviurile cu mai mulți jurnaliști sau mai mulți participanți.
Planul de ascultare arata o persoană în timp ce urmărește spusele altcuiva. În cazul
interviurilor, aceste planuri au rolul de a reduce din monotonia vizuală sau de a acoperi o
eventual ă tăietură prin care a fost scurtat ă imaginea vorbitorului. Ele pot fi realizate chiar în

22
timpul desfășurării dialogului, prin filmarea cu mai multe camere, sau la terminarea interviului,
când interlocutorii mimează faptul că ascult ă.
Planul de legătură consta din detalii neutre specifice locului unde se filmează (un
tablou, un raft de c ărți, telefonul etc.), care vor fi folosite la montaj pentru a acoperi lipiturile
fără racord.
La sfârșitul înregistrării unui interviu întotdeauna se vor filma câteva planu ri de legătură
și de ascultare.
Microfonul Microfonul trebuie ținut astfel încât să nu acopere fața celui care vorbește,
intervievat sau reporter. Unii intervievați, atunci când încep să răspundă, au tendința de a lua
microfonul din mâna reporterului. Când se întâmplă o astfel de situație, se va întrerupe
înregistrarea explicându -se că reporterul are și rolul de a ține microfonul.
Decorul. Locul unde se desfășoară interviul poate fi banal sau interesant. Prin atmosfera
și semnificația s a el contribuie în ma re măsură la crearea impresiei finale. Decorul va fi astfel
ales (pe teren) sau construit (în studio) încât să îndeplinească cel puțin una dintre următoarele
funcții: Să ilustreze temă sau subiectul interviului; să spună ceva despre cel intervievat; să
sugereze condițiile în care se ia interviul (dacă acest fapt este relevant).
O variantă particulară de decor o întâlnim în multe dintre documentarele de televiziune
engleze, unde persoanele intervievate sunt așezate în fața unui fundal cufundat complet în
întuneric – avem de -a face cu o absență a decorului.
O formulă interesantă și de succes constă în a intervieva aceeași persoană în mai multe
locuri, ceea ce dă materialului un plus de expresivitate și de dinamism.
Îmbrăcămintea. Modul în care jurnalistul se î mbracă pentru un interviu va ține seama
de caracterul subiectului, de locul înregistrării, de emisiunea în care se va difuza etc.
Regula de bază ar fi ca jurnalistul să fie îmbrăcat în același fel ca și persoana
intervievată. Această constatare este va labilă și pentru ceilalți membr i ai echipei de filmare,
chiar daca ei nu apar în imagine.
Toate aceste elemente vizuale își dau concursul la completarea, nuanțarea și uneori
contrazicerea mesajului.

23
2.5. Alte reguli utile

Protejarea identității
Identitatea p ersoanelor trebuie protejat ă – este vorba de minor i agresați sexual, de
victime ale unui viol, de martori care ar putea suferi represalii. Pentru c a intervievații să nu fie
recunoscuți, se folosesc următoarele procedee : sunt filmați din spate, sunt filmați contre -jour
sau, la montaj, figura le este acoperită printr -un efect vizual (raster, de obicei).
Atunci când protecția trebuie să fie totală, se schimba și timbrul vocii.
Interviul nu este o tehnică de relații publice utilizat într -o proporție mai mare sau mai
mică, de toate tipurile de mass -media. Jurnaliștii din presa scrisă apelează la tehnica interviului
în etapa documentarii jurnalistice, pentru a aduna informațiile necesare din surse diferite, dar
pot solicita și interviuri care să fie publicate ca at are.
Pentru cei din presa audio -vizual ă, înafară de tehnic a de colectare a informațiilor,
interviul reprezintă un gen jurnalistic utilizat frecvent în programele de radio și televiziune.
Deși nu se bazează exclusiv pe elemente verbale, includem interviul î n categoria
tehnicilor verbale din rațiuni didactice, 11 având în vedere că ceea ce se spune constituie motivul
principal pentru care este solicitat un interviu.
Dacă știrea și comunicatul de presă reprezintă tehnici proactive de difuzare a
informațiilor, î n care inițiativa îi aparține celui care le pune în practică, interviul poate fi
considerat o tehnică reactiv ă, în care jurnalistul solicit ă o întrevedere, iar intervievatul răspunde
întrebărilor acestuia.
Pentru jurnaliști, interviul ( față în față, telefo nic, scris, pentru radio sau televiziune)
reprezintă atât o formă de prezentare a informațiilor, cât și un mijloc de documentare proprie.
Pentru intervievat, interviul reprezintă un bun prilej de a explica specificul organizației
(funcției) sale, de a pled a pentru ea, de a convinge și mai ales de a spori vizibilitatea ei publică.
De asemenea, atât pentru intervievat, cât și pentru noi, care îl pregătim pentru interviu, este
foarte important să știm dacă interviul va fi în direct sau înregistrat.
În funcție d e specificul mass -mediei pentru care este acordat, interviul poate fi:
– pentru pres a scrisă;
– pentru radio ;
– pentru televiziune .

11 George David – Tehnici de relații publice , Editura Polirom, Ia și, 2008.

24
Interviul pentru pres a scrisă se poate desfășura fie sub forma unei discuții înregistrate
pe band ă audio, pe care apoi jurnalistul o prelucrează pentru publicare, fie prin remiterea
întrebărilor scrise, la care intervievatul urmează să răspundă tot în scris.
Din punctul de vedere al interesului specialistului în relații publice, interviul pentru
presa scrisă oferă, în cele mai multe cazuri, un timp rezonabil pentru pregătirea acestuia, însă
acest lucru nu este valabil în cazul interviurilor pentru radio sau pentru televiziune.
În funcție de pregătirile pe care le poate face intervievatul, e xistă trei tipuri de interviuri :
– interviul spontan (jurnalistul solicit ă de obicei o opinie neutră, atunci când cere unui
membru al unei organizații o declarație despre un eveniment neplăcut produs în cadrul acesteia),
în care nimic nu este pregătit dinainte, iar intervievatul nu știe decât cel mul t tema generală care
urmează să fie abordată;
– interviul pregătit, în care toate întrebările și răspunsurile sunt pregătite de cele mai multe
ori chiar în scris, și în care atât jurnalistul, cât și intervievatul urmează cu destul de multă
strictețe «scenar iul» stabilit. Avantajul con stă în faptul că vor fi spuse exact lucrurile hotărâte
dinainte și considerate importante.
– interviul semispontan, în care jurnalistul și intervievatul stabilesc întrebările (tipurile de
întrebări) care vor fi puse. Astfel, intervi evatul își poate pregăti în minte răspunsurile, prin
urmare, de obicei, răspunsurile sunt mai complete decât în cazul interviurilor spontane și nu
mai au aerul artificial întâlnit în cazul interviurilor pregătite.
În funcție de legătur a care poate fi făcut ă între informație și sursa ei, intervievatul poate
adopta una dintre următoarele atitudini:
– on-the-record: tot ceea ce a spus intervievatul poate fi redat în mass -media, cu
specificarea concretă a sursei (numele și prenumele intervievatului, poziția aces tuia, organizația
pe care o reprezintă), aceasta fiind atitudinea tipică pe timpul interviului, când intervievatul este
conștient că toate afirmaț iile sale pot fi făcute publice ;
a decurs interviul, ce mesaje au fost transmise, sugestii de îmbunătățire pent ru viitor); feedback
intermediar (cum a fost reflectat interviul în mijlocul de informare respectiv); feedback pe
termen lung (lecții ce trebuie învățate, păstrarea înregistrării interviului).
Cuvintele concretizate în răspunsurile la întrebări și în mesajel e livrate pe timpul
interviului sunt foarte importante, dar nu trebuie uitat faptul că și elementele nonverbale își au
contribuția lor, uneori substanțial ă, cum este în cazul interviurilor pentru televiziune. De aceea,
atunci când vă pregătiți sau consiliaț i un coleg cu privire la un interviu pentru presă, va trebui
să aveți în vedere și unele detalii tehnice, cum ar fi :

25
– încrederea în sine : cel care acordă un interviu trebuie să aibă încredere în volumul și
profunzimea cunoștințelor sale legate de subiectu l interviului, fiindcă oricum știe mai multe
decât jurnalistul sau decât cei care vor citi (ascult a, viziona) interviul;
– utilizarea exemplelor și a analogiilor: ilustrarea cu exemple a unor afirmații mai puțin
accesibile receptorului obișnuit este un procede u persuasiv foarte recomandat celui care acordă
un interviu.
– Informația de fond; înainte de interviul propriu -zis sau după încheierea acestuia, este
util ca jurnalistului să i se furnizeze măcar un minimum de informații de fond despre organizație
și subiec t. De obicei, înmânarea unui dosar de presă reprezintă o manieră profesională de oferire
a informațiilor de fond;
– delimitarea publicului -țintă al interviului. În general, în orice activitate desfășurată cu
mass -media, trebuie să fim conștienți de faptul că vom avea cel puțin trei publicuri -țintă: adepți
(oameni care sunt de acord cu un anumit subiect), oponenți, nehotărâți. De cele mai multe ori,
întrebările jurnalistului își au originea în comentariile negative formulate de grupul oponenților,
dar publicul ne hotărât formează grupul majoritar căruia ar trebui să ne adresăm; oamenii pe
care va trebui să -i convingem prin mesajele pozitive pe care le -am pregătit;
– evitarea cuvintelor cu încărcătur ă negativă : asemenea cuvinte ( neglijenț ă, nepricepere,
fraudă, incide nt, scandal, crim ă etc.) se afl ă în conținutul întrebărilor formulate de jurnalist;
– conduita pe timpul interviului, în cazul televiziunii;
– formularea răspunsurilor: răspunsurile nu trebuie date în grabă, ci necesit ă o pauză de
gândire pentru formularea ide ilor;
– conduita pe timpul unei dezbateri cu mai mulți invitați: prezen ța intrerven țiilor de
oricâte ori este nevoie; crearea legăturilor între afirmațiile celorlalți invitați și propriile noastre
mesaje ;
– cunoașterea tehnicilor de relaxare recomandate înai nte de interviu: respirație profundă
și rară, contractarea și relaxarea mușchilor începând de la picioare înspre partea superioară a
corpului, fricționarea fetei, scuturarea mâinilor pe lângă corp.

În cazul interviurilor de orice natură, dar în special al celor pentru radio sau televiziune,
intervievatul are următoarele drepturi :
 În cazul interviurilor spontane sau în direct:
– să știe cine îl intervievează și ce publicație/post reprezintă;
– ambele părți să accepte regulile de bază;
– să fie tratat politicos, de și conți nutul întrebărilor este incomod ;

26
– să nu fie agresat fizic prin utilizarea necorespunzătoare a aparaturii, l umini, aparate de
înregistrare, microfoane puse agresiv în fața s a etc.);
– să oprească interviul după o durată rezonabilă, dar numai după ce a răspuns la
întrebările importante.
 În cazul interviurilor preînregistrate, pe lângă drepturile de mai sus se adaugă :
– să cunoască din timp subiectul, pentru a avea posibilitatea să se pregătească;
– să știe care va fi durata interviului;
– să știe dacă mai sunt și alți invitați și care vor fi rolurile acestora ;
– să aibă un însoțitor specializat în relații publice sau în chestiunea supusă discuției;
– să facă o înregistrare proprie a interviului sa u să obțină o copie a acestuia;
– să se asigure că pe banda audi o/video nu există și alte mesaje preînregistrate, care ar
putea importa asupra prestației sale ;
– să se bucure de confort fizic pe timpul înregistrării;

27
STUDIU DE CAZ

Interviu cu Stelian Tănase

A fost realizat de Alexandru Paleologul și a fost inclus în volumul Convorbiri cu Stelian
Tănase, apărut la editura Dacia, în 2002.
Interviul are un șapou : Stelian Tănase este scriitor, profesor, om de televiziune, regizor.
Adoptă un mod eclectic de a fi. Viața lui seamănă cu un fel de „stat” Frankenstein” care adun ă
bucăți din fiecare artă, potrivite felului său de a fi. Ca un joc de puzzle în care toate piesele sunt
la locul lor.
Participanții la acest interviu sunt intervievatul, care în cazul de față este Stelian Tănase,
și reporterul.
După scopul urmărit, acest i nterviu se încadrează în categoria interviului de tip portret,
dat fiind faptul că subiectul dialogului acestuia este legat chiar de persoana intervievată,
urmărindu -se conturarea personalității sale.
În ceea ce privește maniera în care se desfășoară inter viul, este unul planificat, deoarece
reporterul pare să -și fi ales destul de atent întrebările, tema discuției astfel încât să trezească cât
mai mult interesul publicului.
După felul în care a fost planificat, observăm că acest interviu începe cu o întreba re
generală privind un episod din cariera artistului. Pe parcurs reporterul adopt ă întrebări retorice,
cu răspuns subînțeles, acest lucru denot ă gradul său de documentare dinaintea interviului
propriu -zis.
Lungimea interviului este destul de amplă, îl pute m astfel încadra în categoria
interviurilor lungi, dat fiind faptul că atât întrebările cât și răspunsurile sunt pe măsura
așteptărilor.
Atitudinea jurnalistului fa ță de persoana intervievată este una de la egal la egal,
jurnalistul urmărește să obțină răs punsuri la problemele care îl interesează dar mai ales care
stârnesc curiozitatea publicului, ce așteaptă răspunsul. Jurnalistul așteaptă răspunsuri, indiferent
dacă persoana intervievată ar prefera să treacă sub tăcere unele dintre ele.
În ceea ce priveșt e gradul de cooperare dintre jurnalist și intervievat, se arata o relație
destul de bună.
Întrebările sunt clare și precise însă de multe ori prin e le însele sugerează răspunsul.
Întrebările cele mai interesante sunt cele cu privire la caracterul interviev atului și modul
său propriu de a privi oamenii și lucrurile ce îl înconjoară. De exemplu :
«Nu m -am gândit la viața mea ca la o carieră… mi-a repugnat ideea de a -mi planifica
viața, de a accepta o ierarhie. Și asta m -a salvat. Am rămas viu.. » sau

28
«…Fiec are dintre noi crede că e mai bun, mai capabil, mai frumos, mai inteligent decât
ceilalți. Imaginea cuiva e o chestiune care se acumulează în timp… »
Aici putem observa seriozitatea și sinceritatea intervievatului de a răspunde la întrebări.
Jurnalistul a dopta un limbaj destul de familial în enunțarea întrebărilor, ceea ce denotă
că intervievatul este o companie cât se poate de plăcută, iar acest sentiment se transmite și
publicului care îi ascult ă.
După întrebările adresate de jurnalist constatăm că acest e este foarte bine documentat
cu privire la intervievat și activitatea acestuia. D ouă dinte întrebări reușesc să -l provoace pe
invitat la dezvăluiri inedite : televiziunea este o ocupație, în timp ce scrisul este o vocație ; pe de
altă parte, activitatea de jurnalist l -a făcut să vadă demagogi ea, ipocrizia și vorbele goale. Iată
întrebările :
Ce aspect al personalității dumneavoastră primează : scrii torul, omul de tv sau
regizorul ?;
Ce s-a schimbat în sistemul dv.de valori de când lucrați în tv ?

29
Interviu cu o stea …

Nadia Comaneci: “Greșeam exercițiile mai mult în vis, decât în realitate.”
Nadia Comăneci, neegalata stea a gimnasticii rom ânești, oferă un interviu lui Marius
Tucă. Reporterul începe prin a mărturisi dificultatea cu care a obținut acest intervi u, în primul
rând pentru că în afară de omul Nadia Comăneci, este un mit și o legendă.
Gimnasta mărturisește că nu a știut de celebritatea ei decât foarte târziu, după succesul
care l -a obținut la Montreal. Abia atunci a înțeles că pur și simplu, lumea o ad ora.
Aceasta mărturisește de asemenea c ă tot după succesul de la Montreal, primea scrisori
în care lumea își exprima admirația față de ea.
Gimnasta noastră a fost mulți ani imaginea revistelor cu subiect sportiv din Stat ele
Unite, despre care, spune e a că a aflat tot mai târziu. Ne povestește despre întâlnirea cu Celine
Dion în Canada, pentru care multă vreme a reprezentat un model.
Marius Tuc ă amintește despre cartea a cărei autoare este însăși Nadia Comăneci, carte
ce cuprinde drumul parcurs de gimnast ă spre succesul pe care l -a obținut ani la rând. Gimnasta
povestește că era cel mai aprig critic, când era vorba de exercițiile care trebuiau executate. Își
amintește că își visă noaptea exercițiul, de cele mai multe ori făcea greșeli care în realitate nu
se repetau.
Nadia Comăneci și -a îndeplinit visul de “a zbura” numai c ă zborul său a căpătat
elemente de gimnastică, visul său a durat 40 de ani și nu s -a destrămat niciodată.

30
Vocația rromilor din satul Zece Prăjini

Tema interviului o reprezintă vocația rromilo r din satul Zece Prăjini. Persoanele
implicate în cadrul acestui interviu sunt reporterul și unul din membrii formației Shevale.
Părinții și bunicul acestuia se trag din fierari, oameni foarte muncitori.
Intervievatului i se pun întrebări cu privire la pri ncipala ocupație a oamenilor din satul
Zece Prăjini, ce meserii mai practică în afară de cântat, la care acesta povestește cum a ajuns el
să învețe să cânte, despre familia lui, de care este foarte mândru.
Intervievatul se arata foarte mândru de satul de un de provine el și rudele sale, precum și
de formațiile care îi reprezintă satul în țară și peste hotare. Printre formațiile de care acesta este
atât de mândru, se număra formația Cioc ârlia și Țăndărica , vorbește cu drag despre Ciocârlia în
cadrul căreia are și rude.
Tot acesta admite că dacă muncim mult și iubești cu adevărat această meserie poate
reprezenta un câștig stabil dar nu și suficient.
Vorbește despre calitățile muzicale care ar trebui să le aibă un muzicant priceput și care
trebuie să le aibă un b un conducător.
Vorbește cu respect despre bunicul, părinții lui, rudele lui care cântau la instrumente
muzicale. La ei în sat, de obicei meseria se moștenește din generație în generație.
În concluzie vocația rromilor este una moștenită din neam și neam și n umai muncind
poți ajunge unde -ți dorești.
O soluție pentru a îmbunătăți vocația tinerilor, ar fi îndrumarea acestora către școli de
meserii, l icee și studii superioare.

31
Interviu Stelian Tă nase

Stelian Tănase este scriitor, profesor, om de televiziune, regizor. Intrarea sa în
televiziune s -a petrecut pe neașteptate, pentru că nu se considera deloc un om cu charisma. A
fost realizatorul emisiunii “Orient Expres”, emisiune care zice el i se potrivea de minune.
Scriitorul este de părere că televiziunea adevărată este cea în direct, deoarece acolo
lucrurile se întâmplă pe viu și orice privire sau gest este de necenzurat.
Oamenii au o imagine privată și una publică, demagogie, ipocrizie și vorbe goale, că
trebuie să știi să asculți și să dai dreptate celor auzite, chiar dacă știi că minte, să zâmbești
politicos, să îi vorbești cu gentilețe, să -l faci să reflecteze, să ceri o altă versiune, să ai un arsenal
de bune maniere.
Imaginea publică e o chestiune care se acumulează în timp. Fiecare dintre noi crede că
e mai bun, mai capabil, mai frumos, mai intel igent decât cred ceilalți. Scriitorul Stelian Tănase
este omul căruia mereu i -a plăcut să scrie. Preocupat să ofere informații care să aibă acuratețe
și rigurozitate, însă, spune el, lumea s -a obișnuit atât de mult cu demagogia și vorbele goale,
încât nu m ai fac distincție între cineva care are ceva de spus și acela care vorbește ca să umple
un spațiu gol.
Viața de televiziune este un spectacol și o comedie. Îi numește pe cei care conduc
televiziunea « păpușari ». Scriitorul ne mărturisește că ne -ar mai trebu i o generație, să aibă bani,
să poată cumpăra cărțile pe care și le dorește, pentru a închide televizorul și a merge la teatru.
Printre modelele care le -a avut în viață, se număra Nicu Steinhart, Mihail Sora,
Alexandru Paleologu. Nu -i place să se stabilize ze într -un loc, ci să fie liber în tot ceea ce face.
A scris c ărti ca : «Anatomia mistificării», « Miracolul revoluției », « Acasă se vorbește
în șoapta », « Clienții lu’ tanti Varvara și stările lor clandestine ».
Unul din marile sale proiecte este o «Ist orie a Bucureștenilor », o ficțiune de mari
dimensiuni care are ca fundal întreg Bucureștiul.
Scriitorul nu s -a gândit la viața s a ca la o carieră .

32
CONCLUZII

Interviul este o conversație în cadrul căreia un jurnalist sau mai mulți pun întrebări unei
persoane sau mai multor persoane pentru a afla informații, opinii, explicații ce permit
cunoașterea și înțelegerea unui fapt sau a unei situații.
Interviul este strâns legat de aproape toate genurile ziaristice, fiind un mijloc de culegere
al informațiilor, o modalitat e de realizare a documentării. Î n acest caz, întrevederea nu este
făcută decât în vederea obținerii de la o persoană chestionată informații, relații despre
problematica studiată. Spre deosebire de interviul propriu -zis, rolurile partici panților sunt
complet diferite: "intervievatul reprezintă obiectul investigației, iar ziaristul subiectul cercetării.
Contextul spațio -temporal este cel care stabilește în mod obiectiv temele despre care
persoanele cele mai competente vor fi solici tate să ofere informații deținute numai de ele.
Specialiștii americani dau un sfat foarte util: „Înainte de a începe discuția, asigura ți-vă că
interviul este cel mai bun mijloc de a obține ceea ce aveți nevoie. Trebuie să decideți cine e cel
mai calificat i nterlocutor și de ce.
Pentru a realiza un interviu despre un fapt important, reporterul trebuie să găsească o
sursă credibilă și verificabil ă, care deține informații precise. Oamenii sunt selectați ca
interlocutori pentru unul sau mai multe motive : accesibilit ate, încredere, responsabilitate sau
posibilitatea de a -i cita.
În momentul când își alege posibili interlocutori, reporterul trebuie să cântărească atent
avantajele și dezavantajele unui posibil interviu cu acesta. O persoană care nu vrea să fie
intervieva ta poate refuz a din mai multe motive :fie nu are timp, este foarte emotivă sau timidă,
se simte vino vată, protejează pe cineva, nu se pricepe la subiectul în discuție, îi este jen ă, fie
este foarte marcată de ceea ce i s -a întâmplat. De aceea este bine să putem identifica motivul
real al refuzului, tocmai pentru a acționa în consecinț ă.
A fi documentat este o condiție necesară (dar nu suficientă) pentru a lua un interviu,
pentru a vă afla față în față cu un interlocutor avizat. A ignora subiectul înseamnă, pur și si mplu,
a purta o discuție încâlcită care, în cel mai bun caz ar trebui să fie o discuție pregătitoare tocmai
pentru un asemenea interviu.
Prin documentare se înțelege de fapt o abordare obiectivă sau factual ă – date, cifre,
nume, rapoarte cu privire la tema, ce se pot găsi în c ărti, reviste, baze de date, o abordare
«personalizat ă » – mărturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, reacțiile, micile
«secrete » ale unei personalități.
Un interviu este reușit nu atunci când reporterul dovedește cât este de inteligent, ci în
cazul în care obține informația necesară și clar ă.

33
Identificarea clară a domeniului de competen ță al interlocutorului ne ferește de surprize
neplăcute, mai ales în interviurile în direct.
Prin redactarea interviului sau editarea interviului se înțelege procesul prin care discuția
înregistrată este adecvată publicării în funcție de mai multe criterii: caracteristicile canalului
mediatic, politica și strategia redacției, oportunitatea, spațiul tipografic, gradul de interes,
adecvarea stilistic ă etc.
Interviul de televiziune po ate lua diferite forme și anume : talk show, masa rotundă,
discuții, declarație de presă, și nu în ultimul rând, sub formă de dialog direct cu telespectatorii.
Etapele realizării unui interviu de televiziune sunt pregătirea interviului, luarea
interviului și post -procesarea. Se disting interviuri : foarte scurte (inserturi de la câteva secunde
la câteva zeci de secunde), scurte (două -trei minute), medii (5-14 minute) și lungi (28 de minute
și pește).
În funcție de pregătirile pe care le poate face intervievatul, e xistă trei tipuri de interviuri :
interviul spontan, interviul pregătit, interviul semispontan, on -the-record, off – the record.
Stabilirea regulilor de bază în cazul contactelor cu jurnaliștii reprezintă o cerinț ă
element ară a activității profesioniste de relații publice. Aceste reguli de bază sunt “regulile
jocului”, adică drepturile și obligațiile fiecăruia dintre participanții la interviu, stabilite de la
bun început și pe care, odată instituite, fiecare parte se oblig ă să le respecte.
Exist ă o mare varietate de genuri de interviuri de televiziune, fiecare având elementele
sale specifice. Jurnalistul, ținând seama de mijloacele și bugetul avut la dispoziție, va alege
varianta cea mai potrivită intențiilor sale.
Un jurnali st care nu știe ce vrea, care nu s -a documentat, care nu știe să colaboreze cu
operatorul și cu ceilalți membri a i echipei de televiziune, are toate șansele să rateze interviul.
Ar fi bine ca jurnaliștii aflați la început de drum să abordeze variantele ma i ușoare de interviu
și abia pe măsura câștigării experienței să treacă la cele mai dificile. Păstrarea unui ochi critic
asupra propriilor realizări va grăbi parcurgerea acestui traseu.
Televiziunea este un domeniu greu pentru cine nu e pasionat de ea, pent ru cine nu are
abilitățile necesare și pentru cine nu are acel ceva. Mai mul t, trebuie să fii flexibil, să -ți
gestionezi viața astfel încât să mai ai timp și de viața privată.
Avantajele în televiziune sunt că lucrezi într -o echipă de oameni dinamici, tal entați și
deschiși, ai acces liber la evenimente, ești tot timpul informat și ești primul care află noutățile,
ai un anumit statut care îți acordă trecere, ai ocazia să fii o voce care se face auzită, poți iniția
diferite campanii care vor fi totuși promov ate, salariu tentant.
Există, bineînțeles, ca în orice meserie, și dezavantajele practicării acesteia. Cum ar fi
faptul că oricând trebuie să fii disponibil să mergi pe teren, devii o persoană publică, prin urmare

34
orice greșeal ă va fi scump plătită, ai pa rte de experiențe neplăcute care te marchează pe viață,
nu ai un program fix, viața privată devine publică.

35
BIBLIOGRAFIA

• Bejan, Petru, Scriitură în PR și publicitate, an III, învățământ Ia distanță, 2010
• Bernard, Claude -Jean(coord.), O introducere în pres a scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași,
2001
• Bland, Michael; Theacher, Alison; Wragg, David, Relații eficiente cu mass -media, Editura
Comunicare.ro, București, 2003
• Coman, Cristina, Relațiile publice și mass -smedia, Editura Polirom, Iași, 2008
• Coman, M ihai(coord.), Introducere în sistemul mass -media, Editura Polirom, Iași, 2007
• Coman Mihai(coord.), Manual de jurnalism: tehnici fundamentale de redactare, volumul II,
Editura Polirom, 2001
• Commarmond, Gisele; Exig a, Alain, Arta de a comunica și convinge, Editura Polirom Iași,
2003
• Dagenais, Be rnard, Profesia de relaționist, Editura Polirom, Iași, 2002
• Dan, Mircea, Relațiii cu presa, Editura Militară, București, 2004
• David, George, Tehnici de relații publice: comunicarea cu mass -media, Editura Polirom,
Iași, 2008
• Doug, Newson; Carrell Bob, Redactarea materialelor de relații publice, Editura Polirom,
Iași, 2004
• Feereol, Gilles ; Flageul, Noel, Metode și tehnici de exprimare scrisă și orală, Editura
Polirom, Iași, 2007
• Fronlich, Karl; Lavric, Daniela, Relații pu blice. Comunicarea eficientă cu publicul și cu
presa, Editura A ll, București, 2009
• Gaillard, Phelippe, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București, 2000
• Graur Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj -Napoca, 2001