SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN SPAȚIUL EUROPEAN [307958]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific

Prof. Univ.Dr. Ana Maria MUNTEANU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

Facultatea de litere

Aleea Universității nr. 1 Constanța 900472, ROMÂNIA

Tel. 0040 241 551773 Fax. 0040 241 650444

E-mail: [anonimizat]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE

Avizat Data

Semnătură coordonator științific

COMUNICARE POLITICĂ ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Studiu de caz: [anonimizat]. Univ.Dr. Ana Maria MUNTEANU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

Facultatea de litere

Aleea Universității nr. 1 Constanța 900472, ROMÂNIA

Tel. 0040 241 551773 Fax. 0040 241 650444

E-mail: [anonimizat]

BIBLIOGRAFIE

ANEXE:

Anexa 1 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse cu Ucraina

Anexa 2 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.[anonimizat] 3 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse către comunitatea internațională

Anexa 4 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.[anonimizat] 5 – Articole utilizate în studiul tehnicilor de manipulare utilizate în mass media rusă

INTRODUCERE

În pofida faptului că Occidentul și statele europene au o [anonimizat] F.Rusă în primăvara anului 2014 a [anonimizat], interpretarea acestora și intențiile din spatele lor pot varia foarte mult de la stat la stat și pot conduce la conflicte. Astfel, [anonimizat] a [anonimizat] F.Rusă prin intermediul unor mijloace de dezinformare și a altor modalități de comunicare strategică.

Lucrarea de față își propune analizarea războiului informațional purtat de F.[anonimizat] F.[anonimizat], [anonimizat] a tehnicilor de comunicare folosite de F.Rusă, [anonimizat], după anexarea Peninsulei Crimeea (luna martie 2014).

Intențiile F.[anonimizat], dar și pentru buna funcționare a sistemului politic și a societății, astfel că acțiunile F.Ruse nu trebuie ignorate sau subestimate. Anexarea Pen. Crimeea a demonstrat faptul că orice acțiune de comunicare a [anonimizat]-o strategie bine structurată pentru îndeplinirea unui anumit scop. Într-[anonimizat] a subliniat că F.Rusă „[anonimizat] politice” („Russia and the Menace of Unreality”, 2014). Pomeransev a adăugat că modalitatea de comunicare a F.Ruse are un impact real asupra politicilor din Occident cu potențiale rezultate destabilizatoare asociate. Răspunsul F.Ruse față de Occident este mult mai sofisticat. Fiind atât de flagrantă în eforturile ei de propagandă, aceasta încearcă să conducă audiența către neîncredere în politica și media occidentală, neutralizând astfel orice contra propagandă vestică.

Pe această temă s-au scris o serie de articole de către jurnaliști și analiști din mass media internațională și un număr restrâns de lucrări de specialitate de către diverse centre și organizații care se ocupă cu studii de securitate. Se evidențiază studiul de caz „The anatomy of Russian information warfare the Crimean operation”, realizat în luna mai 2014 de către Jolanta Darczewska, din cadrul Centrului de Studii Estice din Polonia, OSW (The Centre for Eastern Studies), o instituție publică independentă de cercetare care monitorizează și analizează evenimentele din regiunea Europei de Est. O altă lucrare de bază pentru înțelegerea noului tip de război întreprins de F.Rusă în sfera publică este intitulată „Handbook Of Russian Information Warfare” (Manualul Războiului Informațional Rus), scrisă în luna noiembrie 2016, de către expertul militar Keir Giles, din cadrul Colegiului pentru Apărare al NATO. Tema războiului informațional rus desfășurat încă dinainte de anexarea Pen. Crimeea este, desigur, un aspect de interes pentru sfera publică, cu precădere pentru organizația militară NATO, întrucât acțiunile F.Ruse în spațiul mass media au drept scop facilitarea sau chiar înlocuirea unor acțiuni militare directe pentru atingerea obiectivelor strategice în regiunea Mării Negre, o mare parte din aceste obiective fiind de natură militară – război hibrid, cu elemente convenționale și neconvenționale (ambasadorul României la NATO, Sorin Ducaru, conferința regional „Black Sea and Balkans Security Forum – 2017” dedicate expunerii și dezbaterii de subiecte legate de securitatea în flancul estic al NATO).

Corpusul pe care este bazat studiul de caz din prezenta lucrare este format din (55 articole, videoclipuri și postări din mass media internă a F.Ruse (RIA Novosti, Russia Today, Perviy Kanal, Sputnik News, Radio Free Liberty, Gazeta.ru, TV Zvezda, Russia Insider) precum și din mass media externă (Daily Mail, ukropnews24.com, stopfake.org, time.com, globalresearch.ca), preluate din mediul online.

Au fost selectate articole postate după anexarea Pen. Crimeea (18.03.2014) în limba engleză și limba rusă (care au fost traduse în limba engleză prin funcția „google translate”), care au la bază una sau mai multe strategii de comunicare menite să influențeze opinia publică în favoarea intereselor F. Ruse. Criteriul de bază în selectarea acestor materiale diverse este de a asigura o varietate a strategiilor de comunicare spre analiză, găsirea acestor articole s-a realizat prin căutări după cuvinte cheie în motorul de căutare „google.com”, iar culegerea materialelor s-a realizat prin accesarea directă a paginilor web la care se regăsesc articolele scrise, postările și transcrierile interviurilor.

În plus, lucrarea a fost suplimentată cu informații și statistici preluate din cadrul unor analize, sondaje, lucrări și rapoarte publicate în spațiul online de către diverși analiști militari, jurnaliști de investigații și diverse organizații din domeniu (Gallup World Poll, Freedom of House, Journalists without borders, Roskomsvoboda).

Această lucrare își propune identificarea strategiilor de comunicare și a tehnicilor de manipulare folosite ca instrumente de propagandă de către F.Rusă, printr-o cercetare calitativă, în cadrul unui studiu de caz, existând un grad mare de flexibilitate în interpretarea textelor precum și o logică a descoperirii mesajelor direcționate de guvernul rus, în cadrul războiului informațional, către populația rusă internă și din afara țării, precum și către Ucraina și comunitatea internațională, prin analizarea de articole, videoclipuri și postări din mass media rusă, diseminate după anexarea Pen. Crimeea.

În lucrarea de față, termenul de „strategii de comunicare” se va referi la diverse tehnici utilizate de guvernul rus în articolele, postările și materialele video online, pentru a atrage populația țintită de partea F.Ruse, precum și pentru a-i schimba concepțiile cu privire la actorii implicați în conflictul din estul Ucrainei, în detrimentul occidentului și Ucrainei.

Sintagma „Regiunea Mării Negre” se referă la bazinul mării precum și la statele riverane acesteia: Bulgaria, Georgia, România, F.Rusă, Turcia și Ucraina.

Termenul „troli” se referă la persoane angajate de guvernul rus pentru a realiza postări online false, a emite comentarii neadevărate, menite să influențeze percepția publică despre anumite evenimente și să blocheze sau îngreuneze dezbaterea democratică în spațiul online. Aceste persoane mai sunt numite în limba română „postaci”, termen care nu este prezent în DEX, dar este utilizat în sfera publică, și provine probabil de la verbul „a posta”, sugerând activitatea acestor persoane în spațiul online, adică postările.

COMUNICAREA POLITICĂ

Generalități

Modificările și dezvoltarea accelerată din societatea umană, alături de globalizarea mediatică au avut un impact foarte mare asupra abordărilor teoretice și asupra domeniului comunicării. În societatea de astăzi, orice activitate umană, indiferent dacă aceasta este colectivă sau individuală, presupune emiterea, primirea și procesarea de informații ca urmare a actului de comunicare, acesta fiind o caracteristică fundamentală a democrației. Probabil una dintre cele mai bune explicații referitoare la importanța comunicării este oferită de autorul Pierre Zenor, care nota în lucrarea sa, “Comunicarea publică”, că procesul de comunicare “este parte a acțiunii și a reflecției așa cum moneda este parte a economiei”.

Cercetarea comunicării s-a realizat, în general, din dorința de a testa și crește eficiența și influența în domeniile relații interumane, politică, educație, telecomunicații, publicitate sau relații publice, astfel că se poate vorbi despre comunicare în diverse arii de activitate precum marketing, afaceri, domeniul politic etc. În ceea ce privește comunicarea în spațiul politic, aceasta poate fi considerată drept intersecția dintre domeniul științelor politice și cel al comunicării, având drept scop producerea, diseminarea, și prelucrarea efectelor mesajelor de natură politică transmise atât prin intermediul mass media cât și în mod interpersonal.

Figura nr. 1 – Comunicarea politică

Noțiunea de comunicare politică este extrem de confuză ca urmare a folosirii polisemantice a termenilor care o compun, Jacques Gerstle considerând că definirea comunicării politice este „problematică, întrucât vizează doi termeni care acoperă domenii foarte largi: comunicarea și politica”. Dat fiind faptul că termenul „comunicare” provine din lat. „communis” care înseamnă „a împărți” și „a transmite” sau „a stabili o relație”, se poate aprecia totuși că trăsătura de bază a comunicării se referă la stabilirea unei relații sociale, de la care se inițiază toate faptele sociale. Comunicarea politică are, potrivit lui Mihai Coman, în „Introducere în sistemul mass-media” două fețe: una axată pe comunicare și pe „asigurarea unui flux permanent de informații dinspre structurile Puterii către populație”, cu un caracter civic și fără intenții de manipulare, iar o altă față de factură persuasivă, bazată pe „transmiterea unor mesaje favorabile individului sau instituției politice care le emite, cu intenții propagandistice și cu scopul influențării publicului”.

Ciclul comunicării politice se realizează între trei mari grupuri reprezentate de organizațiile politice (partide politice, organizații publice, grupuri de presiune), audiența (cetățeni, alegători) și media, fluxul continuu al informațiilor transmise dinspre structurile puterii către populație fiind schițat în figura de mai jos:

Figura nr. 2 – Fluxul comunicării politice

În definirea comunicării politice se poate lua în considerare aspectul instrumental al actului de comunicare, care îl clasifică drept o acțiune de persuasiune între interlocutori, un proces de influențare și intenționalitate. În acest context, Michelle Belanger aprecia comunicarea politică ca „o relație socială echivalentă cu influențarea, însă o influențare în primul rând voită, transformată apoi în acțiune sau, dimpotrivă, în absența acțiunii, adică în omisiune. Este întotdeauna vorba de o intervenție intenționată în comportamentul potențial al receptorului”.

Majoritatea definițiilor comunicării politice au ca element comun existența unei intenții, dorința de a determina o acțiune sau o non-acțiune asupra publicului: „Comunicarea politică este înțeleasă ca fiind o acțiune teleologică – o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri (politice). Fiind vorba de o acțiune strategică, acest tip de comunicare politică ar implica reguli, proceduri, tehnici și resurse adecvate în anumite evenimente politice”. Flavius Călin Rus definește comunicarea politică ca „o formă de transfer informațional, prin intermediul căreia se transmit intenționat și direcționat mesaje cu un conținut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă sau prin alte instrumente sau acțiuni, transfer informațional care se realizează pe matricea unui câmp, sau într-un spațiu de acțiune bine definit, într-o anumită perioadă de timp, folosindu-se tehnici și metode de formare a imaginilor actorilor politici, specifice publicității politice și care are drept scop principal realizarea unei legături, pe cât posibil pozitive, între actorii politici și opinia publică și invers”.

Principalul rol al comunicării politice este acela de a informa cetățenii despre idei, programe, proiecte și acțiuni politice care ar putea produce efecte pozitive sau negative în viața acestora. Ținând cont de importanța actului de comunicare între clasa politică și societate, se poate spune că nivelul de comunicare politică din cadrul unei societăți reflectă gradul existent de democrație, iar cu cât acest nivel este mai mare, cu atât mecanismele participative sunt mai active, mai interesate și mai implicate în evaluarea și dezbaterea elementelor lansate de politicieni în spațiul public care vizează interesul individual sau colectiv al alegătorilor.

În cazul unei comunicări politice ineficiente și deficitare, viabilitatea sistemului democratic poate fi influențată în mod negativ, întrucât informațiile relevante nu ajung la cetățeni, iar aceștia, la rândul lor, nu manifestă sau își reduc interesul pentru evaluarea deciziilor politice, responsivitatea acestora fiind minimă sau chiar inexistentă. Totodată, lipsă unei comunicări politice poate duce la situația în care individul este privat de posibilitatea de a deveni beneficiar al sistemului din care face parte sau așa-numitul „stakeholder”.

Elementele comunicării politice

Asemenea oricărui proces de comunicare, comunicarea politică este constituită din o serie de elemente componente standard, Flavius Călin Rus identificând următoarele: „emițătorul, mesajul politic, canalele de transmitere ale mesajului (comunicare directă, comunicare prin mass-media, publicitate politică, comunicare prin mediul on-line), codul, receptorul, contextul, feed-back-ul și sursa de zgomot”. În afara acestor elemente binecunoscute, se poate afirma că întreg procesul de comunicare politică se axează pe legătura strânsă dintre organizațiile politice, public și mijloacele de comunicare, ce poate fi observată în figura de mai jos.

Figura nr. 3 – Relația dintre elementele comunicării politice

Astfel, organizațiile politice cuprind actorii politici definiți de Brian McNair în cartea sa, „Introducere în Comunicarea Politică”, drept „acei indivizi care aspiră, prin mijloace organizaționale și instituționale, să influențeze procesul de luare a deciziilor”.

Actorii politici sunt, în primul rând, partidele politice existente sau nucleul constituțional al procesului politic democratic (care au drept scop atragerea alegătorilor de partea sistemului lor fundamental de valori sau a ideologiilor susținute de către acestea), precum și o serie de actori nepărtinici:

organizațiile publice (sindicate, grupuri de consumatori, asociații profesionale sau de alt tip, în general, organizații care nu împărtășesc obiectivele politice ale partidelor însă activează în jurul instituțiilor politice consacrate pentru a da notorietate unei chestiuni de interes public sau a milita pentru obținerea unei schimbări);

grupurile de presiune (grupuri de actori care se axează pe soluționarea unei singure probleme de interes public, de regulă referitoare la protecția mediului, oprirea violenței asupra animalelor etc.);

organizațiile teroriste (grupuri care folosesc tactici de terorizare a populației pentru apărarea unor anumite idei de libertate sau eliberare națională).

Cel de-al doilea actor politic este reprezentat de public, anume destinatarul mesajelor politice transmise pentru a convinge, fără de care acestea nu ar avea niciun sens. Natura publicului poate fi atât largă cât și restrânsă, întrucât comunicarea politică se poate realiza prin intermediul unei emisiuni cu foarte mare audiență, dar și prin intermediul unui ziar de tiraj mic care nu va transmite informația politică la un număr substanțial de persoane.

Nu în ultimul rând, cel de-al treilea element al actului de comunicare politică se referă la toate mijloacele de comunicare existente, denumite și „organizații mediatice” care „funcționează atât ca transmițători ai comunicării politice provenite din afara organizației mediatice propriu-zise, cât și ca expeditori de mesaje politice concepute de către jurnaliști”. De notat este faptul că oricărui comunicator politic trebuie să i se permită accesul la mass-media (fie pe căi legislative, fie printr-o înțelegere a mecanismelor de funcționare a mass-media) pentru a se asigura transmiterea unui mesaj de interes public.

Autoarea Camelia Beciu în lucrarea „Comunicare politică” notează însă alte cinci elemente distinctive integrate în procesul de comunicare: ritualizarea, dimensiunea reprezentativă, rolul mass-media, o rețea de interacțiuni și o practică democratică:

Ritualizarea – actul de comunicare politică este rezultat al interacțiunii dintre diverși actori sociali care reprezintă instituții ale statului. Potrivit C.Beciu, „din acest punct de vedere, comunicarea politică este mult mai convențională și mai ritualizată decât alte acte de comunicare”.

Dimensiunea reprezentativă – potrivit acestui element, în situația în care actorii care participă la comunicarea politică nu dețin un statut politic, aceștia trebuie să și-l formeze, deoarece comunicarea politică tratează subiecte de interes public, încadrabile în percepțiile colective existente la un moment dat. „Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un «teritoriu» simbolic în care actorii politici negociază construcția agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizează comunitățile, grupurile sociale și societatea în ansamblu”.

Rolul mass-media – comunicarea politică urmărește, de regulă, efecte de masă, fapt pentru care aceasta se realizează în cea mai mare parte prin intermediul mijloacelor mass-media. Importanța mass-media în procesul comunicării politice este conferită de asigurarea vizibilității informației de natură politică, astfel încât aceasta să ajungă a fi dezbătută ulterior de către cetățeni. „Mass-media sunt cele care pot media interacțiunea dintre participanții la comunicare politică și care furnizează imagini ale acestei interacțiuni. Așadar, mediatizarea este o condiție intrinsecă a oricărei acțiuni de comunicare politică”. Roland Cayrol, în „Noua comunicare politică”, numea procesul de comunicare politică „sfânta treime”, deoarece acesta este un rezultat al conlucrării dintre „televiziune, sondaje și publicitate”, iar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron, în lucrarea „Comunicarea politică azi”, adaugă elementul „americanizare”, formându-se o cvadratură.

O rețea de interacțiuni – actul de comunicare politică implică participarea a mai mult de doi interlocutori, iar actorii sociali cu identități diferite determină o rețea sau o configurație de rețele. Definiția comunicării politice oferită de către Dominique Wolton în „Les contradictions de la communication politique“ se referă la un spațiu în care trei actori legitimizați să se exprime în public despre subiecte politice se contrazic, stabilind interacțiuni. Actorii implicați sunt, bineînțeles, oamenii politici (legitimare reprezentativă), precum și reprezentanții mass media (legitimarea deținerii și utilizării informației) și opinia publică (legitimarea statistică), care se exprimă prin intermediul sondajelor de opinie.

O practică democratică – pe lângă rolul strategic pe care comunicarea politică îl are pentru actorii politici, acest act poate fi considerat, totodată, un mijloc de implementare a unor practici sociale. În acest sens, metodele de comunicare politică din cadrul unei societăți pot scoate în evidență nivelul de democrație al unei societăți. Comunicarea politică reprezintă principalul mod prin care electoratul poate participa la decizia politică, acesta având posibilitatea de a evalua și sancționa deciziile prin intermediul votului.

Modele de comunicare politică

Caracteristicile procesului de comunicare politică sunt direct dependente de construcția politică existentă în cadrul statului, astfel că autorul Radu Herjeu notează existența unor modele diferite de comunicare politică corespunzătoare fiecărui tip de regim politic: democratic, dictatorial (Cuba, Coreea de Nord), de dezvoltare (Coreea de Sud, Indonezia) sau autoritarism (Egipt, Belarus).

Comunicarea politică în regimul politic democratic sau liberal

Democrația presupune un stat în care cetățenii au dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor, au acces liber la mijloacele de comunicare prin intermediul cărora le sunt transmise diverse mesaje politice și au posibilitatea de a cunoaște adevărul, un adevăr obținut „prin confruntarea liberă a ideilor și opiniilor”, pentru a putea dezbate și lua decizii corecte. Îndeplinirea acestor condiții asigură un public informat și educat, încât acesta să poată utiliza eficient și rațional informațiile din sfera publică. Astfel, în opinia lui Hauser, sfera publică „trebuie să fie accesibilă tuturor cetățenilor … În al doilea rând, trebuie să existe acces la informație… În al treilea rând, mijloacele specifice de transmitere a informației trebuie să le fie accesibile celor ce pot fi influențați de ea (…), [iar] existența [sferei publice] trebuie garantată instituțional”.

În pofida faptului că democrația se bazează pe ideea că mass media este în totalitate independentă de sistemul politic precum și că informațiile sunt prezentate în mod obiectiv, aceasta deseori folosește propaganda pentru a proteja interesele deținătorilor trusturilor de presă dar și ale politicienilor care le-ar putea influența situația economică prin intermediul unor proiecte de lege părtinitoare. Publicul este tentat să se încreadă în informațiile transmise de presa liberală în contextul independenței acesteia și astfel să nu capteze substratul mesajelor primite, fapt ce favorizează procesul de manipulare a cetățenilor.

Un alt aspect important al comunicării politice în sistemul liberal este faptul că mass-media este cea care stabilește agenda publică, știrile prezentate având un rol crucial în stabilirea importanței publice acordată anumitor subiecte, în detrimentul altora. Prin urmare, de cele mai multe ori actorii politici își canalizează energia pentru a convinge mass media de importanța unor chestiuni de natură politică, în vederea urmăririi intereselor proprii (fie pentru mediatizarea unor aspecte favorabile actorilor politici, fie pentru distragerea atenției de la unele informații nefavorabile acestora). Mijloacele de comunicare în cadrul sistemului democratic îndeplinesc, conform autorului Brian McNair, următoarele cinci funcții de bază:

Funcția de informare, numită și funcția de „supraveghere” sau de „monitorizare” a cetățenilor, este extrem de importantă întrucât oamenii au nevoie să fie înștiințați cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor și care ar putea să le afecteze viața în orice fel. Educarea populației prin intermediul mijloacelor mass media se realizează cu privire la „sensul și însemnătatea faptelor”, importanța acestei funcții fundamentale fiind în strânsă corelație cu importanța menținerii obiectivității, a imparțialității în relatarea unor evenimente. Astfel, jurnaliștii devin educatori ai publicului, fapt care are la bază detașarea emoțională de chestiunile tratate în materialele informative elaborate, sau cum notează Brian McNair, „distanțarea jurnalistică netă de opiniile exprimate în dezbaterile politice și hotărârea de a nu confunda exprimarea opiniei cu relatarea faptelor.”

Figura nr. 4 – Funcțiile mijloacelor de comunicare în regimul politic democratic

Mijloacele de comunicare trebuie, totodată, să asigure platforma de transmitere a discursului politic public, astfel încât acesta să ajungă la cetățeni care ulterior își vor forma o opinie în acord, respectiv, dezacord cu ideile politice transmise prin mass-media. Mai mult decât atât, mass media nu doar facilitează formarea opiniei publice, ci asigură implicit transmiterea feedback-ului cetățenilor către inițiatorii mesajelor politice, care ulterior își vor adapta discursul politic pentru a corespunde nevoilor alegătorilor.

Susținerea anumitor puncte de vedere politice este realizată de mijloacele mass media atât prin accesul oferit actorilor politici de a-și prezenta în fața unui public de masă planurile, ideile și programele politice, cât și în momentele sensibile, pe timpul campaniilor electorale, când devin canale de susținere a anumitor partide, menite să convingă alegătorii în beneficiul lor.

Funcția de înștiințare a cetățenilor cu privire la activitatea instituțiilor publice și guvernamentale este îndeplinită cu precădere de către jurnaliști specializați în investigații, care se ocupă cu demascarea acțiunilor ilicite ale unor actori politici și nu numai. Această funcție presupune ca faptele celor care dețin puterea în stat să poată fi verificate public, astfel încât acestea devin vizibile în sfera publică, accesibile cetățenilor și, implicit, făptașii pot fi trași la răspundere.

Comunicarea politică în regimul politic de dezvoltare

Cel mai important aspect în cadrul sistemului politic de dezvoltare este reprezentat de planul economic, în detrimentul celui politic, prin urmare propaganda se axează pe convingerea cetățenilor de productivitatea guvernului aflat la conducere din punct de vedere financiar. Apare, astfel, ironia implicării presei într-un joc politic deși aceasta nu este deținută de guvern. De notat este faptul că manipularea populației este însă limitată de accesul oamenilor la surse alternative de informații, cu atât mai mult cu cât situația economică este prezentată într-un mod transparent și este cuantificabilă.

Comunicarea politică în regimul comunist

În acest sistem politic, presa este deținută în totalitate de guvern, nu are personalitate proprie, ci reprezintă doar „o armă a Puterii dotată cu misiuni și sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice și economice, precum combaterea dușmanilor, preamărirea realizărilor regimului etc”. Aceasta este, practic, un instrument de propagandă susținută în favoarea clasei politice pentru atingerea scopurilor și protejarea status-quo–ul acesteia, propagandă realizată printr-un proces de manipulare dar și prin izolarea populației de orice altă sursă de informare externă. Tehnicile de manipulare folosite de către mijloacele mass media sunt primitive, ele făcând apel la instinctele de bază ale omului, în special la frică, însă propaganda poate adopta orice formă, indiferent de absurditatea acesteia, neexistând alternativă la sursa de informare.

Autoarea Lavinia Betea semnalează în lucrarea sa, „Comunicare și discurs în <Limba de lemn> a regimului comunist”, următoarele trei mari categorii de conținut ale propagandei în cadrul regimului comunist:

Minciuni din sfera concepțiilor, argumentelor și modalităților de abordare a adversarului, bazate pe înlocuirea limbajului cotidian cu jargonul propagandistic sau limba de lemn (sensul unor noțiuni precum binele sau democrația este anihilat prin diverse etichete, stilul acestui limbaj este vag, plin de abstracții și redundanțe), anularea logicii (este cerută încredere necondiționată a populației și se utilizează forța coercitivă asupra celor care nu prezintă încredere) și anularea realității (susținerea faptului că regimul comunist este superior celui capitalist);

Minciuni din sfera informației, care se bazează pe împărțirea informațiilor în două categorii: informații care se subordonează idealului comunisului și care pot fi cunoscute de către populație, și informații care contravin acestui ideal și care nu trebuie să fie cunoscute de către public, fiind ascunse acestuia;

Minciuni din domeniul creației realității, care sunt rezultatul înlocuirii unor aspecte ale realității cu unele fictive.

Comunicarea politică în regimul autoritarist

Regimurile politice autoritare doresc să fie considerate drept democratice, prin urmare mass-media este utilizată în acest sens, prin tehnici de manipulare simple, liniare, bazate pe omisiunea adevărului, și nu pe minciună. Într-un astfel de regim, mijloacele mass-media sunt, în general, deținute de proprietari privați, însă activitatea acestora este intens controlată de către autorități, în sensul în care presa de opoziție și dezbaterile politice sunt interzise, iar informarea și divertismentul sunt cenzurate. Astfel, în pofida faptului că mijloacele mass media sunt deținute de privați, clasa politică aflată la guvernare deține controlul asupra acestora prin intermediul unor pârghii administrative, fapt care asigură transmiterea către public doar a acelor informații în beneficiul guvernului., presa devenind aproape un colaborator al politicului. Referitor la modul de desfășurare a activității de către mass-media din cadrul regimului autoritarist, autorul Mihai Coman notează că mass-media „nu poate acționa decât în interiorul câmpului de teme și de interese fixate de strategia generală a autorităților: ea trebuie să sprijine intențiile și faptele acestora, să le justifice, să fie, într-un cuvânt, un instrument de promovare a intereselor lor”.

Indiferent de tipul de regim politic în care își desfășoară activitatea, mass-media rămâne principala forță de influențare a opiniei publice, motiv pentru care clasa politică încearcă în continuu să utilizeze presa pentru atingerea obiectivelor proprii, prin câștigarea bunăvoinței, prin asigurarea de beneficii, prin amenințări, presiuni sau restricții, sau prin control administrativ.

Concluzia analizei acestor modele de comunicare politică este că niciunul dintre ele nu este perfect, un model utopic fiind acela în care mijloacele mass media ar fi proprietate privată, nonprofit, care să asigure cetățenilor cele mai importante informații în vederea dezbaterii acestora, iar puterea de manipulare a clasei politice asupra informațiilor transmise ar fi minimă sau inexistentă.

Propaganda politică

Generalități

Această formă de comunicare politică este asociată de cele mai multe ori cu o ambiție sau o practică totalitară și este definită drept o „acțiune de convingere prin instigare, ce tinde să înlocuiască rațiunea cu impresionabilitatea, ștergând linia de demarcație între adevăr și fals”. Inițial, propaganda avea drept scop menținerea controlului asupra educației, accesului la informație și asupra tuturor celorlalte activități cotidiene ale populației, prin promovarea unor idei conforme cu ideologiile clasei politice aflate la guvernare. Cuvântul „propagandă” provine din latinescul „congregatio de propaganda fide”, care se traduce drept „congregație de propagare a credinței”, prin urmare propaganda presupune transmiterea de informații către populație în care originatorii mesajului cred cu tărie a fi „singurul adevăr”, termenul fiind inclus în Encyclopaedia Britannica în anul 1922 și în Encyclopedia of Social Sciences în anul 1932. Propagandă poate fi considerată și publicitatea politică sau „forma plătită a difuzării informației de ordin politic”, prin intermediul căreia plătitorul transmite populației exact informațiile pe care le dorește a fi transmise. Indiferent de forma sub care este realizată, se poate aprecia că particularitatea propagandei este, în definitiv, faptul că scopul său este necunoscut publicului și poate fi doar intuit. În acest context, autorul Bogdan Teodorescu apreciază că este necesar ca propaganda să fie analizată la intersecția dintre scopul declarat al actorului politic și reacția de obediență a maselor ca urmare a acțiunii propagandistice, citând următoarele definiții:

„Comunicarea al cărei scop este să influențeze gândirea, emoțiile și acțiunile unui grup prin selectarea și manipularea atentă a informațiilor.” – Milton Greenberg;

„Prezentarea deliberată în fața unei mase de oameni a unui punct de vedere subiectiv, în sensul unei tehnici de influențare a acțiunilor umane prin intermediul reprezentărilor.” – Harold Lasswell;

„Comunicarea unui punct de vedere cu scopul de a determina subiectul căruia i se adresează comunicarea să accepte de bună voie acest punct de vedere ca și cum ar fi al lui însuși.” – A. Pratkins, E. Aronson;

„Inducerea comportamentului dorit unui grup folosind doar mijloace comunicaționale.” – L.Fraser;

„Efortul sistematic de a manipula credințele, atitudinile sau acțiunile altor personaje prin intermediul diverselor simboluri, în vederea îndeplinirii unui obiectiv.” – Enciclopedia Britanică;

„Orice declarație provenită de la o sursă care ne place.” – J. Schumpeter;

„Planul minuțios și predeterminat de a comunica ceva unui public pe baza manipulării simbolurilor, în vederea îndeplinirii unui obiectiv.” – G. Jowett V. O’Donell;

„O acțiune constantă în istoria omenirii prin care structura dominantă a societății a determinat, prin mijloace comunicaționale, supunerea maselor – de ex. impunerea unui sistem politic, a unei credințe religioase, a unei formule etice (impunere de coduri morale, legi ori diferite conținuturi combinate ale acestora).” – O Thompson;

„Calea prin care liderul unui sistem impune ascultarea supușilor săi, folosind informația și imaginea, nu alte forme de constrângere.” – B. Teodorescu.

Propaganda politică poate fi considerată, generic, o putere simbolică, o armă de influențare simbolică a atitudinilor, ideilor, credințelor și comportamentelor politice și sociale ale unor indivizi sau grupuri sociale în vederea realizării unor scopuri utile puterii politice. Altfel spus, potrivit autorului Mihai Milca, „propaganda caută să discrediteze orice abatere, orice obstrucție, orice opoziție în raport cu actele puterii, manifestându-se nu numai ca factor de persuasiune, ci și de disuasiune politică”. Mihai Coman apreciază, în lucrarea sa „Introducere în sistemul mass-media”, că „pentru a fi eficientă, propaganda presupune exercitarea controlului asupra instituțiilor sociale – sistemul de educație, biserica, mass-media” iar din această perspectivă, „ea este frecvent asociată cu sistemele totalitariste”. De notat este însă faptul că acest procedeu de influențare a opiniei publice poate deține un rol mult mai important în cadrul societăților liberale, în care „obediența nu mai poate fi menținută cu biciul”, decât în cadrul celor cu regimuri politice totalitare.

Tipologia propagandei politice

Societatea este în mod continuu asaltată de mesaje politice care urmăresc să influențeze și manipuleze populația prin intermediul unor tehnici sau procedee variate, se realizează propagandă, astfel că nu se poate vorbi despre prezența sau absența propagandei ci despre diversele tipuri de propagandă existente. Autorul Călin Hentea consemnează în lucrarea „Propagandă fără frontiere” următoarele patru tipologii de propagandă politică:

propaganda albă – în care sursa este recunoscută și asumată în mod deschis;

propaganda gri – mesajele sunt transmise fără a preciza sursa acestora, iar identificarea rămâne la latitudinea receptorului;

propaganda neagră – este declarată o sursă falsă de proveniență a mesajelor;

metapropaganda – se discreditează propaganda taberei rivale.

Din punct de vedere al manierei de concepere a mesajului de transmis, propaganda adoptă următoarele trei forme:

propaganda rațională – folosește strict date și fapte concrete, reale, adevărate, expuse într-un curs logic, convingând publicul prin selectarea unor argumente corespunzătoare obiectivului de atins;

propaganda rațional emoțională – este utilizată în principal aluzia, construcțiile sugestive în detrimentul afirmațiilor concrete, asocierea sau transferul de imagine, fiind forma de propagandă cel mai greu de perceput;

propaganda emoțională – se bazează pe orice modalitate de exploatare a sentimentelor și stărilor emoționale ale publicului țintă.

O altă clasificare a actului propagandistic este realizată de Roger Muchielli, în „Psihologia publicității și a propagandei”, care distinge următoarele tipuri:

propagandă de îndoctrinare și expansiune – scopul acestui tip de propagandă este de a a trage și convinge publicul indiferent sau care oscilează între anumite idei politice;

propagandă de agitație sau prepropagandă – are la bază exploatarea unui singur mesaj sau a unei singure idei;

propagandă de integrare – această formă de propagandă este specifică regimurilor totalitare și este realizată cu scopul de a crește numărul simpatizanților, dar și de a-i menține pe cei deja convinși.

Regulile propagandei politice

În vederea îndeplinirii scopului propus, actul de propagandă politică trebuie să îndeplinească, potrivit autoarei Jean Marie Domenach, următoarele reguli esențiale:

Regula orchestrării – propaganda este necesar să se realizeze prin reiterarea temelor instigării sub diverse forme, astfel încât mesajul să fie adaptat tipului de public țintit;

Regula simplificării și a inamicului unic – mesajul politic transmis este simplificat și, în același timp, vulgarizat la maxim, iar solganurile și simbolurile au încărcătură mistică și nu sunt întotdeauna explicate;

Regula deformării și a caricaturizării – presupune deformarea știrilor cu scopul prezentării doar a informațiilor convenabile și caricaturizarea anumitor aspecte pentru a induce publicului ridicolul anumitor idei sau personaje contrare ideologiei interne;

Regula transferului – transmiterea mesajului este realizată în funcție de istoricul cultural, bagajul informațional și nivelul de educație al publicului țintit;

Regula unanimității și contagiunii – actul propagandistic are în vedere valorile grupului din care face parte categoria publicului țintă, opiniile acestuia fiind influențată de presiunea opiniei generale a grupului.

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Apariția conceptului

Relațiile internaționale sunt o disciplină din secolul XX care a început să se dezvolte după primul război mondial, când s-au cristalizat primele structuri ale sistemului internațional actual, iar din dorința de a se evita un nou război, s-au pus bazele acestui nou obiect de studiu având la bază dreptul, filosofia și istoria universală, și s-au înființat catedre care să asigure educația necesară înțelegerii importanței relațiilor internaționale. Ulterior, după încheierea războiului rece, cercetările asupra domeniului relațiilor internaționale au cunoscut o intensitate firească și s-au axat mai mult pe capacitatea acestora de a supraviețui în actuala formă, ca domeniu aparte de studii academice. Aleksandr Buran acreditează ideea că „apariția teoriei relațiilor internaționale a fost determinată de necesitățile sociale, iar obiectivul prevenirii unei noi conflagrații distrugătoare după cel de-al Doilea Război Mondial a stimulat direcțiile de cercetare în această sferă”.

Nikolai Kosolapov, Șeful Departamentului de Probleme Politice Internaționale la Institutul Mondial de Economie și Relații Internaționale, consideră că orice teorie apare numai după ce „știința primește posibilități obiective de a-și verifica ipotezele în politică permanent și sistematic”, importanța răspunsurilor propuse de teoria relațiilor internaționale dovedindu-se a fi de semnificație și relevanță deosebită nu numai în plan academic, ci și sub aspect practic.

Realism vs. idealism

Majoritatea abordărilor teoretice a relațiilor internaționale au fost constituite pe baza unor puncte de vedere divergente exprimate în ample dezbateri ce s-au desfășurat în jurul a două curente distincte: idealismul și realismul.

Privit din perspectiva relațiilor internaționale, realismul politic se întemeiază pe anarhia existentă în sistem, ca urmare a absenței unei autorități centrale și care face ca să fie în natura actorilor/statelor să caute să obțină cât mai multă putere. Prin urmare, fraza cheie a realismului politic este: „Dacă modul de comportare al statelor – așa cum s-a dovedit de la apariția lor până în prezent – nu poate fi reformat, el trebuie să fie, pe cât posibil, controlat!” Funcția realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea problema înțelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului internațional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcție de cel al altora. În viziunea realiștilor, relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state, puterea militară fiind cea mai importantă măsură a puterii. În lucrarea „Fifty Key Thinkers in International Relations” („Relații Internaționale. Școli, curente, gânditori”), Griffiths Martin nota că, „în pofida faptului că există o egalitate legală formală, distribuția inegală a puterii sugerează că arena relațiilor internaționale este o formă a politicii de putere (power politics)”.

De cealaltă parte, adepții idealismului propun cooperarea interstate, promovarea sistemului democratic și o economie axată pe liber schimb, care contribuie la dezvoltarea unui sistem internațional pașnic, armonios, cu un potențial conflictual foarte mic, precum și la construirea securității colective, în antagonie față de relația dintre guvernele care uzitează războiul în rezolvarea anumitor probleme de interes național, acestea fiind considerate drept guverne nedemocratice întrucât acțiunile lor sunt canalizate împotriva intereselor propriilor cetățeni. Practic, în teoria idealistă războiul era considerat drept o stopare a comunicării raționale, responsabilii pentru inițierea acestuia fiind guvernele statelor implicate și nu sistemul internațional. Pentru o mai bună înțelegere a diferențelor dintre idealism și realism, în tabelul nr. 1 sunt prezentate o serie de caracteristici semnificative pentru fiecare curent, din punct de vedere al mai multor problematici:

Potrivit definiției oferite de Dicționarul de relații internaționale, idealismul are la bază abordarea relațiilor internaționale din punct de vedere al „valorilor morale, a normelor legale, a internaționalismului și a armoniei de interese, ca linii directoare pentru factorii de decizie din politica externă și mai puțin considerațiile referitoare la interesul național, putere și supraviețuirea statului independent în cadrul unui sistem multistatal descentralizat”.

Pentru adepții idealismului din perioada interbelică securitatea capătă un caracter colectiv, axându-se pe principiul „toți pentru unul” și fiind considerată o responsabilitate a tuturor actorilor politici din mediul internațional, și nu o problemă individuală a fiecărui actor internațional în parte. Astfel, buna înțelegere dintre state se construia pe baza principiului interdependenței în materie de securitate a actorilor precum și pe cooperarea între aceștia în domeniul securității, prin renunțarea la neîncredere mutuală și la balanțele de putere „printr-o coaliție perpetuă a statelor de status-quo”. Se poate aprecia astfel că idealismul are la bază principiile politicii interne liberal-democratice, deoarece esența acestuia este reprezentată de împiedicarea folosirii forței în scopul asigurării securității colective.

Definiții

Relațiile internaționale este un domeniu care se referă la o gamă largă de activități (diplomație, război, relații comerciale, alianțe, schimburi culturale, participarea în cadrul organizațiile internaționale șamd), fiind un domeniu interdisciplinar care conectează politica internațională de alte domenii precum economia, istoria, sociologie etc.

Dicționarul de relații internaționale definește acest termen drept interacțiunile dintre actorii statali dincolo de frontierele de stat, iar obiectul de cercetare îl reprezintă studiul relațiilor de putere dintre state. Termenul „internațional” provine din latinescul „intergentes”, care definește acea ramură a dreptului numită „dreptul națiunilor”/ „jus gentium”.

Relațiile internaționale mai pot fi definite și drept studiul tuturor interacțiunilor politice între actorii internaționali, fie ei guvernamentali sau non-guvernamentali (includem aici toate organizațiile „private“ cu incidență politică: ONG, corporații, organizații teroriste, grupuri de presiune, grupări religioase etc.). Deși termenul se referă la interacțiunile reciproce, politice și militare dintre state, sau la studiul relațiilor externe dintre state, trebuie să se țină cont și de faptul că acestea sunt influențate inclusiv de deciziile interne ale statelor, mai ales din punct de vedere economic, în condițiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Numărul mare de guverne implicate concomitent în relațiile internaționale a necesitat o categorisire a influențelor, actorilor și proceselor pe mai multe nivele de analiză, de la cele mai mici și mai dezagregate unități precum individul, până la nivelul global, care se axează pe macroprocese. Astfel, Barry Buzan, profesor de relații internaționale la London School of Economics, în lucrarea sa, „Security. A New Framework for Analysis”, notează că în studiul relațiilor internaționale cele mai frecvente nivele de analiză sunt: indivizii, subsistemele internaționale, sistemele internaționale, unitățile și subunitățile.

COMUNICAREA POLITICĂ ÎN MEDIUL INTERNAȚIONAL

Generalități

Orice proces social are la bază comunicarea sau „acte individuale de transmitere și receptare” ale unui mesaj, prin urmare inclusiv relațiile dintre actorii internaționali, indiferent de natura acestora, nu se pot desfășura în absența comunicării, Eduard F.Azar afirmând că „în viața internațională părțile tind să-și exprime poziția una față de cealaltă prin semnale verbale și fizice”. Termenul de comunicare internațională se referă, în general, la studiul fluxului de comunicare media între state, însă o altă accepțiune a termenului vizează studiul comparativ al sistemelor comunicaționale în masă și studiul comunicării între guverne naționale, axându-se pe politică, deținerea puterii în raport cu celelalte state și procesul influenței asupra altor națiuni.

Rolul comunicării între state sau a transmiterii de mesaje, intenții și acțiuni în sistemul internațional este esențial pentru cursul activităților în cadrul acestuia, întrucât poate fi determinată apariția unor modificări pe plan economic, social, strategic sau de securitate ce influențează viețile oamenilor, J.W.Burton, un faimos teoretician și analist în relații internaționale afirmând: „Comunicarea și nu puterea structurează lumea internațională.” Totodată, prin intermediul comunicării internaționale realizate între state/guverne sau între stat/guvern și opinia publică a unui alt stat actorii urmăresc transmiterea intențiilor de politică externă, transparentizarea comportamentului adoptat pe scena internațională în ceea ce privește promovarea intereselor, precum și exercitarea unei forme de manipulare a opiniei publice internaționale în vederea obținerii de aprobare pentru acțiunile de politică externă, sau măcar a unei atitudini neutre din partea acesteia.

Dezvoltarea accelerată a tehnologiei mijloacelor de comunicare (cu precădere apariția internetului și stabilirea unei rețele globale de calculatoare denumită și „rețea digitală”) a determinat o serie de transformări în procesul de comunicare politică, în sensul în care comunicarea online trece peste anumite etape ale procesului clasic de comunicare și sporește eficiența comunicării. Un alt aspect extrem de important referitor la avantajele comunicării prin intermediul internetului este distibuirea puterii informației către toți utilizatorii, spre deosebire de mijloacele clasice de comunicare (posturi de radio, televiziune, ziare etc.) la care puterea informației este deținută de proprietarii acestora. În acest context, internetul reușește să asigure un proces direct, nelimitat și neconstrâns de comunicare de la om la om, de la o persoană la mai multe persoane, de la mai multe persoane la o singură persoană, dar și de la mai multe persoane la mai multe persoane.

Doreen Massey lansează idea că spațiul fizic este „viu, dinamic și relevant, acesta nefiind doar o suprafață plată pe care călcăm”. Spațiul cuprinde nu doar natura înconjurătoare, ci este un proces care implică o multitudine de narațiuni, de povești de viață, de întâmplări și evenimente care au loc în jurul nostru și sunt interconectate, iar comunicarea are un rol bine stabilit în cursul evenimentelor din acest spațiu, fiind ca un liant între subiecții implicați.

Pe baza afirmațiilor lui Doreen Massey, comunicarea interstate capătă și ea o nouă înțelegere deoarece spațiul este conceput chiar de relațiile dintre actorii internaționali, axate pe comunicare. Impactul actului de comunicare asupra interacțiunilor politice și sociale interstate este cu atât mai profund cu cât comunicarea transnațională în noua dimensiune a spațiului s-a intensificat și extins, prin intermediul internetului, într-un spațiu aproape nelimitat de pe glob (în toate zonele cu acces la internet). Unul din cele mai importante lucruri pe care le permite spațiul cibernetic este „contactul instantaneu la distanță […] conexiunile pot fi multiple și poți selecta interlocutorii, comunitățile în sensul de rețele de comunicație cu interese commune, cu similarități, pot fi ușor stabilite de la distanță, o relație timp-spațiu non-contiguă de grup.

Clasificare

Comunicarea în mediul internațional poate lua diverse forme în funcție de tipul actorilor implicați în acest proces, de modul concret în care acesta se realizează, de domeniul în care apar interacțiunile dintre actori, de scopul urmărit în procesul de comunicare, de canalele și mijloacele prin care aceasta se realizează etc. Actorii clasici, statele și organizațiile politice internaționale au dezvoltat cu precădere comunicarea politică, fără a neglija însă și alte forme precum comunicarea economică, de afaceri, comunicarea culturală și spirituală, etc.

După forma specifică sub care se desfășoară, comunicarea politică în mediul internațional poate îmbrăca mai multe aspecte, conform Figurii nr. 6:

Figura nr. 6 – Formele de comunicare politică în mediul internațional

diplomația – probabil cea mai importantă formă de comunicare politică, diplomația este arta de a purta negocieri între oficiali împuterniciți ai unor state pe diverse probleme de interes comun. Diplomația urmărește concomitent asigurarea unei cât mai mari  transparențe a comunicării și a unui nivel de confidențialitate necesar păstrării secretelor de stat. Karl W. Deutsch nota că „dintotdeauna diplomația deschisă s-a îmbinat cu diplomația secretă“, trimișii diplomatici transmițând nu numai mesajul public, ci și un mesaj confidențial.

negocieri bi și multilaterale între șefii de stat și guverne – negocierea poate fi definită drept „o comunicare directă sau tacită în încercarea de a ajunge la o înțelegere privind un schimb de valoare”. De notat este faptul că negocierile nu sunt obligatoriu realizate prin comunicare orală sau scrisă, mesajul putând fi comunicat doar prin intermediul unor acțiuni sugestive.

medierea – apare în situații de conflict sau criză între părți din mediul internațional și presupune angajarea unei părți terțe prin intermediul căruia sunt desfășurate negocieri.

4. discuții și dezbateri – pot fi purtate pe marginea unor probleme actuale, de interes general, în cadrul forurilor internaționale și summit-urilor informale.

5. discursurile – folosite de liderii politici pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă de interes public, precum și în cazul unor fenomene și procese cu impact major asupra mediului internațional.

Comunicarea dintre actorii clasici ai mediului internațional este în mare parte de tipul „stimul-reacție”, din acest punct de vedere transmiterea mesajului fiind clasificată în două forme:

comunicare directă – cea mai folosită formă de comunicare, reprezentată de negocieri bi sau multilaterale în diverse domenii de interes (de la cel politic la economic, cultural etc.) realizate prin intermediul formelor instituționalizate ale statelor sau actorilor nonclasici.

comunicare indirectă – formă de comunicare des întâlnită în discursul politic al actorilor clasici (șefi de stat, șefi de guverne, diplomați cu rang superior etc.), realizată inclusiv prin intermediul mass media, având tendința chiar de a se generaliza ca urmare a globalizării mass media. În cazul unor situații de conflict sau criză, mijloacele de informare din mass media sunt primele care informează publicul atât despre evenimentele petrecute cât și despre pozițiile diferiților actori implicați față de aceste acțiuni.

Comunicarea politică în relațiile internaționale în situații de conflict

Apariția mijloacelor electronice moderne de comunicare a asigurat relatarea rapidă a evenimentelor din sistemul internațional spre informarea publicului, inclusiv a informațiilor despre conflictele dintre anumiți actori internaționali, fapt care a determinat guvernele să formuleze strategii pentru a ține în frâu opinia publică. Pe timpul unui conflict militar, cât și în cazul unor situații conflictuale mai puțin violente care afectează procesul politic intern, opinia publică este un factor extrem de important. Prin urmare, „războiul modern înseamnă comunicare pe cât înseamnă și agresiune armată”, guvernul fiind nevoit să-și justifice deciziile de război în fața publicului, sub o formă mediatică corespunzătoare sporirii nivelului de susținere în rândul populației. Comunicarea politică în relațiile internaționale în situații de conflict este caracterizată de anumite particularități, precum ruperea relațiilor diplomatice și întreruperea canalelor oficiale de comunicare dintre statele implicate în conflict, transmiterea mesajelor realizându-se îndeosebi indirect, prin adresarea către unei a treia părți reprezentată de opinia publică.

În funcție de stadiul în care se regăsesc statele pe scara de evoluție a conflictului, comunicarea politică în relațiile internaționale se poate desfășura pe mai multe planuri și prin intermediul mai multor canale de transmitere – pe timpul perioadei de dinaintea războiului – sau în mod unidirecțional – pe timpul desfășurării ostilităților militare.

În prima situație, statele dezvoltă o criză de comunicare ce, potrivit unor specialiști de la Conflict Research Consortium, University of Colorado, SUA, „poate să îmbrace mai multe aspecte și să fie menținută de unii factori care țin, în ultimă instanță, de modul cum actorii angajați în procesul de comunicare reacționează.” Totodată, fiecare stat își concentrează eforturile pentru a convinge opinia publică internațională, prin toate formele și mijloacele de comunicare, de legitimitatea acțiunilor și moralitatea scopurilor sale, în antagonie cu scopurile injuste ale adversarului. Astfel, în cadrul acestui proces pot fi utilizate modalități de manipulare, atât pentru a convinge de justețea declanșării de acțiuni armate, dar și pentru a coopta publicul țintă pe calea războiului, în acest sens mass media având un rol foarte important de mobilizare a societății implicate prin mesaje care susțin această cale, dar și prin cenzurarea și restricționarea informării din exteriorul spațiului public intern. Se poate aprecia că actul de comunicare politică în mediul internațional poate căpăta funcția de mijloc de confruntare între anumiți lideri politici, în detrimentul unor bune relații de cooperare internațională. Tot în starea de preconflict au loc acțiuni de diplomație între părțile implicate și o serie de actori politici neimplicați în dispută, prin intermediul cărora se urmărește atragerea de noi aliați sau cel puțin menținerea neutralității acestora. În plus, statul decis să inițieze un conflict armat va încerca să izoleze adversarul de comunitatea internațională și să îi creeze o imagine negativă, antagonică idealurilor de pace și progres ale majorității actorilor internaționali, prin intermediul propagandei, zvonurilor, manipulării, operațiunilor psihologice și al dezinformării.

După inițierea conflictului, comunicarea se realizează în mod unidirecțional, fiecare parte încercând să își prezinte și impună opinia cu privire la dispută, concomitent cu nerecunoașterea reciprocă a acelorași drepturi și a legitimității folosirii de forță armată. În momentul în care unul dintre statele aflate în conflict încearcă să impună prin forță celuilalt stat o serie de valori și practici sociale nespecifice acestuia din urmă, se ajunge la violență armată și, în final, la încetarea oricărei forme de comunicare directă. Potrivit profesorului și specialistului în comunicare pe timpul crizelor din sistemul relațiilor internaționale de la Hawai University Majid Tehranian, violența este ea însăși o formă de comunicare: „violența este limbajul forței brute”. Inițierea actelor de violență în cadrul unui conflict interstate este urmată de acțiuni de convingere a populației interne de justețea acțiunilor statului, precum și de încercări de a induce neîncredere în rândul cetățenilor statului advers cu privire la scopul războiului purtat și nelegitimitatea acțiunilor.

Pe timpul desfășurării unui conflict internațional comunicarea între părțile beligerante este un adevărat război mediatic, atenția liderilor militari și civili acordată mijloacelor de comunicare fiind direcționată în cea mai mare parte către acele mijloace care transmit mesajul propagandistic sub formă auditivă, întrucât acestea ajung rapid și facil la cetățeni, prin producerea unui „zgomot” puternic în societate. Deseori însă acțiunile de propagandă efectuate de părțile aflate în conflict se produc concomitent cu acțiuni de informare reală, ceea ce constituie un dezavantaj al cetățenilor consumatori de informație.

În pofida acestor aspecte, diplomația și dreptul umanitar internațional impun statelor aflate în conflict să comunice la un anumit nivel, fără a se utiliza dezinformarea sau înșelarea, pentru a se informa reciproc despre elemente ce țin de protecția populației afectate de conflictul armat (civili sau militari) sau de protejarea obiectivelor valoroase pentru cultura națională care nu pot deveni ținte ale acțiunilor militare.

STUDIU DE CAZ: F.RUSĂ-UCRAINA DUPĂ ANEXAREA PEN. CRIMEEA

Strategia F.Ruse în spațiul Mării Negre

Potrivit geografului Doreen Massey, „spațiile nu sunt împrejmuite, cu un interior și un exterior clar delimitat”, astfel că regiunea M.Negre nu poate fi limitată strict la bazinul mării, ci reprezintă un spațiu determinat de către numeroși factori și numeroase relații interconectate, precum „complexitatea timpurilor și evenimentelor curente, implicarea actorilor internaționali în diverse interacțiuni, o dinamică prezentă opusă unui blocaj regional înghețat, și capabilitatea de a crea și exporta stabilitate/securitate dar și insecuritate.”

Pe baza ideii de mai sus, se poate spune că în timpul Războiului Rece, M.Neagră era ca un lac sovietic, un spațiu clar delimitat, deoarece Moscova avea sub control statele riverane, care la acea vreme se aflau sub regimul politic comunist. În timp însă, după aderarea României și Bulgariei la NATO și declararea suveranității și a orientării pro-Vest de către Ucraina și Georgia, influența occidentală și prezența militară NATO s-a extins în regiune (cel mai semnificativ element fiind, probabil, sistemul de apărare anti rachetă de la Deveselu), determinând F.Rusă să-și reanalizeze politicile externe și cele privind înarmarea forțelor armate, în special a celor dislocate în Regiunea Militară Sud responsabile de asigurarea securității împotriva amenințărilor dinspre vest și M.Neagră. Astfel, în ultimul deceniu, F.Rusă a efectuat o tranziție „dinspre vest spre est, dinspre liberalismul autoritar spre autoritarismul exclusivist, dinspre deschiderea pro-occidentală spre îmbrățișarea despotismului asiatic, dinspre pace spre război”.

După venirea la putere a lui Vladimir Putin în anul 2012, prioritatea statului rus în ceea ce privește politica externă s-a conturat în jurul reconstruirii F.Ruse drept un pol major de putere. Ambițiile F.Ruse au devenit din ce în ce mai pregnante pe scena internațională, concomitent cu eforturile de contracarare a extinderii SUA/NATO în spațiul Europei centrale și de Est, precum și în zona euro-asiatică. În acest context, M.Neagră a devenit o zonă contestată în geopolitica regională de către cele două părți, NATO și F.Rusă, cea din urmă considerînd-o drept o componentă esențială pentru înclinarea balanței puterii din regiune spre Moscova.

Pentru conducerea de la Kremlin, obținerea supremației în spațiul M.Negre reprezintă un element esențial în îndeplinirea și asigurarea următoarelor obiective strategice:

– asigurarea flancului sudic al F.Ruse prin extinderea numărului de porturi și unități militare. Înainte de anexarea Pen.Crimeea, F.Rusă deținea aproximativ 570 km de linie de coastă la M.Azov, fără niciun port adânc, care să permită dislocarea unei flote între strâmtoarea Kerci și granița georgiană, precum și alți 300 km reprezentând linia de coastă a Abhaziei aflată sub controlul militar al Moscovei încă din august 2008. Anexarea Pen.Crimeea extinde teritoriile controlate de Moscova, asigurând alte câteva sute de kilometri de linie de coastă la M.Neagră, precum și cel mai important port din regiune, Sevastopol.

Deși F.Rusă avea, anterior anexării Pen.Crimeea, un acord cu Ucraina (numit
“Pactul Harkov”, semnat prima dată în anul 1997, extins în anul 2010 și încheiat unilateral de către F.Rusă la 31.03.2014) prin care în portul Sevastopol era permisă crearea unei baze militare ruse, forțele și mijloacele militare dislocate erau în număr restrâns, fapt care nu a fost suficient. Astfel, după anexarea din martie 2014, în peninsulă au fost dislocate numeroase nave de luptă, echipamente de artilerie de coastă, trupe terestre și aeronave. Potrivit analiștilor din cadrul Centrului pentru analiza politicilor europene, „aproximativ 90% din mijloacele FRMN sunt dislocate în Crimeaa, cu precădere în portul Sevastopol. Acestea îndeplinesc mai multe sarcini, printre care: protejarea ZEE a F.Ruse, asigurarea securității navigației și rutelor navale, contracararea prezenței grupărilor navale ale NATO, sprijinirea unităților care operează în estul M.Mediterane, precum și menținerea unor pârghii de putere asupra furnizării de energie din bazinul M.Caspice către Europa. Tocmai de aceea, extinderea și modernizarea FRMN a devenit o prioritate pentru Moscova, aceasta intenționând ca, până în anul 2020, să stabliească noi baze militare în Abhazia și să disloce mai multe unități de rachete de apărare de coastă.”

– posibilitatea proiectării forțelor în diverse regiuni adiacente, obiectiv aflat în strânsă corelație cu anteriorul, dat fiind faptul că numai o prezență militară extinsă în bazinul M.Negre asigură îndeplinirea acestuia. Zona M.Negre reprezintă o intersecție strategică a coridoarelor Est-Vest și Sud-Nord, iar o prezență militară substanțială în această zonă oferă posibilitatea proiectării forțelor în diverse regiuni adiacente, precum Pen.Balcanică, Europa Centrală, estul M.Mediterane, Caucazul de Sud și partea de Nord a Orientului Mijlociu. În contextul competiției internaționale crescânde pentru obținerea influenței în Orientul Mijlociu, M.Neagră a devenit practic principala platformă de suport logistic pentru operațiile navale ale F.Ruse în Estul M.Mediterane (Gruparea Navală Operativă Rusă în Mediterană – GNORM, alcătuită din aproximativ 10 nave de luptă, majoritatea din cadrul Flotei ruse din M.Neagră – FRMN) și în zona Golfului Aden.

– deținerea controlului asupra rutelor de livrare petrol și gaze din Orientul Mijlociu către Europa. Resursele din M.Caspică ale statului Azerbaidjan și din Asia Centrală sunt extrem de importante pentru importatorii occidentali de energie care urmăresc să-și diversifice furnizorii. Potrivit unui raport al Comitetului de Afaceri Externe din cadrul Parlamentului britanic, realizat în noiembrie 2007, „în cadrul planului de acțiune al UE pentru energie în perioada 2007-2009, UE a evidențiat drept esențială întărirea relațiilor cu Asia Centrală, regiunile M.Negre și M.Caspice, cu perspectiva diversificării surselor de energie și rutelor de livrare a acesteia”. Însă controlul asupra spațiului maritim asigură Moscovei posibilitatea de a întrerupe alimentarea cu gaze naturale către statele europene, ceea ce ar reduce conexiunile economice ale SUA și ale Europei cu Asia Centrală și ar submina eventuale planuri de livrare de gaze naturale din Azerbaidjan, Turkmenistan și alte state din bazinul M.Caspice către Europa. M.Neagră este ca un hub în cadrul rețelei de livrare gaze naturale către UE în afara controlului F.Ruse. În plus, de evidențiat este și faptul că anexarea Pen.Crimeea a crescut potențialul economic al Fruse în M.Neagră, prin obținerea controlului asupra unor rute și coridoare maritime de mare importanță pentru comerțul internațional.

– obținerea controlului asupra unei zone cu resurse naturale, precum depozite de gaze naturale sau de petrol. După anexarea Pen. Crimeea, F.Rusă a demontat în totalitate ambițiile Ucrainei de obținere a independenței energetice, preluând rezerve importante de petrol și gaze naturale situate de-a lungul țărmului Crimeei, care anterior anexării erau deținute de companii ucrainene (platformele de foraj marin Tavrida, Petro Hodovanets și Ukraina, ultimele două platforme având o valoare estimată de 354 milioane de dolari; câmpul de gaze naturale Odesa, situată la 150 km vest de coasta Pen. Crimeea, care asigură anual aproximativ 1,17 trilioane de metri cubi sau 57% din necesarul de gaz al peninsulei).

– interzicerea pătrunderii de elemente de securitate ale NATO în cadrul statelor membre riverane (precum nave de luptă, sisteme anti aeriene dispuse la coastă etc). După anexarea Pen. Crimeea, prezența și activitatea navelor de luptă ale unor state membre NATO în spațiul M.Negre s-a intensificat, acestea desfășurând numeroase exerciții în comun cu F.Nvl. ale României, Bulgariei, Turciei și chiar Ucrainei. În plus, militari din cadrul NATO au fost dislocați în baze militare localizate în apropierea coastei M.Negre, toate acestea pentru a asigura statele membre NATO riverane M.Negre de implicarea și devotamentul Alianței pentru păstrarea securității în regiune. De cealaltă parte, scopul Moscovei este, bineînțeles, acela de a slăbi coeziunea NATO privind problemele de securitate din M.Neagră, atât prin mijloace militare (acțiuni de intimidare efectuate cu nave și aeronave de luptă împotriva elementelor NATO, desfășurarea de exerciții de amploare care indică nivelul de pregătire ridicat pentru eventualitatea inițierii unei operațiuni militare), cât și prin mijloace nonmilitare (precum influențarea politicii interne ale statelor membre NATO riverane M.Negre, pentru a împiedica extinderea elementelor Alianței pe teritoriul acestora).

– tergiversarea / interzicerea parcursului pro NATO al Ucrainei, R.Moldova și al statelor din Caucaz (Georgia, Armenia și Azerbaidjan). Interesul menținut al F.Ruse în aceste zone este exprimat în mod vădit de către binecunoscutul diplomat Henry Kissinger în cartea sa, Diplomația, astfel: „Rusia este sortită să aibă un interes de securitate special în ceea ce ea denumește străinătatea apropiată – republicile fostei Uniuni Sovietice – … însă pacea mondială cere ca acest interes să fie satisfăcut fără presiuni militare sau intervenție militară unilaterală”. În acest sens, guvernul rus încearcă să pună presiune asupra statelor vecine pentru a le tergiversa parcursul pro occidental – pro NATO și UE, și chiar să determine state membre UE și/sau NATO să susțină sau cel puțin să fie neutre privind poziția și ambițiile F.Ruse pe plan internațional. M.Neagră este o zonă vulnerabilă pentru Alianță, deoarece reunește o diversitate etnică și religioasă, factori de potențiale discordanțe care permit F.Ruse să se implice în treburile interne ale statelor vecine, chiar și state membre UE/NATO, pentru a le recoopta sub umbrela Moscovei. În acest sens, ambasadorul României în Germania, Emil Hurezeanu, susține în cartea sa, „Pe trecerea timpului”, faptul că Moscova profită de vulnerabilitățile politicilor interne ale acestor state ce determină mișcări anti-europene, tendințe centrifugale și o lipsă de încredere în democrație: „ceea ce se întâmplă în Ungaria, Grecia, Cipru, Cehia, Slovacia, ca să nu mai vorbim de Serbia, este o alunecare vădită spre Rusia – politic și economic. Fisuri periculoase au apărut, așadar, în frontul occidental. Ele invită la o politică de divizare și subminare a Occidentului”.

Se poate aprecia că regiunea M.Negre a fost neglijată în ultimii ani de către SUA/NATO, fapt care s-a transpus în acțiunile lui Vladimir Putin pentru redobândirea controlului în zonă, acțiuni care nu au fost prezise de niciun expert în securitate. Însă neglijența occidentului cu privire la importanța M.Negre nu poate fi considerată drept singura unealtă a Moscovei în acțiunile sale. Cel mai probabil acest proces de consolidare a poziției F.Ruse în M.Neagră s-a desfășurat conform unui plan bine închegat și respectat punct cu punct, care a început cu restabilirea controlului în estul M.Negre, partea apropiată teritorial de F.Rusă (prin invadarea Georgiei în anul 2008, intensificarea prezenței militare în Abhazia și Osetia de Sud, împiedicarea unei rezoluții a conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan prin livrarea de armament ambelor părți). Dorința de extindere a controlului în M.Neagră s-a concentrat ulterior asupra părților de nord și central vestice, însă acest control nu se referă doar la preluarea de teritorii (precum anexarea Pen.Crimeea și controlarea separatiștilor din Reg. Donețk, S Ucrainei), ci și la destabilizarea guvernului pro-occidental de la Kiev, pentru prevenirea aderării Ucrainei la NATO/UE. Astfel, pentru îndeplinirea obiectivelor sale revizioniste și expansioniste, Moscova adoptă o serie de metode non-militare, precum acțiuni subversive, exploatarea unor instrumente pentru a submina, mitui, șantaja și amenința statele vecine cu scopul final de a le supune sau schimba traiectul intern în beneficiul F.Ruse. Toate aceste metode se încadrează în definiția războiului hibrid, un război care surprinde, nu neapărat prin tacticile și elementele sale, cât prin faptul că este utilizat și are efect într-o eră a informației, a analizei și a prezicerii.

Potrivit Centrului pentru analiza politicilor europene (CEPA-Center for European Policy Analysis), noul tip de război desfășurat de F.Rusă se bazează pe exploatarea a diverse puncte soft (spațiul informațional susceptibil, oficiali coruptibili, sisteme de apărare națională inadecvate, instabilitate politică și socială), prin care Moscova poate penetra în sistemele statelor țintă, exploatare realizată cu ajutorul serviciilor de informații, forțelor de poliție și a structurilor militare. În prezent, F.Rusă dă practic o lecție statelor membre NATO și/sau UE despre arta noului tip de război, războiul hibrid, care implică discreditarea adversarului prin campanii informaționale, destabilizarea statelor adverse prin orchestrarea de proteste, infiltrarea de sabotori, cooptarea unor formațiuni politice occidentale pentru susținerea obiectivelor Moscovei, consolidarea relațiilor cu anumite state independente pentru a slăbi nivelul de solidaritate regională și chiar pentru a iniția conflicte între state, și multe alte mijloace, poate unele încă neidentificate.

În acest context, analiștii din cadrul CEPA apreciază că pentru prima dată după Războiul Rece, nu mai este de neimaginat posibilitatea ca Moscova să-și extindă controlul de-a lungul coastei de nord a M.Negre. Acest fapt ar permite F.Ruse să exercite presiune asupra statelor membre NATO precum România și Bulgaria, inclusiv asupra gurilor Dunării și a Zonei Economice Exclusive (ZEE) a României, cu resursele sale.

Conflictul F.Rusă – Ucraina

Scurt istoric

După căderea Uniunii Sovietice în anul 1991, Ucraina, la fel ca multe alte state foste membre ale blocului comunist, a moștenit numeroase probleme sociale, economice și geopolitice. Corupția la nivel înalt și stagnarea economică au plasat numeroase obstacole în calea parcursului statului ucrainean spre obținerea unui sistem intern transparent și eficient, iar apariția ambiției de orientare spre Occident a creat dezbinare în cadrul societății și a atras o mai mare atenție din partea F.Ruse asupra politicii externe a Ucrainei. Momentul culminant al relației dintre F.Rusă și Ucraina este reprezentat de căderea președintelui Viktor Yanukovych și semnarea Acordului de Asociere Ucraina-UE de către noul președinte ales, Petro Poroșenko. În fapt, conflictul dintre F.Rusă și Ucraina pornește de la ambițiile Moscovei de a-și consolida poziția în regiunea M.Negre, la granița cu UE/NATO și de a împiedica extinderea controlului Occidentului în Ucraina. Astfel că principalele discordanțe curente dintre cele două părți se referă la anexarea Pen. Crimeea din martie 2014, care asigură Moscovei îndeplinirea primului obiectiv, și la susținerea de către guvernul de la Kremlin a separatiștilor din Estul Ucrainei, fapt care menține instabilitate și fragilitate în mediul intern al Ucrainei.

Anexarea Pen.Crimeea s-a realizat, conform analiștilor din domeniul politico-militar, în urma unei invazii militare a F.Ruse pe teritoriul peninsulei ucrainene efectuată treptat, sub pretextul desfășurării de exerciții militare ale FA ruse dislocate în mod legitim la Sevastopol. Guvernul rus și-a justificat, ulterior, acțiunea de a recunoaște peninsula drept teritoriu al F.Ruse, prin invocarea protejării drepturilor vorbitorilor de limba rusă care se regăsesc în proporție de peste 75%.

Astfel că Vladimir Putin declara într-o conferință de presă la Kremlin (03.03.2014), referindu-se la dreptul F.Ruse de a proteja vorbitorii de limba rusă: „atunci când vedem criminalitate necontrolată răspândindu-se în regiunile estice ale țării, iar când oamenii ne cer ajutorul […] ne rezervăm dreptul de a utiliza toate mijloacele aflate la dispoziție pentru a proteja acei oameni. Credem că este absolut legitim.”

Însă strategia F.Ruse în regiunea M.Negre prezentată în subcapitolul anterior indică alte două motive principale pentru anexarea de către guvernul de la Kremlin a Pen. Crimeea, o anexare care ilustrează determinarea Moscovei de a se restabili drept principala putere din spațiul M.Negre. (Figura nr. 8).

În primul rând, ambiția lui Vladimir Putin este dezvoltarea Bazei Navale de la Sevastopol, pentru a avea posibilitatea să disloce forțe și nave în Estul M.Mediterane și în alte zone de interes precum Golful Aden. Atingerea acestui obiectiv era amenințată de guvernul de la Kiev care dezbătea, la acea vreme, încetarea acordului F.Rusă-Ucraina privind menținerea unei baze navale ruse la Sevastopol. În al doilea rând, se dorește consolidarea unui front de Est pro-Rusia puternic, alcătuit în general din foste state sovietice, care să contraatace UE/NATO. Ambele dorințe necesită, în viziunea lui Vladimir Putin, preluarea Pen. Crimeea, teritoriu care îi asigură spațiul dorit pentru extinderea prezenței forțelor armate ruse în Marea Neagră.

Aceste două obiective principale ale lui Vladimir Putin nu pot fi, însă, bazate pe contracararea unei amenințări concrete din partea occidentului, ci sunt, mai degrabă, acțiuni suplimentare, luate pentru o mai bună consolidare militară în regiune. Desigur că necesitatea desfășurării de astfel de acțiuni trebuie justificată în fața populației, moment în care intervine ceea ce profesoriiși cercetătorii Barry Buzan, Ole Wæver, și Jaap de Wilde numesc „conceptul de securizare”.

Teoria profesorilor despre securizare prezintă acest concept drept un tip de securitate care se axează pe modul în care o problemă poate fi tranformată de un actor într-o chestiune de securitate, cu scopul de a permite utilizarea de măsuri extraordinare. Această concepție este în contrast cu abordările materialiste ale studiilor clasice de securitate, care sunt bazate pe elementele materiale ale amenințării precum distribuirea puterii, capabilitățile militare și polaritatea. Conceptul de securizare în teoria Școlii de la Copenhaga se referă în domeniul relațiilor international la modul în care un stat transformă anumite subiecte în chestiuni de securitate. Astfel, chestiunile care sunt securizate nu reprezintă neapărat probleme esențiale pentru evoluția statului în cauză, ci mai degrabă subiecte din care manipulatori au reușit să creeze probleme existențiale.

Figura nr. 9 – Matricea actului de securizare

Pentru ca actul de securizare să fie un succes, acesta trebuie să fie acceptat de audiență, indiferent dacă problema tratată este o amenințare reală sau nu. Conform profesorului Thierry Braspenning-Balzacq, „securizarea este o practică guvernată de reguli, al cărei succes nu depinde neapărat de existența unei amenințări reale, ci de abilitatea de a înzestra un eveniment cu o complexitate specifică”.

În acest sens, se poate aprecia că F.Rusă a aplicat procesul de securizare pentru anumite chestiuni ce nu erau neapărat vitale pentru bunul curs al situației interne, ci reprezentau pur și simplu dorințe ale guvernului rus sau poate chiar doar ale președintelui Vladimir Putin. Printre chestiunile securizate se evidențiază necesitatea anexării Pen. Crimeea (pentru așa zisa „respectare” a dorinței vorbitorilor de limba rusă din regiune și protejarea acestora), precum și susținerea separatiștilor pro-ruși din Donbas (ca urmare a „amenințării” Forțelor Armate ucrainene). Niciuna dintre aceste chestiuni nu prezentau vreo amenințare la adresa cetățenilor F.Ruse și nu afectau în niciun fel evoluția internă a F.Ruse, însă guvernul rus a decis anexarea Pen. Crimeea și susținerea separatiștilor din estul Ucrainei, concentrându-și războiul informațional axat pe propagandă pentru convingerea populației ruse de legitimitatea și necesitatea acțiunilor sale.

Etapele anexării Pen. Crimeea

Asedierea unor clădiri guvernamentale – bărbați înarmați neidentificați, îmbrăcați în uniforme militare fără însemne (probabil militari din cadrul Forțelor Speciale ruse, trupe de gherilă, mercenari sau chiar un amestec între toate aceste forțe) au preluat controlul asupra principalelor clădiri guvernamentale din peninsulă, fapt care a îngreunat desfășurarea de adunări între reprezentanții guvernului legitim din Crimeea. În cadrul acestei etape, mass media a raportat despre militari din cadrul Forțelor Armate ruse dislocate la Baza Navală de la Sevastopol care au sprijinit acțiunile acestor persoane neidentificate, fapt confirmat chiar de Vladimir Putin: „Forțele de auto-apărare din Pen. Crimeea au fost, bineînțeles, sprijinite de militari ruși. Aceștia au acționat corespunzător, dar, așa cum am mai precizat, într-un mod decisiv și profesionist.”

Preluarea principalelor căi de comunicație terestre și aeriene – aceiași bărbați neidentificați au preluat controlul asupra drumurilor principale și asupra aeroporturilor din Sevastopol și Simferopol, arborând steagul F.Ruse. Mass media raportează despre faptul că separatiști din Pen. Crimeea se opun noului guvern de la Kiev. În fapt, acești separatiși erau o echipă bine antrenată de personal rus care pregăteau anexarea peninsulei la F.Rusă. Preluarea aeroporturilor a permis dislocarea pe cale aeriană de trupe militare ruse suplimentare.

Susținerea F.Ruse de către președintele destituit Viktor Yanukovych – președintele destituit Viktor Yanukovychafirmă că el este în continuare șeful de stat legitim și solicită F.Ruse protecție împotriva „extremiștilor”. În aceeași zi, parlamentul regional din Crimeea anunță desfășurarea de alegeri în luna mai. Astfel, era pregătit un scenariu viabil care să justifice implicarea F.Ruse în Crimeea: revoluția Maidanului din Kiev a destituit președintele legitim, generând o contra revoltă și determinând populația pro-rusă să solicite ajutorul Moscovei, un ajutor care a constat în mijloace și forțe militare.

Întreruperea comunicațiilor – cea mai mare companie de telecomunicații din Ucraina, Ukrtelecom, anunță întreruperea conexiunii de date și de voce între Pen. Crimeea și restul Ucrainei. Mass media raportează că barbați neidentificați au asediat nodurile de telecomunicații și au distrus cablurile de transmitere date și voce.

Organizarea unui referendum privind alipirea peninsulei la F.Rusă – pe data de 16.03.2014, Parlamentul din Republica Autonomă Crimeea anunță organizarea unui referendum, pentru determinarea „dorinței” populației din peninsulă pe tema alipirii acesteia de F.Rusă. Rezultatele oficiale ale referendumului au indicat 97% de susținători ai acestei propuneri, însă acestea sunt contestate de către ONU și diverși lideri occidentali (cu excepția unor lideri de extremă dreaptă precum Marine Le Pen și a apropiatului lui Vladimir Putin, Silvio Berlusconi), cu atât mai mult cu cât la referendum nu le-a fost permis accesul unor observatori internaționali care să verifice modul de desfășurare a acestuia. Vladimir Putin ignoră însă reacțiile internaționale și semnează (18.03.2014) o lege prin care Pen. Crimeea este inclusă în F.Rusă, acțiune descrisă de mass media rusă drept o „reunificare”, în timp ce mass media internațională o condamnă și o numește „anexare”.

Astfel, în numai două zile, F.Rusă reușește să obțină controlul principalelor clădiri administrative, căilor rutiere, aeroporturilor și comunicațiilor, și să disloce în peninsulă mii de militari și tehnică, în mod pașnic, fără a trage nici măcar un glonte, și într-o manieră aproape imposibil de contracarat de către guvernul ucrainean. Însă partea mai complicată a urmat ulterior, constând, probabil, în menținerea controlului asupra situației din peninsulă și temperarea reacțiilor comunității internaționale și a populației din Crimeea care nu sprijină planurile Moscovei.

Legitimitatea anexării

Prin anexarea Pen.Crimeea, F.Rusă „a demarat un curs voluntarist de revizuire a ordinii de drept și de securitate internațională” iar această acțiune a stârnit controverse în rândul comunității internaționale (NATO și UE) privind legitimitatea ei și a determinat aplicarea unor măsuri coercitive asupra F.Ruse precum suspendarea acesteia în cadrul G8, suspendarea cooperării militare NATO – F.Rusă, sancțiuni economice și interdicții de călătorie. Toate aceste acțiuni au fost demarate împotriva F.Ruse, pe baza considerentului că aceasta „a violat integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei”, conform președintelui SUA de la acea vreme, Barack Obama. De cealaltă parte, însă, Vladimir Putin susține că nu a încălcat dreptul internațional și că a acționat conform principiului de auto-determinare al cetățenilor din Crimeea (conform Articolului 1, paragraful 2 din Carta ONU), precum și pe baza precedentului intervenției NATO în Kosovo în anul 1998.

Tabelul nr. 2

În definitiv, legitimitatea sau ilegitimitatea anexării Pen. Crimeea este o chestiune de interpretare a fiecărei părți implicate și este determinată prin clasificarea acțiunilor F.Ruse în funcție de cele două principii de drept internațional, dreptul la auto-determinare invocat de Vladimir Putin și protejarea integrității teritoriale invocat de Petro Poroșenko, conform tabelului nr. 2.

Evoluția Conflictului din Donbass și implicarea F.Ruse

În ceea ce privește implicarea F.Ruse din estul Ucrainei, aceasta reprezintă, în principal, sprijinul logistic și cu personal acordat separatiștilor, campaniile de manipulare a cetățenilor din Estul Ucrainei, precum și acțiunile militare ale Forțelor Armate ruse la granița cu Donbass pentru a intimida Forțele de Securitate ucrainene. Firul conflictului care a dezbinat guvernul de la Kiev de cele două regiuni separatiste, Donețk și Lugansk, este prezentat în cele ce urmează:

Noiembrie 2013 – Președintele ucrainean de la acea vreme, Viktor Yanukovych, refuză să semneze Acordul de Asociere cu UE, îndreptând statul către cooperare cu F.Rusă. Acest fapt a generat Euromaidanul din Piața Independenței din Kiev, o mișcare de protest a sute de mii de cetățeni, susținută de opoziție, care solicita guvernului reapropierea de Occident și anularea oricăror ambiții pro-Est.

Februarie 2014 – protestele din cadrul Euromaidanului generează victime (în numai 48 ore sunt uciși 88 civili de către forțele de ordine). Președintele Viktor Yanukovych fuge în F.Rusă iar Parlamentul anunță noi alegeri prezidențiale planificate să se desfășoare în luna mai 2014. F.Rusă inițiază un război hibrid pentru destabilizarea noii scene politice a Ucrainei.

Martie2014 – Anexarea Pen. Crimeea ca urmare a unui referendum conisderat de comunitatea internațională ilegitim. UE și SUA impun sancțiuni economice F.Ruse.

Aprilie 2014 – guvernul de la Kiev lansează prima operație militară împotriva rebelilor pro-ruși care au asediat clădiri administrative din orașe situate în estul Ucrainei.

Mai 2014 – Petro Poroșenko este ales președinte al Ucrainei. Separatiștii pro-ruși din Estul Ucrainei își declară independența, în urma defășurării unor referendumuri nerecunoscute de guvernul de la Kiev.

Iunie 2014 – Petro Poroșenko semnează Acordul de Asociere cu UE și avertizează F.Rusă că Ucraina nu se va mai abate de la parcursul european.

Iulie 2014 – o aeronavă civilă aparținând Malaysia Airlines este doborâtă cu o rachetă sol-aer deasupra teritoriului ocupat de separatiști în Estul Ucrainei, făcând 298 de victime. Separatiștii permit anchetatorilor să investigheze locul prăbușirii doar la câteva zile după incident.

Septembrie 2014 – Ucraina și separatiștii pro-ruși încheie un acord de încetare a focului și stabilesc o zonă tampon de-a lungul liniei de contact, din care să fie retrase sistemele de armament, în decurs de două săptămâni. F.Rusă trimite primul convoi umanitar în Estul Ucrainei, fără acordul autorităților ucrainene care sunt sceptice cu privire la conținutul convoiului.

Noiembrie 2014– un ofițer de rang înalt din cadrul NATO declară că F.Rusă trimite în estul Ucrainei tancuri, armament și trupe, în pofida acordului de încetare a focului semnat în septembrie.

Ianuarie 2015– Separatiștii pro-ruși preiau controlul asupra aeroportului din Donețk.

Februarie 2015– liderii Germaniei, Franței, Ucrainei și F.Ruse stabilesc un nou acord de încetare a focului care, la rândul său, nu este respectat de niciuna dintre părți.

Iunie 2015– UE extinde sancțiunile împotriva F.Ruse, ca urmare a anexării Pen. Crimeea și a implicării Moscovei în conflictul din Estul Ucrainei.

Decembrie 2016 – Ucraina desfășoară exerciții cu lansări de rachete în apropiere de Pen. Crimeea. F.Rusă acuză că exercițiile violează acordurile internaționale în acest domeniu.

În ultimii trei ani, acțiunile F.Ruse în regiunea M.Negre (anexarea Pen. Crimeea și acțiunile subversive din estul Ucrainei) ridică statelor aflate sub umbrela occidentului una din cele mai mari și directe provocări, de la căderea Uniunii Sovietice și până în prezent. În plus, intervenția F.Ruse în Ucraina pe baza principiului de protejare a etnicilor ruși stabilește un precedent periculos ce poate provoca diverse conflicte în alte state foste membre ale Uniunii Sovietice și nu numai. În acest context, președintele Vladimir Putin se bazează în acțiunile sale pe alternative normative, pe propria interpretare a legilor, pentru ca acestea să îi fie benefice, în opoziție cu normele democratice care devin din ce în ce mai puțin atractive de multe națiuni.

Dezvoltarea mass mediei ruse după anul 1991

Scurt istoric

Începând cu anul 1985, la conducerea Uniunii Sovietice a venit reformistul Mihail Gorbaciov, cel care a introdus noi politici precum glasnostul (transparența) și perestroika (restructurare), într-o încercare disperată de modernizare a comunismului sovietic. Politica transparenței sau a glasnostului se referea la reformarea cadrului foarte strict în care trebuia să se manifeste libertatea expresiei. Mihail Gorbaciov a desființat practic cenzura, un element care predomina în Uniunea Sovietică chiar de la înființarea ei, și a permis stabilirea unui discurs politic liber și lansarea de critici către guvernanți, fapt nemaiîntâlnit până la acea vreme și deloc obișnuit pentru clasa jurnalistică. Planul reformator al lui Gorbaciov a generat însă resentimente în rândul conducătorilor conservatori de la acea vreme, ajungându-se astfel, nu la o nouă ordine socială ci la o adevărată tentativă de lovitură de stat, prin care s-a încercat scoaterea de la putere a lui Gorbaciov, și care a condus, de fapt, la prăbușirea Uniunii Sovietice și apariția F.Ruse. Următorul la cârma statului rus a fost Boris Elțin, personajul care a proclamat sfârșitul monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și unul dintre cei care au provocat dizolvarea, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice.

După acest moment al proclamării independenței, F.Rusă a încercat constant să-și edifice un sistem politic democratic, pentru înlocuirea sistemului controlului centralizat din domeniile social, politic și economic din era sovietică. Astfel căderea comunismului și destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991 au făcut posibilă apariția unei mass media reale, oficial liberă de orice restricții impuse anterior de regim, jurnaliștii fiind „nevoiți” să producă și să raporteze știri adevărate și exacte despre subiecte de interes pentru cetățeni, să creeze o agendă publică, fără subiecte impuse de „stăpânii” trusturilor de presă, pentru a câștiga încrederea cetățenilor. Astfel, în anul 1991 a fost semnată o nouă lege privind mass media, care garanta independența acesteia și libertatea de exprimare, fapt care a condus practic la prima etapă a privatizării pieței media. Ca urmare a crizei economice de la acea vreme, statul a efectuat tăieri masive în bugetul alocat mass mediei, ceea ce s-a translatat în concedieri și reduceri de tiraj. Tot în această etapă, însă, au fost înființate numeroase companii media private, au fost privatizate outlet-uri media vechi și s-au stabilit proceduri de interacțiune între reperzentanții statului și cei ai mass media. Toate aceste schimbări nu au împiedicat, totuși, menținerea relațiilor profesionale informale dintre diverși jurnaliști și oficiali.

Cea de-a doua etapă a privatizării mass mediei a avut loc în vremea președintelui Boris Elțin, pe baza modelului politic policentric urmat de către acesta, ce se axa pe mai multe centre de putere – oligarhi, grupuri industriale și administrații regionale de stat. În cadrul acestei etape, mass media s-a bucurat de un nivel relativ ridicat de libertate și independență în relația cu statul, însă proprietarii și managerii trusturilor de presă urmăreau, prin activitatea lor, să manipuleze opinia publică, ca urmare a unor înțelegeri cu elitele politice și din domeniul afacerilor. Mass media era utilizată drept un instrument pentru influențarea societății în beneficiul liderilor, acest lucru fiind posibil ca urmare a corupției la nivelul conducerii trusturilor.

Cea de-a treia etapă în evoluția mass mediei după anul 1991 a început în momentul venirii la putere a lui Vladimir Putin, în anul 2000, președinte care a transformat sistemul politic intern, din policentric, în monocentric, construind așa-numita verticală a puterii, prin care a eliminat orice forțe politice alternative și a preluat controlul asupra guvernului, parlamentului, sistemului judiciar și mass mediei. Drept urmare, la începutul anului 2000, diferite agenții de stat au preluat controlul asupra a 70% din publicațiile media online, 80% din presa regională și 20% din presa națională. În definitiv, mass media a continuat să fie utilizată pentru beneficiul liderilor politici, deosebirea fiind că în situația de față era utilizată doar pentru un cerc politic restrâns, loial președintelui Vladimir Putin. Această etapă a marcat începutul unei perioade de represiune a libertății jurnaliștilor în exercitarea profesiei lor, în situația în care aceștia erau în dezacord cu punctul de vedere și perspectivele președintelui lor. Ambasadorul român în Germania, Emil Hurezeanu, aprecia referindu-se la regimul lui Putin, că politica internă a democrației dirijate, a „verticalei puterii” sau a „dictaturii legii”, anunțată și practicată de regimul Putin încă din 2000, și-a îngroșat în ultimii ani trăsăturile autoritariste: naționalism, intoleranță, controlul societății civile, autarhie economică, manipularea propagandistică, prin intermediul mass-media, pulsațiile confesionale, culturale și ideologice ale unor specificități anti-occidentale, reîncadrate în “complexul obsidional”, propriu cetății asediate.

Tot pe parcursul acestei etape, statul a început să aplice o serie de măsuri menite să pună presiune și să intimideze mass media, printre care:

Oferirea de privilegii personale sau acces la surse de informații; tratament preferențial pentru unele trusturi presă și/sau jurnaliști, precum și deținerea de outleturi media sau stabilirea unui control indirect prin patroni care nu fac parte din clasa oficialilor de stat dar sunt loiali acestora;

Interzicerea accesului jurnaliștilor la evenimente oficiale și conferințe de presă, refuzul de a le asigura acestora informații solicitate și intentarea de procese legale împotriva outleturilor media și a jurnaliștilor cu acuzația de defăimare și calomnie;

Penalizarea mass mediei și suspendare licențelor de funcționare, și utilizarea de sancțiuni legale precum taxe, reglementări sanitare, de protecție împotriva incendiilor.

Perioada de libertate a presei ruse a fost practic mult prea scurtă pentru solidificarea acesteia și construirea unei instituții democratice puternice, regimul instituit de Vladimir Putin reușind să taie aripile jurnaliștilor avizi de adevăr și să transforme sistemul mass media într-un domeniu restricționat, în care doar trusturile „cuminți”, care își abandonează datoria publică de a raporta realitatea, pot activa la scară națională.

Principalele mijloace de comunicare în masă

Potrivit unui infografic realizat de jurnaliști de la hotnews.ro, în F.Rusă 90% din populație se informează de la televizor, 24% de pe internet, 19% din ziare și 18% de la radio. Prin urmare, se poate aprecia că piața mass media este dominată de televiziune, cele mai urmărite posturi fiind Perviy Kanal, Rossia 1 și NTV, toate trei controlate de stat.

În anul 2015, un singur post de televiziune era considerat independent, TV Dojd, post care a fost eliminat din grila de canale prin cablu și care mai transmite doar online, cu o audiență foarte mică, spre deosebire de perioada când era difuzat prin cablu și aproximativ 40% dintre ruși îl urmăreau ocazional. Practic cele mai multe și principalele instituții media de la care cetățenii ruși se informează cu privire la subiecte variate precum conflictul din Ucraina, evenimentele din Occident sau viața politică și socială internă sunt sub controlul Kremlinului, impus prin activitatea autorității media Roscomnadzor (în anul 2012, guvernul deținea șase programe naționale de televiziune, două posturi de radio, două ziare și peste jumătate din ziarele locale și publicațiile periodice).

De cealaltă parte, un număr semnificativ redus de cetățeni ruși, doar 18%, se informează din surse media independente, care nu se află sub controlul și cenzura statului. Televiziunea rusă este prezentă însă și în Pen. Crimeea, unde conform unui studiu efectuat de organizația GALLUP în aprilie 2014, cele mai importante surse de informare pentru cetățenii din peninsulă sunt patru canale TV deținute de guvernul de la Moscova: Russia 24, NTV, ORT (Canalul 1) și RTV (Rusia-1) și platforma de socializare Vkontakte. Acest studiu oferă date cu totul diferite de cele din cadrul unui sondaj efectuat în anul 2012, când primele cinci surse de informare pentru populația din Pen. Crimeea erau posturi TV ucrainene.

Pe locul doi în acest clasament al surselor de informare se află motoarele de căutare (Yandex, Mail.ru, Google), publicațiile online (RIA Novosti, Lenta.ru, KP.ru, Vesti.ru) și platformele de socializare ruse (Odnoklassniki, Vkontakte) care, la rândul lor, sunt în general controlate de regimul lui Vladimir Putin. Peste 50% din cetățenii ruși utilizează zilnic internetul iar aproape 45% rețelele de socializare, toate aceste persoane fiind supuse acțiunilor aparatului de dezinformare aflat in slujba lui Vladimir Putin.

Cea mai importantă armă a guvernului rus în războiul informațional este publicația online Russia Today (rt.com), înființată în anul 2005 , cu peste două milioane de abonați și peste patru miliarde de vizualizări pe canalul de YouTube.

Platformele de socializare și forumurile sunt controlate și infestate cu informații false și/sau propagandistice de către autorități prin intermediul unor armate de „troli” (postaci), primul centru de „troli” identificat fiind Agenția de cercetare a internetului din Sankt Petersburg, o reală fabrică non stop de postări și comentarii mincinoase, manipulatoare și înșelătoare ce se presupune a avea aproximativ 300 de angajați. Aceștia sunt pregătiți special pentru a crea și disemina conținut pozitiv despre clasa politică rusă și pentru a lansa atacuri la adresa oponenților acesteia dar și pentru alte scopuri precum crearea de tensiune, panică și agitație socială. Trolii monitorizează nonstop mass-media, sunt prezenți încontinuu pe rețelele de socializare, pe bloguri și forumuri, și postează comentarii la articole sau texte de pe cele mai utilizate pagini web.

Un alt tip de armament propagandistic al guvernului de la Kremlin este reprezentat de bloggeri, care sunt plătiți pentru a posta știri false, pentru a posta comentarii favorabile Kremlinului și alte acțiuni manipulatoare în spațiul online, precum deturnarea atenției și împiedicarea dezbaterilor democratice în spațiul online, prin diverse comentarii care blochează și inhibă discuțiile.

Presa scrisă în format fizic este mai puțin citită decât presa online, iar principalele publicații și agenții de presă, inclusiv cele prezente în mediul online, sunt aflate sub controlul Kremlinului (RIA Novosti, Interfax, Gazeta.ru, Argumenti i Fakti, Kommersant) sau sunt independente dar supuse presiunii și cenzurii statului (Novaia Gazeta, Vedomosti, Lenta.ru, RBC Daily). Agenda națională este ferm controlată de către Kremlin, cele peste 400 de ziare oferind conținut despre o varietate de subiecte însă rareori despre subiecte sensibile precum corupția sau politica externă. Singurele produse din mass media referitoare la dezbateri politice semnificative se regăsesc doar în câteva reviste săptămânale, site-uri de știri, posturi radio și ziare care funcționează conștiente de faptul că pot fi oricând închise de către guvern, sub diverse pretexte nefondate.

Codașe în clasamentul tipurilor de surse de informare preferate de ruși sunt posturile radio, dintre acestea cele mai ascultate fiind Europe Plus, Dorojnoe Radio, Avtoradio, Russkoe Radio și Petro FM.

Nivelul de cenzură/libertate a presei

În anul 2016, organizația non-profit „Reporters Without Borders” a clasat F.Rusă pe locul 148 din 180 de țări la capitolul libertatea presei. Totodată, organizația non-profit „Freedom House” clasează F.Rusă drept un stat „non-liber” din punctul de vedere al libertății de exprimare a jurnaliștilor și oferă o serie de informații care întăresc imaginea de stat represiv cu mass media.

Deși Constituția F.Ruse asigură, cu unele excepții, libertatea de exprimare a presei, oficiali guvernamentali utilizează frecvent sistemul de justiție corupt și controlat de clasa politică pentru a hărțui jurnaliștii și blogerii care încearcă să lupte cu autoritățile abuzive. Legislația rusă este în continuu transformată și modificată de regimul lui Vladimir Putin pentru a limita din ce în ce mai mult libertatea discursului în mass media, fapt care treptat conduce la un curent de auto-cenzură în rândul jurnaliștilor.

Principalele legi adoptate de autoritățile ruse împotriva libertății mass mediei se referă la:

restricționarea publicării de informații despre pierderile suferite pe timp de război și în cadrul unor operațiuni speciale pe timp de pace (adoptată în luna mai 2015). Această decizie a fost adoptată probabil pentru a împiedica raportarea despre pierderile suferite în urma acțiunilor militare ale F.Ruse în Ucraina și Siria.

stocarea de date despre cetățenii ruși aflați pe teritoriul F.Ruse (adoptată în luna septembrie 2015).

blocarea site-urilor care diseminează apeluri la proteste, activități „extremiste” sau adunări ilegale, de către autoritatea Roskomnadzor (adoptată în anul 2013). Ca urmare a adoptării acestei legi, peste 20.000 site-uri au fost blocate până la sfârșitul anului 2015, potrivit organizației publice Roskomsvoboda.

înregistrarea la autoritatea Roskomnadzor a tuturor site-urilor care au mai mult de 3.000 vizualizări zilnic (adoptată în anul 2014) și conformarea acestora la reguli, printre care interzicerea publicării de postări anonime și asumarea responsabilității pentru comentariile utilizatorilor.

înregistrarea drept „agenți străini” a organizațiilor societății civile, inclusive a celor care militează pentru libertatea jurnaliștilor și a mass mediei (adoptată în anul 2012), dacă se descoperă că acestea primesc finanțare din străinătate și se implică în activitatea politică.

clasarea de organizații străine drept indezirabile de către procurorul general (adoptată în luna mai 2015), ceea ce implică faptul că oricine lucrează cu un astfel de grup de organizații este pasibil să execute până la șapte ani de închisoare. Zeci de organizații nonguvernamentale ruse au fost catalogate drept agenți străini (patru organizații în anul 2015, printre care organizația „National Endowment for Democracy” cu sediul principal în SUA), ceea ce a condus în unele cazuri la închiderea acestora.

eliminarea aproape în totalitate a investitorilor străini din mass media, prin limitarea prezenței acestora la 20% până în anul 2017 (adoptată în anul 2014). Ca urmare a acestei legi, în anul 2015 grupul german Axel Springer și-a vândut ediția rusească Forbes iar compania finlandeză Sanoma și-a vândut acțiunile deținute la ziarele Vedomosti și Moscow Times, toate către companii rusești care au transformat produsele media pentru beneficiul clasei politice corupte.

Cazuri de oprimare a libertății mass mediei

blogerul Sergey Reznik pedepsit la 18 luni de închisoare deoarece a scris articole despre corupția și abuzul unor oficiali din Rostov pe Don, și la alți trei ani de închisoare ( în luna ianuarie 2015) pentru acuzații de insultare și inducere în eroare a autorităților.

blogerul VadimTyumentsev a fost condamnat la 5 ani de închisoare (în luna decembrie) pentru că a postat videoclipuri pe YouTube și pe platforma de socializare VKontakte care includeau critici la adresa statului rus privitoare la implicarea în conflictul din Estul Ucrainei, despre care procurorii au considerat că incitau la ură și extremism.

activista Darya Polyudova a fost condamnată la doi ani de închisoare deoarece a postat pe VKontakte o serie de itemi prin care denunța modul de conducere al lui Vladimir Putin și acțiunile F.Ruse în Ucraina, fiind găsită de procurori vinovată de incitare publică la separatism și extremism.

Oleg Novozhenin a fost condamnat la un an de închisoare deoarece a distribuit pe rețele de socializare materiale audio și video prin care se promovau organizații ucrainene naționaliste, considerate de autoritățile ruse drept „materiale extremiste”.

jurnalista Anna Gritsevich de la publicația de știri online KavkazskiyUzel a stat trei zile în închisoare (iulie 2014) deoarece aceasta nu ar fi respectat un ordin al poliției pe parcursul unui protest în orașul Soci. Potrivit jurnalistei, aceasta a fost rănită de forțele de poliție în timp ce filma protestul de la distanță.

Acțiunile împotriva jurnaliștilor „liberi” se extind, însă, peste limitele siguranței fizice, fiind raportate o serie de cazuri în care a fost utilizată violența și agresiunea fizică, care rareori sunt anchetate și condamnate cu success, astfel:

Sergey Vilkov de la portalul online de știri Obshchestvennoye Mneniye, la care a scris articole critice la adresa oficialilor și oamenilor de afaceri locali, a fost bătut grav de doi atacatori neidentificați în orașul Saratov.

Vyacheslav Starodubets, proprietarul site-ului de știri online My Derbent, care a expus corupția în rândul oficialilor din orașul Daghestan a fost răpit, bătut și apoi eliberat de către patru barbați neidentificați, acesta fiind amenințat cu atacarea familiei sale, dacă nu părăsește orașul.

Aleksandr Kholodov de la portalul de știri Fontanka.ru, care raportează despre abuzuri ale poliției rutiere din St.Petersburg a fost bătut de către atacatori neidentificați chiar în blocul în care locuia.

Fundația Glasnost Defence a colectat 70 de raportări de atacuri asupra jurnaliștilor și blogerilor pe parcursul anului 2015. Cei care desfășoară astfel de atacuri împotriva jurnaliștilor independenți de controlul guvernului își declară cu transparență războiul în publicații din mass media. Astfel, cel puțin o dată pe an, un portal de știri este utilizat pentru a transmite amenințări împotriva unui jurnalist. Într-o ediție a editorialului Grozny Inform, care este asociat cu autoritățile din Cecenia, s-a scris faptul că jurnalistul de investigații Yelena Milashina de la ziarul independent Novaya Gazeta ar putea să urmeze aceeași soartă ca Boris Nemțov sau Anna Politkovskaya, o jurnalistă de la Novaya Gazeta care a fost ucisă în anul 2006.

Pe lângă persoanele fizice taxate de autorități pentru diverse materiale postate în sfera online, există și numeroase organizații și posturi de televiziune care au fost scrutate de oficiali deoarece au prezentat materiale despre conflictul din Ucraina în detrimentul intereselor F.Ruse, printre care:

În luna iunie 2015, grupul de protecția consumatorului Public Control a devenit ținta unei investigații criminale după ce acesta a postat online un memo pentru turiști ruși care numeau Crimeea drept „teritoriu ocupat” și a ridicat îngrijorări despre legalitatea sau siguranța cumpărării de proprietăți în peninsulă. Roskomnadzor a blocat site-ul grupului la ordinele procurorului general. În octombrie, Comitetul de Investigații, principalul organism de investigare al F.Ruse, a inițiat un caz împotriva Nataliei Sharina, directorul Bibliotecii de Literatură Ucraineană din Moscova, finanțată de stat, cu acuzația că biblioteca conținea material de propagandă anti rusească și care incitau la ură. Sharina a rămas în arrest la domiciliu până la sfârșitul anului.

TV-2, un post de televiziune regional bazat în orașul Tomsk a fost forțat să-și întrerupă emisia la începutul anului 2015, după ce un monopol de transmisii deținut de stat i-a anulat contractul. Postului i-au fost ulterior anulate serviciile prin cablu atunci când Roskomnadzor i-a anulat licența, și singurul mod prin care a mai putut funcționa a fost prin internet. Motivul acestor anulări nu a fost niciodată explicat în totalitate, însă reprezentanți TV-2 au sugerat că postul a fost pedepsit pentru informațiile transmise în mod independent de părerea autorităților.

Postul online de televiziune TV Dozhd, cunoscut pentru atitudinea sa critică la adresa guvernului rus și singurul post de televiziune care mai raportează o perspectivă non guvernamentală asupra evenimentelor, a rămas o țintă pentru autorități după ce i-au fost anulate serviciile prin cablu și satelit în anul 2014, apparent sub presiunea autorităților. Înainte de trecere acestuia de la televiziune la internet, postul avea aproximativ 12 milioane de telespectatori lunar, însă în spațiul online au rămas doar 5-6 milioane de vizitatori. În decembrie 2015, postul a fost inspectat de reprezentanți ai biroului procurorului general de la Moscova privind posibile violări ale legilor despre extremism, ale regulilor și condițiilor de muncă, precum și ale reglementărilor de obținere a licenței.

Modelul rus de comunicare

Cuprinzând noul tip de război purtat de F.Rusă – în care mass media și alte canale de informare reprezintă scena de luptă – modelul rus de comunicare reprezintă principala armă a guvernului de la Moscova, o armă îndreptată spre mințile și inimile oamenilor. Acțiunile F.Ruse în acest sens au demonstrat tuturor faptul că victoria poate fi obținută chiar și fără a declanșa un conflict militar direct, ci prin intermediul unui război informațional bazat pe comunicare strategică, cu mesaje complexe și coerente, și axat pe două direcții principale:

comunicațiile interne, realizate în mare măsură prin televiziune (urmărită de peste 90% din populație), și completate de ziare, posturi radio și internet, toate aflate sub umbrela guvernului, în timp ce trusturile de presă independente sunt atacate și transformate în surse insignifiante;

comunicațiile în afara țării, realizate în principal prin intermediul Russia Today (RT), „un mijloc de comunicare în masă prin care se contracarează propaganda occidentală împotriva Rusiei” și prin care se evidențiază „în exterior, politica de stat și viața publică a F.Ruse”.

Conflictul din Ucraina a determinat o creștere subită a audienței televiziunilor din F.Rusă, strategiile de comunicare utilizate de către acestea conducând, totodată, la creșterea popularității președintelui rus (conform unui sondaj efectuat de Centrul Levada în luna martie 2015, 83% din populația rusă se încred în președintele lor).

În cadrul comunicării cu Ucraina, guvernul rus a evidențiat în ultimii ani utilitatea mass mediei pentru a facilita operațiuni bazate pe discurs, menite să influențeze modul de gândire al utilizatorilor. În particular, datorită capacității internetului și a platformelor de social media de a multiplica și disemina informații extrem de rapid și ieftin, aceste două elemente sunt mijloacele perfecte pentru propagandă, război informațional și operațiuni de influențare, toate modificând percepțiile cititorilor. În plus, în cadrul mediului dinamic al internetului este foarte dificil de stabilit sursa inițială a unei informații, fapt ce permite răspândirea în siguranță a oricărei idei, fără ca veridicitatea acesteia să poată fi verificată.

Potrivit autorului Timothy L. Thomas, discursul autorităților ruse în mass media oferă o interpretare proprie a evenimentelor și are la bază teoria controlului reflexiv, teoria ce a fost dezvoltată de strategi militari sovietici în anii 1960. Premiza acesteia este relativ simplă, utilizând înșelarea și dezinformarea pentru a modela percepția oponenților despre o situație astfel că selectează în mod voluntar cursurile de acțiune care conduc la îndeplinirea interesului propriu. Președintele Vladimir Putin a învățat această teorie la Școala KGB și a practicat-o pe timpul carierei sale de ofițer KGB/FSB, conceptul său despre mass media fiind asemenea unei ecuații matematice simple: cine controlează mass media, controlează ceea ce aceasta transmite. Teoria controlului reflexiv este o metodă a războiului informațional la niveluri strategic și operațional. În ceea ce privește conflictul F.Ruse cu Ucraina, teoria controlului reflexiv este utilizată, prin intermediul mass mediei controlate de stat, pentru a sprijini strategia F.Ruse de menținere a Ucrainei drept o regiune semiautonomă, cu o independență simulată, de natură formală. Mai concret, aceasta urmărește să influențeze procesele de luare a deciziei ale guvernului de la Kiev, separatiștii pro-ruși, comunitatea internațională și, nu în ultimul rând, poporul rus.

Discursul F.Ruse către Ucraina este, în general, calculat și realizat astfel încât să șantajeze, să discrediteze și să inducă guvernului ucrainean acțiuni care să favorizeze guvernul rus, precum și să plaseze Kievul drept singurul vinovat pentru conflictul din Donbas. Astfel, modelul de comunicare al F.Ruse în raport cu Ucraina se axează pe următoarele teme principale (articolele conexe sunt prezentate în Anexa nr. 1):

încălcarea acordurilor de încetare a focului de către Forțele Armate ucrainene („Ukrainian Army Carrying Out Massed Attacks Against Donbass Militia Positions”);

nerespectarea măsurilor de retragere a armamentului greu din apropierea linei de contact, de către Forțele Armate ucrainene („Ukraine fails to withdraw heavy weapons”);

atrocitățile comise de Forțele Armate ucrainenepe front (reportaj realizat de Perviy Kanal despre presupusa crucificare a unui băiețel de 3 ani de către militari ucraineni în Sloviansk, Ucraina);

vinovăția Forțelor Armate ucrainene pentru doborârea avionului Malaysia Airlines („New Competing Claims On Downing Of MH17”);

fascismul autorităților de la Kiev („Ukraine: Odessa and Mariupol massacres expose true face of fascist Kiev regime”);

rusofobia guvernului ucrainean („Soviet Art Smashed in Ukraine After Controversial New Law Bans Nazi and Communist Symbols”);

nerespectarea drepturilor vorbitorilor de limba rusă din estul Ucrainei („Not a single Russian school to be preserved in Mariupol”);

implicarea militară a SUA în conflictul din estul Ucrainei („US troops arrive in Donbass to kill Russkies”);

prezentarea guvernului de la Kiev drept rău platnic pentru serviciile de livrare gaze naturale din F.Rusă („Ukraine has not paid gas – Russia closes the valves to the EU tomorrow”);

subjugarea guvernului ucrainean de către Occident („USA wants to turn the world into controlled chaos, but fails”);

amenințarea cu eventuale repercusiuni, inclusiv militare, în cazul nealinierii la interesele Moscovei („Putin warns Ukraine not to make any irreversible mistakes”);

decredibilizarea Vestului, învinovățirea acestuia pentru criza din Ucraina („Russian president Vladimir Putin says West to blame for Ukraine crisis, US trying to <remake the whole world>”);

Comunicarea strategică a F.Ruse cu privire la separatiștii pro-ruși din estul Ucrainei se concentrează asupra menținerii acestora în conflict cu autoritățile ucrainene. F.Rusă a lansat următoarele mesaje cheie menite să mențină rebelii în luptă împotriva guvernului ucrainean (articolele conexe sunt prezentate în Anexa nr. 2):

autoritățile ucrainene sunt fasciste, anti-F.Rusă (Prin asocierea mișcării pro-democrație din Ucraina cu fascismul, cu acțiuni anti-ruse și cu o lovitură de stat susținută de Occident, F.Rusă speră să își galvanizeze audiența rusă în spatele politicii sale externe asertive. În mod similar, F.Rusă speră să radicalizeze susținătorii săi din estul și sudul Ucrainei, pentru a-și extinde campania militară din Donbas. Astfel, Putin dorește să discrediteze guvernul ucrainean în ochii Europei și ai NATO.);

acțiunile autorităților ucrainene de a suspenda plățile de la bugetul de stat (inclusiv pensii, alocații pentru copii și ajutoare sociale) către administrațiile locale din Donbas afectează bunul curs al activității administrative, și, implicit, calitatea vieții oamenilor de rând din zonă („Economic Genocide: Ukraine Cuts off Payment of Pensions to One Million Senior Citizens In Donbass”);

legitimitatea cerințelor și acțiunilor separatiștilor din estul Ucrainei și sprijinirea lor de către F.Rusă, atât moral cât și cu ajutoare umanitare;

apropierea F.Ruse de vorbitorii de limba rusă din Ucraina, prin identitatea slavă și ortodoxă comună. F.Rusă are rolul de salvator al vorbitorilor de limba rusă din Ucraina, cea mai bună opțiune pentru populația din Donbas fiind o administrație rusă („Thousands rally in Russia’s southwest to support Russian speakers in Ukraine”).

În cadrul discursului lansat de guvernul rus în mass media, s-a pus, totodată, accent pe pagubele cauzate de război în comunitățile din estul Ucrainei și pe distrugerea vieților oamenilor de rând, pentru a focaliza ura rebelilor și a-i determina să continue să lupte împotriva Forțelor Armate ucrainene,convinși fiind de moralitatea cauzei lor.

Discursul mass mediei ruse în relația cu statele comunității internaționale profită de ceața generată de conflictul din estului Ucrainei și de situația haotică și confuză din zonă, pentru a se plasa într-o poziție neutră, neimplicată în conflictul militar. Practic combinația dintre confuzia politică și cea din zona de conflict facilitează crearea oricărei relatări, pe care F.Rusă o poate difuza pentru orice fel de audiență. În principal, comunicarea F.Ruse către comunitatea internațională urmărește să modeleze percepția externă asupra acțiunilor Moscovei și reacțiile oponenților și se bazează pe următoarele tematici (articolele conexe sunt prezentate în Anexa nr. 3):

nemulțumirea F.Ruse față de sancțiunile internaționale și aplicarea nejustificată a acestora; acest mesaj poate reprezenta o diversiune, deoarece poate determina statele comunității internaționale să continue aplicarea de sancțiuni F.Ruse, distrăgându-le atenția de la o eventuală susținere directă a Ucrainei cu personal, echipament și sprijin financiar, fapt care ar fi, probabil, mult mai eficient decât sancționarea guvernului rus (articolul „Rosneft CEO: anti-Russian sanctions unjustified and illegal”);

Vladimir Putin și F.Rusă sunt puternice, imbatabile („In a war with Russia NATO doesn’t stand a chance”) și pot funcționa independent de comunitatea internațională, preferă însă stabilirea/menținerea unei cooperări și bune înțelegeri, dar în condițiile impuse de F.Rusă;

F.Rusă este un actor neutru în situația din estul Ucrainei, nefiind angajată din punct de vedere militar; conflictul din Donbas nu este o acțiune orchestrată de Moscova, ci este o revoltă antifascistă a vorbitorilor de limba rusă din Donbas („Kremlin: No Russian troops in Ukraine’s Donbass, but there are Russian <citizens>”);

F.Rusă nu este agresivă, ci doar acționează în mod defensive („Russia not attacking West, just defending its interests-Putin”), într-un context politic extreme de complicat, alcătuit din Ucraina care prezintă elemente intens fasciste, din o serie de state occidentale dușmane statului rus, din Europa care se clatină în fața problemelor precum fluxurile de migranți și din SUA care dorește puterea supremă, fără a face compromisuri;

Comunitatea internațională provoacă guvernul rus („Putin says West is provoking Russia into new cold war as <spies> deported”);

Ucraina nu achită datoriile față de F.Rusă pentru livrarea de gaze, îngreunând furnizarea de gaze naturale prin teritoriul ucrainean către state membre ale Uniunii Europene („Putin: Gas supplies to Europe could suffer in 3-4 days if Kiev doesn’t pay”). Astfel de declarații publice au influențat UE în decizia de aplicare de sancțiuni împotriva F.Ruse, în sensul că au diminuat, probabil, nivelul acestora. Totodată, au generat înțelegere din partea UE în momentul deciziei F.Ruse de a suspenda livrarea de gaze naturale Ucrainei, ca urmare a datoriilor neplătite de către Kiev guvernului rus;

anexarea Pen. Crimeea în mod legal, la cererea populației din peninsulă, ca urmare a desfășurării unui referendum legal („West Is Ruled 'By The Gun,' Putin Says As He Annexes Crimea”și „Putin Tells UN Chief That Crimea Referendum Legal”).

Mesajele adresate populației ruse cu privire la situația din Ucraina prezintă, în general, justificări pentru sprijinirea separatiștilor pro-ruși și a operațiilor de luptă din estul Ucrainei, și concentrează/mențin ura populației ruse asupra guvernului ucrainean. Discursul din mass media rusă dorește să evidențieze următoarele idei principale (articolele conexe sunt prezentate în Anexa nr. 4):

întoarcerea Pen. Crimeea la patria mamă/rescrierea istoriei, dreptul istoric de a anexa peninsula la F.Rusă („Putin says Crimea not annexed by Russia, it was <reunified>”);

guvernul ucrainean este fascist, nu reprezintă punctele de vedere ale populației vorbitoare de limbă rusă din est, iar acest guvern „nelegitim” este la putere doar din cauza forței brute a mișcării neconstituționale Euromaidan („Putin calls Ukraine Uprising <Unconstitutional>”);

guvernul rus sprijină material populația vorbitoare de limba rusă din Donbas, oferind ajutoare umanitare („Russia Sends 57th Humanitarian Aid Convoy to Donbass – Emergencies Ministry”);

unitatea rușilor în vremuri tulburi („President Putin urges Russian resilience for hard times”);

susținerea purității spirituale și a valorilor ortodoxe în contrapondere cu desfrânarea Occidentului („What the Russian Orthodox Church can teach the West”).

Tehnici de manipulare utilizate în mass media rusă

Campaniile ruse de dezinformare împotriva Ucrainei sunt dezvoltate pe baza a diverse tehnici, mesajele fiind adaptate în funcție de audiență, fie ea din F.Rusă, estul Ucrainei sau din Occident. Aceste operațiuni folosesc diferite tehnici de manipulare, în funcție de diversele tipuri de produse mass media utilizate, de la videoclipuri, până la știri, emisiuni de tip „talk show”, ziare, reviste sau postări pe platforme de socializare, toate cu scopul de a dezinforma populația, după cum urmează (articolele conexe sunt prezentate în Anexa nr. 5):

simularea susținerii din partea populației

Potrivit Centrului de excelență al NATO pentru comunicații strategice din Letonia, există indicii care susțin ideea că F.Rusă simulează mare parte din suportul populației ruse față de acțiunile autorităților în ceea ce privește conflictul din Ucraina și anexarea Pen. Crimeea. Potrivit experților din cadrul acestui centru, în acest sens sunt utilizate atât mijloacele de informare clasice (ziare, reviste, televiziune, radio), cât și mediul cibernetic, platformele online fiind folosite cel mai mult, însă, deoarece asigură posibilitatea creării de susținători și suport pentru orice idee sau acțiune, indiferent dacă aceasta este imorală sau ilegală. Această susținere simulată este realizată prin diverse tehnici aplicate în spațiul vast al mediului cibernetic, ce mai utilizată fiind crearea de conturi false pe rețelele de socializare, și postarea și diseminarea de mesaje care susțin acțiunile și ideile de politică externă ale guvernului rus. În acest sens, există numeroase raportări despre faptul că F.Rusă și-a creat o armată de experți în domeniul informatic și în creare de conținut propagandistic, care lucrează non-stop într-un război informațional cu occidentul și alte state adverse guvernului de la Moscova. Astfel, pe 24.05.2014 a fost spartă și diseminată (pe website-ul „b0ltai.org”) corespondența unei companii din Sankt Petersburg, F.Rusă numită „Internet Research Agency” în care se regăsesc dovezi despre existența și activitatea unei armate profesioniste de trolli în cadrul acestei companii, precum și despre relația de cooperare dintre respectiva companie și guvernul rus. Rapoarte din mass media sugerează faptul că angajații companiei și-au început activitatea încă dinainte de lansarea operațiunilor militare, aceștia având obiectivul de a scrie câte 100 de postări online în fiecare zi de lucru. Această susținere falsă, lansată în spațiul cibernetic la ordinul autorităților, determină o parte dintre utilizatorii reali să adere și ei la ideile prezentate sub forme care manipulează și atrag simpatia și susținerea acestora. Dat fiind faptul că este dificil de analizat și identificat postările și conturile fictive, față de cele reale, precum și faptul că mediul online oferă avantajul costurilor și al anonimatului, se poate aprecia că războiul informațional se plasează pe o treaptă superioară în clasamentul mijloacelor eficace de manipulare/distrugere/discreditare a adversarului și a devenit, în prezent, poate cea mai importantă armă utilizată de F.Rusă împotriva adversarilor săi.

elaborarea de știri false

Începând cu anul 2014, chiar anterior anexării Pen. Crimeea, în cadrul mass mediei ruse s-a observat o activitate intensă de redactare de știri false în ceea ce privește conflictul dintre F.Rusă și Ucraina, create și prezentate într-o formă care avantajează guvernul rus și interesele acestuia. În acest context, website-ul „stopfake.org”, „lansat la 2 martie 2014, este destinat contracarării acțiunilor de dezinformare a opiniei publice în mass-media, în contextul crizei din Ucraina”, activitatea sa constând în identificarea știrilor care dezinformează și denaturează adevărul și prezentarea lor publicului larg. Un exemplu concret este articolul identificat și prezentat de echipa de la „stopfake.org” la data de 14.10.2016, intitulat „Fals: Lunetiști americani în Donbas”, o știre publicată de RIA Novosti pe 09.10.2016, ce conține „un comunicat al așa-numitei Republici Populare Donețk (RPD), în care se afirmă că în apropierea frontului au fost identificați lunetiști americani. Informația a fost confirmată doar prin declarația făcută de reprezentantul comandamentului operativ al RPD, Eduard Basurin”:

„Serviciul de spionaj al autoproclamatei Republici Populare Donețk a depistat lângă linia frontului șase aruncătoare de mine ucrainene și a stabilit că în Donbas au sosit lunetiști din SUA”, le-a declarat duminică jurnaliștilor comandantul adjunct al comandamentului operativ al RPD, Eduard Basurin. „Lângă localitatea Maiorsk, la o distanță de 1,5 km de linia frontului, lângă pod, au fost depistate șase aruncătoare de mine cu calibrul de 120 mm. În afară de aceasta, serviciul nostru de spionaj a stabilit locul aflării lunetiștilor sosiți din SUA”, a menționat Basurin.

În schimb, jurnaliștii de la „stopfake.org” prezintă adevărul cu privire la implicarea unor soldați americani în conflictul din Ucraina, și anume:

„Cetățeni americani într-adevăr au încheiat contracte cu Ministerul Apărării al Ucrainei. Numai că aceasta a avut loc în primăvara anului 2016, fiind vorba despre trei militari care au decis benevol să lupte de partea Ucrainei”.

De remarcat este faptul că așa-zișii jurnaliști ruși care se ocupă cu elaborarea de știri false utilizează foarte multe detalii în prezentarea faptelor inventate, astfel încât să sporească nivelul de credibilitate al articolelor postate și utilizează câteodată chiar și actori care să susțină anumite evenimente.

introducerea de detalii semnificative în cadrul articolelor postate în mass media rusă, pentru a distrage atenția de la elementele care vin în detrimentul autorităților ruse și a evidenția aspectele pozitive ale acestora, precum și pentru a discredita autoritățile occidentale sau ucrainene:

detalii amuzante prin care se urmărește ironizarea/discreditarea autorităților ucrainene și occidentale;

În cadrul unui articol postat pe website-ul agenției de presă RIA Novosti este postată o fotografie în care liderii Angela Merkel și Francois Hollande sunt îmbrățișați, o ipostază nu tocmai corespunzătoare statutului celor doi. Jurnaliștii de la RIA Novosti ironizează această fotografie, chiar prin titlul articolului, „Porumbeii păcii. Merkel și Hollande salvează onoarea Occidentului la Kiev și Moscova”, sugerând faptul că cei doi sunt îmbrățișați ca doi porumbei îndrăgostiți.

imagini și informații prin care este prezentat președintele rus, Vladimir Putin, în ipostaze care emană putere și impun respect, precum și în opoziție cu reprezentanți slabi ai Occidentului sau Ucrainei;

folosirea de imagini cu cetățeni ucraineni din Donbass, aflați în situații precare, în suferință, stare justificată prin acțiunile autorităților ucrainene, precum și de imagini cu infrastructură distrusă de FA ucrainene;

utilizarea de imagini cu bătrâni/orfani ucraineni salvați de F.Rusă din zona de conflict din estul Ucrainei, pentru a plasa autoritățile ruse într-o lumină favorabilă;

plasarea de elemente religioase în fotografiile din mass media, pentru obținerea încrederii populației creștin ortodoxe, precum iconițe la parbrizul mașinilor cu ajutoare trimise de ruși.

optarea pentru un anumit tip de comunicare, video, orală sau scrisă, în funcție de care dintre acestea servește mai bine planurilor guvernului de la Moscova;

În cazul redactării de știri false, se optează preponderent pentru materiale scrise, deoarece prezintă avantajul de a implica doar autorul necunoscut al articolului, spre deosebire de celelalte tipuri de comunicare, video și orală, care presupun participarea unor actori și jucarea unui scenariu bine stabilit, pentru a simula cât mai bine „realitatea” prezentată. Totodată, în cadrul unui articol scris se pot oferi foarte multe detalii, care deși sunt false pot induce cititorilor un sentiment de credibilitate. Exemple în acest sens pot fi observate pe site-ul „stopfake.org”, care prezintă foarte multe articole din mass media rusă considerate false, majoritatea conținând doar text scris și nu materiale video. Unul dintre acestea este articolul „Fals: Poroșenko susține anularea trenurilor către/din Donbas și construirea unui zid de-a lungul acestei regiuni”, publicat de jurnaliștii de la RIA Novosti la data de 17.05.2017.

În ceea ce privește elaborarea de materiale video false, numeroși analiști din mass media internațională au raportat despre difuzarea în mass media rusă de diverse reportaje în care aceeași persoană, o femeie, este prezentă în roluri diferite, de activist în Pen. Crimeea, rezidentă din Kiev, mama unui soldat ucrainean, rezidentă din Odesa, rezidentă din Harkov, participantă la mișcarea Antimaidan și refugiată din Donețk. În cadrul acestor reportaje, femeia susține, în fapt, aceleași idei, care se referă la agresiunea și slăbiciunea UE și SUA, faptul că Pen. Crimeea este teritoriu rusesc iar F.Rusă este o civilizație sfântă ortodoxă.

De cealaltă parte, materialele mass media în formaturi video și orale sunt adesea utilizate în situațiile benefice, care oferă guvernului rus o imagine pozitivă, prezentând acțiuni și decizii care sunt luate pentru bunăstarea populației și în asentimentul acesteia, și activități militare ce induc buna pregătire și capabilitățile ridicate ale Forțelor Armate ruse, dar și știri care plasează adversarii F.Ruse într-o lumină negativă. Pe site-ul „gazeta.ru” este prezentat un scurt articol împreună cu un videoclip ce arată modul de desfășurare a unui exercițiu cu sisteme de Apărare Anti-Aeriană de tip S-400 al subunităților din cadrul Flotei din M. Baltică.

Totodată, pe site-ul „tvzvezda.ru” este prezentat (31.05.2017) un articol împreună cu un videoclip ce arată lansarea de la bordul Fregatei „Admiral Essen” a trei rachete de tip „Kalibr” asupra pozițiilor organizației teroriste Stat Islamic, situate în apropierea localității Palmira, Siria.

Pe site-ul „gazeta.ru” este prezentat (22.05.2017) un articol împreună cu un videoclip în care președintele ucrainean Petro Poroșenko, aflat în vizită la Complexul memorial „Mormintele Bykivnia”, este huiduit de populație. Același eveniment este însă prezentat în mass media ucraineană (site-ul „ukropnews24.com”) în format text și cu o imagine, fără a se specifica atitudinea negativă a populației față de oficial.

lansarea de știri care exploatează ura/frica/speranța oamenilor, pentru beneficiul guvernului rus;

Utilizatori online pro-ruși folosesc intensiv și sistematic social media pentru a cultiva frica, anxietatea și ura în rândul etnicilor ruși din Ucraina, dar și a altor populații de etnie rusă din afara Ucrainei. Pentru realizarea acestui lucru, sunt diseminate imagini cu presupuse atrocități efectuate de către Forțele Armate ucrainene, printre care persoane civile folosite pentru trafic de organe, arderea de culturi pentru a genera foamete, recrutarea de copii soldați, utilizarea de armament greu împotriva civililor, acte de canibalism, oameni torturați, otrăvirea resurselor de apă sau construirea unor tabere de concentrare la periferia orașului Donețk. Astfel de imagini și informații, fie ele bazate pe adevăr sau pure invenții, adesea sunt diseminate în lumea întreagă, iar o campanie de social media bine organizată poate influența cu ușurință percepțiile și sentimentele unei populații țintă cu privire la Ucraina și poziția acesteia în conflictul din Donbas.

Compania media „LETA” din Letonia a desfășurat o analiză a postărilor de pe rețeaua de socializare Twitter, pe parcursul primelor șase luni ale anului 2014 și a identificat o polarizare între utilizatorii pro-Rusia și cei pro-Ucraina, care se intensifica pe măsură ce conflictul din Donbas escalada. Cercetătorii au apreciat că 12,2% din toate postările legate de conflict erau agresive, referitoarea la victimele generate de conflict și includeau cuvinte precum „fascist” și „ruscist”.

De la inițierea conflictului din estul Ucrainei, mass media a devenit spațiul perfect pentru războiul informațional al F.Ruse împotriva Ucrainei, fiind postate numeroase informații menite să manipuleze și să denigreze guvernul de la Kiev. O astfel de postare reprezentativă este cea a lui Igor Rozovskiy, în care povestește cum, în perioada violențelor din orașul Odesa din luna mai 2014 naționaliști ucraineni nu i-au permis să ajute un bărbat aflat în pericol și că aceștia au avertizat că toți evreii din oraș vor fi uciși. Această postare a fost distribuită pe platforma de socializare „VKontakte” de către 5.000 de utilizatori, în mai puțin de 24 de ore și a fost rapid tradusă în Engleză, Bulgară și Germană. Ulterior, însă, analiști din mass media internațională au descoperit că fotografia de la profilul lui Igor Rozovskiy era cea a unui medic stomatolog care locuia în Caucazul de Nord, fapt care ridică semne mari de întrebare cu privire la natura și veridicitatea informației diseminate de către acest utilizator.

Un alt exemplu în acest sens este o știre prezentată (iulie 2014) de postul rus de televiziune Perviy Kanal care se referea la crucificarea unui băiețel de trei ani de către militari ucraineni, într-o piață publică din Sloviansk, Ucraina. Astfel, materialul cuprinde informații bazate pe declarațiile unei martore, Galina Pyshnyak (la momentul raportării aceasta se afla într-o tabără de refugiați din Regiunea Rostov, F. Rusă), care susținea că ea împreună cu alți cetățeni din Sloviansk au fost aduși cu forța de către militari ucraineni în piața centrală, pentru a asista la execuția publică. Știrea a fost rapid diseminată în social media iar reacțiile nu au întârziat să apară, jurnaliști de investigații (printre care angajați ai postului independent de televiziune TV Dozhd) susținând că informația este falsă. Unul dintre aceștia, jurnalistul Yevgeny Feldman de la ziarul Novaya Gazeta, s-a deplasat la locul desfășurării presupusului incident, unde a întrebat locuitorii despre această atrocitate. Toate persoanele abordate au negat această întâmplare.

lansarea unor idei/întrebări care induc cititorilor îndoială și sugerează aspecte în detrimentul statelor țintă (occident și Ucraina);

Un exemplu concludent este articolul postat pe site-ul postului de televiziune Russia Today (www.rt.com), intitulat „50,000 casualties in Ukraine? German intel calls Kiev’s 6k toll <not credible>” în care este lansată ideea că autoritățile ucrainene raportează un număr de zece ori mai mic de victime ale conflictului din Donbas, decât cel real, fiind o informație preluată de la ziarul german Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung (FAZ): „The German intelligence service estimates the real losses in the Ukrainian civil war at 50,000 dead (civilians and servicemen), which is nearly 10 times higher than reported by the Kiev authorities, German media report. The information comes from a source in German intelligence, who spoke to the Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung (FAZ) newspaper.” În cadrul articolului original, însă, nu este dată nicio sursă concretă, ci doar sunt specificate serviciile germane de securitate, astfel: „According to official data, the war in the east of Ukraine has cost so far 1200 soldiers and 5400 civilians. However, German security circles believe it should be almost ten times as many.”

Un alt exemplu este un articol publicat de agenția de presă „Sputnik news”, care lansează semne de întrebare cu privire la intențiile bune ale occidentului în ceea ce privește rezolvarea conflictului din Donbas. Acest articol este intitulat „For the United States, There's No Business Like War Business” și prin intermediul său se încearcă discreditarea guvernului SUA, lansând ideea că Ucraina și UE sunt niște pioni în lupta SUA împotriva F. Ruse: „Ukraine and the European Union serve as subordinate instruments of US foreign policy. The Europeans are being pushed headfirst toward war. […] Europeans are being convinced of the need for war with Russia, setting them up for the next advance on Moscow and beyond.” Totodată, se evidențiază faptul că SUA beneficiază de pe urma conflictului din Donbas și a situației de securitate fragile din estul Europei prin vânzările ridicate de armament către statele membre NATO: „Last Week, US Deputy Secretary of Defense Robert Wark said that the NATO alliance has come face to face with several potential enemies at once (Russia, China, North Korea and Iran) and called for an increase in defense spending to two percent of GDP by NATO countries. First and foremost, this is a form of direct lobbying of the interests of the American corporations which manufacture weapons to NATO standards. Moreover, it was announced that the already considerable defense spending of the United States would be increased once more in 2016.”

CONCLUZII

Într-o lume non stop conectată cu spațiul online și avidă de informație, se poate aprecia că succesul F.Ruse în lupta pentru putere nu mai depinde atât de mult de nivelul de înzestrare cu armament sau numărul de militari înrolați în Forțele Armate, ci are la bază noul tip de război întreprins în prezent, și anume războiul informațional, un război în care informația este principala unealtă pentru a influența auditoriul. Guvernul de la Moscova a înțeles mai bine decât oricine puterea cuvântului și importanța înțelegerii oamenilor și a motivației acestora pentru a-i manipula astfel încât să susțină/asigure buna desfășurare a operațiunilor militare. Aceste aspecte au fost declarate direct de către Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu: „În ultima vreme, mass-media înglobează foarte multe aspecte și poate aduce prejudicii serioase. Conștientizăm acum că o fotografie, un cuvânt, o cameră de luat vederi, internetul, informația, în general, au devenit un tip de armament, care poate fi bine sau prost utilizat. În prezent, o informație deținută de cine nu trebuie poate deveni o dovadă, un procuror, un judecător, un călău. Nu aș vrea să folosim această armă a mass-mediei într-un mod negativ”.

Preluarea Pen. Crimeea fără confruntări militare cu Forțele Armate ucrainene a demonstrat faptul că influențarea populației locale este un factor cheie în planificarea operațiunii, informația și comunicarea având un rol esențial în buna desfășurare a acțiunilor Forțelor Armate ruse. De evidențiat este faptul că militarii ruși au atins un nivel de profesionalism suficient de înalt pentru a utiliza tactici de luptă moderne, care combină campanii informaționale agresive cu acțiuni de război cibernetic.

Comunicarea F.Ruse în ceea ce privește anexarea Pen. Crimeea și implicarea în conflictul din estul Ucrainei se bazează în principal pe legătura istorică a poporului rus cu cele două zone și cu vorbitorii de limba rusă prezenți atât în Donbas, cât și în Crimeea, din perspectiva fostului Imperiu Rus și destrămarea URSS. Astfel, campaniile informaționale încearcă să inducă auditoriului rus faptul că F.Rusă poate deveni din nou măreața Uniune Sovietică din trecut, făcând apel la emoțiile și speranțele populației, și totodată, făcând prommisiuni de readucere a gloriei și mândriei de a fi rus.

Mijloacele de manipulare sunt variate și atent selectate de guvern pentru asigurarea succesului propagandei. În fiecare situație și pentru fiecare eveniment este utilizată o formă corespunzătoare de transmitere a informației (format video, audio, text, imagini), precum și un spațiu propice (site-uri de știri, platforme de socializare, bloguri, etc). În acest sens, este utilizată noua armată a F.Ruse, o armată de jurnaliști, redactori, troli, blogeri și mulți alții implicați în procesul de informare a cetățenilor, coordonați și controlați direct de guvern. Cei care nu se supun cerințelor autorităților sunt scoși din spațiul public de informare prin intermediul a diverse legi care le blochează sau îngreunează activitatea, sau chiar prin acțiuni de intimidare și violență fizică. În fapt, succesul propagandei depinde, în mare măsură, de controlul asupra mijloacelor mass media, astfel că guvernul rus se focalizează pe acțiuni de constrângere a libertății de exprimare a jurnaliștilor. În consecință, deși regimul politic oficial din F.Rusă este unul democratic, se poate aprecia că modelul rus de comunicare are foarte multe similarități cu acel model tipic regimului comunist, în care guvernul deține controlul total asupra tuturor mijloacelor de informare.

Campaniile informaționale par să dea randament, atât în rândul auditoriului intern, cât și în afara teritoriului rus. Conform unui sondaj efectuat în 2016 de către organizația „Gallup World Poll”, popularitatea lui Vladimir Putin în rândul cetățenilor F.Ruse era la acea dată de peste 80%, fapt care demonstrează eficacitatea războiului informațional desfășurat de guvernul rus. Totodată, principalul element al războiului informațional, știrile false, au foarte mare succes și în rândul statelor din Europa central estică, România ocupînd locul 1 în clasamentul țărilor consumatoare de informații fabricate de F.Rusă (cu un procent de 37%), urmată de Slovacia (12%), Polonia (9%) și Cehia (9%).

Mijloacele de combatere a acestui nou tip de război întreprins de guvernul de la Moscova sunt limitate și încă în dezvoltare, fiind extrem de dificil să se contracareze astfel de acțiuni informaționale, în lipsa unei autorități organizate special pentru acest lucru. Investigarea știrilor false diseminate rapid de mass media rusă este problematică, precum și demonstrarea faptului că acestea nu prezintă adevărul necesită mult timp, efort și resurse din partea statelor țintă (state membre NATO, UE și guvernul ucrainean), a trusturilor independente din mass media, a experților sau chiar a cetățenilor obișnuiți.

Poate unul din mijloacele corespunzătoare pentru a combate războiul agresiv din mass media rusă constă în efectuarea aceluiași tip de acțiuni, în contrapartidă. Cu toate acestea, spre deosebire de lipsa de scrupule a guvernului rus în ceea ce privește dreptul cetățenilor la informare corectă și veridică, politicile statelor Europene sunt îndreptate spre adevăr, democrație și expunerea faptelor reale, fără scenarii inventate, indiferent de repercusiuni. În acest sens, metoda contracarării războiului informațional rus cu aceeași monedă nu poate fi considerată eligibilă. Singurul garant pentru combaterea știrilor false lansate de F.Rusă este timpul, deoarece doar pe măsură ce trece timpul, apar dovezi care neagă minciunile și invențiile, apar informații ascunse și greșeli ale „actorilor” implicați în redactarea de știri false care îi deconspiră.

În ceea ce privește statele UE și NATO, se poate spune că lucrurile evoluează în direcția anagajării a câtor mai multe forțe împotriva războiului informațional rus, iar consumatorii de informație din aceste state sunt suficient de educați pentru a recunoaște sau măcar pentru a se îndoi despre știrile provenite din mass media rusă. Nu același lucru se poate aprecia despre auditoriul rus intern, care este zi de zi bombardat cu materiale informative false, incomplete, inventate, denaturate, și care nu este protejat de nicio autoritate. Din păcate, nu există perspective pentru o îmbunătățire a situației, întrucât guvernul rus a preluat controlul asupra principalelor surse de informare și le blochează și limitează pe celelalte. Probabil singura modalitate de creștere a nivelului libertății media în interiorul F.Ruse implică schimbarea guvernului și președintelui cu persoane din cadrul opoziției care să conducă țara într-un mod real democratic. Dat fiind faptul că acest lucru este puțin probabil la alegerile din anul 2018, viitorul mass mediei ruse pare să devină și mai sumbru din punct de vedere al libertății de exprimare, iar războiul informațional rus va continua să exercite presiune asupra populației interne și asupra statelor țintă, în funcție de interesele strategice ale guvernului.

BIBLIOGRAFIE

ANALYSIS OF RUSSIA’S INFORMATION CAMPAIGN AGAINST UKRAINE, 2015, Riga.

AZAR, Eduard A., 1956, Conflict Escalation and Conflict Resolution in an International Crisis, în COPLIN, W.D., BALAZJ, Jozef apud BUZAN, Barry, 2000, Popoarele, statele și teama (ediția a doua), Editura Cartier Istoric.

BURTON, J.W., 2010, Systems, States, Diplomacy, and Rules, Cambridge University Press.

BECIU, Camelia, 2002, Comunicare politică, Editura Comunicare, București.

BECIU, Camelia, 2000, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Editura Polirom, Iași.

BETEA, Lavinia, 2004, Comunicare și discurs în “limba de lemn” a regimului comunist în Discurs ideologic și comunicare politică, Argumentum, Caietele Seminarului de Logică discursivă, Teoria argumentării și retorică, nr. 3/2004-2005, Editura Fundației Academice AXIS, Iași.

BUGAJSKI, Janusz și DORAN, Peter B., 2016, Lucrarea BLACK SEA RISING Russia’s Strategy in Southeast Europe, Center for European policy Analysis, link: http://cepa.org/files/?id_plik=2096.

BUGRIY, Maksym, 2016, Articolul Russia’s Moves to Gain Dominance in the Black Sea, link: https://jamestown.org/program/russias-moves-to-gain-dominance-in-the-black-sea/.

BURAN, Aleksandr, 2003, Teoria relațiilor internaționale, Suport curs, Chișinău, CEP USM.

BUZAN, Barry; WAEVER, Ole și DE WILDE, Jaap, 1998, Security A New Framework for Analysis.

Canalul de YouTube al agenției de presă „Russia Today”, link: https://www.youtube.com/user/RussiaToday.

KHVOSTUNOVA, Olga, 2013, Articolul A complete guide to who controls the Russian news media, link: https://www.indexoncensorship.org/2013/12/brief-history-russian-media/.

Canalul de YouTube al utilizatorului  Borislav Dakev, link: https://www.youtube.com/watch?v=1ddG4GXJK-E&list=PL2jy6Zyv3fjubVSrAuJtwZX0PDDvA77r0.

CAYROL, Roland apud THOVERON, Gabriel, 1996, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București.

CARTA NAȚIUNILOR UNITE din 26 iunie 1945, link: http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf.

CHIFU, Iulian, Articolul ANALIZĂ Militarizare, condiționare și recrutare în războiul informațional al Rusiei, 2016, link: http://adevarul.ro/international/rusia/militarizare-conditionare-recrutare-razboiul-informational-rusiei-1_578deea05ab6550cb8004641/index.html.

CHOMSKY, Noam, 2003, Hegemonie sau supraviețuire. America în căutarea dominației globale, Editura Antet.

COJOC, Mariana și MUNTEANU, Ana Maria, The space matters. Imagining and mapping of regional development.

COMAN, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom.

Conflict Research Consortium, University of Colorado, USA, International Online Training Program On Intractable Conflict, link: http://conflict.colorado.edu/,

CROSSLEY Lucy, Articolul The 'aggrieved housewife', the 'soldier's mother' and the 'Kiev resident': Did Russian television 'use actress to portray FIVE different women' as it reported normal Ukrainians backed Kremlin, 2014, link: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2574131/How-Russian-television-used-actress-pretend-five-different-people-opposed-revolution-reported-normal-Ukrainians-backed-Kremlin.html.

DOCTOROW, Gilbert, 2016, Articolul Demonizing Russian Media, link: http://www.globalresearch.ca/demonizing-russian-media/5558689.

DOLGOV, Konstantin, Articolul Economic Genocide: Ukraine Cuts off Payment of Pensions to One Million Senior Citizens In Donbass, 2015, link: http://www.globalresearch.ca/economic-genocide-ukraine-cuts-off-payment-of-pensions-to-one-million-senior-citizens-in-donbass/5439254.

DOMENACH, Jean-Marie, 2004, Propaganda politică, Institutul European, Iași.

Donetsk militia ready for ceasefire to prevent further humanitarian catastrophe, link: https://www.rt.com/news/179212-ukraine-militia-ready-ceasefire/.

DOUGHERTY, Jill, 2015, Articolul How the Media Became One of Putin’s Most Powerful Weapons, link: https://www.theatlantic.com/international/archive/2015/04/how-the-media-became-putins-most-powerful-weapon/391062/.

DOUGHERTY, Jill, 2014, Lucrarea Everyone Lies: The Ukraine Conflict and Russia’s Media Transformation, Shorenstein Center on Media, Politics and Public Policy.

Dove of peace. Merkel and Hollande are saving the honor of the West in Kiev and Moscow, 2015, link: https://ria.ru/radio_brief/20150206/1046333159.html.

EVANS, Graham și NEWHAN, Jeffrey, 2001, Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi.

Fals: Lunetiști americani în Donbas, 2016, link: http://www.stopfake.org/ro/fals-lunetisti-americani-in-donbas/.

Fals: Poroșenko susține anularea trenurilor către/din Donbas și construirea unui zid de-a lungul acestei regiuni, 2017, link: http://www.stopfake.org/en/fake-poroshenko-advocates-cutting-off-donbas-and-building-a-wall/.

For the United States, There's No Business Like War Business, 2015, link: https://sputniknews.com/analysis/201502021017652469/.

GADY, Franz-Stefan, 2014, Articolul Cyberwar in the Crimea?, link: https://www.usnews.com/opinion/blogs/world-report/2014/03/07/russias-cyberwar-restraint-in-ukraine.

GERMOND, Basil, 2015, The Maritime Dimension of European Security: Seapower an the European Union, link:https://books.google.ro/books?id=UNK_CQAAQBAJ&pg=PT202&lpg=PT202&dq=russia+wants+to+secure+its+southern+flank&source=bl&ots=wglnip8WFi&sig=oHbxrbZGW2iTcKb3Etzfe6q6Oeg&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiwr4D8yZfTAhXDXhQKHYISC60Q6AEIRTAH#v=onepage&q=Black%20Sea&f=false.

GERSTLÉ, Jacques apud BECIU, Camelia, 2002, Comunicarea politică, Institutul European, Iași.

GINOS, Nathan D., 2010, Lucrarea The Securitization of Russian Strategic Communication,  U.S. Army School of Advanced Military Studies, Defense Technical Information Center, link: http://www.dtic.mil/dtic/tr/fulltext/u2/a536578.pdf.

GLENN Kates, 2014, Articolul New Competing Claims On Downing Of MH17, link: https://www.rferl.org/a/new-competing-claims-on-downing-of-mh17/26760591.html.

GOLDSTEIN, Joshua S. și PEVEHOUSE, Jon C., 2008, Relații Internaționale, Editura Polirom.

Great Britain: Foreign Affairs Committee, Global Security: Russia 25 November 2007, p. 69, Link: https://books.google.ro/books?id=Byj7wp0fgOwC&pg=RA1-PA73&lpg=RA1-PA73&dq=russia+wants+to+secure+its+southern+flank&source=bl&ots=4zNzghjSky&sig=46bUw7w3osoIVJCDWTHk_1dfbA0&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiwr4D8yZfTAhXDXhQKHYISC60Q6AEISjAI#v=onepage&q=Black%20Sea&f=false.

HENTEA, Călin, 2002, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București.

HERJEU, Radu, 2000, Tehnici de Propagandă, Manipulare și Persuasiune în Televiziune.

HERMANT, Norman, 2015, Articolul Inside Russia's Troll Factory: Controlling debate and stifling dissent in internet forums and social media, link: http://www.abc.net.au/news/2015-08-12/inside-russias-troll-factory-internet-forums-social-media/6692318.

HERZOG, Chrisella, 2014, Articolul Political Legitimacy and International Law in Crimea: Pushing the U.S. and Russia Apart, Link: http://www.diplomaticourier.com/political-legitimacy-and-international-law-in-crimea-pushing-the-u-s-and-russia-apart/.

HUREZEANU, Emil, 2015, Pe trecerea timpului, Curtea Veche Publishing, București.

In a war with Russia NATO doesn’t stand a chance, 2015, link: http://russia-insider.com/en/military/war-russia-nato-doesnt-stand-chance/ri8940.

INFOGRAFIC Presa rusă și propaganda Kremlinului, 2015, link: http://www.hotnews.ro/stiri-russia_report-20443039-infografic-presa-rusa-propaganda-kremlinului.htm.

KEGLEY, Charles W., 1975, Analyzing International Relations, Praeger Publishers, New York.

KEVORKOVA, Nadezhda, Articolul A Mormon in the Donbass militia: A volunteer’s motivation beats that of a draftee, 2014, link: https://www.rt.com/op-edge/203731-ukraine-donbass-militia-mormon/.

KISSINGER, Henry, 2013, Diplomația, Editura All.

KOSOLAPOV, Nikolai, 2011, Studii teoretice ale relațiilor internaționale, INSTITUTUL INTEGRARE EUROPEANĂ ȘI ȘTIINȚE POLITICE AL ACADEMIEI DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI, Chișinău.

LANGE-IONATAMISHVILI, Elina și SVETOKA, Sanda, 2015, Lucrarea Strategic Communications and Social Media in the Russia Ukraine Conflict, link: https://ccdcoe.org/sites/default/files/multimedia/pdf/CyberWarinPerspective_Lange_Svetoka_12.pdf.

Lansări de rachete Kalibr în Siria, 2017, link: http://tvzvezda.ru/news/forces/content/201705312140-rqdq.htm.

MARTIN, Griffiths, Fifty Key Thinkers in International Relations, 1999, RELAȚII INTERNAȚIONALE. Școli, curente, gânditori.

MARZALIK, Peter J., 2015, Ukraine Conflict: An Inflection Point of International Security, George Washington University, link: http://www.e-ir.info/2015/05/02/ukraine-conflict-an-inflection-point-of-international-security/.

MASSEY, Doreen, For Space, sagepublications.com.

MAZILU, Dumitru, 2000, Diplomație deschisă și secretă-evoluții caracteristice, în Lumea Magazin nr. 10.

McNAIR, Brian, 2007, Introducere în Comunicarea Politică, Editura Polirom.

MCQUAIL, Denis, 2000, Comunicarea, Institutul European, Iași.

MEMMOTT, Mark, Articolul West Is Ruled 'By The Gun,' Putin Says As He Annexes Crimea, 2014, link: http://www.npr.org/sections/thetwo-way/2014/03/18/291032917/putin-moves-to-annex-crimea.

MILETITCH, Nicolas și ZAKS, Dmitry, Articolul Putin warns Ukraine not to make any irreversible mistakes, link: https://johnib.wordpress.com/2014/04/09/putin-warns-ukraine-not-to-make-any-irreversible-mistakes/.

MILCA, Mihai, 1981, Propaganda politică, Editura Politică, București.

Ministrul Apărării a prezentat exercițiile desfășurate cu sisteme S-400 în Flota din M. Baltică, 2017, link:https://www.gazeta.ru/army/video/2017/01/26/10495205/minoborony_rf_pokazalo_ucheniya_baltiiskogo_flota.shtml.

MIROIU, Andrei, 2006, Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași.

MORRISSEY, Ed, 2014, Articolul Crimea sets referendum on Russian annexation for March 16th, link: http://hotair.com/archives/2014/03/06/crimea-sets-referendum-on-russian-annexation-for-march-16th/.

Most Memorable Moments of Vladimir Putin's Career, 2015, link: https://sputniknews.com/photo/201504261021407540/.

NIGLIA, Alessandro, Lucrarea Protecția Infrastructurii Critice împotriva Provocărilor de Securitate din Domeniul Războiului Hibrid, IOS Press, Olanda, p. 90, link: https://books.google.ro/books?id=1BGhDQAAQBAJ&pg=PA90&lpg=PA90&dq=They+have+manipulated+and+distributed+images+of+purported+atrocities+by+the+Ukrainian+army,+including:&source=bl&ots=dWAguKEC0M&sig=ACk1H3yNbuKtsJ9zGLTGFqaQZDw&hl=en&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=They%20have%20manipulated%20and%20distributed%20images%20of%20purported%20atrocities%20by%20the%20Ukrainian%20army%2C%20including%3A&f=false.

NOSOVSKY, Yuri, 2014, Articolul Ukraine: Odessa and Mariupol massacres expose true face of fascist Kiev regime, link: http://www.pravdareport.com/world/ussr/13-05-2014/127562-ukraine_odessa_mariupol-0/.

Not a single Russian school to be preserved in Mariupol, 2017, link: https://dnipress.com/en/posts/not-a-single-russian-school-to-be-preserved-in-mariupol/.

NEUENDORF, Henri, 2015, Articolul Soviet Art Smashed in Ukraine After Controversial New Law Bans Nazi and Communist Symbols, link: https://news.artnet.com/art-world/ukraine-russia-soviet-artwork-287324.

OSHKALO, Anna, 2015, Articolul Top 10 Russia’s largest media in 2014, link: http://www.russiansearchtips.com/2015/01/top-10-russias-largest-media-2014/.

Pagina de Wikipedia Doreen Massey, link: https://en.wikipedia.org/wiki/Doreen_Massey_(geographer).

Pagina de Wikipedia Membrii NATO, link: https://ro.wikipedia.org/wiki/membrii_nato.

Pagina de Wikipedia Securitization (international relations), link: https://en.wikipedia.org/wiki/Securitization_(international_relations).

Pagina de Wikipedia History of Russian journalism, link: https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Russian_journalism.

Pagina de Wikipedia Russia Today, link: https://ro.wikipedia.org/wiki/Russia_Today.

Pagina Despre Noi a website-ului “stopfake.org”, link: http://www.stopfake.org/ro/despre-noi/.

PAPPALARDO, Joe, 2014, Articolul How to Annex Another Nation's Territory: The Crimean Invasion in 6 Steps, link: http://www.popularmechanics.com/military/a10181/how-to-annex-another-nations-territory-russia-crimea-ukraine-16545791/.

Partea a treia – Agenții, 2014, link: https://b0ltai.org/2014/05/30/%D1%87%D0%B0%D1%81%D1%82%D1%8C-%D1%82%D1%80%D0%B5%D1%82%D1%8C%D1%8F-%D0%B0%D0%B3%D0%B5%D0%BD%D1%82%D1%8B/.

Poroșenko pleacă din rândul oamenilor care strigau <Rușine!>, 2017, link: https://www.gazeta.ru/politics/video/2017/05/22/10685357/poroshenko_ubegaet_pod_kriki_lyudei_brehlo_pozor.shtml.

Poroșenko vizitează Complexul memorial <Mormintele Bykivnia>, 2017, link: http://ukropnews24.com/poroshenko-visited-memorial-complex-bykivnia-graves/.

POSNER, Eric, 2014, The 1997 Black Sea Fleet agreement between Russia and Ukraine, link: http://ericposner.com/the-1997-black-sea-fleet-agreement-between-russia-and-ukraine/.

President Putin urges Russian resilience for hard times, 2014, link: http://www.bbc.com/news/world-europe-30322198.

Putin Denies Being Cartoon Villain, Quashes Story He Set Giant Dog on Merkel, 2016, link: http://russia-insider.com/en/politics/putin-denies-being-cartoon-villain-quashes-story-he-set-giant-dog-merkel/ri12233.

Putin: Gas supplies to Europe could suffer in 3-4 days if Kiev doesn’t pay, 2015, link: https://www.rt.com/news/235459-putin-gas-ukraine-europe/.

Putin acknowledges Russian military servicemen were in Crimea, 2014, link: https://www.rt.com/news/crimea-defense-russian-soldiers-108/.

Putin says Crimea not annexed by Russia, it was “reunified”, 2016, link: https://www.rferl.org/a/putin-says-crimea-not-annexed-was-reunified-with-russia/27996702.html.

Putin says West is provoking Russia into new cold war as „spies” deported, 2014, link: https://www.theguardian.com/world/2014/nov/17/putin-claims-west-provoking-russia-new-cold-war-spies-deported.

Putin Tells UN Chief That Crimea Referendum Legal, 2014, link: https://sputniknews.com/world/20140315188439335-Putin-Tells-UN-Chief-That-Crimea-Referendum-Legal/.

RAWLINGS, Nate, Articolul Putin calls Ukraine Uprising “Unconstitutional”, 2014, link: http://time.com/12161/vladimir-putin-ukraine-russia-crimea/.

Rosneft CEO: anti-Russian sanctions unjustified and illegal, 2017, link: http://vestnikkavkaza.net/news/Rosneft-CEO-anti-Russian-sanctions-unjustified-and-illegal.html.

RUS, Flavius Călin, 2005, Evoluția procesului de comunicare de la forma interpersonală la cea politică și mediatică, Editura Accent.

RUS, Flavius Călin, Strategii de promovare a actorului politic, Suport curs.

Russian president Vladimir Putin says West to blame for Ukraine crisis, US trying to “remake the whole world”, 25.10.2014, link: http://www.abc.net.au/news/2014-10-25/us-trying-to-remake-the-whole-world,-putin-says/5840936.

Russia not attacking West, just defending its interests-Putin, 2014, link: https://www.rt.com/news/215551-russia-not-attacking-west/.

Russia Sends 57th Humanitarian Aid Convoy to Donbass – Emergencies Ministry, 2016, link: https://sputniknews.com/europe/201610271046779418-russia-donbass-humanitarian-aid/.

SCHRECK, Carl, Articolul Odesa Doctor Or Random Dentist? Claims Of Atrocities, Anti-Semitism Face Scrutiny, 2014, link: https://www.rferl.org/a/ukraine-unspun-odesa-doctor-dentist-false-claim/25372684.html.

Site-ul oficial al Roskomnadzor (Serviciul Federal de Control rus în domeniul telecomunicațiilor, tehnologiei informațiilor și comunicațiilor în masă), link: https://eng.rkn.gov.ru/.

Site-ul ONG-ului Reporters Without Borders, link: https://rsf.org/en/ranking#.

Site-ul ONG-ului Freedom House, link: https://freedomhouse.org/report/freedom-press/2016/russia.

Site-ul ONG-ului Roskomsvoboda, link: https://rublacklist.net/.

SOLOVYOV, Dmitry, Articolul Kremlin: No Russian troops in Ukraine’s Donbass, but there are Russian “citizens”, 2016, link: http://www.reuters.com/article/us-ukraine-crisis-russia-military-idUSKCN0WS0EV.

Slavic refugee recalls how a volunteer’s wife and her young son were executed, 2014, link: https://www.1tv.ru/news/2014-07-12/37175-bezhenka_iz_slavyanska_vspominaet_kak_pri_ney_kaznili_malenkogo_syna_i_zhenu_opolchentsa.

Sondajul Economic Problems, Corruption Fail to Dent Putin's Image efectuat de “Gallup World Poll”, 2017, link: http://www.gallup.com/poll/207491/economic-problems-corruption-fail-dent-putin-image.aspx?g_source=World&g_medium=lead&g_campaign=tiles.

STOICIU, Andrei, 2000, Comunicarea Politică. Cum se vând idei și oameni, Editura Humanitas (Libra), București.

TAPLIN, Phoebe, Articolul What the Russian Orthodox Church can teach the West, 2017, link: https://www.rbth.com/arts/people/2017/01/13/what-the-russian-orthodox-church-can-teach-the-west_680411.

TEODOR, Bogdan-Alexandru și NICULA, Valentin-Ionuț, 2012, Propagandă versus Comunicare Politică – Perspective teoretice în era informațională, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr. 2.

TEHRANIAN, Majid, 2001, Ten Commandments for Dialogue,  Toda Institute, link: http://www.peace.ca/commandments4dialogue.htm.

The White House Office of the Press Secretary, Readout of the President’s Call with President Putin, 2014, link: https://obamawhitehouse.archives.gov/the-press-office/2014/03/16/readout-president-s-call-president-putin.

THOMAS, Timothy L., 2004, Lucrarea Russia’s Reflexive Control Theory and the Military, link: http://www.rit.edu/~w-cmmc/literature/Thomas_2004.pdf.

THOMPSON, Nick, 2017, Ukraine: Everything you need to know about how we got here, link: http://edition.cnn.com/2015/02/10/europe/ukraine-war-how-we-got-here/.

Thousands rally in Russia’s southwest to support Russian speakers in Ukraine, 2014, link: https://www.rt.com/news/southern-russia-support-ukraine-641/.

THOVERON, Gabriel, 1999, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București.

TRAN, Vasile și STĂNCIUGELU, Irina, 2003, Teoria Comunicării, Editura Comunicare.ro, București.

Ukraine Security: Up to 50,000 dead, 2015, link: http://www.faz.net/aktuell/politik/ausland/ukraine-sicherheitskreise-bis-zu-50-000-tote-13416132.html#lesermeinungen.

Ukraine fails to withdraw heavy weapons, 20.02.2017, link: http://www.fort-russ.com/2017/02/ukraine-fails-to-withdraw-of-heavy.html.

Ukraine has not paid gas – Russia closes the valves to the EU tomorrow, link: http://www.russia.hr/en/uncategorized/ukraine-has-not-paid-gas-russia-closes-the-valves-to-the-eu-tomorrow/.

Ukraine urges Russia not to accept orphans fleeing war zones, 2014, link: https://www.rt.com/news/172396-ukraine-orphans-evacuation-russia/.

Ukrainian Army Carrying Out Massed Attacks Against Donbass Militia Positions, 2016, link: https://sputniknews.com/europe/201612191048731720-ukrainian-army-ceasefire-breach-lugansk/.

US troops arrive in Donbass to kill Russkies, 2017, link: http://www.pravdareport.com/news/world/ussr/ukraine/25-04-2017/137593-donbass_usa-0/.

USA wants to turn the world into controlled chaos, but fails, 2016, link: http://www.pravdareport.com/world/ussr/ukraine/20-10-2016/135941-controlled_chaos-0/.

Vladimir Putin answered journalists’ questions on the situation in Ukraine, 2014, Link: http://en.kremlin.ru/events/president/news/20366.

Vladimir Putin: Martial Arts Grandmaster, 2013, link: https://sputniknews.com/photo/20131113184683984-Putin-Earns-Honorary-Grandmaster-Title-in-Taekwondo/.

VOLKOFF, Vladimir, 1999, Tratat de dezinformare, Editura Antet, București.

ZENOR, Pierre, 2003, Comunicarea publică, Institutul European, Iași.

50,000 casualties in Ukraine? German intel calls Kiev’s 6k toll “not credible”, 2015, link: https://www.rt.com/news/230363-ukraine-real-losses-german-intelligence/.

Anexa 1 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse cu Ucraina

Anexa 2 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse cu separatiștii pro-ruși din estul Ucrainei

Anexa 3 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse către comunitatea internațională

Anexa 4 – Articole utilizate în studiul principalelor teme în comunicarea F.Ruse cu populația rusă, cu privire la situația din Ucraina

Anexa 5 – Articole utilizate în studiul tehnicilor de manipulare utilizate în mass media rusă

The 'aggrieved housewife', the 'soldier's mother' and the 'Kiev resident': Did Russian television 'use actress to portray FIVE different women' as it reported normal Ukrainians backed Kremlin

Blonde woman seen on television broadcasts as a housewife in Odessa

It is alleged she also appeared as the mother of a soldier in Kiev

Woman appeared in five cities, appealing for help from Russia, it is alleged

Ukrainians have accused Russia of paying 'Putin tourists' to stir trouble

She was named as Tatiana Samoilenko, 40, although now has darker hair

By Lucy Crossley

PUBLISHED: 20:25 BST, 5 March 2014 | UPDATED: 00:49 BST, 6 March 2014

Russian television makers have been accused of using an actress to pose as at least five different women opposed to the revolution in Ukraine. The blonde woman was seen on television broadcasts as an aggrieved housewife in Odessa, describing her terror at the 'pro-fascist' politicians who grabbed power in Ukraine during last month's revolution. However, many social network users were quick to notice that the 'housewife' bears an uncanny resemblance to several other women interviewed – prompting accusations that she is an actress hired to sow discord in Ukraine and stoke pro-Moscow groups to incite people against the Kiev authorities. Allegations: Russian television makers have been accused of using this woman, seen here as a housewife in Odessa, to pose as five different people opposed to the revolution in UkraineSimilarities: Many social network users were quick to notice that the 'housewife' bears an uncanny resemblance to four other women interviewed. It is alleged that the woman, believed to be 40, also appeared as a soldier's mother on the barricades in Kiev, and was seen wrapped in a Russian flag in Kharkov. Ukrainian media outlets, who describe her as a 'well known guest actress', say she has also  appeared in protests in Sevastopol in Crimea and Norocherkassk in Russia. She regularly appeals for Russian help for pro-Moscow Ukrainians, it has been claimed, and speaks of persecution in her country, leading to claims she is a warrior in Putin's propaganda army. Worried mother? It is alleged that the woman, believed to be 40, also appeared as a soldier's mother on the barricades in KievRussian support: She was seen wrapped in a Russian flag appealing for Russian help in Kharkov. Last night, LifeNews website in Russia was alleged to have featured the same woman in a broadcast, where this time she was named as mother-of-three Tatiana Samoilenko. This time she had darker hair, although there was no immediate confirmation of her identity or past history. She told how she had to flee Ukraine with her Russian husband and three young children. However, it is unclear when she actually did so, because if she is indeed the same woman who appeared in previous shows she would have been so busy in recent days being filmed at pro-Russian protests. Ukrainians have accused Russia of paying hired hecklers to stir up dissent or occupy government buildings. Hundreds of 'Putin tourists' are alleged to have flown in since the troubles began in Ukraine. A new guise: Tonight LifeNews website in Russia named her as mother-of-three Tatiana Samoilenko, although this time her hair was darker. 'We are a mixed family, my husband is a citizen of Russia, I am Ukrainian,' she was quoted as saying. 'When those pro-fascist politicians got power, we did not think  for long. We decided to go to Russia. We quickly understood we had no time to waste, or it could get worse.' She told how the family had to leave behind everything – property, good jobs, money on bank accounts, because they were forbidden to take cash out, an allegation Ukrainians say is 'absurd'. She alleged: 'We understood very well that if we leave all we have behind, we would need to start from the very beginning in the new country. There have been accusations that the woman is an actress hired to sow discord in Ukraine and stoke pro-Moscow groups to incite people against the Kiev authorities. Hired hand? Ukrainians have accused Russia of paying hired hecklers, including this woman, to stir up dissent or occupy government buildings. 'Despite of my long experience of working in managerial positions and with two university educations, I am not scared that probably I will have to sweep the floors in a  school.' The woman told how she suffered not only in revolutionary Kiev but also in Russian-speaking Donetsk. 'We were stopped at a checkpoint. People in masks ordered us out of the car. 'We asked "who are you?" They were rude and demanded we speak only Ukrainian.