SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN SPAȚIUL EUROPEN [304989]

UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” DIN CONSTANṬA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN SPAȚIUL EUROPEN

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. VERONICA NEDELCU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2019

UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS”DIN CONSTANṬA

FACULTATEA DE LITERE

Avizat/Data

Semnătura coordonator științific

Strategii comunicaționale în politica modernă

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. VERONICA NEDELCU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2019

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE COMUNICARE

I.1. Semantica noțiunii…………………………………………………………………………………………………….

I.2. Istoricul utilizării termenului………………………………………………………………………………………

I.4. Elementele comunicării………………………………………………………………………………………………

I.5. Tipologia formelor de comunicare……………………………………………………………………………….

I.6. Comunicarea Nonverbală…………………………………………………………………………………………….

I.7. Comunicarea Verbală………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL II

COMUNICAREA POLITICĂ

II. 1. Comunicarea politică. Definiții…………………………………………………………………………………..

II.2. Specializarea comunicării politice………………………………………………………………………………..

II. 3. Vectori ai comunicării politice……………………………………………………………………………………

II.4. Mesajul politic…………………………………………………………………………………………………………..

II.5. Contextul comunicării politice…………………………………………………………………………………….

II.6. Cum se realizează comunicarea politică?……………………………………………………………………..

II.7. Care sunt elementele componente ale comunicării politice?……………………………………………

II.8. Campania de promovare…………………………………………………………………………………………….

II.9. Cum se transmit mesajele politice?……………………………………………………………………………..

II.10. [anonimizat]………………………………………………………………..

CAPITOLUL III

STRATEGII COMUNICAȚIONALE SAU CUM A [anonimizat].1. [anonimizat]……………………………………………………………………….

III.2. Campania electorală din 2012…………………………………………………………………………………….

III.3. Discursul care a [anonimizat]-o influențeză conștient sau nu. [anonimizat], [anonimizat], manipulare, influență, sunt lucuri pe care le observăm sau nu, le ascultăm sau le ignorăm, le blamăm sau lăudăm. Fiecare român azi se simte capabil să facă politică. Însă nu mulți au răbdarea și capacitatea de a observa modul în care se comunică, care sunt intențiile locutorului, ce se află dincolo de mesaj.

Astfel, lucrarea de față urmărește modul în care se realizează comunicarea politică în diferite contexte ale societății moderne comunicaționale, fie că ne referim la campanie electorală, la evenimente politic internaționale. Demersul științific s-a desfășurat gradual.

Primul capitol a fost dedicat conceptului de comunicare. Cercetarea a pornit de la semnatica termenului, istoricul utilizării sale, ajungând până la forme de comunicare. Au fost prezentate și exemplificate cele mai frecvente forme de comunicare, insitându-se asupra aspectelor relevante pentru tema lucrării, comunicarea politică. Am acordat o atenție deosebită comunicării verbale, dar și nonverbale, deoarece ele slujesc comunicării politice. Preocuparea publicului pentru mesajul politic verbal, determină o tratare superficială a comunicării nonverbale, fără a ști, mulți dintre receptori, că un mesaj este influențat în procent 7% de comunicarea verbală 55% de cea nonverbală.

Obiectivul este clar: prin aceasta lucrare dorim să atragem atenția asupra modului în care ne comunică oamenii politici un mesaj, ținând cont că, într-o mare măsură, ei ne influențează viața. Comunicarea politică este tema capitolului al II-lea al prezentei lucrări și se dorește a fi, dincolo de o sursă de informare, și una de responsabilizare. Prezentând forme ale mesajului politic, contexte ale comunicării politice, noțiuni de marketing politic și strategii de comunicare, lucrarea se dorește a invita la un moment de reflecție asupra politicii actuale (campanii electorale, evenimete politice etc). De ce nu, poate, într-o oarecare măsură, să ofere noi perspective celor interesați de o viziune coerentă și clară asupra mesajului politic, de alegeri politice corecte.

Teoria nu poate exista fără aplicații. Ea este certificată de exemple, de situații concrete, spețe. De la această idee am pornit în studiul de caz din capitolul al III-lea, Strategii comunicaționale sau cum a schimbat lumea Vladimir Putin. De ce liderul rus? Din mai multe considerente, fără a ne manifesta susținerea sau antipatia. În primul rând, este unul dintre cei mai longevivi și puternici lideri ai lumii, o voce, un factor de influență și decizie în politica mondială. În al doilea rând, sunt foarte interesante și diverse startegiile comunicaționale folosite. Campaniile sale electorale, imaginea sa, arta discursului, diferă de la o campanie la alta. Și dincolo de toate, este fascinant modul în care, prin mesajele transmise, își păstrează autoritatea în Rusia și în lume. Stăpânind arta comunicării, el domină un popor, o politică, devenind „un țarˮ al timpului nostru (de ne e permisă preluarea expresiei lui M.I.Lermontov).

Comunicarea este una dintre activitățile care definesc o societate, o comunitate, un tip cultural sau un vorbitor Veronica Nedelcu

CONCEPTUL DE COMUNICARE

I.1. Semantica noțiunii

Comunicarea este un concept complex care implică transmiterea infomațiilor, ideilor, emoțiilor, senzațiilor de la un individ la altul, de la un grup la altul, cu ajutorul mesajelor. Demersul științific pe care ni-l propunem pornește, așa cum este și firesc, de la etimologia conceptului de comunicare, care este foarte clară – din verbul latinesc communico.are, avi, atum, care se traduce a face ceva comun, de a împărți cu cineva, de a împărtăși (M. Dinu, 2000).

Pe de altă parte, Franck E.x. Dance (1970) enumera nu mai puțin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate termenului de comunicare: 1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care noi îi înțelegem pe alții și, alternativ, ne străduim să fim înțeleși de ei; 3) interacțiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naștere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acționa efectiv și de a apăra sau întări eul; 5) proces de transmitere a informatiilor, ideilor, emoțiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer, schimb, transmitere sau împărtășire; 7) proces care unește părțile discontinue ale lumii vii; 8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); 10) proces de îndreptare a atenției către o altă persoană în scopul reproducerii ideilor; 11) răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul; 12) transmitere a informației de la o sursă la un receptor; 13) proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenția de a-i influența comportamentele ulterioare; 14) proces de tranziție de la o situație structurată; 15) mecanism prin care se exercită puterea (apud Gh.-I. Fârte, 2004, 16).

I.2. Istoricul utilizării termenului

Termenul de comunicare este folosit în secolul al XIV-lea, având sensul de a pune în comun a fi în relație, a împărtăși. O dată cu dezvoltarea economică din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, termenul își lărgește sensul, semnificând transmite, iar din secolul al XIX-lea el se asociază unor mijloace cum ar fi media, cinematografia.

Studiul comunicării i-a preocupat pe cercetători, mai devreme, încă din Antichitate, la Atena, Roma, Constantinopol și Alexandria. Vorbim aici de comunicarea orală, de cercetarea formelor de exprimare retorică (ars scientio bene dicendi), importantă pentru oamenii politici ai vremii, persistând până în XVI-XVIII, în universitățile europene.

În secolele XIX- XX studiul comunicării se face pe două căi – teoretică și empirică. Studiul sistematic, însă, începe în primele decenii ale sec. al XX-lea, ca rezultat al eforturilor de a face față propagandei de război din acea perioadă (Rosengen, K.E. 2000.)

În zilele noastre tot mai mult se pune accent pe comunicarea media, comunicarea interculturală, comunicarea publică, comunicarea politică, dat fiind contextul economico – socio-politico- cultural.

I.3. Scopul comunicării.

Comunicând, individul caută să covingă și să se convingă, să informeze și să fie informat, să educe și să fie educat, să exprime și să se exprime, să impresioneze, să se amuze, să-și formuleze și să-și impună puncte de vedere, să-și atingă obiective propuse. Astfel mereu umărim, prin comunicare, să fim receptați, înțeleși, acceptați, să schimbăm comportamente, atitudini, opinii.

I.4. Elementele comunicării.

În cadrul comunicării întâlnim, mai multe elemente :

– emițătorul, este cel care transmite o informație, adică o persoană sau un grup, o organizație. Aceștia dețin o informație, ce are o motivație, un scop, pe care o transmit receptorului.

– receptorul (o persoană ,un grup, o organizație), este cel care primește sau intră accidental în posesia informației. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru găsirea informațiilor; cei care fac o ascultare critică; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc.

– mesajul, este un ansamblu de informații obiective, judecăți de valoare privind informațiile sau trăirile personale în afara acestor informații etc.; Acesta cuprinde date, informații transmise, simboluri prin care se oferă un sens.

– codul, reprezintă un ansamblu de semne, simboluri utilizate după anumite reguli. Pentru a avea loc o situație de comunicare, este esențial ca participanții la comunicare să ofere aceeași semnificație semnelor folosite. Cel mai comun limbaj utilizat de oameni este cel natural (vorbit sau scris), unde semnele utilizate sunt cuvintele. Alte exemple de coduri pot fi: codul morse, semnele de circulație etc.

– feedback-ul, este un element esențial în procesul comunicării, deoarece el trimite înapoi la sursă informația, reflectă măsura în care a fot mesajul recepționat, înțeles, acceptat. Feedback-ul poate fi pozitiv sau negativ. Cel pozitiv motivează, iar cel negativ corectează.

– canalul de comunicație, este calea care permite răspândirea mesajului, mediul fizic prin care circulă mesajele. Acesta poate fi privit din două perspective : conexiune fizică și conexiune socială între cei care comunică. Când interlocutorii comunică față-n față canalul este aerul prin care se răspândesc mesajele vorbite. Alteori oamenii creează canalul fizic, cum este cazul telefoniei sau a mediului online. Astfel, de-a lungul vremii, oamenii au făcut progrese remarcabile în ceea ce privește diversificarea canalelor de comunicație, facilitând transmiterea mesajelor la distanțe foarte mari.

– contextul comunicării este cadrul fizic și psihosocial unde se derulează comunicarea. El este influențat de factori precum: contextul fizic; contextul psihosocial; proximitatea (distanța dintre emițător și receptor); similaritatea (dată de interese, credințe, activități și scopuri comune); apartenența de grup.

I.5. Tipologia formelor de comunicare

Multe clasificări ale formelor de comunicarea au fost făcute, acestea fiind diferite de la un autor la altul. Relevantă pentru ceea ce își propune lucrarea de față o considerăm pe următoarea:

Raportat la canalul de transmitere a mesajului, comunicarea poate fi directă și mediată;

Raportat la emițător și receptor, și relația dintre actanți din comunicare, identificăm comunicare interpersonală, comunicare organizațională și comunicare de masă;

Raportat la vehiculul semnificației găsim comunicare verbală și comunicare nonverbală

I.5.1. Comunicare directă și comunicare mediată

Comunicarea directă implică un contact vizual, respectiv acustic, direct între interlocutori, iar cea mediată face referire la remiterea unui mesaj prin mijloace tehnice, cum ar fi telefonul, televizorul, internetul, radioul etc. Intervenția acestor mijloace artificiale de comunicare lezează mesajul. Ne referim, în primul rând, la atitudinea emițătorului care este impersonală, în cazul unei emisiuni televizate sau al unui mesaj tipărit, de pildă. El este preocupat de forma mesajului, gândindu-se că el este adresat unui număr mare de receptori, păstrându-se în timp. Acest tip de comunicare este lipsit de spontaneitate. Referindu-ne la receptor, are și el o altă atitudine, comparativ cu comunicarea directă – pentru el este mai credibil mesajul transmis mediatic. În cazul unei comunicări prin telefon sau prin internet el își poate asuma o altă identitate.

I.5.2. Comunicarea interpersonală, organizațională și de masă

Comunicarea interpersonală presupune un număr redus de participanți între care este un contact direct sau mediat. Acest tip de comunicare are un caracter informal, conformându-se convențiilor sociale și unui cod al politeții.

Comunicarea organizațională face referire la comunicarea din interiorul organizației, dar

și la cea dintre instituții. Scopul acestei comunicări este acela de a crea o imagine foarte bună a instituției , în interior (în rândul salariaților), dar și exterior (în rândul partenerilor).

Comunicarea de masă poate fi considerată una și aceeași cu cea mediată, deoarece majoritatea mesajelor au ca destinatar masele largi și sunt transmise prin mass-media. Acestea din urmă fie pot fi inițiatorii mesajului, furnizând informații, fie mijlocitorul acestuia. Mijloacele mass-media sunt folosite foarte des de către instituțiile publice, oamenii politici sau instituții economice pentru a transmite mesaje către populație. În cazul în care mass-media este un canal de comunicare, identificăm trei tipuri de comunicare: publică, politică, publicitară.

Comunicarea publică înglobează toate mesajele transmise cetățenilor de către instituțiile publice, care nu caută doar să informeze referitor la inițiativele de interes, ci și să primească acordul lor privind aceste inițiative, să-i implice în succesul acestora. Ca efect se poate obține solidarizarea cetățenilor.

Comunicarea politică este generată de actorii politici (persoane sau grupări ), spre a informa cetățenii asupra programelor politice, dar și de a obține solidarizarea lor, exprimată prin vot. Obiectivul principal al acestui tip de comunicare este de a crea și menține o imagine optimă a celor ce o declanșează. În acest sens, a fost construit de-a lungul timpului un model standardizat ce cuprinde trei strategii:

strategii de proiectare (proiectarea campaniei de comunicare politică );

strategii de mediatizare (promovarea imaginii persoanei politice);

strategii discursive (toate formele de comunicare verbală și nonverbală care au rolul de a atrage electoratul de partea persoanei politice).

Comunicarea publicitară face referire la prezentarea și popularizarea ofertelor produselor de orice tip. Acest tip de comunicare este indispensabil succesului economic. Astfel scopul comunicării publicitare este de a promova imaginea și produsele unei întreprinderi.

Comunicarea verbală și cea nonverbală este clasificarea făcută prin raportare la vehiculul semnificației. Acestora, însă, le vom acorda o atenție mai mare, capitole diferite, ținând cont de rolul pe care acestea îl au în realizarea strategiilor politice, tema prezentei lucrări.

I.6. COMUNICAREA NONVERBALĂ

I.6. 1. Noțiuni generale referitoare la comunicarea nonverbală

În comunicarea interpersonală, cuvintele nu transmit în totalitate informația și de aceea ele vot fi însoțite sau înlocuite de gesturi, poziția corpului, de mimică, de privirea interlocutorului, de atingeri, îmbrăcăminte, mirosuri, tonul vocii etc. Toate acestea din urmă sunt elemente de comunicare nonverbală. Prin comunicarea nonverbală se transmite un mesaj voit sau nevoit.

S.Chelcea, L. Ivan și A. Chelcea formulează cinci axiome ale comunicării nonverbale:1 ) comunicarea non verbală este filogenetic și ontogenetic primordială; 2) este imposibil să nu comunicăm nonverbal în relațiile directe cu ceilalți; 3) comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie analizată ca atare, nu independent de comunicarea verbală; 4) comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie

analizată integral, nu fiecare element separat; 5) în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie stabilită în termenii probabilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.

I.6. 2. Specificul comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală este compusă din mai multe elemente :

Comportamentul simbolic – acțiuni ce transmit semnificații;

Paralimbajul;

Utilizarea simbolică a obiectelor

Gestionarea spațiului și timpului.

Comunicarea nonverbală are mai multe funcții:

Reliefează comunicarea verbală – pune în evidență mesajul transmis, îl susține

Completează – se prezintă, pentru receptarea cât mai clară și corectă a mesajului, informații suplimentare față de ceea ce s-a transmis verbal

Funcția expresivității – comunicarea nonverbală sensibilizează interlocutorul, îmbunătățește și schimbă semnificația comunicării verbale.

Substituie comunicarea verbală

Manipulează – se pune accent pe persuasiunea mesajului transmis.

I.6.3. Caracteristicile comunicării nonverbale:

Comunicarea nonverbală se caracterizează prin:

Comunicabilitate – oricare conduită poate transmite o semnificație, iar fiecărei conduite i se pot conferi semnificații

Precizie redusă – comunicarea nonverbală este orientată pe efecte și persuasiune, iar mai puțin pe cogniția gândirii.

Sincronism comportamental – într-o secvență comportamentală, când apare prețuirea între interlocutori, se poate observa la aceștia tendința de a se coordona în ceea ce privește elementele nonverbale folosite

Individualizarea culturală a comportamentului nonverbal care nu este universal, ci determinat de cultura specifică fiecărui participant la actul comunicării. Unele forme comportamentale sunt condiționate chiar genetic, nu cultural (ex. modul cum se exprimă frica, teama, bucuria). Astfel putem observa dinamismul comunicării nonverbale, comparativ cu cea verbală, mai conservatoare din pricina lexicului. De exemplu, o organizație poate conferi unor comportamente nonverbale anumite semnificații în funcție de propriile sale experiențe.

Contextualizată și contextualizantă- a. Contextualizată – comunicarea nonverbală se realizează în funcție de contextul în care are loc, ea capătă valoare într-un anumit context social. b. Contextualizantă –comunicarea nonverbală oferă contextul necesar desfășurării comunicării verbale.

Facilitează transferul semnificațiilor spre exterior – utilizează obiecte care pot transmite semnificații, obiecte care au un înțeles anume; acestea sunt obiecte semn sau marcatori.

Verosimilitate – s-a constatat că un mesaj este influențat în procent 7% de comunicarea verbală, 38% de paralimbaj și 55% de comunicarea nonverbală.

I.6.4. Formele comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală se manifestă sub mai multe forme:

Expresia facială

Gesturile

Paralimbajul

Postura

Gestionarea spațiului și timpului

Expresia facială

Expresia facială este forma de comunicare nonverbală care depinde de structura genetică a fiecărui individ, însă unele pot purta anumite semnificații, specifice unei culturi . Pot exista următoarele tipuri de expresii: bucurie, supărare, frică, dezgust, tristețe, surpriză. Înțelegem cât este de importantă expresia facială, în funcție de impactul unui mesaj care depinde în procent de peste 50% de ea. Dintre toate tipurile de expresii faciale un rol esențial îl are privirea. În comunicarea verbală schimbul de replici este marcat de schimbarea privirii – când se privesc unul pe altul și când își mută privirea unul de la celălalt.

Privirea are în cadrul comunicării nonverbale mai multe funcții:

arată rolul fiecărui interlocutor în comunicare (o persoană care vorbește privește mai puțin interlocutorul decât atunci când îl ascultă);

înștiințează un individ când poate interveni în discuție;

arată natura relației sociale create prin comunicare (de dominare, de supunere, egalitate).

Privirea poate avea mai multe funcții:

Feedback-ul –asupra privirii își concentreză atenția interlocutorul pentru a găsi un răspuns. Se zice că cel ce evită să privească în ochii interlocutorului nu este interesat de reacția lui, ci doar de mesajul transmis.

Stabilirea relațiilor sociale – privirea poate dezvălui relațiile de putere: cel ce privește în ochii celuilalt este mai puternic, deoarece fie îl anchetează pe celălalt, fie are curajul să se descopere. De regulă, cel ce are un statut superior se uită mai mult în ochii celuilalt.

Administrarea spațiului – distanța dintre oameni este flexibilă, se poate mări sau micșora prin privire. Privirea reciprocă reduce intervalul spațial dintre interlocutori, făcând din spațiul social unul personal, intim. Privirea depinde de context și este mânuită în funcție de spațiul în care se află interlocutorii.

Reglator al comunicării nonverbale – o persoană arată prin privire dacă vrea să spună ceva sau nu.

Paralimbajul

Paralimbajul arată caracteristicile fizice, vocale ale comunicării verbale. Leaver și Hutcheson au definit paralimbajul drept „manifestările auxiliare limbii propriu-zise ˮ.

Tipurile de paralimbaj:

Tăcerea – după J. Bilmes poate fi absolută (absența oricărui sunet) și pertinentă (absența pertinentă a unor sunete). Tăcerea poate avea mai multe semnificații și poate îmbogăți discursul.

Accentul pus pe unele cuvinte în comunicarea verbală avertizează, arată atenția acordată unor elemente ale realului. Accentuarea unui cuvânt influențează puternic discursul, oferind sau atribuind semnificații.

Viteza cu care se comunică verbal are scop persuasiv- rostirea rapidă a cuvintelor este mai persuasivă decât cea lentă. Cel ce este persuasiv folosește cam 200 de cuvinte pe minut. Înțelegerea mesajului depinde de viteza rostirii lui- la 280 de cuvinte pe minut înțelegerea este de 90%, iar la peste 300 mesajul este receptat global, înțelegerea scăzând. Astel optimul persuasiv este de 200 de cuvinte per minut. Expresivitatea textului este influențată de modul în care este manipulat accentul, de varietatea ritmului. Persuasiunea se obține crescând ritmul și viteza rostirii.

Ritmul vocii – studiile au demonstrat că în funcție de ritmul vorbirii putem indentifica  cu destulă precizie țara sau zona din care provine o persoană, nivelul ei de școlarizare, preferințele culturale. Cei care au un ritm mai alert al vorbirii dau dovadă de inteligență, deoarece sunt obișnuiți cu respectivele cuvintele folosite într-un ritm alert.

Pauzele din actul vorbirii –se pot face conștient sau nu, cu sau fără intenție. Cei care doresc a atrage atenția asupra informației pe care o transmit fie ridică tonul, fie, mai discret, întrerup comunicarea , făcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor să le pună în relief. Totodată pauzele marchează diferența de statut social dintre interlocutori sau nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulării răspunsului.

Postura

„Posturaˮ este o formă de comunicare nonverbală, referindu-se la poziția corpului persoanei în spațiu, indică starea de spirit a celui aflat în fața interlocutorului. Pe de altă parte, postura comunică statutul social pe care îl au sau și l-ar dori oamenii, poate oferi informații despre atitudine, emoții, căldură sufletească.

În comunicarea nonverbală există două posturi fundamentale:

Postura deschisă sau relaxată – când o persoană este deschisă, vrea să ocupe mai mult loc, stă cu brațele deschise, cu capul orientat în sus, cu privirea la nivelul interlocutorului.

Postura închisă sau tensionată –o are persoana când caută să ocupe mai puțin spațiu, privind, de regulă, în jos.

Pe de altă parte, postura corpului poate transmite și alte informații legate de interlocutori. Aplecarea corpului în față arată interesul față de interlocutor, dar, în anumite situații, și neliniște, preocupare. Poziția relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate arăta detașare, plictiseală sau încredere-n sine excesivă. Alteori această poziție arată statutul superior al interlocutorului.

Gestionarea spațiului și timpului

Există un spațiu, dincolo de corpul omenesc, pe care persoana îl percepe și în raport cu care el adoptă comportamente, face o serie de acțiuni. E. Hall a realizat o tipologie a spațiilor identificând patru categorii de spații:

Spațiul intim (0 -45 cm.) – e vital omului, iar acesta și-l apără cel mai mult. Chiar persoanelor apropiate le este greu să pătrundă în acest spațiu.

Spațiul personal (45cm. – 1m./ 1m.și 20 cm.) – este spațiul în care pentru a atinge o altă persoană trebuie să întinzi mâinile. În acest spațiu sunt acceptate doar persoanele cunoscute individului sau cele cu care poartă un dialog.

Spațiul social (1m.- 3m. și jumătate) – aici insul devine permisiv, este obligat să tolereze și alte persoane. Pentru a-și păstra acest spațiu, indivizii folosesc marcatori.

Spațiul public (peste 3m. și jumătate) este zona relațiilor publice, unde persoana nu are protecție, dar poate reacționa dacă o persoană tranzitează acest spațiu.

Dimensiunea temporală este esențială pentru înțelegerea contextului de comunicare. Modul în care percepe persoana timpul definește, într- un anumit mod, contextul comunicării.

Gesturile

Am acordat în acest capitol o mare atenție gesturilor, deoarece nu putem discuta despre comunicare politică fără a face referire la comunicarea gestuală. Importanța comunicativă a mimicii și gesturilor a fos subliniată de marii ortori ai Antichității. De pildă Cicero considera că gesturile sunt un limbaj pe care îl înțeleg și barbarii; ca atare, când vorbim în fața unui public toate mișcările sufletului trebuie însoțite de mișcări ale trupului. Cicero recomanda oratorilor să-și folosească toate resursele corporale în strategia discursivă (ochii, degetele, bătăile din picior în momentele culminante ale discursului).

O analiză a comunicări gestuale a făcut și antropologul american Ray Birdwhistell, care considera că prin gesturi indivizii își arată apartenența la o clasă socială, printr- un comportament nonverbal specific. Acesta încearcă să facă, prentru prima oară, diferența între caracterul arbitrar, inopinat al gesturilor (închiderea accidentală a ochiului) și caracterul motivat al gesturilor (când facem un anumit semn închizând ochiul).

În viziunea lui Ray Birdwhistell putem identifica gesturi universale și gesturi a căror interpretare diferă de la o zonă geografică la alta, de la o cultură la alta. În primul caz, al gesturilor universale, le putem aminti pe cele legate de tristețe sau bucurie, semnale prin modificări fizionomice asemănătoare. Un alt exemplu este gestul sugarului când simte nevoia de sațietate- înlătură sânul matern. Pentru cel de-al doilea caz, al gesturilor specifice unei zone, Birdwhistell atrage atenția asupra semnificațiilor pe care le îmbracă acest semn . În America semnifică OK, adică în regulă, în Franța poate fi interpretat ca 0 (zero), , bani în Japonia , în Malta este o aluzie sexuală și amenințarea cu moartea în Tunisia.

Clasificarea gesturilor

Clasificarea gesturilot se poate face din perspectiva raportului gest – cuvânt. Astfel G. De Vio afirmă că, în raport cu comunicarea verbală, cea nonverbală are 6 funcții: de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare și de substituire.

Paul Ekman și Wallace V. Friesen au clasificat gesturile în embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptori. Pentru o facilă pricepere a acestor noțiuni, le vom prezenta în cele de mai jos:

A. Emblemele – comportamente simbolice, cu o ridicată fidelitate în transmiterea sensurilor, pot substitui un comportament sau un act de comunicare verbală. Poate fi invocat ca exemplu aici limbajul surdo-muților. Mihai Dinu oferă ca exemplu limbajul populației din Aranda, Australia, format din 500 de mișcări semificative. Membrii acesteia comunică o dată cu mărirea distanței dintre ei, la început folosind degetele, apoi mâinile, ajungând la gesturi ample ale brațelor și înclinări ale părții superioare a corpului. Tot în această speță putem aminti mima, ca specie dramatică, apreciată de romani în Antichitate și folosită în zilele noastre ca instrument de terapie pentru persoanele cu dizabilități.

B. Ilustrările – reacții gestuale la comunicarea verbală. Acestea însoțesc și completează comunicarea verbală, facilitând comprehensiunea mesajului. P. Ekman și W. Friesen găsesc 8 tipuri de ilustrări:

Bastoanele – mișcări verticale ale mâinii făcute spre a accentua anumite cuvinte sau a atrage atenția receptorului asupra esenței discursului. Aceste bastoane sunt folosite mai ales în comunicarea publică, revelând dorința de dominare a emițătorului, agresivitatea acestuia. Nu putem omite ca exemplu dictatorul român Nicolae Ceaușescu, care completa cu un astfel de gest toate discursurile sale.

Pictografele – reprezintă desenarea în aer a obiectelor despre care se vorbește. De exemplu, când vorbim de o femeie însărcinată, desenăm în aer burta proeminentă a acesteia.

Kinetografele – reprezentări gestuale ale unei acțiuni, pe care emițătorul caută să o redea cât mai fidel. În acest caz, el consideră că sunt esențiale și mișcările corporale, care vin să completeze mesajul transmis verbal. Ca exemplu putem invoca descrierea uni accident rutier, în care martorii arată direcția deplasării vehiculelor implicate, dar și manevrele care au determinat producerea accidentului.

Ideografele – descriu mișcări ale gîndurilor proprii, abstracte sau raționamente logice. De exemplu, în explicarea conflictului interior al personajului Gelu Ruscanu, profesorul ține, în fața clasei, pumnii strânși la nivelul pieptului, lovindu-i ușor unul de altul pentru a reprezenta pricipiile antinomice.

Mișcările deictice- arată obiecte, locuri sau persoane pentru a identifica precis referentul din comunicarea verbală. Aceste gesturi implică o oarecare atenție din partea emițătorului, deoarece pot produce efecte neplăcute. Ca exemplu relevant putem menționa folosirea degetului arătător pentru a arăta o persoană. Această mișcare încalcă codul bunelor maniere.

Mișcările spațiale- zugrăvesc opoziția dintre obiectele sau persoanele despre care se discută, fără a se referi la deplasare sau forma lor.

Mișcările ritmice arată succesiunea ritmică a unor acțiuni. De pildă, propoziția A zbughit-o când m-a văzut poate fi completată de mișcarea rapidă și repetată a palmei, ținută în poziție verticală.

Ilustratori emblematici- fac referire la folosirea emblemelor ce precedă cuvântul pe care-l înlocuiesc. Poate fi invocat, spre exemplificare, salutul nazist, adoptat în 1930 de Partidul Nazist pentru a arăta ascultarea față de liderul Adolf Hitler. Acest salut era acompaniat de cuvintele Heil Hitler!. Azi nu se mai folosește, ba chiar mai mult de atât este interzis prin lege.

C. Gesturile reglatoare sunt menite a controla și întreține comunicarea. Ele arată atitudinea celor implicați în comunicare, asigură managementul comunicării (continuitatea contactului, asigurarea feedback-ului, implicarea mentală și afectivă a receptorului în comunicare) Confirmarea din cap îl stimulează pe emițător să continue actul comunicării. Uitatul la ceas, grimasa, oftatul arată plicitiseala, nemulțumirea, determinându-l pe emițător să își reconstruiască discursul, startegia abordată până atunci.

D. Mișcările afective sunt expresiile trăirilor interioare ale emițătorului, a căror exteriorizare este determinată sau cenzurată de cadrul personal sau social. Persoana care a trăit o dramă merge cu capul aplecat , umerii lăsați, purtând pe chip suferința și durerea. El face aceste gesturi fără a-și arăta starea sau a atrage compasiunea celorlalți, ci doar se supune involuntar unei reguli universale de corespondență psiho-somatică.

Uneori, emițătorul conștientizează efectuarea acestor mișcări și încearcă a le masca, protejându-i pe ceilalți, de teama de a nu se da de gol. În alte cazuri, el poate simula unele mișcări afective pentru a impresiona interlocutorii sau pentru a manipula. Este cunoscut cazul președintelui Băsescu, care a lăcrimat la numirea sa ca și candidat la prezidențiale în urma unor probleme de sănătate ale celui pe care l-a înlocuit, Teodor Stolojan. În postura de candidat, gestul său a impresionat electoratul, dovadă fiind câștigarea alegerilor.

E. Gesturile adaptive sunt utilizate de emițător cu scopul adaptării și disimulării în anumite situații. Acestea pot fi

Alter-adaptive – gesturi de folosire a obiectelor în scop practic, informând receptorul cu privire la abilitățile și competențele celui care le utilizează.

Auto- adaptive – fac referire la nevoile trupești. Acestea sunt limitate, nu se manifestă în public.

I.7. COMUNICAREA VERBALĂ

I.7.1. Definițiile și caracteristicile comunicării verbale

Comunicarea verbală ar putea fi definită, în general, ca fiind comunicarea ce folosește limbajul articulat. O definiție infailibilă a „limbajuluiˮ, dar și o prezentare a originii acestuia este aproape imposibil de formulat. Din punctul de vedere al Teoriei Comunicării „limbajulˮ poate fi definit „orice fel de sistem unitar de semne utilizat pentru a vehicula semnificații și pentru care există reguli de utilizareˮ . Putem diferenția astfel limbajele: limbajele naturale și cele artificiale.

Ferdinand de Saussure a fost cel dintâi care a făcut disctincția între „limbăˮ și „vorbireˮ. În viziunea lui Saussure „limbaˮ este un sistem existent în mod virtual în conștiința unei comunități umane determinată, sub formă de ansamblu de reguli și convenții acceptate de membrii acesteia și care le permite practicarea facultăților limbajului. „Vorbireaˮ este actualizarea limbii, latura concretă, de manifestare practică a posibilităților lingvistice ale indivizilor.

Caracteristicile generale ale comunicării sunt:

Productivitatea – posibilitatea limbajului de a produce mesaje. Acestea din urmă sunt produsul unor acte de creație, limbajul oferind lexicul și gramatica. Mesajul este realizat pe baza combinației de cuvinte.

Dinamica – comunicarea verbală este un organism viu, limbile evoluând permanent în timp, se erodează, iar semnificațiile cuvintelor se schimbă de la o perioadă temporală la alta.

Pierdere de informații, datorită productivității limbii.

Autonomia din punct de vedere spațial și temporal. Comunicarea este aspațială, atemporală, chiar ficțională; poate face referire la ceva real, fixat în timp și spațiu, dar și la chestiuni petrecute la o distanță mare de timp și spațiu.

Caracterul arbitrar al semnelor folosite- într-o limbă evoluată nu există o corespondență simplă între semne și referințele pentru semne.

Dimensiunea culturală – orice limbaj este un produs cultural, o achiziție culturală.

Înțelegere imediată – comunicarea verbală este o comunicarea orală. Astfel mesajul trebuie priceput în momentul receptării sale, iar semnificația accesată imediat.

I.7.2. Forme ale comunicării verbale

2.1.Vorbirea – este o formă de comunicare orală, derulându-se în strânsă legătură cu mișcări ale corpului și expresii faciale ajutătoare. Caracteristicile vorbirii:

– caracterul situativ- cuvântul poate avea semnificații intrinseci și poate trimite la ceva.

– adresabilitate – vorbirea se orientează spre o persoană

– caracterul succesiv – vorbirea presuspune o înșiruire a cuvintelor și succesiunea lor în fraze și propoziții

– caracterul ritmic – vorbirea se derulează într-un anumit ritm.

2.2. Scrisul este forma evoluată a limbajului, cunoscând o evoluție istorică, de la sistemele semantice, figurative și pictograme la sisteme tot mai abstracte și cu o valoare genetică. După J. Goody limbajul scris se deosebește de comunicarea verbală prin mai multe trăsături:

-folosirea cuvintelor mai lungi

– preferința pentru nominalizare când vorbitorii recurg la verbe cu același înțeles

– utilizarea unui vocabular mai variat

– folosirea frecventă a epitetelor

– folosirea mai redusă a pronumelor personale

– folosirea subordonării sintactice în locul coordonării

– o atenție deosebită dată propozițiilor enunțiative, în detrimentul celor exclamative

– folosirea frecventă a gerunziului

– preocuparea pentru formularea unor idei complete

– eliminarea repetițiilor și a inutilelor digresiuni.

2.3. Cititul este premergător scrisului, în planul evoluției, deși există complementaritate între ele. Cititul presupune implicarea activă a transmițătorului și receptorului unei comunicări în decodificare, formarea deprinderii de a scrie.

2.4. Limbajul intern reprezintă vocea interioară a fiecărui individ. El funcționează ca un filtru, ca o modalitate de elaborare a răspunsurilor, însoțită sau nu de expresii orale. Astfel limbajul interior este mai intens și mai profund decât vorbirea. Limbajul intern are mai multe caracteristici: este de factură imaginativ- verbală, are caracter predicativ, are un grad mare de libertate privind sensurile și structurile.

I.7.3 Efectele comunicării verbale

Comunicarea verbală ese inepuizabilă.

Comunicarea verbală este serială – un mesaj este transmis de mai mulue ori, cee ce poate determina o pierdere de informații, care este totuși naturală.

Capacitatea de a eluda adevărul, în sensul că se pot transmite atât informații adevărate, cât și false.

Orice comunicare funcțională este un sistem de sensuri, ținând cont de faptul că semnele folosite în comunicare au anumite înțelesuri sau semnificații. Semnificația nu este dată de cuvinte, ci de oameni, deoarece aceștia folosesc semnul. Semnificația fiecărui cuvânt este un construct ce ține de anumite caracteristici din experiența persoanei care comunică unor cuvinte, mesaje.

I.7.4. Elementele care influențează comunicarea verbală

Dintre aceste elemente putem enumera:

Raportul fapte- inferențe- mesajele se constituie pe baza experienței, însă faptele sunt evidente, sunt neîndoielnice și rezultă dintr-o inferență, crescând credibilitatea. Inferențele depind de premisele de la care se pleacă, corecte sau incorecte.

„Definirea situațieiˮ se face pornind de la un element luat ca referință în comunicare. Pot apărea probleme precum: definițiile alternative ale aceleiași situații făcute de persoane diferite. Deși folosesc aceleași cuvinte, indivizii le pot oferi semnificații diferite, pot folosi diverse cuvinte pentru aceeași semnificație. În acest caz, este nevoie adecvarea mesajului la nivelul de comprehensiune al emițătorului.

Totalitatea – decodificarea mesajului se face plecând de la o parte a lui.

Natura limbajului. Limbajul este un produs static, un instrument de comunicare între oameni, pe când realitatea este vie. De aici deosebirea dintre limbajul static și realitatea dinamică. O problemă ce poate interveni în acest caz este folosirea unor concepte sau cuvinte cu semnificații diferite în epoci diferite.

II. COMUNICAREA POLITICĂ

II. 1. Comunicarea politică. Definiții.

Comunicarea politică include discursurile politice, mitingurile electorale, acțiuni de prezentare a programelor politice, conferințe de presă, interviuri acordate de politicieni în care se dezbat probleme de interes public, sondajele electorale, audiențele săptămânale etc.

Comunicarea politică poate fi receptată ca o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice. Fiind acțiune strategică, acest tip de comunicare implică existența unor reguli, proceduri, tehnici și resurse activate în anumite evenimente politice.

Pentru Gosselin (apud Beciu), comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalități de persuadare a electoratului.

Căutând să găsească specificul comunicării politice, Wolton oferă o definiție limitativă a acestui fenomen- este spațiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori ce au legitimitatea de a se exprima în public: oameni politici, mass media, opinia publică prin sondajele de opinie.

Belanjer (apud Beciu), asimilează comunicarea politică relațiilor sociale tipice pentru influențarea voluntară, transformată apoi în acțiune. Negrine ( The Communication of politics, apud Beciu) abordează acest concept din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informației politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumită socializare politică a societății și pe democratizarea instituțiilor statului.

Comunicarea politică poate fi definită și ca o interacțiune instituțională între actorii politici, mass media, public și electorat. Aceștia interacționează uzitând o serie de coduri și ritualuri al căror scop este să producă vizibilitate în domeniul politic.

II.2. Specializarea comunicării politice

Comunicarea politică este tot mai standardizată la nivelul formelor, regulilor, strategiilor, acțiunilor de interacțiune politică, argument solid pentru a susține ideea globalizării spațiului public contemporan. Așa numita americanizare a comunicării politice , la care face referire Negrine, trimite la un model de comunicare politică apărut în spațiul public american și răspândit în democrațiile vest- europene. Modelul include o serie de strategii comunicaționale pe baza cărora politicienii susțin schimburi discursive cu jurnaliști, public, contracandidați, cu personalități publice.

În același timp, această americanizare a comunicării presupune adaptarea la acțiunea politică a unor strategii de comunicare specifice pieței,care permit ca politicianul să devină un personaj pozitiv.

Ne vom referi mai jos, succint, la aceste strategii de comunicare. Primele menționate sunt strategiile de proiectare, importate din marketing și implică construirea omului politic (oferta) în funcție de „profilul piețeiˮ electorale. Oferta actorului politic este destinată grupurilor sociale ale căror așteptări, nevoi, percepții sunt identificate anterior pe baza unor tehnici de sondare a pieței. În acest caz, oferta este proiectată în funcție de segmentele sociale dispuse să accepte oferta.

Strategiile de mediatizare conferă politicianului vizibilitate în spațiul public. Televiziunea a devenit principala sursă de mediatizare, ceea ce îl determină pe omul politic să –și proiecteze oferta astfel încât ea să poată suporta constrângerile. Televiziunile apelează la diferite formule de mediatizare care fixează anumite unghiuri de vizibilitate a ofertei. Din acest punct de vedere, mediatizarea poate să distrugă, să modifice sau să completeze personajul politic proiectat.

Strategiile discursive importate din publicitate și show-business sunt utilizate pentru a comunica mesajele politice, pentru ca actorul politic să poată oferi electoratului versiunea mai bună, mai puternică a ofertei sale. Aceste strategii implică folosirea limbajului verbal, dar și nonverbal, pentru a crea efecte de credibilitate. Actorul politic prin discursul său orientează electoratul spre o anumită interpretare a ofertei politice. Deci, politicianul își construiește personajul de care are nevoie. Li se impută acestor strategii că determină comercializarea publicului, îndoctrinat cu imagini și false realități, nu cu ideologii.

Acest model de comunicare politică creează un spațiu de interacțiune între cei trei actori sociali. Discursul politicianului va fi evaluat de jurnaliști și sondaje de opinie, riscând ca acțiunea sa, proiectată laborios, să nu aibă efectele scontate. Pe de altă parte, politicienii și organizațiile politice se află în situația de a-și adapta acțiunea politică în funcție de intervenția mass media și a sondajelor de opinie. În al treilea rând, acțiunea politică devine accesibilă. Strategiile de comunicare promovează în spațiul social acțiunea politică. Vizibilitatea politicului trebuie să fie o practică socială.

Potrivit modelului actual de comunicare politică, acțiunea politică se întemeiază pe evaluarea efectuată de către mass media și electorat. Astfel, actorii politici, mass media, publicul și electoratul trebuie să răspundă unii altora.

II. 3. Vectori ai comunicării politice

În societatea democratică din trecut comunicarea politică se desfășura, cel mai adesea prin contactul direct cu politicienii, prin contactul dintre politicieni și alegători. Însă o astfel de comunicare era destul de restrânsă.

În ultimele decenii, aceasta se face mai ales în spațiul virtual, concretizat de mass media, cu mijloacele presei scrise, radioului, televiziunii, internetului. În acest caz trebuie să se țină cont de anumite aspecte:

Cariera omului politic este determinată de echipa sa de consultanți, fără sfaturile căreia acesta nu poate prezenta credibilitate. Consultanții optează pentru politicianul care are cele mai mari șanse de câștig, iar nu pentru doctrina partidului din care el face parte.

Relațiile cu presa determină prezența omului politic în prima linie a vieții politice. Acesta nu poate intra azi în atenția opiniei publice decât cu ajutorul mass mediei. Oamenii de presă, teoretic cel puțin, ar trebui să atragă atenția electoratului asupra ofertelor politice, să prezinte obiectiv realitatea. Practic, mulți dintre aceștia nu sunt interesați în acest sens. În numele profitului, unele organizații de presă devin partizanele unui partid politic, mergând până la a nu populariza erorile unor politicieni aflați la guvernare.

Comunicarea politică poate fi o afacere, ținând cont că banii sunt un element esențial în marketingul politic. Aceștia sunt necesari pentru plata personalului de campanie, pentru transmiterea mesajelor în mass media. Astfel apar și compromisurile politicienilor în numele satisfacerii unor interese de grup. De aici riscul ca strategia politică să fie în acord cu interesele sponsorilor.

Personalizarea comunicării politice. În zilele noastre, politica nu reprezintă idei, programe, principii, ci personaje. Omul politic își construiește o imagine de impact asupra electoratului, ce primează în raport cu personalitatea sa. Accentul se pune pe formă, iar nu pe fond. Electoratul, fără a privi în profunzime, alege o imitație, o face în funcție de gesturi, fizionomie, ținută vestimentară etc.

Îndeplinirea obiectivelor pragmatice. Toate partidele politice au o doctrină politică pentru a ocupa un loc pe scena politică a societății, de care, uneori, nu mai țin cont în atingerea obiectivelor .

Instabilitatea electoratului. Oamenii politici mizează tot mai mult pe latura afectivă a electoratului, persuasiunea atingându-și obiectivele. Astfel votul multor cetățeni este puternic influențat de modul în care este organizată campania, de mesajele cu un puternic impact emoțional.

Practicarea demagogiei. Activitatea partidelor politice tinde să se desfășoare cu scopul de a satisface capriciile cetățenilor. S-a ajuns până la acuzarea partidelor de la guvernare că nu administrează țara, ci desfășoară activități de relații publice.

II.4. Mesajul politic

Nu putem vorbi despre comunicarea politică fără a face referire la codul specific uzitat de către actorii acesteia, care conține un ansamblu de semne (lexic), respectiv un set de reguli de folosire a acestora. Ele formează discursul ideologic care poate fi partizan, colectiv, disimulant, rațional și aflat în serviciul puterii.

Orice comunitate limitată, aflată în polemică cu alte colectivități are propriul discurs ideologic, prin care cei ce îl rostesc au ca scop victoria, preluarea puterii. Putem invoca aici cazul politicienilor din opoziție care vor critica insuccesele guvernării, exagerând situațiile negative. În discurs se folosesc termeni duri, de impact (eșec, șomaj, criză minciună).

Discursul apare ca o expresie a ideilor colective, nu este asumat de un individ. De aceea formulările din interiorul unui discurs sunt impersonale (Se poate afirma că…). Observăm că autorii sloganurilor electorale rămân anonimi- la alegerile din 2016 sloganul partidului Uniunea Salvați România (În sfârșit, ai cu cine!) a avut impact asupra electoratului român, deoarece venea ca un răspuns la clasica întrebare Eu cu cine votez?

Discursul ideologic folosește argumente raționale, adresându-se nu doar inimii, ci și rațiunii. El servește puterea, ale cărei intenții este de a îndoctrina electoratul.

Mesajul politic se situează între doi poli opuși: mesaje elaborate, destinate elitei politice și mesaje simple, patetice, destinate oamenilor de rând. În general, mesajul politic conține, într-o proporție bine gândită, elemente cognitive, afective, comportamentale, fiind dificil a ne da seama cărui tip de emițător îi este destinat.

Referindu-ne la intenția politică, putem identifica:

mesaje de autoprezentare

mesaje de persuadare

Mesajele de autoprezentare- partidele politice prezintă ceea le distinge individualizează în cadrul politic general, fie raportat la opoziție, fie la parteneri. Astfel ele pun în relief valorile ce le împărtășesc, interesele ce le promovează.

Mesajele de persuadare se utilizează pentru a câștiga electorat, noi membrii sau simpatizanți, pentru a compromite poziția din societate a adversarilor politici. Aceste mesaje au ca scop influențarea receptorului. În acest caz, identificăm patru subtipuri de mesaje, despre care vom discuta ulterior : titulatura, logotipul, statutul, programul politic.

Titulatura. Numele unui partid trebuie, pentru a câștiga competițiile politice, să fie formulat clar, dar și ambiguu. Titulatura trebuie să arate ideologia împărtășită sau să ascundă un trecut nevrednic. De asemenea, titulatura trebuie să fie asemeni unui slogan, o formulă închisă, anonimă, polemică. Raportându-ne la politica românească, putem oferi ca exemplu cazul Partidului Social Democrat, care la început se numea Frontul Salvării Naționale, apoi Frontul Democratic al Salvării Naționale, respectiv Partidul Democrației Sociale din România.

Logotipul se dorește a reprezenta chintesența țelurilor politice, pe care și le asumă un partid, trebuie să formuleze clar și concis țintele lui. De asemenea, se folosesc simboluri prin intermediul cărora partidul este recunoscut în spațiul politic, prin care se arată apartenența la o familie politică europeană.

Statutul partidului politic conține: structura internă a partidului, valorile sale care-l individualizează în spațiul politic, obiectivele pe care le urmărește activitatea partidului.

Programul politic. După ce și-au definit locul în peisajul politic, partidele vor începe a-și face cunoscute strategiile și tacticile de acțiune pentru rezolvarea esențialelor probleme sociale: mediu, sănătate, educație etc. Programele politice sunt informative și polemice, asigură partidelor o identitate pură. Ele sunt însoțite de strategiile și tacticile de atingere a obiectivelor.

În cazul mesajelor de persuadare, putem distinge subtipuri precum: mesajele formulate în timpul audiențelor, declarațiile făcute la întrunirile partidului, discursurile politice de la mitingurile electorale sau alte adunări publice, sloganul politic, afișul, reclama politică, comunicatul de presă, interviul politic, mesajele transmise la conferințele de presă, intervențiile susținute la emisiunile sau dezbaterile televizate.

a)Deși se dorește ca societatea să treacă la o democrație participativă, de la cea reprezentativă, putem sesiza că se preferă cel de-al doilea tip (ex. europenii). Cetățenii sunt reprezentați de către parlamentari sau consilieri locali, care trebuie să afle dorințele, nevoile și nemulțumirile cetățenilor, de care vor ține seama în legiferarea și promulgarea legilor, hotărârilor. În acest sens, ei trebuie să comunice permanent, fie în cadrul unui program de audiențe, fie pe internet‚ folosind rețele de socializare, blog-uri etc. Este facilitată astfel obținerea feedback-ului. Nu trebuie să omitem a preciza dezavantajele audiențelor- interesele, nevoile, dorințele oamenilor sunt foarte variate și nu pot fi satisfăcute. Reprezentanții cetățenilor nu trebuie să se aplece asupra problemelor individuale, ci trebuie să urmărească „binele comunˮ, să ia cele mai bune decizii în rezolvarea problemelor sociale. Deși nu au ca finalitate rezolvarea tuturor problemelor cetățenilor, audiențele pot fi privite ca un mijloc de conversație politică.

b) Declarațiile făcute de oamenii politici la reuniunile de partid se referă, doar în aparență, la o situație dată. În realitate, ele au rolul de a asigura solidaritatea și coeziunea grupului politic. În acest caz, declarațiile conțin atacuri virulente la adresa adversarilor politici, prezintă realitatea fragmentat.

c) Discursurile politice ținute în cadrul unor adunări publice sunt mai puțin informative și mai mult insinuante. Ele sunt folosite ca mijloace de convingere a cetățenilor, făcându-se apel și la emoții. Aceste discursuri nu vizează aspecte ale realității, ci atașamentul de unele valori, chiar dacă în realitate le ignoră. Ca instrumente de persuadare se folosesc anumite apelative (fraților, prieteni etc.), tonul patetic, declamativ, prietenos.

d) Sloganul este o exprimare concisă, ușor de repetat, combativă, al cărei scop este de a incita masele, atât prin stil, cât și prin elementul autojustificator, rațional pe care-l comportă. Instrument de convingere, sloganul trebuie să surprindă esențialul, să fie accesibil ca sens tuturor categoriilor de cetățeni, să fie retoric, să aibă un anumit ritm sau chiar rimă, să conțină o metaforă sau un joc de cuvine. Succesul sloganului este determinat de îndeplinirea unor condiții: forma pozitivă, sens univoc și bună-cuviință.

e) Afișul electoral este destinat celor care trec pe lângă el și are ca obiectiv asigurarea notorietății politicianului în rândul electoratului. Un afiș bun este cel care transmite un mesaj înainte să fie citit, nu necesită un mare efort intelectual pentru a fi descifrat. El trebuie să conțină un mesaj atrăgător, clar, concis, ușor de reținut și plăcut din punct de vedere vizual. Pe afișul electoral trebuie să apară: numele candidatului și al partidului din care face parte, poza acestuia, simbolul electoral al partidului. Capacitatea de persuadare a afișului este determinată de legătura dintre componenta textuală și cea grafică.

f) Reclama politică este un important instrument de persuadare. Calitatea unei reclame politice este determinată de impactul vizual, dar și de rezonanța mesajului formulat. Tendința, în publicitatea politică, este de a realiza reclame comprimate. De exemplu, în Statele Unite ale Americii reclamele au fost condensate de la 42 de secunde în 1968 la 7,5 secunde în 1992. Însă această comprimare generează reclame politice slab informative și, implicit, nu poate determina alegerea responsabilă a unui candidat. Uneori reclamele urmăresc manipularea emoțională a electoratului. În acest caz discutăm despre reclama negativă, care se face după o schemă al cărei element forte este frica, asocierea contracandidatului cu sentimentul de frică; omul politic se autodefinește ca salvator în confruntarea cu frica.

g) Comunicatul de presă este un text realizat în biroul de presă al unui partid sau al unei organizații. Acesta are ca obiectiv transmiterea unor informații către mass media. Scopul redactării sale este publicarea și difuzarea lui. Partidele politice îl folosesc, atât pentru a informa cu privire la date, evenimente petrecute, cât și pentru a convinge asupra unui fapt (a dezminți, a aduce la cunoștință acuze etc.). Acestea din urmă, când sunt folosite în cadrul unor disensiuni politice , pot deruta cetățenii, care, neavând acces la informații din alte surse, pot respinge pozițiile afirmate de ambele părți.

h) Interviul presupune o situație de comunicare formată din întrebări și răspunsuri, pe o temă dată. Interviul este popularizat prin intermediul mass mediei. Politicienii folosesc acest instrument de comunicare pentru a aduce la cunoștință publicului poziția lor în raport cu probleme publice.

Un interviu de succes ar trebui să îndeplinească următoarele condiții: încrederea dintre protagoniști, respectul reciproc și pentru propria persoană, manifestat prin contact vizual, ținuta naturală, relaxată. Problemele despre care se discută trebuie să fie susținute de informații relevante care să includă și intervievatul.

La acestea se adaugă câteva recomandări privind modul în care sunt formulate întrebările și răspunsurile. Întrebările, este de recomandat, să fie politicoase, potrivite contextului și să vizeze problemele publice. Respectarea regulilor de politețe este obligatorie pentru a se crea un climat prietenos. La antipod putem invoca situația în care cel care adresează întrebările este incisiv, intervievatul simțindu-se hărțuit, adoptând un comportament defensiv. Calitatea răspunsurilor date este condiționată de furnizarea integrală a informațiilor solicitate, sinceritate, relevanța și claritatea informațiilor oferite.

i) Conferințele de presă sunt foarte importante în strategia de comunicare a unui partid politic, deoarece facilitează furnizarea unor informații de maximă importanță. O conferință de presă cuprinde următoarele momente:

Cuvântul de deschidere al moderatorului

Discursul liderului partidului sau al purtătorului de cuvânt

Sesiunea de întrebări adresate de jurnaliști și oferirea răspunsurilor de cei ce fac declarații

Încheierea conferinței

Dialogul informal

Jurnaliștii prezenți la conferință primesc, de regulă, un rezumat al discursului, la începutul acesteia. Dacă discursul conține date statistice sau cifre, fiecare jurnalist va primi un dosar de presă cu toate datele.

Conferința de presă are ca obiectiv informarea opiniei publice cu privire la evenimentele sau acțiunile importante pentru aceasta. Cu toate astea, ea este folosită și ca prilej de lansare a unor atacuri la adresa opoziției.

j) Dezbaterile politice organizate de televiziuni au apărut, ca formă de comunicare politică, după a doua jumătate a sec. al XX-lea, în campania prezidențială din USA, în 1960, când s-au confruntat candidații John F. Kennedy și Richard Nixon. Primul a avut, grație consilierilor săi, o prestație net superioară decât cea a rivalului său politic, care i-a asigurat victoria în alegeri.

În zilele noastre, când televizorul este indispensabil majorității cetățenilor, dezbaterile televizate ocupă un loc definitoriu în comunicarea politică. Orice dezbatere se caracterizează prin:

Contextul formal, cu reguli clare privind durata, ordinea luărilor de cuvânt, temele discuțiilor, așezarea participanților în platou etc.

Politicienii implicați caută să își domine contracandidatul pentru a ieși câștigător

Moderatorul are rol de arbitru- adresează întrebări, permite intervenția fiecărui participant, mereu invocă regulile dezbaterii etc.

Participanții, în luările lor de cuvânt, se adresează celor din opoziție, dar și publicului deopotrivă.

Scopul dezbaterii este de a convinge electoratul să voteze candidatul prezent sau partidul din care face acesta parte.

Astfel, din cele notate anterior, se poate deduce că o dezbatere televizată nu este un lucru prea simplu. La participarea omului politic la astfel de evenimente își dau concursul și consilierii acestuia, specializați în comunicarea politică. Chestiunea asupra căreia se concentrează este complexitatea mesajului transmis. Exprimarea și realizarea mesajelor trebuie să țină cont de cuvintele folosite, de indici și simboluri pentru a creiona o imagine pozitivă de sine, pentru a furniza informații avantajoase pentru politicieni, pentru a convinge electoratul să accepte oferta respectivului participant. Acesta din urmă trebuie să fie atent permanent a nu face vreo greșeală de comunicare.

Astfel dezbaterile televizate îi așează pe politicieni într-o poziție vulnerabilă. Conștienți de acest fapt, unii politicieni refuză să participe la dezbateri, în special dacă au contracandidați exigenți, bun oratori sau pamfletari (ex.refuzul lui Ion Iliescu de participa la dezbaterea politică alături de Corneliu Vadim Tudor, din campania pentru prezidențiale din 2000) sau nu sunt prea cunoscuți.

II.5. Contextul comunicării politice

Noțiunea de context are 2 componente strâns legate între ele:

Cadrul referențial

Organizarea politică a societății.

a) Cadrul referențial este o versiune a realității, construită cu ajutorul codului unei comunități, care- l împărtășește. Acest cadru se individualizează prin neclaritate denotativă și existența faptelor instituționale. Prin neclaritate denotativă procesele, datele, obiectele menționate în discursul politic nu coincid cu cele arătate de discursul științific. În context științific, semnele redau fidel realitatea, pe când în cazul celui politic ele nu o reflectă, ba chiar mai mult, o ascund. Ca exemplu oferim polisemia cuvântului Europa: 1. unul dintre cele 7 continente, 2. grupul națiunilor care au oprit expansiunea asiatică, 3. leagănul creștinismului, 4. „casaˮ popoarelor din aria geografică a Europei care împărtășesc și susțin libertăți individuale și valori democratice (sunt țări care vor să adere acestui spațiu, deși se situează pe alt continent).

b) Organizarea politică a societății determină conținutul și forma comunicării politice. Astfel într-o societate democratică, actanților comunicării le este garantat dreptul la exprimarea liberă a mesajelor potrivite propriei conștiințe, cu condiția de a nu îngrădi acest drept celor din jur. Garanția aceasta oferă persoanei dreptul la liberă exprimare, dar și o protecție pentru eventualele reacții negative din partea celorlalți, când se exercită această libertate.

Într-o societate care asigură libertatea exprimării, bazată pe principiul pluralismului, partidele politice, organizațiile nonguvernamentale etc. asigură comunicării politice o diversitate a formelor de manifestare. Această diversitate este generată de relațiile pe care aceștia le stabilesc între ei. De exemplu, un partid politic își va găsi susținători în toate categoriile sociale, folosind în exprimare mesaje simple ca formă, dar complexe ca și conținut, pe teme de interes public. Prin abordarea unor teme variate, partidul respectiv stabilește relații de comunicare între indivizi foarte diferiți.

Comunicarea apare ca un instrument de exercitare a puterii. Forța de a comunica este influențată de locul ocupat în rețelele de comunicare existente în societate. Acest loc asigură colectarea informațiilor necesare și permite valorificarea ocaziilor optime pentru transmiterea unor mesaje. Există situații în care unele persoane (cultivate sau nu) greșesc în a-și promova mesajul, deoarece nu au găsit canalul de transmitere potrivit.

Un puternic impact asupra comunicării politice îl are separația vârstnici – tineri. În primul rând, se poate observa, în ultimii ani, o îmbătrânire a populației românești, ceea ce determină existența unui electorat format din foarte mulți pensionari. În acest caz, majoritatea partidelor politice promit în campanii programe de protecție socială tot mai generoase, care, neputând fi acoperite de prezenta generație, trec la datoria publică, afectând viitoarele generații.

În al doilea rând, distincția amintită mai sus influențează modul în care sunt transmise mesajele politice. Vechile generații aveau o gândire analitică, în timp ce noua generație- multidimensională. Dacă vechea generație își baza decizia politică pe convingeri sigure, în urma unei informări îndelungate, cei de azi sunt mai superficiali din cauza avalanșei de informații, devenind doar simpli consumatori de date.

De contextul politic țin și relațiile dintre partide. Într-o societate democratică, jocul politic se derulează respectând principiul concurenței libere. Partidul politic câștigă și exercită puterea politică pe baza ofertei electorale prezentate, ce conține politici publice. Partidul trebuie să aplice aceste politici prin intermediul statutului.

II.6. Cum se realizează comunicarea politică?

Pentru a putea răspunde la întrebarea de mai sus, trebuie să ținem cont de patru valori esențiale: a) eficacitate, b) eficiență, c) politețe, d) moralitate.

a. În general, pentru a-și atinge obiectivele propuse, o acțiune trebuie să fie eficace. Același lucru se petrece și în cazul comunicării politice, în care trebuie atinse două obiective esențiale: 1.receptarea și înțelegerea mesajului de către receptor, 2.afișarea de către el a unor reacții în strânsă legătură cu codul uzitat și intenția asumată de emițător. Astfel acțiunea este eficace doar dacă receptând și înțelegând textul, receptorul reacționează conform planului emițătorului.

b. Eficiența este generată de dobândirea reacției dorite a receptorului, pe baza receptării și priceperii unui simplu mesaj politic, capabil să motiveze reacția (ex. alegerea candidatului la președinție). Eficiența condiționează eficacitatea.

c. Pentru a avea succes, comunicarea politică trebuie să fie politicoasă. Aceasta implică evitarea folosirii agresivității în limbaj, instaurarea unei atmosfere pașnice. Politețea implică imitarea, de către oamenii politici, a comportamentului persoanelor virtuoase. Cel ce comunică trebuie să pară, cel puțin, altruist, empatic, onest, blând etc.

d. Respectarea valorilor morale în comunicarea politică face din omul politic „un om de statˮ, fiind perceput ca model de societatea în care evoluează.

II.7. Care sunt elementele componente ale comunicării politice?

A. Cunoașterea contextului politic este esențială. Aceasta implică dobândirea unor informații legate:

de regulile jocului politic,

de adversarii politici,

de dispoziția electoratului,

de canalele de transmitere,

de popularizare a mesajelor politice.

Regulile jocului politic pot fi cunoscute numai în urma unui studiu teoretic, în urma dobândirii unei îndelungate experiențe. Învățarea acestor reguli presupune implicarea crescândă în activitatea politică. Teoretic, o persoană pătrunde pe scena politică după ce crede că s-a maturizat profesional, familial, social. Maturizarea trebuie să fie completată și de exercitarea drepturilor și obligațiilor cetățenești, de participarea la vot, la dezbateri etc. În funcție de convingerile sale ideologice, persoana respectivă intră într-un partid politic, unde își va face mai întâi ucenicia. Aceasta îi va oferi baza acțiunilor viitoare de implicare în administrarea și guvernarea locală sau națională.

Calitatea comunicării politice este condiționată de buna cunoaștere a adversarilor politici.

Pentru a câștiga alegerile, un partid sau un politician trebuie să cunoască foarte bine cetățenii, posibili votanți ai săi, atât din punct de vedere sociologic (vârstă, sex, categorie socio- profesională), cât și al compatibilității politice. Candidatul trebuie să cunoască nevoile, doleanțele fiecărei categorii de cetățeni, să încerce a le satisface. Trebuie precizat faptul că susținerea fermă și durabilă a unui om politic sau partid este determinată și de expunerea unei oferte electorale ce punctează satisfacerea unor nevoi (fiziologice, de siguranță, de socializare, de autorealizare etc.). Dacă nevoile sunt stabile, dorințele sunt schimbătoare, fapt ce poate folosi la manipulare în campaniile electorale.

A cunoaște contextul politic presupune și stabilirea instrumentelor de difuzare a mesajelor politice, mai ales în mass media. S-a constatat, în ultimul timp, că unii agenți de comunicare politică merg mult prea departe- nu găsesc doar canalele de transmitere cele mai potrivite, ci caută a le controla pentru o promovare tot mai agresivă, pentru împiedicarea comunicării adversarilor politici. Putem aminti existența în ziua de azi a unor posturi TV partizane unui partid sau unei organizații politice.

B. Asumarea unei imagini publice

Omul politic trebuie să își construiască o imagine publică verosimilă, fapt care necesită un proces subiectiv, lent, complex . Pentru a construi o astfel de imagine trebuie pusă în relief o trăsătură individualizatoare, raportat la contracandidați, trebuie simplificată imaginea respectivă. De exemplu, liderul rus Vladimir Putin, pe care-l vom supune unei atente analize în capitolul următor al lucrării, și-a construit imaginea politică plecând de la o idee simplă: a arăta bine, sănătos, ceea ce se traduce prin a fi competent și onest. În prima sa campanie electorală, în anul 2000, el și-a construit imaginea pe fondul antitezei cu Boris Elțân, om bolnav, bătrân și alcoolic. Vladimir Putin arăta bine, sportiv, curajos, emana virilitate.

Astfel imaginea publică trebuie să fie una simplă, să pună în relief o trăsătură dominantă a candidatului ce conferă credibilitate. Ca exemple putem aminti aici imaginea eroului (V. Putin), a salvatorului, președintelui jucător (Traian Băsescu) etc. Imaginea publică trebuie să corespundă temperamentului electoratului, nevoilor sale de identificare cu el, să răspundă la întrebarea De ce X?. Deci, omul politic trebuie să aibă calități precum credibilitate (determinată de statutul social, educație, mediul familial), atractivitate (generată de nevoia de identificare a cetățenilor cu politicianul), putere (influența asupra electoratului).

Odată construită, imaginea trebuie menținută, lucru nu foarte ușor de făcut. De ce? Deoarece este imposibil de controlat evoluția imaginii publice; omul politic poate avea o scăpare care să îi afecteze nefericit imaginea.

C. Selecția temelor de campanie și a mesajelor politice

Alegerea temelor de comunicare și a mesajelor care să le transpună se face ținând cont de problemele publice existente, clasificate în funcție de gravitate, urgență și răspândirea lor. Oferta politică a candidatului trebuie:

să vizeze problemele cele mai stringente, care afectează o mare parte a electoratului;

să fie compatibilă cu imaginea candidatului (cel care s-a impus ca om auster, de exemplu, nu poate propune acordarea în exces a unor ajutoare sociale)

să țină cont de temele abordate în campaniile anterioare , instabilitatea fiind taxată de electorat.

să existe un acord între candidat și doctrina de partid

să se țină cont de ofertele contracandidaților (ar fi de preferat abordarea unei teme originale)

să se angajeze o echipă de consultanți care au putere de decizie în selectarea temelor de campanie și a tipurilor de mesaje.

Mesajele care exprimă temele de campanie trebuie să fie foarte bine redactate. Receptarea, înțelegerea lor, determinarea reacțiilor electoratului depind de transmiterea mesajului oportun contextului. Cele mai eficiente mesaje menite să atragă atenția publicului sunt: titulatura, logo-ul, sloganul partidului. Mesajele trebuie formulate foarte atent, în funcție de context. Exemple: în timpul audiențelor se transmit mesaje prin care se menține contactul dintre interlocutori, cetățeanul trăind impresia unei relații directe, apropiate și eficiente cu omul politic. La reuniunile partidului- mesajele conțin îndemnuri la solidaritate, acțiune, sunt mobilizatoare. La mitingurile electorale mesajele se centrează pe aspirații și asumarea unor înalte valori. Ca tipuri de mesaje politice nu trebuie omisă menționarea afișului politic (conține un mesaj succint și relevant), a comunicatului de presă (trebuie să respecte structura unei știri), a interviului (mediatizează evenimentele importante, benefice sau nu partidului; de aceea pregătirea pentru el se face temeinic) .

II.8. Campania de promovare

Comunicarea politică trebuie să țină cont de obiectivele vizate, de cronologia de campanie aleasă, de modul în care se relaționează cu alegătorii. În ceea ce privește obiectivele vizate, se poate observa existența a două tipuri de campanii:

1. campaniile de notorietate- se organizează atunci când candidații nu sunt prea familiari electoratului. Ei nu manifestă ostilitate față de contracandidați și nu se confruntă cu atacurile virulente ale acestora. Astfel mesajele lor sunt receptate cu o atenție mai sporită de public.

2. campaniile persuasive au ca miză câștigarea alegerilor, printr-o atitudine pozitivă a alegătorilor. Mulți oameni politici se servesc în aceste campanii de criticile pe care le aduc contracandidaților.

Referindu-ne la planificarea activității de comunicare, putem identifica patru tipuri de campanie electorală:

campanie de creștere progresivă în intensitate – la început se creează o atmosferă favorabilă, iar la final alegătorii sunt motivați a vota în favoarea politicianului

campania fulger – se concentrează toate resursele într-un timp scurt, pentru a răsturna opinia publică în favoarea candidatului și a-l face victorios

campania în etape – interesul alegătorului este incitat prin „efectul de anunțareˮ

campania oportunistă – este preferată de candidații cu resurse limitate, folosindu-se în interesul candidatului evenimentele apărute sau tensiuni sociale.

O altă clasificare ce poate fi făcută ar cuprinde campania de convingere și cea propagandistică. În primul caz, mesajele sunt dispuse la nivelul cognitiv al alegătorilor, urmărindu-se atragerea lor de partea candidatului. Cea propagandistică implică tratarea alegătorilor ca pe o masă nediferențiată. Această masă poate fi manipulată de agenții propagandei prin mesaje încărcate afectiv.

II.9. Cum se transmit mesajele politice?

Mesajele politice se transmit de la politician la alegători, atât prin canale naturale, cât și artificiale. Alegerea canalului este determinată de asigurarea eficienței și exactitatea exprimării. Totuși sensul mesajului poate fi distorsionat de electorat prin simplificarea lui, prin scurtarea și combinarea informațiilor din mesaj cu alte informații, prin reconstruirea lui în termeni contrastanți. Trebuie punctat și faptul că informația mesajului va fi adaptată și la imaginea publică a omului politic

Sunt preferate pentru transmiterea mesajelor canalele media, deoarece se poate aborda astfel un public cât mai numeros, deși dispersat geografic. Însă mesajele transmise astfel trebuie dublate de cele primite în mod direct de electorat, în cadrul audiențelor, mitingurilor, adunărilor publice etc.

În ultimii ani, s-au înregistrat progrese și în transmiterea în mediul online a mesajelor politice. Dar nu putem considera internetul un canal major de transmitere, deoarece accesul pe platforme, pe site-uri și rețele de socializare se face selectiv, doar de către cei tineri.

II.10. Comunicarea politică – marketingul politic

Marketingul politic este un ansamblu de tehnici care are drept obiective:

adaptarea imaginii unui candidat la electoratul vizat

cunoașterea candidatului de un număr cât mai mare de alegători

crearea diferențelor dintre un candidat și contracandidatul său .

Prin activitatea de marketing politic se cercetează intențiile de vot ale oamenilor, mentalitățile, modul în care văd lucrurile cetățenii. Marketingul politic constă în organizarea, prezentarea, promovarea informației și resurselor necesare realizării unor obiective politice.

Comunicarea politică nu se face oricum, ci ea implică o serie de proceduri, norme, acțiuni prin care este utilizată și structurată informația.

Este foarte relevant, în cercetarea noastră, să prezentăm, etapele unei campanii de marketing politic, urmând a face, un studiu de caz în următorul capitol. Acestea sunt:

Construirea unei strategii

Acum se stabilesc rezultatele ce se doresc a se obține în campania electorală.

Analiza

Este o etapă definitorie. Se fac acum evaluări referitoare la opinia publică, la nivelul de dezvoltare economică și socială, la valori și simboluri locale, la relațiile între elitele politice, pozițiile ocupate de adversarii politici.

Stabilirea publicului țintă este condiționată, într-o campanie de marketing, de trăsăturile particulare ale diverselor categorii sociale. Pentru a influența publicul se pot folosi liderii de opinie sau se poate fragmenta acest public, ținând cont de categorii sociale, compatibilități politice. Prin fragmentarea publicului țintă ne referim la ajustarea comunicării politice la diversitatea socială (legată de venit, sex, vârstă, profesii etc.) campania de marketing se poate orienta și spre categoria celor indeciși să voteze sau cei care nu au o opțiune politică.

Crearea unei imagini presupune a porni de la o imagine deja construită. Este o iluzie a porni construirea unei imagini de la zero, fără a se raporta la contextul social sau la activitatea adversarului politic. Imaginea, este de recomandat, trebuie a fi cunoscută, simplă, deosebită.

Gestionarea imaginii

Fiind subiectivă, trebuie să ținem cont, în gestionarea imaginii publice, de faptul că poate scăpa de sub controlul inițiatorului, într-o campanie de marketing. Modul în care este perceput politicianul este schimbător, se poate schimba foarte repede. Lansarea campaniei de marketing politic constituie prima etapă a gestionării imaginii.

Pregătirea tematicii de campanie.

Temele de campanie pot fi determinate de prioritățile partidului, de opinia publică, de evenimentele petrecute în timpul desfășurării campaniei, de contracandidați. Temele trebuie să fie compatibile cu imaginea partidului și a politicianului.

III. STRATEGII COMUNICAȚIONALE SAU CUM A SCHIMBAT LUMEA VLADIMIR PUTIN

Studiul nostru de caz are ca obiectiv analiza strategiilor de comunicare politică folosite de către Vladimir Putin, unul dintre cei mai putenici și mai longevivi lideri ai lumii. De ce Vladimir Putin? Alegerea nu este deloc întâmplătoare. Vladimir Putin este, cu certitudine, una dintre cele mai importante figuri ale sec. XXI. Istoria rusă modernă își poate lua ca repere istorice, Rusia înainte de Putin și Rusia după Putin.

În acest capitol vom analiza, pertinent și obiectiv, strategiile de comunicare folosite de liderul rus, în două contexte istorice importante – câștigarea mandatului de președinte în 2012 (căutăm a surprinde caracterul original al campaniei de creare a imaginii candidatului Putin) și alipirea Crimeei. Ne-am orientat către campania electorală din 2012, deoarece este practicată o abordare originală a comunicării cu electoratul. Al doilea punct al capitolului de față o reprezintă analiza limbajului diplomatic într-un context istoric foarte important, anexarea Crimeei la Rusia. Vom pune în evidență caracterul profund național discursului, explicarea limbajului locutorului. Cu certitudine, acest moment este unul foarte important – el modifică filele manualelor de istorie, iar discursul ținut de Putin joaca un rol extrem de important pe scena politică și în relațiile internaționale.

I.Vladimir Putin, un țar al zilelor noastre

Vladimir Putin, în întregime Vladimir Vladimirovici Putin, născut la 7 octombrie 1952, Leningrad, Rusia, ofițer de informații și politician rus a ocupat funcția de președinte (1999-2008, 2012 – prezent) al Rusiei, fiind și premierul țării (1999, 2008–2012).

Cariera timpurie

Putin a studiat dreptul la Universitatea de Stat din Leningrad, unde îndrumătorul său a fost Anatoly Sobchak, ulterior unul dintre principalii politicieni de reformă din perioada perestroika. Putin a servit 15 ani ca ofițer de informații străine pentru KGB (Comitetul pentru securitatea statului), inclusiv șase ani la Dresda, Germania de Est. În 1990 s-a retras din serviciul KGB activ cu gradul de locotenent colonel și s-a întors în Rusia pentru a deveni prorector al Universității de Stat din Leningrad, cu responsabilitatea pentru relațiile externe ale instituției. La scurt timp, Putin a devenit consilier al lui Sobchak, primul primar ales democratic din Sankt Petersburg. El a câștigat rapid încrederea lui Sobchak și a devenit cunoscut pentru capacitatea și ambiția de a duce lucrurile la bun sfârșit. În 1994 a devenit prim-viceprimar.

În 1996, Putin s-a mutat la Moscova, unde a fost consilierul deputatului Pavel Borodin, administratorul principal al Kremlinului. În iulie 1998 președintele Boris Elțân l-a făcut pe Putin director al Serviciului Federal de Securitate (succesorul intern al KGB), iar la scurt timp după aceea a devenit secretar al influentului Consiliu de Securitate. Elțân, care căuta un moștenitor care să-și asume funcția, l- a numit prim-ministru pe Putin în 1999.

Deși era practic necunoscut, lui Putin i-a adus capital de imagine lansarea operațiunii militare bine organizate împotriva rebelilor secesioniști din Cecenia. Obosit de comportamentul, de ani de zile, haotic al lui Elțin, publicul rus a apreciat aplombul și hotărârea lui.

Primul și al doilea termen ca președinte al Rusiei

Promițând să reconstruiască o Rusia slăbită, ce trăia cu nostalgia vremurilor apuse, Putin, auster și rezervat, a câștigat cu ușurință alegerile din martie 2000, cu aproximativ 53% din voturi. Și-a construit imaginea politică plecând de la o idee simplă: arăta bine, sănătos, ceea ce se traduce prin a fi competent și onest. În prima sa campanie electorală, în anul 2000, el și-a construit imaginea pe fondul antitezei cu Boris Elțân, om bolnav, bătrân și alcoolic. Vladimir Putin arăta bine, sportiv, curajos, emana virilitate, se autodefinea ca fiind un om simplu. Astfel, imaginea sa se declina cu dorințele, nevoile, așteptările poporului rus. Putin aduce acum în politica moscovită, instabilă și haotică, ordinea și capacitatea de a face prognoze în politica viitoare rusă. Deși, în viziunea unor politologi, democrația a cunoscut un declin în Federația Rusă, Putin este susținut de un număr foarte mare de alegători, atrași de melancolia stabilității de altădată, de trezirea ambițiilor imperiale, cărora Putin le dă expresie. În calitate de președinte, luptă împotriva corupției și caută a crea o economie de piață puternic reglementată.

Putin a căutat să reducă puterea finanțatorilor nepopulari din Rusia și a magnatilor mass-media – așa-numiții „oligarhi” , prin închiderea mai multor mijloace de comunicare și lansarea de proceduri penale împotriva a numeroase persoane din frunte. El s-a confruntat cu o situație dificilă în Cecenia, în special din partea rebelilor care au organizat atacuri teroriste la Moscova și atacuri de guerilă asupra trupelor ruse din munții regiunii; în 2002, Putin a declarat campania militară terminată, dar s-a înregistrat un număr mare de victime.

Supravegheând o economie care s-a bucurat de creștere după o recesiune prelungită în anii '90, Putin a fost reales cu ușurință în martie 2004. La alegerile parlamentare din decembrie 2007, partidul lui Putin, Rusia Unită, a câștigat o majoritate covârșitoare de locuri. Deși corectitudinea alegerilor a fost pusă la îndoială de observatorii internaționali și de Partidul Comunist al Federației Ruse, rezultatele au confirmat totuși puterea lui Putin. Cu o dispoziție constituțională care l-a obligat pe Putin să renunțe în 2008, el l-a ales pe Dmitry Medvedev ca succesor al său.

Putin -prim-ministru

La scurt timp după ce Medvedev a câștigat alegerile prezidențiale din martie 2008, printr-un joc politic, Putin a anunțat că a acceptat funcția de președinte al partidului din Rusia Unită. Confirmând așteptările pe scară largă, Medvedev l-a numit pe Putin prim-ministru în câteva ore de la preluarea funcției la 7 mai 2008. Parlamentul rus a confirmat numirea a doua zi. Deși Medvedev a devenit mai asertiv pe măsură ce mandatul său a progresat, Putin a fost încă considerat ca principala putere din Kremlin.

La 4 martie 2012, însă, Putin a fost ales pentru al treilea mandat în funcția de președinte al Rusiei. Unul dintre primele sale acte la asumarea funcției a fost numirea lui Medvedev pentru funcția de prim-ministru.

Conflictul Ucrainei și intervenția siriană

Putin îmbracă în 2014, hainele restauratorului „Marii Rusii”, anexând peninsula ucraineană Crimeea. În februarie 2014, guvernul președintelui ucrainean Viktor Ianukovici a fost îndepărtat, după luni întregi de proteste susținute; Ianukovici a fugit în Rusia. Refuzând să recunoască drept legitime legile de la Kiev, Putin a solicitat aprobarea parlamentară pentru expedierea trupelor în Ucraina pentru a proteja interesele rusești. Până la începutul lunii martie 2014, trupele rusești și grupările paramilitare pro-ruse au preluat efectiv controlul Crimeei, o republică autonomă ucraineană a cărei populație era predominant etnică rusă. Într-un referendum popular organizat pe 16 martie, locuitorii Crimeei au votat să se alăture Rusiei.

La 18 martie, Putin, considerâd Crimeea ca parte din Rusia, a semnat un tratat care încorporează peninsula în Federația Rusă, iar la 21 martie a semnat o legislație care oficializa anexarea rusă a Crimeei.

În aprilie 2014, grupuri de oameni neidentificați, echipate cu echipamente rusești au confiscat clădiri guvernamentale din sud-estul Ucrainei, stârnind un conflict armat cu guvernul de la Kiev. Pe 17 iulie 2014, zborul MH17 al companiei Malaysia Airlines, care transporta 298 de persoane, s-a prăbușit în estul Ucrainei. Dovezi copleșitoare au indicat că a fost doborât de o rachetă de suprafață fabricată din Rusia, trasă de pe teritoriul controlat de rebeli. Țările occidentale au reacționat prin întărirea regimului sancțiunilor, iar aceste măsuri, combinate cu scăderea prețurilor petrolului, au regresat economia rusă.

Pe 12 februarie 2015, Putin s-a întâlnit cu alți lideri mondiali din Minsk pentru a aproba un plan de pace în 12 puncte, destinat să pună capăt luptei din Ucraina. Deși lupta a încetinit o perioadă, conflictul a reînceput în primăvară, iar până în septembrie 2015, Organizația Națiunilor Unite (ONU) a estimat că aproximativ 8.000 de persoane au fost ucise și 1,5 milioane au fost strămutate ca urmare a luptelor. Pe 28 septembrie 2015, într-o adresă în fața Adunării Generale a ONU, Putin și-a prezentat viziunea asupra Rusiei ca putere mondială, capabilă să-și proiecteze influența în străinătate. Două zile mai târziu, Rusia a devenit un participant activ la războiul civil sirian, când aeronavele ruse au atins ținte în apropierea orașelor Homs și Hama. Deși oficialii de apărare ruși au afirmat că atacurile aeriene erau destinate să vizeze trupele și materialele aparținând statului islamic din Irak și Levant, concentrarea efectivă a atacurilor pare să fi fost pe adversarii președintelui sirian și aliatului rus Bashar al-Assad.

Până în 2016, implicarea lui Putin a schimbat echilibrul puterii în Siria și au apărut dovezi că Rusia desfășura o largă campanie de război hibrid, menită să submineze puterea și legitimitatea democrațiilor occidentale. Multe dintre atacuri au estompat linia dintre războiul cibernetic și criminalitatea criminală, în timp ce altele au amintit de intervenționismul sovietic direct din epoca Războiului Rece.

După scrutinul din 2000, cariera lui Putin poate fi caracterizată prin supremație politică: va avea 2 mandate de președinte (2000 și 2008), apoi preia conducerea din funcția de prim-ministru (2008 – 2012), iar din 2012 până în prezent îl regăsim în fruntea administrației de la Kremlin.

II. Campania electorală din 2012

1. Strategii de campanie:

Alegerile prezidențiale din 2012 s-au derulat pe fundalul nemulțumirilor legate de presupusa fraudare a alegerilor parlamentare de către partidul Rusia Unită. Staff-ul de campanie al lui Vladimir Putin a mizat pe tehnici de comunicare electorală, care îi readucea credibilitatea și facilita atragerea electoratului. În mai 2011, pentru a da o imagine nouă Rusiei Unite, este creat Frontul Popular din Rusia, o coalizare a partidului cu mai multe ONG-uri, care, conform strategiei, devenea instrumentul de lămurire, convingere și mobilizare a maselor. Tot Frontul Popular va promova activ campania din 2012, atrăgându-se lideri de opinie din regiunile Rusiei.

Dacă în 2000 campania de comunicare s-a fundamentat pe imaginea liderului care poate să redea statutul de supraputere Rusiei, pe intervenția în Cecenia, cea din 2012 s-a axat pe problemele clare ale rușilor, nu pe imaginea liderului forte, de care Putin nu mai avea nevoie, ținând cont de experiența politică. Candidatul nu a avut nici măcar slogan de campanie, spoturi electorale, doar pancarte și lozinci purtate la mitingurile de susținere.

2. Strategii de mediatizare

La campania din 2012 se poate observa o schimbare de strategie de mediatizare. Staff-ul președintelui renunță la publicitatea tradițională, iar Putin nu mai participă la dezbaterile televizate, presa scrisă fiind esențială. Apar în presa scrisă 7 articole semnate de Valdimir Putin, care prezentau platforma electorală. De ce această strategie? Putin se servește de anumite studii, cum ar fi cel al expertului Serghei Lisovski, care prezintă modul cum este percepută informația, transmisă prin diverse canale de transmitere: omul reține 10% din cât citește, 20% din ce aude, 30 % din ce vede, 70% din ce povestește, 90% din exeriența personală. Folosindu- se de presa scrisă, Vladimir Putin a asigurat mediatizarea extinsă a articolelor sale în mediul vizual, alegătorii putând să citească, să audă și să vadă la televizor textele electorale ale lui Putin. Edițiile on line ale ziarelor au promovat puternic aceste mesaje (Anexa 1). Astfel, tehnologii de comunicare electorală i-au asigurat candidatului acoperire mediatică pe tot parcursul campaniei, Putin adoptând imaginea purtătorului de putere, a celui ce este deasupra jocului politic.

La începutul fiecărei săptămâni de campanie, este publicat câte un articol din cele 7 amintite anterior, Putin sugerând electoratului că îl tratează ca pe un receptor deștept, cult, chemându-l la dezbateri publice cu teme legate de problemele rușilor.

Articolele au oferit electoratului rus informații complexe despre programul electoral al lui Vladimir Putin. Acestea au fost eleborate astfel încât toate grupurile sociale și-au regăsit promisiuni în articolele semnate de Putin. Politicile de guvernare prezentate în articole se aplecau asupra tuturor aspectelor vieții, privind economia, socialul, armata, relațiile inernaționale. Cele 7 articole au apărut în diverse publicații, tocmai pentru a se extinde grupul consumatorilor de informație electorală. De exemplu, ultimul articol publicat în Moskovskie novosti apare în limbile rusă și engleză în 54 de țări.

Ca modalitate de persuadare Putin folosește strategia succesiunii mesajelor , a căror ordine a aparițiilor nu este întâmplătoare. Acestea conțineau mesaje despre problemele poporului rus, despre sine, adversari, opinii ferme personale etc. Această strategie implică ignorarea celor 4 adversari.

3.Strategii discursive

a.Programul electoral 7 articole

Discuția privitoare la programul electoral 7 articole nu poate fi completă, fără a prezenta succint fiecare articol, făcând obsevații asupra strategiei discursive.

În primul articolul publicat,, Rusia se concentrează – provocările la care trebuie să răspundem, Putin prezintă starea actuală a Rusiei, promițând că își va dezvolta programul electoral prin publicarea unor articole în presa centrală. Articolul debutează cu o serie de interogații, cărora candidatul le va răspunde ulterior. Pe de altă parte, ele au rolul de a atrage atenția publicuului asupra temelor abordate. Putin invită la dialog poporul, acordând o atenție deosebită clasei de mijloc, din care provine mare parte a alegătorilor săi. El menționează că este necesar un dialog amplu despre viitor, priorități, despre dezvoltarea națională, despre persepectivele naționle.

Interogația Unde suntem noi? are rolul de a introduce spre prezentare tema economiei naționale. În toate cele 7 articole se remarcă folosirea verbelor la persoana I plural, fapt ce transmite ideea că el este un om din popor, al poporului, pentru popor. Candidatul face o trecere în revistă a evoluției economice rusești (astăzi Rusia a ieșit din recesiune), un merit pe care și-l asumă. Pentru a reliefa dezvoltarea economică a Rusiei în mandatele sale de președinte și premier, Putin rememorează situația din anii '89, '90-'91, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Invocând astfel de momente nefericite din istoria Rusiei, el pune în valoare succesele sale ca lider. Credibilitatea este câștigă prin prezentarea unor date statistice.

O altă problemă abordată este cea a educației, propunând o Revoluție educațională care ar schimba imaginea societății și economiei rusești. Formând oameni educați și responsabili, va crește și economia prin capitalul de profesioniști.

O altă problemă abordată în articol este încurajarea antreprenoriatului și a eforturilor de afaceri.

Pentru a fi cât mai convingător, Putin invocă tradiția istorică, respectul pentru stat, imaginea Rusiei ca supraputere la nivel mondial, pe care o va recrea. El promite că va elimina tot ceea ce va însemna o piedică în calea progresului.

Fotografia care însoțește articolul îl reprezintă pe Putin în mijlocul unui grup de tineri, ceea ce sugerează că programul său se adresează electoratului tânăr.

În al doilea articol, Problema națională, Putin invită electoratul la cultivarea patriotismului, o altă temă de campanie. Putin condamnă în primele rânduri ale articolului acceptarea de către liderii europeni, a fenomenului migraționist, a multiculturalismului. Acestea determină creșterea xenofobie, provoacă un șoc cultural oamenilor, existând o presiune agresivă asupra tradițiilor, asupra modului de viață obișnuit. Mai mult decât atât, oamenii se tem că își vor pierde indentitatea națională. Astfel fiecare cetățean rus nu trebuie să-și uite apartenența etnică și religioasă. Premierul militează în articolul său pentru păstrarea identității naționale. Tonul alocuțiunii devine imperativ și ferm : Autodeterminarea poporului rus este o civilizație multi-etnică, deținută împreună de nucleul cultural rus. Și poporul rus a confirmat această alegere o dată după timp – și nu în plebiscite și referendumuri, ci în sânge. De-a lungul istoriei sale de o mie de ani. Pentru a fi cât mai persuasiv, Putin citează din literatura rusă, celebră pentru conținutul ei grav. Încă o dată candidatul își tratează electoratul ca pe un public cult, elevat. De asemenea, el face aluzie la plăcerea lecturii cu care sunt înzestrați rușii. Aici Putin apelează la comparația cu studenții americani care citesc din obligație, nu din plăcere. Se resimte o ușoară ironie la adresa acestora din urmă.

Un alt punct al discursului este reevaluarea culturii ruse. Și în acest caz mesajul electoral este pus în valoare prin antiteza cu Hollywoodul, care a însemnat, în viziunea lui Putin, introducerea unor rele valori din punct de vedere al moralității. Folosirea posesivului la persoana 1 plural determină instituirea unei legături între candidat și electorat; Putin pregătește terenul pentru marea întâlnire din 23 februarie cu alegătorii. Discursurile sale se doresc (cel puțin asta pare a fi intenția), a fi expresia ideilor și sentimentelor poporului rus pe care vrea a-l reprezenta.

Tema discursului, patriotismul civic, este abordată de candidat pe un ton imperativ. Putin propune elaborarea unui plan de integrare, prin care se dorește a minimiza fenomenul imigrației ilegale, cu scopul asigurării siguranței poporului rus. Cu toate astea, susține dezvoltarea migrației interne a oamenilor care merg să studieze, să trăiască, să lucreze în alte regiuni ale Federației.

În al treilea rând, Putin demonstrază necesitatea consolidării sistemului judiciar și crearea unor agenții de aplicare a legii. El condamnă aici corupția din Rusia. A patra problema abordată este cea a integrării în spațiul sovietic al migranților prin implementarea unor programe educaționale. Putin concluzionează că măreața misiune a rușilor este de a uni și a întări un stat – civilizație, fără minorități naționale, doar ruși armeni, ruși nemți, ruși tătari.

Trebuie, în analiza prezentului articol, să facem referire și la elementele de paratextualitate. Fotografia de la începutul articolului este bogată în conotații – Putin, asemeni unui țar poartă pe cap un obiect vestimentar tătăresc. Privirea- i prietenoasă sugerează deschiderea către integrarea migranților în spațiul rus. Apărând în prim plan, el este mai înalt decât ceilalți oameni, semn al autorității și puterii.

Numărul de vizualizări (126419) demnonstrează impactul articolului asupra electoratului.

Articolul al III-lea, Despre sarcinile noastre economice are o temă clasică, economia. Ca-n articolele precedente, Putin prezintă la început starea de lucruri din Rusia și din lume- au loc schimbări dramatice în viața economică a lumii, dezastre tehnologice; niciodată nu au fost amenințări atât de grave pentru mediul natural. Pornind de la aceste probleme, amenințări, candidatul își fixează clar obiectivele. Fiecare subpunct el articolului este, de fapt, o prezentare argumentată a obiectivelor electorale. Primul subpunct , Locul Rusiei în diviziunea globală a muncii notează ambițiile liderului rus de a readuce Rusia între marile puteri economice ale lumii. El face apel la orgoliul poporului rus, afirmând că economia rusă este un pion important al economiei mondiale. Intenția candiatului este de a lăuda performanța Rusiei și, implicit, pe a sa. Un alt aspect discutat, Ciclul de invovare al economiei ruse, vizează inovația economică. Putin își propune aici creșterea competitivității internaționale a învățământului rus. Planul său măreț este ca până în 2020 să existe universități de talie mondială în domeniul tehnologiilor. Însă aceasta implică o finanțare durabilă, pe care Putin se angajează a o asigura.

Oferă asigurări legate și de sprijin acordat agriculturii, proiectelor de infrastructură. Putin face mereu referire la realizările din mandatele trecute. Invocarea trecutului, prezentarea prezentului și fomularea obiectivelor pentru viitor sugerează o coerență politică. Argumentele solide, obiectivele clar formulate, datele inserate în text au forță de convingere a electoratului.

Putin promite îmbunătățirea nivelului de trai al clasei de mijloc, pentru care este evidentă simpatia candidatului. Pe de altă parte, Putin știe că majoritatea susținătorilor săi provin de aici. Empatizarea cu ei determină procentele de participare la vot, numărul de voturi. Mai mult, candidatul promite creștere macroeconomică, pe fondul climatului economic creat în madatul anterior (cea mai mare creștere economică, rezerva de stat cu ajutorul căreia rușii au rezistat crizei economice mondiale). Creșterea pensiilor este un alt obiectiv electoral, care-i favorizează pe pensionari, cei care citesc, de regulă, presa scrisă. În acest caz, Putin fie câștigă electorat, fie îl menține pe cel vechi, cu ajutorul căruia a câștigat alegerile anterioare; este cunoscută constanța politică a electoratului rus.

Concluzia candidatului este aceea că o economie reînnoită ar trebuie să ofere perspective de realizare atât antreprenorilor, cât și angajaților din sectorul public.

Fotografia care însoțește articolul îl înfățișează pe Putin în prim plan, având o expresie reflexivă. Este imaginea „tătuculuiˮ ce se gândește la binele economic al poporului său. Seriozitatea candidatului îi oferă credibilitate, încrederea electoratului. Strângerea fermă a buzelor trădeză un caracter putenic, hotărât. Nu trebuie neglijat numărul de accesări ale articolului (8152), certifică distribuirea mesajului electoral. Dincolo de aceste accesări se află numărul de ziare vândute.

Articolul al IV-lea, Democrația și calitatea statului, are ca temă dezvoltarea instituțiilor democratice. Putin își exprimă viziunea asupra democrației în subtitlul articolului, boldat fiind pentru a se reține: Iar democrația adevărată este o condiție indispensabilă pentru construirea unui stat care să servească interesele societății. El nu acceptă imitarea modelelor externe, deloc benefice Rusiei de la începutul anilor '90, când țara a eșuat economic prin adoptarea unei democrații nepotrivite. Sunt ironizate aici democrațiile din USA și țările vest- europene. Oferind contraexemplul democrației occidentale, Putin aduce în prim plan eficiența celei rusești. Nu ezită premierul rus să atingă în această parte a articolului două puncte sensibile pentru electorat: oligarhia și anarhia. Se poate observa o schimbare a tonului , care devine unul laudativ când sunt puse pe tapet rezultatele politicii sale. Astfel, candidatul câștigă capital de încredere din partea electoratului.

Corupția, un subiect sensibil pentru orice societate, este o altă temă abordată în prezentul articol. Subtitlul articolului este imperativ formulat: Trebuie să învingem corupția! Putin notează necesitatea întomirii unei liste cu funcțiile sensibile și pasibilie de corupție. Prevenirea și combaterea acestui fenomen pot fi făcute prin mărirea salariilor. Mai mult, Putin îi implică și reponsabilizează pe cetățeni să lupte împotriva corupției, să condamne orice comportamente corupte.

Finalul articolului stă sub semnul unei concluzii cu un puternic impact, aluzie la sucesul îndepărtării oligarhilor: Ne-am ocupat de oligarhie, vom face față și corupției.

Articolul al V-lea–„Construirea echității. Politica socială pentru Rusia” este dedicat situației sociale. Articolul debuteză cu o afirmație sentențioasă: Rusia este un stat social. Tonul folosit este unul elogiativ- Vladimir Putin se laudă cu performanțele sale în domeniul social: ponderea PIB de la 21% la 27%,  lipsa de impact asupra poporului a crizei economice din 2008-2009. Începe primul alineat al articolului cu reamintirea succesului în domeniul social, deși păstrează o aparentă modestie- Nu voi vorbi despre succese – sunt. Punctual, Vladimir Putin notează problemele cu care se confruntă cetățenii săi, venind ulterior cu soluții la acestea. Iar își îndreaptă obiectivul către clasa de mjloc, aceasta fiind, în mare parte susținătoarea sa. Printre problemele formulate amintim: mulți cetățeni nu pot găsi un loc de muncă care să le permită să aibă un salariu decent, să se dezvolte, să-și construiască o carieră, diferențiere de venituri inadmisibilă și sfidător de mare , problema pensiilor. Soluțiile oferite sunt construirea de către a unei cariere profesionale, fără a se limita la specializarea lor, adaptarea lor la noile tehnologii, creșterea eficacității sistemelor de educație și sănătate, majorarea remunerației cadrelor didactice, includerea muncitorilor calificați în sistemul național al calificărilor profesionale, implementarea unui program educațional specializat pentru cetățenii cu dizabilități, încurajarea antreprenorilor. Prezentarea este punctuală, în fraze simple, clare, scurte pentru ca mesajul să fie receptat ușor, asimilat, reținut.

Din articol nu lipsește tema pensiilor și a serviciilor sociale, Putin încurajând creșterea natalității prin propunerea unor programe de sociale. Sugestivă este fotografia care însoțește articolul – Putin vizitând o maternintate, discutând cu proaspăta mamă. Privirea este blândă și afișează un zâmbet pe care rar îl putem vedea. Fotografia își atinge scopul de a impresiona cititorii.

Un alt aspect social menționat este cel al pensiilor, care, promite candidatul rus, vor crește pentru a satisface nevoile cetățenilor. Putin propune o politică a pensiilor complet nouă pentru clasa de mijloc .

Alte teme abordate sunt educația, cultura, sănătatea, politici are să susțină dobândirea de locuințe. Putin promite finanțarea educației cu scopul creării de specialiști. Abordează aici problema creșelor, al căror număr va crește, al burselor care faciltează accesul la educație, dar încurajează și performanța. De asemenea, el vizează stabilirea unei ordini în sistemul de învățământ superior. Investiția în educație va fi prioritatea principală a bugetului nostru. Ținând cont de faptul că rolul educației este legat de cultură, Putin promite sprijinirea înființării bibliotecilor, va acorda o atenție deosebită activității muzeelor, teatrelor și cluburilor de creație din orașele mici.  Toate acestea se vor face pentru a readuce prestigiul și calitatea înaltă a învățământului rusesc. Pentru a sensibiliza publicul, apelează la sentimentul de mândrie și identitate națională.

În ceea ce privește sistemul medical, Putin promite creșteri salariale pentu medici, îmbunătățirea calității asistenței medicale , mai ales a tratamentului ambulatoriu, creșterea responsabilității fiecărei persoane pentru starea sa de sănătate, formarea unui stil de viață sănătos. Nu putea lipsi din discuție problema locuințelor, a programelor de finațare. Putin surprinde în acest articol toate nevoile primare ale societății ruse, cărora, le găsește, punctual, soluții, folosind un ton ferm. Folosește cuvinte cu un puternic impact emoțional; de exemplu, pentru a aduce în discuție sistemul medical, folosește ca subtitlu sintagma Salvarea unei persoane.

Articolul al VI-lea, Să fim puternici: garanția securității naționale pentru Rusia

Dacă în primele cinci articole candidatul a transmis mesaje sociale legate de economie, majorarea pensiilor, a salariilor, indemnizațiilor, de lupta împotriva corupției și educație, în ultimile două articole se dezvoltă imaginea liderului forte, a celui care va lupta contra politicilor americane, a acțiunilor NATO.

Astfel, al șaselea articol electoral are ca temă securitatea națională și reforma armatei. Spre deosebire de aricolele anterioare, schimbă strategia discursivă- el nu prezintă starea actuală a armatei ruse, slăbiciuni pe care mandatul său le va elimina, ci începe prin a argumenta nevoia investițiilor generoase în armată (23 de trilioane de ruble în următorul deceniu). Candidatul formulează succint nevoia: Apărare inteligentă împotriva noilor amenințări.

Tonul folosit este unul amenințător, dar nu la adresa cetățenilor, ci a eventualilor adversari externi. Pe de o parte, caută să trezească sentimente de patriotism și mândrie națională în rândul publicului, pe de altă parte avertizează asupra resurselor armate ruse. Virulența sa completează imaginea iubitorului apărător de țară și neam, o imagine care l-a făcut, în 2000, președinte pe Vladimir Putin. Ca și atunci el promite o Rusie puternică, cu forțe armate, servicii speciale și alte structuri de putere bine pregătite. Premierul afirmă necesitatea creării unui sistem inteligent de analiză militară și planificare strategică, pregătirea optimă a strategiilor militare și implementarea lor operațională în structurile agențiilor de aplicare. Toate acestea pentru ca Rusia să fi pregătită pentru noile provocări.

Pentru a fi cât mai convingător, Putin reamintește cum, în 1990 armata a slavat Rusia. Profită de acest exemplu și aduce un omagiu celor care au luptat doar din patriotism, care și-au pierdut camarazi în Caucazul de Nord, în Tadjikistan și în alte puncte fierbinți. Menționând valorile (a căror importanță este subliniată și de folosirea cratimei) în care au crezut cei ce au luptat și oricare cetățean rus, Putin folosește un ton solemn. Încă o dată el caută să convingă electoratul asupra faptului că se face demn a fi comandantul suprem al armatei ruse, deoarece, incontestabil, el împărtășește aceste valori.

Spre finalul articolului, el pune în oglindă, pentru a întări ideea de reformare a armatei, ceea ce s-a făcut deja cu provocările din următorul deceniu.Obiectivul său major este de a crea o armată nouă, ale cărei priorități sunt forțele nucleare, apărarea aerospațială, sistemele de comunicare, recunoaștere și control, războiul electronic, „drone” și sisteme de atacuri robotice, aeronave de transport moderne, sisteme de protecție individuală pentru un soldat pe câmpul de luptă, arme de înaltă precizie și mijloace de a face față. Putin promite electoratului său cea mai mare întărire a forțelor militare de după războiul rece: creșterea ponderii sistemelor moderne de rachete bazate pe sol, reechiparea altor 10 regimente de rachete cu complexele strategice Topol-M și Yars, în aviația de lungă durată, modernizarea flotei transportatorilor de rachete strategice Tu-160 și Tu-95ms . Pentru „strategii” noștri, a fost adoptată o nouă rachetă de croazieră bazată pe aer pe distanțe lungi. De asemenea, va începe dezvoltarea unui complex aviatic promițător pentru aviația de lungă durată. Fotografiile care însoțesc articolul îl înfățișează pe Vladimir Putin strângând mâna unui bucătar de armată, înconjurat de soldați. Mesajul este ușor de formulat: Putin este președintele oamenilor simpli, și, indiferent de grad sau funcție, respectă orice militar. Celelate două fotografii înfățișează două arme puternice ale armatei ruse, sugerând forța miliatară, pe care forțele externe nu ar trebui să le neglijeze. Aceste elemente de paratextualitate vin să susțină comunicarea verbală.

Articolul al VII-lea, Rusia și lumea care se schimbă a apărut în ultima săptămână de campanie, fiind dedicat securității globale. Introducerea în problematica articolului se face prin atragerea citirilor, prin sintagma Rusia este o parte a lumii mari, avertizându-i totodată asupra provocărilor lumii aflată în schimbare. Putin formulează clar și răspicat Obiectivele politicii noastre externe sunt de natură strategică, non-oportuniste și reflectă locul unic al Rusiei pe harta politică mondială, rolul ei în istorie, în dezvoltarea civilizației.

În acest articol Putin critică și comportamentul Statelor Unite și NATO , care se bazează pe stereotipuri ale gândirii în bloc. Putin se simte lezat de crearea sistemului de apărare contra rachetelor în Europa, la granița cu Rusia, subminând autoritatea acesteia. Tonul discursului devine tot mai virulent, mai ales când face referire la americani-  Americanii sunt obsedați de ideea de a-și asigura invulnerabilitatea absolută pentru ei înșiși. Pentru a fi cât mai clar, mai persuasiv, candidatul oferă ca exemplu primăvara arabă. Pe fondul acestei experiențe politice el continuă critica la adresa americanilor cu strategii militare ineficiente, cu nerespectarea unor acorduri politice etc. Se folosește de aceasta pentru a pune în relief performanța strategică a Rusiei, înțelepciunea de care au dat dovadă în acest context.

Putin nu ezită a prezenta noile provocări și amenințări. Aici candidatul oferă exemplul Iranului, problemă la care Putin găsește o rezolvare pașnică. El recunoaște dreptul Iranului de a dezvolta un program nuclear civil, inclusiv dreptul de a îmbogăți uraniul, dar totul să se desfășoare sub controlul Agenției Internaționale a Energiei Atomice. Putin este îngrijorat și de situația Afganistanului, țară prietenă pe care Rusia o încurajează a se dezvolta.

Alte puncte ale articolului sunt legate de îmbunătățirea rolului regiunii Asia-Pacific, de factorul european, de diplomația economică, de sprijin pentru compatrioți și dimensiunea umanitară. Un alt aspect urmărit de Putin în articolul său sunt relațiile ruso-americane. Deși în ultimii ani, s-au făcut multe în dezvoltarea relațiilor ruso-americane, încă nu a fost posibilă rezolvarea problemei unei schimbări fundamentale a matricei acestor relații, acestea fiind în continuare supuse debitelor și fluxurilor.

La finalul articolului, Putin formulează, independent de acesta, o aserțiune în care notează concis atitudinea Rusiei în context internațional : Rusia intenționează să continue să-și asigure securitatea și interesele naționale prin participarea cea mai activă și constructivă la politica mondială, în soluționarea problemelor globale și regionale. Suntem pregătiți pentru afaceri, cooperare reciproc avantajoasă, pentru un dialog deschis cu toți partenerii străini. Ne străduim să înțelegem și să ținem seama de interesele partenerilor noștri – dar vă rugăm să ne respectați pe ai noștri.

Aserțiunea, notată după finalizarea articolului, surprinde esența acestuia, vine să sistematizeze informațiile, cu scopul de a fi rețiunte de cititori. Se poate observa că aceasta este o practică discursivă ce apare în toate celelalte articole. Fotografiile devine instrumente de persuadare a electoratului. Ele îl înfățișează pe Putin în toate ipostazele omului politic ideal serios când este vorba de economie, tandru și blând când tema abordată sunt programele sociale, om simplu, reprezentant al clasei de mijloc, categorie socială la care se referă frecvent, critic fervent la strategiilor americane, apărător neînfricat al Rusiei, confrate al soldaților ruși (este sugestivă imaginea în care Putin stă la o masă de campanie cu soldații ruși, pe care este așezaă pâine și ceapă).

b. Campania electorală din 2012 s-a desfășurat și pe internet, ținând cont de faptul că tehnologiile informaționale domină toate sferele vieții publice, în special domeniul politic. Personalul de campanie al lui Putin a acordat un rol foarte important internetului, creând un site de campanie, www.putin2012.ru. Aici au fost postate numeroase mesaje pro, dar și anti Putin. Cele ce exprimau antipatia față de acesta au fost șterse de către administratorul paginii web.

Pe Youtube a fost postat un clip electoral (Anexa 2), Rusia fără Putin, în care se propune un exercițiu de imaginație și reflecție: cum ar arăta Rusia fără actualul premier. Ceea ce apare în fața publicului este un peisaj apocaliptic, ceea ce va fi Rusia fără Putin. Realizatorii clipului pornesc de la fricile primare ale cetățenilor ruși: foamete, război, pierderea identității naționale și religioase, prăbușire economică, descentralizarea. Războaie, anarhie, acte de huliganism, demiterea Dumei de Stat, controlul SUA asupra arsenalului nclear rusesc, o nouă cruză economică, închiderea uzinei Avto Vaz, unul din doi cetățeni ruși va fi șomer etc. Sunt cîteva dintre scenele dscrise în videoclip.

Clipul de debutează cu imaginea lui unui Putin prietenos având drapelul în spate, sub care apare întrebarea Rusia fără Putin?, urmând ca scenele înfiorătoare derulate anterior să ofere răspunsul. Putem observa, așa cum am făcut-o și în analiza articolelor, că adresarea întrebării este o practică discursivă folosită de candidat.

Clipu prezintă, foarte bine strucurat, decăderea Rusiei. Indicii temporali generează autenticitate faptelor prezentate, înfiorează, emoționează. Pimul moment surprins este martie 2012, când alegerile sunt anulate, iar Duma de Stat, camera inferioară a parlamentului. Electoratul se va împărți între liberali și miltanții naționaliști. Imaginile în care apar reacții violente ale noii clase politice, contravin echilibrului pe care Putin îl promitea. Acum începe debandada politică, ce va genera conflicte, descentralizare, parteneriatul cu America.

Contracandidații apar ca fiind corupți, un subiect sensibil pentru orice societate- mai 2012. Ei își împart monopulul asupra marilor companii de stat. În plan politic, vor începe atacurile teroriste. Este speculată una dintre cele mai mari frici ale populației globale. Mai grav, arsenalul nuclear al Rusiei, cel ce o face una dintre cele mai mai puternice forțe armate, va trece sub controlul Statelor Unite ale Americii. Parteneriatul cu SUA reactivează divergențe de idei, politici. Se apelează la orgoliul fiecărui rus în parte.

Septembrie 2013 va aduce o nouă criză economică- iar este speculată cea mai mare temere economică a rușilor. Mesajul care se transmite este subliminal – „nu va mai fi Putin care să scoată țara din criză, așa cum a făcut-o în 2008ˮ. Sute de bănci se vor prăbuși, iar uzina Avto Vaz, un simbol, se va închide. Dramatismul clipului crește atunci când pâinea, cea care satisface nevoia primară a omului, se va scumpi (1000 de ruble). Uzinele închise vor crește șomajul, pensiile nu vor putea fi plătite, iar cursul rublei va scădea – 1 dolar american-100 de ruble. Pentru a crea emoție, autorulu clipului o numește hyper-inflație, adică ceva ce nu s-a mai văzut!

Noiembrie 2012 va fi un an sângeros: grupări etnice se vor confrunta violent în marile orașe, instalând anarhia, vor fi lupte de stradă, proteste ale penionarilor, care vor fi bătuți și alungați. Imaginile sunt dure: oameni bătuți, alungați cu arme. Imaginile sunt neclare, par dintr-un film horror.

În imaginea care fixează momentul ce urmează a fi evocat, martei 2013, apare un copil slăbit de foame, dezbrăcat, având o poziție corporală ce reflectă, suferința, boala, deznădejdea. Astefl, martie 2013 ar putea însemna, fără Putin, foamete, copii bolnavi (folosirea unor imagini cu un puternic impact emoțional), desprinderea de țara mamă a regiunilor Pricorije, Kalinigrad, Tarstan, Bashkiria și Yakuta. Una dintre marile drame ce se pot petrece în Rusia fără Putin ar fi piederea identității religioase. Este speculată teama oricărui creștin- invazia musulmană. S-ar declanșa un război civil. Imaginile cu cadavrea sunt dramatice, îngrozitoare. Autorul folosește frecvent imagini cu copii suferinzi, cu victime ale războaielor. Laeksei Navalnâi, cel ami puternic contracandidat al lui Putin, își va trăda țara, va cere azil politic în USA. Ironia este virulentă – Navalnâi va câștiga premiul Nobel pentru Pace și Premiul Nobel pentru Literatură cu cartea de memorii Un an la conducere. Mesajul, dincolo de imagini, este că literatura rusă cade în derizoriu.

În iunie 2013, sub pretextul apărării cetățenilor, NATO, organizație criticată fervent de Putin, va intra în Kalinigrad. Se creează o temere a electoratului față de NATO, căruia doar Putin îi poate rezista. Japonia va cuceri Vladivistokul, iar China unele regiuni rusești. Ideea invaziei altor popoare este terifiantă. Toate culminează cu afirmația: Lumea va vorbi despre catastrofa umanitară din Rusia!

Fără Putin va fi interzisă participarea lotului rus la Olimpiada de la Soci. Semnul interzis, a cărui culoare roșie sugerează agresivitatea, transmite o putenică emoție. Este lezat aici orgoliul rușilor care performează în toate sporturile. Manipularea se face prin imagini dure, de impact, prin anularea oricăror valori tradiționale: sport, cultură, religie, civilizație. Aproape toate secvențele clipului sunt precedate de imagini violente.

Februarie 2014 se a instaula anarhia. Se atinge, atât prin limaj, cât și prin imagini punctul amxim al tensiunii dramatice a clipului. Anarhai va restricționa comunicarea și informația prin interzicerea telefoanelor, a internetului, televizoarelor. Mai mult decât atât, folosirea curentului electric în case va fi limiat – 2 ore pe zi. Se sugerează că fără Putin Rusia va fi aruncată la începuturile civilizației. Oamenii, din cauza sărăciei își vor vinde casele, stând pe străzi.

Mesajul final conține o concluzie- Rusia fără Putin, dar și o ironie la adresa contracandidaților și a Occidentului: You are wellcome!

Ceea ce trebuie să mai remarcăm ar fi cromatica alb – negru a clipului, semn al involuției Rusiei. Uneori este folosită culoarea roșie, sugerând interzicerea unor drepturi, drama, alimentând frica. Vocea naratorului este una dură, agresivă pronunția este apăsată, fermă, alimentează dramatismul faptelor prezentate. Fundalul muzical se declină cu imaginile care rulează- este o melodie de război, completată de sunete de arme, tunuri, tunete.

Clipul electoral este persuasiv, emoționant și credem că și-a atins obiectivele. Astfel „Țarul” se întoarce la Kremlin pentru al treilea mandat, cu 63,6% din voturile exprimate.

III. Discursul care a schimbat lumea – cuvântare la Kremlin, privind anexarea Crimeeei, 18 martie 2014, în fața deputaților Dumei de Stat, membrilor Consiliului Federației, guvernatorilor regiunilor Rusiei și reprezentanților societății civile.(Anexa 3)

Discursul președintelui are ca obiectiv recunoașterea în spațiul intern a actualului lider politic de la Kremlin. Formula de adresare folosită, Dragi prieteni, are rolul de a atrge de partea sa auditoriul, de a crea o conexiune afectivă cu acesta.

Președinele formulează cu solemnitate motivul întâlnirii: Ne-am adunat aici în legătură cu o chestiune care ste de importanță vitală și istorică. În prima parte a discursului el oferă motivația, anume referendum-ul care a avut loc în Crimeea – 82% din populația cu drept de vot a Crimeei a votat la referendum, , 96% dintre alegători s-au exprimat pentru alipirea Crimeeei. Pe cei ce au votat împotriva, Putin îi ignoră complet. El insistă că cei 82% arată voința populației din Crimeea, fapt eronat de la început, Putin își afirmă naționalismul, el dorin să unească întreaga națiune rusă. Pentru a crea emoție, se pare că Putin se pricepe foarte bine la asta, el invocă el folosește cuvinte cu impact emoțional: Totul în Crimeea vorbește despre istoria și slava noastră comună. Pentru a fi cât mai persuasiv, el revine la referendum, folosește date legate de populația din Crimeea de origine rusă, dar amintește și de alte etnii care înclină spre Rusia

Făcând o incursiune în istorie, Putin evidențază momente și simboluri de unitate națională, precum: creștinarea rușilor, înfrângerea Germaniei naziste, lupta împotriva puterilor occidentale.

Atât din punct de vedere geopolitic, cât și spiritual, Crimeea a fost parte a Rusiei. Mereu el folosește cuvinte pentru a crea emoție:și asta îi reușește de minune lui Putin. Putin pornește în argumentarea sa de la momentul când bolșevicii au inclus Crimeea Ucrainei, în 1954. Acest fapt, afirmă președintele, s-a aplicat încălcând vădit normele constituționale aflate în vigoare. Astfel, cuvintele încărcate de emoție demonstrează că alipirea Crimeei la Rusia nu corectează doar o nedreptate istorică, ci o adevărată crimă.

Pentru a trece de la o idee la alta, Vladimir Putin se folosește de pauzele intenționate. Pe de altă parte, acestea cresc tensiunea și emoția textului, artificii prin care atrage simpatia publicului. Discursul devine patetic atunci când liderul de la Kremlin vorbește despre rușii din Crimeea: …În repetate rânduri, au avut loc încercări de a-i lipsi pe ruși de memoria lor istorică, ba chiar și de limba lor maternă și de a-i supune unei asimilări forțate. Victimizarea acestora, devine un argument solid pentru integrarea Crimeei, o dorință împlită de Rusia lui Putin.

Trebuie pus în relief un aspect esențial al discursului, importanța justificării legale a reintegrării Ucrainei în Rusia. El consideră că prin adăugarea Crimeei la Rusia fac acțiuni legitime, fapt susținut pe tot parcursul prelegerii.

În acest discurs, ce de altfel în majoritatea discursurilor sale persuasive, Putin iși exprimă și resentimentele față de Occident. Liderul de la Kremlin se referă la refuzul Occidentului de a trata Rusia ca fiind un partener egal. Acesta este ironic când răspunde acuzațiilor Europei occidentale și Americii de Nord, legate de încălcarea legislației internaționale – e un lucru bun dacă măcar își amintesc că există o legislație internațională. Cu toate acestea, Putin neagă acuzațiile, deoarece Forțele Armate Ruse nu au intrat niciodată în Crimeea, deoarece ele erau acolo.

A doua parte a discursului devine o critică virulentă la adresa partenerilor occidentali conduși de USA, care preferă să se ghideze nu după legislația internțională, ci după regula armelor de foc. Astfel, el îi acuză de intenții și fapte belicoase, de faptul că acționează doar în numele propriului interes, după bunul plac. Tonul devine ferm, impunător, acuzator.

Mai mult, el se adrezează poporului american care s-a mândrit că prețuiește libertate mai presus de orice, astfel încât să respecte și libertatea rușilor din Crimeea de a reveni la țara mamă. Adresându-se ucrainienilor el le face o confesiune, căutând să le câștige simpatia. Iar folosește vladimit Putin cuvinte cu încărcătură emoțională: Noi vrem să fim prieteni cu Ucraina și vrem ca Ucraina să fie o țară de sine stătătoare.

În finalul discursului, cu binecunoscuta-i hotărâre, Putin se autodefinește ca reprezentant al neclintitei voințe a poporului, pe care trebuie să o împlinescă membrii Consiliului federației, deputații Dunei de Stat și toate forurile decizionale. Formulează clar, coerent și autoritar cererea de a lua în considerare o lege Constituțională privind crearea a două entități constituente în cadrul Fedeației Ruse: republica Crimeea și Orașul Sevastopol, și cer să fie ratificat tratatulu privind admiterea în Federația Rusă a Crimeei și Sevastopolului, documentul respectiv fiind deja pregătit pentru semnare. Mă bizui în continuare pe sprijinul vostru.

Se poate observa, că Putin a folosit o strategie discursivă foarte bine pusă la punct, obținând efectele scontate – prelegerea a stârnit ropote de aplauze și, potrivit New York Times, unele persoane din audiență au fost emoționate până la lacrimi datorită discursului legat de istoria Rusiei și de conotațiile religioase ale acestuia. Pentru a avea impact, liderul rus este foarte atent și la transmiterea nonverbală a mesajului.

Comunicarea nonverbală este reprezentată prin mesajele transmise inconștient, prin limbajul său nonverbal.

Ținuta vestimentară este elegantă, ca de obicei la întâlnirile oficiale – locutorul este îmbrăcat în costum negru, cămașă alba. Acest tip de ținută elegantă, festivă exprimă importanța și amploarea evenimentului.

Mimica feței lui Putin este severă, pe chip are mereu acea figură hotărâtă și aspră, simbol al siguranței, al durității, al convingerii că acțiunile sale sunt corecte. El menține permanent contactul vizual cu publicul, cucerindu-i simpatia, emoționându-l. De asemenea adoptă o mimică deschisă, pozitivă, dar o figură impunătoare, care permite receptorului cu greu să citească stările pe care discursul său le stârnește.

Corpul lui Vladimir Putin este orientat spre vorbitor, ținând mereu brațele deschise și gesticulând, fapt ce denotă interes și deschidere față de ceea ce vorbește, invotând la prietenie și colaborare cu audiența. În cadrul discursului locutorul nu își schimbă poziția picioarelor fapt ce denotă că este hotărât si sigur pe ceea ce spune. Emițătorul recurge la un număr limitat de gesturi pe timpul discursului, fapt ce relevă lejeritatea exprimării.

Discursul este unul elaborat dinainte, pregătit riguros discursul, fără momente de ezitare. El comportă și o oarecare incertitudine intenționată, fiind folosiți termeni cu multe sensuri, și care pot fi înțeleși din mai multe unghiuri.

De asemenea discursul prezintă un caracter disimulat, urmărind să fie înțeles nu în litera lui, ci mai degrabă în spiritul lui.

CONCLUZIE

Comunicarea este esențială în crearea, menținerea și dezvoltarea structurilor sociale, este motorul care pune lumea în funcțiune. Ea facilitează legăturile umane, ne permite accesul la informații, la învățare, creștere, dezvoltare, influențarea celorlalți. Aici ne referim nu doar la ce se spune, scrie, citi, ci și la a înțelege ceea ce se spune sau nu. Comunicarea oferă expresie și scop intențiilor, dorințelor, aspirațiilor, atitudinilor și acțiunilor noastre, le face inteligibile pentru ceilalți. Relațiile umane nu pot exista fără comunicare. De aceea acordat-am un capitol aparte a tot ceea ce presupune procsul comunicării – semantica noțiunii, elementele comunicării, tipologia formelor de comunicare.

Comunicarea este indispensabilă în viața politică. Astfel, prin demersul nostru științific, realizând scopul și obiectivele propuse în debutul lucrării, am reușit să facem o prezentare a comunicării politice, referindu-ne atât la conținut, forme, cât și la contextele în care este folosită. Pe parcursul lucrării, am identificat o diversitate a formelor și strategiilor comunicaționale uzitate în diferite contexte politice.

Conținutul teoretic din primele două capitole a devenit fundament pentru analiza făcută în studiul de caz. Au fost abordat conceptele din mai multe perspective științifice, permițând o înțelegere și utilizare cât mai corectă și mai clară a lor.

În prezenta cercetare am căutat să oferim interpretări ale strartegiilor comunicaționale folosite de liderul de la Kremlin, Vladimir Putin. Am făcut o analiză pertinentă și obiectivă atât asupra strategiilor de proiectare, de construire a actorului politic, cât și asupra celor de discursive și de mediatizare. În acest sens, pentru a analiza modul în care se comunică electoral, am luat ca și contexte comunicaționale campania electorală din 2012 și aderarea Crimeei la Rusia. Am analizat discursuri, am oferit interpretări de comunicare nonverbală, paraverbală, am căutat sensuri și o înțelegere cât mai corectă a mesajului politic. Au fost analizate, cu scopul declarat de a înțelege conceptul de comunicarea politică, articole program scrise de Vladimir Putin și publicate în ziarele importante din Rusia și în mediul online, clipuri publicitare cu un puternic impact emoțional, discursuri ale liderului. Au fost urmărite aspecte care țin de comunicarea verbală (cuvinte folosite, frazarea, strucutra discursului), cât și de cea nonverbală (fotografii, conportament, mimică etc.)

Astfel, lucrarea invită la o atentă receptare a mesajului politic, la o evaluare cât mai corectă a acestuia. Ea oferă repere de interpretare a comunicării politice de care se poate ține seama și în ulterioare demersuri științifice.

Am ales să încheiem prezenta lucrare citându-l pe Winston Churchill, ce îndeamnă la folosirea înțeleaptă a comunicării în politică – A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

BIBLIOGRAFIE

Abric, J. Cl., Psihologia comunicării – Teorii și metode, Ed. Polirom, Iași, 2002

Bateston, G., Ruesch, J., Communication et Societe, Edition Seuil, Paris, 1988

Bazlon, Ch., Mignot, X., Comunicarea, Ed. Universității „Al.I. Cuzaˮ Iași, 2002

Beciu, C., Politica discursivă, Ed. Polirom, Iași, 2000

Bochenski, J.M., Ce este autoritatea?, Ed. Humanitas, București, 1992

Bogdan – Tucicov, A. Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Pânzaru, P., Dicționar de psihologie socială, Ed. Științidică și Enciclopedică, București, 1981

Bougnox, D., Introducere în științele comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2000

Chelcea S., Ivan, L. și Chelcea, A. – Comunicarea nonverbală; gesturile și postura, Cuvintele nu sunt de-ajuns, București: Comunicare.ro, 2005

Chișu, L., Introducere în mass media, Ed. Fundației „România de Mâineˮ, București, 2002

Craia S., Teoria Comunicării, Ed. Fundației „România de Mâineˮ, București, 2000

Coman, C., Relații publice: tehnici de comunicare cu presa, Ed. ALL, București, 1999

Coman, C., Relații publice și mass media, Ed. Polirom, Iași, 2000

Cuilenburg,J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed. Humanitas, 1998

De Fleur, M., Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, 1999

Denton, R., Wodward G. Political Communication in America, New York: Praeger, 1990

Dinu, M. , Comunicarea, Ed. Algros, București, 2000

Dominick, J.R., Dynamics of Mass Communication, Addison Westley, London, 1983

Fârte, Ghe. I., Comunicare politică: aspecte geneale și ipostaze actuale, Argumentum, nr. 3, 2004/2005

Fiske, J., Introduction to Communication Studies, Methuen Co., London and New York, 1982

Fishkin, J.S., The Voice of the People. Public Opinion and Democracy, Yale University Press, New Haven and London, 1995

Fârte, Ghe. I.,Comunicarea politică, în Filosofie și Științele politice. Învățământul la Distanță, Ed. Universității „Al.I. Cuzaˮ Iași, 159- 224

Gamble, M.W. și Gamble, T.Kwal, Introducing Mass Communication, McGraw – Hill Book Companz, New Zork, 1986

Habermas, J., Cunoaștere și comunicare, Ed. Politică, București, 1983

Jowett, G.S., O'Donnell, V., Propaganda and persuasion, Sage Publication, London, Newbury Park, Beverly Hills, New Delhi

Kapferer, J.-N., Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, comunicare.ro, București, 2002

Kaplan, R. D., Politici de război. De ce necesită conducerea politică un etos bătrân, Ed. Polirom, Iași 2002

Lohisse, J., Comunicarea – De la transmiterea mecanică la interacțiune, Ed. Polirom, Iași, 2002

Maarek, Philippe J., Communication et marketing de l' homme politique, deuxieme edition, Litec, Paris, 2001

Marinescu, V.- Introducere în Teoria Comunicării, principii, modele, aplicații, Ed. Tritonic, București, 2003

Montefiore, S.S., Discursuri care au schimbat lumea, Ed. Trei, București, 2015

McQuail, D.- Comunicarea, Ed Institutului European, Iași, 1999

Nedelcu, V., Spațialitate și temporalitate în textul literar, București, Editura Universitară, 2014

Peru Balan, A., Managementul pr-ului politic în campaniile electorale, Universitatea de Stat din Republica Moldova, Chișinău, 2017

Petcu, M. – Sociologia mass media, Ed. Academiei Naționale de Informații, București, 2001

Pop, D., Mass media și politica, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Popescu, C.F. – Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Ed. Tritonic, București, 2000

Pripp, C., Marketingul politic, Ed. Nemira, București

Prutianu, Șt. Antrenamentul abilităților de comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2004

Purvis, H., Media, Politics and Gouvernment, Harcourt College Publishers, Orlando, 2001

Reboul, O.- Langage et ideologie, P.U.F., Paris, 1980

Reboul,O. – Le langage de l'education. Analyse de discours pedagogique, P.U.F., Paris, 1984

Rosengen, K.E. – Communication- An introduction, Sage Publication, London , Thoussand Oaks, New Delhi 2000

Sălăvăstru, C., Discursul puterii, Institutul Europea, Iași

Stăciungelu, I, Tudor, R., Tran, A., Tran V., Teoria comunicării, Ed. Tritonic, bucurești, 2004

Stoiciu, A., Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Ed. Humanitas- Libra, București, 2000

Teodorescu, B., Marketing politic și electoral, Ed,. SNSPA, București, 2001

Thoveron, G., Comunicarea politică azi, Ed. Antet, Oradea, 1996

Tran, V. ,Stănciugelu I., Teoria Comunicării, Facultatea de Comunicare și Relații Publice David Ogilvy, S.N.S.P.A. București 2001

Watson, J., Hill, A., A Dictionary of Communication and Media Studies, Edward Arnold, London, 1993

Wilson, F. L., European Politics Today. The Democratic Experience, 3rd ed. Prentice hal, Upper Saddle River, New Jersey

WEBOGRAFIE:

http://www.ziare.com/vladimir-putin

https://www.britannica.com/biography/Vladimir-Putin

https://iz.ru/news/511884

http://www.ng.ru/politics/2012-01-23/1_national.html

http//www.vedomosti.ru/politics/artciles/2012/01/30/o_nashin_ekonomicheskih_zadachah

https://www.kommersant.ru/doc/1866753

https://www.kp.md/daily/25833/2807793/

https://rg.ru/2012/02/20/putin-armiya.html

http://www.mn.ru/politics/78738

http://www.infopolitic.ro/

ANEXE

ANEXA 1: Articolele electorale

Россия сосредотачивается — вызовы, на которые мы должны ответить- Izvestia

https://iz.ru/news/511884

Владимир Путин. Россия: национальный вопрос- Независимая Газета – http://www.ng.ru/politics/2012-01-23/1_national.html

Владимир Путин: «Нам нужна новая экономика», Vedomosti

https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2012/01/30/o_nashih_ekonomicheskih_zadachah

Демократия и качество государства!, Kommersant

https://www.kommersant.ru/doc/1866753

Строительство справедливости. Социальная политика для России! -Komsomoliskaia pravda , https://www.kp.md/daily/25833/2807793/

Быть сильными: гарантии национальной безопасности для России – Rosiiskaia Gazeta

https://rg.ru/2012/02/20/putin-armiya.html

Россия и меняющийся мир – Moskovskie novosti , http://www.mn.ru/politics/78738

ANEXA 2- Clipul electoral Rusia fără Putin

Россия без Путина? Апокалипсис завтра!‬, https://www.youtube.com/watch?v=-9-5NBaAEsI

ANEXA 3- Discursul de la Kremlin, privind anexarea Crimeei, 18 martie 2014, în Discursuri care au schimbat lumea de Simon Sebag Montefiore

„Dragi prieteni,

Ne-am adunat astăzi aici în legătură cu o chestiune care este de importanță vitală și istorică pentru noi toți. Un Referendum a avut loc în Crimeea, pe 16 martie, în deplină conformitate cu prevederile democratice și normele internaționale.

Peste 82 la sută din electorat a participat la vot. Peste 96 la sută dintre alegători s-au exprimat în favoarea reunificării cu Rusia. Aceste cifre vorbesc de la sine.

Pentru a înțelege motivul din spatele unei asemenea opțiuni, este suficient să cunoaștem istoria Crimeei și ceea ce dintotdeauna Rusia și Crimeea a însemnat una pentru cealaltă.

Totul în Crimeea vorbește despre istoria și slava noastră comună. Aici se află vechiul oraș Herson, unde a fost botezat cneazul Vladimir. Curajul său spiritual de a adopta creștinismul ortodox a constituit premisa comună și fundamentul culturii, civilizației și al valorilor umane care unesc popoarele Rusiei, Ucrainei și Belarusului. Mormintele soldaților ruși, care prin vitejia lor au adus Crimeea în imperiul Rus, se află, de asemenea, în Crimeea. Există acolo și în Sevastopol, un oraș legendar cu o istorie importantă, o fortăreață care a servit drept leagăn al Flotei militare ruse din Marea Neagră. Crimeea înseamnă Balaklava și Kerci, Malakov Kurgan și Sapun-Gore. Fiecare dintre aceste locuri este scump inimilor noastre, simbolizând gloria militară rusească și curajul excepțional.

…Rușii și ucrainienii, tătarii și oamenii din alte grupuri etnice au trăit alături unii de alții în Crimeea, păstrându-și identitatea, tradițiile, limba și credința.

Ca o paranteză, menționez că populația totală a peninsulei Crimeea astăzi este de 2,2 milioane de oameni, dintre care aproape 1,5 milioane sunt ruși, 350000 sunt ucrainieni, care în majoritatea lor consideră rusa drept limba lor maternă, și circa 290000 – 300000 sunt tătari din Crimeea, care, așa s-a văzut la referendum, înclină și ei spre Rusia.

…În inimile și sufletele tuturor, Crimeea a fost dintotdeauna o parte inseparabilă a Rusiei. Această fermă convingere se bazează pe adevăr și dreptate, fiind transmisă din generație în generație, de-a lngul timpului, indiferent de circumstanțe, în ciuda tuturor schimbărilor dramatice prin care țara noastră a trecut pe toată durata secolului XX.

După revoluție, bolșevicii, din diferite motive – Dumnezeu poate să-i judece-, au inclus mari porțiuni din sudul istoric al Rusiei în republica Ucraina. Acest lucru s-a făcut fără să se țină seama de configurația etnică a populației, iar astăzi aceste regiuni formează sud-estul Ucrainei. Apoi, în 1954, s-a luat hotărârea de a transfera Regiunea Crimeea la Ucraina, împreună cu Sevastopolul, deși acesta era un oraș federal.

…Ceea ce contează acum este că această hotărâre s-a aplicat încălcând vădit normele constituționale aflate în vigoare chir și atunci… Pe atunci, era imposibil de imaginat că Ucraina și Rusia s-ar putea scinda, devenind două state separate. Totuși, exact asta s-a întâmplat.

…Și când această prăbușire (a URSS) a fost legalizată, toată lumea a uitat de Crimeea și Sevastopol- principala bază a Flotei militare din Marea Neagră. Milioane de oameni s-au dus la culcare într-o țară și s-au trezit dimineața în alte țări, devenind peste noapte minorități etnice în foste republici unionale, în timp ce națiunea rusă devenea unul dintre cele mai mari grupuri etnice din lume (dacă nu chiar cel mai mare), care să fie divizat teritorial prin frontiere de stat.

…În repetate rânduri, au avut loc încercări de a-i lipsi pe ruși de memoria lor istorică, ba chiar și de limba lor maternă și de a-i supune unei asimilări forțate. Mai mult, rușii, la fel ca alți cetățeni ai Ucrainei, au de suferit din cauza permanentei crize guvernamentale și politice, care zgâlțâie țara de peste douăzeci de ani.

… Aș vrea să repet că îi înțeleg pe cei are au ieșit pe Maidan cu lozinci pașnice împotriva corupției, a admnistrației de stat ineficiente și a sărăciei… Totuși, cei care s-au aflat în spatele evenimetelor recente din Ucraina aveau un alt obiectiv: pregăteau încă o răsturnare de guvern; doreau să confiște puterea și, pentru asta, erau capabili de orice.

… Este evident, de asemenea, că acum nu există o autoritate executivă legitimă în Ucraina… Cei care s-au opus puciului au fost amenințați imediat cu represiunea. Firește, în prima linie aici se afla Crimeea, populația rusofonă din Crimeea. Având în vedere această situație, locuitorii din Crimeea și Sevastopol au cerut ajutor Rusiei, pentru a-și apăra viața și drepturile și pentru a preveni evenimentele care se desfășurau și care continuă încă la Kiev, Donețk, Harkov și în alte orașe din Ucraina.

Firește, noi nu am putea să ignorăm această rugăminte; noi nu putem abandona Crimeea și locuitorii ei în aceste momente disperate. Acest lucru ar fi însemnat trădare din partea noastră.

În primul rând, a trebuit să creăm condițiile necesare, astfel încât, pentru prima oară în istorie, locuitorii din Crimeea să se poată exprima, pașnic și liber, în privința propriului lui viitor. Și, cu toate astea, ce auzim noi de la omologii noștri din Europa Occidentală și America de Nord? Ei ne spun nouă că noi încălcăm normele legislației internaționale. În primul rând, e un lucru bun dacă își amintesc că există o legislație internațională – mai bine mai târziu decât niciodată.

În doilea rând și foarte important – ce anume încălcăm noi, de fapt? Adevărat, președintele Federației Ruse a primit permisiunea din partea Camerei Superioare a Parlamentului să folosească Forțele Armate în Ucraina. Totuși, strict vorbind, nimeni nu a uzat deocamdată de acestă permisiune. Forțele Armate ale Rusiei nu au intrat niciodată în Crimeea; ele se aflau deja acolo, în conformitate cu un acord internațional.

… Mai departe, când și-a declarat independența și a decis să organizeze un referendum, Consiuliul Suprem al Crimeei s-a raportat la Carta Națiunilor Unite, în care este stipulat dreptul popoarelor la autodeterminare.

… Mai mult, autoritățile din Crimeea s-au raportat și la bine cunoscutul precedent din Kosovo, un precedent pe care omologii noștri occidentali l-au creat cu mâna lor într-o situație foarte similară, când au convenit că separarea unilaterală a provinciei Kosovo de Serbia (exact ceea ce face și Crimeea acum) era legitimă și nu necesita niciun fel de permisiune din partea autorităților centrale ale țării.

… Ca într-o oglindă, situația din Ucraina reflectă ceea ce se întâmplă și ceea e s-a întâmplat pe parcursul ultimelor decenii. După dizolvarea bipolarității pe planetă, nu mai avem stabilitate. Instituțiile internaționale fundamentale nu devin mai puternice; dimpotrivă, în multe cazuri, se degradează, din păcate. Partenerii noștri occidentali, conduși de Statele Unite ale Americii, preferă sa nu se ghideze după legislația internațională în strategiile lor practice, ci după regula armelor de foc. Au ajuns să creadă în exclusivitatea și excepționalitatea lor, convinși că ei pot decide destinele lumii, că doar ei pot avea întotdeauna dreptate. Acționează după bunul lor plac: ba ici, ba colo, folosesc forța împotriva unor state suverane, făuresc coaliții bazate pe principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastrăˮ. Pentru a da legitimitate acestei agresiuni, tot ei impun cu forța organizațiilor internaționale să dea rezoluțiile necesare, iar, dacă din diferite motive această tactică nu funcționează, pur și simplu ignoră Consiuliul de Securitate al ONUși Națiunile Unite, cu totul.

… Pe scurt, avem toate motivele să presupunem că scandaloasa politică de izolare, aplicată în secolele al XVIII-lea și al XX-lea, continuă și astăzi. Ei înceracă permanent să ne ostracizeze într-un colț, fiindcă avem o politică independentă, fiindcă o menținem și fiindcă spunem lucrurilor pe nume și nu ne pretăm la ipocrizii. Însă există o limită pentru toate. Iar, cu Ucraina, partenerii noștri occidentali au întrecut măsura.

… Astăzi, aș vrea să mă adresez poporului Statelor Unite ale Americii, poporul care, de la formarea națiunii lor și adoptarea Declarației de Independență, s-a mândrit că prețuiește libertatea mai presus de orice. Dar nu este tot o astfel de valoare și dorința locuitorilor din Crimeea de a-și alege liberi soarta? Vreau, de asemenea, să mă adresez poporului din Ucraina. Doresc sincer să ne înțelegeți: noi nu vă vrem răul în niciun fel, și nici nu dorim să vă jignim sentimentele naționale… Noi nu vrem să împărțim Ucraina; noi nu avem nevoie de așa ceva. Cât despre Crimeea, aceasta a fost și va rămâne pământ rusesc, ucrainean și tătar.

… Noi vrem să fim prieteni cu Ucraina și vrem ca Ucraina să fie o țară de sine stătătoare, puternică și suverană.

… Poziția politicii externe a Rusiei în această chestiune rămâne neclintită, prin voința milioanelor de oameni ai națiunii noastre, prin unitatea noastră națională și sprijinul de care se bucură principalele forțe civice și politice ale țării.

… Stimați membrii ai Consiliului Federației, deputați ai Dumei de Stat, cetățeni ai Rusiei, locuitori ai Crimeei și ai Sevastopolului, în conformitate cu voința poporului, supun Adunării Federale cererea de a lua în considerare o lege Constituțională privind crearea a două entități constituente în cadrul Fedeației Ruse: republica Crimeea și Orașul Sevastopol, și cer să fie ratificat tratatul privind admiterea în Federația Rusă a Crimeei și Sevastopolului, documentul respectiv fiind deja pregătit pentru semnare. Mă bizui în continuare pe sprijinul vostru.ˮ