Specializarea Asistență și Dezvoltare Comunitară [613709]

Universitatea Transilvania din Brașov
Facultatea de Sociologie și Comunicare
Specializarea Asistență și Dezvoltare Comunitară

ABANDONUL COPIILOR
– O PROBLEMĂ SOCIALĂ –

Masterand (ă): Drăghici Laura -Mihaela
Grupa: 16LF381
Coordonator: Lector dr. Mihai

– Iunie, 2020 –

2

Cuprins

1. ABANDONUL COPIILOR ȘI EFECTELE ACESTUIA…………………………. ……… 3
1.1 ABANDONUL COPIILOR – O PROBLEMĂ SOCIALĂ ………… …………………… 3
1.1.1. Delimitări conceptuale ……………………………………………………………………… …….. 4
1.1.2. Abandonul copiilor de -a lungul istoriei ……………………………… ……………………… 5
1.1.3. Abandonul copiilor în România ……………………………………….. ………………………. 5
1.1.4. Cauzele fenomenului so cial al abandonului copiilor …………………………………….. 6
1.2 EFECTE ALE ABANDONULUI ……………………………………………………………….. . 7
1.2.1. Trauma – efectul imediat al abandonării ………………………. ……………………………. 8
1.2.2. Consecințele traumei asupra dezvoltării copilului ………………………………………… 13
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………. ……… 15

3

1.1 ABANDONUL COPIILOR – O PROBLEMĂ SOCIALĂ

1.1.1. Delimitări conceptuale
”Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți.
Înțelegem prin copil abandonat orice copil care nu trăiește alături de părinții săi/unul
dintre părinți, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei
instituții sau altei persoane care nu îi este rudă.” (Miftode, 2002, p. 262)
Modalitatea părinților de a -și abandona copilul poate deriva atâ t din emoțiile resimțite
de către acesta într -un moment critic (teamă, vinovăție, neajutorare), cât și din gradul de
responsabilitate pe care aceștia aleg să și -l asume atunci când posibilitățile de creștere și
îngrijire a copilului sunt fie restrânse, fie lipsesc cu desăvârșire. Astfel, abandonul este uneori
realizat în secret, pentru ca actul în sine să fie ascuns și protejat de acuzațiile ce pot veni din
partea opiniei publice, alteori este făcut în mod deschis, pentru ca responsabilitatea creșterii,
îngrijirii și educării copilului să poată fi preluată de către societate (reprezentată printr -o
instituție sau o persoană).
” Din punct de vedere legal, abandonul înseamnă încălcarea dreptului copilului de a-și
cunoaște părinții și de a crește alături d e ei. Abandonul copilului se poate face în mod deschis
sau în secret (Browne et al., 2012). Când se face în mod deschis, fără a se ascunde, adultul își
lasă copilul refuzând să -și asume rolul de părinte în raport cu copilul. (…) Când se face în
secret, păr intele își ascunde identitatea și îi refuză copilului chiar și identitatea formală dată de
un nume.” (Muntean, 2013, p. 73)
Există mai multe forme de abandon, în funcție de perioada încredințării copilului unei
instituții, rude sau unei alte form e de protecție în afara familiei:
”În cazul unei soluții temporare, familia menține relații cu copilul, îl vizitează și se
interesează de el. Unii autori numesc această situație ca fiind una de quasi abandon care
păstrează în sine potențialitatea nefericit ă ca acel copil să fie abandonat. În cazul abandonului
definitiv acesta se manifestă printr -o decizie explicită a familiei sub forma consimțământului
la adopție, de exemplu, sau prin declararea judecătorească a abandonului copilului” (Miftode,
2002, p. 262)
Legea nr.47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului,
precizează în art.1 : ”Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală

4
de stat, a unei instituții private de ocrotire legal cons tituită sau încredințat în condițiile legii
unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a
faptului că părinții s -au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni.”
De asemenea, în Dr eptul Familiei se explică ce presupune decăderea din exercițiul
drepturilor părintești: ”Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este sancțiunea de
dreptul familiei aplicată părintelui care pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea
copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin
purtare abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea
gravă a interesului superior al copilului (art. 508 C. civ.); măsura este, totodată, una de
protejare a copilului, care va fi astfel ferit de riscurile la care îl expune părintel e prin
comportamentul său. Este reglementată de art.508 -512 C.civ.” (Florian, 2016, p. 553)

1.1.2. Abandonul copiilor de -a lungul istoriei
Abandonul copiilor a existat de -a lungul istoriei umanității, ca o plagă socială datorată
sărăciei. În Antichitate și în Evul Mediu, aceasta era o practică frecventă datorată fie sărăciei,
fie intenției de a evita diviziunea bogățiilor familiei între f rați. Copiii ilegitimi reprezentau o
categorie de copii, care, în general, era destinată abandonului. De asemenea, se practica
vânzarea copiilor, fără ca acest lucru să fie considerat ilegal, în ciuda efectelor devastatoare
asupra copiilor, dar și asupra p ersoanelor care îi preluau, fără a le cunoaște experiențele
primare. (Muntean, 2013, p. 15)
O altă formă de abandon existentă în rândul popoarelor antice era aceea a ‹‹expunerii››
copilului în public, părinții asumându -și responsabilitatea doar în cazul în care doreau acest
lucru. Acest ritual era practicat la romani și la greci, în Antichitate. În Grecia antică, erau
expuși cu precădere copiii de gen feminin. (Muntean, 2013, p.15)
Epidemiile au reprezentat uneori o cauză a abandonului copiilor s au chiar a infanticidului: „În
secolul al XV -lea, după ciuma din 1348 -1430 din Europa, care a secerat nemilos nou -născuții,
infanticidul prin sufocare nu mai constituia o situație de excepție, iar abandonul copiilor a luat
o astfel de amploare încât au fos t înființate ospicii speciale pentru găzduirea copiilor victime
ale acestor practici larg răspândite. (…) Astfel apare pentru prima dată soluția instituțiilor
impersonale pentru copiii abandonați.” (Muntean, 2013, p.15)
Uneori, clasele sociale superioare cereau serviciile de îngrijire ale claselor inferioar e,
punându -le pe acestea în situația de a nu -și mai putea crește proprii copii.(Muntean, 2013,
p.15).

5
Astfel, societatea a trebuit să creeze soluții pentru a oferi măsuri de protecție copiilor
abandonați, dar atunci când soluțiile nu erau generate de politicile sociale, era necesar să fie
propuse de către comunitățile empatice, acestea fiind adesea instituțiile religioase ale vremii.
Mănăstirile au început să amenajeze spații speciale pentru aba ndonarea copiilor, deoarece
această practică era foarte răspândită în secolele XV -XVII, iar călugării ridicau copiii din
acele locuri și îi creșteau pentru a -i pregăti pentru viața monastică. Alteori, îi plasau în familii
de meșteșugari, care învățau copii i meseria pe care o practicau. (Muntean, 2013, p.16).
Pe lângă alte consecințe dezastruoase, războaiele au adus întotdeauna cu sine creșterea
numărului de copii orfani sau abandonați. O situație deosebită a fost în SUA, după Războiul
Civil, când străzile New York -ului erau pline de copii abandonați sau orfani. Soluția găsită a
fost transportarea acestor copii cu ”trenurile de orfani” către zonele rurale, unde integrau
copii fie complet, fie ca servitori ai familiei. Identitatea acestor copii era ascunsă, p entru
ca familia biologică să nu îi găsească. Un număr impresionant, de peste 200.000 de copii au
fost transportați în acest mod. (Muntean, 2013, p.16).
Prin urmare, atunci când instituțiile statului nu au soluții eficiente, „păturile„ sociale
inferioare reprezintă o variantă acceptabilă datorită disponibilității ridicate a familiilor de a
accepta copii care nu le aparțin, dar față de care pot nutri compasiune și pe care îi pot integra
cu ușurință în familii deja numeroase, unde fiecare membru poa te deveni la un moment dat
”forță de muncă” în gospodărie. Abia mai târziu vor apărea soluțiile legale de protecție a
copiilor, adopția fiind cea mai eficientă dintre acestea.
”Primul Război Mondial a lăsat în urmă mulți copii abandonați și orfani și a impus
reconsiderarea situației acestora, conducând la apariția în Europa a primelor legi cu privire la
adopții.” (Muntean, 2013, p.16)

1.1.3. Abandonul copiilor în România
Încă din perioada ocupației otomane, poporul român s -a confruntat cu suferința
pierderii propriilor copii, sub forma unui abandon forțat. Acesta era realizat sub forma
plății tributului, copiii oferiți în acest mod otomanilor fiind crescuți ca viitori ostași ai
armatei otomane. Exista și posibilitatea de a oferi copii român i ca o garanție a
devotamentului față de Imperiul Otoman. (Muntean, 2013, p.17)
În perioada comunistă, România a cunoscut apogeul acestui fenomen, datorită politicii
demografice instituite de către Nicolae Ceaușescu. Societatea era săracă și oamenii nu aveau
situații adecvate de creștere a copiilor, fapt pentru care mulți părinți își abandonau copiii, în
semn de protest față de această politică demografică, generându -se un dicton la nivelul

6
mentalului comun: ”Statul l -a făcut, statul să -l crească ”. (Muntean, 2013, p.17). ”În încercarea
de a încuraja familiile să aducă pe lume copii, Cehia, Ungaria și Bulgaria au crescut alocațiile
pentru copii și stimulentele economice pentru familii. Doar în România, orientarea a fost
opusă, vădind un dispreț suprem față de om: familiile și cuplurile erau penalizate financiar
dacă nu aduceau pe lume copii. Această atitudine, cu toate mecanismele create special pentru
a forța femeile să nască, a condus la o reacție de opoziție care, la rândul ei, a exacerbat
statis ticile privind abandonul copilului și mortalitatea infantilă și maternală în România.”
(Muntean, 2013, p.17)
O formă mai recentă de abandon o reprezintă atitudinea părinților care emigrează
pentru perioade mari de timp, lăsându -și copiii în grija unor rude sau cunoștințe, deși scopul
principal nu este acela al părăsirii copiilor, ci al posibilității de a le oferi condiții materiale de
creștere mai bune. ”Deși aflați în situația de a trăi separați de părinți, acești copii nu sunt
recunoscuți ca aba ndonați nici de către propriii părinți plecați și nici de către comunitățile în
care trăiesc în grija unor rude, vecini (sau chiar singuri, dacă sunt de vârste mai mari). E o
nouă formă de abandon al copilului.”(Muntean, 2013, p. 21).
Conform un or statistici realizate de către Autoritatea Națională pentru Protecția
Drepturilor Copilului și Adopție, în iunie 2018, dintr -un total de 13344 de familii în care
ambii părinți sunt plecați la muncă în străinătate, 18012 copii au rămas acasă, fie în îngri jirea
rudelor până la gradul IV, fără măsură de protecție (16797), fie în sistemul de protecție
specială (1072), din care 126 la asistent maternal, 238 în centre de plasament, 618 la rude
până la gradul IV, 90 la alte familii, persoane, fie în alte situații (vecini, alte f amilii/persoane,
fără măsură de protecție) – 143. (www.copii.ro/statistici )

1.1.4. Cauzele fenomenului social al abandonului copiilor
Abandonul poate avea multiple cauze. În c adrul societății românești au fost identificate
următoarele:
a) Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei , asociată cu altele, cum ar fi alcoolul, violența
domestică, neglijarea etc.;
b) Relațiile de concubinaj , asociate cu sărăcia și lipsa de responsabilitate a partenerilor în
creșterea și educarea copiilor;
c) În cazul mamelor tinere care nu au un sprijin din partea familiei lărgite ;
d) Un alt factor generator de abandon e accesul scăzut la mijloacele de planificare familială ;
e) Menținerea plasamentelor în instituție fără experimentarea unor forme alternative la
instituționalizare;

7
f) Insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii , cum ar fi creșele, grădinițe, cămine cu
program prelungit sau costul ridicat, deseori inaccesibil;
g) Insuf iciența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie al procesului
de abandon: prevenirea abandonului; reintegrarea în familia copiilor plasați în instituții;
adopția sau plasamentul familial pentru copii abandonați; suport pentru o planificare familială
responsabilă, eficace și accesibilă;
h) Decesul unuia dintre părinți;
i) Legislația actuală privind abandonul copiilor e ste o sursă, care în anumite
privințe, încurajează abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii.
Legea 47/1993 ajută parțial la rezolvarea problemelor copiilor abandonați. Ea specifică
perioada de minim 6 luni în care părinții s -au dezinteresat, în mod vădit, de copil.
Legislația existentă nu pune accent pe responsabilitatea părinților de a -și crește și educa
proprii copii și pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, o privește doar ca un drept fără a avea
un caracter pronunțat constrângător;
j) Divorțul e precedat de neînțelegeri, conflicte, care se răsfrâng asupra copilului în mod
negativ. Primul ef ect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. De regulă, copiii sunt
‹‹împărțiți›› între cei doi parteneri și unul dintre ei îi abandonează;
k) Boli cronice somato -fiziologice sau psihice la părinți . Acestea creează de obicei multe
disfuncțion alități în mediul familial. Dezechilibrele familiale pot duce, de multe ori, la
abandonul copiilor;
l) Prezența unui handicap la copil ;
m) Numărul nașterilor . Cu cât acesta este m ai ridicat, cu atât riscul de abandon este mai mare;
n) Prezența unui exempl u de abandon în viața sau familia unuia dintre parteneri sau anturajul
acestora mărește considerabil probabilitatea ca acea familie să -și abandoneze copilul.
(Miftode V. (coord.), 2002, p.265 -268)
Acestea reprezintă, însă, doar motivații externe ale fenome nului social al abandonării copiilor.
Înainte de a renunța cu totul să lupte pentru căutarea unor soluții eficiente ale problemelor cu
care se confruntă, părinții au ajuns deja la o stare de”dezertare” produsă la nivel psihologic.
”Din punct de vedere psih ologic, factorii cauzali ai abandonului ar putea fi:
alterarea sentimentelor parentale împletită cu incapacitatea asumării responsabilității
parentale .” (Muntean, 2013, p. 24)

1.2 EFECTE ALE ABANDONULUI

8
1.2.1. Trauma – efectul imediat al abandonării
”Abandonul familial constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalității
abandonate. (…) Efectele psihotraumatizante ale abandonului sunt incontestabile. (…) Starea
de abandon se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare,
de autodepreciere și autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de acțiune educațional
terapeutică.” (Miftode, 2002, p. 268)
Este, prin urmare, un lucru cunoscut, acela că, indiferent de vârsta l a care au fost
abandonați, copiii nu rămân imuni în fața acestei situații.
Abandonul determină:
a) Imposibilitatea formării și menținerii unor atașamente durabile atunci când copiii sunt
abandonați în instituții;
b) Imposibilitatea satisfacerii trebuințelo r de securitate materială și spirituală a copilului;
c) Neîncredere, neadaptare datorate separării;
d) Interiorizare și închidere în sine datorită traumelor generate de separare;
e) Sentimente de culpabilitate;
f) Dificultăți inter relaționare;
g) Întârzie re în dezvoltare în cazul copiilor instituționalizați, nivel scăzut al limbajului, al
performanțelor intelectuale;
h) Tulburări de comportament;
i) Traume fizice și psihice;
j) Dificultăți în ceea ce privește integrarea socială. (Miftode, 2002, p. 268 -269)
Deși au existat concepții conform cărora copilul era considerat imatur și prin urmare,
incapabil de a resimți efectele abandonului asupra propriei dezvoltări, este acum știut că
tocmai datorită imaturității sale, copilul va simți această experi ență defavorizată ca pe una
traumatică. Deși concepția generală este aceea că orice copil uită ceea ce a trăit în prima
perioadă a vieții, neurobiologia demonstrează că experiențele adverse trăite de făt în pântecele
mamei sau de copil în primii ani ai vie ții nu numai că n u se uită, dar produc schimbări
negative la nivelul creierului. Malnutriția, substanțele toxice, drogurile, stresul produc așa
numitele ”amintiri biologice”, provocând efecte nefaste asupra sănătății fizice și mentale a
copilului, ducând l a tulburări de învățare și de comportament. (Muntean, 2013, p.14).
Experiența timpurie a copilului nu numai că nu este uitată de către acesta, ci reprezintă un
factor decisiv în dezvoltarea sa cerebrală. ”Neurocercetătorii știu de câteva decenii că
formarea creierului are loc în timp, că unele domenii ale dezvoltării depind de experiență mai
mult decât altele și că în cadrul acelor domenii momentul în care se desfășoară experiența

9
este decisiv pentru o dezvoltare sănătoasă.” (Nelson, Fox, Zeanah, 20 14, p.14).
Abandonul este adesea precedat de alte experiențe traumatice, precum neglijarea sau
abuzul copilului, ceea ce crește dimensiunile negative în dezvoltarea psiho -fizică a acestuia.
Dezvoltarea creierului nu se încheie la vârsta de trei ani, așa cum este răspândit în concepția
multora, ci începe de la câteva săptămâni după concepție și continuă de -a lungul adolescenței
târzii, schița genetică pregătind tiparul pentru construcția creierului.
Rolul experienței este primordial, aceasta înce pând încă din perioada prenatală. Prin urmare,
expunerea mamei la stres și consumul de alcool au efecte devastatoare. (Nelso n, Fox, Zeanah,
2014, p.12 -13).
Copiii privați de o experiență pozitivă în primii ani ai existenței vor avea mai puține
condiții favorabile pentru o dezvoltare normală, întrucât îngrijirea adecvată din partea unor
adulți responsabili nu este facultativă, ci esențială.
William Greenough, neurocercetător, vorbește despre două mecanisme de asimilare a
experienței, existând o d ezvoltare pregătită pentru experiență și de asemenea, o dezvoltare
dependentă de experiență. Prima se referă la experiențele primare, ce au o influență decisivă
asupra dezvoltării ulterioare, cum ar fi ”accesul la lumină filtrată (pentru a facilita dezvolt area
vizuală), accesul la fețe și limbaj (pentru a facilita comunicarea socială și limbajul) și accesul
la o îngrijire adecvată. Spre deosebire de aceasta, dezvoltarea dependentă de experiență
(experience -dependent) se referă la schimbările care au loc în creier pe durata întregii vieți și
sunt specifice fiecărui individ.
Învățarea și memoria sunt exemple ale acestui tip de dezvoltare. ” (Nelson, Fox, Zeanah,
2014, p. 13 -14).
De asemenea, de o importanță crucială nu este doar prezența unor experi ențe pozitive
de îngrijire în viața copilului, ci și perioada în care acestea se întâmplă. Atunci când ”perioada
sensibilă” pentru dezvoltare este privată de acestea, copilul pierde șansa unei dezvoltări
armonioase, iar tulburările comportamentale care vor apărea mai târziu își vor găsi explicația
în aceste privațiuni. Conform neurobiologiei, există, în viața copilului, o ”perioadă sensibilă”,
când un anumit număr de gene (aproximativ 20 000) creează o structură fundamentală care
necesită impuls din partea experienței pentru a se putea exprima în reglarea multor elemente
ale dezvoltării creierului. Dacă acest proces nu se realizează apar modificări profunde ale
dezvoltării comportamentale. (Nelson, Fox, Zeanah, 2014, p. 14)
Dincolo de ceilalți factori ce pot fi implicați în construirea unei experiențe traumatice pentru
copil, cea mai devastatoar e este reprezentată de abandon. ”Pentru copii, pierderea figurilor de
atașament este una dintre cele mai importante experiențe traumatice, care poate să provoace

10
proble me devastatoare și de lungă durată pentru dezv oltare, precum și întârzieri în
dezvoltare.” (Delfos, 2018, p. 39)
Trauma este un cuvânt care provine din medicină, reoferindu -se la o rană, la o deteriorare a
integrității corporale. Ulterior a căpătat o conota ție psihologică, descriind o reacție la
evenimente care au avut un puternic impact psihologic asupra emoțiilor, gândurilor și
comportamentului, cauzată de un eveniment traumatic. (Delfos, 2018, p. 22) ”Trauma
psihologică poate fi înțeleasă ca efect al unor evenimente cu potențial traumatic ce generează
experiențe copleșitoare, care lasă victima într -o stare de neputință și subminează sentimentul
capacității persoanei de a acționa, al capacității de a relaționa și al abilității de a integra
psihologic evenim entul de viață apărut brusc, ca o ruptură de sens în imaginea cotidianului
anterior evenimentului. (Doucet, Rovers, 2010;Nutt, Davidson, Zohar, 2000).
Persoana expusă evenimentului trăiește sentimentul cănu va supraviețui sau că alte persoane
semnificativ e pentru ea își vor pierde viața.”(Muntean, 2013, p.79)
Au existat, însă, lungi perioade în istorie în care copilul nu era considerat suficient de pregătit
pentru a evalua o anumită situație ca fiind traumatică. ”Încă din secolul al XIX -lea au fost
menționate întârzieri în dezvoltarea fizică și mentală la copiii abandonați sau maltratați,
crescuți în orfelinate, iar Briquet, Charcot și Janet au făcut câteva observații clinice asupra
isteriei traumatice la copil, dar aceste date au rămas mult timp ane cdotice și cu caracter de
excepție.” (Crocq, 2014, p. 87)
După izbucnirea celui de -al Doilea Război Mondial, preocuparea generală cu privire la
acest aspect a devenit evidentă. Anna Freud și Dorothy Burlingham și -au dovedit interesul
față de copi ii separați de părinți și de copiii deportați care au ajuns în centre de primire după
ieșirea din lagărele de concentrare. (Crocq, 2014, p .87). Chiar și atunci când copiii dădeau
dovada unor repercusiuni resimțite în urma unor evenimente tragice, acestea erau considerate
imitații ale comportamentului părinților. ”Anna Freud considera că în timpul
bombardamentelor copiii nu făceau altceva decât să reflecte reacția părinților (ceea ce ar
însemna însă să negăm propria traumă a copilului) și că acei copii care scăpaseră teferi din
lagărele naziste puteau să se dezvolte și să aibă o stare psihică normală dacă erau adoptați
într-o familie într -un interval scurt de timp.”(Crocq, 2014, p. 87). ”Este o aserțiune dezmințită
însă de cercetările lui Moskowitz (1985), c are a examinat, 30 de ani mai târziu, aceiași
subiecți de care se ocupase Anna Freud, identificând, în cazul tuturor, un ‹‹sindrom
Buchenwald››, cu anestezie afectivă și agresivitate.” (Crocq, 2014, p. 87 -88)
Cu trecerea timpului, cercetările în acest domeniu au evoluat, oferind o imagine mai
reală a emoțiilor trăite de către copiii traumatizați, dar acest lucru s -a întâmplat datorită unor

11
observații profunde ale cercetătorilor, care au avut capacitatea de a descoperi ce se ascunde în
spatele apar ențelor. ”În Franța, Brauner (1994), care îi examinase pe copiii spanioli în timpul
războiului civil din 1936 -1939 și apoi, în 1945, pe copiii scăpați din lagărele de concentrare, a
știut să discearnă, sub aparența unui comportament normal, o angoasă profu ndă: copii
refugiați în adăposturi în timpul bombardamentelor, ținându -și mâna în gură, copii care au
trăit în lagăre de concentrare care povestesc, aparent indiferenți, cele mai incredibile orori
suferite acolo, dar care ascund o tulburare profundă.” (Cro cq, 2014, p. 88)
Postulatele științifice din domeniul psihologiei copilului s -au bazat mult timp pe capacitatea
umană de a -și imagina moartea, fără a ține cont de instinctul de supraviețuire primar, prin care
orice ființă, indiferent de nivelul de dezvolta re, poate intui trauma sfârșitului propriei vieți.
Până în anul 1980, în comunitatea psihiatrică era comun postulatul conform căruia copiii sunt
invulnerabil la traumă, deoarece nu au maturitatea necesară pentru a -și imagina moartea. Abia
după apariția dia gnosticului de tulburare de stres posttraumatic la veteranii de război din
Vietnam și prin extinderea acestuia la evenimente deosebite ale vieții civile, precum
agresiuni, accidente sau catastrofe, s -a evidențiat trauma la copil. (Crocq, 2014, p. 88). Prim ii
pași în evoluția cercetărilor au mizat pe comparația între simptomele observate la adulți și
cele observate la copii. ”Impactul unui eveniment sau al unei situații traumatice asupra
copilului pare să determine tablouri clinice care, la prima vedere, sun t comparabile cu cele ale
adultului, cu un nucleu semiologic comun, dar și cu simptome specifice condiției copilului și
diferite în funcție de intervalele de vârstă sau de tipurile de agresiune.” (Crocq, 2014, p. 89 ).
Observațiile asupra dezvoltării creierului uman au permis o cunoaștere din ce în ce mai
detaliată a psihologiei copilului. S -a putut demonstra, astfel, că experiența traumatică în cazul
unui copil are efecte mult mai devastatoare decât în cazul unui adult.
Diferența între trauma survenit ă la vârsta adultă și cea survenită în copilărie este că un copil
integrează trauma ca pe un aspect care îi caracterizează viața, în timp ce adultul poate vedea
excepția de la regulă. Apoi, un adult reacționează în fața traumei cu tot bagajul său psihologi c,
prin mecanismele de coping dezvoltate de -a lungul vieții, în timp ce un adult nu are încă
mecanisme dezvoltate cu ajutorul cărora să facă față traumei. Personalitatea dezvoltată a
adultului rezistă și astfel evenimentul traumatic nu schimbă fundamenta l structura de gândire
a individului, față de personalitatea imatură a copilului care preia în propria rețea neuronală
toate elementele maligne. (Delfos ,2018, p. 40 -42)
Trauma a existat dintotdeauna în viețile oamenilor, dar nu mereu a avut a celeași
efecte, diferența fiind reprezentată de perioada în care aceasta a avut loc. Astfel, pentru un om
adult, a cărui dezvoltare este deja matură, trauma poate prezenta și aspecte benefice, precum

12
creșterea înțelegerii de sine și a lumii. Însă pentru a putea beneficia de această ”lecție”,
individul care se confruntă cu un eveniment traumatic trebuie să aibă substratul vârstei tinere
bine dezvoltat, pentru a putea plasa această experiență într-un context, în rețelele neuronale.
Acest lucru nu înseamnă că poate fi eliminată suferința, dar o problemă poate deveni o
oportunitate. (Delfos, 2018, p.108)
Pentru copil, însă, o experiență traumatică este întotdeauna negativă, afectându -i
dezvoltarea de la rădăcină. Traumele care se produc în timpul cop ilăriei sau al adolescenței
timpurii produc efecte problematice pentru funcționarea normală.
Pierderea unei figuri de atașament, abuzul fizic, sexual pot avea efecte foarte dăunătoare.
Abuzul fizic aduce cu sine sentimente de neajutorare la copil, crescând riscul sentimentelor de
răzbunare și a izbucnirilor de agresivitate. De asemenea poate scădea rezistența persoanei,
care este pusă în rolul de victimă. (Delfos,2018, p.108 -109). ”În cazul copiilor, trauma are un
puternic impact asupra dezvoltării neurolog ice,fizice, senzoriale, socio -emoționale și
cognitive.” (Muntean, 2013, p. 81)
Există, totuși, condiții favorabile pentru reevaluarea experienței și recuperarea
anumitor aspecte ale dezvoltării. Capacitatea copilului de a se adapta, de a utiliza resursele
interne și de a angaja mecanismele de apărare pentru a înfrunta trauma, sunt determinate de
trei factori:
1. Dezvoltarea;
2. Relațiile de atașament;
3. Rezistența.
Cel mai important factor pentru oricine care experimentează o traumă e ste să aibă o
relație semnificativă și caldă care să -l susțină.” (Delfos, 2018, p.112). Copiii abandonați, care
pierd relația cu persoana cea mai importantă pe care le -a oferit -o viața până în acel moment,
au nevoie de o altă relație semnificativă, cu ajut orul căreia să recupereze securitatea și
atașamentul de care au nevoie.
”Bowlby consideră că pierderea figurii de atașament are un impact major în
dezvoltarea ulterioară a personalității copilului. Când suferința este suprimată (neglijată,
nerecunoscută) ș i nu ajunge la o rezolvare firească, aceasta va genera anumite ‹‹forțe
patogene››. Căci suferința pierderii face parte din sistemul comportamental al atașamentului
care urmărește descurajarea unei separări prelungite a copilului de figura primară de
atașament.” (Muntean, 2013, p. 81).
În volumul său privind pierderea, din 1980, John Bowlby a descris reacțiile la pierdere.
Acestea suntmânia, căutarea, negarea absenței figurii de atașament și sentimentul că -i simte

13
apropierea, sporirea comportamentelor de căutare. Pierderea figurii de atașament duce
la suferință fizică și psihică, mai ales în cazul unui atașament rejetant la copil și preocupat la
adult, precum și în cazul atașamentului anxios -ambivalent. (idem, p. 82)
În ciuda faptului că un părinte car e abandonează, în general, nu oferă o relație care poate
genera un atașament sigur, copilul suferă la pierderea acestuia, deoarece reprezintă singura
experiență de îngrijire pe care a experimentat -o. Doar o altă relație, cu adevărat securizantă,
poate duce la atenuarea suferinței trăite de copil.
”Capacitatea/ vulnerabilitatea copilului este generată predominant de relația pe care o are cu
un adult protector, grijuliu, iubitor, care se constituie ca figură primară – figură de atașament a
copilului. Forța co pilului de a face față evenimentelor traumatice vine tocmai din încrederea
în disponibilitatea și sprijinul figurii de atașament. În situația abandonului copilului, indiferent
de vârsta acestuia în momentul producerii copilul trăieșt e o traumă.” (Muntean, 2013, p. 83)
În concluzie, atât experiența abandonului, cât și experiențele anterioare acestuia au impact
asupra copilului, dar modul în care societatea, reprezentată de serviciile de asistență socială,
gestionează această problemă socială, vor fi determina nte pentru dezvoltarea copilului și
pentru integrarea socială ulterioară a acestuia. Efectele traumatice ale abandonului depind de
experiențele anterioare acestuia, precum și de experiența ulterioară, favorizată de un sistem de
protecție benefic dezvoltări i sănătoase a copilului. ”Dacă prin măsurile de protecție luate nu i
se asigură copilului șanse de a -și dezvolta aceste legături preferențiale cu o figură de
atașament, efectele pot fi severe. Dacă nu vor fi mângâiați, hrăniți, stimulați sub toate
aspectel e, nu doar fizic, capacitatea copiilor de a -și dezvolta relații cu ceilalți poate fi
compromisă pentru întreaga viață. Domeniile existențiale în care această incapacitate își va
spune cu putere cuvântul vor fi: propria familie, dar mai ales funcțiile paren tale pe care le va
exercita ca adult, comunitatea și societatea în sens larg.”(Muntean, 2013, p. 97)

1.2.2. Consecințele traumei asupra dezvoltării copilului
Trauma complexă, cumulativă, lasă urme în dezvoltarea și starea de sănătate a
copilului. Domeniile dezvoltării afectate de trauma complexă sunt:
– Atașamentul copilului –dificultăți în relaționarea cu persoanele semnificative din cauza
lipsei de încredere față de aceștia. Copilul va avea impresia că trăiește într-o lume periculoasă
și imprevizibilă, el fiind prin urmare neîncrezător, suspicios, izolându -se de cei din jur, cărora
nu le înțelege emoțiile și trăirile. De asemenea, copilul nu va fi capabil să coopereze și să
empatizeze, lipsindu -i și capacitatea reflexivă;

14
– Biologia cop ilului –probleme de dezvoltare senzoriomotorie, probleme de coordonare, de
integrare senzorială, probleme de echilibru, de tonus corporal, dificultăți de localizare a
atingerilor la nivelul pielii, hipersensibilitate la nivel fizic, analgezii, somatizări, probleme
medicale sporite;
– Dificultăți și probleme cu autocontrolul și reglarea emoțională –excitabilitate crescută,
reacții emoționale exagerate, stări depresive, incapacitate de a -și descrie trăirile, preocupare
pentru sinucidere, manifestarea stărilor de furie, incapacitate de a vorbi despre vise și dorințe;
– Disocieri –alterări ale stării de conștiență, amnezii, depersonalizări și derealizări,
incapacitatea de a -și aminti trăirile și starea mentală din anumite momente;
– Autocontrolul comportamenta l –slabă capacitate de a -și controla impulsurile,
comportamente autodistructive de nestăpânit, comportamente agresive, tulburări de somn,
tulburări alimentare (bulimie sau anorexie), abuz de substanțe, comportamente puternic
opoziționiste sau, dimpotrivă, d e supunere totală, oarbă, comportamente de autocalmare
manifestate la nivel patologic, dificultăți în a înțelege și respecta regulile, exprimarea unor
traume trecute în comportamentul prezent (hipersexualizare violentă în comportamentele cu
ceilalți);
– Cogniția –tulburări de atenție și la nivelul funcțiilor executive (memoria de lucru,
autocontrolul, flexibilitatea mentală), incapacitate de concentrare, dificultăți în a planifica și
anticipa, dificultăți de învățare, probleme de limbaj, lipsa unei curiozit ăți consistente,
incapacitatea de a procesa informațiile noi, manifestarea unei incapacități evidentă în a -și
înțelege contribuția proprie la lucrurile ce i se întâmplă și situațiile în care se află prins,
probleme de orientare în timp și spațiu,tulburări instrumentale ( scris, citit, calcul), probleme
senzoriale (acustice, vizuale) și o capacitate diminuată de a înțelege tiparele vizual -spațiale
complexe (ceea ce îi va crea dificultăți în studierea geometriei).
– Imaginea de sine – lipsa sentimentului conti nuității și al predictibilității sinelui, stimă de sine
scăzută, sentimente de rușine și vinovăție, sentimentul incapacității de a se descurca în mediul
său de viață, tulburări ale imaginii corporale, rușine, vinovăție, incapacitate de a -și face vise
în legătură cu viitorul. (Muntean A.,2013, p. 85 -87)

15
BIBLIOGRAFIE:

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopții (ANPDCA),
Statistică Adopții, disponibilă la adresa: www.copii.ro/statistici, accesată la
20.05.20 20;
Legea nr.47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului, disponibilă la adresa: www.legex.ro/Legea -47-1993 -3780.aspx,
accesată la 20.05.20 20;
Bejenaru Anca, ”Adopția copiilor în România”, Iași, Ed. Institutului European,2011;
Cojocaru Ștefan, C ojocaru Daniela, ”Managementul de caz în protecția copilului:
evaluarea serviciilor și practicilor din România”, Iași, Ed. Polirom, 2008;
Crocq Louis, ”16 conferințe despre traumă”, București, Ed. Trei, 2014;
Delfos Martine, ”Atașamentul și siguranța de si ne”, Brașov, Ed. A.P.A.R., 2018;
Emese Florian, ”Dreptul familiei: căsătoria, regimuri matrimoniale, filiația”,
București, Ed. C. H. Beck, 2016;
Miftode Vasile (coord.), ”Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare”
Iași, Ed. Lumen, 2002;
Muntean Ana, ”Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici”, Iași,
Ed. Polirom, 2013;
Năftănăilă Cristina Alina, ”Adopția: un act de iubire”, Snagov, Ed. Letras, 2017;
Neagoe M. Ioana, ”Traumă și perturbări ale atașamentului la copilul
instituționalizat”, București, Ed. Sper, 2017;
Neamțu George (coord.), ”Tratat de asistență socială”, Iași, Ed. Polirom, 2011;
Nelson A. Charles, Fox A. Nathan, Zeanah H. Charles, ”Copiii abandonați ai
României: privațiune, dezvoltare celebrală și eforturi de recuperare”, București,Ed.
Trei, 2014;
Nicolescu Cristina, ”Legislația adopțiilor: actualizat noiembrie 2018”, București,
Ed. C. H. Beck, 2018
Scârneci Florentina, ”Îndrumar de cercetare calitativă în științele socio -umane”,
Brașov, Ed. Universității Transilvania , 2007;

16
Scârneci Florentina, ”Cercetări calitative în asistența socială. Încercări
studențești”, vol. II, Brașov, Ed. Universității Transilvania , 2009;
Ureche Lazăr -Ciprian, Moloman Bogdan Dumitru, ”Ghid privind procedura
adopți ei”, București, Ed. Universul Juridic, 2017;
Verza Emil și Verza Florin Emil, ”Psihologia copilului”, București, Ed. Trei, 2017;