Specializarea biologie [308314]

[anonimizat] 0-10 ANI, LA SPITALUL DE URGENȚĂ SLATINA

Îndrumător științific:

Prof. Univ. Dr. Nicolae CORNILĂ

aBSOLVENT: [anonimizat]

2015

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I CAPITOL INTRODUCTIV 5

[anonimizat] 7

2.1 Gura 7

CAPITOLUL III ORGANIZAREA MACROSCOPICĂ ȘI MICROSCOPICĂ ALE APARATULUI DIGESTIV 13

3.1 Histostructura generală a tubului digestiv 13

3.2 Cavitatea bucala 14

3.2.1 Organizarea macroscopică și microscopică a cavitații bucale 14

3.2.2 Organizarea macroscopică și microscopică a dinților 16

3.2.3 Organizarea microscopică și macroscopică a limbii 17

3.2.4 Organizarea microscopică și macroscopică a faringelui 19

3.2.5 Organizarea macroscopică și microscopică a esofagului 20

3.3 Cavitatea abdominala 21

3.3.1 Organizarea macroscopică și microscopică a stomacului 21

3.3.1.1 Vascularizația stomacului 24

3.3.2 Organizarea microscopică și macroscopică a intestinului subțire 24

3.3.3 Organizarea microscopică și macroscopică a intestinului gros 27

3.3.4 Organizarea microscopică și macroscopică a apendicelui cecal 29

3.3.4.1 Structura apendicelui 30

3.3.4.2 Vascularizația și inervația apendicelui 30

3.3.5 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A RECTULUI 30

3.3.7 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A CĂILOR BILIARE 35

3.3.8 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A PANCREASULUI 36

3.3.8.1 Histostructura pancreasului 38

CAPITOLUL IV APENDICITA ACUTĂ 39

CAPITOLUL V CERCETĂRI PERSONALE 42

5.1 Investigatii 42

5.2 APENDICECTOMIA 45

5.2.1 Blocul operator 45

5.2.2 [anonimizat]. 46

5.2.3 Soluții dezinfectante : 48

5.3 CAZUISTICA 52

5.3.1 Cazul nr 1 – Pacientul in varsta de 10 ani 52

5.5 REZULTATE SI DISCUTII (STATISTICA 2014 ) 63

5.5.1 Scopul lucrarii 63

CAPITOLUL V – CONDITIILE GENERALE IN CARE S-AU EFECTUAT CERCETARILE SI REZULTATELE OBTINUTE 65

5.1 Materiale si metode 65

5.1.1 Fixarea 65

5.1.2 Spalarea pieselor 65

5.2 SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ SLATINA 66

5.3. CONCLUZII 67

BIBLIOGRAFIE 69

MOTIVATIA LUCRARII 70

Introducere

În prezenta lucrare de licență am efectuat un studiu asupra aparatului digestiv la om, o [anonimizat], unde activez de mai mulți ani.

Acest fapt mi-a permis ca pe lângă datele culese din literatura de specialitate să prezint o serie de observații privind abordarea chirurgicală a apendicelui cecal în situații ce au impus apendicectomia ( [anonimizat], evoluția post intervenție).

Pe baza experienței acumulate și a unor rezultate obținutepe parcursul anilor de activitate în clinica de Chirurgie Infantila propun și unele recomandări care vor putea duce la scăderea suferinței pacienților și la surtarea perioadei de recuperare post operatorie.

[anonimizat].

Mulțumesc domnului Prof.univ.dr. [anonimizat], embriologie

Mulțumesc doamnei Dr. Muntean Mihaela de la Spitalul Județean de Urgența Slatina Departament Anatomie Patologică.

CAPITOLUL I
CAPITOL INTRODUCTIV

Studiul corpului omenesc,ca și al tuturor viețuitoarelor formează obiectul biologiei. Celula este unitatea morfofiziologică și genetică a tuturor organismelor –animale și vegetale.Prin “unitate genetica”înțelegem că orice organism derivă dintr-o celulă și că orice celulă provine dintr-o altă celulă preexistenta (Omnis cellula e cellula). Celula reprezintă cel mai simplu sistem viu,iar denumirea sa provine de la cuvântul latinesc cella –camaruta, dată de Robert Hooke.

Numărul celulelor din organism este incalculabil. Ne-am putea face o idée despre aceasta,dacă ne gândim că numai în scoarta cerebrală cercetătorii apreciază numărul celulelor nervoase la 14- 18 miliarde și că în cei 5 litri de sânge din organismul unui om ar fi aproximativ 25000 miliarde globule roșii. Or, atât scoarta cerebrală, cât și sângele, reprezintă numai niste părti ale organismului.

Dimensiunile celulelor variază de la un țesut la altul, însă în cadrul fiecărui țesut exista o dimensiune constantă,determinată de factorii ereditari. În general, celulele sunt de dimensiuni microscopice. Forma celulelor este de asemenea foarte variată,depinzind de functia pe care o îndeplinesc în organism,de conditiile mecanice determinate de locul pe care îl ocupă în diferite țesuturi etc. Din acest punct de vedere ele pot fi grupate în două categorii: a)celule cu forma schimbătoare (amiboida),cum sunt globulele albe din sânge; b)celule cu forma neschimbătoare (fixa), care prezintă o mare variație, putându-se distinge celule: sferice, ovale, cubice, stelate ,fusiforme etc.

Raporturile dintre celule. Dacă ținem seama de legăturile ce se stabilesc între celulele din organism,acestea sunt de două feluri:celule mobile(libere),cum sunt globulele roșii și globulele albe și celulele asociate,cum sunt cele care alcătuesc diferite țesuturi (epitelial,muscular, nervos,etc). Toate celulele care intră în alcătuirea corpului omenesc provin dintr-o celulă inițială,celula-ou.Prin segmentare,oul dă naștere unui mare număr de celule,care încep să se deosebească între ele,din ce în ce mai mult, atât în ceea ce privește forma,cât și în ceea ce privește structura. Acest proces,prin care celulele rezultate din segmentarea oului dobândesc caractere deosebite, se numește diferențiere celulară. Ca rezultat al diferențierii celulare,în corpul omenesc se formează mai multe tipuri de celule ce îndeplinesc anumite funcții. Diferențierea celulară se manifestă atât în ceea ce privește forma și structura celulei,cât și în caracterul ei fiziologic, adică în însușirea de a îndeplini o anumită funcție în organism. Celulele care se diferențiază în același sens și îndeplinesc aceeași funcție se grupează și formează țesuturi.

Poartă denumirea de țesut o grupare de celule care prezintă aceeași diferențiere morfologică și structurală și aceeași specializare funcțională, indiferent dacă au aceeași origine sau dacă au origini diferite,cu excepția țesutului nervos, care se diferențiază numai din ectoblast. Fiecare țesut îndeplinește o anumită funcție în organism. Dar, un țesut nu funcționează niciodată izolat,ci numai în legatură cu alte țesuturi. Prin gruparea țesuturilor si funcționarea lor împreună, se formează organele. Poartă denumirea de organ o grupare de țesuturi care, funcționând împreună, îndeplinesc o anumită funcție a organismului.Ca exemple,putem cita :inima,ficatul,plamânul,etc. În fiecare organ predomină un anumit țesut, în legatură cu funcția pe care o îndeplinește organul respectiv. Un organ îndeplinește o anumită funcție,dar nici un organ nu poate funcționa izolat, ci în corelație cu alte organe, contribuind la îndeplinirea unei funcții fundamentale a organismului. O asemenea grupare de organe formează un sistem sau un aparat. Prin sistem sau aparat înțelegem o grupare de organe care funcționează împreună și îndeplinesc o funcție fundamentală a corpului. Concepția despre organism,ca un tot unitar, formează astăzi baza fiziologiei omului și deci baza medicinei

CAPITOLUL II

Organogeneza aparatului digestiv

Structurarea aparatului digestiv începe de timpuriu prin apariția intestinului primitiv, din endoblast, care se separă, treptat, de sacul vitelin păstrând o comunicare cu acesta prin canalul vitelin (fig 1.).

Fig 2.1. Dezvoltarea aparatului digestiv:

1 – Endodermul intraembrionar; 2 – Endodermul extraembrionar;

3 – Vezicula vitelină; 4 – Membrana bucofaringiană; 5 – Membrana cloacală;

6 – Alantoida; 7 – Celomul extraembrionar; 8 – Celomul intraembrionar;

9 – Intestinul anterior; 10 – Intestinul mijlociu; 11 – Intestinul caudal

2.1 Gura

Gura primitivă sau stomodeumul se formează printr-o invaginare a ectodermului, fiind despărțită de endodermul faringelui printr-o formațiune epitelială, denumită membrană orfaringiană. Invaginarea ectodermului este indusă de endoderm la sfârșitul gastrulației (fig 2.).

Fig 2.2. Dezvoltarea gurii:

1 – Prozencefal; 2 – Mezencefal; 3 – Rombencefal; 4 – Ectoderm; 5 – Notocord;

6 – Faringe; 7 – Membrana bucofaringiană; 8 – Cavitate pericardică

Gura se conturează mai târziu, după structurarea primordiilor organelor cefalice. Invaginarea ectodermală se formează la nivelul la care extremitatea cranială a intestinului primitiv ce se învecinează cu extremitatea tubului neural.

Epiteliul bucal se invaginează în țesutul mezenchimal sub formă de lamă dentară, din care se vor forma mugurii dentari. Epiteliul va genera organul adamantin, care va produce smalțul dinților, iar papila dentară de origine mezodermică va produce dentina.

În vecinătatea invaginării stomodeale apar muguri care vor forma regiunea cefalică, alcătuiți din mezenchim, acoperit de ectoderm.

Scheletul visceral al extremității cefalice se dezvoltă din mezenchimul situat sub crestele neurale ale extremității cefalice. Acest mezenchim migrează ventral și se condrifică, rezultând astfel arcurile branhiale, despărțite între ele de pungile faringiene. Prima pereche de arcuri branhiale avansează spre linia mediană, generând mugurii mandibulari. Cel de al doilea arc branhial participă la formarea limbii, hioidului și a oscioarelor auditive din urechea medie.

2.1.1 Limba se dezvoltă din endodermul și mezenchimul situate pe podeaua farigelui primitiv. La extremitățile reunite ale arcului branhial I apare un tubercul impar, ce va fi flancat de două proeminențe ovoide, mugurii linguali laterali, care se vor contopi cu tuberculul impar, formând limba. Pe linia mediană, endodermul faringian se invaginează, formând o depresiune, gaura oarbă, ce constituie punctul de plecare pentru dezvoltarea glandei tiroide (fig 3.).

Fig 2.3. Dezvoltarea limbii (după Moore,1973):

1 – Muguri linguali pereche; 2 – Mugure lingual impar; 3 – Foramen caecum;

4 – Copula; 5 – Eminența hipobranhială; 6 – Șanțul laringotraheal;

7 – Eminența epiglotei; 8 – Orificiul laringelui; 9 – Eminențele aritenoide;

10 – Limba; 11 – Papile caliciforme; 12 – Amigdala; 13 – Șanțul terminal;

14 – Foramen caecum; 15 – Epiglota

I – IV – Arcuri branhiale

2.1.2 Faringele primitiv apare ca o dilatație a extremității cefalice a intestinului anterior, ce prezintă pe părțile laterale o serie de proeminențe simetrice numite pungi branhiale (fig 4.).

Fig 3 . Faringele embrionar

1 – 4 – Arcuri branhiale; 5 – Linia de inserție a membranei bucofaringiene;

6 – 9 – Șanțuri endofaringiene

2.1.3 Pungile branhiale apar succesiv, prima pungă dezvoltându-se în vecinătatea arcului mandibular. Ectodermul ce acoperă fundul de sac al pungilor branhiale se invaginează, generând pe suprafața embrionului șanțurile branhiale, ce delimitează între arcurile branhiale, cu funcție morfogenetică. Endodermul pungilor branhiale sau faringiene îndeplinește rolul de inductor, astfel încât în absența acestora nu se formează șanțuri ectodermale.

Fig 2.4. Planșeul faringelui primitiv:

1 – Cartilagiul arcului branhial; 2 – Nerv; 3 – Arc aortic; 4 – Muguri linguali;

5 – Foramen caecum; 6 – Eminență hipobranhială; 7 – Șanț laringotraheal

Prima pereche de pungi branhiale va genera, la animalele terestre, trompele faringo-timpanice. Perechea a treia și a patra de pungi branhiale participă la organogeneza timusului și paratiroidelor. Din podeaua faringelui se dezvoltă tiroida care se deplasează caudal.

2.1.4 Esofagul se dezvoltă din intestinul primar anterior. În primele stadii de dezvoltare, peretele esofagian este alcătuit dintr-un singur rând de celule cubice care proliferează, astupându-i lumenul. Apoi, masa epitelială centrală se lizează, deschizându-se lumenul esofagian. Mai târziu, epiteliul esofagian devine pluristratificat pavimentos.

2.1.5 Stomacul se dezvoltă din porțiunea caudală a intestinului primar anterior, prezentând inițial un ax longitudinal rectiliniu, după care se arcuiește, având mica curbură orientată ventral. Stomacul execută o serie de mișcări morfogenetice care îi permit să capete aspectul și poziția morfologică definitivă. La început, peretele stomacului este alcătuit dintr-un singur rând de celule care vor prolifera, umplând lumenul organului. După o perioadă de timp variabilă, în funcție de specie, păstrându-se un rând de celule prismatice.

2.1.6 Intestinul se formează din porțiunea mijlocie a intestinului primar. Dezvoltarea intestinului mijlociu apare disproporționată față de volumul cavității abdominale, neîncăpând în aceasta, încât are loc „o hernie ombilicală fiziologică”. Această hernie se retrage de timpuriu.

Fig 2.5. Dezvoltarea stomacului și intestinului:

1 – Membrana bucofaringiană; 2 – Stomacul; 3 – Mezogastrul ventral;

4 – Mezogastrul dorsal; 5 – Mugurele hepatocistic; 6 – Membrana cloacală;

7 – Conductul alantoidian; 8 – Canalul vitelin; 9 – Septul transvers; 10 – Cordul

Din intestinul mijlociu se vor dezvolta porțiunea distală a duodenului, jejunul, ileonul, cecumul, colonul ascendent și două treimi din colonul transvers.

Din intestinul posterior se formează restul colonului transvers, colonul descendent, rectul, cele două tremi anterioare ale canalului anal și o mare parte din sinusul urogenital. Toate aceste formațiuni sunt irigate de artera mezenterică caudală.

La extremitatea sa caudală, intestinul posterior se deschide într-o vastă cavitate, denumită cloacă. Cloaca nu comunică cu exteriorul, fiind despărțită de acesta printr-o membrană cloacală sau dop cloacal, formată prin alipirea ectodermului și endodermului fără interpunere de elemente mezodermale. Ulterior, cloaca va fi divizată de un sept uro-rectal în două compartimente, unul dorsal și altul ventral (fig 6. și fig 7.).

Fig 2.6. Cloaca:

1 – Intestinul posterior; 2 – Cavitatea cloacală; 3 – Intestinul cloacal;

4 – Membrana cloacală; 5 – Canalul alantoidian; 6 – Orificiul canalului Wolff

Fig 2.7. Evoluția zonei cloacale:

1 – Intestin posterior; 2 – Pinten perineal; 3 – Rect; 4 – Membrana cloacală;

5 – Tubercul genital; 6 – Sinus uro-genital; 7 – Conduct alantoidian;

8 – Membrana anală; 9 – Membrana sinusului uro-genital; 10 – Pubisul

Din compartimentul dorsal se dezvoltă rectul și cele două treimi anterioare ale canalului anal, iar din compartimentul ventral va rezulta sinusul uro-genital. Membrana cloacală este și ea împărțită în două: – o zonă ventrală, ce va forma membrana obturantă a sinusului uro-genital, și o zonă dorsală, care va forma membrana anală. În jurul membranei anale, proliferează ecto- și mezodermul, ce vor delimita o depresiune, denumită proctodeum sau foseta anală, din care se dezvoltă treimea caudală a canalului anal, care este de origine ectodermică.

2.1.7 Ficatul se dezvoltă din segmentul caudal al intestinului primar anterior, unde epiteliul endodermal se evaginează, formând un diverticul foarte mic. Prin proliferarea celulelor se formează o masă celulară compactă, mugurele hepatic, la care se distinge o porțiune dens structurată, din care se dezvoltă ficatul, și un mic diverticul, din care vor lua naștere căile biliare (fig 8. și fig 9.).

Fig 2.8. Apariția mugurilor ficatului și pancreasului:

1 – Diverticul respirator; 2 – Esofagul; 3 – Stomacul; 4 – Mezogastrul ventral;

5 – Mugure pancreatic; 6 – Mezogastrul dorsal; 7 – Membrana cloacală;

8 – Mugure hepatocistic; 9 – Sept transvers

Fig 2.9. Dezvoltarea ficatului și pancreasului:

1 – Stomacul; 2 – Duodenul; 3 – Mugure pancreatic dorsal; 4 – Mugure pancreatic ventral; 5 – Mugure hepatic; 6 – Vezica biliară; 7 – Canalul hepatic

2.1.8 Pancreasul are origine endodermică, dezvoltându-se prin trei muguri care pornesc din epiteliul duodenal. Doi muguri pancreatici apar în peretele ventral, iar unul apare în peretele dorsal. În primul timp, se organizează mugurele pancreatic dorsal în care predomină celulele endocrine, ce formează insulele pancreatice (Langerhans).

CAPITOLUL III
ORGANIZAREA MACROSCOPICĂ ȘI MICROSCOPICĂ ALE APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv reprezintă totalitatea organelor care realizează digestia, adică transformările fizice și chimice ale alimentelor, pentru a fi făcute absorbabile si asimilabile.

Aparatul digestiv este format dintr-un tub, care se întinde între gură și anus, numit tubul digestiv și dintr-o serie de organe glandulare care-și varsă produșii în acesta, numite glande anexe ale tubului digestiv.

Tubul digestiv prezintă trei porțiuni :

o porțiune ingestivă, ce include organele situate prediafragmatic (gura,faringele si esofagul );

-o porțiune digestivă, situată retrodiafragmatic, ce include stomacul, intestinul subțire și cea mai mare parte a intestinului gros ;

-o porțiune ejectivă, terminală, ce cuprinde rectul și anusul.

Organele glandulare anexe sunt reprezentate de: glandele salivare (al căror produs de secreție se varsă în cavitatea bucală), ficatul și pancreasul.

3.1 HISTOSTRUCTURA GENERALĂ A TUBULUI DIGESTIV

Segmentele tubului digestiv sunt : gura, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire și intestinul gros, iar în planul de organizare a peretelui tubului digestiv include patru tunici: mucoasa, submucoasa, musculara propriu-zisă și tunica externa, reprezentată de adventice sau seroasă.

1) Mucoasa este pătura care căptușește tubul digestiv de la orificiul bucal până la orificiul anal. Ea este formată din epiteliu, corionul și musculara mucoasei.

a) Epiteliul mucoasei are o structură variată, depinzând de funcțiile pe care le îndeplinește segmentul respectiv. Astfel, în cavitatea bucală, faringe și esofag, epiteliul este pavimentos stratificat, iar în restul tractusului digestiv (stomac,intestin ) epiteliul este simplu prismatic.

b) Corionul mucoasei este format din țesut conjunctiv, glande și formațiuni limfoide.

c) Musculara mucoasei cuprinde fibre musculare netede.Țesutul limfoid din corion (diseminat sau agregat în noduli ), formează sistemul limfoid asociat intestinului.

2) Submucoasa este formată din țesut conjunctiv lax, ce cuprinde: un plex nervos submucos, vase sanguine, vase limfatice și uneori glande (ex.în cazul glandelor duodenale).

3) Musculara (sau musculoasa) apare ca o tunică groasă și rezistentă, formată din fibre musculare striate la nivelul faringelui și treimii craniale a esofagului, sau din fibre musculare netede, dispuse în două straturi, unul circular, intern și altul longitudinal, extern. Între aceste două straturi se găsește plexul nervos mienteric, descris de Auerbach.

4) Tunica externă poate fi formată din țesut conjunctiv lax și se numește adventice, în porțiunile tubului digestiv ce nu sunt cuprinse în cavitatea toracică și abdominală ;țesut mezoteliofasciculat sau seroasa.

Histostructura generală a tubului digestiv

3.2 CAVITATEA BUCALA

3.2.1 Organizarea macroscopică și microscopică a cavitații bucale

Cavitatea bucala este primul segment al tubului digestiv, reprezentată de buze, obraji, plafon și podea. În cavitatea bucală sunt situate limba și dinții și se deschid ca anexe, glandele salivare.

Orificiul bucal este delimitat de buza superioară și buza inferioară.

Buzele delimitează orificiul bucal și cuprind în structura lor, de la exterior spre interior : pielea, stratul musculo-aponevrotic-conjunctiv și mucoasa labială.

http://anatomie.romedic.ro/sistemul-digestiv

Figura 3.1

Pielea acoperă fața externa a buzei, apărând fină și elastică.Este formată din: epiteliu stratificat pavimentos cornos, derm și hipoderm.

Cavitatea bucală are o formă ovală, cu diametrul mare îndreptat antero-posterior și este împărțită de arcadele dentare în două părți: – vestibulul gurii, situat în afara arcadelor dentare, fiind cuprins între dinți, gingii, buze și obraji;

-cavitatea bucală propriu-zisă, situată în interiorul arcadelor dentare.

Tavanul cavitații bucale, format din palatul dur și palatul moale este captușit de o mucoasă, formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos și din corion.

Valul palatin este o formațiune musculomembranoasă, mobilă și contractilă, fixată la marginea posterioară a palatului dur. Din mijlocul valului palatin atârnă o prelungire cărnoasă, numită omușor sau lueta.

Corionul mucoasei cuprinde numeroase glande palatine tubulo-acinoase (mucoase sau mixte ) și noduli limfoizi care structurează amigdala palatină. Amigdalele sunt organe limfoide. În cavitatea bucală se găsesc dinții și limba, care împreună cu mușchii masticatori alcătuiesc aparatul masticator.

3.2.2 Organizarea macroscopică și microscopică a dinților

Dinții sunt formațiuni dure, de culoare albă, fixați pe arcadele dentare în niște cavități numite alveole dentare. Unui dinte ei descriu trei porțiuni: coroana, gâtul și rădăcina. Sunt excavați de o cavitate pulpară în care este adăpostită pulpa dentară. Cavitatea pulpară prezintă un orificiu situat la vârful rădăcinii, prin care pătrund în pulpă vasele și nervii.

În componența unui dinte intra formațiuni dure (dentina, smaltul și cementul ) și formațiuni moi (pulpa dentară, ligamentul alveolo –dentar și gingia).

https://www.google.ro/search?q=dinti&biw=1366&bih=653&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=

https://www.google.ro/search?q=dinti&biw=1366&bih=653&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=

Figura 3.2

În cavitatea dentară se găsește pulpa dentară, formată din țesut conjunctiv, vase sanguine și limfatice și terminații nervoase. La periferie, pulpa dentară prezintă niște celule osoase care se numesc odontoblaste, ele produc dentina. Dentina este o substantă tare, în compoziția căreia se găsesc săruri minerale și oseina.

Dentiția la adult este alcătuită din 32 de dinți – 16 așezați pe maxilar și 16 pe mandibulă. Deosebim astfel patru categorii de dinți : incisivi, canini, premolari și molari. Gingia reprezintă o modificare adaptativă a mucoasei bucale, ce reprezintă un inel în jurul gâtului dentar, prin care dinții sunt fixați în alveole. Structura gingiei cuprinde: un epiteliu stratificat pavimentos și un corion reprezentat de un țesut conjunctiv fibros.

Histostructura dintelui

(DELLMANN H., BROWN. E. M –TEXTBOOK OF VETERINARY HISTOLOGY.3rd Ed. Lea and Philadelphia 1992. )

3.2.3 Organizarea microscopică și macroscopică a limbii

Limba se găsește în cavitatea bucală propriu-zisă. Ea are un rol foarte important în digestie, atât ca organ al sensibilitații gustative, cât și ca organ care contribuie la masticație, supt și deglutiție. De asemenea, limba intervine și în articularea cuvintelor.

https://www.google.ro/search?q=anatomia+limbii&biw=1366&bih=616&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=japwVdynCKWd7gbJ4YNg&ved=0CAYQ_AUoAQ#imgrc=KiB5NHWSNk0RyM%253A%3BE0Zd0Fk9rPq6UM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.corpul-uman.com

Figura 3.3

Limba este un organ musculos mobil, ce cuprinde în structura sa un schelet, mușchi striați, glande, vase, nervi și mucoasă. Este așezată pe planseul cavității bucale, fiind fixată prin rădăcină de osul hioid,mandibulă și epiglotă, în timp ce corpul și vârful sunt libere. mucoasa linguală. Limba este acoperită în întregime de mucoasa linguală, care are aceeași structură ca și mucoasa linguală (epiteliu pavimentos stratificat și corion). Corionul mucoasei se densifică, concurând la structurarea aponevrozei linguale. Mucoasa linguală apare netedă pe fața ventrală a limbii, iar pe fața dorsală prezintă papile linguale. În cazul limbii, lipsește submucoasa. Pe suprafața mucoasei se afla papilele linguale în grosimea lor se găsesc glande salivare mici.

Suprafața superioară a limbii este acoperită de papilele gustative, cu diferite forme și dimensiuni.

Papilele filiforme au forma de con și se întâlnesc sub forma unor proiecții ale mucoasei cu vârful ramificat predominant în 2/3 anterioare ale limbii. Papilele filiforme nu conțin muguri gustativi.

Papilele fungiforme au forma de ciupercă, mai mari, însă mai puțin numeroase decât cele filiforme și sunt așezate înaintea ”V”-ului lingual concentrate în special pe marginile limbii.

Papilele circumvalate sunt cele mai mari, de formă cilindrică, în număr de 8-12 înaintea „V”-ului lingual.

Papilele foliate se prezintă sub forma unor pliuri lineare așezate perpendicular preponderent în regiunile posterioare ale marginilor limbii.

Fața inferioară, a limbii, nu prezintă papile ci doar câteva repliuri ale mucoasei linguale. Fraul limbii continuă mucoasa ce acoperă planseul cavitătii bucale și se suprapune cu marginea inferioara a septului mediosagital care separă pe plan intern partea dreaptă de cea stangă a limbii.

Mucoasa ce acoperă suprafața faringiană a limbii prezintă un contur neregulat datorită prezenței nodulilor limfoizi de la nivelul submucoasei. Acești noduli sunt asociați cu amigdalele linguale. Pe suprafața faringiană nu există papile gustative.

3.2.4 Organizarea microscopică și macroscopică a faringelui

Faringele este al doilea segment al tubului digestiv și se află așezat înapoia cavității bucale și nazale și deasupra orificiului superior al laringelui și al esofagului. El este locul unde se încrucișeaza calea respiratorie cu calea digestivă, se întinde de la baza craniului până la deschiderea esofagului și are forma unei pâlnii cu partea mai largă (formixul ) în sus, spre baza craniului și cea îngustată spre esofag, cu care se continuă. De asemenea, faringele mai folosește la ventilația casei timpanului, prin trompa Eustachio, precum și ca rezonator în fonație. Are peretele format din: mucoasă, submucoasă, musculoasă și adventice.

Mucoasa, căptușește cavitatea faringiană (endofaringele), fiind continuarea mucoasei bucale. Este formată din epiteliu și corion.Epiteliul are un aspect morfologic diferit în funcție de cele trei zone ale faringelui: -de epiteliu pavimentos de tip digestiv, în orofaringe; -de epiteliu psedostratificat cilindric ciliat, în nazo – faringe și laringo –faringe.

Corionul are o structură complexă fiind relativ tristratificat prezentând : un strat superficial cu numeroși acini glandulari și numeroase elemente limfoide care structurează amigdalele faringiene ; un strat mijlociu format din țesut conjuctiv lax; un strat profund ce cuprinde o rețea de fibre elastice.

Submucoasa (denumită propriu submucoasă, întrucât nu există muscularis mucosae ), cuprinde țesut conjuctiv fibros, ce realizează o aponevroză faringiană pe care se însera mușchii faringelui, care sunt de tip striat.

Adventicea faringelui sau tunica conjunctivă de înveliș, se află la exterior.

(LIGIA DIACONESCU –LUCRARI PRACTICE DE HISTOLOGIE. AMD, BUCURESTI,1990.)

3.2.5 Organizarea macroscopică și microscopică a esofagului

Esofagul este un organ tubular ce realizează legătura dintre faringe și stomac. Când este gol, are aspectul unui tub turtit, iar când trec alimentele prin el, se lărgește și prezinta trei portiuni : cervicală, toracală și abdominală. Joncțiunea faringo-esofagiană se realizează brusc. Esofagul are în structura peretelui său patru tunici: mucoasa, submucoasa, musculoasa si adventicia (in partea cervicală ) sau seroasa (in porțiunile toracală și abdominală ).

Mucoasa esofagiană este continuarea mucoasei faringiene și căptușește esofagul. Ea prezintă aceeași structură anatomică ca și mucoasa bucală și cea faringiană (epiteliu pavimentos stratificat, corion, glande seromucoase și un strat subțire muscular –musculatura mucoasei ) și formează cute ce permit dilatarea lumenului esofagului la trecerea bolului alimentar.

Musculara mucoasei cuprinde mănunchiuri de fibre musculare netede, dispuse spiralat pe toata lungimea esofagului.

Submucoasa cuprinde :

-țesut conjunctiv lax, cu multe fibre elastice foarte vascularizat și inervat ;

-glande submucoase tubulo-acinoase, mucoase, simple sau ramificate.

Musculoasa propriu-zisă apare slab dezvoltată și cuprinde atât fibre musculare striate cât și fibre musculare netede. Dispunerea pe două straturi (unul circular intern, altul longitudinal extern ).

http://anatomie.romedic.ro/esofagul

Figura 3.4

Adventicea prezentă în porțiunea cervicală a esofagului, este formată din țesut conjunctiv lax, cu numeroase formațiuni vasculare, nervoase și limfatice. Seroasa este formată din țesut mezoteliofasciculat și este prezentă în portiunea intratoracală și intraabdominală a esofagului.

3.3 CAVITATEA ABDOMINALA

Sub diafragmă se află cavitatea abdominală, care are o formă ovoidală, cu partea voluminoasă îndreptată în sus.

Dispozitia organelor și a pliurilor peritoneale împarte cavitatea abdominală în trei etaje:

etajul supramezocolic,

etajul submezocolic,

etajul pelvian.

Etajul supramezocolic, numit și etajul toracoabdominal, se află în cavitatea superioară a cavitătii abdominale. Este cuprins între cupola diafragmului și fața superioară a colonului și mezocolonului transvers. În acest etaj se află situate: ficatul, pancreasul, splina, stomacul și o parte din duoden.

Etajul submezocolic sau inframezocolic începe de la colonul și mezocolonul transvers și se întinde până la strâmtoarea superioară a bazinului. Este acoperit de marele epiploon și cuprinde intestinul gros și jejunoileonul.

Etajul pelvian sau etajul inferior cuprinde restul cavității abdominale, începând de la strâmtoarea superioară a bazinului în jos. El are o dispoziție diferită la bărbat și la femeie. În timp ce la bărbat este ocupat numai de rect și vezica urinară, la femeie, uterul se interpune între vezica urinară și rect, împărțind în felul acesta etajul pelvin în două cavități: cavitatea preuterină și cavitatea retrouterină

3.3.1 Organizarea macroscopică și microscopică a stomacului

Stomacul, este segmentul cel mai larg al tubului digestiv, se află in cavitatea abdominală, în partea stângă, subdiafragm, în loja gastrică și are poziție verticala (la omul viu).

Stomacul este plasat între esofag și intestinul subțire, când este gol are o formă tubulară, exceptând porțiunea lui superioară, care este dilatată sub formă de pungă, situată deasupra unei linii trase prin orificiul de deschidere a esofagului în stomac. Structura stomacului este adaptată principalelor sale funcții: de rezervor, pentru alimente și de digestie (asigurată de sucul gastric ).

Anatomic, la nivelul stomacului se descriu patru regiuni :

regiunea cardiei, care cuprinde peretele stomacului din vecinatatea deschiderii esofagului,

regiunea fundică, care cuprinde partea dilatată a stomacului,

corpul stomacului, care cuprinde porțiunea verticalizata a stomacului incluzând mica și marea curbură,

antrul piloric, regiune situată în vecinatatea orificiului piloric.

STRUCTURA MICROSCOPICĂ A STOMACULUI

https://www.google.ro/search?q=stomacul

Figura 3.5

Peretele stomacului este constituit din patru tunici, care considerate de la exterior spre interior sunt:

1) Tunica seroasă. Această tunică este formată din peritoneul visceral. Seroasa învelește stomacul aproape în întregime, lăsând neacoperită, la nivelul ligamentului gastrofrenic, numai o mică porțiune care vine în raport direct cu diafragmul. Ea se continuă cu elementele de susținere și fixare ale stomacului, alcătuind epiploonul gastrocolic, gastrohepatic și ligamentul gastrofrenic.

2) Tunica musculară este alcătuită din fibre musculare netede, așezate în trei straturi : un strat extern format din fibre longitudinale, un strat mijlociu circular și un strat intern dispus oblic.

Paturile de fibre musculare alunecă unele față de altele, ceea ce permite destinderea și relaxarea pereților stomacului atunci când acesta este plin sau gol.

3) Tunica submucoasă este formată din fibre conjunctive și fibre elastice. Ea conține numeroase celule adipoase, mastocite, limfocite și eozinofile, plexuri nervoase (plexul lui Meissner), vase de sânge și limfatice.

4) Tunica mucoasă, numită și mucoasa stomacală, se caracterizează prin aceea că este prevazută cu numeroase cute longitudinale anastomozate, numite plici gastrice. Mucoasa are o grosime de circa 2 mm și este formată dintr-un epiteliu cilindric simplu, printre care se află glande unicelulare, care secretă mucus și dintr-un corion, în grosimea căruia se găsesc numeroase glande gastrice, care alcătuiesc aparatul secretor al mucoasei. După poziția lor, după structura și funcțiile pe care le îndeplinesc, glandele gastrice sunt de trei tipuri:

Celulele din epiteliul mucoasei gastrice

A) Glande fundice, care sunt glandele principale ale stomacului, numite și glande proprii și se află situate în regiunea fundică a corpului stomacului. Sunt glande tubuloase ramificate sau simple și secretă acid clorhidric,pepsina, labferment și mucina.

B) Glandele cardiale, situate în mucoasa regiunii orificiului cardia, sunt glande tubuloase ramificate sau simple și secreta lipaza stomacală și lichid alcalin bogat în mucină.

C) Glandele pilorice, situate in regiunea pilorică, sunt glande tubuloase sau simple și secretă labferment și mucină.

Stomacul este menținut în poziție prin continuitatea sa cu esofagul și intestinul subtire, prin peritoneu, prin legăturile pe care le are cu organele vecine și prin presa abdominală.

3.3.1.1 Vascularizația stomacului

Arterele pătrund în peretele stomacului la nivelul micii și marii curburi, dând naștere la ramuri care se distribuie pe fața lui anterioara și posterioară. Ele ajung la nivelul submucoasei care formează un plex arterial (plexul lui Heller). De aici pornesc două tipuri de ramuri mici unele se îndreaptă către exterior și se capilarizează la nivelul tunicii musculare și altele perforează musculatura mucoasei formând o rețea de arteriole în mucoasa care se capilarizează în jurul glandelor gastrice. Ele formează apoi o rețea capilară densă imediat sub epiteliul de suprafață dând naștere la venule.

Vasele limfatice i-au naștere ca funduri de sac în septurile conjuntive ale cironului formând un prim plex subglandular. Din acest plex pornesc ramuri care formează în tunica submucoasă un al doilea plex caracterizat prin prezența unor vase limfatice mari. Ele se continuă cu altele mai mici în tunica musculara, formând un al treilea plex. Urmând traiectul vaselor ele trec apoi în nodulii limfoizi de pe mica și marea curbură. Vasele limfatice mari din submucoasă și musculară sunt prevazute ca valvule, iar pereții lor sunt delimitați de un strat subțire de fibre musculare netede.

3.3.2 Organizarea microscopică și macroscopică a intestinului subțire

Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv, ajungând la 6-8 metri. Începe de la orificiul piloric al stomacului și se întinde până la vulva ileocecală. Pentru a avea loc în cavitatea abdominală, prezintă un traiect foarte sinuos. Diametrul său este de circa 5 cm la pilor și scade la 2 cm la extremitatea terminală. Intestinul subțire este împărțit în două porțiuni : duodenul și jejunoileonul sau intestinul mezenterial.

Duodenul începe la pilor și se termină la unghiul duodenojejunal. El are forma de potcoavă, cu o lungime de 25-30 cm și este segmentul fix al intestinului subțire, neputând să-și schimbe poziția, fiind în cea mai mare parte retroperitoneal și fixat de peretele posterior al abdomenului.

Concavitatea sa înconjoară capul pancreasului și în ea se deschid canalul pancreatic (Wirsung) și canalul Coledoc, printr-o proeminentă mamelonară, papila mare, în grosimea căreia se află ampula Vater sau ampula hepatopancreatică. Deasupra acesteia (circa 2 cm) se află o altă papilă mai mică unde se deschide canalul accesoriu al pancreasului Santorini.

Jejunoileonul sau intestinul mezenterial este porțiunea cea mai lungă a intestinului subțire. Începe de la unghiul duodenojejunal și ține până la valvula ileocecală.

Deși din punct de vedere structural, porțiunea intestinului cuprinsă între duoden și intestinul gros nu prezintă nici o deosebire, totuși acest segment a fost împărțit în jejun și ileon.

Jejunoileonul se deosebește de duoden prin faptul că prezintă o mare mobilitate, de aceea se mai numește și intestinul mobil. Mobilitatea se datorează suspendării acestei părți de peretele abdominal, printr-un mezeu –mezoul intestinul subțire.

Ultima porțiune a intestinului subțire, ileonul, se termină în fosa iliacă dreaptă a abdomenului, deschizându-se în intestinul gros prin orificiul ileocecal.

3.3.2.1 Structura intestinului subțire

Peretele intestinului subțire este format din patru tunici fundamentale ale tubului digestiv: seroasă, musculară, submucoasă și mucoasă, ca și peretele stomacului.

1) Tunica seroasă este alcătuită dintr-o lamă de țesut conjunctiv lax și alcătuiește tunica externă a intestinului. La nivelul jejunoileonului formează mezoul intestinului, care leagă intestinul subțire de peretele posterior al cavitătii abdominale.

2) Tunica musculară se află sub seroasă și este formată din două paturi de fibre musculare netede : una în afară, în care fibrele sunt dispuse longitudinal și alta în interior, în care fibrele sunt dispuse circular.

3) Tunica submucoasă se află sub tunica musculară și este continuarea submucoasei stomacală și găsim fibre conjunctive și elastice, printre care se află vase sanguine, limfatice si plexul nervos Meissner. La nivelul duodenului se află și glandele Brunner.

4) Tunica mucoasă căptușește intestinul și reprezintă aparatul secretor și de absorție al intestinului subțire. Ea este formată dintr-un epiteliu simplu, ale cărei celule are platoul striat și dintr-un corion,care prezintă și elemente musculare. Mucoasa intestinală formează niște cute transversale, care se numesc valvule conivente sau plici circulare(Kerkring).

Valvulele conivente măresc de două ori suprafața internă a intestinului subțire, acestea având importanță în procesul de absorbție a alimentelor. Pe valvulele conivente se găsesc niște formațiuni care se numesc vilozități intestinale.

Vilozitatea intestinală fiind formată din mucoasă, are la suprafață un epiteliu simplu, iar în interior corionul. Printre vilozități se deschid în niște cripte, orificiile a numeoase glande, care se numesc glande intestinale. Aceste glande se găsesc în grosimea mucoasei și sunt de două feluri : glandele Lieberkűhn și glandele Brunner.

Glandele Lieberkűhn sunt glande tubuloase simple și se găsesc răspândite pe toata întinderea mucoasei intestinale.

Celulele din epiteliul mucoasei intestinale

sursa : http://anatomie.romedic.ro/sistemul-digestiv

Figura 3.6

Glandele Bruuner sunt glande mucoase tubuloacinoase ramificate, răspândite numai în duoden de aceea li se mai spune și glande duodenale. Glandele Brunner sunt formate dintr-un acin și un canal excretor.

3.3.3 Organizarea microscopică și macroscopică a intestinului gros

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El continuă intestinul subțire și se întinde de sub valvula ileocecală până la orificiul anal. Este așezat pe părțile marginale ale abdomenului, în jurul masei formate de intestinul subțire, luând forma literei „U” răsturnat, alcătuind cadrul colic.

Intestinul gros prezinta trei porțiuni: cecul, colonul și rectul. În structura intestinului gros întâlnim cele patru tunici: seroasă, musculară, submucoasă și mucoasă.

1) Tunica seroasă este alcătuita dintr-un strat subțire de țesut conjunctiv acoperit de mezoteliu.

2) Tunica musculară este formată din două paturi de fibre musculare netede unul, intern circular și unul, extern longitudinal. Acest aspect poate fi atribuit așezarii fibrelor musculare în benzi longitudinale, situate la aceeași distanța, denumite tenii. La joncțiunea dintre ileon și cecum în stratul circular, există două ridicături denumite valvulele lui Bauhin, în constituția cărora intră submucoasa și mucoasa. Ele alcătuiesc un adevărat sfincter care controlează trecerea conținutului din intestinul subțire în intestinul gros.

3) Tunica submucoasă este alcătuită din țesut conjunctiv lax. Nu prezintă particularități fața de celelalte segmente.

4) Tunica mucoasă are o suprafață netedă lipsită de pliuri și vilozitați, care se opresc la valvula ileocecală. Există în schimb glande tubulare care se întind în toata grosimea mucoasei.

Epiteliul de acoperire al mucoasei se întinde până în fundul criptelor și este alcătuit dintr-un singur rând de celule. Întâlnim aici cinci tipuri diferite de celule:

-celule mucoase,

-celule cu platou striat sau absorbante,

-celule migratoare,

-celule endocrine

-celule multiveziculare.

Celulele mucoase sunt extrem de numeroase în glande unde reprezintă majoritatea populației celulare.

Celulele absorbante sunt asemănătoare cu enterocitele, au rol in absorbția apei, putând absorbi și mici cantități de principii nutritive.

Celulele endocrine reprezentate în special prin celule argentafine, rare în intestinul gros cu exceptia apendicelui.

Celulele multiveziculare se caracterizează prin prezența unui apex îngust care prezinta numeroși microvili proeminenți, ce se extind în lumenul intestinului.

Sursa : http://anatomie.romedic.ro/sistemul-digestiv

Figura 3.7

Membrana plasmatică prezintă falduri care se interdigitează cu cele învecinate și cu numeroși desmozoni. Citoplasma prezintă vezicule ce conțin numeroase granule. Mitocondriile sunt absente în regiunea apexului și sunt alungite în porțiunea bazală. Reticulul endoplasmatic este slab dezvoltat.

Celulele migratoare includ limfocite, leucocite granulare, mastocite, celule plasmatice și leucocite globulare. În citoplasmă sunt prezente granule ce prezintă o matrice de densitate moderată și membrane de tip” unit,,, altele prezintă figuri mielinice frecvent, membranele peri granulare sunt discontinue. Nucleul acestor celule este excentric, iar dintre celelalte organite reticulul endoplasmatic slab dezvoltat este reprezentat prin cisterne alungite, ribozomi liberi numeroși, mitocondrii alungite, aparat Golgi bine dezvoltat perinuclear. Epiteliul de acoperire se continuă cu glandele tubulare, unde celulele cilindrice cu platou striat devin mai rare, iar celulele mucoasei extrem de numeroase.

(STEVENS A., LOWE J. HUMAN HISTOLOGY,3TH.ED., ELSEVIER MOSBY, PHILADELPHIA,2005.

3.3.4 Organizarea microscopică și macroscopică a apendicelui cecal

Apendicele vermiform este un segment primitiv, transformat în organ limfoid și are structura generală identică cu cea a intestinului gros cu mici particularități. El este așezat în fosa iliaca dreaptă.

http://anatomie.romedic.ro/apendicele

Figura 3.8

3.3.4.1 Structura apendicelui

1) Tunica seroasă ia denumirea de peritoneul apendicular, ce îl acoperă în totalitate ulterior mezoapendicele care se ancorează la cecum și porțiunea terminală a ileonului.

2) Tunica musculară prezintă fibrele longitudinale care formează stratul extern continuu din prelungirea teniilor cecului și fibre circulare grupate în stratul intern. Musculatura se subțiază catre vârful apendicului.

3) Tunica submucoasă conține țesut limfoid și numeroase celule adipoase.

4) Tunica mucoasă alcătuită din epiteliu, glande, corion și musculara mucoasei, este mai groasă aici ca în restul intestinului. Mucoasa pe lângă glandele Lieberkűhn și celule argentafile endocrine prezintă și numeroși foliculi limfatici, amplasați la nivelul corionului, de unde se extind către submucoasă.

3.3.4.2 Vascularizația și inervația apendicelui

Artera apendiculară prezintă variații în ceea ce privește originea sa, de cele mai multe ori provenind din artera ileocolică, ram din artera mezenterică superioară.

Vena apendiculară – vena ileocalică, tributară venei mezenterice superioare. Limfaticele colectează limfa în limfonodulii apendiculari ileocecali, mezenterici superior, ajungând până la limfonodulii retroduodenopancreatici.

Ramurile nervoase ale apendicelui derivă din ganglionii celiac și mezenteric superior pentru fibrele simpatice și din nervul vag pentru fibrele parasimpatice.

3.3.5 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A RECTULUI

Prezintă în mod particular glande Lieberkűhn mai lungi, delimitate aproape în întregime de celule mucoase.Țesutul limfoid este abundent în corion reprezentat prin foliculi solitari sau infiltrate difuze. Calibrul și traiectul său nu sunt uniforme. Prima porțiune a sa, care este continuarea colonului sigmoid, este dreaptă și are dimensiuni destul de mari, este ampula rectală. Aceasta se continuă cu o porțiune relativ dreaptă, numită, canalul anal. La nivelul rectului, tunica musculară nu mai formează tenii. Fibrele musculare sunt uniform repartizate în pereți, ca și în intestinul subțire. Tunica seroasă este înlocuită de adventite.

https://www.google.ro/search?q=rectul+imagini&biw

Figura 3.9

Canalul anal – ultima porțiune a intestinului gros se caracterizează prin urmatoarele particularitați:

1) Submucoasa canalului prezintă o bogată vascularizație. Venele în special sunt dezvoltate, putând forma hemoroizi interni care dacă se dilată excesiv împing mucoasa în spre lumenul anal.

2) Mucoasa prezintă mai multe pliuri longitudinale permanente, denumite colonete rectale, care se termină în vecinătatea orificiului anal. Ele conțin musculatura netedă, o arteră și o venă. Deasupra valvulelor, anala mucoasă este asemanatoare cu cea descrisă la intestinul gros. La nivelul valvulelor, epiteliul devine de tip pavimentos stratificat, nekeratinizat, care în vecinatatea orificiului anal se transformă în epiderm. Aici apar fire de păr, glande sebacee și sudoripare. Musculatura mucoasei dispărând treptat spre valvele anale.

3) Musculara este bine dezvoltată în canalul anal. Din stratul circular intern i-a naștere sfincterul anal intern, care este acoperit de stratul longitudinal ce se continuă cu țesutul conjunctiv. Sfincterul anal este format din mușchi scheletari. Distribuția formațiunilor vasculare, precum și distribuția nervilor sunt aceleași ca și la intestin.

(CARUNTU I.D., COTUTIU C HISTOLOGIE. TESUTURI FUNDAMENTALE,ED. GR,T.POPA, UMF IASI, 2004.)

3.3.6 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A FICATULUI

Ficatul este o glandă amficrină, hepatocitele elaborând atât bila (ca secreție externă), cât și unele substanțe necesare metabolismului intermediar pe care le eliberează direct în sânge (ca secreție endocrină).

Structura ficatului

Ficatul are origine endodermică și prezintă funcții multiple, intervenind în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, enzimelor, sărurilor minerale și vitaminelor. Ficatul este organ de stocaj pentru un număr mare de factori activi (vitamine, hormoni), pentru anumiți constituenți celulari (glicogen, enzime). Ficatul participă la sinteza și înmagazinarea unor proteine plasmatice (protrombina, fibrinogen). Ficatul este un rezervor de sânge și un organ de excreție, prin intermediul lui eliminându-se unii produși ai metabolismului intermediar sub formă de pigmenți biliari, colesterol și uree.

Ficatul reprezintă aproximativ 2 – 3 % din greutatea corporală, fiind format din circa 300 miliarde de celule, din care 200 miliarde sunt celule intens active. Distrugerea sau extirparea totală a ficatului determină moartea animalului. Ficatul are o foarte mare capacitate de regenerare încât, în cazul în care se pierde funcțional sau anatomic (prin extirpare), 70 % din parenchim, are loc o refacere completă a organului.

Structura histologică a ficatului cuprinde capsula și parenchimul hepatic.

Capsula (capsula Glisson) sau tunica fibroasă delimitează ficatul, fiind formată din țesut conjunctiv fibros. Este dublată la exterior de subseroasă și de seroasa peritoneală viscerală. La nivelul hilului, capsula pătrunde în ficat odată cu vasele sanguine (artera hepatică și vena portă), cu vasele limfatice și cu nervii.

În interiorul ficatului, țesutul conjunctiv formează septe sau travei portobiliare ce împart parenchimul în lobuli și adăpostește sistemul de conducte biliare și formațiunile vasculare intrahepatice.

Lobulul hepatic are o formă de trunchi de piramidă cu baza mare, de obicei hexagonală, orientată spre capsulă și baza mică străbătută de vena centrolobulară. Pe secțiuni histologice transversale, lobulii hepatici apar sub forma unor câmpuri pentagonale sau hexagonale, axate pe o venă centrolobulară. La nivelul de contact dintre doi sau mai mulți lobuli învecinați, se delimitează un spațiu relativ triunghiular, denumit spațiul port sau spațiul Kiernan. În spațiile porte se găsesc patru structuri tubulare: – ramura interlobulară a venei porte, cu lumen larg și perete foarte subțire; – ramura interlobulară a arterei hepatice, cu lumen mic și perete gros; – un canalicul biliar; – vase limfatice

Lobulul hepatic clasic prezintă trei zone concentrice: o zonă periferică, o zonă mijlocie și o zonă centrală, diferite ca poziție și ca repartiție topografică a enzimelor.

Zona periferică sau portală este situată în apropierea spațiului port, fiind adiacentă vaselor perilobulare. Este regiunea cea mai bine irigată și cuprinde elementele celulare care asigură citogeneza și regenerarea parenchimului.

Zona mijlocie sau medio-lobulară cuprinde hepatocite diferențiate, care asigură funcțiile specializate ale ficatului.

Zona centrală sau pericentrolobulară cuprinde celule îmbătrânite sau uzate, care se dezintegrează și mor. Celulele zonei centrale sunt, în general, specializate pentru funcția de stocaj (glicogen, grăsimi, pigmenți).

În afara lobulului hepatic clasic (morfologic), la nivelul ficatului se mai descriu două unități funcționale: lobulul port și acinul hepatic.

– Lobulul hepatic port este centrat pe un canal biliar din spațiul port și cuprinde totalitatea unităților secretorii, indiferent de localizarea lor, care sunt tributare aceluiași conduct biliar. Limita lobulului port este reprezentată de o linie imaginară ce unește între ele cele trei vene centrolobulare ale celor trei lobuli clasici adiacenți, venele marcând vârfurile triunghiului.

Un lobul port este format din câmpuri secretorii care aparțin lobulilor clasici adiacenți, cuprinzând parenchimul hepatic din trei lobuli clasici diferiți. Lobulii portali sunt unitățile cu secreție externă ale ficatului.

– Acinul hepatic cuprinde totalitatea hepatocitelor irigate de același vas, care își varsă bila în același canal biliar. Acinul hepatic este constituit din două arii triunghiulare, situateîn doi lobuli clasici adiacenți, ale căror vârfuri se găsesc pe venele centrolobulare, iar bazele lor vin în contact.

Acinii hepatici sunt unități mai mici decât lobulii, ei intrând ca elemente constitutive atât în structura lobulului clasic, cât și în structura lobulului portal. Noțiunea de acin hepatic explică, în mod integrativ atât funcția de glandă cu secreție internă, cât și funcție de glandă exocrină a ficatului.

Lobuli hepatici cuprind următoarele elemente componente: celulele hepatice (hepatocitele), capilarele sinusoide, canaliculele biliare intralobulare, vena centrolobulară și țesutul de susținere.

Structura și ultrastructura hepatocitului. Celulele hepatice sau hepatocitele sunt dispuse în coloane celulare (cordoane Remak), anastomozate între ele, cu orientare radiară, de la vena centrolobulară spre periferie. Un cordon celular (Remak) cuprinde două șiruri de celule, ce delimitează între ele un canalicul biliar intralobular. Cordoanele Remak sunt situate între două capilare sinusoide. În cadrul cordoanelor, fiecare hepatocit prezintă: un pol vascular, orientat spre capilarul sinusoid; un pol biliar, orientat spre canaliculul biliar și patru fețe de contact, prin care se realizează contactele intercelulare (prin interdigitații).

Celulele Kupffer sau macrofagocitele stelate au nucleul mai globulos, încât proemină în lumenul vasului. Ele fac parte din sistemul macrofagic, având caracteristice citologice (vacuole, lizozomi, reticul encloplasmic rugos) ce le deosebesc de celulele endoteliale. Ele sunt specializate pentru funcția de endocitoză. (LIGIA DIACONESCU –GHID DE TEHNICA MICROSCOPICA, AND.BUCURESTI, 1990.)

3.3.7 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A CĂILOR BILIARE

Canaliculele biliare intralobulare se continuă la periferia lobulului cu pasajele Herring, care la rândul lor se varsă în canalele biliare din spațiile Kiernan. Aceste canale sunt denumite canale biliare interlobuare și au peretele format dintr-un epiteliu simplu cubic sau prismatic, ce se sprijină pe o membrană bazală. Polul apical al celulelor prismatice prezintă microvili.

Canalele biliare interlobulare confluează și formează canalul hepatic, ce părăsește ficatul prin hil.

Canalul hepatic confluează cu canalul cistic, ce își are originea în vezica biliară, formându-se canalul coledoc. Canalul coledoc se deschide în duoden la nivelul papilei duodenale, prezentând o dilatație ampulară, dotată cu un sfincter.

Canalele biliare sunt prevăzute cu un epiteliu simplu prismatic care, pe măsură ce se apropie de duoden, prezintă un platou striat. Epiteliul cuprinde celule caliciforme și celule mucoase sau mucocite. Sub epiteliu se găsesc un corion redus și câteva fibre musculare netede.

Vezica biliară. Este un organ glandular cavitar, cu aspect piriform, prezentând o regiune fundică, un corp și un gât. Gâtul se continuă prin canalul cistic care confluează cu canalul hepatic formând canalul coledoc.

Peretele vezicii biliare este compus din mucoasă, musculoasă și seroasă.

Mucoasa vezicii biliare este plisată (cutată). Prezintă un epiteliu simplu prismatic, cu microvili la polul apical. Celulele epiteliale conțin în partea lor bazală un nucleu sferic sau neregulat, cu incizuri și nucleoli voluminoși. Spre polul apical și bazal se aglomerează numeroase mitocondrii și picături de lipide. Complexul Golgi este localizat supranuclear. În epiteliul vezical mai sunt prezente mucocite și celule caliciforme.

Microvilii polului apical participă la absorbția apei din lichidul biliar pe care o trece în capilarele de la baza epiteliului, producând o concentrare a bilei cu 10 – 12 %. Epiteliul este situat pe o membrană bazală. Corionul apare bogat vascularizat, cu infiltrații limfoide și noduli limfatici. La nivelul gâtului sunt prezente glande mucoase. Faldurile mucoase dispar pe măsură ce reacumulează lichid biliar. Lipsesc musculara mucoasei și submucoasa.

Musculoasa este subțire și cuprinde fibre musculare netede, dispuse circular, longitudinal și oblic. În jurul fasciculelor, țesutul conjunctiv este foarte aglomerat.

Seroasa lipsește în regiunea în care vezica biliară aderă la ficat. Este formată din țesut conjunctiv mezotelio-fasciculat.

Vezica biliară este puternic inervată printr-un plex intramuscular de natură vegetativă.

(DINCULESCU I., ONICESCU D., RAMNICEANU C.- HISTOLOGIE SPECIALA. ED. didactica si pedagogica. Bucuresti ,1979.)

Histostructura căilor biliare

3.3.8 ORGANIZAREA MICROSCOPICĂ ȘI MACROSCOPICĂ A PANCREASULUI

Pancreasul este o glandă tubulo-acinoasă compusă, de tip seros. Cuprinde în structura sa: capsula, stroma și parenchimul.

Capsula, subțire și slab organizată, trimite pereți conjunctivi, cu o bogată vascularizație și inervație, ce împart complet parenchimul glandei în lobi și lobuli. Totalitatea acestor pereți conjunctio-vasculari formează stroma glandei.

Parenchimul glandei este reprezentat de acinii seroși, care sunt unitățile morfofuncționale ale pancreasului exocrin, de insulele pancreatice (Langerhans), care realizează secreția endocrină, precum și de canalele pancreatice intrinseci.

Celulele glandulare seroase au o formă de trunchi de piramidă, cu baza pe o membrană bazală și cu polul apical proeminent într-un lumen îngust. Se pot observa și celule binucleate.

Nucleul are o formă neregulată, cu incizuri adânci. Pe fața externă a membranei nucleare sunt prezenți numeroși ribozomi. Cromatina nucleară apare fragmentată în blocuri inegale. Complexul Golgi ocupă o poziție supranucleară, fiind foarte dezvoltat și înconjurat de granule de secreție (sau granule de zimogen). Reticulul endoplasmic granular apare format din cisterne lungi, cu o aranjare caracteristică, denumite parazomi. Mitocondriile sunt numeroase și se aglomerează între nucleu și polul apical.

Pe celula glandulară a pancreasului, G. Em. Palade a clarificat etapele sintezei proteice. În activitatea glandulară a celulelor pancreatice sunt mai intens solicitate organitele care intervin în sinteza proteinelor de export. Granulele de secreție sunt delimitate de endomembrane.

Produsul de secreție, sucul pancreatic, este filant, alcalin și conține apă, săruri de calciu și enzime care sunt proteolitice (tripsina), lipolitice (lipaza) și amilolitice (amilaza și maltaza). Produsul de secreție este exocitat în lumenul acinului. Sistemul canalicular începe printr-un canal intraacinar numit conduct intercalat (sau Boll). Într-o secțiune transversală printr-un acin, lumenul apare mărginit de celule centroacinoase. Peretele conductului intraacinar nu este continuu, deoarece lumenul pătrunde între polii apicali ai celulelor acinoase, a căror plasmalemă prezintă microvili.

Celulele centroacinoase prezintă rare mitocondrii filamentoase, reticul endoplasmic neted și un complex Golgi redus.

Histostructura pancreasului

Din canalele intraacinoase, secreția trece în canalele intralobulare. Peretele canalelor intralobulare prezintă un epiteliu simplu prismatic, cu celule înalte, ce se sprijină pe o membrană bazală. Țesutul conjunctiv pericanalicular este redus și poate cuprinde rare fibre musculare netede. Ele se deschid în canalele interlobulare, situate în septele conjunctive dintre lobuli.

3.3.8.1 Histostructura pancreasului

Canalele interlobulare confluează, formând canale interlobare. Prin confluarea canalelor interlobare, rezultă canalele pancreatice colectoare: principal (Wirsung) și secundar (Santorini).

Peretele canalelor colectoare cuprinde în structura lui: un epiteliu simplu prismatic cu platou striat, cu celule caliciforme și celule argentafine; o membrană bazală; un țesut conjunctiv fibroelastic, cu rare fibre musculare netede. Tunica musculară crește în grosime pe măsura apropierii de duoden.

Vascularizația acinilor pancreatici este asigurată de bogate rețele capilare. Venele au traiect satelit arterelor interlobulare. Limfaticele iau naștere, la nivelul septelor interlobare, limfa fiind drenată în ganglionii zonali.

Inervația pancreasului este asigurată de fibre nervoase vegetative ce formează plexuri periacinoase și periinsulare. Sunt fibre excito-secretorii.

(CORNILA N., MANOLESCU N., STRUCTURA SI ULTRASTRUCTURA ORGANELOR LA ANIMALELE DOMESTICE. EDITURA CERES, BUCURESTI,1995.)

CAPITOLUL IV
APENDICITA ACUTĂ

Apendicita este o boală chirurgicală deosebit des întâlnită, provocată de inflamația apendicelui ileo-cecal, caracterizată printr-un ansamblu de tulburări anatomo-clinice locale și generale foarte variate, care necesită intervenția chirurgicală imediată sau tardivă și amânată în plastronul apendicular.

Inflamația apendicelui ileo-cecal se poate însoți de complicații grave locale sau la distanță. Pentru aceste motive, consideram apendicita o boala care se poate rezolva chirurgical. Dispoziția sa diverticulară în forma de tub strâmt favorizeaza staza materiilor fecale și infecția, iar bogăția în interoreceptori și așezarea la locul de întâlnire a celor trei tenii ceco-colice –adevarată zona „reflexogenă „- explică frecvența inflamației sale, apariția, intensitatea durerilor și iradierea acestora.

Etiologie: rară, dar gravă, în primii 20 ani apendicita se întâlnește cel mai frecvent, ea scade devenind rară după 60 ani. Este mai des întalnita la femei decât la barbați.

Condițiile favorizante sunt numeroase: dispoziția anatomică a segmentului cecolic ce favorizează staza stercorală, poziția retrocecală care favorizează „ autoinfecția „ prin exaltarea virulentă a florei microbiene. Corpii străini intraapendiculari : calculi stercorali, sâmburi, oxiuri, etc…, pot astupa complet lumenul apendicului și ulcera mucoasa exagerând virulența microbilor aflați într-o cavitate închisă, adevarat „ tub de cultură„.

Regimul alimentar excesiv carnat sau exclusiv vegetal alcalinizează pH-ul digestiv, determinând tulburările de diskinezie și alterări neurotrofice ceco-apendiculare.

Infecții acute: gripa, anginele, febrele eruptive (scarlatina, pojarul, rubeola ), febra tifoidă, pot determina apendicita acută. Apariția apendicitei acute „ epidemice „ în cursul anginelor este atribuită asemănării structurii anatomice ce există între amigdale și apendice, considerat „ amigdala „ abdomenului, datorită bogăției sale în foliculi limfoizi.

Sindromul gonado-apendicular se întâlnește la fetele tinere hiperfoliculinice, în perioada pre și intermenstruală. Se datorește hiperfoliculinei, care prin hiperacetilcolinogeneză determină o dischinezie și congestie apendiculară puternică.

Tabloul clinic variază cu stadiul evolutiv, terenul, virulența infecției, vârsta bolnavului. Din punct de vedere clinic, apendicita se caracterizează prin trei grupe de tulburări:

-sindromul digestiv;

-sindromul dureros;

-simptome generale care traduc toxiinfecția peritoneală din focarul apendicular.

Apendicita acută cu localizare normală în fosa iliacă drepta, se caracterizează prin durere abdominală intensă, progresivă sau de la început violentă, maximă în fosa iliaca dreapta, ce iradiaza variat în bazin, coapsă, regiunea lombară, regiunea ombilicală în raport cu sediul apendicelui. Adeseori, durerea cuprinde treptat tot abdomenul, localizându-se după cateva ore în fosa iliaca dreapta – devenind mai puternică și luând caracter de colică.

Sindromul digestiv se manifestă prin: grețur ,vărsături – inițial alimente, apoi mucoase sau bilioase, alteori diaree sau constipație, inapetență.

Semne generale. Pulsul întotdeauna este accelerat 80-100 bătăi pe minut.

T A (tensiunea arterială)este normală

Temperatura variind intre 37,8 ْ – 38,5 ْ C

Obiectiv. La palpare începând din zona sănătoasă spre fosa iliaca dreapta se constată : aparare musculara spontană și provocată, care cedează la apăsare prelungită. La semnul percuției bruste (Porges), sau semnul clopoțelului (Mandel ) durerea este vie, sunt prezente în fosa iliacă dreapta numai în stadiul incipient evolutiv al apendicitei acute.

Examene de laborator – analiza sângelui, hemoleucograma arată uneori leucocitoza (peste 10000 leucocite /mmc), iar o creștere a leucocitelor peste 20000/ mmc este de regulă semnul abcesului sau perforației organului.

-V.S.H ;

– proteína C reactivă

– sumarul de urină pentru diagnostic diferențial cu afecțiuni urinare – posibilă hematurie si leucociturie discretă în apendicita acută.

Examenul ecografic poate detecta apendicele edematiat, mărit în volum, poate depista formarea unui început de peritonita, ajută la diagnosticul diferențial cu alte afecțiuni.

Examen pediatric –evaluare cardio-respiratorie.

Tușeu rectal.

Evoluția și complicațiile apendicitei acute sunt variabile mai ales după tratamentul cu antibiotice. Tendința greșită a unora de a înlocui tratamentul chirurgical al apendicitei acute cu antibioterapia duce la atenuarea tabloului clinic general și local, asigurând doar o vindecare aparentă, temporară. Deseori, după suprimarea tratamentului cu antibiotice, leziunile apendiculare reâncep să evolueze determinând complicații : peritonita în doi timpi sau abces apendicular.

Diagnostic diferențial.

Copil : – infecția urinară;

invaginația ileo-cecală;

-limfadenita mezenterică;

chistul ovarían drept

torsiunea testiculară;

gastroenterocolita.

Complicații. Atunci când apar, complicațiile, în cursul evoluției unei apendicite acute,îngreunează diagnosticul și agravează prognosticul. Acestea pot fi : peritonita, complicații toxice (toxemia apendiculară ) întalnite frecvent la copii; complicații infecțioase locale ca : flegmon iliac, abcesul peretelui abdominal, fistula cecală sau apendiculară, complicații mecanice sau mecanoinflamatorii : ocluzie intestinală, prin bride, aderențe.

Tratamentul apendicitei acute este chirurgical – apendicectomie, de urgentă se internează în spital.

În ultimii ani a fost introdusă tehnica de apendicectomie laparascopică. Apendicectomia se efectueaza sub anestezie generală, rahidiană.

CAPITOLUL V
CERCETĂRI PERSONALE

5.1 Investigatii

Pacientul, minor, în vârstă de 10 ani, domiciliat în Slatina, Județul Olt, însoțit de mama sa, s-au prezentat la Spitalul Județean de Urgență din Slatina, compartiment U.P.U.(UNITATE PRIMIRI URGENȚE) cu durere acută în fosa iliacă dreaptă,vărsături, inapetență.

Medicul de gardă îl internează, în secția de chirurgie infantilă cu diagnostic apendicită acută, pentru investigații amănunțite.

Examen obiectiv – inspecția :

– durere accentuată la palpare în fosa iliaca dreaptă,

– percuția semnul clopoțelului (Mandel), durere vie la percuția superficială a peretelui abdominal – în fosa iliacă dreaptă,

– poziție antalgică – flexia coapsei drepte pe bazin.

– manevra Blumbery – durerea se accentuează brutal la decomprimare bruscă după o palpare profundă a peretelui abdominal.

– tușeu rectal

Ziua 1 :

Medicul recomandă analize de laborator :

– hemoleucograma,

– V.S.H,

– proteina C reactivă,

– sumarul de urină, pentru diagnostic diferențial cu afecțiuni urinare

– ecograf abdominal, în ultimii ani se acordându – se o importanță tot mai mare explorărilor imagistice, ce poate detecta apendicele edemațiat, mărit în volum, poate depista formarea unui început de abces-peritonită, ajută la diagnosticul diferențial cu alte afecțiuni.

– examen pediatric – nu are insuficiență cardio-respiratorie.

După investigații se iau măsuri preoperatorii:

– copilul se asează în repaus(pat),

– se face testare la Cefort – antibiotic ce se admonistrează atât preoperator cât și postoperator

Figura 5.1.1

-se pune perfuzie cu glucoză, concentrație 5%, în vederea realizării hidratării pacientului și nu se mai permite administrarea de lichide,

-se aplică punga cu gheață pe abdomen. Analizele arată leucocitoza – număr crescut de leucocite.

RAPORT ISTORIC ANALIZE

Medicul ia decizia ca pacientul să fie operat de apendicectomie, solicitând acordul părintelui ( mamei).

5.2 APENDICECTOMIA

5.2.1 Blocul operator în prealabil a fost dezinfectat, dezinfecția făcându-se cu soluție Surfanios –Anios, în concentrație de 0,25 %, cu timp de aplicare 30 minute și soluție Suprasept 0, concentrație de 5 %, timp de aplicare 30 minute

Figura 5.1.2

Figura 5.1.3

Casolete chirurgicale.

Figura 5.1.4

5.2.2 Instrumentar chirurgical – truse chirurgicale.

Trusa chirurgicală conține :

– depărtătoare Faraboeuf – 2 buc,

– pense Pean – 7 buc,

– pense Kocker – 4 buc,

– pense anatomice – 2 buc,

– foarfeci chirurgicale – curbă – 1 buc

– foarfeci chirurgicale – dreaptă – 1 buc,

– ace intestinale,

– portac 1 buc.

Pensa Kocher

Figura 5.1.5

Figura 5.1.6

Pensa PEAN

Figura 5.1.7

Port ac Derf

5.2.3 Soluții dezinfectante :

– Betadina- soluție cutanată ce conține iod povidona, care este un agent antiseptic cu spectru larg acționând împotriva bacteriilor, virușilor, fungilor și protozoarelor.

Figura 5.1.8

Clorhexin B – antiseptic pentru dezinfecția mucoaselor și tegumentelor, cu efect pro-cicatrizant, ce conține clorhexidina care are remanență de ordinul orelor a efectului de dezinfecție, nu ustură, nu provoacă alergii, nu conține alcool și coloranți, prezentând siguranța în administrarea la copii, nou-născuți, gravide și diabetici.

Figura 5.1.9

5.2.4 Aparat pentru anestezie DRAEGER FABIUS GS – prima mașină de anestezie din lume ce asigură, prin tehnologie avansată, volum de ventilație controlată, presiune de ventilație controlată, volum de control sincronizat, suport de presiune și modurile spontane manuale.

Figura 5.1.10

Ziuna 2 :

se pune termometrul,

se panseaza plaga,

regim alimentar :apa plata,ceai neindulcit,supa de zarzavat,

reechilibrare hidroelectrolitica,

antibiotico-terapie cu spectru larg (Cefort),

calmante (la nevoie ),

administrare Paracetamol Kabi 10mg/ml – solutie perfuzabila.

Recuperarea dupa apendicectomie.

Postoperator pacientul este monitorizat,in primele ore de la operatie.Pacientul trebuie mobilizat precoce la cateva ore dupa interventie.

Tranzitul intestinal se reia in general la 12 -24 ore postoperator.

Plaga operatorie necesita minima ingrijire,firele de sutura (daca nu sunt din material neabsorbabil )sunt scoase la 7 zile postoperator,iar daca sunt din material absobabil nu necesita extragerea –nu trebuie sa avem colectie sau zona indurata (proces inflamator).

Ziua 3 :

-se pune termometrul,

-toaleta plagii,

-regim:ceai indulcit cu miere,supa de zarzavat strecurata,compot,iaurt,piure.

-se va urmarii copilul sa aiba scaun zilnic,

-se face externarea,

-repaus la domiciliu

-pansamentul se obtine curat si uscat.

Recomandari –revine in caz de dureri abdominale,febra,varsaturi.

Revine in Policlinica pentru pansament si scos fire la 7 zile.

RECOMANDĂRI PENTRU PACIENȚII OPERAȚI DE APENDICITA ACUTA – PERI TON !TA APENDICULARA

REGIM ALIMENTAR DU PA OPERAȚIE

ZIUA OPERAȚIEI: regim 0. nu va manca si nu va bea nimic.

ZIUA 1 : apa plata, ceai neindulcit, supa de zarzavat strecurata;

ZIUA 2 : ceai îndulcit cu miere, supa de zarzavat strecurata, compot fara fructe, iaurt:

ZIUA 3: ceai îndulcit cu miere, supa de zarzavat strecurata, compot, iaurt, cartof fiert sau copt, piure, biscuiți simpli, sticks-uri;

ZIUA 4: ceai Îndulcit cu miere, supa de zarzavat cu pui, compot, cîsrne fiarta de pui sau vita. piure de cartofi, ou fiert moale, orez cu lapte, banana bine coapta, iaurt;

ZIUA 5 : ceai îndulcit cu miere, supa de galusti degresata. compot, carne fiarta sau la grătar, pâine prăjită, piure de cartofi, toate produsele lactate (fara lapte dulce simplu), banana;

REGIM ALIMENTAR DUP A EXTERNARE

Este recomandat a se asigura copilului alimente proaspete timp de cel puțin 14 zile de la data operației.

ALIMENTE PERMISE

-ceai, compoturi, supe de zarzavat, supe de carne:

-produse lactate (brinzeturi. produse derivate din lapte);

-carne fiarta sau fripta de pasare sau vita;

-cartofi fierți, copți, piure: >

-făinoase (gris. orez );

-banane;

ALIMENTE INTERZISE

-condimente, prajeli.rantasuri; -marmelada, fructe crude;

-ciorbe, sarmale, tocaturi, grăsimi abundente, varza, fasole, mazăre;

-mezeluri, vanat.conserve;

-băuturi răcoritoare acidulate, ciocolata, cacao;

SE VA URMĂRI CA COPILUL, SA AI BA SCAUN ZILNIC. LA NEVOIE SE VOR FOLOSI -SUPOZITOARE CU GLICERINA.

NU SE VOR FOLOSI LAXATJVE SAU PURGATIVE'!

Repaus la domiciliu 7 zile. evita efortul fizic 30 de zile. Pansamentul va fi menținut curat si uscat.

Revine de urgenta la spital in caz de rdureri abdominale, febra, vărsaturi.

5.3 CAZUISTICA

5.3.1 Cazul nr 1 – Pacientul in varsta de 10 ani

Buletin anatomo-patologic

Macroscopic :

Apendice L = 5 cm, depozit fibrinos si hematic la nivelul varfului apendicular.Detritus necrotic in lumen calibru uniform (mijloc si varf ).

Figura 5.1

Microscopic :

Structura microscopica de apendice cu mucoasa ulcerata,abundent infiltrant inflamator trasmural si in tesutul adipos, detritus necrotic. Apendicita acuta.

Figura 5.2

5.3.2 Cazul nr 2 – Pacientul in varsta de 10 ani.

Buletin anatomo-patologic :

Macroscopic :

Apendice L = 5 cm, calibru uniform. Detritus necrotic in lumen (mijloc si varf).

Figura 5.3

Microscopic :

Structura microscopica de apendice cu mucoasa partial ulcerata,abundent infiltrat inflamator limfo-plasmocitar transmural si tesutul adipos, cu hiperplazia foliculilor,detritus necrotic in lumen (fibre vegetale ). Apendicita acuta.

Figura 5.4

5.3.3 Cazul nr 3 – Pacientul in varsta de 10 ani.

Buletin anatomo –patologic

Macroscopic :

Apendice L = 7 cm, calibru uniform. Detrutus necrotic in lumen (mijloc si varf ).

Figura 5.5

Microscopic :

Structura microscopica de apendice cu mucoasa partial ulcerata, cu hiperplazia foliculilor limfoizi, infiltrat inflamatos mixt in in perete si la seroase, detritus necrotic in lumen.

Apendicita acuta.

Figura 5.6

5.3.4 Cazul nr 4 -Pacientul in varsta de 10 ani.

Buletin anatomo –patologic :

Macroscopica :Apendice L = 5 cm, calibru uniform. Detritus necrotic in lumen (mijloc si varf ).

Figura 5.7

Microscopic :

Structura microscopica de apendice cu mucoasa ulcerata,cu foliculi limfoizi reactivi, abundent infiltrant inflamator mixt transmural,detritus necrotic in lumen.

Figura 5.8

Apendicita acuta.

5.3.5 Cazul nr 5 – Pacient in varsta de 10 ani.

Buletin atomo-patologic.

Macroscopic :

Apendice cu mezou de circa 1,8 cm, dimensiune 7/0, 8/0,8 cm, calibru uniform, continut pestrit extrem de friabil, brun negricios.

Figura 5.9

Microscopic :

Apendicita acuta flegmonoasa cu traiecte de apendicita hemoragica

Figura 5.9

5.3.6 Cazul nr 6 – Pacientul in varsta de 9 ani.

Buletin anatomo –patologic.

Macroscopic :

Apendice incurbat, cenusiu 5/0/ 0,6cm, continut fecaloid anemic.

Figura 5.10

Microscopic :

Apendicita acuta catarala

Figura 5 11

5.3.7 Cazul nr 7 – Pacient in varsta de 7 ani.

Buletin anatomo-patologic

Macroscopic :

Apendice in „S italic „4/0.5/0.5cm, semitransparent segmentar

Figura 5.12

Microscopic :

Apendice cu morfologie conservata,strict segmentar –inflamatie acuta congestiva.

Figura 5.13

5.3.8 Cazul nr 8 – Pacientul in varsta de 10 ani

Buletin anatomo-patologic

Macroscopic:

Apendice moniliform, calibru neregulat 0,6 – 0,4 cm, cenusiu, violaceu, desen vascular accentuat.

Figura 5.13

Microscopic :

Apendicita acuta edematoasa ( congestie, edem, micro arii de lichefactie superficiala, inflamatie acuta).

Figura 5.14

Figura 5.15

5.3.9 Cazul nr 9 – Pacientul in varsta de 10 ani

Buletin anatomo – patologic

Macroscopic:

Apendice cu ciucuri de grasime, galben stralucitor( bordura de circa 2 cm), L = 8 cm

Figura 5.16

Microscopic :

Apendicita cronica foliculara, cu traiecte scurte de apendicita acuta congestiva.

Figura 5.16

5.4 Metode de cercetare a organismului.

Pentru studiul anatomic al corpului omului se foloseste observatia,care are doua aspecte :

1)Metoda macroscopica,care consta in cercetarea directa,cu ochiul liber,a organismului. Acestea foloseste diferite procedee:

a ) explorarea pe viu , cand organismul este cercetat prin observare la exterior,palpare ;

b)explorarea radiologica,cand cercetarea organelor interne se face cu ajutorul razelor Rȍntgen (raze X), prin radioscopie sau radiografie ;

c)disectia pentru studiul anatomiei.

2)Metoda microscopica,care consta in cercetarea organismului cu ajutorul diferitelor instrumente optice ca : microscopul, microscopul optic,etc.

-citologia,

-histologia

-histiochimia

Pentru studiul fiziologiei organismului se folosesc de asemenea metode variate,cum sunt: a)observatia clinica observatiile facute asupra bolnavilor internati in clinici;

b) analizele medicale.

5.5 REZULTATE SI DISCUTII (STATISTICA 2014 )

5.5.1Scopul lucrarii

Scopul lucrarii este de a aprecia proportia de cazuri cu manifestari clinice si paraclinice care confera informatii exacte asupra diagnosticelor puse de medici.Pentru aceasta s-a efectuat un studiu retrospectiv (2014) pe un numar de pacienti,investigati in Spitalul Clinic de Urgenta Slatina.

Situatia statistica a numarului de apendicite intre 0-10 ani in anul 2014

Pentru realizarea acestui studiu au fost operati 245 copii,care au fost internati in perioada 1 ianuarie 2014- 31 decembrie 2014, in sectia de chirurgie infantila –Slatina.

Din cei 245 copii -201 fetite si 44 baieti.

Fetite Baieti

Repartizarea grafica a repartitiei pe grupe de varste

CAPITOLUL V – CONDITIILE GENERALE IN CARE S-AU EFECTUAT CERCETARILE SI REZULTATELE OBTINUTE

5.1 Materiale si metode

Pentru o mai buna intelegere a structurii histologice a apendicelui,ne-am propus efectuarea examenului histologic :

-apendicele a fost introdus in fixator – formol 10% sau fixator Bouin inclus in parafina, s-a sectionat la 6 micrometrii si s-a colorat prin metoda tricromica (H.E.A) hematoxilina eozina (H.E.) si ulterior s-au efectuat preparatele histologice prin montarea pe lama.

5.1.1 Fixarea

Fixarea pieselor s-a facut cu fixatorul si formol 10%, timp de 24 – 48 ore. Piesele au o cantitate suficienta de fixator,astfel incat toata piesa sa fie in lichid, s-a tinut cont ca lichidul fixator sa fie de 40-50 ori mai mult decat piesa. Pentru individualizarea pieselor, acestea au fost introduse in saculeti de tifon cu etichete sau casete de plastic prelucrate in histoprocesor.

5.1.2 Spalarea pieselor

Piesele au fost spalate in apa de robinet (timp de 12 ore ).

Deshidratarea s-a facut cu alcool etilic in concentratii crescatoare :

-alcool etilic 80 ̊ -timp de 8 ore;

-alcool etilic 96 ̊ -timp de 8 ore ;

-alcool etilic 96 ̊ -timp de 8 ore ;

-alcool etilic 100 ̊ -timp de 8 ore ;

– alcool etilic 100 ̊ – timp de 8 ore.

Clarificarea se realizeaza prin trecerea pieselor prin bai de alcool etilic sau toluene, in fiecare baie timp de 8 ore.

Incluzia se realizeaza in doua etape: -prima etapa de preincluzie,in care are loc trecerea pieselor (in termostat la +57 ̊ C) prin xilen, parafina si apoi prin trei bai de parafina pura, in fiecare baie timp de 2- 3 ore a doua etapa de incluzie propriu –zisa, in care se executa turnarea pieselor in forma de parafina.

Sectionarea pieselor se executa cu ajutorul microtomului de parafina la dimensiuni de 5-6 micrometri se intind pe lama,dupa ce acestea au fost in prealabil unsa cu un strat subtire de albumin Mayer.

Colorarea s-a facut prin metodele –H.E.A si H.E.

Coloratie H.E. Deparafinarea preparatelor prin trei bai de benzere sau toulen, 10 minute in fiecare baie ;

Hidratarea prin trecerea preparatelor prin trei bai de alcool etilic de concentratii descrescande (100 ̊ ,96 ̊ ,70 ̊ ) in fiecare baie timp de 3-5 minute.

Ultima baie este de apa distilata ;

-coloratie cu solutie de hematoxilina 1% timp de 7 minute ;

-spalarea si virarea culorii in apa de robinet timp de 10 minute ;

-colorarea cu eozina timp de 3 minute;

-spalarea cu apa distilata timp de 1 minut.

Deshidratarea in trei bai de alcool etilic de concentratie crescatoare (70 ̊,96 ̊,100̊̊ ) timp de 3-5 minute in fiecare baie.

Clarificarea in benzen sau toluen trei bai,in fiecare baie timp de 10-20 minute.

Montarea lamelei pe lama prin adaugarea a 1-2 picaturi de balsam de Canada.

Colorarea prin metoda H.E.A. comport aceeasi timpi,numai ca se foloseste si cel de-al treilea colorant- albastru de metilen.

Preparatele au fost examinate si fotografiate cu ajutorul microscopului optic LABOPHOT si aparat foto NIKON,fotografiile ilustrand prezenta lucrare.

5.2 SPITALUL JUDEȚEAN DE URGENȚĂ SLATINA

Spitalul din Slatina este unul dintre cele mai vechi din țara noastră. Ideea înființării unui spital s-a născut ca urmare a unei tragedii în familia boierului Ionascu Cupetu, reprezentată de moartea ficei sale.

În acest fel în anul 1792 este inființat Spitalul din Slatina, cu 46 ani înainte de a fi inființat Spitalul Brâncovenesc din București.

La iîceputuri, spitalul a funcționat în chiliile special construite în jurul bisericii, cu 15 paturi pentru bolnavi, cu un doctor,un felcer și cațiva îngrijitori și oameni de serviciu.

Cu trecerea timpului, spitalul a funcționat în diverse locații închiriate, iar începând cu1896, prin grija prefectului de județ, care era și medicul spitalului s-a construit propriu local. Astfel spitalul a funcționat cu 30 paturi pentru bolnavi, un medic, un subchirurg, intendent, moașă și personal de serviciu.

În decursul anilor spitalul s-a dezvoltat, ajungând ca în perioada interbelică să ajungă la peste 150 paturi, iar personalul bugetar a ajuns la un număr de 48 salariați.

În 1948 spitalul se transformă în Spital de Stat și are o evoluție dezinvoltă, ajungând ca in anul 1971 să aibă o capacitate de 1225 paturi pentru bolnavi, iar prin reorganizarea administrativă din acea perioadă s- a generat transformarea în Spital Județean.

Dupa anul 1990, Spitalul Județean Slatina parcurge noi etape în dezvoltarea activitații medicale prin înființarea de noi structuri supraspecializate cum ar fi : netrologie, dializa, diabet, boli nutr ve și metabolice, recuperare neurologică, chirurgie toracică, unitate de primiri urgențe.

În prezent Spitalul Județean de Urgență Slatina funcționează cu un număr de 29 secții și cabinete medicale de specialitate, numărul cadrelor medicale(medici și asistenți) de specialitate depașind cifra de 1100 persoane.La acestea se adaugă alte câteva zeci de compartimente anexe ce cuprind peste 600 salariați, care fac ca spitalul să funcționeze la parametrii superiori. Astfel s-a ajuns ca la sfârșitul anului 2014, numărul pacientilor tratați in cadrul unitații sa fie de 43 697.

Noua structura organizatorică a Spitalului Județean de Urgență Slatina, existența de medici specialisti, structura complexă de specialitați, complectarea echipamentelor de diagnosticare și terapie, a consolidat statutul unitații, de Spital general,capabil să acorde asistență medicală de specialitate inclusiv pentru cazurile grave din județ, ce nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale.

De remarcat este faptul, că prin structura organizatorică a spitalului se generează ideea în spital funcționează mai multe secții de tratării cu atenție sporită a pacienților din generațiile tinere(de vârste mici), întrucât specialitate pentru copii. Astfel printre secțiile de pediatrie se numără și o Secție de Chirurgie și Ortopedie Infantilă, secție a cărei activitati se materializează prin existența de saloane cu un număr de 25 paturi pentru pacienți, bloc operator, realizându-se intervenții chirurgicale și de ortopedie pediatrică, tratamente ale malformațiilor aparatului locomotor pentru pacienți cu vârste între 0-16 ani.

5.3. CONCLUZII

In Spitalul de Urgentă Slatina, inflamarea apendicelui vermiform este relativ frecventă ocupând procente importante ( 69%), din totalul cauzelor de internari, la copii.

Inflamarea apendicelui vermiform (apendicita ) apare mai frevent la copiii între 3 -15 ani.

Fetitele sunt mai des afectate( 201), decat baieții (44.) .

Extrirparea chirurgicala (apendectomia ) prin laparatomie se recomandă ca intervenție chirurgicala de urgență.

Asigurarea condițiilor operatorii (anamneza. pregatire preoperatorie.asepsia salii, sterilizare instrumentarului,dezinfectia locala) conditionează desfăsurarea în condiții optime a operației și vindecarea în scurt timp cu eliminarea complicațiilor post operatorii.

Se recomanda efectuare anesteziei generale cu intubatie urotraheala, după efectuarea testelor de toleranță fată de substanțele anestezice folosite.

Postoperator pacientul rămâne în spital un număr diferit de zile.dacă se face operație la parascopică (0 zi ) sau apendicectomie clasică (doua zile ).

La externare se prescrie : igiena și toaleta locală. Se va observa cu atenție cicatrizarea plagii de intervenție și prevenirea complicațiilor generale.

Se prescrie o dieta pstoperatorie adecvată și evitarea efortului fizic. care ar putea genera eventrații la nivelul plăgii de intervenție laparascopică.

După 7 zile de la externare, se va revenii în policlinică (spital) pentru controlul evoluției și comunicarea rezultatelor obținute prin examenelor histopatologice

BIBLIOGRAFIE

1. CORNILA N.,MANOLESCU N. –STRUCTURA SI ULTRASTRUCTURA ORGANELOR LA ANIMALELE DOMESTICE. EDITURA CERES,BUCURESTI 1995.

2. CARUNTU I. D., COTUTIU C.HISTOLOGIE. TESUTURI FUNDAMENTALE, ED. GR. T. POPA, UMF IASI.2004.

3. STEVENS A.,LOWE J. HUMAN HISTOLOGY, 3 TH. ED., ELSEVIER MOSBY, PHILADELPHIA. 2005

4. DELLMANN H., BROWN. E. M- TEXTBOOK OF VETERINARRY HISTOLOGY. 3 ED.LEA and Febiger Philadelphia , 1992.

5. LIGIA DIACONESCU – LUCRARI PRACTICE DE HISTOLOGIE. AMD,Bucuresti,1990.

6. LIGIA DIACONESCU –GHID DE TEHNICA MICROSCOPICA,AND. BUCURESTI,1998.

7. ZARNEA G. TRATAT DE MICROBIOLOGIE GENERALA. IMUNOLOGIE. ED. ACADEMIEI ROMANE, Bucuresti 1992.

8. DINCULESCU I., ONICESCU D., RAMNICEANU C. –HISTOLOGIE SPECIALA. ED. Didactica si pedagocica. Bucuresti,1979.

9. JUNQUEIRA L. C., CARNEIRO J.- BASIC HISTOLOGY.7 ed Prentice –Hall International,1995.

10.BACHA,W., WOOD,L.- COLOR ATLAS OF VETERINARY HISTOLOGY. LEA AND FEBIGER, PHILADELPHIA LONDON,1990.

11. BANKS, W. J. –APPLIED VETERINARY HISTOLOGY 2ND ED. BALTIMORE , WILLIAMS AND WILKINS- 1986.

12.BHOGAL, B.A., KOCH, G. –RECENT ADVANCES IN AVIAN IMUNOLOGY RESEARCH 307 ; DEP ART. MOLECULAR BIOL., A.H. ROBIN RESEARCH LAB., RICHMOND VIRGINIA,USA 1989.

13.CORNILA, N –BIOLOGIE CELULARA – HISTOLOGIE,EMBRIOLOGIE GENERALA,VOL. III. EMBRIOLOGIE GENERALA, HISTOGENEZA, HISTOLOGIE GENERALA,CURS AMC, USA, BUCURESTI -1993. 14.JAGDEV, M., SHARMA,B.V.S.C., PH. D –AVIAN CELLULAR IMMUNOLOGY –

DEPARTMENT OF VET. PATHOBIOLOGY, COLLEGE OF VETERINARY MEDICINE, UNIVERSITY OF MINNESOTA, ST. PAUL MINNESOTA,1993.

MOTIVATIA LUCRARII

In prezenta lucrare de licenta am efectuat un studiu asupra aparatului digestiv la om,o atentie deosebita am acordat apendicelui cecal,formatiune frecvent abordata in interventiile chirurgicale efectuate la copii internati in Spitalul Judetean de Urgenta Slatina,unde activez.

Experienta dobandita in anii de activitate, in clinica de chirurgie infantila, mi-a permis ca pe langa datele culese din literatura de specialitate sa pot prezenta o serie de observatii privind abordarea chirurgicala a apendicelui cecal in situatii ce au impus apendicectomia.

Urmare practicii profesionale si a celor studiate am expus in lucrare propuneri si recomandari care vor putea duce la scaderea suferintei pacientilor si la scurtarea perioadei de recuperare postoperatorie.

Multumesc domnului Prof. Univ. Dr. NicolaeCornila, pentru indrumarea si sprijinul acordat in efectuarea prezentei lucrari, precum si doamnei Dr. Mihaela Muntean, medic in cadrul Compartimentului de Anatomie Patologica a Spitalului Judetean Slatina.