Specializarea Asistență M edicală Generală [617535]

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAȘOV
FACULTATEA DE MEDICINĂ
Specializarea Asistență M edicală Generală

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Șef lucrări practice: Dr. Gabriela Sechel
AUTOR :
Maria Ramona Vereguț

BRAȘOV
2016

1
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAȘOV
FACULTATEA DE MEDICINĂ
Specializarea Asistență M edicală Generală

EVALUAREA RADIOLOGIC Ă A FRACTURILOR
OSOASE LA NIVELUL MEMBRELOR PE ANOTIMP
DE VARĂ

2
Cuprins
I. Parte g enerală
I. 1. Introducere ……………………………………………………………………………………….. …………………………. .4
I. 2. Aspect ul anatomic și radiologic al oaselor membrului superior și inferior …………………… .4
I. 2. a. Formarea osului – osteogen eză……………………………………………………………….. …4
I. 2. b. Aspectul anatomic și radiologic…………………………………………………………… ……5
I. 2. c. Metode de examinare radiologică ale oaselor membrelor ………………………………… ….31
I. 3. Clasificarea fracturilor …………………………… ………………………………………… ….32
I. 3. a. Etiologie …… ……………………………………………………………………………… ….33
I. 3. b. Dislocarea fragmentelor …………………………………………………………………… ….34
I. 3. c. Mecanismul fracturilor …………………………………………………………………… ……35
I. 3. d. Sediul fracturii ……………………………………………………………………………… …37
I. 3. e. Aspectul soluției de continuitate ………………………………………………………… …….37
I. 3. f. Direcția traiectului fracturii ………………………………………………………………… …38
I. 4. Aspectul radiologic al fracturilor …………………………………………………………… ….39

II. Parte specială
II. 1. Obiective …………………………………………………………………………… ………… ..44
II. 2. Material și metodă …………………………………………………………………………… …44
II. 3. Rolul asistentei medicale în examinarea radiologică și îngrijirea pacientului cu fracturi
osoase la nivelul membrelor …………………………………………………………………………45
II. 3. a. Poziționarea pacientului pentru efectuarea radiografiilor la nivelul membrului superior… …45
II. 3. b. Poziționarea pacientului pentru efec tuarea radiografiilor la nivelul membrului inferior…….51
II. 3. c . Îngrijirea pacienților cu fracturi ale membrelor ………………………………… ..…………..57
II. 4. Rezultate și discuții ……………………………………………………………………………..58
II. 4. a. Fracturile evidențiate la nivelul membrului superior………………. …………………………68
II. 4. b. Fracturi le evidențiate la nivelul membrului i nferior…………………………… ……………75
II. 5. Concluzii ……… …… ………………………………………………………………………..…90
III. Bibliografie …………………………………… …………………………… ……………… ..……92

3

I. PARTE GENERALĂ

4
I. 1. Introducere
Fracturile la orice nivel constituie o problemă reală de sănătate publică prin tabloul clinic pe
care îl pre zintă și complicațiile care se ivesc ulterior . Vârsta la care apar adesea cele mai multe
fracturi este între 20 și 40 de ani. Incid ența fracturilor este foarte extins ă și la populația vârstnică, cu
complicații frecvente și mortalitate mare. Calitatea vieții acest or pacienți este afectată, av ând
consecințe invalidante, adesea pe viață, repercusiuni sociale și economice. Una dintre cauzele
fracturilor la populația vârstnică este osteoporoza, care creează anual la nivel mondial peste 8,9
milioane de fracturi, din care mai mult de 4,5 milioane în SUA, Europa și Japonia. Datorită
elasticită ții mai mari a oaselor, fracturile se prezintă mai rar la copii, chiar dacă sunt supuși
traumatismelor. [27]

I. 2. ASPECTUL ANATOMIC ȘI RADIOLOGIC AL OASELOR MEMBRULUI
SUPERIOR ȘI INFERIOR
I. 2. a. FORMAREA OSULUI CUPRINDE URMĂTOARELE ETAPE:
Osteogeneza primară
Osteogeneza primară este faza în care membrane le oaselor late și cartilajul scheletic se
transformă în țesut osos primar, complex structurat. Metaplazia țesutului conjunctiv tânăr se
efectuează în trei faze: de edem preosos – fibrele colagene se stucturea ză în trabecule; faza de
mineralizare – când țesutul osteoid fixează complexul fosfo -calcic ; faza de substanță preosoasă –
când rezultă matricea proteică și apar osteoblastele . [11]
Osteogeneza secundară
Osteogeneza secundară are loc după formarea țesutului osos, având două componente:
osteogeneza și demineralizarea . [11]
Organogeneza (creșterea și dezvoltarea osului)
La naștere oasele lungi, mai puțin epifizele, sunt osificate, iar ț esutul osos primitiv nu are
structură lamelară, fiind nestructurat. După naștere, acesta este înlocuit cu țesut osos secundar
structurat și la 24 de luni , diafiza se transformă, de asemenea, în țesut osos secundar. Pe radiogra fii,
diafiza oaselor lungi este limitată la extremități de linia de calcificare provizorie, a cartilajelor de
creștere. Cartilajul de creștere este invadat de țesut conjuctiv , pe fața metafizară , care se va

5
transforma în os, contribuind la creșterea în lungime a osului. Pe radiografie este radiotransparent,
mărgi nit de l inia de calcificare provizorie. [6]
Creșterea osului în grosime – se datorează periostului și rezultă din activitatea osteogenă a
stratului subperiostal conjunctival. [11]

I. 2. b. ASPECTUL ANATOMIC AL OSULUI NORMAL
Scheletul este compus din oase lungi, late și scurte. Macroscopic, acestea au o porțiune
periferică din os compact mărgini tă de obicei de periost și o porțiune centrală din os spongios. Din
punct de vedere histologic, compacta este constituit ă din substanță osoasă dură lamelar ă sau
trabeculară, opacă la razele X și medulară din țesuturi conjunctive radiotransparente. [13]
Substanța osoasă dură – este alcătui tă din matrice colageno -proteică unde se găsește o tramă
organică din fibre colagene și substanțe interfibrilare. Mai există celule osoase fuziforme care au
prelungiri stelate anastomozate, plasate în lacunele Howship și oseină – substanță glico -proteitică
care c onsolidează elementele de mai sus și în care se depune calciu. Fosfatazele alcaline secretate de
osteoblaști pa rticipă la precipitarea cristalină fosfocalcică. [15]
Spațiile osului sunt alcătui te din lumenul sistemelor Havers, a canalelor anastomozice W.
Volkmann și din ochiurile spongioase ocu pate de vase sanguine și țesut conjunctival moale. Măduva
este constituită din țesut adipos , țesut fibros și uneori are funcție hematopoetică. [14]
Osul lung este format din :
Diafiza este situată median în formă de cilindru cu țesut compact la periferie și canalul
medular central. [8]
Epifiza plasa tă la periferia extremităților osoase, are corticala epifizară mult mai subțire, iar
pe extremități , cartilagiul diartroidal realizează suprafața articulară. [14]
Metafiza este regiunea situată la demarcația dintre cele două segmente amin tite. [13]
Trabeculele spongioasei epifizio -metafizare sunt orientate în direcția liniilor de forță. [8]
Periostul este o membrană conjuctivă radiotransparentă, care învelește osul și la extremități
se continuă cu capsula articulară. [16]
Endostul este o membrană conjunctivală întâlni tă la copii, care tapetează cavitatea medulară
a oaselor lungi. [16]
Osul lat se constituie din corticală și spongioasă , între cele două fâșii ale corticalei. [22]

6
Oasele scurt e sunt spongioase, învelite într -un manșon periostic sau corticală subțire. [22]
Articulațiile:
 Structuri anatomice complexe [23]
 Realizează legăturile dintre oase [1]
 Le asigură oaselor diferite grade de mobilitate [13]
Clasificare morfofuncțională:
 Diartroze
 Cavitate articulară prezentă [15]
 Cartilaje articulare, care acoperă extremitățile osoase [9]
 Capsulă articulară și ligamente, care le conectează [27]
 Grad ridicat de mobilitate (în general) [8]
 Exemplu: articulația femuro -tibială [8]
 Amfiartroze
 Leagă piese scheletice învecinate, prin intermediul unor structuri fibrocartilaginoase [6]
 Mișcări limitate, într -un singur plan [9]
 Exemplu: articulațiile dintre oasele tarsiene [10]
 Sinartroze
 Leagă segmente osoase prin intermediul unor formațiuni ca rtilaginoase (sincondroza, ex.
Articulațiile sacroiliace), fibroconjunctive (sindesmoza, ex. Articulația tibio -peronieră distală)
sau osteo -fibroase (sinostoza, ex. Suturile calotei craniene) . [23]

SCHELETUL MEMBRELOR
Membrele superioare sau toracice și membrele inferioare sau pelvine s unt alcătuite după un
plan comun, însă modificările funcționale specifice pentru om au participat și la apariția
particularitățil or structurale bine pronunțate. Fiecare membru are o centură c e îl fixează de trunchi, și
trei segmente. Aceste deosebiri sunt clar definite în fiecare segment. [14]
Ca o reflectare a predestinației membrului superior ca și organ al muncii, centura scapulară,
forma tă din claviculă și omoplat, creează un inel incomplet atât anterio r cât și posterior. Anterior este
completat de porțiunea superioară a sternului cu care se articulează cele două clavicule, iar posterior

7
omoplații sunt despărți ți între ei printr -o distanță suficient de mare și sunt uniți prin mușchi cu
scheletul trunchiului. [15]
La membrul inferior , care este destinat funcției de sprijin și locomoție, centura pelviană,
alcăt uită din oasele coxale și sacru, înfățișând particularitățile funcționale ale membrului, constituie
un inel osos masiv și relativ rigid. [15]
Segmentele distale ale membrelor – la cel superior, mâna, este destina tă funcției de
prehensiune, iar la cel inf erior, piciorul, este destinat, în primul rând , funcției de sprijin a întregului
organism. Pentru asigurarea funcții lor, membrul superior se individualizează printr -un grad mare de
mobilitate, îndeosebi în articulația umărului, iar la membrul inferior stabilitatea este garanta tă prin
sacrificarea gradului de mobilitate în articulația coxofemurală. [24]
Există unele legități ale structurii scheletului membrelor : structura plurisegmentală,
divizarea radială a segmentelor distale, la fel și a simetriei. [24]
Prima legitate se exprimă prin faptul că fiecare membru este forma t din câteva segmente
mobile cu o structură diferită. Se deosebesc centura membrului și partea liberă a membrului . Centura
simbolizează veriga de unire a porțiunii libere a membrului cu scheletul trunchiului. Scheletul
membrului liber este constitui t la rândul său din trei segmente: proximal, mediu și distal . Cel distal,
de asemenea , este forma t din trei segmente la care ultimul – degetele – sunt reprezentate de trei
falange – distală, medie și proximală. Numărul elementelor osoase cresc în sens distal – segmentul
proximal este alcătui t dintr -un singur os; cel mijlociu din 2 oase, iar cel distal din 26 – 27 oase. [24]
Divizarea radială este reprezentativă pentru segmentele distale ale membrelor, unde asigură
creșterea suprafeței de sprijin și adaptarea formei piciorului la mers și a mâi nii la manipularea
diferit elor obiecte. [13]
Conform legității simetriei, membrul superior stâng și inferior stâng ilustrează o reflectare a
membrului superior și inferior drept. Însă această concordanță , ca și în celelalte porțiuni ale corpului,
este rela tivă. Abaterea de la această simetrie se exp une prin dezvoltarea neuniformă a oaselor de
ambele părți; la majoritatea oamenilor oasele brațului și antebrațului din partea dreapta sunt mai
lungi, mai groase și mai grele, iar în cazul membrelor inferioare pr edomină lungimea celui stâng.
Deoarece acest fenomen se armonizează cu o dezvoltare mai temeinic ă a membrului superior drept,
apoi putem discuta de o simetrie asimetrică (încrucișată), specifică pentru om. [24]

8
SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR
Membrul superior, numit și membrul toracic, este alcătuit dintr -o porțiune, care îl leagă de
trunchiul osos, numită centura scapulară , și o porțiune în prelungirea precedentei, numită membrul
superior liber . Scheletul membrului superior liber este constitu it la rândul său din: scheletul brațului,
antebrațului și mâinii (fig. 1) . [16]

Fig. 1. Scheletul membrului superior [ 38]

SCHELETUL CENTURII SCAPULARE
Centura membrului superior, fiind alcătui tă din claviculă , situată anterior și omoplat , situat
posterior, fixează membrul superior de toracele osos . [18]
a. CLAVICULA
Clavicula este poziționa tă transversal, la limita dintre gât și torace. Are un corp, două
extremități și două curburi inegale, care îi dau forma litere “S” culcat (fig. 2) . [15]
Extremitatea medială sau sternală este mai voluminoasă, are concavitatea posterior și
prezintă o față articulară destinată articulă rii cu manubriul sternului . Extremitatea laterală ori
acromială este mai mică, cu concavitatea anterior , este turtită cranio -caudal și are o față artic ulară cu
acromionul omoplatului . Corpul claviculei este alcătuit din două fețe și două margini. Fața su perioară
este netedă în porțiunea mijlocie, se poate palpa sub piele, iar la cele două extremități este r ugoasă și
se utilizează pentru inserții musculare. [24]

9
Fața inferioară . În porțiunea mijlocie a feței i nferioare se găsește orificiul nutritiv și șanțul
mușchiului subclavicular , unde se inseră mușchiul subclavicular. Medial de șanț se află impresiunea
ligamentului costoclavicular , pe care se inseră ligamentul cu același nume. Lateral de șanț avem
tuberculul conoid și linia trapezoidă . [16]
Marginea anterioară este concavă în treimea laterală, în care se inseră mușchiul deltoid, și
convexă în două treimi mediale, unde se inseră mușchiul pectoral mare. [18]
Marginea posterioară în porțiunea mijlocie prezintă raporturi cu mușchiul omo -hioidian, cu
mușchii scaleni, cu artera și vena subclaviculară, cu tru nchiurile plexului brahial și cu domul pleural,
sub care se află apexul pulmonar. Aceste raporturi sunt deosebit de valoroase , deoarece în caz ul unor
fracturi de claviculă, fragmentele fracturate pot leza vasele subclaviculare și trunchiurile plexului
brahial. Calusul mai poate comprima și elementele complexului vasculo -nervos din această regiune.
Clavicula, spre deosebire de oasele lungi, nu deține canal medular în interiorul corpului. [16]

Fig. 2. Clavicula [37]

Fig. 3. Radiografia claviculei incidență postero -anterioară [22]

10
b. SCAPULA
Scapula este un os lat, cu formă triunghiulară, amplasat la partea posterioară a toracelui,
între primul spațiu intercostal, unde se află baza, și coasta a VII – VIII-a, la nivelul căreia se află
vârful. Are trei margini: marginea medială orientată spre coloana vertebrală, marginea laterală și
marginea superioară , preconizată în parte a laterală cu incizura scapulei (fig. 4) . La unirea marginilor
se alcătuiesc trei unghiuri: unghiul superior , unghiul inferior și unghiul lateral , care este mai
voluminos și prezintă cavitatea glenoidală și procesul coracoidian . Cavitatea glenoidală se leagă de
restul scapulei printr -o porțiune mai îngustă, numită colul scapulei . Pe marginea super ioară a acestei
cavități se găseșt e tuberculul supraglenoidal , pentru inserția capului lung al mușchiului biceps
brahial, iar pe marginea inferioară , tuberculul infraglenoidal , pentru inserția capului lung al
mușchiului triceps brahial. Fața anterioară a omoplatului, orientată spre coaste, numită și fața costală ,
prezintă o concavitate, fosa subscapulară , străbătută de 3 –4 creste pe care se inseră mușchiul
subscapular. Pe fața posterioară se află o lam ă osoasă, spina scapulei , care o desparte în două fose:
fosa supraspinoasă și fosa subspinoasă , de care se inseră mușchilor cu același nume. Spina scapulei
continuă în porțiunea ei laterală cu o proeminență, care poate fi palpată sub piele , acromion , înzestrat
cu o față articulară pentru claviculă. [24]
Pe omoplat în fosa supraspinoasă, în fosa subspinoasă, la nivelul acromionului și la nivelul
procesului coracoidian se găsesc numeroase orificii nutritive. [15]

Fig. 4. Scapula – vedere posterioară și laterală [ 37]

11

Fig. 5. Radiografia articulației scapulo -humerale de față incidență antero -posterioară
Radiografia scapulei incidență de profil [22]

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR LIBER
a. SCHELETUL BRAȚULUI – HUMERUSUL
Humerusul este un os tubular lung, care are o diafiză și două epifi ze, proximală și distală
(fig. 6 ). Epifiza proximală este alcătuită din cap, de formă sferică, orientat medial și puțin posterior.
Axul său creează cu axul diafizei un unghi de 130ș. Capul humerusului se articulează cu cavitatea
glenoidală a scapulei; pe margi nea lui trece un șanț circular, numit colul anatomic și doi tuberculi –
tuberculul mare , ce este situat pe partea laterală a capului, și tuberculul mic, situat p e partea
anterioară a epifizei. Între tuberculi se găsește șanțul intertubercular , delimitat de creasta
tuberculului mare și creasta tuberculului mic . Șanțul este străbătut de tendonul capului lung al
mușchiului biceps brahial. Porțiunea de os mai jos de tubercul i este mai îngustă și constituie colul
chirurgical ; compacta osului este mai subțire, simboliz ând sediul celor mai frecvente fracturi ale
humerusului. Aceste fracturi mai pot fi însoțite de lezarea nervului axilar, care înfășoară colul
chirurgical. Tot aici poate avea loc dezlipirea traumatică a epifizei, care se întâlnește la cop ii și tineri,
întrucât epifiza superioară și diafiza se sudează abia la vârsta de 20 – 25 de ani. [8]

12
De ambele părți ale condilului humeral s e găsesc două proeminențe osoase, numite
epicondili, care servesc pentru inserții musculare. Epicondilul medial , pe fața posterioară a acestuia
trece șanțul nervului ulna r și epicondilul lateral , mai mic decât cel medial. [11]

Fig. 6. Humerusul v ăzut anterior Humerusul vă zut posterior [38]

Fig. 7. Radiografia brațului cu vizualizarea humerusului în incidență de față și de profil [22]

13
b. OASELE ANTEBRAȚULUI
Antebrațul este format din două oase tubulare lungi: ulna situat medial și radius de partea
laterală (fig. 8 ). Fiecare os este alcătui t din corp și două extremități. Diafizele celor două oase sunt
prismatic triunghiulare fiecare prezentând trei fețe și trei margini: fața posterioară , fața anterioară și
fața laterală a radiusului , iar la ulnă fața medială . Din cele trei margini, marginea orientată în spațiul
interosos este numită margine interosoas ă. Pe fața anterioară a corpului se află orificiul nutritiv .
Volumul extremităților acestor două oase este diferit: epifiza superioară a ulnei este mai
voluminoasă decât a radiusului, iar inferior epifiza radiusului este mai voluminoasă decât epifiza
ulnei. [8]

Fig. 8 . Radius și ulna – scheletul antebrațului [38]

Fig. 9. Scheletul antebrațului în secțiune
transversală [22]
1- membrana interosoasă;
2, 2’-marginile interosoase;
3, 3’-fețele anterioare;
4, 4’-marginile anterioare;
5, 5’-marginile posterioare;
6, 6’-fețele posterioare .

14
ULNA (fig. 10). Epifiza proximală este formată din 2 apofize: una posterioară, proces
olecranian și alta anterioară, numită proces coronoidian . Între aceste apofize se află incizura
trohlear ă ce se articulează cu trohleea humerusului. Fața laterală a apofizei coronoide prezintă o
suprafața articulară, numită incizura radial ă, care se va articula cu capul radiusului. Mai jos de
apofiza coronoidă se află tuberozitatea ulnei. Extremitatea inferioară a ulnei prezintă două
formațiuni: capul cu circumferin ța articular ă pentru incizura ulnară a radiusului și procesul
stiloidian , situat în partea medială a capului. [13]

Fig. 10. Ulna – vedere anterioar ă Ulna – vedere laterală [38]
Fig. 11. Radiografia antebrațului cu
vizualizarea ulnei (și radiusului) în incidență de față [22]

Radiusul (fig. 12 ). Epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul cu o depresiune
pe fața lui superioară, numită foseta capului radial , care corespunde capitulului humerusului, și
circumferința capului ce corespunde incizurii radiale de pe ulnă; colul , porțiunea îngustă dintre cap și
corp; tuberozita tea radiusului , situată mai jos de col, locul de inserție al mușchiului biceps brahial.
Pe partea medială a epifizei distale se află incizura ulnară , cu care articulează capul ulnei. Fața
laterală se prelungește cu o proeminență osoasă, numită apofiza stiloidă . [32]

15

Fig. 12. Radiusul – vedere anterioară și posterioară [38]
Fig. 13. Radiografia antebrațului cu vizualizarea
radiusului (și ulnei) în incidență de față [22]

Fig. 14. Radiografia articulației cotului în incidență de față și de profil [22]

16

Fig. 15. Radiografia articulației cotului în incidență de față cu vizualizarea marcată a epicondilului
medial al humerusului, capitulului humeral și a epifizei proximale a ulnei cu olecranul [22]

c. OASELE MÂINII
Oasele m âinii. Scheletul mâinii este format din 27 de oase (fig. 16 ) subdivizate în oasele
carpului , oasele metacarpului și oasele degetelor m âinii. [8]
Carpul este format din opt oase dispuse în două rânduri, câte patru în fiecare rând. Începând
de la police, în rândul proximal se află următoarele oase: scafoidul , semilunarul , tricvetrul și
pisiformul ; în rândul distal, în aceeași ordine se găsesc: trapezul , trapezoidul , capitatul și osul cu
cârlig. Toate oasele sunt înzestrate cu fețe articulare pentru articularea cu oasele vecine. În ansamblul
lor ele formează un os masiv carpian de formă semicilindrică prezentând patru fețe. [31] Fața
anterioară este concavă formând șanțul carpian pe unde alunecă tendoanele flexorilor degetelor și
nervul median. Șanțul carpian este delimitat lateral de o proeminență formată de tuberculul osului
scafoid și tuberculul osului trapez, numit ă eminenția carpi radialis, iar medial de eminenția carpi
ulnaris formată de cârligul osului hamat și de osul piziform. Fața posterioară este convexă și vine în
raport cu tendoanele extensorilor. [13]
Pe fața superioară, orientată spre oasele antebrațului, fețele articulare ale primelor trei oase
carpiene ale primului rând formează condilul carpian de formă elipsoidă care se articulează cu
radiusul. Fața inferioară, neregulată, se articulează cu oasele metacarpiene. [21]
Metacarpul este format din cinci oas e tubulare scurte, numite metacarpiene , cu o singură
epifiz ă. Enumerarea lor se face latero -medial de la police (I) spre degetul mic (V). Fiecare os
metacarpian prezintă un corp, o bază și un cap. Corpurile oaselor din partea palmară sunt oarecum
concave, iar din partea dorsală sunt ușor convexe. Baza oaselor metacarpiene II – V prezintă o față

17
articulară superioară, plană pentru joncțiunea cu oasele carpiene din rândul doi și câte o față laterală
și una medială plate pentru articularea cu metacarpienele ve cine. [21]
Metacarpianul I este mai scurt și mai gros. Pe baza lui se află o față articulară în formă de
șa care se articulează cu trapezul. Capetele oaselor metacarpiene II – V sunt rotunjite și posedă o
suprafață articulară pentru articularea cu baza falangelor proximale ale degetelor. Capul osului I
metacarpian posedă o suprafață articulară elipsoidală. [18]
Oasele degetelor m âinii. Mâna posedă cinci degete numerotate latero -medial de la I la V:
degetul mare sau policele , indicele , mijlociul , cel mai lung, inelarul și degetul mic . [29]
Oasele, care formează degetele, se numesc falange . Sunt oase tubulare scurte, câte trei
pentru degetele II – V: proximală , medie , și distală . Policele are numai două falange: proximală și
distală. Falangele proximale sunt cele mai lungi, iar cele distale sunt cele mai scurte. [18] Fiecare
falangă prezintă o bază, care se articulează cu capul metacarpianului corespunzător, un corp și un
cap. Falanga distală se termină cu o tuberozitate dispusă ca o potcoavă ce corespunde unghiei. [11]
Oasele sesamoide ale m âinii și degetelor . Sunt oase mici cuprinse în grosimea unor
tendoane sau ligamente în vecinătatea unor articulații ale mâinii. La mână există un număr variabil de
oase sesamoide, toate situate pe fața palmară; d ouă sunt constante și se află la nivelul articulației
metacarpofalangiene a policelui: unul medial și altul lateral. Se pot întâlni câte un os sesamoid la
nivelul articulației metacarpofalangiene a indicelui și de getului mi c, mai rar la nivelul articulațiilor
interfalangiene ale policelui. [29]

Fig. 16. Scheletul mâinii – fața palmară [36]

18

Fig. 17. Radiografia mâinii – incidență de față și incidență semilaterală [22]

Fig. 18 . Radiografia mâinii mărită centrată la nivelul oaselor carpiene cu evidențierea epifizelor
distale ale radiusului și ulnei precum și a oaselor carpiene dispuse dinspre lateral spre medial în
rândul proximal : scafoid, semilunar, piramidal, pisiform, i ar în rândul distal : trapez, trapezoid,
semil unar, capitat și osul cu cârlig [22]

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR
Membrele inferioare sunt destinate staticii și locomoției și sunt formate din centura pelviană
și scheletul membrului inferior liber . [14]

19
Centura pelvian ă este formată din cele două oase coxa le, care leagă membrul inferior liber
cu coloana vertebrală, constituind împreună cu osul sacrum și vertebrele coccigiene bazinul osos.
[15]
Scheletul membrului inferior liber este format din trei segmente:
– scheletul coapsei este alcătuit din osul femur; la nivelul articulației genunchiului se adaugă
rotula situată anterior; [20]
– scheletul gambei format din două oase lungi – tibia și fibula; [8]
– scheletul piciorului constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe: tarsul (7 oase), metatarsul
(5 oase ) și oasele degetelor (14 falange). [8]

a. COXALUL
Coxalul este un os plat, embriologic structurat din trei oase: ilionul , situat cranial, dorsal și
lateral, ischionul , caudal și dorsal, și pubisul – ventral. Ele se sudează definitiv între 12 – 16 ani la
fete și 13 – 18 ani la băieți. Corpurile acestor oase formează cavitatea acetabular ă, care se află pe
fața exterioară a coxalului, este orientată antero -lateral și inferior și se articulează cu capul femurului.
Acetabulul este o cavitate profundă, delimitată de o margine ascuțită, care în partea inferioară este
întreruptă de incizura acetabulului . Forma și dimensiunile acetabulului sunt diferite și dependente de
vârstă și sex, a dâncimea acetabulului la nou -născut este mică și recepționează numai 1/3 din capul
femural; la vârsta de un an , adâncimea este de 12 mm; la 5 ani – de 16 mm, iar la bătrânețe poate
recepționa mai mult de jumătate din capul femural. Adâncimea medie la adult este de 22 – 30 mm;
raportul dintre adâncimea și diametrul cavității constituie indicele acetabular și este de 0,6 mm . La
femeie acest indice este mai mic decât la bărbat, ceea ce explică o frecvență mai mare a luxației
congenitale de femur la fete. Suprafața interioară a acetabulului prezintă: supraf ața semilunară , care
este articulară și fosa acetabulului , nearticulară. [24]
1. Ilionul este constituit din corp, care participă la formarea acetabulului, și porțiunea
superioară mai lată – aripa ilionului . Pe partea de sus aripa se termină cu o margine, numită creasta
iliacă , pe care se evidențiază trei linii rugoase pentru inserția mușchilor abdomenului. În partea
anterioară creasta iliacă se termină cu spina iliacă antero -superioară , iar posterior cu spina iliacă
postero -superioară . Mai jos de ele, pe marginea anterioară și posterioară a aripei iliace, se află spina
iliacă antero -inferioară și spina iliacă postero -inferioară . Fața externă a aripii ilionului este

20
străbătută de trei linii semicirculare, numite linii gluteale. Fața internă a aripii este netedă, concavă,
numită fosa iliacă , delimitată de corpul ilionului prin linia arcuată . Linia arcuată continuă anterior cu
eminența iliopubică . Postero -inferior de fosa iliacă se află o suprafață articulară, asemănătoare cu
pavilionul urechii, numită fața auriculară ; ea se articulează cu o suprafață asemănătoare de pe osul
sacru cu care formează articulația sacroiliacă. Superior de fața auriculară se află o puternică
rugozitate – tuberozitatea iliacă , destinată inserției ligamentelor articulației sacroiliace. [24]
2. Pubisul reprezintă porțiunea antero -inferioară a coxalului. În alcătuirea lui distingem un
corp și două ramuri – ramura superioară , care cotește sub un unghi ascuțit și se continuă cu ramura
inferioară . La acest nivel de trecere a ramurii superioare în cea inferioară, imediat sub unghiul
pubian, se află o suprafață ovală, fața pubiană sau simfizară , care se articulează cu suprafața similară
a pubisului de partea opusă, formând simfiza pubiană . Cu 2 cm mai lateral de fața simfizială pe
ramura superioară se află tuberculul pubian de la care pe marginea posterioară a ramurii superioare
continuă creasta pubică ,ce se termină cu eminența iliopubică. Pe fața inferioară a ramurii superioare
trece șanțul obturator . [20]
3. Ischionul cuprinde porțiu nea postero -inferioară a osului, este format din corp și o
ramură . La limita dintre corp și ramură se găsește tuberozitatea ischiadică . Superior de această
tuberozitate se află spina ischiadică ce desparte două incisuri: inferioară – incisura ischiadică mică și
incisura ischiadică mare . Ramura ischionului unindu -se cu ramura inferioară a pubisului, delimitează
gaura obturată . [21]

Fig. 19. Coxal – vedere laterală și medială [41]

21

Fig. 20. Radiografia articulație sacroiliace (suprafețele articulare auriculare ale coxalului și sacrului)
și a articulației coxo -femurale (supr afețele articulare – cavitatea acetabulară a coxalului și capul
femurului) [22]

b. PELVISUL OSOS
Bazinul este format din cele două oase coxale, sacrul și coccigele. Osul coxal se articulează
posterior cu sacrul formând articulația sacro -iliacă și anterior cu coxalul de partea opusă formând
simfiza pubiană. Are forma unui trunchi de con cu baza mare superior și baza mică inferior.
Pelvisul osos prezintă o circumferință sup erioară și alta inferioară, o suprafață externă și una
internă. Circumferința superioară este formată de baza sacrului, marginea superioară a coxalului,
marginea anterioară a coxalului și marginea superioară a simfizei pubiene. Circumferința inferioară
este formată de vârful coccigelui, ramurile ischiopubiene, tuberozitățile ischiadice, ligamentele
sacrotuberale și sacrospinoase și de marginea inferioară a simfizei pubiene. [23]
Suprafața externă este reprezentată de următoarele element e anatomice :
– fețele posteri oare ale sacrului și coccisului ; [21]
– fețele laterale ale oaselor coxale ; [23]
– fața anterioară a simfizei pubiene . [15]
Suprafața internă este împărțită în porțiuni printr -o linie numită linie terminală ce este
alcătuită înapoi de promontoriu și marginea anterioară a aripioarelor sacrului, lateral de linia arcuată a
coxalelor de pe fața medială a acestora, prelungită anterior prin crestele pectineale și anterior de

22
marginea superioară a simfizei pubiene. Suprafaț a internă a pelvisului osos este formată de fețele
anterioare ale sacrului și coccisului precum și de fețele mediale ale coxalului. [16]
Linia terminală delimitează stâmtoarea superioară a pelvisului ce îl împarte într -o porțiune
situată superior de ea nu mită pelvisul mare și o porțiune inferioară situată sub linia terminală numită
pelvisul mic. [20]
Pelvisul mic are o deosebită importan ță obstreticală, micșorarea patologică a diametrelor
constituie o mare dificultate în mecanismul nașterii. [21]
Pelvimetr ia externă constă în măsurarea unor diametre la nivelul circumferinței superioare
pelvisului osos cu importanță majoră în evidențierea eventual a unui bazin distocic. [14]
Diametrele care interesează această circumferință sunt următoarele:
– diametrul biiliac superior delimitat între spinele iliace antero -superioare și care măsoară 24
cm; [23]
– diametrul bicrest între punctele cele mai îndepărtate ale celor două creste iliace și care
măsoară 28 cm; [23]
– diametrul bitrohanterian între cei doi trohanteri mari de la nivelul oaselor femurale și care
măsoară 32 cm. [23]
Bazinul osos pe lângă rolul important în mecanismul nașterii ser vește și în protecția
organelor pelvine cât și la transmiterea greutății corpului la membrele inferioare având astfel un rol
important în statică și locomoție. [23]

Fig. 21. Radiografia bazinului de ansamblu în incidența de față [22]

23
SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR LIBER

Fig. 22. Radi ografia scheletului membrului inferior liber [22]
Fig. 23. Oasele membrului inferior [41]

a. FEMURUL
Este un os tubular lung constituit din corp și două epifize . Pe epifiza proximală e situat
capul femurului în centrul căruia se află foseta capului femurului pentru inserția ligamentului capului
femurului. Capul privește antero -superior și puțin medial, este unit cu corpul prin colul femurului ,
formând unghiul cervico -diafizar. Mărirea acestui unghi duce la abducția membrului inferior,
deformație numită coxa valga , iar micșorarea lui se soldează cu adducție, deformație ce poartă
denumirea de coxa vara . Sudarea deplină a capului cu colul are loc între 14 – 20 de ani. La limita
dintre col și corp se află două proeminențe, numite trohantere: supero -lateral trohanterul mare , iar
inferior și medial trohanterul mic . Pe fața medială a trohanterului mare se găsește o depresiune
rotunjită și profundă, ce poartă denumirea de fosa trohanteric ă. Anterior, între cele două trohantere,
trece linia intertrohanteric ă, iar posterior – creasta intertrohanteric ă. [25]
Corpul femurului are o formă prismatic triunghiulară cu marginile rotunjite la care
distingem trei fețe: anterioară, laterală și medială. Prezintă o ușoară curbură cu concavitatea

24
îndreptată dorsal. Marginea posterioară este rugoasă și se numește linia aspr ă, care se împarte în
labiil e medial ă și lateral ă. În partea de sus ele sunt divergente ș i se îndreaptă spre trohanterul mare și
trohanterul mic ale femurului. Labia laterală se îngroașă formând tuberozitatea glutee , locul de
inserție a mușchiului gluteu mare. Labia medială se prelungește cu linia pectineului . În porțiunea
inferioară a diafizei femurului ambele labii se îndepărtează delimitând o suprafață triunghiulară,
numită fața poplitee . [14]
Epifiza inferioară este mai voluminoasă, fiind formată din două proemine nțe articulare,
numite condili : condilul medial și condilul lateral . Anterior cei doi condili converg spre o suprafață
articulară, numită fața patelar ă, iar posterior condilii sunt separați prin fosa intercondilar ă. Condilul
medial este mai îngust decât cel lateral, fiind situat mai jos ca acesta. Grație acestei particularități,
coapsa formează cu gamba un unghi obtuz, deschis lateral. Unghiul este mai accentuat la femei decât
la bărbați. Când condilul medial coboară prea mult, unghiul se micșorează și genunchiul este
proiectat medial; a ceastă deformație poartă denumirea de genu valgum . Când unghiul dintre coapsă
și gambă, este deschis medial, se formează genu varum . Mai sus de fețele articulare ale condililor se
află câte o proeminență, numite epicondilul medial și respectiv epicondilul lateral pe care se inseră
ligamentele colaterale ale articulației genunchiului. [25]

Fig. 24 . Femur [ 35]

25

Fig. 25. Radiografia coapsei cu evidențierea femurului în incidența de față și de profil [22]

b. PATELA
Este un os sesamoid, situat în tendonul mușchiului cvadriceps femural. Ea este de formă
triunghiulară cu baza orientată superior și v ârful, îndreptat inferior. Fața anterioar ă este rugoasă, iar
fața posterioară sau articulară joncționează cu fața rotuliană a femurului. [15]

Fig. 26. Radiografia rotulei în incidența axială [22]

26

Fig. 27. Radiografia articulației genunchiului în incidența de față și de profil cu evidențierea
segmentelor participante la articulație respectiv epifiza distală a femurulu i și epifiza proximală a
tibiei [22 ]

c. OASELE GAMBEI
Scheletul gambei este format din două oase tubulare lungi: tibia, situată medial, și fibula ,
situată lateral . Tibia este mai voluminoasă decât fibula deoarece greutatea corpului se transmite la
oasele tarsiene numai prin tibie. Ele sunt unite prin extremitățile lor proximale și distale, fiind
separate prin spațiul interosos al gambei . [5]
1. Tibia are un corp și două epifize . Corpul tibiei are o formă prismatică triunghiulară și
prezintă trei fețe și trei margini. Fața medială , netedă, se află nemijlocit sub piele. Fața later ală și
fața posterioară sunt acoperite de mușchi. În porțiunea superioară fața posterioară prezintă linia
mușchiului solear . Marginea anterioa ră este ascuțită. Ea proemină sub piele; superior se îngroașă,
formând tuberozitatea tibiei pe care se inseră mușchiul cvadriceps al femurului. Marginea medială
este pronunțată numai în partea inferioară. Marginea laterală este orientată spre f ibulă, de aceea se
nume ște și margine interosoasă . [25]
Epifiza superioară este voluminoasă, fiind constituită din doi condili: condilul medial și
condilul lateral . Fiecare condil prezintă o față superioară articulară , separate prin eminența
intercondilară . Ea este formată din doi tuberculi – tuberculul intercondilar media l și tuberculul

27
intercondilar lateral . Anterior și posterior față de eminența intercondilară se află două suprafețe
rugoase, numite aria intercondilar ă anterioar ă, pe care se inseră ligamentul încrucișat al articulației
genunchiului. Inferior de condilul lateral se află fa ța articular ă fibular ă pentru articulare cu capul
fibulei . [5]
Epifiza inferioar ă este mai puțin dezvoltată decât cea superioară și prezintă următoarele
elemente:
– fața articular ă inferioar ă ce joncționează cu astragalul ;
– maleola medial ă, care deviază pe partea medială a tibiei în sens inferior; posterior de ea se
află șanțul maleolar prin care trece tendon ul mușchiului tibial posterior; l ateral prezintă o față
articulară pentru talu s;
– incisura fibular ă, ce se află pe marginea laterală, serve ște pentru joncțiunea cu fibula . [24]

Fig. 2 8. Tibia
A. vedere laterală B. vedere posterioară C. tibia și fibula vedere anterioară [40]

28

Fig. 29. Radiografia gambei cu evidențierea tibiei (și fibulei) în incidența de față și de profil [22]

2. Fibula este un os tubular lung care prezintă , de asemenea, un corp și două epifize . Corpul
este prismatic triunghiular și prezintă trei fețe și trei margini: fața lateral ă, fața medial ă și fața
posterioar ă, delimitate prin trei margini – marginea anterioar ă, marginea posterioar ă și marginea
medial ă, numită interosoasă . Pe epifiza superioară se află capul fibulei , care prezintă o față
articulară . Capul se prelungește superior cu un v ârf, unit cu corpul printr -un col , înconjurat lateral de
nervul fibular comun, raport important în fracturile osului la acest nivel. [17]
Epifiza inferioar ă este formată de o proeminență vizibilă sub piele, numită maleola lateral ă,
care este mai lungă decât maleola medială. Fața medială a maleolei prezintă o față articulară . [24]

d. OASELE PICIORULUI
Oasele piciorului sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul și oasele degetelor . [13]
1. Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a piciorului. Este alcătuit din
șapte oase dispuse în două rânduri , care formează o boltă concavă inferior, pe care se sprijină
greutate a corpului : [25]
– rândul posterior cu două oase suprapuse: astragalul deasupra și calcaneul dedesubt ;

29
– rândul posterior constituit din cinci oase: navicularul, cuboidul și trei cuneiforme .
Astragalul este format din corp , cap și col . Pe suprafața superioară a corpului se află
trohleea astragalului ce prezintă trei fețe articulare: fața superioar ă, în cea mai mare parte articulară,
ce joncționează cu fața articulară inferioară a tibiei ; fața maleolar ă medial ă și fața maleolar ă
lateral ă, care articulează cu fețele respective ale maleolelor. Pe partea inferioară a astragalului se află
trei fețe articulare de unire cu calcaneul: anterioară, medie și posterioară. Între fețele articulare medie
și posterioară trece șanțul astragalului . Capul astragalului este înzestrat cu o față articulară pentru a se
articula cu osul navicular, numită navicular ă. Deoarece colul astragalului nu prezintă continuarea
direcției corpului, fiind înclinat infero -medial, între aceste două porțiuni se formează d ouă unghiuri:
unghiul de declina ție și unghiul de înclina ție, care se modifică în unele deformații ale piciorului. [13]
Unghiul de înclinație este cu atât mai deschis cu cât piciorul este mai plat și invers, cu cât
unghiul este mai ascuțit cu atât piciorul este mai boltit. [7]
Unghiul de declinație este mai mic și colul mult deviat medial în piciorul varus. [7]
Calcaneul este cel mai voluminos os al tarsului la care deosebim corpul , care se termină
posterior cu o proeminență . Pe partea superioară a calcaneului distingem trei fețe articulare:
anterioară, medie și posterioară – ce corespund fețelor calcaniene de pe fața inferioară a talusului.
Fețele medie și posterioară sunt despărțite prin șanțul calcaneului , care împreună cu șanțul talusului
formeaz ă un canal, numit sinus tarsi . Antero -superior șanțul calcanean este limitat printr -o
proeminență puternică, numită suportul astragalului , pe care se sprijină capul talusului. Sub el se
găsește șanțul tendonului mușchiului flexor lung al halucelui . [1]

Fig. 30. Radiografia calcaneului în incidența de profil și incidență retrocalcaneană, descendentă în
ortostatism [22]

30
Osul navicular este situat pe partea medială a piciorului, cuprins între capul astragalului,
cuboid și cele trei oase cuneiforme. [11]
Osul cuboid este așezat pe partea laterală a piciorului, anterior calcaneului. Pe partea
inferioară se află tuberozitatea osului cuboid , anterior de care trece șanțul tendonului mușchiului
peronear lung. [11]
Oasele cuneiform e sunt trei oase de formă prismatic triunghiulară, care contribuie la
edificarea bolții transversale a piciorului, fiind plasate anterior navicularului și articulate între ele.
[11]
Cuneiformul medial este situat pe marginea medială a piciorului și articulează anterior cu
baza meta tarsianului I; cuneiformul intermediar articulează anterior cu metatarsianul II;
cuneiformul lateral anterior se unește cu metatarsianul III. [11]
2. Oasele metatarsului . Metatarsul este format din cinci oase tubulare scurte, care se
compun din corp, o bază și un cap. Corpul are o formă prismatică triunghiulară și prezintă o față
dorsală, una medială și alta laterală. Baza este înzestrată cu fețe articulare, care servesc la articulația
metatarsienelor între ele și cu oasele tarsiene. Capul are o supra față articulară convexă care se
articulează cu falanga proximală. Capul metatarsianului I pe partea plantară este înzestrat cu două
fețe articulare pentru unirea cu oasele sesamoide. [24]
3. Oasele degetelor piciorului . Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele
degetelor de la mână numai că sunt mai scurte. Degetul I se numește haluce , iar degetul V – deget
mic. Cu excepția halucelui, care are numai două falange – una proximală și una distală, fiecare deget
are câte trei falange – proximală , medie și distală . [5]
Falangele sunt oase tubulare scurte și prezintă un corp, un cap și o bază . Capul și baza sunt
înzestrate cu fețe articulare pentru unirea cu oasele metatarsiene și a falangelor între ele. Fiecare
falangă distală se termină cu o tuberozitate . În regiunea articulațiilor metatarsofalangiene I și V și în
articulația interfalangiană a halucelui constant se determină oase sesamoide. [5]

31

Fig. 31 . Scheletul piciorului – vedere laterală [ 39]

Fig. 32. Radiografia piciorului în incidența de profil [22]

I. 2. c. METODE DE EXAMINARE RADIOLOGIC Ă ALE OASELOR MEMBRELOR
Explorarea radiologică își menține valoarea de metodă fundamental ă utilizată pentru studiul
anatomiei, fiziologiei scheletului, cât ș i pentru examinarea sistemului osteo -articular. [2]
Pentru explorarea scheletului, examenul radiologic dispune de mijloace multiple. Explorarea
radiologică trebuie să fie precedată de un riguros examen clinic, local, regional ș i general, examene
biologice, anam neză corectă. [ 3]
RADIOGRAFIA
– tehnică de bază și de primă intenție ; [11]
– suficientă pentru diagnostic în cazul majorității afecțiunilor osteo -articulare . [1]
Indiferent de regiunea examinată, obținerea unei radiografii bune este condiționată de
respectarea unor reguli:
– parametri de expunere (kV, m A, timp de expunere) adecvați; la aparatele noi, există un sistem
de control automat al expunerii (iontomat), care asigură un regim de expunere „ideal” pentru
fiecare pacient și regiune examinată ; [22]

32
– poziționarea corectă a pacientului și a tubului radiogen (există incidențe care impun diferite
înclinări ale tubului); respectarea distanței sursă -film; [10]
– utilizarea grilei antidifuzoare (când este cazul) ; [6]
– alegerea corespunzătoare a casetei (cu folia întăritoar e încorporată) și a filmului, atât în ceea
ce privește dimensiunea, cât și sensibilitatea; foliile întăritoare emit lumină cu o anumită
lungime de undă (culoare), filmele trebuie să fie sensibile la aceeași culoare (verde sau
albastră) ; [22]
– developarea co rectă a filmului . [22]
Pentru evidențierea adecvată a unor modificări, de multe ori se impune efectuarea unor
radiografii în două incidențe perpendiculare (antero -posterioară și latero -laterală). În alte situații, este
necesară obținerea de radiografii com parative ale unor regiuni simetrice. [4]
Tehnicile radiografice speciale, cum ar fi radiografia fără ecrane întăritoare și radiografia
direct mărită, sunt de interes istoric, în prezent nu se mai utilizează. [7]
Procedeele moderne completează informațiile radiografiei , dar nu o pot înlocui. S e
utilizează : radiografia mărită, examenul tomografi c, imagistica prin rezonanță magnetică, tomografia
computerizată , scintigrafia, artrografia și arteriografia. [10]

I. 3. CLASIFICAREA FRACTURILOR
Diferiți agenți mecanici care acționează sub forma unor traumatisme determină la nivelul
scheletului și părților moi, leziuni de grade diferite. [11]
În funcț ie de traumatism se pot produce : entorse, luxații sau fracturi .
Fractura este definită ca o întrerupere a continuității unui os, care interesează și părțile moi,
apare, de obicei, în urma acțiunii unui agent vulnerant , manifestându -se ca o tulburare funcțională
locală/generală gravă. [6]
Criterii de clasificare ale fracturilor: [10]
 după sediu
 după aspectul soluției de continuitate: fracturi complete, fracturi incomplete
 după direcția traiectului
 după mecanism: direct, indirect
 după etiologie

33
 după structura osului fracturat: fracturi ale osului n ormal, fracturi pe os patologic
 după dislocarea fragmentelor
 fracturi de oboseală

I. 3. a. ETIOLOGIE
Elementele etiologice care trebuie luat e în considerare în cazul unei fracturi i sunt vârsta și
terenul. Din acest punct de vedere, la tineri se întâlnesc două tipuri de fracturi: fractură „în lemn
verde ” și decolarea epifizară. [11]
Fractura „în lemn verde ” este o fractură incompletă, observată la copii mici și constă dintr –
o plicaturare a coricalei, fără întreruperea adevărată a continuității osului. [12]

Fig. 33. Fractura „în lemn verde ” [50]

Decolarea epifizară constă în separarea epifizei osoase de diafază, la nivelul cartilajului de o
conjugare, care reprezintă o zonă de rezistență minoră. Din această cauză, acest tip de fractură
survine la persoane tinere, cu creșterea neterminată. [11]
La copilul ceva mai mare, traumatismul poate smulge, odată cu segmentul epifizar, un mic
fragment din metafiză, care este antrenat și deplasat odată cu epifiza și cu cartilajul de conjugare. Cu
această ocazie, se constituie o fractură cu decolare. [11]
La per soanele în vârstă, osul fiind deosebit de fragil, deoarece și -a pierdut elasticitatea;
fractura se poate produce ușor, chiar la traumatisme minime. Fractura are loc în punctele de minimă
rezistență, în special la nivelul colului femural. [11]
Terenul este un alt factor important de analizat în cazul unei fracturi. [12]
Traumatismul violent, direct sau indirect, produce la un subiect sănătos o fractură justificată
prin intensitatea cu care a acționat traumatismul. Fractura produsă, în acest caz, este o fract ură banală.

34
Există cazuri î n care rezistența normală a osului fiind redusă prin diverse procese patologice
locale sau generale, fracturile sunt determinate de traumatisme neînsemnate. Fractura poate complica
cele mai variate afecțiuni osoase: displazii, di strofii, procese inflamatorii, tumori benigne, maligne,
sau afecțiuni generale, cum sunt osteoporozele de diverse etiologii. În aceste ca zuri, fractura, având
sediul pe un os cu structura modificată, reprezintă o fractură patologică . [12]
La unele fracturi traumatismul lipsește total. Aceste fracturi se numesc fracturi „de
oboseală ” și rezultă din însumarea microtraumatismelor la nivelul punctelo r de minimă rezistență ale
unui segment scheletic. [11]

I. 3. b. Dislocarea fragmentelor
Deplasările sunt, de obicei, complexe și se produc fie prin contracția musculară, fie sub
acțiunea traumatismului inițial, a cestea sunt așa -zisele deplasări primitive. [12]
Deplasările secundare reprezintă consecința manevrelor terapeutice greșite sau a
transportului bolnavului. [11]
Se pot clasifica în :
– deplasări longitudinale , produse prin alunecarea fragmentelor în sensul axului osului
fracturat; fragmentele alunecă unul pe celălalt, în lungul osului, datorită tracțiunii musculare,
astfel că segmentul fr acturat se scurtează ; scurtarea poate fi apreciată radiografic măsurând
distanța dintre extremitățile fragmentelor; în acest caz, deplasarea în lungime poartă numele
de încălecare; [11]
– uneori în deplasările în lungime , fragmentele pătrund unul în celălalt; constituind fractura prin
întrepătrundere sau angrenare; de data aceasta are loc o scurtare, tot în sensul lungimii osului;
alteori, deplas area în aceeași direcție realizează îndepărtarea fragmentelor osoase la nivelul
focarului de fractură; în a cest caz se vorbește de diastasis; [12]
– deplasări laterale , în sensul grosimii osului , sunt deplasări prin translație; în aceste dislocări,
unul dintre fragmente se deplasează înainte sau înapoi, înăuntru sau în afară față de celălalt;
deplasarea poate fi atât de mare încât fragmentele își pierd orice contact între ele;
– deplasări laterale, însoțite de modificări de ax , sunt numite angulații; angulația dintre
fragmente sau dezaxarea determină un unghi cu orientarea variabilă, care poate fi vizibil pe o

35
singu ră incidență radiografică; de aceea, de multe ori, o radiografie executată numai într -o
incidență este insuficientă pentru a preciza deplasarea; [10]
– torsiunea unui fragment în jurul axului longitudinal, în timp ce fragmentul opus rămâne
mobil; rotația fragmentelor sau decalajul care rezultă în acest caz este mai ușor de apreciat
clinic; determinarea radiografică a decalajului necesită filme mari, care să cuprindă ambele
articulații vecine segmentelor fracturate. În general, deplasările nu au loc într -un singur sens,
ci sunt combinate. Toate dislocările trebuie consemnate în rezultatele radiografice, pentru a
putea fi corectate. [28]
Spațiul dintre fragmentele rezultate după fractură, transparent radiografic, nu este liber. El
conține resturi de țesuturi moi sau periost, antrenate în focar, în cursul traumatismului. Odată cu
fractura osului se produc și leziuni ale părților moi, care nu dau imagine radiologică. O concluzie
radiologică completă despre o fractură nu trebuie să omită eventualele leziuni asoci ate, cum sunt
hematoamele din jurul focarelor de fractură, revărsatele articulațiilor supra – sau subiacente, sau
existența unor eventuale fracturi la distanță. [10]

I. 3. c. Mecanismul fracturilor
Agentu l mecanic care produce fractura poate acționa asupra osului fi e direct , fie indirect.
Fractura rezultată prin acțiune directă a agentului mecanic traumati zant produce, în locul unde ace sta
a fost aplicat, o soluție d e continuitate. Fractura se întâ lnește mai frecvent la oase superficial e ca tibia,
cubitusul sau clavicula și interesează un singur os, dacă de exemplu, segmentul de membru
traumatizat este alcătuit din două oase conjugate (fractura cubitusului nu este însoțită și de fractura
radiusului). Traiectul de fractură, produs prin ac țiune directă, nu are o particularitate proprie, ci poate
îmbrăca aspecte foarte variate, în funcție de forța, direcția și intensitatea agentului mecanic
traumatizat. [12]
Fractura prin acțiunea indirectă cunoaște, practic, mai multe mecanisme de producere ,
asociate. În acest caz, acțiunea agentului mecanic se exercită la distanța de locul fracturii, printr -o
forță care întrece pragul de elasticitate a osului. Traiectul de fractură este rezultatul unui mecanism
combinat, de flexiune, torsiune, șoc și mai ra r de presiune sau de tracțiune. Cel mai frecvent este
invocat mecanismul prin asocierea flexiunii cu torsiunea. [12]

36
Direcția soluției de continuitate permite să deducem mecanismul care a produs fractura, cu
toate că aceasta este rezultatul unui mecanism c omplex. În schimb, direcția deplasării fragmentelor
care se găsește sub dependența unei serii întregi de factori (tracțiune musculară, manevre de deplasare
a bolnavului după traumatism), nu aduce indicații despre modul de apariție a fracturii. Flexia
exerc itată indirect asupra unui os, produce o fractură, fie în punctul maxim al curburii, atunci când
forța ce acționează tin de să accentueze această curbură, fie în locul de rezistență minimă conferită de
structura anatomică a osului. De obicei, traiectul de f ractură produs prin flexie, este transversal sau
oblic, dar de o oblicitate redusă. [11]
La un anumit grad de îndoire, osul lung se rupe pe fața lui convexă, în timp ce pe fața
concavă, acolo unde se concentrează toate liniile de forță, apare un fragment d e formă oarecum
triunghiulară. Periostul fiind elastic oprește deplasarea acetui fragment în afară. Cu cât osul este mai
puțin elastic direcția traiectului de fractură este mai transversală. [12]
La copii, a căror elasticitate a osului este mai mare și per iostul opune rezistență, ia naștere,
prin acest mecanism, fractura “ în lemn verde ”, fractură subperiostală, ce interesează doar corticala
de partea concavă a osului. Un traiect de fractură în formă de Y sau V, mai rar observat, se însoțește
de un fragment triunghiular, intermediar, la partea convexă a osului. Mecanismul de producere a
fracturii prin șoc nu poate fi deosebit de mecanismul unei fra cturi prin flexie. Șocul ca și mecanismul
flexiei, determină inițial un traiect transversal și se continuă cu o fractură oblică. La nivelul
segmentelor scheletice cu creșterea neterminată, șocul poate produce o fisură în cartilaj, cu decolare
epifizară, care se continuă oblic, ca o fractură prin flexie. În fracturile indirecte , prin presiune
verticală sau telescopa re, în sensul axului unui os, sau prin tasare, se produc traiecte d e fractură în V,
X, situate la j oncțiunea metafizo -diafizară. Fractura pură, prin presiune, este foarte rară. Ea se
asociază întotdeauna cu flexiunea, încât la traiectele longitudinale, det erminate de tasare, se adaugă
traiecte transversale sau oblice, cu aspect mult mai complex. De obicei, traiectul transversal sau oblic,
unic sau multiplu, străbate epifiza, iar cel longitudinal trece prin articulație. Fracturile prin tasare pură
sunt rare, deoarece structura anatomică a osului conferă o rezistență crescută la acest fel de
traumatism. Fracturile prin tasare sunt observate mai frecvent la nivelul corpurilor vertebrale,
calcaneu și epifiza proximală a tibiei, ele fiind fracturi prin înfundare, impactare și ridică probleme
dificile de tratament și prognostic, deoarece determină foarte repede procese artrozice. [12]

37
Fractura prin torsiune se întâlnește la oasele lungi, în acest caz, mecanismul de torsiune
poate fi asociat cu cel de flexie și pres iune. Traumatismul determină torsiunea unei extremități a
osului, în timp ce extremitatea cealaltă rămâne fixă. Apare un traiect de fractură cu direcție în spirală
sau elicoidal, care este cu atât mai desfășurat, cu cât mecanismul tasării asociate a fost m ai puternic.
Aceste tipuri de fracturi sunt mai frecvent întâlnite la tibie, fiind produse prin accidente de sky și
asociate cu fractura capului peroneului . Fracturile prin torsiune sunt fracturi instabile, iar reducerea
lor se realizează prin extensie. [11]
Fractura prin tracțiune este determinată de o contracție musculară bruscă. Sub acțiunea
mecanismului de tracțiune se pot produce smulgeri musc ulo-ligamentare, care antrenează mici
fragmente de os, care se deplasează la distanțe mari, fiind foarte greu d e stabilit locul unde s -a produs
traumatismul. Smulgerile de pe micul trohanter, spina iliacă antero -superioară, apofiza tibială sunt
determinate de același mecanism de tracțiune. [10]
Decolările epifizare și fracturile cu decolare sunt rezultatul tracțiun ii exercitate pe un schelet
cu creșterea neterminată. În cazul decolărilor pure , cartilajul de conjugare rămâne atașat de epifiză,
pe de altă parte, decolările patologice sunt întâlnite, de obicei, pe segmente scheletice cu lues,
scorbut. [10]
Fractura pri n perforarea osului, de către un proiectil, este rară. În acest tip de fractură,
traiectele sunt multiple și au direcții circulare și radiare, ceea ce conferă imaginii un aspect particular.
[11]

I. 3. d. Sediul fracturii
Fractura poate interesa orice segment scheletic, cele mai frecvente fiind fracturile întâlnite la
nivelul membrelor.
După segmentul osos interesat, se disting trei tipuri de fracturi și anume : fracturi ale oaselor
lungi, fracturi ale oaselor scurte și fra cturi ale oaselor plate. La nivelul oaselor lungi, după localizare,
fracturile se împart în: fracturi diafizare, fracturi metafizare ș i fracturi epifizare . În varianta
intraarticulară a acestei localizări, fractura duce la o efracție a cavității articulare. [12]

I. 3. e. Aspectul soluției de continuitate
După aspectul soluției de continuitate, fracturile se împart în:

38
 fracturi complete
 fracturi incomplete
În fracturile complete, traiectul de fractura interesează toată grosimea osului, realizând o
întrerupere totală a lui. La fracturile incomplete, traiectul de fractură, fiind parț ial, interesează numai
o parte a segmentului os os traumatizat și nu se modifică axul osului.
Fracturil e incomplete sunt de fapt fracturi pri n tasare și se observă la copii, la care oasele
sunt mai elastice. În fracturile subperiostale este interesată atât spongioasa, cât și compacta, traiectul
de fractură fiind dispus transversal. Periostul, datorită elast icității lui, rămâne intact în urma
traumatismului și menține nemodificat axul osului la nivelul focarului de fractură. [11]
Alt tip de fractură incompletă îl întâlnim în cazul corpurilor vertebrale, unde este interesată
numai spongioasa, compacta rămânând intactă. Drept urmare, la nivelul focarului de fractură se
observă o deformare cuneiformă a corpului vertebral și o creștere a densității osului. Tot din grupul
fracturilor incomplete fac parte și fracturile care rezultă din ruperea trabeculelor spongioas e, fără
lezarea periostului, cum este cazul în fracturile de craniu, de epifize, oase plate și ale oaselor lungi la
copii. [12]

I. 3. f. Direcția traiectului fracturii
Traiectul de fractură poate fi transversal, oblic, spiroid sau longitudinal, dar pot fi întâlnite și
traiecte ramificate sau multiple.
După direcția traiectului se întâlnesc fracturi transversale, fracturi oblice ( oblică scurtă și
oblică lungă), fracturi cu fragmente multiple sau cominutive.
În cadrul f racturilor complete cominutive, produ se prin împușcare, poate fi întâlnit un traiect
de fractură cu aspect particular, în care proiectilul stră bătând grosimea osului poate produce traiecte
radiare. În funcție de starea tegumentelor local e, fracturile pot fi împărțite î n două grupe:
 fracturi i nchise, în care soluția de continuitate nu se însoțește de efracția învelișului
tegumentar
 fracturi deschise, care s e complică cu efracția cutanată.
Traiectul de fractură cu suprafața plană, netedă, impune, după reducerea deplasării, fixarea
fragmentelor, întrucât suprafețele plane alunecă între ele și reproduc deplasarea. Când suprafețele de
fractură sunt neregulate, dințate, reducerea deplasării fracturii se poate menține ușor. [12]

39

Fig. 34. Tipuri de fracturi [49]

I. 4. ASPECTUL RADIOLOGIC AL FRACTURILOR
Cu toate că datele clinice stabilesc ușor diagnosticul de fr actură, explorarea radiologică î n
traumatismele scheletului este foarte important ă. Datele examenul ui radiografic, obținute în diferitele
faze de evoluție ale focarului de fractură, sunt elemente indispensabile, atât pentru diagnostic, cât ș i
pentru orientarea conduitei terapeutice. Sub acest aspect, se consideră că examenul clinic a rămas, în
prezent, pe locul doi. Pentru a putea corespunde acestei priorități, de care se bucură î n prezent
examenul radiologic trebuie luate î n considerare câteva principii:
– explorarea radiologică a scheletului constă numai în examene radiografice. Radioscopia nu
trebu ie utilizată decât excepțional ș i numai pentru reducere sub ecran . O asemenea explorare
trebuie urmată, î n mod obligatoriu, de examene radiografice; [4]
– segmentul care urmează a fi radiografiat trebuie întotdeauna bine imobilizat cu ajutorul unor
saci de nisip, pentru că bolnavul nu poate menține mult timp o poziție fixă ; [3]
– examenul radiogr afic treb uie realiza t pe filme de mărime adecvată fiecărei regiuni. Este
necesar ca radiografia să cuprindă , în afara focarului de fractură, cel puțin o articulație și
anume pe cea mai apropiată de osul fracturat, dacă nu este posibil ca segmentul scheletic
afectat să fie cuprins pe film în totalitate ; [2]
– poziționarea corectă impune ca axul osului să fie paralel cu marginea filmului. În acest mod
sunt mai u șor de observat eventualele dezaxări ale fragmentelor; [1]
– segmentul de os traumatizat, la c are se presupune o fractură, trebuie radiografiat în cel puțin
două incidențe, perpendiculare î ntre ele, întrucât soluția de continuitate poate să nu apară într –
o singură incidență. Explicația se datorează faptului că raza centrală poate să nu treacă prin

40
focarul de fractură, sau că deplasarea este minimă și nu antrenează o deformare care să fie
observată radiografic; [11]
– ambele radiografii de față ș i de profil, trebu ie executat e pe filme de aceeași mărime și centrate
corect, în cazul ambelor expuneri. Pen tru ușurința interpretării vor fi efectuate radiografii cu
poziționări standard. O tehnică corectă, riguroasă, aplicată în permanență în aceleași condiții
de centraj, ușurează interpretarea examenelor ulterioare ; [4]
– o tehnică de examen corectă presupune alegerea unor elemente electrice adecvate, în funcție
de grosimea segmentului radiografiat, vârstă, regiune de examinat, de prezența atelei sau
aparatului gipsat pe zona traumatizată ; [4]
– în cazul fracturilor trabeculare sau fracturilor de oboseală se pot efectua radiografii mărite sau
radiografii fără folii; [2]
– uneori examenu l radiologic al unui traumatizat trebuie efectuat comparativ; e ste cazul, î n
special, cu persoanele a căror creștere osoasă nu s -a încheiat ; [1]
Examenul radiografic este indicat și trebuie desfă șurat în diverse etape de evoluție ale unei
fracturi. Realizat imediat după traumatism, examenul radiologic are rolul de a confirma sau infirma
existența unei soluții de continuitate. Acesta este important pentru diagnostic, chiar dacă este ne gativ,
întrucât radiografia constituie un act medico -judiciar și un document util pentru urmărirea evoluției
fracturii. [2]
În cazul persistenței durerilor la un traumatizat, la care primele radiografii au fost negative,
este necesară repetarea examenului și completarea lui cu incidențe intermediare celor standard. În
cursul evoluției fracturii se mai efectuează radiografii:
– după reducerea deplasării și imobilizarea în aparat gipsat ;
– la 7 zile după aplicarea acestuia ;
– la intervale variate, în funcție de segment, gravitate, particularitatea fracturii, pentru a urmări
menținerea în ax a fragmentel or. [4]
În cazul fracturilor stabile , fără deplasări secundare după reducere, este suficient un control
radiograf ic din trei în trei săptămâni. Fracturile instabile, susceptibile de deplasări secundare, trebuie
controlate la interval de 7 zile, până la formarea calusului. [11]
Orice modificare adusă aparatului de imobilizare a fracturilor trebuie urmată de radiografie.

41
După ce a dispărut edemul se gmentului traumatizat, aparatul gipsat se poate lărgi și poate
modifica poziția fragmentelor. În acest caz, controlul radiografic constituie o necesitate. [2]
Controlul radiografic este obligatoriu și la sfârșitul tratamentului. [10]
În concluzie, examenul radiografic oferă date despre existența, forma unei fracturi, cât și
elementele utile în vederea aplicării t ratamentului. Trebuie precizat , în același timp, numărul
fragmentelor, direcția deplasării lor, structura osului fracturat și a scheletului din vec inătate,
mecanismul fracturii , precum și aspectul focarului în timpul consolidării . [11]
Focarul de fractură . Radiografic, fractura apare ca o bandă fină sau grosolană de
transparență crescută situată între fragmentele osoase. Se poate aprecia bine radiografic o linie de
fractură atunci când fragmentele osoase sunt ușor îndepărtate între ele, însă dacă fragmentele sunt
situate în țesut osos spongios și mult apropiate între ele, linia de fractură este greu vizibilă. Putem
recurge, în ace ste cazuri, pentru evidențierea liniei de fractură, la radiografii mărite. Alteori focarul
de fractură se reprezintă ca o zonă mai densă, datorită angrenării fragmentelor. Traiectul de fractură
poate fi unic sau multiplu, cu zdrobirea completă a osului. Du pă direcția traiectului de fractură, în
raport cu axul diafizei osului, putem întâlnii: [1]
– traiecte perpendiculare , care realizează o fractură transversală, localizate în treimea medie a
diafizei oaselor lungi;
– traiecte oblice , care pot determina o fractu ră oblică scurtă sau o fractură oblică lungă, fractura
oblică scurtă fiind o fractură instabilă, merită o atenție deosebit ă;
– traiecte spiroide , care sunt consecința torsiunii, fractura are, în acest caz, aspect helicoidal,
capătul traiectului de fractură p utând ajunge în articulția vecină;
– fracturi plurifragmentare sau cominutive , cu traiecte multiple, orientate în direcții variate și
care separă mai multe fragmente. [10]

URMĂRIREA RADIOLOGICĂ A EVOLUȚIEI FRACTURILOR
Tratamentul fracturilor este ortopedic sau chirurgical. Și într -un caz și în altul, examenul
radiologic este în măsură să precizeze rezultatele obținute.
Coaptarea și reducerea perfectă a unei fracturi, ideală din punct de vedere anatomic,
realizează o consolidare rapidă, fără calus vizibil și fără complicații. Reducerea ideală nu este totuși
absolut necesară în toate cazurile. Dislocarea laterală a fragmentelor, când nu depășește mai mult de

42
jumătate din grosimea diafizei, este permisă. Numai deplasarea laterală, însoțită de angulație,
determi nă tul burări funcționale ulterioare, f uncția bună depinde doar de paralelismul axelor. [12]
Angulația dintre fragmente trebuie redusă riguros, deoarece dezaxarea are consecințe grave.
Angulațiile mari sunt ușor de observat, cele mai m ici trebuie măsurate, cu rigla ș i creionul, în ambele
planuri. Pentru ca segmentul traumatizat să revină la funcționalitate normală, nu este permisă o
angulație mai mare de cinci grade. Angulațiile oaselor gambei în plan frontal, îndeosebi cele cu
deschidere externă sau în plan lateral, cu deschidere anterioară, trebuie totdeauna corectate. [1]
Examenul radiografic trebuie să remarce și să consemneze persistența unui diastazis sau
unele dislocări, care duc la scurtarea regiunii. Corectarea scurtării este necesară mai ales în caz ul
membrului inferior, nefiind permisă o scu rtare mai mult de un centimetru; pe de altă parte, s curtările
membrului superior nu au importanță. [4]
Pentru reducerea fracturilor se recurge la mijloace ortopedice extemporanee sau la extensie
continuă. După obținerea reducerii, pentru a menține capetele de fractură într -o poziție favorabilă
consolidării, se face imobilizarea în aparat gipsat. În cazul extensiei continue reducerea trebuie
urmă rită r adiografic, la interval de 4 – 5 zile. [5]
În fracturile care nu se vindecă prin tratament ortopedic se recurge la tratament chirurgical.
În general, trebuie tratate sângerând fracturil e cu interpoziție de fragmente, fracturile vechi, la care nu
se mai poate obține reducerea ortopedică, unele fracturi instabi le, frac turile colului femural.
Osteosinteza, în aceste cazuri, se realizează cu ajutorul unor materiale metalice: tijă K üntscher, plăci
metalice, șuruburi, broșe Kirschner. [7]
După tratament chirurgical, consolidarea fracturilor necesită timp mai îndelungat decât după
tratament ortopedic; de aceea repunerea sângerândă se apli că cu discernământ. Tratamentul
ortopedic, bine aplicat, atunci când este posibil, duce la rezultate superioare tratamentului chirurgical.
[10]

43

II. PARTE SPECIALĂ

44
II. 1. OBIECTIVE
1. Evidențierea fractur ilor din punct de vedere radiologic și evaluarea acestora ;
2. Identificarea și compararea fracturilor evidențiate la nivelul membrului superior și inferior;
3. Evaluarea comparativă a prezenței fracturilor pe lunile calendaristice studiate pe perioada de vară.

II. 2. MATERIAL ȘI METODĂ
Această lucrare realizează un studiu statistic retrospectiv, pe o perioadă de 3 luni, în anotimp
de vară ( 1.06.2015 – 31.08.2015 ) și analizează un lot de 1155 de pacienți care s-au prezentat la
camera de gardă la ortopedie în cadrul Spitalul ui Clinic Județean de Urgență Brașov și la Spitalul
Medlife Brașov.
Am folosit drept criterii de includere a cazurilor în lotul studiat prezența semnelor clinice
(durere, impotență funcțional ă, deformarea regiunii, echimoze, tumefiere, scurtarea segmentului,
mobilitate anormală, netransmiterea mișcării, întreruperea continuității osului, crepitații osoase) și
paraclinice (radiografii) ce au confirmat diagnosticul.
Metoda de lucru s -a bazat pe analiza radiografiilor pe segmentele osoase în diferite incidențe
și a foiilor de observație clinice a pacienților, din care s -au extras următoarele date:
 vârstă
 sex
 mediul de proveniență
 data prezentării în serviciul de urgență
 tipul fracturii
 cauza fracturii
 tratament și medicamentație
 indicații ulterioare
Material de lucr u: aparat Rontgen AXION ICONS R 200 Siemens, an 2011.
Prelucrarea datelor s -a realizat în programele: Microsoft Office Word 2007 și Microsoft
Office Excel 2007.

45
II. 3. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN EXAMINAREA RADIOLOGIC Ă
ȘI ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU FRACTURI OSOASE LA NIVELUL
MEMBRELOR

POZIȚIONARE A PACIENTULUI PENTRU EFECTUAREA RADIOGRAFIE I
Explorarea radiologică a scheletului necesită din partea celui care execută radiografi a și a
examinatorului o îndelungată experiență și o atentă cunoaștere a anatomiei radiologice normale. O
radiografie de schelet realizată corect, indiferent de segmentul explorat, se obține examinând, pe cât
posibil, fiecare regiune sau element anatomic în parte, radiografiile de ansamblu fiind excepțional de
rar utilizate, numai pentru orientare. [11]

II. 3. a. POZIȚIONAREA PACIENTULUI PENTRU EFECTUAREA RADIOGRAFIEI LA
NIVELUL MEMBRULUI SUPERIOR
Efectuarea radiografiei pentru scheletul mâinii
Radiografia scheletului mâinii se poate executa, de față, fie în poziție palmară, mai des
utilizată, fie în poziție dorsală.
Pacientul, stând pe scaun, are cotul și antebrațul așezate pe masa de examen; mâna întinsă,
având degetele ușor îndepărtate pentru a favoriza o bună poziție, se sprijină cu fața palmară pe
mijlocul casetei. Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră prin spațiul articular
metacarpo -falangian al degetului mediu, astfel radiografia executată în această poziție oferă o vedere
de ansamb lu a întregii mâini.
Când dorim să scoatem în evidență leziuni situate pe fața dorsală a scheletului, radiografia se
va executa cu mâna având fața palmară în sus; în acest caz, pacientul ia aceeași poziție, numai că
acum dosul mâinii ocupă centrul casetei. [6]
Radiografia mâinilor , comparativ . Pacientul este așezat pe scaun lângă masa de examen, cu
antebrațele și mâinile sprijite pe masă, degetele întinse și îndepărtate ușor sunt situate cu fața palmară
(degetele mari se ating prin extremitatea lor) sau dorsală pe casetă, iar radiografia se execută pe film
24/30, situat în lat. Raza centrală, orientată perpendicular, cade pe mijlocul casetei la nivelul
punctului de contact al degetelor mari.

46
Radiografia mâinii , de profil. În incidența laterală a mâinii, p acientul își sprijină mâna cu
marginea radială pe casetă; raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, țintește la nivelul
interliniei articulare metacarpo -falangiene a degetelor al patrulea și al cincilea. Această poziție este
propice pentru a locali za corpurile străine din părțile moi și a scoate în evidență gradul de deplasare
antero -posterioară, în caz de fracturi. [28]
Imaginea radiografică a mâinii de profil evidențiază:
– imaginea extremității inferioare a oaselor antebra țului;
– semilunarul se găsește imediat sub radius și poate fi identificat datorită formei sale
caracteristice, cu marginea superioară convexă cranial. În jos, sub marginea inferioară
concavă caudal a semilunarului, apare osul mare, care se continuă cu metacarpul al III -lea.
– scafoidul care se articulează în jos cu trapezul și trapezoidul; în această incidență este bine
vizibil trapezul și articulația dintre trapez și primul metacarpian;
– trapezoidul poate fi individualizat mai greu pe radiografia de profil, fiind suprapus pe
extremitatea distală a osului mare;
– piramidalul și pisiformul se disting dacă radiografia nu se execută în profil strict, ci se înclină
ușor regiunea dorsal;
– osul cu cârlig se suprapune pe osul mare și piramidal. [29]
Radiografia mâinii, semiprofil. Pacientu l este așeza t cu antebrațul și cotul pe masă, iar
mâna, ușor ridicată de partea policelui, se sprijină pe casetă prin marginea ei cubitală și este rotată cu
45° față de aceasta, atingând -o cu vârful degetelor, îndepărtate unele de altele, astfel imaginiile apar
ușor disociate și pot fi studiate izolat. Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră prin
capul celui de -al cincilea metacarpian. [4]
Radiografia degetelor. Obținem imagini radiografice ale degetelor, utilizând pozițiile
amintite pentru mână, pacientul fiind situat pe scaun lângă masa de examen. Imaginile de profil se
obțin fie introducând între degete, în lungul marginii interne a degetului de examinat, un film de
dimensiuni reduse, fie așezând partea internă a degetului pe caseta situat ă la marginea mesei de
examen, celelalte degete flectându -se.
Atunci când intenționăm să obținem o imagine de ansamblu numai de o singură parte, mâna
care este înclinată înapoi, se sprijină pe centrul casetei cu marginea ei cubitală și se centrează la

47
nivelul celui de -al doilea sau al treilea deget. Pentru police, însă, trebuie utilizată o tehnică specială
necesară atât pentru imaginea de față, cât și pentru profil. [2]
Radiografia policelui , de față. Pacientul se află așezat pe scaun la marginea mesei de
examen, cu mâna întoarsă în pronație maximă, având fața palmară orientată în sus și în afară, cu
policele sprijinit cu fața dorsală pe mijlocul casetei, sau poate fi radiografiat cu fața palmară pe fi lm.
Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră prin articulația metacarpo -falangiană .
Radiografia policelui , de profil. Pacientul este așezat cu antebrațul pe masă, iar mâna, având
degetele flectate ușor, orientează fața palmară sau dorsală î n sus; policele în abducție medie se
sprijină pe casetă. [1]
Radiografia articulației pumnului , de față. Pacientul va sta cu mâna și antebrațul în
pronație; în incidența dorso -palmară, fața palmară a articulației pumnului corespunde cu mijlocul
casetei; de getele ușor flectate; când intenționăm să evidențiem mai bine interliniile articulare dintre
oasele carpului, utilizăm incidența palmo -dorsală; de data aceasta, pumnul trebuie adus în supinație,
mijlocul feței sale dorsale fiind situat în centrul casetei. Raza centrală, orientată perpendicular, intră
în mijlocul articulației radio -carpiene. Pentru a avea un termen de comparație cât mai fidel, în măsură
să evite erorile de interpretare, sunt utile radiografii comparative, centrându -se în acest caz pe
mijlocu l casetei, film 18/24 cm. Radiografiile evidențiază extremitatea inferioară a cubitusului și
radiusului, scafoidul, semilunarul, piramidalul, pisiformul, trapezul, trapezoidul, osul mare, osul cu
cârlig, metacarpienele. [11]
Radiografia articulației pumnului , de profil. Așezat pe scaun în fața mesei de examen,
pacientul va aduce marginea cubitală (profil cubital) sau marginea radială (profil radial) a pumnului
pe m ijlocul casetei, raza centrală, intrând prin vârful stiloidei radiale, sau cu 2 cm mai j os de vârful
apofizei stiloide cubitale.
Când efectuă m un examen comparativ, antebrațele și mâinile se sprijină pe masă pe
marginea lor cubitală; articulațiile celor doi pumni vor fi așezate pe mijlocul casetei, la același nivel;
se centrează pe mijlocul c asetei; film 24/30 cm, în lat.
Radiografia scafoidului . Pacientul se va afla pe scaun în fața mesei de examen cu brațul pe
masă, pumnul semi -închis, în abducție și pronație ușoară, sprijinit pe mijlocul casetei prin marginea
lui cubitală. Raza centrală, or ientată perpendicular pe casetă, cade pe scafoid, la nivelul interliniei
radio -carpiene. Fiind situate pe un plan anterior, în comparație cu celelalte oase ale carpului, trapezul

48
și articulația trapezo -metacarpiană pot fi scoase în evidență așezând mâna bo lnavului ca pentru
radiografia policelui de față, în pronație forțată. Se va centra la nivelul interliniei metacarpo –
trapezoidale. [7]
Evidențierea piramidalului, pisiforumului și osului cu cârlig, necesită radiografii de față și de
profil. Putem evita sup rapunerile care intervin pe radiografia în profil strict așezând mâna pe casetă
cu marginea ei cubitală ușor înclinată dorsal; centrarea se va face pe interlinia piramidal -pisiform.
Imaginea radiologică a mâinii de față evidențiază:
– extremitatea distală a cubitusului, care este alcătuită din două porțiuni osoase caracteristice;
capul și apofiza stiloidă; apare radiografic la vârsta de 7 – 8 ani, printr -un nucleu de osificare
propriu, care se unește cu restul osului în jurul vârstei de 20 de ani;
– extremitat ea inferioară a radiusului, mai dezvoltată decât a cubitusului, prezintă radiografic o
fațetă articulară pentru semilunar, dispusă lateral; se dezvoltă printr -un punct de osificare
evidențiat radiografic între unu și doi ani, care se unește cu restul osulu i între 20 și 25 de ani.
Radiografia antebrațului , de față . Pacientul va sta înaintea mesei de radiografiat, pe scaun,
cu antebrațul sprijinit pe casetă, fie cu fața dorsală, fie cu cea palmară; se preferă incidența palmo –
dorsală, mâna fiind în supinație. Antebrațul va fi orientat pe mijlocul casetei care depășește cotul cu 2
cm, prin marginea ei proximală; raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, cade în mijlocul feței
palmare sau dorsale a antebrațului. [4]
Radiografia antebrațului , de profil. Pacientul pe scaun lângă masa de examen, are trunchiul
ușor înclinat de partea examinată, antebrațul sprijinindu -se pe casetă prin marginea sa cubitală; mâna
va fi dispusă vertical, cu poli cele orientat în sus; se preferă incidențele oblice, pentru a evit a
suprapunerea celor două oase; în acest scop, se modifică gradul de pronație sau de supinație a
antebrațului. Antebrațul va fi orientat pe mijlocul casetei; marginea proximală a casetei depășește
cotul cu 2 – 3 cm; raza centrală, perpendiculară pe casetă, cade pe mijlocul marginii antebrațului.
Radiografia cotului , de față. Pacientul va sta în poziție șezând, lângă masa de examen, are
membrul superior în extensie ; olecranul se sprijină pe centrul casetei; antebrațul este în supinație, fața
palmară a mâinii privește în sus; raza centrală , orientată perpendicular pe casetă, ajunge în centrul
interliniei articulare. [10]

49
Când extensia cotului nu este posibilă, în caz de anchiloze, membrul superior, în flexie, se
sprijină cu olecranul pe mijlocul filmului (13/1 8 cm); raza centrală, cade vertical, în unghiul format
de braț și antebraț.
Radiografia cotului , de profil. Pacientul pe scaun, lângă masa de examen; epitrohleea pe
mijlocul casetei, pe un suport, cu brațul, antebrațul și mâna la înălțimea umărului; antebr ațul se
sprijină pe masă cu partea sa cubitală, policele este orientat în sus; cotul se așează pe casetă așa fel
încât antebrațul flectat pe braț 90° se sprijină cu marginea cubitală pe masa de examen; epitrohleea pe
mijlocul casetei; raza centrală orientată perpendicular pe casetă, intră prin mijlocul interliniei radio –
humerale. [12]
Imaginea radiologică a articulației cotului de față evidențiază:
 extremitatea inferioară a humerusului, unde distingem:
– în afară, condilul și epicondilul radial;
– înăuntru, trohleea și epitrohleea cubitală;
 extremitățiile proximale ale radiusului și cubitusului;
Extremitatea superioară a cubitusului prezintă:
– o proeminență verticală, olecranul, care continuând cu diafiza formează extremitatea
superioară a osului;
– o prelungire orizontală de formă oarecum triunghiulară, situată înaintea olecranului, numită
apofiza coronoidă;
– marea cavitate sigmoidiană ;
– cavitatea mică sigmoidiană ;
Extremitatea proximală a radiusului prezintă:
– capul radial;
– gâtul sau colul radiusului;
– tuberozitatea bicipitală a radiusului.
Pe radiografia de profil, imaginea condilului radial are aspect circular, conturul său merge
paralel cu conturul cupei radiale, distingem, de asemenea, peretele dintre fosa olecranului și fosa
coronoidă, epitrohleea, marginea medială a trohleei, olecranul, apofiza coronoidă și capul radiusului.
Radiografia humerusului , de față. Pacientul este așezat în decubit dorsal, ușor rotat pe
partea de radiografiat; brațul în ușoară abducție, îndepărtat puțin de trunchi, sprijini t bine pe mijlocul

50
casetei; fața palmară a mâinii, în supinație. Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră la
mijlocul diafizei humerale. [11]
Radiografia humerusului , de profil. Aflat în poziție șezândă, alături de masa de examen,
bolnavul ț ine brațul mult depărtat de corp, sprijinit pe casetă prin fața sa internă; antebrațul este ușor
flectat, în pronație.
În poziție culcată, bolnavul se găsește în decubit dorsal, ușor înclinat spre partea de
examinat; brațul rotat 90°, în abducție și îndepă rtat de corp, se sprijină pe casetă prin fața internă;
antebrațul este flectat; mâna fiind întoarsă privește cu fața palmară în afară. Raza centrală,
perpendiculară pe casetă, intră prin mijlocul feței externe a brațului. [10]
Radiografia articulației sca pulo-humerală, de față. Pacientul este așezat în decubit dorsal,
cu capul și partea superioară a toracelui ridicate pe sac de nisip; brațul este ușor îndepărtat de corp;
pentru a aduce umărul în contact intim cu caseta, bolnavul se înclină spre partea de radiografiat; mâna
se sprijină pe masa de examen, prin marginea ei cubitală; rotația externă sau internă a brațului
permite să obținem ștergerea sau degajarea trohinului; un studiu corect al acestui detaliu anatomic
este posibil dacă menținem această pozi ție introducând un sac de nisip sub umărul sănătos.
Raza centrală, orientată 10° cranio -caudal și ușor în afară, intră la 2 – 3 cm deasupra regiunii
axilare. Când orientăm fasciculul de raze perpendicular pe casetă, centrăm la nivelul depresiunii
subacromi ale; în acest caz, umărul și capul sunt ridicate pe casetă, care face cu masa un unghi de 25°.
La copii pot fi radiografiate, pe același film, ambele articulații scapulo -humerale. Raza centrală,
orientată perpendicular, intră la nivelul liniei medio -sterna le. [2]
Radiografi a articulației scapulo -humerală, de profil. Așezat în decubit dorsal, bolnavul se
sprijină cu fața posterioară a umărului pe centrul casetei; brațul regiunii examinate este în abducție,
aproape în unghi drept, iar mâna ținută pe cap; tora cele ușor ridicat, se înclină spre partea de
radiografiat prin plasarea unui sac de nisip sub umărul sănătos. Raza centrală, orientată perpendicular
pe casetă, intră în mijlocul axilei sau la nivelul acromionului.
Radiografia claviculei, comparativ. Pacientul trebuie așezat în decubit ventral, cu capul
ușor ridicat, bărbia fiind sprijinită pe un sac de nisip; brațele sunt orientate în lungul corpului, în
adducție, iar claviculele pe mijlocul casetei. Când radiografia se execută numai de o parte, reuși m să
aplicăm bine clavicula pe c asetă cerând pacientului să -și îndrepte capul spre partea sănătoasă, brațul

51
regiunii de examinat fiind fixat în pronație. Raza centrală, perpendiculară pe casetă, intră în primul
caz la nivelul vertebrelor T3 – T4, iar în ce l de-al doilea în unghiul supero -intern al omoplatului.
Radiografia omoplatului , de față. Pentru acestă radiografie, pacientul va sta în decubit
dorsal, ușor înclinat spre partea radiografiată; omoplatul va fi lipit de casetă; sub umărul sănătos se va
introduce un sac cu nisip; brațul îndepărtat, ridicat, ajunge cu mâna pe cap. Raza centra lă,
perpendiculară pe casetă, intră la 4 cm sub axilă, tangent la peretele toracic. [3]
Radiografia omoplatului, de profil. Pacientul se va afla în decubit lateral, culcat de partea
de radiografiat; fața anterioară a regiunii de examinat se așează pe casetă; umărul sănătos este înclinat
înainte, cu brațele ridicate și duse în față; raza centrală, orientată perependicular pe casetă, intră prin
mijlocul marginii spinale a omo platului.
Imaginea radiografică de față a articulației scapulo -humerale evidențiază:
– extremitatea superioară a humerusului;
– capul humeral;
– marea tuberozitate, în proiecția antero -posterioară;
– mica tuberozitate care apare ceva mai jos și medial, sub colul anatomic. [1]

II. 3. b. POZIȚIONAREA PACIENTULUI PENTRU EFECTUAREA RADIOGRAFIEI LA
NIVELUL MEMBRULUI INFERIOR
Efectuarea radiografiei bazinului de ansamblu . Pentru explorarea radiologică pacientul va
fi așezat în decubit dorsal cu membrele inferioare în e xtensie, având fețele interne în contact pe linia
mediană; călcâiele ușor depărtate, degetele mai alipite, planul frontal al bazinului paralel cu masa de
examen; linia mediană care prelungește coccisul, sacrul și coloana vertebrală lombară trebuie să se
suprapună pe mijlocul mesei de examen. Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră pe
linia mediană, la 6 cm deasupra simfizei pubiene; grilă antidifuzoare.
Radiografia de ansamblu a bazinului evidențiază:
– corpurile vertebrale sacrate, dispuse pe linia mediană;
– găurile sacrate anterioare, situate lateral;
– articulațiile sacro -iliace;
– osul iliac .

52
Radiografia de ansamblu trebuie totdeauna completată cu radiografii în poziție frontală,
incidență postero -anterioară care este cea mai potrivită pentru studierea spațiului articular sacro -iliac,
deoarece în acest caz fasciculul de raze Roentgen ajungând tangențial la limitele de contur articular le
pune în evidență net, pe toată întinderea lor; sunt recomandate radiografii separate, pentru fiecare
articul ație în parte; incidențele oblice prezintă avantajul că degajează mai mult spațiul articular,
ușurând astfel interpretarea imaginilor obținute. [11]
Radiografia articulațiilor sacro -iliace , de față . Pacientul trebuie să se afle în decubit
ventral, având pl anul frontal al bazinului strict paralel cu masa de examen; membrele inferioare în
extensie. Raza centrală, înclinată 30 ° caudo -cranial și din afară înăuntru, intră la nivelul liniei
inghinale, cu 2 cm sub spina iliacă antero -superioară; articulația sacro -iliacă va fi centrată pe mijlocul
casetei; grilă antidifuzoare.
Radiografia osului iliac , de profil . În acest caz, pacientul va sta în decubit lateral; planul
frontal al bazinului, care este înclinat înain te, face cu planul mesei de examen un unghi de 40 – 50°;
membrul inferior al părții de radiografiat, va fi în extensie, cu fața externă pe masă; membrul inferior
de partea opusă, flecta t, dus puțin înapoi, sprijină genunchiul pe un sac de nisip. Osul iliac de
radiografiat trebuie să fie pe mijlocul casetei; raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră la
3 cm deasu pra mijlocului plicii inghinale; grilă antidifuzoare. [12]
Radiografia pubelelor . Pacientul va fi așezat în decubit ventral, pubele fiind pe mijlocul
casetei; raza centrală, intră pe linia mediană, la nivelul plicii interfesiere, în vârful coccisului și iese
prin margine a superioară a simfizei pubiene; grilă antidifuzoare.
În concluzie , un studiu radiologic corect și complet al articulației sacro -iliace necesită:
– radiografii de ansamblu ale oaselor bazinului, deosebit de utile, deoarece permit, pe de o
parte, o interpretare comparativă a imaginilor, iar pe de altă parte, să putem exclu de o
afecțiune de vecinătate, lombosacrată sau coxofemurală;
– radiografii la care raza incidentă să cadă, pe cât posibil, tangențial pe cele două suprafețe
articulare, pentru a obține trăsături cât mai nete ale liniilor de contur;
– radiografii separate, în incidențe diferite, pentru fiecare articulație sacro -iliacă în parte. [10]
Efectuarea radiografiei scheletului piciorului
La nivelul membrului inferior putem fi solicitați să executăm radiografii pentru: articulația
coxo -femurală, femur, articulația genunchiului, tibia și peroneu, articulația tibio -tarsiană, plante.

53
Articulația coxo -femurală, de față. Pacientul este așezat în decubit dorsal: membrele
inferioare aflate în extensie completă, adducție și foarte ușoară rotație internă (20°), v in în contact cu
degetele mari; călcâiele sunt ușor depărtate; linia care unește spinele iliace antero -superioare se
găsește paralel cu masa de examen. Articulația șoldului apare pe mijlocul casetei; raza centrală, intră
printr -un punct corespunzător capul ui femural situat în mijlocul liniei.
Când intenționăm să centrăm pe colul femural, fasciculul de raze X intră la 5 – 6 cm sub
mijlocul liniei care unește pubele cu spina iliacă antero -superioară. Practic, se ia ca punct de reper
locul unde se percep pulsa țiile arterei femurale. Este recomandabil să se radiografieze deodată
ambele articulații coxo -femurale, pentru a aprecia prin comparație aspectul normal sau patologic al
oaselor bazinului, gradul de demineralizare sau întinderea leziunilor. În acest caz, s e va proceda ca și
pentru radiografia de bazin; raza centrală , orientată perpendicular pe casetă, intră la 2 cm deasupra
pubelui. [2]
Articulația coxo -femurală, de profil. Pacientul se va afla în decubit semilateral, linia care
unește spinele iliace antero -superioare făcând cu planul mesei de examen un unghi de 45°, deschis
înapoi; membrul inferior sănătos, în extensie este dus mult înapoi, pentru a degaja regiunea de
examen ; coapsa de partea unde se execută radiografia, în flexie, se sprijină, în abducție, prin fața sa
externă pe masa de examinat; gamba reflectată pe coapsă. Raza centrală, perpendiculară pe casetă,
intră pe fața internă a coapsei, aproa pe de mijlocul plicii inghinale; grilă antidifuzoare.
Radiografia pentru articulația coxo -femurală evidențiază:
– cavitatea cotiloidă, vizibilă în secțiunea optică;
– spațiul articular coxo -femural apare inegal dimensionat, mai mic în porțiunea cranială, unde
are 4 – 6 mm, și mai mare, începând din porțiunea mijlocie în jos, unde poate atinge 10 mm;
– capul femural are aspect convex, conturul său fiind net și regulat ; i se recunoaște ușor
structura sa spongioasă, delimitată în afară de două linii opace fine, ce reprezintă corticala;
spongioasă nu este dispusă uniform, ci formează adevărate fascicule orientate conform
solicitarii funcționale a osului;
– colul femural sau colul anatomic este cuprins între capul femural și linia intertrohanteriană;
are orientarea oblică de sus în jos și dinăuntru în afară și apare pe toată întinderea sa când
femurul este rotat înăuntru;
– marele trohanter continuă în sus diafiza femurului;

54
– micul trohanter este situat în partea postero -inferioară a colului;
– linia intertrohanteriană, opacitate dispusă oblic î ntre trohanterul mare și trohanterul mic;
– gaura obturată, care este situată sub cavitatea cotiloidă, apare net trasată. [1]
Radiografia genunchiului, de față. Pacientul va fi așezat în decubit dorsal; membrele
inferioare, în extensie completă, se ating prin fețele lor interne; genunchii așezați pe masa de examen
după caz, având fețele posterioare sau anterioare pe mijlocul casetei, după cum recurgem la incidența
antero -posterioară sau postero -anterioară. Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, ajunge
exact între cele două articulații, la nivelul unei linii care trece prin cele două spații articulare a
genunchilor sau la 2 cm sub vârful celor două rotule.
Radiografia genunchiului de față evidențiază:
– extremitatea inferioară a femurului, rotula, p recum și extremitatea superioară a tibiei și a
peroneului;
– condilul femural medial, mai dezvoltat, proemină înăuntru și coboară mai mult decât condilul
lateral;
– condilul lateral este ceva mai puțin dezvoltat și continuă axul osului;
– cei doi condili delimit ează între ei fosa intercondiliană;
– trohleea femurului este mascată în parte de imaginea rotulei, proiectată la nivelul fosei sau
scobiturii intercondiliene;
– rotula, considerată cel mai mare os sesamoid;
– spațiul articular al genunchiului, unde găsim cartil ajele suprafețelor articulare și meniscurile
respective;
– condilii femur ului unul medial sau tibial și altul lateral sau peronier;
– spinele tibiale;
– capul peroneului. [2]
Radiografia genunchiului, de profil . Pacientul se va afla în decubit lateral, fața late ral-
externă sau lateral -internă a genunchiului de radiografiat fiind pe mijlocul casetei; coapsa și gamba
de partea opusă vor fi ușor flectate și duse înaintea regiunii de examinat. Raza centrală, orientată
perpendicular pe casetă, intră la egală distanță între fața anterioară și cea posterioară a genunchiului
de radiografiat.
Radiografia genunchiului de profil evidențiază:

55
– condilii femurali suprapuși;
– rotula se proiectează în porțiunea ce a mai ventrală, înaintea condililor femurali;
– spinele tibiale se suprapun aproape în totalitate;
– glenele tibiale apar ca două linii curbe, având o dispoziție ușor oblică;
– condilul tibial medial. [12]
Radiografia rotulei. Așezat în decubit ventral, pacientul va avea piciorul ușor ridicat pe sac
de nis ip, iar genunchiul ușor flectat și rotat înăuntru sprijinindu -se cu rotula pe mijlocul casetei; raza
centrală, perpendiculară pe casetă, intră la nivelul rotulei.
În afara poziției ușor oblice amintite, care deformează oarecum imaginea, rotula mai poate f i
explorată executând o radiografie a genunchiului de profil sau într -o incidență axială. În acestă
situație, pacientul va fi așezat în decubit dorsal; coapsele flectate pe bazin, gambele flectate pe
coapse; cu plantele pe masă, bolnavul sprijină caseta pe fețele antero -inferioare ale coapselor, rotulele
fiind pe centrul casetei. Raza centrală, înclinată caudo -cranial, intră între cele două articulații, într -un
punct situat la 2 cm sub vârful celor două rotule. [11]
Radiografia articulației tibio -tarsiene, de față. Pacientul trebuie așezat în decubit dorsal;
membrul inferior de examinat în extensie, cu fața posterioară a gambei pe masa de examen.
Articulația tibio -tarsiană se află pe mijlocul casetei, care depășește în jos cu 5 cm calcaneul; piciorul
în exte nsie ușoară se sprijină pe sac cu nisip. Raza centrală, înclinată 15 – 20° caudo -cranial, intră la
nivelul liniei articulare tibio -tarsiene, la egală distanță între cele două maleole.
Radiografia articulației tibio -tarsiene, de față, evidențiază:
– extremitatea distală a tibiei;
– suprafața articulară pentru astragal;
– fațeta articulară pentru extremitatea inferioară a peroneului;
– extremitatea inferioară a peroneului;
– spațiul articular tibio -tarsian;
– suprafețele articulare ale astragalului.
Radiografia articultației tibio -tarsiene, de profil. Așezat în decubit lateral, de partea de
examinat, pacientul se va găsi cu fața externă sau internă a articulației pe mijlocul casetei; gamba de
partea sănătoasă va fi flectată pe bazin, ambele fiind trecute înaintea membrului inferior de examinat.
Raza centrală, orientată perpendicular pe casetă, intră la 2 cm deasupra maleolei tibiale interne. [11]

56
Radiografia articulației tibio -tarsiene, de profil, evidențiază:
– extremitatea inferioară a tibiei și peroneului;
– contur ul suprafețelor articulare;
– maleolele tibială și peronieră;
– astragalul;
– calcaneul.
Radiografia piciorului, de față. Pacientul se află în decubit dorsal, în incidența dorso –
plantară, genunchiul părții de radiografiat se flectează așa fel încât piciorul să ajungă cu fața plantară
pe mijlocul casetei. Raza centrală ușor înc linată caudo -cranial 20 °, ajunge pe extremitatea proximală
a celui de -al treilea metatarsian.
Când se face deodată radiografia celor două plante, fețele plantale se așează pe mijlocul
casetei, membrele inferioare, perfect simetrice, vin în contact prin fețele lor interne. Raza centrală,
perpediculară pe casetă, intră la jumătatea distanței între primele două cuneiforme.
În incidența planto -dorsală, radiografia se execută cu fața dorsală a piciorului pe casetă,
pacientul fiind așezat în decubit ventral cu genunchiul flectat; piciorul în extensie completă, se
găsește cu fața dorsală pe mijlocul casetei. Raza centrală, perpendiculară pe casetă, intră în mijlocul
extremității proximale a met atarsului 2 sau 3, iar în cazul examinării bilaterale a plantelor, se
centrează la jumătatea distanței dintre primele două cuneiforme. [10]
Radiografia piciorului , de profil. Pacientul va fi așezat în decubit lateral, de partea afectată;
fața externă se în tinde pe mijlocul casetei; radiografia poate fi efectuată și cu fața internă a piciorului
pe mijlocul casetei; de data aceasta, pacientul aflat în decubit lateral, are partea sănătoasă în contact
cu masa de examen. Raza centrală, perpendiculară pe casetă, intră la nivelul primului cuneiform sau a
extremitații superioare a primului metatarsian.
Radiografia piciorului de față și de profil evidențiază oasele tarsului, separate între ele prin
spații articulare; distingem linia Chopart și linia Lisfranc.
Radiogr afia calcaneului , de profil, comparativ. Pacientul va sta în decubit dorsal, sau în
poziție șezând, picioarele fiind aplicate prin fața lor externă pe mijlocul casetei; plantele și călcâiele
se ating. Raza centrală, perpendiculară pe mijlocul casetei, intr ă în punctul de contact, între călcâie
sau în regiunea tendonului Ahile. [4]

57
Radiografia poate fi executată și numai de o singură parte, pacientul aflându -se în decubit
lateral, stând cu marginea externă a piciorului pe casetă; călcâiul pe mijlocul filmulu i. Raza centrală,
perpendiculară pe casetă, intră la nivelul vârfului maleolei tibiale interne sau a tendonului Ahile.

II. 3. c. ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU FRACTUR I ALE MEMBRELOR
Rol propriu:
 pregătirea fizică și psihică a pacientului în cazul intervenției chirurgicale;
 educarea pacientului să evite mișcările care pot accentua durerea (obiectele strict necesare vor
fi așezate la îndemâna pacientului pe noptier ă);
 membrul afectat va fi poziționat pentru a favoriza circulația venoasă și pentru a e vita apariția
edemelor sau a pozițiilor vici oase (pernă, patură făcută sul) ;
 se învață pacientul să -și mobilizeze degetele și articulațiile libere (prevenirea anchiloz elor) ;
 în cazul extensiei continue, se verifică poziția membrelor în funcție de tracțiune precum și
dispozitivul de tracțiune (greutățile să atârne liber, cablurile s ă treacă prin mijlocul rolelor) ;
 asigurarea condițiilor de mediu (inclusiv îndepărtarea obst acolelor din jurul pacientului) ;
 se supraveghează extremitățiile neacoperite ale membru lui afectat și aspectul tegumentelor în
general (ci anoză sau paloare, integritate) ;
 asigurarea igienei (lenjeria de pat și de corp va fi schimbată de câte ori este nevoie) ;
 se ajută pacientul în efectuarea toaletei parțiale;
 în cazul unei plăgi (fractură deschisă) este necesară îngrijirea plăgii și supravegherea
aparatului gipsat la nivelul plăgii;
 aplicarea te hnicilor de relaxare;
 asigurarea regimului alimentar ușor dige rabil (prevenirea constipației) ;
 supravegherea eliminării intestinale și vezicale;
 supavegherea funcțiilor vitale și vegetative;
 explicarea necesității imobilizării și a repausului la pat;
 explicarea mișcărilor permise (amplitudine) în cazul extensiei continue;
 învățarea utilizării mijloacelor de locomoție (cârje, cadru) și a consecințelor sprijinirii precoce
pe membrul afec tat (formarea calusului vicios) ;

58
 facilitarea exprimării sentimentelor pentru a preveni anxietatea, alterarea imaginii de sine;
 explicarea importanței și necesității exercițiilor de mobilizare în perioada recuperatorie;
 recunoașterea complicațiilor: fractură deschisă, hemoragie, embolie gazoasă. [19]
Rol delegat:
 explorarea radiologică (radiografii față/profil și cu incidențele necesare) a membrelor
fracturate;
 administrarea de antialgice;
 pregătirea pentru infiltrații l ocale, rahianestezie sau chiar anestezie generală;
 în cazul fracturilor, reducerea se efectuează prin extensie continuă, sau extensie și
contraextensie;
 se efectuează imobilizarea definitivă prin aparat gipsat sau prin metode chirurgicale;
 în cazul unui ba ndaj/gips prea stâns se va schimba pentru a evita complicațiile vasculare sau
tegumentare ce pot apărea;
 administrarea sedativelor indicate de medicul specialist;
 hidratare corespunzătoare (per os, perfuzie intra -venoasă cu glucoză sau ser fiziologic);
 efectuarea recoltărilor probelor biologice recomandate de medic. [19]

II. 4. REZULTATE ȘI DISCUȚII

Graficul nr. 1: Distribuția cazurilor cu fracturi în lotul studiat 78%22%LOT STUDIAT
Total cazuri
Fracturi

59
În lotul studiat am avut un total de 1150 de cazuri cu un procent de 78%, dintre care 320 au
fost fracturi ale membrelor superioare și inferioare, reprezentând 22% din total.

Graficul nr. 2: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de mediu de proveniență

În urma studiului efectuat, am constatat că mediul cel mai afectat de fractur i, a fost mediul
rural cu un număr de 196 de cazuri, ce reprezintă un procent de 61%, iar mediul urban a strâns un
număr de 124 de cazuri, adică 39 % din total.

Graficul nr. 3: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de sex
54%46%GEN
Masculin
Feminin
Mediu rural
61%Mediu urban
39%MEDIU DE PROVENIENȚĂ

60
Din totalul de 320 de fracturi studiate, 173 de cazuri se regăsesc în rândul bărb aților
constituind un procent de 54%; cele mai multe fiind cauzate în urma căderiilor de la diferite înălțimi,
ca și în cazul femeilor, unde avem 147 de fracturi reprezentând 46% din total.

Graficul nr. 4: Distribuția cazurilor cu fracturi pe lunile studiate

Studiul a fost efectuat în decurs de 3 luni, pe anotimp de vară și am constatat că luna cu cele
mai multe fracturi a fost august cu 119 pacienți și un procent de 37%, apoi luna iunie cu 111 fracturi
și procent de 35%, iar luna iulie a atins un număr de 90 de cazuri reprezentând 28% din total.

Graficul nr. 5: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de vârstă
Iunie
35%
Iulie
28%August
37%LUNILE STUDIATE
5%12%15% 15%16%17%
11%
9%
0%2%4%6%8%10%12%14%16%18%
11-20
ani21-30
ani31-40
ani41-50
ani51-60
ani61-70
ani71-80
ani>80 aniVÂRSTĂ
Pacienți

61
Grupa de vârstă cea mai afectată de fracturi a fost 61 – 70 de ani, cu un procent de 17% și un
număr de 54 de cazuri; urmând grupa 51 – 60 de ani, cu 51 de cazuri și un procent de 16%. Următorii
afectați au fost pacienții cu vârsta între 41 – 50 de ani, cu un procent de 15% și 49 de cazuri; cu
același procent, 15% și 48 de cazur i, au fost persoanele cu vârsta între 31 – 40 de ani. Mai puțin
afectați au fost tinerii între 21 – 30 de ani, care au un procent de 12% și 39 de cazuri. Foarte apropiați
ca număr, 35 de fracturi și procent de 11% au fost cei cuprinși între 71 – 80 de ani, urmând pacienții
>80 de ani cu 29 de cazuri și un procent de 9%. Cele mai puține fr acturi, 15, s -au înregistrat la
pacienții cu vârsta între 11 – 20 de ani, ce reprezintă 5% din totalul cazurilor studiate.

Graficul nr. 6: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de vârstă și gen

În graficul numărul 5 , am făcut distribuția pacienților cu fracturi pe vârstă. În grafic ul
numărul 6 am analizat mai amănunțit și am distribuit fracturile atât pe vârstă cât și pe s ex, astfel că în
fiecare grupă de vârstă am ilustrat câte persoane de sex masculin, respecti v feminin s -au prezentat la
spital cu fracturi, în perioada de timp studiată. Așa încât, în grupa de vârstă 11 – 20 de ani avem 11
bărbați și 4 femei; între 21 – 30 de ani, 23 de bărbați, 16 femei; apoi între 31 – 40 de ani, 30 de
051015202530
11-20 ani 21-30 ani 31-40 ani 41-50 ani 51-60 ani 61-70 ani 71-80 ani >80 ani
Masculin 11 23 30 22 28 25 18 16
Feminin 4 16 18 27 23 29 17 13Valori numerice

62
bărbați și 18 femei; în grupa de vârstă 41 – 50 de ani numărul femeilor este mai mare, 27, decât al
bărbaților, 22; între 51 – 60 de ani s -au înregistrat 28 de bărbați și 23 de femei. Un nu măr de 25 de
fracturi la bărbați și 29 la femei am avut în grupa 61 – 70 de ani; între 71 – 80 de ani, avem 18 bă rbați
și 17 femei, iar pacienții mai >80 de ani s -au prezentat un număr de 16 bărbați și 13 femei.

Graficul nr. 7: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de cauză

În ordine descrescătoare am ilustrat care este cauza celor mai multe fracturi, asfel încât,
procentul cel mai ridicat 45% cu 145 de fracturi, aproape jumătate din cazuri, s-a înregistrat în rândul
căder ilor de la diferite înăl țimi. Apoi cu 79 de cazuri și 25 de proce nte, a fost accident ul casnic;
accidentul sportiv s -a situat pe locul 3 ca și cauză a fracturilor, având un procent de 14% și 44 de
cazuri. Urmând accidentul de muncă, cu 27 de cazuri și 8 procente, accidentul rutie r a înregistrat 16
cazuri și un procent de 5%. În urma agresiunii am constatat că au fost 9 cazuri, ce reprezintă 3% din
totalul fracturilor.

Graficul nr. 8: Distribuția cazurilor cu fracturi pe zile ale fiecărei luni 45%
5%8%14%25%
3%
0%10%20%30%40%50%
Cădere Accident rutier Accident de
muncăAccident
sportivAccident
casnicAgresiuneCAUZA FRACTURII
-2024681012
ziua 1
ziua 2
ziua 3
ziua 4
ziua 5
ziua 6
ziua 7
ziua 8
ziua 9
ziua 10
ziua 11
ziua 12
ziua 13
ziua 14
ziua 15
ziua 16
ziua 17
ziua 18
ziua 19
ziua 20
ziua 21
ziua 22
ziua 23
ziua 24
ziua 25
ziua 26
ziua 27
ziua 28
ziua 29
ziua 30
ziua 31Valori numericeZILELE LUNILOR STUDIATE
Iunie
Iulie
August

63
În urma studiului efectuat pe cele t rei luni, am constatat că numărul fracturilor în unele zile
dintr -o lună coincid cu zilele din următoarea lună. Astfel, l una iunie reprezentată cu albastru pe
grafic, are rezultate similare cu luna iulie reprezentată cu vișiniu, în zilele de 12 și 23, iar cu luna
august colorată cu verde în zilele de 19, 22 respectiv 24. Luna iulie are rezultat comun cu luna august
în ziua de 5.

Graficul nr. 9: Distribuția cazurilor cu fracturi pe zile în luna iunie

Am realizat distribuția fracturilor pe zile ale fiecărei lu ni studiate, iar în graficul numărul 9 ,
am redat rezultatele din luna iunie. Am prezentat în ordine descrescătoare zilele cu cele mai multe
fracturi, până la zilele fără fracturi. În luna iunie, limita maximă de fracturi a fost 10, înregistrându -se
în ziua de 15. 9 fracturi am avut în data de 8, apoi 8 fracturi în ziua de 4, urmând 7 fracturi în data de
9. 6 fracturi s -au consemnat în zilele de 7, 16 și 29, iar 5 fracturi în zilele de 3, 6, 21 și 25. În zilele de
1, 12, 18 respectiv 27 s -au înreg istrat câte 4 fracturi, 3 fracturi am avut în zilele de 2, 10, 24 și 30.
Câte 2 fracturi au fost în zilele de 11, 13, 19, 23, câte 1 fractură în 17, 22 și 26 ale lunii iunie, iar 5,
14, 20 respectiv 28 au fost fără fracturi. 024681012
ziua 1
ziua 2
ziua 3
ziua 4
ziua 5
ziua 6
ziua 7
ziua 8
ziua 9
ziua 10
ziua 11
ziua 12
ziua 13
ziua 14
ziua 15
ziua 16
ziua 17
ziua 18
ziua 19
ziua 20
ziua 21
ziua 22
ziua 23
ziua 24
ziua 25
ziua 26
ziua 27
ziua 28
ziua 29
ziua 30IUNIE
Fracturi

64

Graficul nr. 10: Distribuția cazurilor cu fracturi pe zile în luna iulie

În luna iulie numărul maxim de fracturi a fost de 9, înregistrat în data de 30, 8 fracturi în
data de 24, iar 7 fracturi în data de 3 iulie. În zilele de 15 și 20 s -au consemnat 6 fracturi; 5 fracturi
am avut în zilele de 1, 14, 27; 4 fracturi în zilele de 7, 12, 21 respectiv 29 și 3 fracturi în data de 16.
Câte 2 fracturi au fost în zilele de 4, 5, 17, 22, 23, 26 și 31; câte o fractură în zilele de 2, 10, 11, 13,
18, 28, iar în zilele rămase, adică, 6, 8, 9, 19, 25 nu s -a înregistrat nicio fractură.

Graficul nr. 11: Distribuția cazurilor cu fracturi pe zile în luna august
012345678910
ziua 1
ziua 2
ziua 3
ziua 4
ziua 5
ziua 6
ziua 7
ziua 8
ziua 9
ziua 10
ziua 11
ziua 12
ziua 13
ziua 14
ziua 15
ziua 16
ziua 17
ziua 18
ziua 19
ziua 20
ziua 21
ziua 22
ziua 23
ziua 24
ziua 25
ziua 26
ziua 27
ziua 28
ziua 29
ziua 30
ziua 31IULIE
Fracturi
024681012
ziua 1
ziua 2
ziua 3
ziua 4
ziua 5
ziua 6
ziua 7
ziua 8
ziua 9
ziua 10
ziua 11
ziua 12
ziua 13
ziua 14
ziua 15
ziua 16
ziua 17
ziua 18
ziua 19
ziua 20
ziua 21
ziua 22
ziua 23
ziua 24
ziua 25
ziua 26
ziua 27
ziua 28
ziua 29
ziua 30
ziua 31AUGUST
Fracturi

65
În ultima lună studiată, august, am avut un număr maxim de 11 fracturi în data de 14, apoi 9
fracturi în data de 4; 7 fracturi în zilele de 6, 10 respectiv 26. În zilele de 23 și 31 au fost câte 6
fracturi; 5 fracturi în 2, 13, 18 și 30; 4 fracturi în 8, 9, 20 și 25; câte 3 fracturi în zilele de 3, 12, 17,
24, 28; 2 fracturi în zilele de 1, 5, 7, 15, 19 și 29; câte o singură fractură în 16, 21 respectiv 22, iar 0
fracturi în 11 și 27.

Graficul nr. 12: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de localizare

Pe baza cazurilor studiate, distribuția fracturilor s-a efectuat astfel: cel mai afectat a fost
membrul superior, cu 155 de fract uri, cu un procent de 49%, urmând membrul inferior, cu 123 de
fracturi și un procent de 38%, 42 de fracturi, cu un procent de 13%, s -au localizat atât la membrul
superior cât și la membrul inferior.

Graficul nr. 13: Distribuția cazurilor cu fracturi la membrul superior drept
Membrul
superior
49% Membrul
inferior
38%Membrul
superior și
inferior
13%LOCALIZAREA FRACTURII
HumerusClaviculăScapulăRadiusRadio-carpCubitusMetacarpieneCarpieneFalange
21%5%1%27%10%14%5%6%11%MEMBRUL SUPRIOR DREPT
Fracturi

66
În grafic ul numărul 13 , am ilustrat distribuția fracturilor pe fiecare segment în parte al
membrului superior drept, așa încât, cu un procent de 27% și un număr de 24 de fracturi s -au
înreg istrat la nivelul radiusului; 18 fracturi și un procent de 21 %, la nivelul humerusului; 12 fracturi
și 14 procente, ale cubitusul ui. Falangele au acumulat 10 fracturi, cu un procent de 11%; radio -carpul,
9 fracturi și un procent de 10%; carpienele au 5 fracturi cu un procent de 6%; 4 fracturi și 5 p rocente
au metacarpienele respectiv clavicula; iar scapula, o singură fractură reprezentând 1% din total.

Graficul nr. 14: Distribuția cazurilor cu fracturi la membrul superior stâng

În graficul numărul 14 , am realizat distribuția fracturilor pe membrul superior stâng, astfel s –
a înre gistrat la nivelul radiusului 25 de fracturi cu un procent de 27%; 17 fracturi și 19 procente ale
humerusului; 16 fracturi ale cubitusului cu un procent de 17 %; radio -carpul cu 11 fracturi și un
procent de 12%. Me tacarpienele au avut 9 fracturi și 10 procente; 6 fracturi pe claviculă cu un
procent de 7%; falangele au înregistrat 4 fractu ri cu același număr de procente; carpienele și scapula
au acumulat câte 2 fracturi și 2 procente.
HumerusClaviculăScapulăRadiusRadio-carpCubitusMetacarpieneCarpieneFalange
19%7%2%27%12%17%10%2%4%MEMBRUL SUPERIOR ST ÂNG
Fracturi

67

Graficul nr. 15: Distribuția c azurilor cu fracturi la membrul inferior drept

În graficul numărul 15, am făcut distribuția cazurilor cu fracturi pe membrul inferior drept,
astfel că la nivelul metatarsienelor am avut 12 fracturi cu un procent de 18%; femurul și tibia, câte 11
fracturi și 16 procente; peroneul, cu un procent de 15%, a acumulat 10 fracturi; falangele, 9 fracturi și
13 procente; maleola internă cu 7 fracturi și un procent de 10%. La nivelul tarsienelor s-au întâlnit 4
fracturi ce reprezintă 6 procente, iar la nivelul maleolei externe s -au înregistrat 3 fracturi, respectiv
5% din totalul cazur ilor.

Graficul nr. 16: Distribuția cazurilor cu fracturi la membrul inferior stâng
FemurTibiePeroneuMaleolă internăMaleolă externăMetatarsieneTarsieneFalange
16%16%15%10%5%18%6%13%MEMBRUL INFERIOR DREPT
Fracturi
12%18%16%5%7%20%8%14%
FemurTibiePeroneuMaleolă internăMaleolă externăMetatarsieneTarsieneFalangeMEMBRUL INFERIOR STÂNG
Fracturi

68
În graficul numărul 16 , am reprezentat distribuția fracturilor pe membrul inferior stâng ,
astfel s -au înregistrat următoarele rezultate: la nivelul metatarsienelor avem 15 fracturi, cu un procent
de 20%; tibia cu 13 fracturi și 18 procente; 12 fracturi și un procent de 16% la nivelul peroneului;
falangele cu 10 fracturi și 14 procente; femurul , 9 fracturi și un procent de 12%; tarsienele, 6 fracturi
cu 8 procente, maleola externă cu 5 fracturi ș i 7 procente; iar 4 fracturi și 5% din total s -a înregistr at
la nivelul maleolei interne.

Graficul nr. 17: Distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de îngrijire

În urma studiului, am constatat că metoda cea mai des utilizată în imobilizarea/îngrijirea
fracturilor a fost realizarea aparatului gipsat, c u 192 de cazuri și un procent de 60%. În 81 de situații
s-a ales intervenția chirurgical ă, însemnând 25% din total. Mai puțin folosit a fost bandajul Dessault,
la 33 de fracturi, cu un procent de 10%, iar imobilizarea tip Sindactilie s -a utilizat în 14 s ituații,
reprezentând 5% din totalul cazurilor .

II. 4. a. FRACTURILE EVIDENȚIATE LA NIVELUL MEMBRULUI SUPERIOR
Fracturile omoplatului
Fracturile de omoplat sunt rare (în studiul efectuat nu am remarcat nicio fractură de acest
tip), deoarece omoplatul este un os mobil, înconjurat de o musculatură puternică. Ele se produc prin
traumatism direct și numai excepțional prin traumatism indirect sau contractură musculară.
10%
60%25%5%METODE UTILIZATE
Bandaj Dessault
Aparat gipsat
Intervenție Chirurgicală
Imobilizare tip
Sindactilie

69
Fracturile omoplatului se pot situa la nivelul corpului, unghiurilor sau al apofizelor. Mai
frecventă este fractura colului omoplatului, adică fractura unghiul ui extern, care are traiectul sub
cavitatea glenoidă; fragmentul poate fi deplasat în jos și înăuntru, prin contracția mușchilor pectorali
și greutatea membrului superior.

Fracturile claviculei
În studiul efectuat s -a evidențiat faptul că f racturile clav iculei sunt frecvente și se întâlnesc
mai ales la tineri. Ele se produc prin mecanism direct, indirect (căderi pe umăr, cot sau mână) și în
mod excepțional prin contracție musculară violentă (mușchii pectorali, deltoid). Sunt localizate, în
general, în tre imea medie a claviculei, iar traiectul de fractură este oblic și se însoțește de deplasarea
în sus a fragmentului intern, prin tracțiunea mușchiului sternocleidomastoidian. Fragmentul extern se
deplasează în jos și către partea medială, prin greutatea memb rului superior.
La copii, fracturile claviculei pot îmbrăca aspecte subperiostale, „în lemn verde ” , iar la nou –
născuți, în prima lună de viață, pot fi observate calusuri claviculare mari, după fracturi produse în
timpul travaliului.
Vindecarea unei fracturi de claviculă are loc în trei săptămâni. Tratamentul este pur
ortopedic, indicație pentru tratament chirurgical având numai fracturile recente, complicate cu
compresiunea vaselor subclaviculare produse prin deplasare, în cursul accidentului. [18]

Fracturile humerusului
În studiul efectuat, am constatat un număr mare de fracturi la nivelul humerusului : fracturi
ale colului chirurgical, colului anatomic, epitrohleei, supra -, intercondiliană, extremității
superioare/distale, respectiv diafiză humerală .
 Fracturile extremității superioare a humerusului pot interesa colul chirurgical, marea sau mica
tuberozitate și colul anatomic (fractura intraarticulară, care se întâlnește mai ales la adulții
peste 40 de ani, vârstă la care structura osului începe să se rarefieze, datorită osteoporozei
fiziologice).
 Fracturile colului chirurgical pot prezenta două aspecte diferite:
– fracturi prin adducție, în care fragmentele angrenate la partea internă formează între ele un
unghi cu deschiderea înăuntru;

70
– fracturi prin abducție, în care fragmentele osoase angulate au deschidere în afară, uneori
impactate la partea externă; într -un număr mare de cazuri, aceste fracturi nu sunt angrenate, ci
deplasate.
 Fractura colului anatomic survine mai ales la bătrâni și este însoțită de deplasarea
fragmentelor. Fragmentul distal este tras în sus și înainte de către mușchii deltoid și pectoral,
iar fragmentul cefalic este împins sau răsturnat cu 180° ;
 Fracturile tube rozităților sunt mai rare se datore ază unor contuzii sau smulgeri;
 Fracturile diafizei humerale se întâlnesc mai mult la adulți și sunt produse prin torsiune,
cădere pe cot ; totuși mai frecvente sunt fracturile prin contracție musculară , în urma aruncării
de greutăți;
– sediul fracturii este situat mai ales în treimea medie sau la unirea treimii medii cu treimea
distală a diafizei humerale;
– traiectul de fractură poate fi transversal, în traumatisme directe, oblic sau spiroid, în caz de
torsiune; fractura com inutivă este produsă prin zdrobire directă ;
– tratamentul este dificil la fracturile transversale, care pot ajunge ușor la pseudartroză, prin
vascularizația precară din această zonă.
 Fracturile extremității distale a humerusului sunt cunoscute și sub numele de fracturi ale
paletei humerale, care sunt caracteristice copilului (5 – 10 ani), dar se întâlnesc și la adulți.
Ele sunt produse adesea, printr -un mecanism indirect, în urma unor căderi pe mână, cu
antebrațul flectat sau întins și mai rar printr -un mecan ism direct. Traiectul de fractură are, de
regulă, localizări foarte variate, mai obișnuite fiind fracturile: s upracondiliană,
intercondiliană, fractura epitrohleei și fractura condilului extern;
 Fractura supracondiliană este cea mai frecventă fractură a ex tremității distale a humerusului și
se produce prin hiperextensie (90% din cazuri), traiectul de fractură este oblic în sus și înapoi.
Fragmentul epifizar este deplasat posterior, iar cel diafizar, ascuțit , se deplasează înainte;
 Fractura intercondiliană s e întâlnește mai des la adult și urmează în urma căderii pe cot care
produce dislocarea cond ililor prin lovirea olecranului;
 Fractura condilului extern separă, printr -un traiect oblic, epicondilul, condilul și baza externă
a trohleei, răsturnând fragmentul deplasat;

71
 Fractura epitrohleei este frecventă până la vârsta de 18 ani, când fragmentul epitrohleean
detașat se deplasează în jos și în afară.
Marea majoritate a fracturilor paletei humerale nu beneficează de tratament ortopedic din
cauza faptului că, în acest caz, deplasările sunt ireductibile, de aceea, chiar și la copil se recurge la
osteosinteză cu broșe, șuruburi și uneori plăci metalice. [28]

Cazuri selectate

Fig. 35 . Radiografia articulației scapulo -humerale – traiect de fractură cu înfundare epifizo -diafizar
proximal humerus, fără deplasare.

Fracturile cubitusului
Analizând fracturile cubitusului, am constatat că o parte dintre acestea s -au produs la nivelul
olecranului , produse prin cădere directă pe cot, tratamentul fiind chirurgical.

72

Fig. 36 . Radiografie cot, incidență profil – traiecte de fractură la nivelul olecranului

 Fracturile olecranului sunt frecvente la adulți și rare la copii. Traiectul de fractură poate
interesa porțiunea mijlocie, baza sau vârful olecranului și are orientar e transversală (fig. 36 );
 Fractura apofizei coronoide este rară și se întâlnește la toate vârstele;
 Fractura diafizei cubitale poate fi situată la orice nivel, există fracturi simple ale diafizei
cubitale sau fracturi asociate cu luxația extremității proximale a radiusului. Aceste fracturi
sunt fracturi angulare, însoțite de încălecarea fragmentelor sau sunt asociate cu luxația capului
radial și se mai numesc fracturi Monteggia -Stănciulescu. Mecanismul de producere este
indirect, de extensie prin căder e pe mână și este necesară fixarea chirurgicală;
 Fracturile extremității distale a cubitusului interesează apofiza stiloidă cubitală, capul sau
colul cubitusului. [43]

Fracturile radiusului
Fracturile radiusului pot interesa capul, gâtul radial, diafiza s au extremitatea distală. În
studiul efectuat am constatat că au fost cele mai numeroase fracturi atât la nivelul membrului superior
drept, cât și la nivelul membrului stâng și am avut următoarele tipuri de fracturi:

73
 Fracturile capului și colului radial au loc printr -un mecanism indirect, în căderile pe mână, cu
cotul în extensie; la copil, același mecanism produce decolarea epifizei radiale superioare sau
fractura “în lemn verde” a colului radial. În fractura fără deplasare, imobilizarea este
suficientă, în schimb fractura cu deplasare beneficează de tratament chirurgical, care constă în
extirparea capului radial.
 În funcție de mecanismul de producere, traiectul de fractură al diafizei radiusului este
transversal, oblic sau spiroid, iar reducerea sângerândă și osteosinteza radiusului sunt cele mai
indicate.
 Fracturile extremității distale a radiusului sunt cele mai frecvente și survin mai ales la adulți și
bătrâni, în timp ce la copii, același traumatism produce decolare epifizară. Fracturile situate în
aceas tă zonă sunt foarte variate, cel mai frecvent întâlnită este fractura s upraarticulară
Pouteau -Colles, care are un traiect transversal, aflat la aproximativ doi centimetri deasupra
articulației, sau un traiect oblic. [33]
 Alte tipuri de fracturi la nivelul extremității inferioare a radiusului sunt:
– fractura izolată a apofizei stiloide radiale – fractura Hutchinson;
– fractura marginală ventrală – Letenneur;
– fractura marginală dorsală – Rhea Barton.
Tratamentul acestor fracturi constă în reducerea manuală, con solidarea durând aproximativ
șase saptămâni.
 Fractura ambelor oase ale antebrațului este gravă și greu de tratat ortopedic, întâlnită mai
frecvent la copii și adolescenți, se produce prin mecanism indirect, prin cădere pe mână, când
traiectul de fractură apare la niveluri diferite de la os la altul, sau, mai rar, prin traumatism
direct, când amb ele oase se fracturează la acela și nivel. Direcția traiectului este oblică și se
produce în urma acțiunii traumatismului și a contracției grupelor musculare, deplas area
fragmentelor determină unghiulații, încălecări, decalaj.
Tratamentul constă în reducere manuală, urmată de imobilizare, dacă nu se obține rezultatul
dorit se intervine chirurgical și se fixează cu broșe Kuntscher, tije Kuntscher sau plăci metalice. [30]
Fracturile oaselor carpiene
Dintre oasele carpului, scafoidul este cel mai frecvent fracturat (dovada fiind numărul mare
de fracturi la nivelul acestuia în cele trei luni studiate) , apariția fracturii are loc prin acțiunea directă a

74
traumatismului sau, mai frecvent, în mod indirect. Radiografiile executate în incidențe clasice nu
evidențiază bine fractura de scafoid, durerea situată pe tabachera anatomică, trebuie s ă atragă atenția
clinicianului asupra unei asemnea fracturi, de unde necesitatea unor radi ografii în incidențe speciale
pentru scafoid. Traiectul de fractură este transversal cel mai adesea este situat în partea mijlocie a
osului.
Alte fracturi ale oaselor carpului se întalnesc destul de rar, pentru precizare sunt necesare, în
afară de radiogra fii standard pentr u regiunea radio -carpiană radiog rafii în incidențe speciale. [34]

Fracturile oaselor metacarpiene
În studiul efectuat s -au evidențiat și fracturile metacarpiene lor, care interesează mai des
metacarpianul unu și doi, acestea f iind mai exp use traumatismelor și se produc în urma acțiunii
directe, de aceea se observă, de regulă, un singur metacarpian fracturat. Când intervine un mecanism
indirect, fracturiile sunt determinate de o cădere pe mână, cu pumnul strâns sau cu palma întinsă.
Traiect ul de fractură poate fi situat la nivelul bazei, intra – sau juxtaarticular la nivelul diafizei sau al
gâtului; fractura diafizei are traiect oblic sau transversal. Deplasările, în spe cial cele sub formă de
încălecare și angulare, însoțesc aceste fracturi. [18]
– cea mai cunoscută este fractura Bennett, fractură -luxație a primului metacarpian, traiectul de
fractură este intraarticular și detașează un mic fragment, care se dislocă în articulația trapezo –
metacarpiană, restul metacarpului fiind deplasat supero -extern față de trapez;
– fractura extremității inferioare a metacarpianului unu este numită fractura boxerilor sau
fractura Lenoir. [26]

Fracturile falangelor
Am constatat la nivelul falangelor, că fracturile sunt frecvente, multe dintre ele fiind fracturi
deschise, care se produc, în general, prin acț iunea directă a traumatismului. Sediul fracturii poate fi
articular, juxtaarticular, diafizar sau epifizar. Traiectul de fractură poate îmbrăca oricare din aspectele
cunoscute fracturilor. Prognosticul acestor fracturi este rezervat, întrucât se însoțesc frecvent de
redori articulare și artroze. [45]

75
II. 4. b. FRACTURILE EVIDENȚIATE LA NIVELUL MEMBRULUI INFERIOR
Fracturile femurului
În urma studiului am constatat, că f racturile femurului interesează, în proporție oarecum
egală, toate segmentele lui. În descrierea făcută am realizat o paralelă între studiul efectuat și
literatura de specialitate.
Fracturile parcelare ale capului femural sunt observate foarte rar, se produc în timpul
traumatismelor violente și se asociază cu luxația șoldului sau cu fracturi ale extremității proximale a
femurului. Extrem de rar poate fi observat un fragment mic, izolat, detașat de la partea inferioară a
capului femural, fragment care poate rămâne pe loc sau poate fi deplasat în afară, neînsoțit de alte
leziuni traumatice.
Fracturile colului femural sunt întâlnite la toate vârstele, dar mai ales la bătrâni, datorită unei
osteoporoze accentuate.
În raport cu situația traiectului de fractură se cunosc mai multe variante anatomo -clinice de
fracturi ale colului femural:
– fractura subcapitală; este situată la nivelul joncțiunii dintre cap și colul femural;
– fractura transcervicală (mediocervicală); traiectul de fractură se găsește în porțiunea mijlocie,
care este și zona cea mai îngust ă a colului femural; este varietatea cea mai frecventă;
– fractura bazicervicală; în acest caz traiectul de fractură separă colul femural de masivul
trohanterian.
Prezența celor trei varietăți de fractură este explicată prin structura trabeculară deosebită a
extremității proximale a femurului. La acest nivel, structura trabeculară este dispusă în două sisteme
fasciculare, bine individualizate, care conferă regiunii o anumită rezistență mecanică. Unul dintre
aceste fascicule este alcătuit din travee osoase, ca re pornesc de pe fața inferioară a colului și se
răspândesc, sub formă de evant ai, la nivelul capului femural. Este evantaiul de susținere Delbet.
Partea posterioară și inferioară a acestui evantai este constituită din travee deosebit de dure și
compacte, care formează fascicule trabeculare, ce se încrucișează între cele două trohantere, unde
formează sistemul ogival al femurului. Între aceste două sisteme amintite există o zonă cu structură
trabeculară mai slabă, ceea ce explică frecvența crescută a fractu rilor medio -cervicale.

76
Structura osoasă a femurului se modifică odată cu vârsta. După 60 de ani intervin modificări
de resorbție a traveelor și chiar a pintenului Merkel, zona cea mai solidă care se atrofiază, ceea ce ar
constitui una din cauzele majore de fractură (Farkaș). [17]
Fractura subcapitală separă capul de colul femural și este întâlnită destul de rar. Apare în
urma căderilor de la înălțime pe membrul inferior, în abducție. Fragmentul cefalic, izolat de col, se
poate luxa intraarticular, în timp c e fragmentul distal este deplasat în sus și rotat extern. Capul
femural, separat astfel de restul femurului, are o vascularizație precară, motiv pentru care acest tip de
fractură se complică adesea cu necroze.
Același traumatism care produce fractura subca pitală a adultului poate avea ca rezultat
epifizioliza posttraumatică, dacă cartilajul de creștere nu s -a închis.
Fractura transcervicală este varietatea cea mai frecvent întâlnită dintre toate fracturile colului
femural. Problemele de ordin practic, privi nd mecanismul de producere, prognosticul și tratamentul
acestor fracturi, au dus la o serie de clasificări interesante și utile ale fracturilor transcervicale.
Powels împarte fracturile medio -cervicale, după direcția traiectului de fractură, în trei grade.
Traiectul de fractură întotdeuna, mai mult sau mai puțin înclinat, formează cu planul orizontal un
unghi variabil, în funcție de caz. Tipul unu înglobează fracturile cu unghi sub 30 °, tipul doi, fractura
cu unghi cuprins în tre 30° și 50°, iar în tipul trei, unghiul depășește 50 °. Cu cât valoarea unghiului
este mai mică, deci traiectul de fractură mai apropiat de orizontală, prognosticul fracturii este mai
favorabil, întrucât există o presiune interfragmentară bună și, în con secință, o stabilitate mai mare,
care favorizează consolidarea. Când traiectul de fractură tinde să se verticalizeze, forțele de forfecare
tind să le înlocuiască pe cele de presiune, cu consecințe nefaste asupra consolidării.
Bohler consideră că, în funcție de mecanismul de producere, mai importante sunt două
categorii de fracturi transcervicale:
– fracturi prin abducție (tipul I); sunt fracturi la care fragmentele sunt angrenate la partea
externă și formează un unghi deschis lateral. Angrenarea favoriz ează consolidarea și deci au
un prognostic favorabil;
– fracturi prin adducție (tipul II); cuprind toate fracturile neangrenate, la care fragmentele
formează un unghi deschis median. Acest tip de fracturi corespunde primelor două tipuri de
fracturi din clasi fiarea Powels.

77
O clasificare utilă orientării tratamentului este clasificarea făcută de Garden, care împarte
fracturile medio -cervicale în următoarele grupe:
– fracturi incomplete, cu angrenarea sau deplasarea în coxa -valga (I);
– fracturi complete fără deplas are, la care fragmentele se pot dezangrena sau se pot deplasa,
fractura transformându -se în alt tip (II);
– fracturi complete cu deplasare parțială. În acest caz, cele două fragmente fiind solidare prin
sinoviala postero -inferioară și repliul pectineo -foveal , observăm, radiografic, rotația externă a
fragmentului distal, cu basculă în abducție și rotație internă a fragmentului cefalic, antrenată
prin solidaritatea care există între fragmente. Bascularea fragmentului cefalic și rotația externă
a fragmentului di stal se recunosc radio grafic după direcția traveelor. Ele sunt orientate
orizontal în porțiunea cefalică și descendent la nivelul colului femural (III);
– fracturi complete cu deplasare mare între fragmente, între care nu mai există nici o conexiune.
Radiografic, am constatat că se observă, orientarea traveelor, atât în fragmentul cefalic, cât și
în cel distal, aceasta fiind fiziologică. Există o deplasare cu asc ensiune și rotație externă a
fragmentului inferior. Această ultimă clasificare are mare imp ortanță practică, atât în ceea ce privește
prognosticul, cât și atitudinea terapeutică (IV).
Deși în toate aceste tipuri de fractură atitudinea terapeutică este chirurgicală, tehnica diferă
după tipul în care se încadrează fractura. De exemplu, fractura an grenată poate beneficia de tratam ent
ortopedic, prin simpla imobi lizare, dar întrucât există riscul dezangrenării și al transformării în alt tip
de fractură, tratamentul chirurgical este indicat și la aceste cazuri.
În cadrul studiului am întâlnit pacienți cu complicații ale fracturilor colului femural luând
forma pseudoartrozelor sau a necrozelor de cap femural. Aceste complicații survin chiar în cazul
aplicării unui tratament corect. Apariția lor este legată de particularitățile arhitecturale și de
vascul arizație ale capului femural. Pentru acest motiv, metoda înlocuirii capului femural, cu o proteză
de vitalium, tinde să înlocuiască, în prezent, tehnica de fixare a fragmentelor după reducere, cu
ajutorul cuielor metalice.
 Fractura bazicervicală este întâ lnită mai ales la bătrâni, la care osteoporoza fiziologică
favorizează ac est tip de fractură. Traiectul de fractură separă colul femural de masivul
trohanterian și, consecutiv, se pr oduce o înfundare a șoldului cu micșorarea unghiului dintre

78
col și diafiză (deformare în coxa -vara), din care rezultă scurtarea membrului inferior și rotația
externă a coapsei.

Fig. 37 . Radiografie articulație coxofemurală stângă – traiecte de fractură la nivelul colului
femural și intertrohanterian, cu deplasarea unor fragmen te osoase

 Fractura pertrohanteriană are un traiect care trece prin masivul trohanterian, sub foseta
digitală a marelui trohanter și ajunge la micul trohanter. De obicei, este o fractură
plurifragmentară, care izolează porțiuni din marele sau micul trohant er. În marea majoritate a
cazurilor, fragmentele sunt angrenate și deplasate în coxa -vara cu rotația externă a coapsei și
scurtarea membrului inferior, ca și în fracturile bazicervicale. De multe ori, deosebir ea între
două tipuri de fracturi nu este posibilă pe imaginea radiografică.
 Fractura marelui trohanter se întâlnește rar izolată. La tineri, fractura este determinată de o
contracție musculară violentă, care smulge inserția osoasă a mușchilor pelvitrohanterieni. La

79
bătrâni, fractura marelui trohanter apare datorită căderii pe trohanterul osteoporozat. În
ambele situații, fractura se însoțește de o deplasare în sus a fragmentului trohanterian.
 Fractura micului trohanter se observă foarte rar izolată și numai la tineri, la care o contra cție
puternică a psoasului iliac produce smulgerea inserției musculare.
 Fracturile subtrohanteriene sunt destul de frecvent întâlnite în practică, fiind localizate în
treimea proximală a diafizei femurale. Datorită mecanismului de producere, cât și acțiuni i
grupurilor musculare, deplasările dintre fragmente sunt întotdeuna complexe. Traiectul de
fractură, situat pe micul trohanter, are o direcție oblic în jos și înăuntru sau în jos și în afară.
Fragmentul proximal este deplasat în abducție, în rotație exter nă și în flexie, iar fragmentul
distal este ascensionat și încalecă pe cel proximal. Se produce, de obicei, un unghi cu
deschiderea posterointernă. Dislocarea fragmentelor este comparată, pe imaginea radiografică,
cu un mâner de pistol. În cazul fracturilo r cu deplasare, tratamentul constă în reducerea sub
extensie continuă sau reducere sângerândă și osteosinteză.
 Fracturile din treimea medie a diafizei femurale sunt cele mai frecvente fracturi ale femurului;
ele apar la toate vârstele, dar sunt mai rare la bătrâni, la care interesează cu deosebire colul
femural. Traiectul de fractură poate fi unic, transversal, oblic sau spiroid, sau poate fixa un
focar dublu de fractură, cu izolarea unui fragment intermediar. Deplasările dintre fragmente
sunt frecvente, fr agmentul proximal deplasându -se, de obicei, sub acțiunea grupurilor
musculare în adducție, iar cel distal în abducție, formând cu fragmentul distal un unghi cu
deschidere postero -internă. Încălecarea fragmentelor și decalajul se asociază dislocărilor
descr ise. În aceste fracturi se ajunge frecvent la interpoziții musculare, astfel că cele mai
multe dintre ele sunt tratate chirurgical. Se practică osteosinteza cu tijă centromedulară sau
plăci înșurubate.
 Fracturile supracondiliene sunt rar întâlnite în pract ică și ridică, întotdeauna, probleme dificile
de tratament. Traiectul de fractură este transversal sau oblic, situat la 5 – 6 cm deasupra
interliniei articulare. Fragmentele osoase sunt angulate și deplasate , determinând datorită
ascensionării, o scurtare a membrului inferior. [44]
 Fracturile condililor femurali sunt destul de rare și în cazul în care se asociază cu fracturile
supracondiliene determină fracturi în T, V sau Y. Fracturile unicondiliene separă un condil
printr -un traiect oblic sau vertical intraarticular și ascensionează condilul respectiv.

80
 Decolarea epifizei inferioare a femurului apare până la vârsta de 20 de ani, vârstă la care se
osifică cartilajul de conjugare ș i este mai frecventă la băieți. Deplasarea este constantă,
fragmentul distal epifizar este dislocat antero -extern și ușor ascensionat; decolarea poate fi
incompletă, prin descompunerea unui fragment din metafiza femurului, care se deplasează
împreună cu fragment ul distal; în acest caz, se creea ză varietatea de fractură cu decolare .
 Fracturile rotulei, întâlnite mai des la adult, sunt produse de căderea pe genunchi și foarte rar
prin smulgerea musculară.
În urma studiului efectuat a m constatat că t raiectul de fractură este, cel mai frecvent,
transversal și separă două fragmente ineg ale, dintre care cel superior este mai mare.
Îndepărtarea fragmentelor prin contracția quadricepsului este aproape constantă, uneori,
traiectul de fractură este multiplu și constituie fractura plurifragmentară. Foarte rar există
traiecte verticale, care nu se însoțesc de deplasare. Fracturile vechi și pseudartrozele de rotulă
trebuie diferențiate uneori de rotula bi – sau tripartită și de apofizita rotuliană sau boala Larsen –
Johansson, observată la copiii între 10 și 14 ani, la care nucleul rotulian are aspe ct pătat.

Fracturile oaselor gambei
Fracturile extremității superioare a tibiei, și dintre acestea, fracturile unituberozitare ale tibiei
sunt fracturi intraarticulare, întâlnite destul de rar, interesând tuberozitatea externă sau internă a tibiei.
 Fracturile unituberozitare pot îmbrăca două aspecte: de fractură prin tasare și fractură
cominutivă. Varianta cominutivă, mai dificilă de tratat, se soldează în general cu artroza
genunchiului.
 Fracturile bituberozitare ale tibiei au traiect de fractură în formă de T sau V. Soluția de
continuitate separă cele două tuberozități, între care fragmentul diafizar pătrunde ca o pană.
Scurtarea membrului inferior este evidentă.
 Fractura tuberozității anterioare a tibiei se întâlnește la tineri, între 18 și 20 de a ni și se
produce datorită unei contracții violente a quadricepsului, contracție care smulge tuberozitatea
și o deplasează în sus.
 Fractura spinei tibiale este determinată de un traumatism care se exercită asupra genunchiului
în extensie și pune sub tensiune ligamentele încrucișate, producând smulgerea inserției lor.
 Fracturile diafizare ale oaselor gambei sunt frecvente mai ales la bărbați.

81
Peroneul se fracturează odată cu tibia sau când accidentatul încearcă să se ridice.
După mecanismul care produce fractura, traiectul poate fi transversal, oblic, spiroid sa u
elicoidal. În cazul traumatis melor mari, se pot constitui chiar două traiecte de frac tură cum este cazul
în figura 38 .

Fig. 38 . Radiografie gambă incidență față și profil – traiecte de fractură, cu deplasare 1/3 distală
diafiză tibie și 1/3 proximală fibulă

Fracturile oaselor se însoțesc, de obicei, de dislocări sub formă de unghiulare, încălecare sau
decalaj, numai fracturile subperiostale ale copiilor nu sunt însoțite de deplasări.
Sediul cel mai frecvent al fracturilor este unirea treimii medii cu cea distală. Aceste fracturi
sunt urmate adeseori de complicații, sub forma fracturilor deschise, leziuni vasculare asociate,
tromboze, întârzieri de consolidare și mai ales în pseudartroze, greu de tratat.

82
Tratamentul este, în marea majoritate a cazurilor, ortopedic, prin reducerea manuală în
fracturile transversale, reducere sub extensie la masa ortopedică și fixare cu broșe metalice sau
extensie continuă. Reducerea sângerândă și osteosinte za trebuie rezervate cazurilor cu interpoziții
musculare, fracturilor complicate cu leziuni vasculare sau nervoase, precum și fracturilor deschise (A.
Denischi). [25]
 Fracturile supramaleolare ale gambei sunt situate la 2 – 5 cm deasupra articulației tibio –
astragaliene, care au traiectul orientat antero -inferior și mai rar transversal. Peroneul este
fracturat la același nivel. Fragmentele tibiale sunt încălecate, unghiulate și torsionate. La copii
și adolescenți se întâlnește decolarea epifizei distale tibi ale, însoțită de fractura peroneului,
ceea ce echivalează cu fractura supramaleolară.
 Fracturile maleolei tibiale se întâlnesc rar izolate. Traiectul de fractură interesează baza sau
vârful maleolei, deplasarea având loc în direcție ventrală. [9]
 Fractura maleolei peroniere se produce indirect, prin abducție forțată a piciorului. Traiectul de
fractură este situat fie la nivelul maleolei peroniere, fie la nivelul bazei sale. Atunci când la
mecanismul de producere prin abducție se asociază și rotația în valg a piciorului, fractura se
asociază cu un diastasis între peroneu și tibie, prin ruperea ligamentelor tibio -peroniere.
 Fractura bimaleolară prin adducție constă din fractura bazei maleolei tibiale, cu un traiect
orizontal sau vertical și fractura maleolei peroniere, însoțită de subluxația internă a piciorului.
 Fractura bimaleolară prin abducție (fractura Dupuytren) se obiectivizează prin fractura bazei
sau vârfului maleolei tibiale (Dupuytren joasă). Traiectul de fractură mai poate fi observat, în
unele caz uri, la 7 – 12 cm de vârful maleolei peroniere (Dupuytren tipică). Astragalul și întreg
piciorul sunt deplasate în afară.
 Fractura maleolei tibiale însoțită de fractură treimii superioare a peroneului realizează fractura
Maisonneuve.
În fracturile bimaleol are, asociate cu detașarea unui fragment marginal posterior al tibiei,
piciorul este deplasat înapoi. Când fractura se asociază cu un fragment tibial anterior, piciorul este
subluxat înainte.
În toate aceste variante de fractură se impune o reducere perfec tă a deplasărilor, orice
consolidare vicioasă, cu o cât de mică dezaxare, ducând la artroză.

83
Fracturile oaselor tarsului
Calcaneul se articulează cu astragalul prin două fațete articulare, orientate diferit, fațeta
anterioară fiind concavă, iar cea posterioară convexă (talamusul). În cadrul studiului efectuat am
întalnit două categorii de fracturi ale calcaneului , după cum i nteresează sau nu suprafața articulară:
– fracturile extraarticulare interesează, de cele mai multe ori, marea tuberozitate a calcaneului,
având sediu și orientări variate, putându -se solda cu detașarea unui mic fragment din unghiul
posterosuperior, când se constiutie fractura în ''cioc de rață" sau pot determina detașarea
tuberozității calcaneene în totalitate. Alte fracturi extraarticulare pot interesa marea sau mica
apofiză a calcaneului;
– fracturile articulare au, în general, traiecte multiple, cu orientăr i variate. Se constituie fracturi
cominutive, care interesează suprafața articulară sau zona învecinată, ceea ce duce la
prăbușirea suprafeței articulare posterioare și dezechilibru în toată articulația astragalo –
calcaneană. Talamusul se înfundă în țesutul osos spongios subiacent, în așa -zisa "zonă slabă"
a calcaneului. [5]
Calcaneul se lățește și își micșorează înălțimea. Radiogra fia de profil arată înfundarea
talamusului, prin modificarea valorii unghiului Bohler. Acest unghi este format de dreapta tangentă la
unghiul postero -superior ale tuberozității posterioare a calca neului și la vârful talamsului, care se
întretaie cu tangenta la unghiul antero -superior al marii apofize și talamusului. Unghiul, a cărui
valoare normală este între 25 ° – 40° are de schiderea posterioară. În fracturile cu prăbușire, valoarea
lui scade până la 0 ° sau chiar se poate inversa. Măsurarea unghiului Bohler trebuie făcută și la celălalt
calcaneu, pentru că valoarea lui variază după individ.
Am constatat că r adiografia de prof il nu este suficientă pentru a aprecia corect fractura de
calcaneu, întrucât nu evidențiază deformările în plan frontal și ascunde traiectele de fractură
secundară. Incidența axială, cu antepiciorul în flexie, utilă întotdeauna în caz de fractură, arată
mărirea diametrului transversal, prin deplasările laterale ale fragmentelor, diminuarea înălțimii
calcaneului, și completează imaginea traiectelor de fractură din plan sagital.
Traiectele de fractură sunt situate, de obicei, la nivelul colului astragalian și pot detașa un
fragment din capul și corpul astragalului sau pot produce fractura unuia sau a celor doi tuberculi
(fractura Shepherd). Fracturile corpului astragalului, în special cele cominutive, se însoțesc de fracturi

84
ale maleolelor, pilonului tibial sa u de calcaneu. Fracturile colului se însoțesc de subluxații anterioare
sau posterioare ale piciorului, greu reductibile.

Fracturile oaselor metatarsului
Fracturile oaselor metatarsiene sunt destul de frecvent întâlnite, ele putând interesa deodată
mai multe oase metatarsiene, și rareori unul singur. În urma studiului s -au dovedit a fi cele mai
numeroase fracturi întâlnite la nivelul membrului inferior.
 Fracturi izolate ale metatarsianului al II -lea sau al III -lea se întâlnesc sub forma fracturilor de
oboseală, care survin după un mers de durată și obositor, deopotrivă la persoane neantrenate și
la soldați. Fractura fără deplasare poate să nu fie vizibilă pe prima imagine radiografică.
Durerea, de intensitate slabă, însoțită de edem pe fața dorsală a pici orului, este suspectă pentru
acest tip de fractură. După două – trei săptămâni de la instalarea semnelor clinice, radiografia
evidențiază traiectul de fractură și apariția calusului. [5]
Tot sub forma fracturii izolate se întâlnește fractura apofizei metat arsianului al V -lea, care se
produce prin răsucirea externă a piciorului. Un traumatism mai sever, care produce fractura mai
multor oase metatarsiene, deplasează capetele metatarsienelor către plantă.
Traiectul de fractură poate să intereseze baza, capul, gâtul sau diafiza (traiect spiroid, oblic
sau transversal).

Fracturile oaselor bazinului
Fracturile oaselor bazinului se întâlnesc, față de totalul fracturilor, într -un procent relativ
ridicat și reprezintă cel mai des consecința unui traumatism direct și violent. Am constatat că aceste
fracturi îmbracă o gravitate deosebită prin asocierea cu fractura altor oase și cu leziuni viscerale, care
duc frecvent la starea de șoc.
Fracturile pot interesa centura pelviană, adică inelul osos pelvin sau, în mod izolat, diferitele
oase ale bazinului.
 Fracturile centurii pelvine sau ale inelului osos pelvin sunt grave deoarece sunt complexe.
La nivelul inelului pelvin mai pot fi întâlnite și alte tipuri de fracturi, cum sunt:
– fractura dublă verticală, cu traiect anterior și disjuncție sacro -iliacă;
– disjuncția dublă a simfizei pubiene și a articulației sa cro-iliace;

85
– fracturi cvadruple, rezultate din asocierea fracturilor precedente cu interesări bilaterale;
– fractura simplă verticală în jurul unei găuri obturate, interesează ambele ramuri osoase;
– fracturi bilaterale ale pubelui, în jurul ambelor găuri obturate.
Fracturile izolate ale oaselor bazinului pot interesa osul iliac, cavitatea cotiloidă, ischionul,
sacrul, coccisul.
 Fracturile de os iliac se produc în urma unui traumatism direct. Spinele iliace (îndeosebi spina
iliacă antero -superioară) pot fi smulse prin contracturi musculare violente.
În fractura spinei iliace antero -superioare, traiectul de fractură este oblic, cu direcție postero –
superioară și detașează odată cu spina și o porțiune din aripa iliacă. Fragme ntul osos se deplasează
înainte și în jos, sub acțiunea contracțiilor mușchilor croitor și tensorul fasciei lata.
 La nivelul cotilului, fractura sprâncenii cotiloide este foarte rar izolată, ea însoțește, de obicei,
o luxație posterioară a capului femural. Traiectul de fractură are direcție orizontală și separă
partea superioară a cotilului de cea inferioară. Pot apărea și traiecte secundare, cu direcție
verticală. Fragmentele inferioare se deplasează înăuntru. [42]
 La nivelul ischionului, f racturile ramurilor se însoțesc de deplasare. La copii și adolescenți (10
– 20 ani), căderile pe ischion pot determina decolarea tuberozității ischionului.
 Fracturile pubelui apar rareori izolat, ele fiind însoțite, în mod obișnuit, de disjuncții ale
simfizei sau ale articulației sacro -iliace.

Dificult ăți în evidențierea și interpretarea fracturilor
A descoperi un traiect de fractură este de cele mai multe ori un lucru ușor, dar sunt cazuri
când diagnosticul de fractură constituie o dificultate. Așa cum în alte afecțiuni ale scheletului,
explorarea rad iografică corectă nu este suficientă, dacă nu este completată cu o interpretare
competentă, bazată pe o experiență dobândită prin studiu și practică, tot astfel se întâ mplă în cazul
fracturilor. Sunt cazuri când, la primul examen, un traiect de fractură este trecut cu vederea, fie pentru
că incidențele în care au fost executate radiografiile au fost insuficiente, fie că, situație mai rar
întâlnită, traiectul de fractură nu devine aparent decât după un interval de timp. Acesta este cazul
fracturilor de oboseală sau de mers , în care există durere și tumefacție a regiunii, fără traumatism, iar
radiografia negativă. După două – trei săptămâni de la apariția primelor simptome, imaginea
radiografică evidențiază atât traiectul de fractură, cât și calusul osos, situat de obicei pe metafiza

86
metatarsianului al II -lea. Situații aproape similare pot fi întâlnite la nivelul colului femural, al
coastelor, cupușoarelor radiale, unde prim ul examen radiografic este negativ, fractura devenind
evidentă pe imaginea radiografică numai după câteva zile. Repetarea explorării radiografice, dacă
durerea persistă, în cazul când examenul anterior nu a evidențiat o fractură și confruntarea
examenului clinic cu cel radiologic evită consecințele neplăcute care survin după o interpretare
superficială.
Concluziile greșite, în diagnosticul fracturilor, pot fi emise și prin confuzia care se poate
face luâ nd drept traiect de fractură proiecția unui pliu cutan at (la coapsă sau plantă), un canal nutritiv
osos (mai frecvent vizibil pe femur și radius), li nia psoașilor (care poate între tăia apofizile transverse
lombare), un os supranumerar ( os trigonum) , scafoid bipartit, patella bipartita , persitența unui cartila j
de conjugare, un arte fact. Din cele expuse, reiese că diagnosticul de fractură nu este simplu.
Concluziile noastre trebuie să precizeze, pe lângă existența traiectului de fractură, unele date
importante legate de prognostic și tratament. Aceste date pot fi deduse din observarea atentă a
structurii osoase din zona focarului de fractură și din restul segmentului scheletic radiografiat.
Eventualele modificări de structură asociate, locale sau generale, care arată dacă fractura s -a situat pe
un os normal sau pe un os modificat patologic, prezintă de asemenea un interes deosebit. Structura
osoasă din jurul focarului de fractură furnizează indicații și despre vârsta unei fracturi. [10]

Evoluția patologică a fracturilor
Am constatat în studiul efectuat că c ele mai frecvente complicații care survin în evoluția
fracturilor sunt de ordin local : fracturi deschise, întârzierea în consolidare, pseudartroza.
Complicațiile generale , deși mai rare, sunt de o deosebită gravitate. Așa este șocul traumatic
combinat uneori c u șocul hemoragic, embolia grăsoasă, congestia pulmonară, pneumonia hipostatică.
Complicațiile locale
În cadrul studiului, am întâlnit multe situații în care am avut fractura deschisă . Fractura
deschisă este cea mai importantă complicație locală imediată, deoarece un mare număr de asemenea
fracturi se complică cu infecția, supurația prelungită și întârzierea consolidării. În aceste cazuri,
tratamentul implică intervenția imediată în scopul transformării fracturii deschise în fractură închisă,
cu luarea tutu ror măsurilor de asepsie și antisepsie necesare .

87
Întârzierea în consolidare . Se consideră întârziere în consolidare situația în care fragmentele
nu se sudează în timpul necesar consolidării unei fracturi de același tip. Factorii care pot întârzia acest
proces țin de:
– un tratament incomplet, care nu favorizează coaptarea fragmentelor sau determină deplasarea
ulterioară a acestora; aceleași consecințe le are, uneori, și excesul de reducere, imobilizarea
incorectă sau insuficientă, reducerea sângerândă, infec ția instalată după intervenția
chirurgicală;
– factorii generali cum sunt stările patologice, bolile carențiale, care diminuă posibilitățile
organismului de a consolida în timp focarul de fractură.
Pseudartroza. O fractură se complică și devine pseudartroză atunci când nu mai este posibilă
o consolidare spontană. Este cea mai gravă complicație a fracturilor, privită din punct de vedere
funcțional. Se poate afirma că s -a instalat o pseudartroză numai după șase luni de la traumatism, în
caz contrar este o întârziere a consolidării.
Pseudartroza se caracterizează prin oprirea în evoluția normală a calusului care nu se
metaplaziază în țesut osos, ci suferă o transformare fibroasă.
Condițiile în care se produce, acest proces sunt multiple:
 Imobilizarea defec tuoasă sau insuficientă. În acest caz, deși cheagul se organizează în jurul
capetelor fiecărui segment, nu se produce sudura osoasă din cauza distanței dintre fragmente;
 Infecția puternică a focarului de fractură, determină o transformare fibroasă a calusu lui
conjunctiv, de asemenea determină apariția unei scleroze dense, fibroase, care blochează
procesul de osificare reparatorie. Supurațiile de lungă durată, cu aparția condensărilor și a
necrozelor de țesut osos, sunt defavorabile consolidării, deoarece mo difică mutațiile calcice
locale;
 Distrugerea rețelei vasculare în cursul traumatismului.
Clinic întârzierea în consolidare se caracterizează prin mobilitate dureroasă a fragmentelor;
radiologic, traiectul de fractură rămâne vizibil, iar fragmentele nu prez intă demineralizarea care
însoțește în mod obișnuit fractura în curs de consolidare. Formarea calusului poate întârzia, însă atât
timp cât persistă demineralizarea extremitățiilor nu se afirmă existența pseudartrozei, cu toate că
acest aspect trebuie să s ugereze posibilitatea dezvoltării ei.

88
Radiografic, în pseudartroze, am remarcat că fragmentele osoase prezintă aspect condensat,
hipertrofiat, cu contururi nete, uneori rotunjite, iar spațiul interfragmentar este clar.
Pot fi diferențiate mai multe tipuri de pseudartroze:
 Pseudartroza fibroasă simplă, se caracterizează radiografic prin lărgirea spațiului dintre
extremitățiile osoase, care sunt intens sclerozate și prin obliterarea canalului medular;
 Pseodartroza strânsă – traiectul de fractură poate fi masc at prin formațiunile din jurul
focarului;
 Pseudartroza flotantă are spațiul interfragmentar lărgit, asemenea unei lipse mari de substanță
osoasă, extremitățiile osoase fiind efilate, atrofiate, dar net conturate;
 Pseudartroza fibrosinovială se constituie î ntr-un interval de doi până la cinci ani de
pseudartroză.
 Calusul vicios este rezultatul unei fracturi neglijate sau al unui tratament rău condus și mai rar
al unei supurații, care fixează fragmentele osoase într -o poziție ce jenează funcția regiunii
traum atizate. Persistența angulației fragmentelor diafizare ale oaselor lungi are ca urm are
deformarea inestetică a segmentului fracturat, scurtarea membrului respectiv și tulburarea
funcției, care antrenează artroza prin dezaxarea suprafețelor articulare vecine.
 Osteoporoza algică -posttraumatică. Osteoporoza locală, declanșată de fenomene vasomotorii
consecutive traumatismului, este întreținută și accentuată de suprimarea activității funcționale;
dacă imobilitatea se prelungeșt e, osteoporoza poate trece în cronicitate și poate deveni
ireversibilă, prin transformarea adipoasă a țesutului conjunctiv din canalul medular.
Osteoporoza posttraumatică de imobilizare este însoțită de dureri statice supărătoare și se
întâlnește la oasele mici ale mâinii sau piciorul ui, mai rar în regiunile metafizare ale altor
oase.
Pe baza radiografiilor am constatat că osteoporoza posttraumatică apare ca o reducere a
intensității structurii osoase, neomogenă, punctată sau tigrată, aspect dat de existența unor zone de
resorbție circ umscrise, ce alternează cu zone de structură normală.
 Artroza deformantă posttraumatică î și face apariția după fracturile intraarticulare sau este o
consecință a fracturilor consolidate cu dezaxare și interesează mai frecvent articulația gleznei
sau a genu nchiului. La șold artroza posttraumatică apare mai frecvent după fracturile colului
femural, complicate în evoluția lor cu un proces de necroză cefalică.

89
 Redorile articulare. Sunt consecința fie a unei imobilizari prelungite, fie a unor fracturi cu
traiect intraarticular.
 Osteoamele posttraumatice periarticulare. Sunt observate după reducerea violentă a unei
luxații și interesează mai ales articulația cotului . [12]
Examenul radiologic este metoda de elecție în evaluarea și urmărirea pacienților cu fracturi
la nivelul membrului superior și inferior. Pentru explorarea scheletului, examenul radiologic dispune
de mijloace multiple. Explorarea radiologică trebuie să fie precedată de un riguros examen clinic,
local, regional și general, examene biologice, anamneză corectă.
Pentru evaluarea pacienților cu politraumatisme , respectiv asocierea fracturilor membrului
superior și inferior cu traumatisme la nivelul trunchiului este necesară completarea examenului
radiologic cu tomografi a computerizată , pentru o analiză ma i amănunțită a conțin ătorului și
conținutului toracelui ș i abdom enului. Avem în vedere organele vitale care pot fi afectate în urma
traumatismelor : cord (tamponadă cardiacă ), plămâ ni, vasele de sânge de la nivelul abdomenului
(perforarea aortei) , splină ( ruptura de în doi timpi – ecografie) . În ca zul unor politraum atisme majore
se renunță de multe ori la radiogra fie, exam enul CT fiind met oda de elecț ie.

90
II. 5. CONCLUZII

1. Fracturile membrelor au reprezentat 22% din lotul studiat .
2. Mediul rural a reprezentat o pondere mai mare, cu un procent de 61%, față de mediul urban 39%.
3. Fracturile au reprezentat o pondere mai mare la genul masculin, respectiv 54% din total , iar genul
feminin doar 46%.
4. Analizând prezenț a fractur ilor pe lunile calendaristice s -a constatat c ă incidenț a fract urilor a fost mai
mare î n luna august, 37%, față de luna iunie cu 35% ș i luna iulie cu 28%.
5. Cea mai a fectată grupă de vârstă a fost 61–70 de ani, respectiv 17% din cazuri , urmată de grupa de
vârstă 51–60 de ani cu o dife rența de un procent , 16%, iar incidența cea mai mică a fost constata tă la
persoanele sub 20 de ani respectiv 5% .
6. Analizâ nd distribuția cazurilor cu fracturi în funcție de cauză s-a constatat că incidența cea mai mare
o reprezintă căderea de la diferite înălțimi, 45% din cazuri, iar cel mai mic procent respectiv 3%, s -a
înregistrat în urma agresiunilor. A ccidentul rutier a fost remarcat în 5% din cazuri, posibil ș i dator ită
lunilor de vară luate în studiu .
7. În cele trei luni st udiate, am constatat că prezenț a fracturilor coincid e în anumite zile și anu me, luna
iunie are rezultate similare cu luna iulie în zilele de 12 și 23, iar cu luna august în zilele de 19, 22, 24
și luna iulie are rezultat comun cu luna august în ziua de 5.
În iunie, incidenț a maximă de fracturi s -a înregistrat la mijlocul lunii și zilele de 5, 14, 20 respectiv
28 au fost fără fracturi.
În iulie, cele mai multe fracturi au fost în dat a de 30 , iar în zilele de 6, 8, 9, 19, 25 nu s -a înregistrat
nicio fractură.
În luna august, numărul maxim s -a consemnat în data de 14 și minimul în 11 respectiv 27.
8. Analizând prezenț a fracturilor pe segmentu l de membru studiat s -a const atat că majoritatea fracturilor
s-au produs la nivelul membrului superior , respectiv 49% din cazuri , iar la nivelul mem brul inferior ,
38%, dar a u fost remarcate și prezența fracturilor la ambele membre cu un procent de 13%.
9. Membrul superior drept a prezentat cele mai multe fractur i la nivelul radiusului, respec tiv 27% din
cazuri , incidența cea mai mică a fract urilor fiind remarcată la niv elul scapulei .
10. Membrul superior stâ ng a prezentat cele mai multe fracturi la nivelul radiusului, respec tiv 27% din
cazuri , incidenț a cea mai mică a fract urilor fiind remarcată la niv elul carpienelor și a scapulei .

91
11. Pe membrul inferior drept cele mai multe fracturi au fost remarcate la nivelul metatarsienelor cu un
procent de 18%, iar incidenț a redus ă la nivelul maleolei externe.
12. Pe membrul inferior stâng cele mai multe fracturi au fost remarcate la nivelul meta tarsienelor cu un
procent de 20 %, iar incidența redusă la nivelul maleolei interne.
13. Comparând și analizând prezența fracturilor între membre s-a remarcat prezenț a fract urilor pe part ea
stângă față de partea dreaptă atâ t la m embrul superior cât și la membrul inferior.
14. Metoda cea mai utilizată pentru imobilizarea fracturilor a fost realizarea a paratul ui gipsat cu 60% din
cazuri, iar cel mai puțin folosită a fost imobilizarea tip Sindactilie .
15. Examenul radiologic este metoda de elecție în evaluarea și urmărirea pacienților cu fracturi la nivelul
membrului superior și inferior.
16. Pentru evaluarea pacienților cu politraumatisme minore, respectiv asocierea fracturilor membrului
superior și inferior cu traumatisme la nivelul trunchiului necesită completarea examenului radiolo gic
cu tomografia computeriz ată, iar în situații cu politraumatisme majore tomografia computerizată
devine metodă de elecț ie.

92
III. BIBLIOGRAFIE

1. Armstrong P., Wastie M., Rockall A. Hatrick A., Diagnostic Imaging, Seventh Edition , Wiley, 2013, pg. 309 –
347
2. Bhargava S., Bhargava S. K., Differential Diagnosis in Radiology, JAYPEE Medical Publishers, 2014 , pg. 56 –
91
3. Brant W. E., Fundamentals of Diagnostic Radiology, Ediția a IV -a, Lippincott Williams & Wilkins, 2013 , pg.
1015 -1043
4. Buruian M., Ghid practic de radiologie medicală , vol. 1, 2006 , pg. 13 -14
5. Calhoun J. H., Laughlin R. T., Fractures of the Foot and Ankle, Diagnosis and Treatment of Inju ry and
Disease , Taylor & Francis Group, 2005 , pg. 2–12, 27 –30, 50 –52, 56 –62, 94 –106, 118 –124, 165 –175
6. Chew F. S., Skeletal Radiology – The Bare Bones, Ediția a III -a, Lippincott Williams & Wilkins, 2010 , pg. 9 –
355
7. Davies A. M., Petterson H., The WHO manual of diagnostic imaging. Radiographic Anatomy and
Interpretation of the Musculoskeletal System , 2002, pg. 22, 24 –35, 38 –44, 54 –72, 85 –109
8. Duma E., Aparatul locomotor al omului , vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Risoprint, 2007, ISBN 978 -973-751-663-3,
pg. 33 –79
9. Feneis H., Dauber W., Pocket Atlas of Human Anatomy. Based on the International Nomenclature . Ediția a
IV-a, 2000, pg. 35 –53
10. Georgescu S. A., Zaharia C. Radiologie și Imagistică Medicală , București, Ed. Universitară “Carol Davila”,
2003, pg. 237 –259
11. Gheorghe C., Radiodiagnostic clinic , Ediția a II-a, 1999, pg. 204-206, 219 –228
12. Grancea V., Bazele radiologiei și imagisticii medicale , Ed. Medicală “Amaltea” , 1996 pg. 270 -336
13. Kamina P., Atlas de anatomie. Morfologie. Funcționare. Aspecte Clinice. Ed. Litera, 2014, pg. 419 -580
14. Niculescu C., Anatomia și Fiziologia Omului. Compediu, Ed. Corint, 2009, pg. 48 –50, 66 –79
15. Papilian V., Anatomia omului . Aparatul Locomotor , vol. I, Ediția a XII -a, 2006 , pg. 58 -92
16. Parker S., Corpul uman. Manual complet . Ed. Litera , 2014, pg. 48 -52
17. Putz R., Pabst R., Sobotta Atlas of Human Anatomy . Volume 1 Head, Neck, Upper Limb . Edi ția 14, 2006, pg.
158–177
18. Ring D. C., Cohen M. S., Fractures of the Hand And Wrist , Informa Healthcare USA, 2007 , pg. 2-18, 21 –38,
41–71, 76–87, 92 –111, 116 –134, 138–175
19. Rogozea L., Oglindă T., Îngrijirea pacienților , vol I, Brașov, 2004, pg. 141-144
20. Sechel G., Fleancu A., Aparatul Locomotor, Brașov, Ed. Universității Transilvania, 2002, pg . 5-91
21. Sechel G., Fleancu A., Anatomia Omului – Osteologie, Miologie, Artrologie, vol I, Reprografia Universității
Transilvania Brașov, 2002, pg. 1 -127
22. Sechel G., Szekely Z., Fleancu A., Noțiuni de Rad iologie și Imagistică Medicală – Radiologia Sistemului
Osteo -Articular, Brașov, Ed. Lux Libris, 2015, pg. 9 -134
23. Smith W. R., Ziran B. H., Morgan S. J., Fractures of the Pelvis and Acetabulum , Informa Healthcare USA,
2007 , pg. 2 –6, 141 -156
24. Ștefăneț M., Anatomia omului , vol. I, Chișinău, Centrul Editorial -Poligrafic Medicină, 2007, ISBN 978 -9975 –
915-19-9, pg. 142 -164
25. Toteanu C., Anatomia corpului uman – Imagini – Corpul uman, 2013, pg. 3 –14
26. Hirata H., Tsujii M., Nakao E., Locking of the metacarpophalangeal joint of the thumb caused by a fracture
fragment of the radial condyle of the metacarpal head after dorsal dislocation. The Journal o f hand surgery,
2006, pg. 635 -636
27. Horge M. E., Jompan A., Studiu privind riscul fracturi lor și vârsta a III -a, vol. LVIII, nr. 4, Revista Medical ă
Română, 2011, pg. 1
28. Hofmeister E. P., Mazurek M. T., Shin A.Y., Bishop A.T., Extension block pinning for large mallet fractures .
The Journal of hand surgery, 2003, pg. 453–459

93
29. Hornbach E. E., Cohen M. S., Closed reduction and percutaneous pinning of fractures of the proximal
phalanx . The Journal of hand surgery, 2001, pg. 45–49
30. Navali A. M., Sadigi A., Displaced fracture of the neck of the radius with complete 180° rotation of the radial
head during closed reduction. The Journal o f hand surgery, 2006, pg. 689 –691
31. Otani K., Fukuda K., Hamanishi C., An unusual dorsal fracture –dislocation of the proximal i nterphalangeal
joint. The Journal o f hand surgery, 2007, pg. 193 –194
32. Pechlaner S., Kathrein A., Gabl M., Distal radius fractures and concomitant injuries: experimental studies
concerning pathomechanisms. The Journal o f hand surgery, 2003, pg. 609 -616
33. Ring D., McCarty L. P., Campbell D., Jupiter J. B.. Condylar blade plate fixation of unstable fractures of the
distal ulna associated with fractures of the distal radius . The Journal of hand surgery, 2004, pg. 103–109
34. Shewring D. J., Thomas R. A., Avulsion fractures from the base of the proximal phalanges of the fingers . The
Journal of hand surgery, 2003, pg. 10–14
35. https://ro.wikipedia.org/wiki/Femur#/media/File:Femurul_uman_1.jpg , Femur, 2014 . [Accesat în 13.07.2016]
36. http://anatomie.romedic.ro/oasele -mainii , Oasele mâinii, 2012 . [Accesat în 12.07.2016]
37. http://www.salabucuresti.ro/articole/scheletul -centurii -scapulare.html , Scheletul centurii scapulare , 2012 .
[Accesat în 12.07.2016]
38. http://www.salabucuresti.ro/articole/scheletul -membrului -superior -liber.html , Scheletul membrului superior
liber , 2012. [Accesat în 12.07.2016]
39. https://ro.wikipedia.org/wiki/Picior_(anatomie)#/media/File:Tars,_lateral_1.jpg , Picior(anatomie), 2015.
[Accesat în 13.07.2016]
40. http://www.esanatos.com/anatomie/membrul -inferior/Oasele -gambei -tibia-si-peroneu23115.php , Oasele
gambei , 2013. [Accesat în 13.07.2016]
41. http://www.esanatos.com/anatomie/membrul -inferior/Oasele -membrului -inferior -osul54259.php , Oasele
membrului inferior, 2013. [Accesat în 13.07.2016]
42. http://www.lectiadeortopedie.ro/afectiuni -acute -traumatice/traumatologia -membrului -inferior/fracturile –
inelului -pelvin/fracturile -ramurilor -ischio -pubiene/ , Fracturile ramurilor isc hio-pubiene, 2013. [Accesat în
23.07.2016 ]
43. http://sanatate.bzi.ro/fracturile -12921 , Fracturile, 2012 . [Accesat în 23.07.2016 ]
44. http://www.ortopedie -arcalife.ro/fractura -de-femur.html , Fractura de femur, 2014. [Accesat în 23.07.2016 ]
45. http://www.lectiadeortopedie.ro/traumatologia -membrului -superior/fractura -falangelor -mana/ , Fractura
falangelor (mână), 2013. [Accesat în 23.07.2016 ]
46. http://kinetopro.blogspot.ro/2011/03/fractura -de-epifiza -distala -radius.html , Fractura de epifiză distală radius ,
2011. [Accesat în 25.07 .2016 ]
47. http://www.lectiadeortopedie.ro/traumatologia -membrului -inferior/fractura -de-glezna/ , Fractura de gleznă ,
2013. [Accesat în 25.07 .2016 ]
48. http://www.lectiadeortopedie.ro/traumatologia -membrului -inferior/fracturile -oaselor -metatarsiene/ , Fracturile
oaselor metatarsiene, 2013. [Accesat în 25.07 .2016 ]
49. http://drstefanescu.ro/fracturi/ , Fracturi, 2016. [Accesat în 25.07 .2016 ]
50. http://ortopedie -arcalife.ro/fractura.html , Fractura, 2013. [Accesat în 25.07 .2016 ]