SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ STATUTUL PARLAMENTARILOR ÎN ROMÂNIA COORDONATOR ȘTIINȚIFIC : Conf. univ. d r. VALEA DANIELA -CRISTINA ABSOLVENT:… [609364]

1

UNIVERSITATEA DE MEDICIN Ă, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI
TEHNOLOGIE DIN TÎ RGU MUREȘ
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

STATUTUL PARLAMENTARILOR ÎN
ROMÂNIA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Conf. univ. d r. VALEA DANIELA -CRISTINA
ABSOLVENT:
DÉNES LAURA -ZSUZS ÁNNA

TÎRGU -MUREȘ
2019

2
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, LUCRARE DE LICENȚĂ
ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE DIN TÂRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT Candidat (a) D ÉNES LAURA -ZSUZSÁNNA
Programul de studii : ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ Anul absolvirii : 2019
Coordonator științific : Viza facultății
Conf. Univ. Dr. VALEA DANIELA -CRISTINA
a) Tema lucrării de licență : STATUTUL PARLAMENTARILOR ÎN ROMÂNIA
b) Problemele principale tratate :

c) Bibliografia recomandată :

d) Termene obligatorii de consultații :

e) Locul și durata practicii :
Primit tema la data de :
Termen de predare : 1.07.2019
Semnătura Director Departament Semnătura coordonatorului

Semnătura candidat: [anonimizat]

3

CUPRINS:
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 5
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI AL
SENATORILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 7
1.1. LEGEA PRIVIND STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR ………………………… 10
CAPITOLUL 2. MANDATUL DEPU TAȚILOR ȘI AL SENATORILOR ………………………….. ……………. 13
2.1. NATURA JURIDICĂ A MANDATULUI ………………………….. ………………………….. ……………… 13
2.1.1. GENERALITATEA MANDATULUI ………………………….. ………………………….. …………….. 14
2.1.2. INDEPENDENȚA MANDATULUI PARLAMENTAR ………………………….. ……………….. 16
2.1.3. IREVOCABILITATEA MANDATULUI PARLAMENTAR ………………………….. ………… 17
2.1.4. PROTECȚIA MANDATULUI PARLAMENTAR ………………………….. ……………………….. 18
2.2. MANDATUL IMPERATIV ȘI MANDATUL REPREZENTATIV ………………………….. ……….. 18
2.3. DOBÂNDIREA, DURATA ÎN TIMP, EXERCITAREA ȘI ÎNCETAREA MANDATULUI …23
CAPITOLUL 3. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PARLA MENTARILOR ………………………….. ………… 29
3.1. DREPTURILE DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR ………………………….. ……………………. 29
3.1.1. DREPTUL PARLAMENTARILOR LA INDEMNIZAȚIA PENTRU LIMITĂ DE
VÂRSTĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 32
3.1.2. DREPTUL PARLAMENTARILOR DE A FORMULA ÎNTREBĂRI ȘI INTERPELĂRI 33
3.1.3. POSIBILITATEA P ARLAMENTARILOR DE A OBȚINE INFORMAȚII …………………. 35
3.2. OBLIGAȚIILE DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR ………………………….. ……………………. 38
CAPITOLUL 4. INCOMPATIBILITĂȚILE CU MANDATUL DE PARLAMENTAR ……………………… 40
3.1. ROLUL INCOMPATIBILITĂȚII ÎN ASIGURAREA PROTECȚIEI PARLAMENTARULUI
43
3.1. INCOMPATIBILITATEA ÎNTRE MA NDATUL DE DEPUTAT ȘI MANDATUL DE
SENATOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 44
3.1. INCOMPATIBILITATEA ÎNTRE MANDATUL PARLAMENTAR ȘI FUNCȚIILE PUBLICE
45
4.4. INCOMPATIBILITATEA MANDATULUI PARLAMENTAR CU FUNCȚIILE PRIVATE ..47
4.5. INCOMPATIBILITATEA MANDATULUI PARLAMENTAR CU MEMBRU AL
PARLAMENTULUI EUROPEAN ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 49
4.6. PROCEDURA ÎN CAZ DE INCOMPATIBILITATE ………………………….. ………………………….. 49
4.7. CONFLICTE DE INTERESE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……51
CAPITOLUL 5. IMUNITATE PARLAMENTARĂ ………………………….. ………………………….. ………………. 53

4
5.1. IRESPONSABILITATEA JURIDICĂ ………………………….. ………………………….. …………………… 58
5.2. INVIOLABILITATEA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 61
5.3. RIDICAREA IMUNITĂȚII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 62
5.4. PROTECȚIA JURIDICĂ A MEMBRILOR DE FAMILIE AI PARLAMENTARULUI ……….. 63
CAPITOLUL 6. REGIMUL DISCIPLINAR: ABATERI, SANCȚIUNI ………………………….. ……………….. 67
6.1. ABATERILE DISCIPLINARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …67
6.2. SFERA SANCȚIUNILOR DISCIPLINARE ………………………….. ………………………….. …………… 68
6.3. PROCEDURA APLICĂRII SANCȚIUNILOR ………………………….. ………………………….. ………. 68
6.4. PROCEDURA CONTESTĂRII SANCȚIUNILOR APLICATE ………………………….. ……………. 69
STUDIU DE CAZ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 70
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 72
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 74
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 77

5
INTRODUCERE

Lucrarea de față prezintă statutul special al deputaților și al senatorilor. Statutul poate fi
definit ca fiind: „Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează
scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societății, asociații etc1.” Membrii
Parlamentului României se bucură de un statut juridic diferit de cel de drept comun, ce constă în
privilegii, drepturi și obligații speciale. Acest statut este consacrat prin Legea nr. 96/2006 privind
Statutul deputaților și al senatorilor2, a fost emis de Parlamentul României și a fost republicată în
Monitorul Oficial al României cu nr. 49 din 22.01.2016, este și în ziua de azi în vigoare. Alte acte
normative care mai conțin reguli și dispoziții referitoare la Statutul parlamentarilor, sunt:
Constituția României3 prin Titlul III, Capitolul I, Secțiunea a 2 -a, articolele 69 -72, Regulamentele
Camerelor, respectiv Regulemanetul Camerei Deputaților4 prin Capitolul IV, articolele 191 -222
și Regulamentul Senatului5 prin Capitolul IV, articolele 186 -211. Statutul juridic, tradițional
conferit prin constituții și detaliat prin legi și regulamente parlamentare are ca și scop asigurarea
independenței Parlamentului față de orice presiuni ce s -ar putea manifesta asupra sa di n exterior,
iar în același timp el împiedică diferitele interese private să prevaleze față de interesul public ce
trebuie să guverneze adunarea reprezentativă a unei țări. Pe de altă parte, satutul juridic special
conferit membrilor Parlamentului are menir ea de a le da acestora posibilitatea de a -și consacra tot
timpul și toate eforturile activității parlamentare. La momentul dezbaterii legii în Parlament și
chiar mult după data adoptării sale, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilo r
a beneficiat de o intensă mediatizare, concentrată în principal asupra drepturilor bănești de care
beneficiază parlamentarii. O altă problemă dezbătută des este despre protecția parlamentară de
care se bucură parlamentarii, în sfera căreia se înscriu in compatibilitățile, imunitățile,
indemnizațiile deputaților și al senatorilor, precum și unele reguli privind transparența financiară
nu este absolută, și deci, nu exclude ideea de răspundere a membrilor Parlamentului.

1Definiția statutului: https://dexonline.net/definitie -statut (Vizualizat la data de 12.06.2019)
2http://www.c dep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act3_1&par1=0#t0c1s0sb0a1 (Vizualizat la data de 12. 06. 2019)
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. 49 din 22 ianuarie 2016
3http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=3#t3c1s2sba71 (Vizualizat la data de 12.06.2019)
Constituția României republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 octombrie 2003
4http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=regcd1_4#s44 (Vizualizat la data de 12.06.2019)
5https://www.senat.ro/pagini/reg_sen/Reg_Senat_Noiembrie2018/REGULAMENTUL_SENATULUI_Rrepublicare_
Nov_2018.htm#Cap4 (Vizualiz at la data de 12.06.2019)

6
Am ales această temă, deoarece eu con sider că este indispensabil de important abordarea
acestor aspecte, care vizează statutul special, privit prin viziunea unui individ simplu pentru a
înțelege scopul, structura și modul de funcționare a parlamentarilor. De asemenea se găsesc
răspunsuri pent ru multe întrebări, cum ar fi: Care este diferența dintr -un statut și cel de al statutul
parlamentarilor? Care sunt diferențele dintre mandate? Cum se poate obține un mandat? Care
sunt drepturile și obligațiile în timpul exercitării acestui mandat? Care es te răspunderea? De câte
feluri poate să fie? Ce înseamna incompatibilitatea cu privire la exercitarea mandatului? Dacă
există un fel de „protecție” a mandatului?
Prin aceste aspecte , prezentarea acestei lucrări pornește de la noțiuni le generale, prin car e
o să se înțeleagă diferența statutului parlament arilor de alte feluri de statuturi. În c apitolul I
prezint noțiunile generale cu privire la statutul parlamentarilor . În capitolul II se trec la mandatul
deputaților și al senatorilor, respectiv natura j uridică a acestuia, cum poate fi dobândit, ex ercitat și
încetat. În capitolul III se vorbește despre drepturile și obligațiile parlamentarilor , această parte
fiind un a foarte importantă fiecărui statut în parte. Se conturează limite le activității lor. Capi tolul
a IV-a cuprinde incompatibilitățile , procedura în acest caz, la fel și conlficte de interese care se
pot produce în urma unei astfel de situații. În următorul capitol , respectiv capitolul V în care
vorbim despre imunitatea parlamen tarilor, această po ate fi definită așa zis pr otecția
parlamentarilor de eventualele întâmplări. Utlimul capitol , VI, este intitulat răspunderii
diciplinare, este de precizat că ace asta este a doua categorie de răspundere . Studiul de caz
prezintă unele exemple referitoare la sancțiunile disciplinare, din cadrul regimul disciplinar.
Toate aceste aspecte se referă atât pentru activitatea deputaților cât și a senatorilor.

7
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR

Este foarte bine cuno scut, în drept, ideea de elaborare a unor statute care să reglementeze
condiția profesională și disciplinară a diferitelor categorii de angajați sau liber profesioniști
reprezintă un fapt general recun oscut astăzi. Așa cum consideră autori i Sanda Ghimp u și
Alexandru Țiclea : „Activitatea unor categorii de salariați, pentru că prezintă un anumit specific,
este reglementată prin intermediul statutelor profesionale, sau, acolo unde disciplina trebuie să
fie deosebit de riguroasă, prin statute disciplinare”6.
Până în prezent au fost elaborate mai multe statute cu anumite categorii profesionale
(angajați sau liber profesioniști) : diplomați , magist rați, membrii corpului didactic , polițisti,
avocați, medici, ofițeri, consultanți , notari publici, avocați etc. In diferent dacă activitatea acestor
categorii se desfășoară pe baza unor raporturi juridice de muncă, de drept administrativ, sau a
unor raporturi civile, ideea de statut își găsește fundamentarea în cerința identificării unor
drepturi și obligații specifice care sunt indispensabile în exercitării unei anumite profesii,
elaborate tocmai în scopul de a asigura o protecție efectivă membrilor acestora, dar și de a le
defini iresponsabilitățile , chiar și norme etice sau deontologice .
În ceea ce privește parlamentarii, acest lucru a fost recunoscut în foarte multe țări ale
lumii, care au adoptat reglementări corespunzătoare pe plan legislativ. Relevând cerința elaborării
unui statut special al deputaților și al senatorilor în opinia profesorul ui Tudor Drăganu , sublinia:
„Întrucât deputații și senatorii trebuie să fie călăuziți în activitatea lor parlamentară exclusiv de
voința și aspirațiile corpului electoral, ei sunt învestiți de Constituție cu un statut juridic special,
concretizat în tr-un număr de drepturi și obligații, instituite în scopul de a -i proteja împotriva
unor eventuale presiuni venite din partea puterii executive și de a -i sustrage influenței unor forțe
economice, sociale și politice care, mânate de preocupări egoiste, ar î ncerca să -i abată de la
misiunea lor de reprezentanți ai interesului general”7.

6Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – ediție revizuită și adăugată , Editura Casa de editură și presă
ȘANSA SRL, București, 1995, p. 44
7Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Vol. II, Editura Lumina Lex, București,
1998, p. 216

8
În țara noastră, a existat o preocupare pentru elaborarea unui statut al deput aților și
senatorilor în cursul legislaturii 1992 -1996, dar ea nu s -a putut finaliza datorită uno r încălcări
procedurale. Astfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 122 din 22 octombrie 1996, a luat în
considerare că, în ședința comună a celor două Camere din 11 septembrie 1996 nu a fost supus
votului întregul raport al Comisiei de mediere, ci n umai textele aflate în divergență. Mai mult
decât atât, unele texte aflate în divergență nu au fost soluționate, sau au fost adoptate numai cu
majoritate simplă de una din Camere8.
Cu prilejul examinării regulamentelor parlamentare după alegerea noului Pa rlament, în
anul 2000, problema elaborării unui statut al deputaților și senatorilor nu a fost luată în discuție.
După cum se arăta în raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunității și
validări a Senatului cu privire la Regulamentul Senatului (regulamentul în vigoare în anul 2000 ),
„Regulamentul Senatului rămâne nemodificat la Capitolul IV – Statutul senatorului (de la art.
149 în continuare) deoarece textele sunt dependente în bună măsură de legea privind statutul
senatorului. De altfel, incompatibilitățile, imunitățile și altele sunt componente ale Statutului
senatorului care nu pot fi reglementate decât prin lege orga nică9”.
În literatură juridică română s -a subliniat, cu argumente favorabile , cerința elaborării unui
statut al deputaților și senatorilor. Marian Enache, fost parlamentar, rel evă într -un interesant
studiu următoarea opinie: „Stabilirea Statutului parlame ntarilor prin lege este o urmare firească
a faptului că statornicirea acestuia prin regulamente parlamentare nu este de natură să
garanteze poziția deputaților și al senatorilor în raporturile exterioare instituției din care face
parte10”. Acesta s e arată că regulamentele parlamentare stabilesc reguli privitoare la organizarea
și funcționarea celor două Camere, astfel încât dispozițiile privitoare la Statutul parlamentarilor
nu devin obligatorii față de terți numai prin astfel de regulamente, ceea ce face n ecesară
precizarea acestor drepturi și obligații prin lege. În concepția autorului menționat anterior , legea
privind statutul deputaților și senatorilor ar trebui să cuprindă, printre altele, dispoziții care să
dezvolte și să precizeze limitele mandatului exercitat de către parlamentari, aceste dispoziții sunt
referitoare la incompatibilitatea calității de deputat și de senator cu alte funcții publice de

8Curtea Constituțională, Decizii de constatare a neconstituționalității, 1992 -1996, Editura Militară, București, 1999,
pp. 190 -191
9Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări, nr. XXIII, 990/20 decemebrie 2000
10Marian Enache, Necesitatea adoptării unei legi privind statutul deputaților și al senatorilor, Revista „Dreptul”,
Anul X, seria a III -a, nr. 9/1991, p. 21

9
autoritate, determinând categoriile acestora, prevederi referitoare la definirea imunității
parlamentare și stabilirea regulilor procedurale pentru încuviințarea ridicării imunității senatorilor
și deputaților, prevederi de natură să contureze și să circumscrie mai eficient limitele și
modalitățile de exercitare a controlului parlamentar, precum și dispoziți i vizând cuantumul
indemnizației și al celorlalte drepturi ale parlamentarilor.
Problema elaborării unui statut al deputaților și senatorilor a fost reluată abia în anul 2005 .
În conformitate cu Hotărârea Parlamentului nr. 17 din 9 martie 2005 privid cons tituirea Comisiei
comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru Statutul deputaț ilor și senatorilor,
publicată î n Monitorul Oficial nr. 214 din 14 martie 2005, s -a trecut la elaborarea propunerii
legislative respective. La elaborarea s -au avut în vedere prevederile constituționale,
regulamentele existente, precum și regulamentele din țările europene, în măsura în care acestea
sunt aplicabile în condițiile existente în țara noastră. Inițiativa legislativa a fost transmisă celor
două Camere ale Pa rlamentului, iar la 20 decembrie 2005 a fost adoptată de Parlamentul
României11.
În temeiul art. 77 alin. 2 din Constituția României, Președintele României a transmis însă
Parlamentului, la 11 ianuarie 2006, o cerere de reexaminare a acestei legi. Motivul cererii de
reexaminare a fost acela că legea privind statutul deputaților și al senatorilor , trimisă spre
promulgare, a stabilit atât pentru parlamentarii în funcție, cât și pentru foștii parlamentari, unele
avantaje care, prin natura lor excesivă, exced c ategoriei drepturilor și se constituie în privilegii
interzise de art. 16 alin. 1 din Constituția României. De asemenea, în cererea de reexaminare s -a
arătat că regimul juridic al parlamentarilor în materie procesual penală – astfel cum a fost stabilit
prin Statut – conține dispoziții care încalcă prevederile art. 21 din Constituția României
referitoare la liberul acces la justiție.
Printre altele, au fost criticate unele prevederi ale Statutului în forma ad optată de
Parlament, ca de exemplu: păstrarea leg itimației și insemnelor de parlamentar după încetarea
mandatului, acordarea pașaportului diplomatic pentru membrii familiilor parlamentarilor,
prevederile legate de pensiile de serviciu ale parlamentarilor ce nu țin cont de proporționalitatea
cuantumului p ensiei cu sumele efectiv cotizate la sistemul de pensii.

11Constanța Călinoui, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, București, 2006, p. 58

10
În legătură cu procesul penal au fost criticate acele prevederi potrivit cărora parlamentarii
nu puteau fi chemați să depună ca martori în procesele penale în fața poliției și parchetului, ca și
prevederea ce permitea parlamentarilor să ascundă organelor judiciare faptele și informațiile de
care au luat cunoștință în exercitarea mandatului. S -a estimat, în cererea de reexaminare, că
pentru acele fapte și informații care au relevanță în procesul penal organele judiciare au dreptul să
intre în posesia lor, respectând – bine înțeles – procedurile specifice, precum și cele referitoare la
protecția informațiilor clasificate.
De asemenea, s -a mai solicitat corela rea unor prevederi legate de pro cedura în ca z de
reținere, arestare sau percheziție a deputatului sau senatorului, cu prevederile Constituției și ale
Codului de procedură penală.
Ca o consecință a retrimiterii propunerii legislative către Parlamentul României, aceasta a
fost dezbătută și adoptată din nou la data de 16 februarie 2006. Ca urmare a unei sesizări de
neconstituționalitate formulată de Președintele României, Curtea Constituțională prin Decizia
nr.279/2006 a constatat neconstituționalitatea unor prevederi, statutul a fost repus în discuți a
ședinței comune a celor două Camere și adoptat din nou la 5 aprilie 200612.

1.1. LEGEA PRIVIND STATUTUL DEPUTAȚILOR ȘI AL
SENATORILOR

Legea nr. 96 /2006 cuprinde 61 de articole. Ea se împarte în 12 capitole și anume: principii
generale (capitolul 1), validarea și regimul mandatului (capitolul 2), principii și reguli de conduită
parlamentară (capitolul 3), incompatibilități, interdicții și declarația de interes (capitolul 4),
imunitatea parlamentară ( capitolul 5), obligațiile deputaților și senatorilor (capitolul 6), drepturile
deputaților și senatorilor în exercitarea mandatului (capitolul 7), exercitarea mandatului în
circumscripția electorală (capitolul 8), alte drepturi patrimoniale ale parlamentar ilor (capitolul 9),
regimul pensionării parlamentarilor (capitolul 10), regimul disciplinei parlamentare (capitolul
11), dispoziții tranzitorii și finale (capitolul 12).

12Constanța Călinoui, Victor Duculescu, op.cit., p. 59

11
Acest document, care a fost redactat ținându -se seama de prevederile cuprinse în legi slația
principalelor state ale lum ii, ca și de experiența parlamentară din România, prezintă în mod
sistematic un număr important de prevederi de natură să asigure desfășurarea mandatului
parlamentar în condiții de eficiență și cu respectul prevederilor le gale.
Rețin atenția în mod special prevederile înscrise chiar în primul articol al acestui Satut , în
sensul că: „deputații și senatorii sunt reprezentanți aleși ai poporului român prin care acesta își
exercită suveranitatea, în condițiile prevăzute de Con stituție și de legile țăr ii13”.
De asemenea, același text al Statutului, preluând textele constituționale, dispune că în
exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. O importantă inovație o
constituie capitolul III, intitulat „principii și reguli de conduită parlamentară”. Aceste pr incipii
sunt următoarele :
1. „Principiul interesului național – Deputații și senatorii au îndatorirea de a acționa în
interesul întregii națiuni și al locuitorilor din circumscripțiile el ectorale pe care le
reprezintă, respectiv al cetățenilor aparținând minorităților naționale pe care îi
reprezintă.
2. Principiul legalității și al bunei credințe – Deputații și senatorii, în calitatea lor de
reprezentanți aleși ai poporului român, își îndepl inesc îndatoririle și își exercită
drepturile în conformitate cu Constituția, legile țării și regulamentele Camerei
Deputaților și Senatului, pe toată durata mandatului pe care îl dețin. Deputaților și
Senatorilor le este interzis să -și asume, față de pers oanele fizice sau juridice, obligații
financi are sau de alt tip menite să in fluențeze exercitarea mandatului cu bună credință,
potrivit propriei conștiințe.
3. Principiul transparenței – Deputații și senatorii trebuie să dea dovadă de ransparență în
activitatea parlamentară. Deputații și senatorii au obligația menținerii unui dialog
permanent cu cetățenii pe problemele care îi interesează și rezultă din asumarea și
exercitarea mandatului d e parlamentar.
4. Principiul fidelității – Deputații și senatorii sunt datori să manifeste, pe durata
exercitării mandatului, fidelitatea față de România și de popor și respect față de oameni.

13Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

12
5. Respectarea regulamentelor – Deputații și senatorii sunt obligaț i să respecte prevederile
regulamentelor, să se supună normelor de conduită civilizată, de curtoazie și de
disciplină parlamentară și să nu aibă atitudini sau să folosească expresii sau cuvinte
înjurioase, ofensat oare sau calomnioase. Comisiile Camerei Dep utaților și Senatului care
au în competență analiza problemelor de disciplină parlamentară elaborează, în ședință
comună, proiectul Codului de conduită al deputaților și al senatorilor și îl înaintează
birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în vederea înscrierii
pe ordinea de zi a plenului celor două Camere. Codul de conduită al deputaților și al
senatorilor se adoptă prin hotărâre, în ședința comună a Camerei Deputaților și
Senatului, cu votul majorității membrilor14”.
Este d e notat că atât deputații cât și senatorii sunt obligați să depună declarații de avere
înainte de validare a mandatelor, care sunt publicate apoi pe paginile de Internet ale celor două
Camere. Acestea urmează a fi actualizate anual, iar o nouă declarație d e avere va fi dată la
încheierea mandatului, inclusiv la încetarea acestuia înainte de termen.
ANEXA NR.1 DECLARAȚIE DE AVERE

14Capitolul III, art. 10 -11-12-13-14 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

13
CAPITOLUL 2. MANDATUL DEPUTAȚILOR ȘI AL
SENATORILOR

Mandatul parlamenta rilor este reglementat atât prin art. 70 din Constituția României
republicată , cât și prin Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor prin
articolele începând cu art. 1 până la art. 8 . Art. 70 din Constituația României republicată este
împărțit în două alineate, care descriu ma ndatul începând de la validarea mandatelor, jurământul
de credință, până la încetarea mandatului. La fel și legea ne prezintă: mandatul reprezentativ (art.
1), procedura validării (art. 2), jurământul(art. 3), declarația de avere și declarația de interese (art.
4), legitimația și însemnul distinctiv (art. 5), durata și încetarea mandatului (art. 6 și art. 7) ,
regimul juridic (art. 8) și chiar și pe organizarea activității parlamentare (art. 9) .
Numărul membrilor Parlamentului se stabilește în funcție de nu mărul populației și ținând
cont de norma de reprezentare stabilită. Conform art. 5 alin. 2, alin. 3 și alin. 4 din Legea nr
35/200815, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de un deputat la
70.000 de locuitori, iar pentru alegerea S enatului este de un senator la 160.000 de locuitori.
Numărul locuitorilor care se ia în calcul este cel rezultat în urma ultimului recensământ al
populației, publicat de Institutul Național de Statistică16.

2.1. NATURA JURIDICĂ A MANDATULUI

Sunt considerate următoarele trăsături ale m andatului parlamentar :
 Generalitatea
 Independența
 Irevocabilitatea
 Protecția constituțională

15art. 5 alin. 2, alin. 3 și alin. 4 din Legea nr 35/2008 (Legea votului uninominal) pentru alegerea Camerei Deputaților
și al Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației
publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legi i nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor
locali, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 196 din 13 martie 2008
16Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice – în dreptul român și în dreptul comparat – Editura
Universul Juridic, Bucur ești, 2014, p. 132

14

2.1.1. GENERALITATEA MANDATULUI

Profesorii Ioan Muraru și Mih ai Constantinescu consideră că: „Mandatul parlamentar
este o funcție publică cu care membrii Camerelor parlamentare sun investiți prin alegere și în
virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând națiunea, concură la exercițiul suveranității
naționale17”. În art. 69 alin. 1 din Constituție se stabilește că: „în exercitarea mandatului,
deputații și senatorii sunnt în serviciul poporului18”. De aici rezult ă că mandatul parlamentar are
un conținut de mare generalitate și exprimă relația parlam entarului cu toată națiunea, și nu numai
cu o circumscripție electorală19.
Astfel, conținutul genera l al mandatului parlamentar reiese din interpretarea art. 2 din
Constituție care prevede că: „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative , constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și
prin referendum20”. Suveranitatea națională este însă inalienabilă, iar ceea ce se transmite
„organelor reprezentativ” este doar „exercițiul acesteia”. Așadar, prin „organe reprezentative”
Constituția României înțelege, în contextul art. 2, toate acele organe care acționează pe baza unei
investituri populare, respectiv Parlamentul și Președinția. Națiunea, ca titulară a suvernaității, are
voința sa proprie, dar această voință nu este exprimată direct, ci prin reprezentanții săi. Mandatul
acordat acestora este național reprezentativ și perfect, toate aceste trăsături putând fi rezum ate în
trăsătura „generalității21”. Astfel, mandatul este național pentru că el îmbracă o formă colectivă
(invers decât dreptul civiș), în co nsiderarea interesului general22.
Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu reprezintă un corp electoral dintr -o
anumită circumscripție electorală, ci întregul popor. Iar, cetățenii circumscripției electorale în
care au fost aleși trebuie să aibă sentimentul reprezentării de căt re aceștia a intereselor lor de
ordin general, astfel reprezentare devine lipsită de conținut practic, fiind expresia unui proces de
înstrăinare politică. În exercițiul mandatului lor, parlamentarii trebuie să țină cont de interesele de

17Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005, p. 289
18Art. 69 alin. 1 din Constituția României republicată în Monitorul Ofici al al României nr. 767 din 31 Octombrie
2003
19Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1990, p. 86
20Art.2 din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României nr. 767 din 31 octombrie 2003
21Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit ., p. 294
22Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op. cit. , p. 70

15
ansamblu, de opinia majoritară, de opinia publică, de aspirațiile de ansamblu ale populației, fără a
se supune orbește unei opinii sau alteia, tocmai în virtutea independenței de care se bucură23.
Mandatul este perfect întrucât, contrar mandatului de drept privat, cel alea a re pletitudinea
prerogativelor, este irevocabil și se bucură de prezumția irefutabilă de conformitate cu interesele
celor care l -au ales. Irevocabilitate este consacrată prin art. 66 din Constituție, potrivit căruia
„Orice mandat imperativ este nul”. Acest a delimitându -se ideea mandatului imperativ, în care
parlamentarii pot fi revocați de către cei care i -au ales. În consecință, deputații și senatorii se alfă
în serviciul poporului și nu al alegătorilor din circumscripția electorală în care au fost aleși.
Din trăsăturile generalității mandatului parlamentar rezultă importante consecințe
practice24. Astfel, dacă după alegeri o circumscripție electorală dispare (prin unificare a două
județe sau prin împărțirea unui județ), aceasta nu duce la dispariția mandat elor parlamentare,
efectul producându -se doar cu prilejul următoarelor alegeri. O altă consecință a generalității
mandatului parlamentar o întâlnim în cazul rezolvării litigiilor care apar între parlamentar și
partidul politic pe listele căruia a candidat și care i -a asigurat câștigarea locului în Parlament.
Parlamentarul fiind în serviciul poporului, promovarea politicii partidului este o problemă de
convingere și onestitate, trăsături care nu sunt de conceput fără independența opiniei și a deciziei
a parl amentarului în exercitarea mandatului său.
Dacă ar fi un instrument obedient al intereselor dominante ale partidului, s -ar produce o
deturnare a sensului votului alegătorilor de la popor la partid. De aceea, nici excluderea
parlamentarului din partid sau părăsirea de către acesta a grupului parlamentar nu duce la
revocarea mandatului de parlamentar25.

23Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit. , p. 295
24Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția
României – comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p. 16
25Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 70

16
2.1.2. INDEPENDENȚA MANDATULUI
PARLAMENTAR

Această trăsătură completează și , în același timp, derivă din trăsătura generalității
mandatului parlamentar și este o consecință a teoriei reprezentativității, în sensul că nu este
posibil să i se impună parlamentarului o atitudine determinată. Independența parlamentarului
trebuie privită atât în raport de cei care l -au ales, cât și față de partidul pe listele căruia a
candidat.
Menționam în paginile anterioare de art. 69 alin. 2 din Constituție republicată, care
dispune că „Orice mandat impreativ este nu l26”, concluzia care se poate trage de aici fiind că
parlamentarul nu este ținut din punct de vedere juridic să respecte angajamentele pe care și le -a
luat în campania electorală și nici cele care are rezulta din manifestările de voință ale alegătorilor
din timpul mandatului. Parlamentarul este independen t în exercitarea mandatului său, supunându –
se numai Constituției și legilor țării27. Un program politic nu este sinonim cu o lege, semnificația
lui nefiind juridică, ci politică, îndeplinirea lui fiind o problemă de demnitate morală și politică,
sancționată la viitoarele alegeri, care reprezintă posibilitatea pentru popor, prin corpul
electoral, de a aprecia modul în care reprezentanții săi și -au îndeplinit mandatul acordat.
Deci, independența parlamentarului înseamnă faptul că partidul de care aparține nu -i
poate impune, sub aspect juridic, nici cum să -și exercite dreptul la cuvânt și nici cum să voteze,
după cum nici cetățenii circumscripției electorale în care a fost ales nu -i pot impune respectarea
angajamentelor luate ori pledarea pentru o anumită cauză sau alta care ar prezenta interes pentru
ei, acesta având semnificația unui mandat impreativ, care așa cum am arătat, este interzis prin
Constituție.
Această trăsătură asigură libertatea juridică și politică de exercitarea a mandatului parlamentar în
conformitate cu interesul națiunii și conștiința parlamentarului28.

26Art. 69 alin. 2 din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României nr . 767 din 31 octombrie
2003
27Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit. , p. 290
28Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit. , p. 71

17
2.1.3. IREVOCABILITATEA MANDATULUI
PARLAMENTAR

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protecție a independenței parlamentarului
în exercitarea mandatului, sau într-un alt înțeles irevocabilitatea este o noțiune strâns legată de
teoria mandatului reprezentativ, potrivit căreia parlamentarul este un reprezentant al poporului și
nu numai al celor care l -au ales. Spre deosebire de acestă teorie, o altă teorie, cea a mandatului
imperati v stabilește , așa cum am mai amintit, că parlamentarul acționează numai în virtutea
instrucțiunilor obligatorii date de alegătorii săi și deci nu va putea acționa nici împotriva și nici în
afara sau în lipsa acestora. Starea de dependență implică revocarea alesului care nu se
conformează angajamentelor pe care le -a contractat29.
Constituția României republicată, prin art. 69 alin. 2, respinge orice formă de mandat
imperativ, care să aibă consecințele amintite. Astfel, raporturile dintre alegători și ales nu sunt în
contract, ele fiind lipsite de consecințe juridice specifice unor asemenea relații. Aceasta nu
însemnă însă că parlamentarul nu își poate lua angajamente, că odată ales nu respectă voința
alegătorilor și disciplina votului ci, că parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică dacă
nu își respectă angajamentele și promisiunile. Însă, în plan politic, nerespectarea promisiunilor
sau angajamentelor poate avea consecințe, culminând cu răspunderea în fața electoratului care la
următoarele alegere i i-ar putea aplica sancțiunea nerealegerii, deci parlamentarul își desfășoară
activitatea sub control electiv.
Ca o consacrare a principiului irev ocabilității, observăm și art. 70 alin. 2 din Constituție
republicată, în care se precizează cauzele de înce tare a mandatului parlamentar: „Calitatea de
deputat sau senator încetează la data întrunirii Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces30”.
Observăm că revocarea nu este trecută în dreptul nostru constituțional ca o posibilitate de
încetare a mandatului parlamentar31.

29Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura
Lumina Lex, București, 1998, p. 231
30Art. 70 alin. 2 din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României nr. 767 din 31 octombrie
2003
31Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 72

18
2.1.4. PROTECȚIA MANDATULUI PARLAMENTAR

Mandatul parlamentar, spre deosebire de mandatul de drept privat, este ocrotit prin
dispozițiile legii fundamentale, Constituția. De a ltfel, stabilirea statutului parlamentarului este
prin tradiție o problemă de ordin constituțional. Această protecție constituțională protejează
mandatul parlamentar în abstract (cazurile de ineligibilitate) precum și parlamentarul concret
(inviolabilitate a și indemnizațiile). Detalierea dispozițiilor Constituționale se face prin
regulamentele de organizare și funcționare a Camerelor parlamentare ori prin legi32.
Regulamentele Camerelor parlamentare nu reprezintă reglementări cu caracter administrativ, ci
au valoarea unor „legi interne” direct subordonate Constituției, dovedind astfel că protecția
mandatului este constituțională33.

2.2. MANDATUL IMPERATIV ȘI MANDATUL
REPREZENTATIV

Deosebirea dintre mandatul imperativ și mandatul reprezentativ este dată de concepțiile
politice și constituționale referitoare la suveranitate și de implicațiile sale în funcționarea
puterilor de stat. În literatura de specialitate se arată că teoria mandatului reprezentativ a evoluat
din teoria mandatului imprerativ, mai clar, d in „transformarea reprezentării asigurată de către
adunările medievale pe lângă suveran”. Membrii acestor adunări erau deputați trimiși de către
comunitățile respective, pentru a fi purtători lor de cuvânt și a exprima dorințele lor în schimbul
consimțămân tului al subsidiile cerute de suveran. Puterile țineau de cei care i -au trimis și nu se
puteau angaja decât în limitele mandatului pe care l -au primit: pentru această rațiune acest
mandat era imperativ, ceea ce înseamnă că deputații erau legați prin instru cțiunile lor de cei care
l-au delegat34.
Mandatul imperativ reiese din „Teoria suveranității populare” și în virtutea acestei
concepții, alegătorii dintr -o circumscripție electorală încredințează ei înșiși mandatul aleșilor lor,
care trebuie să respecte or dinele și directivele primite de la alegători, în cazul nerespectării

32Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p. 293
33Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 72
34Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 73

19
putând fi revocați35. Astfel au stat lucrurile în regimul trecut, când în practicile parlamentare
domina ideea mandatului imperativ, în consecință deputații putând fi oricând revocați.
„Mandatul imperativ presupune un raport juridic între mandat și mandatar, prin care
mandatarul se obliga a face ceva pe seama mandantului, de la care a primit însărcinarea36”.
(art. 2009 din Noul Cod Civil)
Conținutul mandatului de drept privat nu poate fi însă extins la dreptul public, pentru că ar
fi incompatibil cu cerința asigurării libertății dialogului și confruntării politice, esența
pluralismului politic în societate.
Transpunând pe planul dreptului parlamentar consecințele mandatului impreativ, în raport
cu cetățenii (alegătorii) priviți ca mandatari, acestea ar fi următoarele:
a) Alegătorii ar trebuie să dicteze soluții pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în
care nu le -ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să țină cont doar de i nteresele
particulare numai ale celor ce i -au ales.
b) În cazul neexecutării sau a executării defectuoase a obligațiilor mandatului, parlamentarii
ar trebui să poată fi revocați sau să le fie angajată răspunderea patrimonială.
c) Alegătorii, ca mandanți, ar treb ui să suporte toate cheltuielile cu indemnizațiile și alte
avantaje ale parlamentarilor mandatați.
d) În cazul în care mandatul impreativ ar fi în favoarea partidului ce a susținut candidatura
parlamentarului, aceasta ar putea avea aceleași drepturi, amintite mai sus asupra
parlamentarului. În acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât
răspunderea politică dar și materială, excluderea din partid și revocarea parlamentarului37.
Un exemplu al mandatului imperativ în istoria dreptului parlamentar românesc este cel din
art. 101 din Constituția de la 1952, în care rupând legătura cu tradiția mandatului reprezentativ se
preciza: „Fiecare este obligat să dea socoteală în fața alegătorilor de activitatea sa și a
organului ales din care face parte.” Deputatul i se poate retrage oricând în urma hotărârii
majorității alegătorilor, luată în conformitate cu procedura stabilită de lege.

35Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p. 293
36Art. 2009 din Noul Cod Civil: https://legeaz.net/noul -cod-civil/art -2009 -notiune -dispozitii -comune -contractul -de-
mandat (Vizualizat la data de: 09.03 .2019)
37Constanța Călinoiu, Victo r Duculescu, op.cit., p. 74

20
Posibilitatea revocării unui deputat exista însă și în condițiile unei democrații de tradiție
cum este ce a Statelor Unite ale Americii. Astfel, în unele state americane există posibilitatea
înlocuirii unui deputat înainte de expirarea mandatului, prin instituția denumită „recall” ,
inspirată din principiile de gestiune ale „businessmanului” , potrivit cărora cineva nu trebuie
înlocuit decât dacă există altul mai bun pentru a -l succede. Această procedură este rar utilizată
datorită răspunderii ce revine celor care o inițiază (în cazul eșecului, inițiatorii plătesc cheltuielile
electorale) cât și condițiilor stricte de declanșare (o petiție cu cel puțin un sfert din corpul
electoral, depunerea unei cauțiuni, termen scurt pentru strângerea și depunerea semnăturilor etc.)
De asemenea, în Elveția, în unele cantoane există posibilitatea dizolvării Adunării
cantonale de către electori, prin instituția denumită „Abberunfungrecht” , dar această instituție nu
se aplică la nivel federal38.
Relația modernă dintre deputat și corpul electoral este esențialmente opusul aceleia carea
existat în Franța feudală, între deputații din Statele Generale și populațiile reprezentate și care era
bazată pe concepția mandatului imperativ. Pentru a ilustra în practică, din perspectiva istorică a
dreptului comparat, vom prezenta succint teoria mandatului impreativ așa cum exista în Franța
feudală.
Astfel, rolul deputatului în Statele Generale era acela de a verifica dacă toți deputații
aveau puterile de repzrezentare în regula (verification des pouvoirs). Practica modernă a validării
mandatului de deputat își are originea în acea practică a Statelor Generale, de și nu mai păstrează
aceeași funcție juridică. În actele de convocare a Statelor Generale, regele formula întrebările pe
care intenționa să le adreseze delegaților. Prevenit pe această cale, electoratul indica delegațiilor
felul în care aceștia trebuiau să voteze și dădeau delegaților instrucțiuni precise care formau așa –
zisele caiete (cahiers)39.
Dacă în cursul vreunei sesiuni , regele punea vreo întrebare neprevăzută, deputații se
limitau în a afirma că ei fuseseră trimiși de electorat „pentru a asculta și a referi” și că întrebarea
era în afara mandatului lor.
Deputații erau percepuți ca mandatari al electoratului care îi alesese și mandatul lor putea
fi oricând retras. Astfel, în 1614, electoratul din Provence a retras mandatele deputaților lor

38Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit. , p. 291
39Dan Ciobanu, Drept constituțional și instituții politice. Procedura parlamentară, Editura Hyperion XXI,
București, 1991, p. 15

21
pentru că a ceștia recunoscuseră prerogativele papale. De asemenea, atunci când deputații primeau
o indemnizație, acestea proveneau de la circumscripțiile electorale în care fuseseră aleși, iar dacă
electorii nu erau satisfăcuți de activitatea deputatului, refuzau să -i verse indemnizația. Această
concepție a mandatului imperativ era adecvată funcției pe care o aveau Statele Generale, și
anume una consultativă, puterea de a decide aparținând regelui.
După Revoluția din 14 iulie 1789 apare concepția despre reprezentarea națiunii, pe care se
bazează principiile noului drept constituțional francez, concepție ce contravenea teoriei
mandatului imperativ. Principiul este exprimat mai întâi în Legea din 13 iunie 1791 cu privire la
organizarea puterii legislative și apoi organi zarea puterii legislative și apoi reprodus în Titlul III
capitolul I secțiunea III art.7 din Constituția din 3 septembrie 1791, după care „reprezentanții
desemnați în departamente nu vor fi reprezentanții unui anumit departament, ci ai întregii
națiuni, și nu li se va putea da nici un mandat” . De asemenea, de acum încolo votanții aveau să –
și facă cunoscute opiniile lor deputaților aleși, pe calea petițiilor.
Consecințele mandatului imperativ în ceea ce privește relația dintre parlamentar și
Adunarea căreia aparține, sunt similare și în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea
partidului care a propus și a susținut candidatura parlamentarului.
După cum am mai arătat însă, parlamentarul fiind în serviciul poporului, independența de
opinie este prima sa îndatorie față de p opor. De aceea, potrivit art. 69 alin. 2 din Constituția țării
noastre, „orice mandat imperativ este nul ”. Independența aleșilor față de grupurile sociale și de
partide este condiția de bază a mandatului reprezentativ.
Într-adevăr, f orța politică a unui candidat în alegeri este, în genere, consolidată de
apartenența sa la o formațiune politică. Cu toate acestea, participarea candidatului la alegeri pe
lista unui anume partid nu constituie un contract în baza căruia candidatul odată al es să rămână
supus disciplinei grupului parlamentar format de către acea organizație politică și în consecință să
voteze conform instrucțiunilor ei. Deputatul este chemat să exprime voința națiunii și nu pe aceea
organizației politice căreia îi aparține40.
De vreme ce înscrie numelui candidatului pe lista unei organizații politice , acest fapt nu a
condus la crearea unui „vinculum juris” între candidat și organizație, acesta nu va răspunde

40Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 75

22
juridic pentru neconformarea lui cu recomandările și instrucțiunile p rimite, sancțiunile posibile
aparținând numai domeniului politic.
Promovarea politicii partidului, ca de altfel și disciplina de partid, este o problemă de
convingere și onestitate, de demnitate și probitate, ce nu se poate reduce la simpla obediență.
Parlamentarul are mandatul de la națiune și nu de la partid. Aceasta a avut numai rolul
intermediar prin depunerea și susținerea candidaturii.
Tocmai de aceea, Camera Deputaților a respins amendamentul propus de un partid politic,
cu ocazia dezbaterii legii electorale, în sensul excluderii din Parlament a parlamentarilor ce nu
mai fac parte din grupul parlamentar al partidului pe listele căruia a candidat41.
Mandatul imperativ nu numai că este în contradicție cu indvizibilitatea suveranității
naționale, deoar ece ar preuspune subordonarea parlamentarului intereselor unui grup care, astfel,
ar fi, în fapt cel puțin, adevăratul suveran, dar este și în contradicție cu principiul deliberării,
întrucât presupune adoptarea unei decizii rezultată din directivele oblig atorii primite înaintea
dezbaterii și confruntării opțiunilor și argumentelor. Interesul general, care corespunde
caracterului unitar al statului, nu este suma aritmetică a intereselor particulare.
Sacrificarea interesului general în folosul interesului p articular sau local are ca efect
subordonarea parlamentarilor față de conducătorii principiului democratic al reprezentativității în
folosul unui principiu elitist care, combinat cu partidul unic, este propriu regimurilor totalitare.
Mai mult, prin efectul mandatului imperativ parlamentarul devenind un instrument orb,
responsabilitatea politică dispare. Sub pavăza mandatului primit, responsabilitatea ar putea privi
exclusiv pe cei care i -au acordat, bine înțeles cât timp parlamentarul s -a confruntat acestui
mandat. Ori, mandatul a fost acordat de popor, chiar dacă numai de o parte a sa. Astfel, poporul
ar urma să răspundă, poporul nu poate, însă, să răspundă întrucât el acționează asupra sa.
Prin prevederile art. 69 din Constituția României s -a produs o rup tură totală față de
practicile parlamentare ale regimului trecut, în cadrul căruia domina ideea mandatului imperativ
și, în consecință, deputații puteau fi oricând revocați.
Cu toate acestea, reglementarea actuală care este subordonată imperativului asigu rării
independenței celor aleși în Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia parlamentarii

41Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit. , p. 300

23
sunt scutiți de orice fel de obligații. Dimpotrivă, ei sunt cei dintâi obligați să respecte Constituția
ți legile țării, să participe la activitatea parl amentară, respectând interesul național prin prisma
opțiunilor politice care le împărtășesc, să exercite controlul asupra executivului în sprijinul
alegătorilor și, în fine, să -i satisafacă pe alegători, în sensul general al termenului42.

2.3. DOBÂNDIREA, DURAT A ÎN TIMP, EXERCITAREA
ȘI ÎNCETAREA MANDATULUI

În primul rând, persoana ca să poate candida pentru ocuparea funcției de deputat sau senator,
trebuie să îndeplinească următoarele condiții de eligibilitate:
a) Să aibă cetățenia română și domiciliul în țară
b) Să aibă drept de vot
c) Să nu îi fie interzisă asocierea în partide politice
d) Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în Camera
Deputaților și 33 de ani, pentru a fi ales în Senat43
Este important de reținut faptul că o persoană poate candida numai pentru Camera Deputaților
sau numai pentru Senat și numai într -o circumscripție electorală. Durata mandatului parlamentar
corespunde cu cea a Camerelor. Camere Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4
ani care se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență până la
încetarea acestora. Decizia de prelungire a mandatului aparține numai Parlamentului și ea trebuie
exprimată printr -o lege organică. Legislatura coincide cu durata man datului celor două Camere
ale Parlamentului44.
Constituția României republicată reglementează în art. 70 alin. 1 că : „Deputații și
senatorii intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub
condiția validării45”. Alineatul 2 al aceluiași articol, stabilind modalitățile prin care ia sfârșit

42Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, op.cit. , p. 156
43Art. 16 alin. 3, art. 37, și art. 40 alin. 3 din din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României
nr. 767 din 31 octombrie 2003
44Claudia Gilia, Manual de drept constituțional și instituții politice – Sistemul constituțional românesc, Editura
Hamangiu, București, 2010 , p. 143
45Art. 70 alin. 1 din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României nr. 767 din 31 octombrie
2003

24
calitatea de deputat sau senator, are următorul cuprins: „Calitatea de deputat sau de senator
încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces46”. Punând capăt unor controverse, textul
constotuțional stabilește că exercițiul mandatului coincide cu momentul întrunirii legale a
Camerei din care deputații sau senatorii fac parte, de sigur sub condiția validării mandatului
parlamentarilor respectivi. Această soluție este singura corectă după părerea legiuitorilor ,
deoarece mandatul parlamentarului, deși este expresia votului celor care l -au trimis în Parlament,
nu poate dobândi o confi rmare juridică decât în momentul validării, întrucât parlamentarul, chiar
ales în condiții corecte, fără nici un fel de fraudă, poate să fie afectat de anumite incompatibilități,
care să nu -i permită să exercite mandatul de deputat sau de senator.
Mandat ul parlamentar se dobândește ca urmare a alegerilor:
 Prin vot universal
 Egal
 Direct
 Secret
 Și liber exprimat
Prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale.
Dobândește calitatea de parlamentar candidatul declarat ales, în c ondițiile legii electorale sub
condiția validării și a depunerii jurământului de credință. Jurământul de credință este reglementat
în art. 3 alin. 1 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și sună astfel:
„Jur credință patriei mele România,
Jur să respect Constituția și legile țării,
Jur să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor,
Suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României,
Jur să -mi îndeplinesc cu onoarea și fidelitate mandatul încredințat de popor,

46Art. 70 alin. 2 din Constituția României republicată în Monitorul Oficia l al României nr. 767 din 31 octombrie
2003

25
Așa să mă ajute Dumnezeu47.”
Așadar tot în acest articol, alin. 2 reglementează permiterea de înlocuire a formulei
religioase cu o altă formulă: „Jur pe onoare și conștiință”. Conform art. 3 alin. 3 „Jurământul
scris se rostește solemn, se semnează de fiecare deputat sau senator și se încredințează spre
păstrare președintelui Camerei”48. Nerespectarea depunerii jurământului atrage de drept
invalidarea mandatului parlamentar.
Pentru minoritățile naționale ai căror reprezentanți nu au reușit să obțină niciun mandat
parlamentar în urma alegerilor, Constituția stabilește că primesc un mandat în Camera
Deputaților, în condițiile legii electorale, respectiv dacă au reușit să obțină pe întreagă țară un
număr de voturi eg al cu cel puțin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară
pentru alegerea unui deputat. Potrivit Legii nr. 35/2008, biroul electoral de circumscripție
eliberează candidatului declarat câștigător „certificatul doveditor” pe baza căruia parlamentarul
se va prezenta la ședința de constituire a celor două Camere în vederea validării mandatului49.
În literatura de specialitate se precizează că „începerea exercitării mandatului
reprezentativ implică un proces în care se pot deosebi: desemnare a alesului, întrunirea legală a
Camerelor și momentul final al constituirii legale a acestora”. Ei insistă asupra faptului că
„Mandatul începe în momentul alegerii, dar având în vedere finalitatea pentru care el a fost
acordat, exercițiul său nu poate fi d ecât ulterior, odată cu întrunirea noului Parlament”50.
În ceea ce privește încetarea calității de deputat sau de senator, potrivit practicii și
constituțiilor altor state, textul constituțional prevede că această calitate încetează în principal la
data în trunirii legale a Camerelor nou alese. Cu alte cuvinte, deputații și senatorii vor beneficia de
calitatea lor, în mod neîntrerupt, chiar în perioada în care Parlamentul nu va fi practic în
funcțiune.
Este normal, deci, ca deputații și senatorii să -și păst reze calitatea pe care o dețin până la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese.

47Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
48Art. 3 alin. 3 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
49Daniela Valea, op. cit., p. 133
50Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit. , p. 306

26
În afară de acest caz – care constituie regula – parlamentarul poate să -și piardă calitatea în
caz de :
 demisie
 de pie rdere a drepturilor electorale
 de incompatibilități
 ori de deces.
Prin Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în
vederea adoptării Constituției României51 a fost introdusă și o sancțiune specială – decăderea din
calitatea de deputat sau de senator – pentru acei parl amentari care au lipsit de la votul nominal
pentru adoptarea Constituției și nici nu au votat prin corespondență, potrivit art. 1 al aceleiași
hotărâri, exprimându -și un punct de vedere în legătură cu Constituția. Fiind vroba de o situație de
excepție, ea nu a fost reiterată în noua lege fundamentală, cum era și firesc. Menționăm că
această sancțiune nu s -a aplicat decât dintr -un singur caz, al unui senator care nu a fost prezent la
ședința de votare a Constituției și nici nu a trimis votul său prin corespo ndență, fiindu -i retrasă, în
consecință, calitatea de senator.
Deputații și senatorii pot demisiona prin cerere scrisă, adresată președintelui Camerei
respective. Cele două regulamente ale Camerelor prevăd și o demisie de drept a deputatului sau
senatorul ui care, aflat într -o funcție incompatibilă cu demnitatea de parlamentar, refuză să
demisioneze din funcția respectivă. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului nu
cuprind prevederi speciale legate de momentul dobândirii și de acela al pierderii c alității de
parlamentar. De menționat este totuși art. 191 din Regulamentul Camerei Deputaților, care
dispune că „deputații se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului
doveditor al alegerii, sub condiția validării52”. Există pre vederi legate de incompatibilități, ca de
pildă incompatibilitatea cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate „cu excepția celei de
membru al Guvernului precum și cu late funcții stabilite prin lege”.
Mandatul de deputat este incompatibil cu funcția de Președinte al României, cu cea de
senator, precum și cu „statutul persoanelor care potrivit legii nu pot face parte din partidele
politice”.

51Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituției
României , publicat în „Monitorul Oficial al României”, anul II, Partea a II -a, nr.230, 15 noiembrie 1991, p . 1
52Art. 191 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

27
În ipoteza în care deputatul se află într -una din situațiile de incompatibilitate prevăzute, el
urmează să demisioneze din funcțiile incompatibile cu mandatul de deputat în termen de 10 zile
de la data apariției cazului de incompatibilitate. După expirarea acestui termen, deputatul care
continuă să se afle într -un caz de incompatibilitate va fi considerat demisionat din funcția de
deputat, iar demisia va fi adusă la cunoștința Camerei Deputaților și va fi publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I.
Mai semnalăm, de asemenea, prevederile art. 205 din Regulam entul Camerei Deputaților,
potrivit căruia „Deputații, reprezentanți ai poporului, își exercită drepturile și își îndeplinesc
îndatoririle pe toată durata legislaturii pentru care au fost aleși53”.
Se cuvine a fi menționată dispoziția art. 208, în conformit ate cu care „Calitatea de
deputat încetează la data întrunirii legale a Camerei nou -alese sau în caz de demisie, de pierdere
a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces54”.
Regulamentul Senatului conține prevederi similare. El prevede, de as emenea, că senatorii
intră în exercițiul mandatului de la data întrunirii legale a Senatului, sub condiția validării
(art.186), iar calitatea de senator încetează la data întrunirii legale a Senatului nou ales, precum ți
în caz de demisie, de pierdere a dr epturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces (art. 188).
În legătură cu situațiile de incompatibilitate este semnalat o diferență procedurală între
celor două Camere, și anume aceea că senatorul aflat într -o situație de incompatibilitate urmeaz ă
să demisioneze în termen de 30 de zile – și nu de 10 zile – cum prevede Regulamentul Camerei
Deputaților55.
În cazul de pierderea drepturilor electorale, această este o consecință a condamnării
deputatului sau senatorului printr -o hotărâre judecătoreasc ă rămasă definitivă, prin care persoana
în cauză este pusă sub interdicție sau este condamnată, într -un proces penal, cu pedeapsa
complementară a pierderii drepturilor electorale.

53Art. 205 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
54Art. 208 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
55 Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit. , p. 79

28
Mandatul parlamentar poate înceta și printr -o formă colectivă:
 La expirarea legislaturii
 La data dizolvării Parlamentului
Dizolvarea Parlamentului poate interveni în situații impuse de buna funcționare și colaborare
a puterilor publice. Ea presupune încetarea mandatului Camerelor parlamentare înainte de
expirarea mandat ului de 4 ani56.

56Claudia Gilia, op. cit., pp. 144 -145

29
CAPITOLUL 3 . DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE
PARLAMENTARILOR

Drepturile și obligațiile principale ale deputaților și senatorilor sunt cele care decurg din
Constituție, din Statut și din regulamentele Camerelor. Legea nr. 96/2006 privind statutul
deputaților și al senatorilor stabilește atât drepturile cât și obligațiile parlamentarilor în
îndeplinirea mandatului pe care ei îi dețin din partea electoratului. Aceste drepturi și obligații
creează condițiile pentru ca depu tații și senatorii să își desfășoară activitatea . Drepturile și
îndatoririle deputaților și senatorilor ar putea fi clasificate în funcție de conținutul lor, de timpul
în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul norma tiv în care sunt prevăzute etc. În raport de
conținutul lor, drepturile și îndatoririle deputaților și senatorilor pot fi grupate în drepturi și
obligații care privesc organizarea internă a adunărilor și cele care le revin în cadrului raportului
de reprezentare și a responsabilitărilor față de alegători. În funcție de timpul în care pot fi
exercitate drepturile și îndatoririle, pot fi clasificate în drepturi și îndatoriri pe care parlamentarii
le exercită în timpul ședințelor și cele pe care le exercită între ședințe57.

3.1. DREPTURILE DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR

În ceea ce privește drepturile, Statutul precizează că drepturile și libertățile ce decurg din
mandatul de deputat sau de senator sunt specifice acestei demnități publice și ce fundamentează
pe drepturile și libertățile gene rale ale cetățeanului, completate cu ceea ce implică în mod special
exercitarea mandatului.
Drepturile, libertățile ca și obligațiile deputatului sau senatorului sunt politice și
partimoniale. Prin exercitarea acestora se realizează conținutul politic al mandatului, precum și
strategia măsurilor de protecție a mandatului și a titularului aces tuia. Statutul precizează o serie
de drepturi ale parlamentarilor, precum și modalitățile de exercitare a acestora.

57Simina Tănăsescu, Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice – Ediția a X -a – revizuită și completată,
Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 466

30
În ceea ce privește dreptul de a fi ales în struct uri parlamentare, Satutul precizează că un
deputat sau un senator are dreptul să fie ales, în condițiile regulamentului, ca membru al Biroului
permanent al Camerei respective, ca membru sau în conducerea unei comisii permanente, al unei
comisii speciale sa u să fie desemnat sa facă parte dintr -o comisie de anchetă.
Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin Regulamentul propriu.
Resursele financiare ale fiecărei Camere sunt prevăzute de bugetul în propriu pe care și -l adoptă
fiecare Cameră .
Fiecare Cameră își alege un Birou permanent, în condițiile prevăzute de Constituție și
regulamente. Curmând o controversă mai veche, statutul prevede că pierderea sprijinului politic
atrage încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de titular ar oricărei
funcții obținute prin susținerea politică.
Fiecare cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau
alte comisii speciale, în condițiile prevăzute de regulamente Camerele își pot constitui însă și
comisii comune. Condițiile de constituire obiectivele activității și procedurile de lucru ale
comisiilor de orice fel stabilesc în regulamentul fiecărei Camere și în regulamentul ședințelor
comune ale Camerelor, sau ad -hoc, pentru comisiile speciale de anchetă.
O importantă prevedere este înscrisă în Statutul parlamentarilor (Legea nr. 96/2006) în
legătură cu dreptul de asociere în cadrul unui grup parlamentar. Astfel, se prevede că „deputații
și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potriv it regulamentul fiecărei Camere58”.
Cu alte cuvinte, Statutul cuprinde o normă de trimitere la regulamentele parlamentare, știut fiind
faptul că fiecare Cameră își elaborează propiul său regulament parlamentar, iar numărul
membriilor acestui grup diferă de la o Cameră la alta.
Mai putem constata faptul că unele drepturi sunt exercitate individual iar altele colectiv.
În legătură cu drepturile politice specifice ale parlamentarilor, Statutul precizează în primul
rând principalele drepturi politice ale deputaților și senatorilor, precum și obligațiile colerative ale
acestora, care sunt:
a.) „Dreptul la inițiativă legislativ ă

58Art. 33 alin. 1 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor , publicat în Monitorul Oficial al
Român iei, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

31
b.) Dreptul de a iniția și de a susține moțiuni simple sau de cenzură
c.) Dreptul de a iniția și a susține hotărâri ale Camerei , în roice problemă de competența
acesteia
d.) Dreptul de a face declarații politice , de a pune întrebări, de a face interpelări și alte
asemenea intervenții
e.) Dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei sau a structurilor de
lucru ale acesteia
f.) Dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, potrivit art . 146, lit. a -c din Constituție,
republicată
g.) Dreptul de a cere suspendarea din funcție sau punerea sub acuzare a Președintelui
României, în condițiile art. 95 și art. 96 din Constituție , republicată
h.) Dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în con dițiile art.
109 din Constituție , republicată
i.) Dreptul de control parlamentar sub toate f ormele de exercitare a acestuia , în
reglementarea prevăzută de lege și de regulamentele parlamentare
j.) Dreptul la cuvânt, libertate de exprimare și dreptul de vot59”
Legea mai prevede, totodată, că Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice au
obligația să asigure deputaților și senatorilor condițiile necesare exerci tării acestor drepturi. Se
dispune, totodată, prin Statut, că alte drepturi principale, con exe sau derivate pot fi prevăzute și
reglementate printr -o lege organică specială sau în Regulamentul Camerei sau Regulamentul
ședințelor comune.
Statutul deputaților și al senatorilor cuprinde preveder i legate de alte drepturi patrimoniale,
respectiv și de indemnizația lunară pe care o primesc deputații și senatorii pe durata exercitării
mandatului de parlamentar:
 Dreptul la cheltuieli de protocol
 Dreptul la transport gratuit
 Dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru taxe de poștă și telecomunicații interne
efectuate în exercitarea mandatului
 Dreptul la vechimea în muncă

59Art. 34 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor , publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

32
 Dreptul la asistență medicală
 Dreptul la pașaport diplomatic al deputaților și senatorilor

3.1.1. DREPTUL PARLAMENTARILOR LA INDEMNIZAȚIA
PENTRU LIMITĂ DE VÂRSTĂ

Prevederi speciale sunt incluse în capitolul X I al Statutului deputaților și al senatorilor, în
legătură cu regimul pensionării parlamentarilor. Astfel, se prevede că deputații și senatorii, la
împlinirea condițiilor de pens ionare prevăzute de Legea nr. 263 /2010 privind sist emul unitar de
pensii publice60 cu modificările și completările ulterioare, au dreptul la încetarea mandatului, la
indemnizație pentru limită de vârstă , dacă nu sunt realeși pentru un nou mandat.
Conform alin. 3 art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statut ul deputaților și al senatorilor,
de pensie beneficiază și deputații și senatorii care au deținut două sau un mandat de parlamentar
(limita de trei mandate), caz în care cuantumul pensiei ca produs al numărul lunilor de mandat cu
0,55% din indemnizația bru tă lunară aflată în plată.
La îndeplinirea condițiilor de pensionare, respectiv stagiul de cotizare și vârsta de
pensionare, deputații și senatorii vor opta pentru pensia calculată conform alin. 1 și alin. 3 din art.
49 din statutul deputaților și al sen atorilor, sau pentru pensia calc ulată în condițiile Legii nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cu modificările și completările ulterioare, sau
a altor legi speciale din cadrul sistemului public.
Deputații și senatorii nu pot beneficia de sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări soci ale decât de o singură pensie. Pensiile stabilite conform prevederilor menționate se
impozitează în condițiile legii.
Astfel, conform art. 50 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților ș i al senatorilor:
„Nu beneficiază de indemnizația pentru limită de vârstă, prevăzută la art. 49, deputații și
senatorii care au fost condamnați definitiv pentru comiterea, în calitate de deputat sau senator, a
unei infracțiuni de corupție prevăzute la art. 289-291 din Legea nr. 286/2009 privind Codul
penal, cu modificările și completările ulterioare, precum și pentru infracțiunile prevăzute la art.

60Legea nr. 263 /2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 852 din
20 decembrie 2010

33
254-257 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în Monitorul
Oficial al României, P artea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modific ările și completările
ulterioare61.”

3.1.2. DREPTUL PARLAMENTARILOR DE A FORMULA
ÎNTREBĂRI ȘI INTERPELĂRI

În toate statele democratice controlul parlamentar reprezintă una dintre cele mai
importa nte funcții ale parlamentului. Subliniind importanța și semnificația controlului
parlamentar, unii autori insistă asupra faptului că acest control este „necesar și deplin”, deoarece
Parlamentul, ca organ de stat, trebuie să constate direct „cum sunt respec tate și aplicate
Constituția și legile, cum autoritățile statale își realizează rolul ce îl au în mecanismul
statului62.”
Doctrina de specialitate a relevat că exercitarea funcției de control a Parlamentului este
„diferențiată atât în funcție de natura acti vității controlate cât șide poziția în sistemul statal al
autorității controlate63.”
Potrivit Constituției și Regulamentelor celor două Camere, senatorii și deputații pot
adresa atât Guvernului cât și fiecăruia dintre membrii săi întrebări și interpelări. Întrebările
constau într -o solicitare de răspuns cu privire la exercitatea unei informații pe diverse teme,
astfel, cum se vede în art. 170 din Regulamentul Senatului ș i art. 165 din Reg ulamentul Camerei
Deputaților. Fiecare senator sau deputat poate adres a întrebări Guvernului, membrilor acestuia
sau conducerii autorităț ilor administrative autonome. Cei întrebați, dacă sunt prezenți, au
obligația să răspundă pe loc la fiecare întrebare sau pot să declare că răspunsu l îl vor da ulterior
în scris. Pentru cei care nu sunt prezenți, plenul fiecăreia dintre cele două Camere va stabili data
la care membrii Guvernului sunt obligați să răspundă, întrebarea urmând a fi comunicată celui în
cauză.

61art. 50 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
62Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p.132
63Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, 3 edition, Editura Montchrestien, Paris, 2004, p. 29

34
O examinare comparativă a prevederilor Regulamentului Camerei Deputațil or în raport de
Regulamentul Senatului, cu privire la întrebări, evidențiază o serie de dispoziții suplimentare în
Regulamentul Camerei Deputaților. Astfel, potrivit art. 166 Președintele Camerei are dreptul să
refuze întrebările care privesc probleme de i nteres personal sau particular, care urmăresc în
exclusivitate obținerea unei consultații juridice, care se referă la procese aflate pe rolul instanțelor
judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată ori privesc
activitate a unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice. La Camera Deputaților întrebările
pot fi orale, ele adresându -se autorităților, insituțiilor sau demnitarilor vizați, din două în două
săptămâni, în ziua de luni (dar obiectul lor trebuie notificat preal abil în scris) sau scrise, situație
în care răspunsurile se transmit în termen de cel mult 15 zile direct celui care le -a adresat sau
oral, de la tribuna Camerei Deputaților64.
În legătură cu interpelările, Reg ulamentul Senatului, la art. 174 prevede că: „Interpelarea
constă într -o cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către unul ori mai
mulți senatori sau de un grup parlamentar , prin care se solicită explicații asupra politicii
Guvernului în probleme ale activității sale interne sau ex terne.”
Interpelările se fac în scris, arătându -se obiectul și motivarea acestora, și se înscriu, în
ordinea prezentării, într -un registru special de „întrebări și interpelări”. Ele se afișează la sediul
Camerei respective și se comunică celor interpelați . În ședința consacrată dezbaterii intepelării se
dă cuvântul autorului și apoi celui interpelat.
Senatul poate, potrivit art. 112 din Constituție și art. 164 din Regulament, adopta o
moțiune prin care să -și exprime poziția cu privire la problema ce a for mat obiectul interpelării. O
prevedere similară există și în art. 176 din Regulamentul Camerei Deputaților. De menționat este
că la Camera Deputaților – spre deosebire de Senat – interpelările pot fi formulate și în numele
grupurilor parlamentare (art. 173 alin. 1). În plus, în Regulamentul Camerei Deputaților există
texte speciale referitoare la interpelările adresat primului -ministru (art.177).
Pentru asigurarea unei bune desfășurări a acestei activități și a unei bune colaborări cu
ministrul pentru rela ția cu Parlamentul, la Senat a fost a doptată următoarea metodologie:
Interpelările scrise se depun la Secretarul general al Senatului, până cel mai târziu la ora 14:00

64 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p.132

35
a zilei de miercuri din săptămâna premergătoare celei în care urmează a fi dezvoltată
interpelarea65.
Totodată prin grija Compartimentului de informare legislativă și definitivare acte
legislative, care ține registrul special de „întrebări și interpelări”, se afișează interpelările în
ordinea prezentării lor, la avizierul sășii de ședințe, ia r originalul interpelărilor este înaintat, cu
adresă, sub semnătura Secretarului general al Senatului, ministrului pentru relația cu Parlamentul.
În adresa de înaintare se precizează: ziua ședinței și intervalul de timp rezervate dezvoltării și
primirii răspunsurilor din parte a reprezentanților Guvernului. Întrebările, potrivit art. 159 și art.
160 din Regulament, se adresează în ședința de întrebări și interpelări. La prezentarea întrebării,
senatorul precizează dacă dorește să primească răspunsul în scr is sau oral, în ședință.
Reprezentanții Guvernului prezenți răspund imediat la fiecare întrebare sau pot declara că
prezintă răspunsul în zilele următoare, indicând în acest sens și data. Cei care n -au fost prezenți
sunt obligați să răspundă în scris, la în trebări, la data stabilită de Senat, întrebările fiindu -le
comunicate de Compartimentul de informare legislativă și definitivare acte legislative printr -un
extras al stenogramei ședinței.
Răspunsurile primite în scris la întrebările și interpelările adres ate Guvernului sunt
transmise senatorilor de către Compartimentul de informare legislativă și definitivare acte
egislative, după înregistrarea lor în registrul special ținut în acest scop66.

3.1.3. POSIBILITATEA PARLAMENTARILOR DE A OBȚINE
INFORMAȚII

Informarea parlamentarilor reprezintă o condiție esențială a defăsurării activității lor,
facilitând asoptarea unor puncte de vedere competente și elaborarea unor proiecte legislative care
să țină seama, în toate cazurile, de elemente reale, de cerințele c e se impun într -adevăr într -un
anumit moment pentru perfecționarea cadrului legislativ.
Informarea parlamentarului se realizează printr -o gamă foarte largă de mijloace. Astfel.
Parlamentul este informat prin comisiile de anchetă, prin rapoartele unor dive rse instituții,

65Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit. , p. 84
66Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p.84

36
precum Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Șării, Guvern,
Ministerul Afacerilor Externe, ca și prin răspunderile pe care palamentarii le primesc cu prilejul
formulării unor întrebări și interpelări, așa cum s-a văzut la punctul precedent.
Constituția României în art. 111, intitulat „Informarea Parlamentului”, două categorii de
probleme distincte ce formează, de altfel, obiectul celor două puncte distincte ale acestui articol.
Astfel, în primul punct al art. 111 din Constituția României se statuează că „Guvernul și celelalte
organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate
să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă
implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat,
solicitarea informării este obligatorie”. La rândul său, art. 111 alin. 2 prevede că „Membrii
Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor
este obligatorie67”. Textul se referă la necesitatea prezentării unor informații și documente de
către Guvern celor dou ă Camere sau comisiilor parlamentare. În cadrul Constituției a existat însă
și o propunere ca asemenea informații să poată fi furnizate și „grupurilor parlamentare”, dar ea nu
a fost reținută, deoarece s -a apreciat că membrii grupurilor parlamentare se pot adresa comisiilor
din care fac parte. Obligația de informare acționează însă în sens invers, membrii Guvernului
având acces la lucrările Parlamentului. Este de notat și faptul că textul alin. 2 al art. 111 prevede
că dacă membrilor Guvernului li se solici tă prezența, participarea lor este obligatorie. Acest text
are în vedere, desigur, situația discutării unor probleme importante, el având ca scop să asigure
prezența membrilor Guvernului, cei mai în măsură pentru a da explicații parlamentarilor și a
partic ipa la dezbaterile problemelor de care răspund în cadrul executivului. Prin măsură înscrisă
în acest text constituțional s -a dori să se pună capăt unei practici mai puțin fericite, înregistrată în
timpul primului Parlament, când la discutarea unor probleme importante miniștrii nu au participat
direct, ci au trimis anumiți funcționari din ministere, cu rang mai înalt sau mai puțin înalt, care nu
cunoșteau toate problemele supuse discuției și nu erau nici abilitați să de arăspunsuri la anumite
întrebări.
Curtea Csontituțională a considerat ca fiind neconstituționale prevederile fostelor art. 162
alin. 5 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 142 din regulamentul Senatului, care
recunoșteau deputaților – respectiv senatorilor – dreptul de a se adresa dir ect autorităților publice

67Art. 111 alin. 2 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficia l al României nr. 767 din 31 octombrie
2003

37
ale administrației publice locale pentru a solicita acte, dosare sau informații pe care le consideră
utile pentru activitatea lor. S -a apreciat că, în măsură în care aceste texte rgulamentare „instituie o
relație directă” între pa rlamentari și autoritățile locale sunt neconstituționale, deoarece vin în
contradicție cu prevederile art. 111 din Constituție care dispun că orice fel de informații sau
solicitări urmează a fi obținute nu direct, de către parlamentari, ci prin președinții celor două
Camere, singurii abilitați în acest sens68.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului aduc precizări și în legătură cu
modul în care desfășoară informare parlamentară. Regulamentul Camerei Deputaților prevede în
art. 181 că atât Camera Deputaților cât și deputații au dreptul să obțină inform ații necesare
desfășurării activității lor din partea Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice
informații și documente, în cadrul controlului parlamentar al activității acestora.
În cazul în care informațiile sau documentele solicitate p rivesc, potrivit legii, secrete de
stat, Guvernul informează Camera Deputaților despre aceasta, iar Camera decide în ședință
secretă. Documentele se restituie după consultare.
Deputatul poate solicita de la organele administrației publice centrale, printr -o cerere
adresată președintelui Camerei Deputaților sau președintelui comisiei permanente din care face
parte, orice informații sau documente, în copie certificată, utile pentru desfășurarea activității
sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care ace asta privește secrete de stat de importanță
deosebită. Refuzul se aduce la cunoștință Camerei Deputaților, care va decide în ședință secretă.
Prevederile sunt în general similare celor pe care le conține Regulamentul Camerei
Deputaților. Astfel, în ceea c e privește informarea Senatului, se arată în art. 166 că aceasta poate
fi solicitată Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice de către peședintele
Senatului și președinții comisiilor. Titularii dreptului de informare în acest caz sunt pre ședintele
Senatului și președinții comisiilor, spre deosebire de Regulamentul Camerei Deputaților potrivit
căruia titularii sunt nominalizați într -o manieră generică: „Camerea Deputaților și comisiile sale”.

68Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit. p. 85

38
Există prevederi similare în ceea ce privește i nformațiile sau documentele care conțin
secrete de stat, precum și cu privire la restituirea documentelor primite, după ce acestea au fost
consultate69.

3.2. OBLIGAȚIILE DEPUTAȚILOR ȘI AL SENATORILOR

În ceea ce privește obligațiile deputaților și senatorilor, statutul prevede că îndatoririle
fundamentale și obligațiile principale ale deputaților și senatorilor sunt acelea care decurg din
Constituție, din Statutul parlamentarilor și din Regulamente. În acest capitol al Statutului se mai
menționează participarea parlamentarilor la ședințe (consideră o obligație legală, morală,
regulamentară) ca și măsurile ce pot fi luate împotriva parlamentarilor care nu iau parte la cinci
ședințe ale Camerei sau la trei ședințe ale comisiei permanente din care fac parte, în acee ași
sesiune, fără a avea concediu sau peste concediul aprobat.
Prevederi detaliate sunt specificate în legătură cu Birourile permanente ale deputaților și
senatorilor, obligațiile autorităților locale de a asigura spații pentru sedii și procurarea
mobilie rului respectiv, diurna de deplasare a deputaților și senatorilor prezenți la lucrările
Parlamentului care nu au domic iliul în municipiul București.
Principala obligație a parlamentarilor este aceea de a participa la lucrările Camerelor.
Această obligație este legală, morală și regulamentară, conform art. 28 din Legea nr. 96/2006
privind Statutul deputaților și al senatorilor. Conform alin. 3 art. 28 : „ În situația în care
deputatul sau senatorul absentează de la lucrările Camerei datorită apariției unor situații
neprevăzute, acesta se poate adresa în scris Biroului permanent pentru a solicita motivarea
respectivelor absențe70.”

69Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit. p. 86
70Art. 28 alin. 3 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016

39
Se consideră absent motivat deputatul sau senatorul care:
1. „este membru al Guvernului
2. participă la activități stabilite prin decizia Birourilor permanente reunite ale celor două
Camere sau a Biroului permanent al Camerei din care face parte ori la invitația Guvernului
sau a Pr eședintelui României
3. este în concediu medical
4. are aprobată motivarea absenței de către liderul de grup sau de către Biroul permanent,
după caz71”

Astfel, niciun deputat sau senator nu poate lipsi nemotivat de la Ședințele Camerei de care
aparține sau a Comisiei din care face parte ori de la celelalte activități specifice îndeplinirii
mandatului de deputat sau senator. Așadar, numele deputaților și s enatorilor absenți nemotivat
vor fi publicate pe paginile de internet ale acestora, lunar, potrivit procedurii stabilite de
regulamentul fiecărei Camere. Așa cum este firesc, absențele nemotivate atrag după ele sancțiuni.
Conform art. 29 alin. 1 prevede că : „Neparticiparea la cel puțin o activitate parlamentară
desfășurată în sediul Camerei Deputaților sau Senatului, după caz, în cadrul programului și
ordinii de zi aprobate de Biroul permanent, se consideră absență nemotivată și are drept
consecință reținer ea a 1% din indemnizația lunară brută a deputatului sau a senatorului, cu
excepția motivării absențelor în conformitate cu prev ederile art. 28 alin. 2 și 3.72” La fel și
regulamentele stabilesc procedurile de urmat pentru executarea prevederilor art. 28 inc lusiv,
acordarea concediilor cu plata drepturilor bănești, care nu pot fi mai mari de 8 zile pe durata unei
sesiuni și care se aprobă de președintele Camerei, pentru cele de până la 4 zile, și de Biroul
permanent al Camerei, pentru cele de peste 4 zile73.

71Art. 28 alin. 4 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
72Art. 29 alin. 1 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
73Claudia Gilia, op. cit., pp. 135

40
CAPITOLUL 4. INCOMPATIBILITĂȚILE CU
MANDATUL DE PARLAMENTAR

Independența parlamentarului implică unele incompatibilități. Putem defini
incompatibilitatea ca fiind: ”Starea de nepotrivire între două funcții, profesii sau sarcini, care
face ca o persoană să nu le poată exercita ori ocupa în același timp”74. Incompatibilitatea
parlamentarilor este stabilită și bine întemeiată între mandatul de deputat sau de senator și alte
funcții care sunt de regulă publice , iar apar și unele funcții private . Aceste incompatibilități au
multe explicații precum:
 Imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcții
 Parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activității parlamentare
 Evită corupția prin acordarea de posturi avantajoase de către execut iv, în vederea
influențării parlamentului75
Art. 71 din Constituția României republicată și Regulamentele Camerelor prevăd reguli
referitoare la toate incompatibilitățile cu mandatul de deputat sau senator. Pentru Senat în art.
177-185 din Regulament, iar p entru Camera Deputaților în art. 196 -204 din Regulament.
În explicarea incompatibilităților se face și trebuie făcută o demarcație clară între două
categorii, și anume între ineligibilitate și incompatibilitate76. Conform opiniei domnului Cristian
Ionescu: „Incompatibilitatea nu se poate confunda cu inegibilitatea. Inegibilitatea poate fi
definită ca fiind lipsa vocației de a candida în alegerile parlamentare, a unei persoanei care
deține o anumită calitate sau funcție publică77.” Astfel, sunt neeligibili, adică nu pot fi aleși, din
cauză că le este interzisă asocierea în partidele politice următoarele categorii de persoane:
judecătorii Curții Constituționale, Avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei,
polițiștii și alte categorii de funcțio nari publici stabilite prin legea organică. Uneori aceste două
categorii, adică ineligibilitatea și incompatibilitatea, sunt confundate pentru că ele urmăresc

74Definiția incompatibilității, https://dexonline.ro/definitie/incompatibilitate , (vizualizat la data de: 05.04 .2019)
75Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, Ediția 12 – Volumul II, Editura
C.H. Beck, București, 2006, p. 190
76P. Avril, J. Gicquel, op.cit., p. 32
77Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice – sistemul constituțional românesc, Vol. II, ediție
revizuită și adăugată, Editura Lumina Lex, București, 2002, p . 303

41
practic scopuri similare, și anume ca influențele executivului sau interesele private să nu poată
exercita nicio presiune asupra parlamentarilor, respectiv alegătorilor. Cât privește ineligibilitatea,
ea își regăsește consacrarea în art. 37 din Constituție, care stabilește clar și fără echivoc condițiile
pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi aleasă. Exprimarea clară prin Constituție
a condițiilor de eligibilitate constituie o garanție constituțională pentru electorat împotriva
eventualelor presiuni ce s -ar putea exercita asupra sa din partea unor candidați. O persoană care
nu îndep linește condițiile explicit și expres formulate prin art. 37 nu poate deveni parlamentar, iar
atunci când le îndeplinește poate obține mandatul numai pe calea votului universal, egal, direct,
secret și liber exprimat, în condițiile legii electorale. Condiț iile de eligibilitate au un caracter
absolut, de unde rezultă că pot fi invocate oricând, atât înaintea de alegerii cât și după aceea78.
Iar, în ceea ce privește regimul de incompatibilitate a calității de deputat sau de senator cu
orice funcții publice de autoritate trebuie subliniat că rolul său esențial este de a asigura
independența parlamentarilor în exercitarea mandatului încredințat de popor și, totodată, bună
funcționare a anumitor servicii publice, care ar fi astfel periclitată dacă funcționarul public ar fi în
același timp și deputat sau senator. „ Prin cumularea mandatului parlamentar cu orice funcție
publică de autoritate sau chiar cu o funcție privată ipotetic stabilită prin lege specială, deputatul
sau senatorul ar putea intra la un moment dat în conflict cu prerogativele și obligațiile sale
parlamentare. S -ar putea produce, chiar o confuzie de atribuții legislative și executive ori chiar
jurisdicționale încredințate aceleași persoane: deputat sau senator. Pe de altă parte, prin
regimul de inco mpatibilități se evită ca deputatul sau senatorul, derogând de la obligațiile sale
ca ales al poporului, să devină obedient față de pretențiile executivului care l -ar salariza pentru
îndeplinirea unei funcții publice de autoritate pe timpul exercitării man datului său
parlamentar79.”
Așadar s pre deosebire de inegibilitatea care împiedică depunerea candidaturii, categoria
de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obținut mandatul de
deputat sau senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau funcția
incompatibilă cu aceasta. De asemenea și bineînțeles dacă aceste persoane au intenția de a

78Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius A. Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sori n Popescu, Bianca Selejean -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, Constituția României – comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, București, 2008, pp. 672 -673
79Cristian Ionescu, op.cit. p. 304

42
candida pentru un mandat de deputat sau senator, trebuie să renunțe la calitatea ce îi face
neeligibil în termen de cel mai târziu pe data depunerii cand idaturii.
Unele incompatibilități sunt, în același timp și ineligibilități, cum ari fi imposibilitatea de
a fi în același timp deputat și senator, potrivit alin. 1 al art. 71 din Constituție și interdicția unei
persoane de candida concomitent pentru un ma ndat de deputat și de senator, potrivit
reglementările electorale. Acesta este numit un fenomen de dublare și nu de suprapunere. În
principiu, incompatibilitatea are ca efect numai obligația celui ales de a opta între mandatul de
parlamentar și funcția inc ompatibilă cu acest mandat. Deci incompatibilitatățile și inegibilitățile
nu coincid, ele sunt paralele, urmărind scopuri diferite80.
Actuala Constituția României prevede și o singură excepție legat de incompatibilitate, și
care este acela de membru al Guv ernului, conform art. 71 alin. 2 din Constituția României
republicată: „ Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei
functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului81.”
Conform Constituției din 1866, incompatibilitățile au fost prevăzute în articolele 41 -42
din Constituție. Aceasta prevede că, nimeni nu poate fi în același timp membru al celor două
Camere, sau nu pot fi numiți într -o funcție salariată de către Guvern, iar în schimb, se dă
posibil itatea miniștrilor de a fi parlamentari. Astfel, incompatibilitățile urmau să fie reglementate
pe larg în Legea electorală82. Sistemul de incompatibilități este generalizat î n toate constituțiile.
Prin natura ei, incompatibilitatea este întotdeauna bivalent ă și reciprocă, întrucât privește
relația dintr două funcții, nu o stare de infirmitate a uneia dintre aceste funcții. De asemenea,
incompatibilitatea are caracter imperativ, fiind de ordine publică și, deci, obligatorie pentru toate
autoritățile publice, inclusiv Parlamentul. Incompatibilitatea nu constituie doar o măsură de
protecție a funcției în considerarea căreia a fost instituită, ci și a celor cu, care această funcție
devine incompatibilă împiedicând cumulul lor întrucât confuzia de competențe și ro lul pe care ar

80Ioan Muraru, Elena simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius A. Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejean -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan V ida, Cristina Zamșa, op. cit., p. 674
81Art. 71 alin. 2 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 octombrie
2003
82Constanța Călinoui, Victor Duculescu, op.cit., p. 61

43
crea-o un asemenea cumul este în dauna celor două funcții, a imparțialității, obiectivității și
independenței pe care exercițiul lor corect îi presupune83.

3.1. ROLUL INCOMPATIBILITĂȚII ÎN ASIGURAREA
PROTECȚIEI PARLAMENTARULUI

După unele păreri bine determinate putem spune că incompatibilitatea între diferite funcții
publice își are originea încă din democrațiile antice. De exemplu Aristotel, în lucrarea sa Politica,
nota: ”Se mai poate critica și cumulul funcțiilor, care la Car tagena trece drept o cinste mare. Un
om nu poate îndeplini bine decât o singură treabă. Este datoria legiuitorului să stabilească
această diviziune a slujbelor și să nu ceară de la aceeași persoană să cânte din flaut și să facă
încălțăminte84”.
Astfel, ce rința stabilirii cu precizie a incompatibilității are la bază ideea fundamentală.
Potrivit acesteia parlamentarul fiind în serviciul poporului, care trebuie să fie nu doar
independent, dar în același timp să nu cumuleze funcții sau să desfășoare activități care, prin
natura lor, s -ar opune mandatului său reprezentativ sau l -ar sustrage de la exeritarea acestuia.
Conform scriitorilor francezi, Piere Avril și Jean Gicquell: ”incompatibilitatățiile sunt
restricții aduse cumulului anumitor activități, publice sau private, cu mandatul parlamentar.”
Într-o altă definiție: ”incompatibilitatea poate fi înțeleasă ca interdicția de a cumula mandatul
legislativ cu funcțiile publice. S unt incompatibile cu exercițiul mandatului parlamentar,
ocupațiile care, în termenii stabiliți din lege, nu pot fi cumulate cu acesta” conform părerea
scriitorilor Francis Hamon și Michel Troper.
Incompatibilitatea are la bază principiul puterilor, princi palul său scop fiind acela de a -i
garanta electoralului independența alesului. Stabilirea unei incompatibilități presupune
următoarele criterii: primul și cel mai important, după părerea legiuitorilor , îl constituie principiul
separației celor trei puteri. Dacă s -ar admite regula ca parlamentarii să fie în același timp,
membrii ai executivului, s -ar realiza un regim al confuziei puterilor, cu efecte nocive în plan

83Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op. cit., pp. 323
84Claudia Gilia, op.cit. , p. 146

44
social, cel puțin sub aspectul atrofierii funcției de control parlamentar. De asemenea, dacă s -ar
admite cumularea mandatului de deputat cu cel de senator, s -ar compromite principiul
bicameralismului. După cum am mai amintit, incompatibilitățile sunt reguli care interzic
parlamentarilor să exercite, pe toată durata mandatului săi, o altă funcție sa u ocupație, atât în
scopul garantării independenței cât și pentru a ocroti probitatea. Actuala constituția a României,
nu poate stabili toate incompatibilitățile cu mandatul de parlamentar. De aceea, regula generală
este ca legea fundamentală să stabileasc ă principiul incompatibilității, eventual să enunțe unele
incompatibilități, urmând ca altele să fie expres prevăzute de lege și nu stabilite pe cale de
interpretare85.

3.1. INCOMPATIBILITATEA ÎNTRE MANDATUL DE
DEPUTAT ȘI MANDATUL DE SENATOR

Domnul Ioan Muraru afrimă că: „Este firesc ca aceeași persoană să poată îndeplini
mandatul parlamentar într -o singură adunare parlamentară. Exercitarea concomitentă a
madatului de deputat și a celui de senator este practic imposibilă, fiind greu de presupu s că
aceeași persoană poate îndeplini în același timp și obligațiile de deputat și cele de senator86.”
Constituția României, o serie de legi și regulamentele parlamentare au fixat un set de
reguli privind statutul deputaților și senatorilor. Statutul juridi c are ca scop asigurarea
independenței Parlamentului față de orice presiuni ce s -ar putea manifesta asupra sa din exterior.
În același timp, el împiedică diferitele interese private să prevaleze față de interesul public ce
trebuie să guverneze adunarea rep rezentativă a unei țări. Pe de altă parte, statutul juridic special
conferit membrilor Parlamentului are menirea de a le da acestora posibilitatea de a -și consacra
toate eforturile activității parlamentare87.

85Claudia Gilia, op.cit. , p. 146
86Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p. 326
87Claudia Gilia, op.cit. , p. 147

45
De aceea, art. 71 alin.1 din Constituția Români ei republicată, prevede că : „nimeni nu poate
fi în același timp, deputat și senato r88”. Această incompatibilitate funcționează de altfel încă din
faza alegerilor parlamentare, legea electorală stabilind că o persoană poate candida fie pentru un
mandat de deputat, fie pentru un mandat de senator și numai într -o singură circumscripție.
Parlamen tul fiind bicameral, fiecare Cameră își desfășoară activitatea în mod autonom față de
celalaltă. Astfel, activitatea deputaților și cea a senatorilor, deși se completează una pe alta,
defapt ei sunt separate. Legal, incompatibilitatea rezultă din dispoziți ile electorale, care exclud
posibilitatea candidaturii pentru ambele adunări sau pe mai multe liste electorale.

3.1. INCOMPATIBILITATEA ÎNTRE MANDATUL
PARLAMENTAR ȘI FUNCȚIILE PUBLICE

Există un principiu a vieții parlamentare, care este prevăzut de art. 71 a lin. 2 și alin. 3 din
Constituția României republicată, în sensul acestuia calitatea de deputat sau de senator este
incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția acelei de membru
al Guvernului. Astfel, textul constituțion al nu distinge între funcțiile elective și alte funcții. De
aici se ridică problema de a ști ce sunt funcțiile publice de autoritate. Într -o interpretare acestea
sunt cele ocupate în cadrul autorităților publice nominalizate prin Constituție, așadar sunt d e
acord cu aspectul acesta care spune că: clarificările vor trebui realizate pe cale legislativă89.
Ceea ce privesc funcții publice, în afara de incompatibilităților prevăzute de art. 71 din
Constituție, în regimul constituțional românesc mai există și alt e incompatibilități care, printr -un
efect indirect, privesc și funcția de deputat. Aceste incompatibilități sunt următoarele:
 Avocatul Poporului (art. 58 alin. 2)
 Președintele României (art. 84 alin. 1)
 Funcția de judecător sau procuror (art. 125 alin. 3 și art. 132 alin. 2
 Funcția de membru al Curții de Conturi (art. 140 alin. 4)
 Judecătorul Curții Constituționale (art. 144)

88Art. 71 alin. 1 din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 octombrie
2003
89Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, op.cit., p. 326

46
Astfel, potrivit art. 71 alin. 3 din Constituția României republicată, alte incompatibilități decât
cele cu caracter constituțional pot stabili prin lege organică. Această prevedere este considerată
de a nu înlătura incompatibilitățile legiferate anterior intrării în vigoare a Constituției întrucât, de
principiu, Constituția, ca orice de lege altfel, este supusă principiului neretroact ivității, pe care ea
însăși l -a edictat prin art. 15 alin. 2. În ce privește funcțiile publice guvernamentale,
incompatibilita tea urmărește să evite in fluența pe care ar putea -o căpăta Guvernul, prin facilitarea
obținerii asemenea funcții de către parlamentari. Speranța recunoștinței Guvernului pentru
sprijinul acordat în Parlament poate să paralizeze independența parlamentarilor. De asemenea, nu
este de c onceput ca alesul poporului să fie supusul Guvernului sau, mai exact, sub imperiul
puterii ierarhice a unui ministru.
Astfel, sunt considerate incompatibilități cu funcția de deputat sau senator, alte funcții publice
din administrațiile locale, conform ar t. 81 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 a dispus următoarele:
 „Primar
 Președinte al consiliului județean
 Consilieri locali sau județeni90”
La fel de important este și alin. 2 art.71 din Constituția României republicată, unde este
precizat că incompatibilitatea cu o funcție publică nu este, însă, generală. Aceasta privește numai
funcțiile publice de autoritate, așa încât nu exclude posibilitatea cumulului cu anumite funcții
publice și anume cele ce nu vor fi considerate ca de autoritate. Este d rept, însă, că întrucât prin
lege organică se poate stabili, potrivit alin. 3 art. 71, orice fel de incompatibilitate, aceasta poate
fi extinsă la orice funcție publică guvernamentală, adică la orice funcție ce ar presupune o
subordonare față de Guvern sau un membru al acestuia.
Atât regulamentul camerei deputaților cât și regulamentul senatului reglementează
incompatibilitatea care atrage demisia din oficiu a parlamentarului, potrivit unei proceduri care
implică opțiunea parlamentarului între cele două fu ncții incompatibile, sisezarea plenului adunării
de către biroul permanent în cazul în care parlamentarul nu renunță la exercitarea funcției
incompatibile, după verificarea situației de către comisia de specialitate și declararea de către
adunare ca demisi onat din funcție a parlamentarului care, prin refuzul său de a renunța la funcția

90Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționare a corupției, publicat în Monitorul Oficial al
României nr.279 din 21 aprilie 2003

47
incompatibilă, și -a manifestat implicit, dar nu mai puțin evident, hotărârea de a se situa în afara
condițiilor legale de exercitare a funcției de parlamentar. Demisia din of iciu nu constituie o
sancțiune ci consecința – sigura posibilă pentru evitarea incompatibilității – a opțiunii, o
modalitate de manifestare a dreptului de demisie care se poate înfăptui, ca și alte drepturi
subiective, în mod expres sau implicit. Totul est e ca demisia să fie neîndoielnică sau, în cazul de
față, fiind consecința necesară a unei opțiuni, ea este de necontestat. Ca și în cazul demisiei în
general, Camera luând act de consecința stării de incompatibilitate îi asigură efictivitatea prin
hotărâre a adoptată91.

4.4. INCOMPATIBILITATEA MANDATULUI
PARLAMENTAR CU FUNCȚIILE PRIVATE

În principiu se admite compatibilitatea mandatului de deputat sau senator cu funcții
private în dreptul parlamentar. Dar legile pot stabili unele incompatibilități. Aceasta se justifică
pe necesitatea asigurării independenței parlamentarului și a evitării confundării interes elor
națiunii cu cele personale . Așadar, în Legea nr. 161/2003, precum și în legea nr. 96/2006 au fost
prevăzute incompatibilități ale mandatului parlamentar cu funcții din economie, care sunt funcții
private. Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor prin art. 16 alin. 2,
stabilește funcțiile incompatibile cu cele de deputat sau senator, conform acestei prevederi,
incompatibilitățile cu funcțiile private sunt următoarele:
a.) „funcția de pre ședinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administrație sau cenzor la societățile reglementate de Legea societăților
nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv băncile s au
alte instituții de credit, societățile de asigurare/reasigurare și cele financiare, precum și
la instituțiile publice
b.) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau
asociaților la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările
și completările ulterioare, prevăzute la lit. a)

91Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popesc u, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 676

48
c.) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților reglementate de
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, p revăzute la
lit. a)
d.) funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome,
companiilor și societăților naționale
e.) calitatea de comerciant persoană fizică
f.) calitatea de membru al unui grup de interes economic
g.) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în
acordurile și convențiile la care România este parte
h.) funcția de președinte, vicepreședinte, secretar și trezorier al federațiilor și confederațiilor
sindicale92”
Conform părerea domnulu i Ioan Muraru: „Cumulul de funcții private, cu unele excepții
desigur, ar putea pune sub semnul întrebării corectitudinea atitudinilor parlamentarului în
probleme legate de specificul întreprinderilor sau societăților în care ar deține o funcție. Unele
legislații, ca și legislația română, conțin interdicția de a lăsa să figureze calitatea parlamentară
în orice publicitate relativă la o întreprindere financiară, industrială sau comercială93.”
Așadar cumulul de funcții private, cu unele excepții bineînțeles, a r putea pune sub semnul
întrebării corectitudinea atitudinilor parlamentarului în probleme legate de specificul
întreprinderilor sau societăților în care ar deține o funcție. De aceea unele legislații, cum este și
legislația română, conțin interdicția de a lăsa să figureze calitatea parlamentară în orice
publicitate relativă la o întreprindere financiară, industrială sau comercială94.

92Art. 16 alin. 2 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr. 49 din 22 ianuarie 2016
93Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu , Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit. , p.676
94Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bia nca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit ., p.676

49
4.5. INCOMPATIBILITATEA MANDATULUI
PARLAMENTAR CU MEMBRU AL PARLAMENTULUI
EUROPEAN

Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu, calitatea de membru cu drepturi
depline în Parlamentul European și, respectiv, cu o funcție publică încredințată de un stat străin,
cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Incompatibil itatea mandatului de deputat sau senator cu cea de membru al Parlamentului
European este evidentă nu numai din punct de vedere legal. Exercitarea oricăruia dintre cele două
raporturi de mandat poate fi pentru anumite perioade simultană, ceea ce este o impo sibilitate de
fapt. Problema acestui gen de incompatibilitate ridică, însă, unele probleme de natură
constituțională . Potrivit reglementărilor comunitare, incompatibilitățile mandatului de
europarlamentar se raportează la calitatea acestuia de membru în gu vernele naționale ale statelor
membre ale Uniunii sau de membru al Consiliului, Comisiei, Curții de Justiție, Curții de Conturi,
Consiliului Economic și Social, Consiliului Concurenței, Consiliului Consultativ al CECA sau de
oficial sau funcționar administ rativ al instituțiilor comunitare sau al unui organ de pe lângă
acestea ori a grefei Curții de Justiție. „Europarlamentarii nu reprezintă statul român, țara ca
atare, ci pe cetățenii acesteia și nu numai pe ei95. ”

4.6. PROCEDURA ÎN CAZ DE INCOMPATIBILITATE

Dispozițiile regulamentare dispun că deput ații și senatorii care se află î n stare de
incompatibilitate trebuie să declare în scris Biroului permanent al Camerei ai căror membri sunt
despre această situație.
Astfel, Deputatul care se alfă în stare de incom patibilitate va demisiona din funcția
incompatibilă în termen de 30 de zile de la data apariției cazului de incompatibilitate (art. 200 din
Regulamentul Camerei Deputaților).

95Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată – cu dezbateri parlamentare și jurisprudența curții
constituționale – Titlul III, Capitolul 1, Parlamentul, Editura Universul Juridic, București, 2010, pp. 222 -223

50
La Senat, senatorul are la dispoziție un interval de 10 zile de la data apariție i cazului de
incompatibilitate pentru a -și prezenta demisia (art. 179 alin. 1 din Regulamentul Senatului).
Așadar, parlamentarul aflat în stare de incompatibilitate urmează să opteze, în termen de
30 de zile de la data informării Biroului permanent al Cam erei din care face parte, între mandatul
de deputat sau, după caz, de senator și funcția față de care este incompatibil. Parlamentarul care
nu își exprimă opțiunea este considerat demisionat de drept, situație care urmează să fie
constatată formal de Camer a respectivă. Demisia se aduce la cunoștință Camerei respective și se
publică în Monitorul Oficial al României. Pentru ocuparea locului vacant se vor organiza noi
alegeri în colegiul uninominal din care provenea deputatul/senatorul ce a demisionat.
Schimbările intervenite în activitatea parlamentarului pe durata exercitării mandatului se
aduc la cunoștință Biroului permanent, în scris, în cel mult 30 de zile, la Camera Deputaților, și
10 zile, la Senat, de la data apariției acestora. Cazurile de imun ități a Camerei Deputaților, care
va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Cameră cu votul majorității membrilor
săi. Dacă Deputatul sau Senatorul a făcut să înceteze cauza de incompatibilitate după sesizarea
comisiei, se va lua ac t despre acestea în procesul -verbal al ședinței. Asemenea cazuri nu se trec în
raportul comisiei (art. 204 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 183 din Regulamentul
Senatului). În baza art. 202 din Regulamentul Camerei Deputaților, deputatul trebui e să declare în
scris la Biroul permanent, în termen de 30 de zile, orice activitate pe care va continua să o
desfășoare în viitor, care se încadrează în incompatibilitățile prevăzute de lege96.
Încetarea stării de incompatibilitatea a deputatului sau sen atorului, care la data intrării în
exercițiul mandatului și după validare se află într -una dintre incompatibilitățile prevăzute de
Legea nr.96/2006 sau de alte legi speciale, va informa în scris în termen de 15 zile, Biroul
permanent al Camerei din care fa ce parte, despre această situație. În termen de 30 de zile de la
expirarea acestui termen, deputatul sau senatorul va opta între mandatul deputat sau de senator și
funcția ori funcțiile incompatibile, demisonând potrivit opțiunii sale. În cazul în care dep utatul
sau senatorul nu și -a exprimat opțiunea, este considerat demisionat de drept. Situația se aduce la
cunoștința Camerei, care constată demisia de drept. Hotărârea Camerei de constatare a demisie și
declarare a locului vacant se publică în Monitorul Of icial al României, Partea I. Locul devenit
vacant ca urmare a demisiei va fi ocupat prin alegeri parțiale organizate, potrivit Legii electorale,
în colegiul uninominal în care locul de parlamentar a devenit vacant.

96Claudia Gilia, op.cit., pp. 150 -151

51
Procedura de declarare a stării de incom patibilitate se completează cu dispozițiile
corespunzătoare cuprinse în regulamentul fiecărei Camere. Cazurile de incompatibilitate sunt
trimise spre examinare a Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților sau,
respectiv a Senatului , care va întocmi un raport. Propunerile comisiei se aprobă de Cameră cu
votul majorității membrilor săi. Dacă deputatul sau, după caz, senatorul a făcut să înceteze cauza
de incompatibilitate după sesizarea comisiei, se va lua act de aceasta în procesul -verbal al
ședinței, asemenea cazuri nu se trec în raportul comisiei97.

4.7. CONFLICTE DE INTERESE

Deși nici Constituția, nici regulamentele parlamentare nu conțin referiri la conflictul de
interese, acesta este reglementat prin lege. În acest sens, Legea nr. 161/2003 prevede că prin
conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o
funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea
cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Principiile
care stau la baza preve nirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor
publice, așa cum acesta este definit prin lege, sunt:
 Imparțialitatea
 Integritatea
 Transparența deciziei
 Supremația interesului public
Conflictul de interese apare în situa ția în care o persoană care deține o funcție publică are un
interes personal care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a sarcinilor care îi revin.
Conflictul de interese presupune presupune un interes personal: de cele mai multe ori acesta este
de natură financiară, dar poate îmbrăca o altă formă/. De exemplu, se poate urmări obținerea unor
avantaje pentru soț/soție sau copil.
Conflictul apare în momentul în care interesul personal se opune exercitării cu obiectivitate a
funcției publice. Princ ipiile fundamentale care stau la baza conflictului de interese sunt acelea ale

97Cristian Ionescu, op. cit., p. 225

52
imparțialității și principiului integrității. Parlamentarii aflat într -o asemenea situație ar trebui să -și
declare interesele.
Declarația de interese este un concept deosebit d e complex, de sorginte britanică, strâns
legat de acela al conflictului de interese. Această noțiune pune mai mult accent pe eventualele
relații financiare și economice care ar putea afecta independența și imparțialitatea membrilor
Parlamentului decât pe r iscul îmbogățirii fără justă cauză. Modelul francez se fundamentează pe
principii diferite, relevând un grad mare de neîncredere în ocupații funcțiilor publice față de
modelul britanic. Așadar, dacă principala preocupare a sistemelor care au adoptat modelu l
declarațiilor de interese este acea de a promova transparența, preocuparea modelului bazat pe
declarațiile de avere este acea de a lupta împotriva corupției98.
ANEXA NR. 2 DECLARAȚIE DE INTERESE

98Cristian Ionescu, op. cit., p. 227

53
CAPITOLUL 5 . IMUNITATE PARLAMENTARĂ

Conform Legii nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor în art. 20 , alin. 1
imunitatea parlamentară este prevăzută ca fiind: ”ansamblul de dispoziții legale care asigură
deputaților și senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu
justiția și în scop ul de a le garanta independenț a”99. Astfel putem spune că scopul imunității
parlamentare este de a proteja mandatul parlamentarului, fiindcă imunitatea parlamentară este
direct și strict legată de mandatul de deputat sau senator. Imunitatea parlamentară are un caracter
imperativ și este de ordine publică. Caracterul său impreativ rezultă că aceasta nu con stituie doar
un simplu drept subiectiv la care aceasta ar putea renunța. Fiindcă este de ordine publică, ea poate
fi invocată oricând și nu doar de cel interesat, cu acest motiv făcând parte din statutul
parlamentarilor de ordine publică.
O altă opinie precizează că imunitatea nu trebuie văzută ca un privilegiu care este acordat
parlamentarilor și contrar egalității cetățenilor în fața legii și interdicției privilegilor, potrivit art.
16 alin. 1 din Constituția României, republicată, ci ea reprezintă un mijloc de protecție pentru
toate actele și fa ptele prin intermediul cărora aceasta își exercită efectiv mandatul dat de corpul
electoral. Imunitate parlamentară, ca măsură de protecție a mandatului parlamentar , ”rezultă
din însuși rolul Parlamentului în e xercitarea puterii suverane”(Ioan Muraru, Mihai
Constantinescu). Imunitatea este menită să protejeze independența colectivă a Parlamentului de
presiunile exterioare și să garanteze membrilor săi libertatea de exprimare și acțiune în
îndeplinirea sarcinilor lor100.
În România, instituția imunității parlamentare s -a impus ca un corolar al recunoașterii
statutului parlamentarului, pe măsura ce viața parlamentară în Principatele Române s -a afirmat și
s-a cristalizat. Constituția din 1866 cuprindea dispoziții fer me, potrivit cărora membrii
Reprezentanței Naționale nu puteau fi urmăriți sau prigoniți pentru opiniile sau voturile
exprimate în exercițiul mandatului (art. 51). De asemenea, în timpul sesiunii nici un membru al
Adunărilor nu putea fi arestat sau urmărit fără autorizația Adunării din care făcea parte, „afară de
cazul de vină vădită” (art. 52). același text al Constituției din 1866 mai prevedea că detenți unea

99Legea nr.96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicat în Monitorul Oficial al Români ei nr. 49
din 22 ianuarie 2016
100Claudia Gilia, op.cit., p. 151

54
sau urmărirea unui mebru al uneia sau celeilalte dintre Adunări urma să fie suspendată pe tot
timpul sesiunii, dacă Adunarea va cere aceasta.
Constituția din 1923 cuprindea prevederi și mai precise, stabilind că „Nici unul din
membrii uneia sau celeilalte adunări nu poate f i urmărit sau prigonit pentru opiniile și voturile
emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său”. De asemenea, aceeași Constituție mai
dispunea că „nici un membru al uneia sau celeilalte adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie
nici urmărit, n ici arestat în materie de represiune, decât cu autorizarea adunării din care face
parte, afară de cazul de flagrant delict. Dacă a fost arestat preventiv sau urmărit în timpul când
sesiunea era închisă, urmărirea sau arestarea trebuiau supuse aprobării adu nării din care face
parte, îndată după deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare101.”
Doctrina românească de drept consituțional a epocii interbelice a data o înaltă apreciere
imunității parlamentare. După cum arată profesorii Paul Negulescu și George Ale xianu, „în
regimul parlamentar, unde conducerea statului este încredințată parlamentului, care joacă un rol
de prim ordin, prezența parlamentarilor în adunări și posibiliatea ca ei să -și îndeplinească
atribuțiile lor cu toată independența și în toată liber tatea, este socotită ca o cerință esențială102”.
Doctrina românească de drept constituțional a perioadei interbelice diferenția, de asemenea,
urmând accepția teoretică recunoscută în țările democratice, iresponsabilitatea parlamentară,
dreptul parlamentarilo r de a se putea exprima liber cu privire la orice fapte, în incinta
parlamentului, în interesul funcției parlamentare, de inviolabilitatea parlamnetară, având ca scop
să apere pe parlamentari de orice urmărire penală în timpul sesiunii parlamentare, pentru ca ei să –
și poată îndeplini în cele mai bune condiții funcția cu care a fost învestit.
După reinstaurarea instituției parlamentare în drepturile sale firești, în România s -a pus cu
deosebită acuitate cerința consacrării, din nou, a imunității parlamentar e, care fusese practic
abolită în perioada 1948 -1989. După revoluția din decembrie 1989 afirmarea pluralismului
democratic și cerința asigurării unei posibilități de manifestare a parlamentarilor exprimând cele
mai diverse forțe politice au determinat o co ncepție foarte cuprinzătoare cu privire la imunitatea
parlamentară. Rațiunea unor asemenea prevederi a fost justificată de grija ca parlamentarilor să
nu li se creeze în mod artificial impedimentul de a -și manifesta opiniile, înscenându -li-se acuzații
neîntemeiate care i -ar fi împiedicat, chiar pentru scurt timp, să participe la dezbaterea unor

101Enciclopedia României, vol. I, București, 1938, p. 262
102Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Editura Casa școalelor, București, 1942, p. 536

55
probleme importante. În prezent, însă, au fost create condițiile pentru regândirea și rediscutarea
întregii concepții cu privire la imunitatea parlamentară.
În ultimii ani s -au purtat, de aceea – în presă și literatura de specialitate, dar și în cercurile
politice – numeroase discuții în legătură cu semnificația și întinderea imunității parlamentare.
Astfel, au fost formulate critici nu numai la adresa modului în care funcționează mecanismul
practic de ridicare a imunității parlamentare, dar și în legătură cu conceptul în sine și semnificația
instituției ca atare.
Într-o lucrare românească de referință consacrată dreptului parlamentar se demonstrează
în mod argum entat că: „O democrație pluralistă nu poate exista fără asigurarea independenței și
demnității reprezentanței naționale. Este și motivul pentru care imunitatea parlamentară are
caracter imperativ, nu constituie un simplu drept subiectiv al parlamentarului la care el ar putea
renunța. Ea este de ordine publică și deci poate fi invocată din oficiu și oricând, nu doar de cel
interesat, făcând parte din statutul parlamentarului care, la rândul său, este de ordine publică103”.
După părerea scriitorilor Constanța Călinoiu și Victor Duculescu: „imunitatea
parlamentară trebuie abordată tocmai în lumina acestor considerente și privită ca o consecință
firească a mandatului parlamentar, ca atribut al calității de parlamentar la care acesta nu poate
renunța. În același t imp, procedura pentru ridicarea imunității parlamentare nu poate fi asimilată
în nici un caz unei proceduri ce ar solicita o majoritate cerută numai în cazul modificării
Constituției.”
Ca și Constituția anterioară, la fel și Constituția din 1923 se consa cră imunitatea politică
și juridică a membrilor Camerelor. Așadar, conform articolului 54: ”Nici unul din membrii uneia
sau celeilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opțiunile și voturile emise de dânsul
în cursul exercițiului mandatului s ău” iar în articulol 55 se precizează cu privire la imunitate a
juridică: „Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici
urmărit, nici arestat în materie de presiune decât cu autoritatea Adunării din care face parte, în
afară de cazul de flagrant delict. Dacă a fost arestat pr eventiv sau urmărit în timpul cât sesiunea
era închisă, urmărirea sau arestarea trebuie supuse aprobării. Adunării din care face parte, îndată

103Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucure;ti, 1999, p. 364

56
după deschiderea sesiunii corpurilor legiuitoare. Detențiunea sau urmărirea unuia din membrii
Adunărilor este sus pendată pe tot cursul sesiunii, dacă Adunarea o cere104.”
Constituția din anul 1991 era criticată, plecând de la împrejurarea că în anumite cazuri fie în
Camera Deputaților, fie în Senat, nu s -a întrunit numărul de voturi necesar pentru ridicarea
imunității parlamentare la propunerile formulate de Ministerul Just iției, mai ales în perioada în
care Regulamentele Camerelor prevedeau o majoritate calificată de 2/3 pentru ridicarea acestor
imunități. Pe de altă parte, opinia publică s -a obișnuit cu ideea că parlamentarii sunt exonerați de
răspundere adică eliberați/sc utiți de răspundere și pentru faptele care nu au legătură cu opiniile și
voturile lor politice, fiind criticate pe nedrept textele Constituției referitoare la instituția imunității
parlamentare.
După Constituția României republicată, d omnul Ioan Muraru susține opinia că: ”Imunitatea
parlamentară este o garanție a exercitării mandatului și nu un privilegiu al persoanei, și cu atât
mai puțin o ca uză de exonerare de răspundere105.” Sub acest aspect putem explica următorul:
prin Legea de revizuire a Constituției s -a considerat că este necesar ca problematica de la cele
două texte referitoare la independența opiniilor și la imunitatea parlamentară să fie grupate într –
un singur text. Iar în nouă formulare a Constituției se menține că soluția exonerări i de răspundere
a deputaților și a senatorilor pentru voturile și opiniile politice, însă în ceea ce privește
răspunderea penală, textul în noua redactare arată că aceasta intervine numai pentru fapte care nu
au legătură nici cu voturile și nici cu opiniil e politice exprimate de parlamentar în timpul
exercitării mandatului său. Totuși textul în noua versiune stabilește o regulă după care deputații și
senatorii pot fi cercetați penal, adică ei pot să fie chemați să dea declarații, să fie confruntați cu
perso ane, să fie chemați să identifice diferite persoane etc. Și, pe cale de consecință ei pot fi
trimiși în judecată penală, dacă împotriva lor s -a întocmit un rechizitoriu de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul în care au săvârșit fapte care intră sub incidența
legii penale și care nu sunt legate de voturile sau opiniile lor politice exprimate în exercitarea
mandatului de parlamentar. Acest text reține însă obligația de încuvințare a Camerei din care face
parte parlamentaru l pentru pentru realizarea a trei activități procesual penale, și anume:
1) Percheziția (corporală sau domiciliară)

104Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, op.cit., p. 61
105Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Seleja n-Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa , op. cit. , p. 680

57
2) Reținerea
3) Arestarea106
La fel ca și în textele anterioare, în nouă versiune se precizează dreptul parlamentarului de a fi
ascultat înainte de v otul Camerei de care aparține, cu privire la ridicarea imunității în ceea ce
privește perch eziția, reținerea sau arestarea, după caz, competența de judecată fiind de asemenea
a instanței supreme a țării, dat fiind faptul că este vorba despre judecarea pena lă a unei persoane
care a fost investită prin votul popular cu calitatea de reprezentant al poporului român în
Parlamentul țării. Noua reglementare nu a vizat, însă și ipoteza infracțiunilor flagrante, de aceea
sub acest aspecta a rămas în vigoare textul inițial al Constituției din anul 1991, cu precizare că a
devenit alin. 3. În legătura cu actualul alin. 3, fostul alin. 2 din art. 72 s -au purtat discuții în sensul
că acesta reprezintă un text prin care se încalcă principiul separației puterilor pentru că emiterea
mandatului de arestare este o prerogativă a puterii judecătorești și numai această putere îl poate
revoca. Este drept că art. 23, din vechea redactare dădea în competența magistraților (procurori și
judecători) emiterea mandatului de arestare, ia r noul text al art. 23, reține numai competența
judecătorilor, dar nu este mai puțin adevărat faptul că, fără posibilitatea Camerelor de a revoca
mandatele de arestare ale parlamentarilor în ipoteza unor false infracțiuni flagrante s -ar putea
ajunge la o d ictatură judecătorilor, ceea ce este de neacceptat. Soluția alin. 3 se înscrie în spiritul
principiului separației și echilibrului puterilor. Dacă puterea judecătorească devine abuzivă,
inventând infracțiuni flagrante pentru a putea fi arestați parlamentar i, adică aleșii națiunii ,
Parlamentul trebuie să aibă pârghia constituțională prin care să restabilească echilibrului în
mecanismul statal.
Ca și o definiție putem să spunem că: ”Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a
mandatului parlamentar în teme iul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele
presiuni sau abuzuri ce s -ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigură acestuia
independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care -i revin potrivit
Const ituției și Legilor.”
Imunitatea parlamentară protejează mandatul în sine, motive pentru care este considera tă a avea
un caracter obiectiv107.

106Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 680

58
Există două categorii de i munități parlamentare:
A. iresponsabilitatea juridică (sau inexistența răspunder ii), aceasta privește activitatea
legală de exercitare a mandatului său (adică discursuri, opinii, vot)
B. inviolabilitatea, aceasta cuprinde regulile speciale privind percheziția, reținerea și
arestarea deputaților sau senatorilor
Iresponsabilitatea și inviolabilitatea fac parte din art. 72 din Constituția României republicată,
acest articol are ca obiect asigurarea independenței opiniilor și imunitatea parlamentară. Sub
aspectul științific atât iresponsabilitatea pentru voturile și opiniile exprimate, cât și
inviolabili tatea fac parte din categoria imunităților parlamentare. Este drept că sunt imunități
diferite, dar au un caracter care le unește și acea este: caracterul lor de măsuri de protecție contra
amenințărilor sau alte acte de presiune la care ar putea fi supuși parlamentarii din partea unei
autorități, organizații sau altei persoane.

5.1. IRESPONSABILITATEA JURIDICĂ

Ceea ce caracterizează iresponsabilitatea parlamantarilor este faptul că ea îi scutește atât de
răspunderea penală cât și de cea civilă pentru orice acte sau fapte pe care le -ar săvârși în
îndeplinirea sarcinilor ce decurg din mandatul lor108. Prin urmare iresponsabilitatea deputaților
dar și a senatorilor efectuează pentru tot cea ce parlamentarii ar spune, ar scrie sau ar face în
exercitarea mandatulu i lor, fie că ei acționează în ședințele plenare ale camerelor, fie în cadrul
comiisilor lor permanente și temporare sau a organelor de conducere internă. La fel
iresponsabilitatea parlamentarilor efectuează indiferent de forma în care ei își îndeplinesc
mandatul:
– Propuneri legislative
– Amendamente la proiecte de legi
– Prezentarea de proiecte de hotărâri, de rezoluții sau de alte acte ale Parlamentului

107Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tome scu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit . p. 681
108Tudor Drăganu, op.cit. , p. 220

59
– Participarea la adoptarea de avize sau rapoarte
– Pronunțarea de discursuri în camere
– Formularea de întrebări sau interpelări
– Exercitarea dreptului de vot cu ocazia adoptării diferitelor acte ale camerelor etc.
După părerea domnului Tudor Drăganu: Iresponsabilitatea parlamentară are un caracter
absolut dintr -un dublu punct de vedere. În primul rând, spre deosebire de inviolabilitate care
protejează pe parlamentari numai în materie penală și contravențională, iresponsablitatea este
operantă și în cazul răspunderii civile. În al doilea rând, dacă inviolabilitatea protejează
mandatul parlamentar și prin urma re produce efecte numai atât cât această durează,
iresponsabilitatea este în schimb perpetuă, scutindu -l pe deputat sau senator de răspundere
juridică nu numai pe durata mandatului, ci și după încetarea lui109 . Deci sub aceste două aspecte
arătate mai sus iresponsabilitatea are un caracter absolut, după cum mai spuneam și înainte, dar
ea este însă relativă sub raportul faptelor penale, contravenționale sau generatoare de prejudicii,
în cazul cărora devine efectua tă. Toate acele acte sau fapte ale parlamentarului, care ar putea fi
săvârșite și de un simplu particular, nu se bucură de protecția Constituției. De aceea, eventualele
insulte sau calomnii proferate de tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca săvârș ite în
exercițiul mandatului de deputat sau senator.
Răspunderea juridică se definește ca fiind acea formă a răspunderii sociale, stabilită de
stat în urma încălcării normelor de drept ptrintr -un fapt ilicit și care determină suportarea
consecințelor cor espunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de constrângere
a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate110.
Parlamentarul trebuie să se bucure de o adevărata libertate atât de gândire cât și de
acțiune, în activita tea sa, astfel încât mandat ul său să fie exercitat cu eficiență . Așa zis munca
parlamentară presupune participarea la dezbateri, exprimarea de opinii, luări de atitudine (de
multe ori critice), participarea lor la vot (de multe ori deschise). Pe motiv ca această participare să
fie reală, parlamentarul trebuie să aibă s iguranța ca poziția sa deschisă, principală, nu îl va
expune unor urmăriri juridice111.

109Tudor Drăganu, op.cit ., p. 220
110 https://legestart.ro/raspunderea -juridica/ (vizualizat la data de 17.05 .2019)
111Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena T omescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vida, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 688

60
Este de menționat faptul că deputații și senatorii,care sunt de regulă membrii a unor
partide politice și care susțin anumite curente politice existente în societatea no astră, au rolul de a
promova și fixa în conștiința politică a electoratului programe, de a promova și fixa idei politice
și de a exprima soluții în Parlament, prin intermediul unei competiții și confruntări loiale. De
aceea unii autori cred că activitatea, inclusiv unele atribute ale mandatului parlamentar, nu se
poate rezuma în mod strict numai în cadrul instituției Parlamentului sau la posibilitatea unei
informări pure și simple a celor întâmpinate112.
Așa cum am mai amintit, atât iresponsabilitatea cât și inviolabilitatea este de ordine
publică. Prin această consecință, deputatul sau senatorul, în acest caz, nu poate renunța la ea.
Dacă ceea ce privește imunitatea această poate fi ridicată doar de Cameră, din care face parte
deputatul sau senatorul în cauz ă, iresponsabilitatea juridică operează automat, sub nicio autoritate
publică neavând consecința să o suspende sau să o anuleze. Toate opin iile exprimate de un
deputat sau senator trebuie să aibă legătură directă cu exercitarea efectivă a mandatului
parlam entar. Acest set de imunitate creează un set de drepturi dar la fel și un set de obligații. Prin
drepturile parlamentarilor referitor la acest fel de imunitate, putem menționa că deputatul și
senatorul este protejat în exercitarea mandatului, garantându -i-se dreptul la opinie și la vot. Iar ca
obligația de acest fel este de a îndeplini cu bună credință a mandatului său ca reprezentant al
poporului, și nu neapărat ca delegat al unei politici de partid.
Faptul că iresponsabilitatea juridică pentru votul și opiniile exprimate nu exclude răspunderea
disciplinară pentru încălcarea dispozițiilor regulamentare, răspunderea politică a parlamentarului
și nici răspunderea sa penală sau civilă pentru săvârșirea unor fapte străine mandatului pe care îl
exercită. Iar î n schimb, ea privește actele săvârșite de parlamentar în incita Parlamentului, cât și
în afara lui, dar în exercitarea unei însărcin ări stabilite de Camere.

112Claudia Gilia, op.cit., pp. 152 -153

61
5.2. INVIOLABILITATEA

Conform Constituția României, republicată, prevederile din art. 72 alin.2, reglementează
inviolabilitatea parlamentarilor sau imunitatea relativă, care presupune câteva reguli principale și
care sunt următoarele :
a. Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru orice fapte dar care
nu au legătură cu vot urile sau opiniile politice exprimate în timpul exercitării mandatului ,
fără nicio aprobare sau încuvințare.
b. Deputații și senatorii nu pot fi, însă, percheziționați, reținuți sau arestați, fără încuvințarea
Camerei din care fac parte și după ascultarea lor. În scopul acesta Ministrul Justiției se
adresează Președintelui Camerei, din care face parte parlamentarul, cu solicitaea
încuvințării luării uneia dintre măsurile de mai sus, iar după aceasta, la rândul său, o
aduce la cunoștință Camerei în ședința publică, după care o trimite Comisiei juridice spre
examinare. După raportul Comisiei se înaintează Camerei pentr u dezbatere și aprobare,
prin intermediul Biroului permanent. Iar la final Camerele decid cu vot secret.
c. Deputații și senatorii în cazul săvârșirii unor infracțiuni flagrante, pot fi reținuți și supuși
percheziției. În acest caz Ministrul Justiției va inf orma despre luarea acestor măsuri, pe
Președintele Camerei din care face parte parlamentarul în cauză. În situația în care
Camera sesizată înainte, constată inexistența temeiului pentru reținere, va dispune
revocarea acestei măsuri, dar a percheziției nu p entru că aceasta din urmă a fost deja luată
și executată . Dispoziția de revocare se execută prin Ministerul Justiției113 .
Atât cererile de reținere cât și de arestare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a Camerei
din care parlamentarul în cauza face parte. De aici se pot vedea mai bine că imunitatea este de
ordine publică ceea ce presupune că nu se poate renunța la ea și nici nu ar putea fi ridicată
imunitatea, ci eventual se poate încuviința arestarea, reținerea și percheziția parlamentarilor.
Astfel, din aceste aspecte reiese că inviolabilitatea în sine este o imunitate de procedură,
aceasta se referă la acte care sunt străine exerc ițiului mandatului parlamentar. Inviolabilitatea se
referă exclusiv la răspunderea penală care implică nu numai trimit erea în judecată ci și aplicarea

113Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice – Ediția a V -a revizuită și completată, Editura Lumina
Lex, București, 2007, pp. 489 -490

62
unei sancțiuni privative de libertate. Este un aspect al imunității parlamentare, această protejează
mandatul dar și parlamentarul împotriva urmărilo penale sau contravenționale, pentru acțiuni
străine mandatului, abuzive s au vexatorii.
În general, inviolabilitatea parlamentară se referă numai la faptele străine exercitării
mandatului. Ea are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a -și
exercita funcția ca urmare a unor urmăriri represive și arbitrare, inspirate din motive politice.
Deci, inviolabilitatea nu suprimă represiunea, ci întârzie momentul urmăririi penale și
judecătorești pentru săvârșirea unei infracțiuni, în scopul de a nu abate un parlamentar de la
exercitarea funcției sale. Ea e ste, deci, temporară, adică pe durata exercitării mandatului. Dacă ar
fi percepută, s -ar transforma într -un privilegiu care, prin natura lui, este ireconciliabil cu
democrația, cu libertatea și cu responsabilitatea inerentă demnității umane. Deci inviolabi litatea
nu implică iresponsabilitatea. De aceea ea este o imunitate de procedură nu de fond.
Totodată, Camerele Parlamentului pot ridica imunitatea încuviințând reținerea, arestarea sau
percheziția. De asemenea, potrivit alin. 3 din art 72 din Constituție , în caz de infracțiune flagrantă
parlamentarul poate fi reținut, supus percheziției, ministrul justiției fiind însă obligat să formeze
neîntârziat președintele Camere astfel încât plenul Camerei să poată dispune revocarea măsurii
daca vă aprecia că nu est e întemeiată. Infracțiunea flagrantă este, de regulă, evidentă.

5.3. RIDICAREA IMUNITĂȚII

Ridicarea imunității este de competența plenului Camerei care, în acest scop, va trebui să
aprecieze dacă măsura este serioasă, adică are în vedere fapte determinate, și loială adică nu este
inspirată din motive politice. De aceea, Camera nu are a se pron unța asupra calificării juridice sau
a temeiniciei imputației, întrucât ar însemna să impieteze asupra independenței autorității
judecătorești. În principiu, imunitatea parlamentară fiind regula și ridicarea ei excepția, cererea de
încuviințare a declanșăr ii represiunii penale ar trebui respinsă cât timp nu există serioase motive
pentru a fi acceptată114.

114 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vid a, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 684

63
Într-un sens larg, tot o măsură de protecție este și competența Înaltei Curții de Casație și
Justiție de a judeca faptele penale ale parlamentarilor după ri dicarea imunității parlamentare115.

5.4. PROTECȚIA JURIDICĂ A MEMBRILOR DE FAMILIE
AI PARLAMENTARULUI

În urma reformei constituționale din 2003, deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau ar estați fără încuviințarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Competența de judecată aparține, în toate cazurile, Înaltei Curți de Casație și Justiției.
În cazul săvârșirii unor infracțiuni flagrante, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus
percheziției, dar ministrul justiției va informa neîntârziat pe Pr eședintele Camerei asupra reținerii
și percheziției, Camera având dreptul, dacă apreciază că nu există temei de reținere, să dispună
imediat revocarea acestei măsuri.
Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere pentru modul în care au votat sau pentru
opiniile exprimate în exercitarea mandatului. O asemenea explicație se găsește în principiul
potrivit căruia în exercitarea mandatului deputații și senatorii se află în serviciul poporului. Este
de remarcat și ideea, consacrată într -un text constitu țional, potrivit căreia orice mandat imperativ
este nul.
O asemenea prevedere este firească, deoarece deputații și senatorii, odată aleși, dobândesc o
anumită autonomie față de cei care i -au ales și chiar față de formațiunile politice din care fac
parte. În numele unei discipline de partid, un deputat sau senator nu poate fi obligat să acționeze
împotriva propriilor sale convingeri. În cadrul fostei și chiar actualei legislaturi au existat

115Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vid a, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 684

64
numeroase cazuri de deputați și senatori care au părăsit formațiuni le politice cărora le aparțineau,
preferând mai curând să renunțe la calitatea lor de membri ai unor anumite partide decât la
modalitatea independentă de exercitarea a mandatului lor. Ideea de mandat imperativ este, firește,
inacceptabilă, neputându -se con cepe într -un stat de drept ca un deputat sau senator să fie obligat,
în mod expres, nici de alegătorii săi, la susținerea unei anumite poziții sau revendicări. Evident, în
cazul în care deputații sau senatorii se îndepărtează cu totul de la pozițiile de pr incipiu dictate de
apartenența lor la un anumit partid, acesta este, desigur, în drept de a nu -i mai considera printre
aderenții săi.
După cum se arată într -un comentariu întocmit pe marginea Legii de revizuire a Constituției,
articolul 69 din Constituție era anterior intitulat impropriu „Imunitate parlamentară”. Imunitatea
ca instituție tradițională a dreptului parlamentar se prezintă sub două forme: lipsa răspunderii
juridice și inviolabilitatea membrilor Parlamentului. În art. 70 Constituția se referea defapt la
lipsa răspunderii juridice a deputaților și senatorilor.
Imunitatea parlamentară reglementată de constituție și dezvoltată de regulamentele celor două
Camere este o garanție a deputaților și a senatorilor că vor fi la adăpost față de orice încer cări ale
puterii executive de a -i intimida, amenința, sancționa pentru modul în care își exercită mandatul.
Practic, imunitatea parlamentară acoperea, potrivit textului anterior, întreaga activitate
desfășurată de deputați și senatori în exercitarea mandat ului. În fapt, era vorba de o reală
inviolabilitate a deputaților și senatorilor. Împotriva acestora, executivul nu poate declanșa
acțiuni juridice în materie penală, decât cu încuviințarea Camerei respective și după consultarea
acestora116.
Potrivit noului text al art. 69 din Constituție, deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Se poate
observa că textul este identic cu cel din art. 70, care a fost abrogat .
Noul text al art. 69 alin. 2 diminuează rigiditatea dispozițiilor constituțioale anterioare, care
reglementează inviolabilitatea parlamentară. Sub denumirea de „imunitate parlamentară” Legea
de revizuire a Constituției prevede că legătură cu voturile sa u cu opiniile politice exprimate în
această calitate. Ei nu pot fi, însă percheziționați, reținuți sau arestați fără încuvințarea Camerei

116 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius Baias, Viorel Mihai Ciobanu, Valerian
Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejan -Guțan,
Milena Tomescu, Verginia Verdinaș, Ioan Vid a, Cristina Zamșa, op.cit. , p. 684

65
din care fac parte și după ascultarea lor. Reținerea și percheziția deputaților și senatorilor sunt
permise doar în ca z de infracțiune flagrantă.
Tendința în ceea ce privește reglementarea constituțională a imunității parlamentare constă în
raportarea acesteia la exercițiul concret al mandatului de senator sau deputat. În afara acestora,
orice parlamentar este tratat, din punct de vedere penal, ca orice cetățean. Vechea reglementare
conținea dispoziții care îngreunau sensibil asumarea răspunderii penale și chiar contravenționale
a deputaților și senatorilor, deși Curtea Constituțională a decis în repetate rânduri că imunit atea
parlamentară nu este un privilegiu. Acrticolul 16 din Constituție a stabilit un regim de deplină
egalitate între totți cetățenii în fața legii și a autorităților publice, care era, în opinia societății
civile, și deci a opiniei publice, încălcat.
Protecția juridică a membrilor de familie ai parlamentarilor prezintă o însemnătate cu
totul aparte deoarece nu rareori au existat situații în care anumite măsuri de constrângere,
amenințări, cuvenite injurioase au fost îndreptate în diverse țări nu împotriv a parlamentarilor ci
împotriva unor persoane apropiate acestora, în scopul evident de intimidare și șantaj. În asemenea
condiții problema care se ridică este aceea dacă membrii de familie ai parlamentarilor trebuie să
se bucure de o protecție specială sau este suficient a se face o aplicație corectă a prevederilor din
Codul penal în cazul unor acțiuni cu caracter infracțional ce ar fi săvârșite împotriva lor.
Trebuie menționat că Regulamentul Senatului din 1993 cuprindea, la art. 150, o prevedere
potrivit căreia „Senatorul este considerat, în tot timpul mandatului său, a fi în exercițiul
funcțiunii, motiv pentru care orice agresiune îndreptată împotriva sa este asimilată și sancționată
conform dispozițiilor prevăzute pentru infracțiunea de ultraj. De aceast ă protecție juridică
beneficiază și membrii familiei – soț, soție și copii – în cazul de agresiunea împotriva acestora
urmărește nemijlocit exercitarea de presiuni asupra senatorului în legătură cu îndeplinirea
mandatului său ”.
Acest text a fost însă declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 46
din 17 mai 1994, în care au fost declarate neconstituționale unele texte din Regulamentul
Senatului117.

117Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1994, Regi a Autonomă – Monitorul Oficial , București,
1995, punctul 44, p. 111

66
Cu prilejul elaborării Legii privind statutul deputaților și al senatorilor, lege ca re nu a
putut fi însă adoptată, proiectul final al acestei legi consacra, în art. 21, ideea că pe durata
mandatului, deputatul sau senatorul este purtător al autorității publice. Alin. 2 al aceluiași articol
dispunea că „Orice faptă prin care se aduce atin gere onoarei ori reputației unui deputat sau
senator, precum și amenințarea sau actele de violență săsvârșite împotriva acestora, în legătură
activitatea ce o desfășoară, se pedepsește potrivit prevederilor Codului penal referitoare la
infracțiunile contra autorității”.
De subliniat pentru problema pe care o discutăm sunt însă în mod special prevederile alin.
3 al art. 21, în conformitate cu aceasta care: „Dispozițiile alineatului precedent se aplică în cazul
în care faptele respective sunt săvârșite împot riva soțului sau copiilor minori ai unui deputat sau
senator, în scopul de a exercita presiuni ori de a influența deciziile acestora din urmă, în
îndeplinirea mandatului lor118”.

118Constanța Călinoui, Victor Duculescu, op. cit. , p. 95

67
CAPITO LUL 6 . REGIMUL DISCIPLINAR: ABATERI,
SANCȚIUNI

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor consacră un întreg capitol (este
vorbă despre Capitolul XI I) disciplinei parlamentare, care cuprinde: sfera abaterilor disciplinare
(art. 51 ), sfera sancțiunilor disciplinare (art. 52), procedura a plicării sancțiunilor (art. 53), precum
și procedura contestării sancțiunilor disciplinare aplicate (art. 54).

6.1. ABATERILE DISCIPLINARE

În ceea ce privește sfera abaterilor disciplinare, art. 51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul
deputaților și al senatorilor, instituie ca abateri disciplinare următoarele fapte săvârșite de deputați
sau de senatori dacă, potrivit legii, nu sunt săvârșite în altfel de condiții, încât, potrivit legii
penale, să fie considerate infracțiuni:
 Încălcarea dispozițiilor privind îndatoririle deputaților și ale senatorilor prevăzute de
Constituție și de Legea nr. 96/2006
 Nerespectarea prevederilor regulamentului Camerei din care fac parte și a Regulamentului
ședințelor comune ale Camerei Deputaților și al Senatului
 Exercitarea abuzivă a mandatului de deputat sau senator
 Comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui demnitar
în ședințele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu privire la
exerci tarea mandatului de parlamentar119
Cu privire la sfera abaterilor disciplinare parlamentare, cel puțin două observații se impun:
a) Maxima generalitate a reglementării acestora – Toate faptele ce constituie abateri de la
disciplina parlamentară sunt evident formulate într -o manieră generală, fără a se face
trimiteri clare și precise la dispozițiile constituționale ori regulamentare susceptibile de a
fi încălcate

119Art. 51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor , republicat în Monitorul Oficial al
Români ei nr. 49 din 22 ianuarie 2016

68
b) O asemenea formulare generoasă, însă precisă în același timp – Poate conduce la
probleme în aplicare ori la inaplicabilitatea textului. Este cazul, în opinia legiuitorului, a
dispozițiilor art. 2 lit. c, care recunoaște drept abatere disciplinară exercitarea abuzivă a
mandatului de deputat sau de senator. La prima v edere, o asemenea construcție juridică
poate prezenta avantajul unei mai mari flexibilități și al unei surse de inspirație directă din
Constituție, dar la o mai atentă analiză aceasta poate prezenta dezavantajul c ă induce o
stare de nesiguranță și de confu zie, știut fiind că buna credință vizează exercitarea unor
drepturi subiective – adică a unor posibilități pe care leguitorul le recunoaște subiectelor
de drept și pe care aceștia pot sau nu să le exercite efectiv, în vreme ce aici e vroba de
exercitarea u nui mandat de drept public, adică a unor atribuții sau a unor prerogative
conferite de Constituție și legi titularului lor, care este ținut a exercita acele drepturi și a -și
asuma acele obligații care, potrivit conștiinței sale slujesc binelui public și na țiunii120.

6.2. SFERA SANCȚIUNILOR DISCIPLINARE

Sancțiunile disciplinare parlamentare pentru abaterile d isciplinare prevăzute la art. 51 din
Legea nr. 96 /2006 sunt următoarele:
A. Atenționare verbală
B. Chemarea la ordine
C. Retragerea cuvântului
D. Îndepărtarea din sală pe durata ședinței
E. Avertismentul scris121

6.3. PROCEDURA APLICĂRII SANCȚIUNILOR

Procedura aplicării sancțiunilor este diferită în funcție de sancțiune aplicată conform art. 53:

120Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Dumitru Big, Mihaela Ciochină, Silviu Gabriel Barbu, Elena
Barbu, Nicolae Pavel, Răspunde rea în dreptul constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 67
121Art. 52 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputa ților și al senatorilor, republicat în Monitorul Oficial al
României nr. 49 din 22 ianuarie 2016

69
a) Atenționarea, chemarea la ordine și retragerea cuvântului: sunt sancțiuni care se aplică
direct de către președintele de ședință și care nu atrag alte consecințe
b) Îndepărtarea din sală pe durata ședinței: este o sancțiune ce se aplică la solicitarea
președ intelui de ședință sau a unui grup parlamentar, de către plenul Camerei, cu votul
majorității celor prezenți
c) Avertismentul scris ori interzicerea de a participa la lucrările Camerei din care face parte
parlamentarul pe o perioadă de cel mult 30 de zile cal endaristice: sunt sancțiuni ce se
aplică de către Biroul permanent în urma unei proceduri m ai laborioase
Comisia juridică soluționează sesizarea în termen de 10 zile lucrătoare de la data
înregistrarea ei, iar hotărârea Comisiei se adoptă cu votul majorită ții membrilor săi, în ședință
secretă. Raportul Comisiei se înaintează de îndată, împreună cu dosarul cauzei Biroului
permanent al Camerei respective, care soluționează cauza în termen de 3 zile lucrătoare de la
primirea raportului. Hotărârea Biroului perm anent al Camerei se prezintă în ședință publică a
Camerei respective122.

6.4. PROCEDURA CONTESTĂRII SANCȚIUNILOR
APLICATE

Împotriva hotărârii Biroului permanent al Camerei, care vizează aplicarea sancțiunilor
disciplinare art. 54 din Legea nr. 96/2006, se poate face contestație în termen de 15 zile lucrătoare
de la data comunicării. Contestația se soluționează de către plenul Camerei în termen de 15 zile
lucrătoare de la înregistrarea acesteia, cu votul majorității membrilor prezenți ai Camerei, în
ședință secretă. Hotărârea plenului Camerei este definitivă și executorie și se aduce la cunoștință
publică în ședința de plen123.

122Claudia Gilia, op,cit., p. 158
123Claudia Gilia, op.cit., p. 158

70
STUDIU DE CAZ

În acest context aș vrea să prezint sancțiunea disciplinară cu exemple concrete din Camera
Deputaților. Pe pagina oficială a Camerei Deputaților124 sub secțiunea de activitate parlamentară,
respectiv sancțiuni aplicate deputaților, am găsit următoarele sancțiuni aplicate deputaților în
cursul anului 2019:
1. În data de 10 aprilie 2019 domnului deputat E -D. U. s -a aplicat sancțiunea de retragerea
cuvântului. Conform stenogramei de pe care am studiat lucrările ședinței care au fost
conduse în prima parte de domnul deputat E.N, vicepreședintele Camerei Deputațilo r, iar
în a doua parte a fost asistat de domnul deputat D. G. Z. și de domnul deputat S. D. ambii
secretari ai Camerei Deputaților. Spre sfârșitul ședinței a fost votat Proiectul de Lege
privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 95/2018 pent ru completarea art.
159 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, după care a fost cerut ă
explicarea domnului E -D. U. pentru votului exprimat din cadrul grupului din care acesta
face parte. După o scurtă dezbatere, acestuia i s -a fost în trerupt microfonul, pe motiv că
nu s-a referit, în expunerea sa, la punctul de pe ordinea de zi. Domnul deputat a rămas la
tribună chiar dacă a fost rugat să o părăsească și a continuat discrursul. După acesta
domnul E.N. vicepreședintele Camerei Deputațil or a cerut consemnarea sancțiunii de
retragerea a cuvântului domnului deputat E -D. U. În concluzie, din acest caz putem
observa următoarele: a fost aplicată sancțiunea disciplinară, mai exact retragerea
cuvântului, această sancțiune a fost aplicată direct de către președintele de ședință și nu
atrage alte consecințe.
2. În data de 18 februarie 2019 domnului deputat F -C. R. i s -a aplicat sancțiunea de
chemare la ordine. Conform stenogramei de pe care am studiat lucrările de ședințe au fost
conduse de domnul deputat E.N. vicepreședinte a Camerei Deputaților, asistat de domnul
deputat M -G. D. și de domnul deputat C.B. secretari ai Camerei Deputaților. La începutul
ședinței, înainte să se treacă la dezbaterea inițiativelor înscrise pe ordinea de zi, domnul
deput at F-C. R. solicita să ia cuvântul. După un scurt discurs acestuia i s -a întrerupt
microfonul, dar rămâne la tribună și solicită să ia cuvântul din nou. După mai multe
atenționări a fost sancționat cu retragerea cuvântului. După acesta a fost chemat la ord ine.

124Camera Deputaților: http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?id=1046 (Vizualizat: 07.06.2019)

71
Putem conlcuziona următoarele: conform vicepreședintelui din Camere Deputaților,
domnul deputat F -C. R. s -a încadrat în următoarele prevederi: art. 242 lit. f), constituie
abateri disciplinare care atrag următoarele fapte: perturbarea activității parl amentare, prin
nerespectarea normelor de conduită, de curtoazie și de disciplină parlamentară; lit. g) –
blocarea activității parlamentare, și a fost sancționat conform acestuia.

72
CONCLUZII

În lucrarea de față am găsit răspunsurile pentru multe întrebări dezbătute dea-
lungul timpului. Prima face referire la Statutul în general. Acest statut a fost elaborat ca să
reglementeze condiția profesională și disciplinară a diferitelor categorii de angajați sau liber
profesioniști. Chiar și pentru parlamentari s -au adoptat reglementări corespunzătoare pe plan
legislativ. În țara noastră abia în anul 2006 a luat sfârșitul unor lungi discuții cu adoptarea
Statutului parlamentarilor. Acest document a fost redactat ținându -se seama de prevederile
cuprinse în legislația principalelor state ale lumii. Parlamentarii trebuie să respecte următoarele
principii pentru exercitarea eficientă a acestui statut: princpiul interesului național, principiul
legalității și a bunei credințe, p rincipiul transparenței, principiul fidelității și principiul respectării
regulamentelor. În capitolul II privind mandatul deputaților și al senatorilor, am ajuns la
concluzia că natura juridică a mandatului este la fel de important cât și felul mandatului , în cazul
nostru, vorbim despre un mandat reprezentativ. Dobândirea, exercitarea în timp și durata
mandatului au fost reglementate prin Constituție, Legea nr. 96/2006 cât și în Regulamentele
Camerelor, cel mai important de reținut este că o persoană poate candida numai pentru Camera
Deputaților sau numai pentru Senat. În capitolul III, despre drepturile și obligațiile
parlamentarilor putem observa că unele drepturi sunt exercitate individual iar altele colectiv și au
aceeași bază legală. Putem observa o ob ligație care vine din parte Guvernului și a celorlalte
autorități publice, cu privire la asigurarea condițiilor pentru exercitarea drepturilor
parlamentarilor. Ceea ce privește principala obligația a parlamentarilor, este acea de a participa la
toate lucră rile Camerelor. Capitolul IV prevede toate incompatibilitățile cu mandatul
parlamentarilor. În acest capitol prima dată am făcut diferența dintre expresia de incompatibilitate
și cea de ineligibilitate. Spre deosebire de inegibilitatea care împiedică depun erea candidaturii,
categoria de incompatibilitate permite participarea la alegeri, dar candidatul care a obținut
mandatul de deputat sau senator trebuie să opteze pentru demnitatea publică de parlamentar sau
funcția incompatibilă cu aceasta. Am ajuns la co ncluzia că unele incompatibilități sunt în același
timp și ineligibilități și am dat de exemplu faptul de a fi deputat și senator în același timp. Sub
această categorie mai intră și conflictele de interese care trebuie să respecte unele principii:
imparția litatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public. Am ajuns la
concluzia că acest conflict apare atunci când interesul personal se opune exercitării obiecivități
funcției publice. În capitolul VI am scris despre imunitatea parla mentară. Această poate fi ca o

73
protecție a mandatului parlamentar. Prin acest aspect, parlamentarul poate fi percheziționat,
reținut sau arestat doar cu încuvințarea Camerei din care face parte. În capitolul VI am specificat
abaterile și sancțiunile discip linare, care sunt diferite de cele penale. Și în studiul de caz am
prezentat concret sancțiuniile disciplinare.

74
BIBLIOGRAFIE

I. CĂRȚI, TRATATE ȘI MONOGRAFII
1. Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlamentaire, 3 edition, Editura Montchrestien, Paris,
2004
2. Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex,
București, 2006
3. Dan Ciobanu, Drept constituțional și instituții politice. Procedura parlamentară, Editura
Hyperion XXI, București, 1991
4. Mihai Constantin escu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Ion Deleanu, Florin Vasilescu,
Ioan Vida, Constituția României – comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, București, 1992
5. Tudor Drăganu, Drept Constituțional și instituții politice. Tratat elem entar, Vol. II,
Editura Lumina Lex, București, 1998
6. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României –
comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1998
7. Marian Enache, Necesitatea adoptării unei legi privind Statutul deputaților și al
senatorilor, Revista „Dreptul”, Anul X, seria a III -a, nr. 9/1991
8. Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – ediția revizuită și adăugată, Editura
Casa de editură și presă ȘANSA SRL, București, 1995
9. Claudia Gilia, Manual de drept co nstituțional și instituții politice – sistemul constituțional
românesc, Editura Hamangiu, București, 2010
10. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a V -a revizuită și
completată, Editura Lumina Lex, București, 2007
11. Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice – sistemul constituțional
românesc, Vol. II, Ediția revizuită și adăugată, Editura Lumina Lex, București, 2002
12. Cristian Ionescu, Constituția României comentată și adnotată – cu dezbateri parlamentare
și jurisprudențe Curții Constituționale, Titlul III, Capitolul I, Parlamentul, Editura
Universul Juridic, București, 2010
13. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția a
12-a, Vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2 006

75
14. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, Flavius A. Baias, Viorel
Mihai Ciobanu, Valerian Cioclei, Ioan Condor, Anastasiu Crișu, Ștefan Deaconu, Andrei
Popescu, Sorin Popescu, Bianca Selejean -Guțan, Milena Tomescu, Verginia Verdinaș,
Ioan Vida, Cristian Zamșa, Constituția României – comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, București, 2008
15. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Ștefan Deaconu, Dumitru Big, Mihaela Ciochină, silviu
Gabriel Barbu, Elena Barbu, Nicolae Pavel, Răspunderea în dreptul constituțional , Editura
C.H. Beck, București, 2007
16. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
București, 1999
17. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
București, 2005
18. Paul Negule scu, George Alexianu, Tratat de drept public, Editura Casa școalelor,
București, 1942
19. Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura
Dalloz, Paris, 1990
20. Simina Tănăsescu, Ioan Muraru, Drept constituțional și institu ții politice – Ediția a X -a –
revizuită și completată, Editura Lumina Lex, București, 2002
21. Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice – în dreptul român și în dreptul
comparat, Editura Universul Juridic, 2014

II. ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
–

III. JURISPRUDENȚĂ
1. Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1994, Regia autonomă –
Monitorul Oficial, București, 1995, punctul 44, p. 111
2. Curtea Constituțională, Decizii de constatare a neconstituționalitatea 1992 -1996,
Editura Militară, București, 1999
3. Comisia Juridică de numiri, disciplinare, imunități și validări, nr. XXIII, 990/20
decembrie 2000

76
IV. LEGISLAȚIE
1. Constituția României adoptată în 1991 și revizuită în 2003, republicată în Monitorul
Oficial al Româ niei nr. 767 din 31 octombrie 2003
2. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției, publicat în Monitorul Oficia l al României nr. 279 din 21 aprilie
2003
3. Legea nr. 35/2008 (legea votului uninominal) pentru alegerea Camerei Deputaților și al
Senatului și pentru modificarea și complementarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităților administrației publice locale și a Legii administrației publice locale nr.
215/2001 și al Legii nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 196 din 13 martie 2008
4. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 852 din 20 decembrie 2010
5. Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicat în Monitorul
Oficial al României Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016

V. SITE -URI
1. https://dexonline.net/definitie -statut
2. http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act3_1&par1=0#t0c1s0sb0a1
3. http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=3#t3c1s2sba71
4. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=regcd1_4#s44
5. https://www.senat.ro/pagini/reg_sen/Reg_Senat_Noiembrie2018/REGULAM ENTUL_SE
NATULUI_Rrepublicare_Nov_2018.htm#Cap4
6. https://www.senat.ro/index.aspx?Sel=00479de4 -5546 -46f0-8572 -47f0edf75453
7. https://legeaz.net/noul -cod-civil/art -2009 -notiune -dispozitii -comune -contractul -de-mandat
8. https://dexonline.ro/definitie/incompatibilitate
9. https://legestart.ro/raspunderea -juridica/

VI. DIVERSE/ALTE SURSE (dicționare)
1. Enciclopedia României, Vol. I, București, 1938

77
ANEXE

ANEXA NR. 1 FORMULAR DECLARAȚIE DE AVERE125

DECLARAȚIE DE AVERE
Subsemnatul(a)…………………………………………………, având funcția
de………………………, la………………………………………………………….,
CNP……………………………………….,
domiciliul……………………………………………………………………………………………
………….., cunoscând prevederile art.292 Cod penal privind falsul în declarații, declar pe
propria răspundere că împreună cu familia1 dețin următoarele active și datorii:

I. BUNURI IMOBILE
1. Terenuri
Nota: se vor declara in clusiv cele aflate în alte țări
Adresa sau zona Categori
a* Anul
dobândi
rii Suprafaț
a Cota
parte Modul de
dobândire Titularul2

125 https://www.senat.ro/index.aspx?Sel=00479de4 -5546 -46f0-8572 -47f0edf75453 (Vizualizat la data de 16.06.2019)

78
* Categoriile indicate sunt: (1) agricol; (2) forestier; (3) intravilan; (4) luciu apă; (5) alte
categorii de terenuri extravilane, dacă se află în circuitul civil
2.Clădiri
Nota: se vor declara in clusiv cele aflate în alte țări
Adresa sau
zona Categoria* Anul
dobândirii Suprafața Cota
parte Modul de
dobândire Titularul2

* Categoriile indicate sunt: (1) apartament; (2) casă de locuit; (3) casă de vacanță; (4) s pații
comerciale / de producție

II. BUNURI MOBILE
1. Autovehicule / autoturisme, tractoare, mașini agricole, șalupe, iahturi și alte mijloace de
transport care sunt supuse înmatriculării, potrivit legii
Natura Marca Nr. bucăți Anul de
fabricație Modul de dobândire

2. Bunuri sub formă de metale prețioase, bijuterii, obiecte de artă și de cult, colecții de artă și
numismatică, obiecte care fac parte din patrimoniul cultural național sau universal sau altele
asemenea, a căror valoare însumată depășește 5.000 Euro
Nota: se vor menționa toate bunurile aflate în proprietate, indiferent dacă ele se află sau nu pe
teritoriul Românie i la momentul declarării

79
Descriere sumară Anul
dobândirii Valoare estimată

III. BUNURI MOBILE, A CĂROR VALOARE DEPĂȘEȘTE 3000 EUR FIECARE, ȘI
BUNURI IMOBILE ÎNSTRĂINATE ÎN ULTIMELE 12 LUNI
Natura bunului înstrăinat Data
înstrăinării Persoana către care s –
a înstrăinat Forma
înstrăinării Valoarea

IV. ACTIVE FINANCIARE
1. Conturi și depozite bancare, fonduri de investiții, forme echivalente de economisire și
investire, inclusiv cardurile de credit, dacă valoarea însumată a tuturor acestora depășește 5.000
Euro
Nota: se vor declara inclusiv cele aflate în bănci sau instit uții financiare din străinătate

Instituția care administrează și adresa
acesteia Tipul* Valuta Deschis în
anul Sold / valoare la
zi

* Categoriile indicate sunt: (1) Cont curent sau echivalente (inclusiv card); (2) Depozit bancar
sau echivalente; (3) Fonduri de investiții sau echivalente, inclusiv fonduri private de pensii sau
alte sisteme cu acumulare (se vor declara cele aferente anului fiscal anterior)

80
2. Plasamente, investiții directe și împrumuturi acordate, dacă valoarea de piață însumată a
tuturor acestora depășește 5.000 Euro
Nota: se vor declara inclusiv investițiile și participările în străinătate

Emitent titlu / societatea în care persoana este
acționar sau asociat / beneficiar de împrumut Tipul* Număr de
titluri / cota de
participare Valoare totală la
zi

* Categoriile indicate sunt: (1) Hârtii de valoare deținute (titluri de stat, certificate, obligațiuni);
(2) Acțiuni sau părți sociale în societăți comerciale; (3) Împrumuturi acordate în nume personal

3. Alte active producătoare de venituri nete, care însumate depășesc echivalentul a 5.000 Euro pe
an:
Nota: se vor declara inclusiv cele aflate în străinătate
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
…………………………………

V. DATORII
Debite , ipoteci, garanții emise în beneficiul u nui terț, bunuri achiziționate în sistem leasing și alte
asemenea bunuri, dacă valoarea însumată a tuturor acestora depășește 5.000 Euro

81
Nota: se vor declara inclusiv pasivele fina nciare acumulate în străinătate
Creditor Contractat în
anul Scadent la Valoare

VI. Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit sau subvenționate față de valoarea de piață, din
partea unor persoane, organizații, societăți comerciale, regii autonome, companii/societăți
naționale sau instituții publice românești sau străine, inclusiv burse, credite, garanții, decontări de
cheltuieli, altele decât cele ale angajatorului, a căror valoare individuală depășește 500 Euro*

CINE A REALIZAT
VENITUL SURSA
VENITULUI:
NUME, ADRESĂ SERVICIUL
PRESTAT /
OBIECTUL
GENERATOR DE
VENIT VENIT ANUAL
ÎNCASAT
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
1.3. Copii
….
* Se exceptează de la declarare cadourile și tratațiile uzuale primite din pa rtea rudelor de gradul
I și II.

82
VII. Venituri ale declarantului și ale membrilor săi de familie, realizate în ultimul an fiscal
încheiat (potrivit art. 41 din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, cu modificările și completările
ulterioare)
Nota: se vor declara inclusiv veniturile provenite din străinăta te

CINE A
REALIZAT
VENITUL SURSA VENITULUI:
NUME, ADRESĂ SERVICIUL
PRESTAT /
OBIECTUL
GENERATOR DE
VENIT VENIT ANUAL
ÎNCASAT
1. Venituri din salarii
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
1.3. Copii
….
2. Venituri din activități independente
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
3. Venituri din cedarea folosinței bunurilor
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție, etc.
….
4. Venituri din investiții
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
5. Venituri din pensii
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
6. Venituri din activități agricole
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
7. Venituri din premii și jocuri de noroc
1.1. Titular

83
….
1.2. Soț/soție
….
1.3. Copii
….

CINE A REALIZAT
VENITUL SURSA VENITULUI:
NUME, ADRESĂ SERVICIUL
PRESTAT /
OBIECTUL
GENERATOR DE
VENIT VENIT ANUAL
ÎNCASAT
8. Venituri din alte surse
1.1. Titular
….
1.2. Soț/soție
….
1.3. Copii
….

1Prin familie se înțelege soțul/soția și copii aflați în întreținerea acestora.
2La “titular” se menționează, în cazul bunurilor proprii, numele proprietarului
(titularul, soțul/soția, copilul), iar în cazul bunurilor în coproprietate, c ota-parte și numele
coproprietarilor.
Prezenta declarație constituie act public și răspund, potrivit legii penale, pentru
inexactitatea sau caracterul incomplet al datelor menționate.

Data completării: Semnătura:

84
ANEXA NR. 2 FORMULAR DECLARAȚIE DE INTERESE126

Nr………./……………………

DECLARAȚIE DE INTERESE

Subsemnatul(a)…………………………………………………, având funcția
de………………………, la………………………………………………………….,
CNP………………………………………., domiciliat
în………………………………………………………………………………………………,
cunoscând prevederile art. 292 Cod penal privind falsul în declarații, declar pe pr opria
răspundere:

1. Asociat sau acționar la societăți comerciale, companii/societăți naționale, instituții de credit, grupuri de
interes economic, precum și membru în asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale:

Unitatea
Denumire și Adre să CALITATEA
DEȚINUTĂ Nr. de părți
sociale sau de
acțiuni Valoare
a totală
a
părților
sociale
și/sau a

126 https://www.senat.ro/index.aspx?Sel=00479de4 -5546 -46f0-8572 -47f0edf75453 (Vizualizat la data de 16 .06.2019)

85
acțiunil
or
1.1….

2. Calitatea de membru în organele de conducere, administrare și control ale societăților comerciale, ale
regiilor autonome, ale companiilor/societăți naționale, ale instituțiilor de credit, ale grupurilor de interes
economic, ale asociațiilor sau fundațiilor sau ale altor organizații neguvernamentale

Unitatea
Denumire și Adresă CALITATEA
DEȚINUTĂ Valoarea beneficii lor
2.1….

3. Calitatea de membru în cadrul asociațiilor profesionale și/sau sindicale

3.1….

4. Calitatea de membru în organele de conducere, administrare și control, retribuite sau neretribuite,
deținute în cadrul partidelor politice, funcția deținută și denumirea partidului politic

4.1….

5. Contracte, inclusiv cele de asistență juridică, consultanță juridică, consultanță și civile, obținute ori aflate
în derulare în timpul exercitării funcțiilor, mandatelor sau demnităților pu blice finanțate de la bugetul de
stat, local și din fonduri externe ori încheiate cu societăți comerciale cu capital de stat sau unde statul este
acționar majoritar/minoritar:
5.1 Beneficiarul de
contract
Nume, Prenume/Denumire
și adresă Instituția
contra ctant
ă:
Denumire
și adresă Procedura
prin care a
fost
încredințat
contractul Tipul
contractulu
i Data
încheierii
contractulu
i Durata
contractulu
i Val
oare
a
total
ă a
cont
ract
ului
Titular
…………………..
Soț/soție
…………………..
Rude de gradul 11) ale
titularului
…………………..
Societăți comerciale/
Persoana fizică autorizată/
Asociații
familiale/Cabinete

86
individuale, cabinete
asociate, societăți civile
profesionale sau societăți
civile profesionale cu
răspundere limitată care
desfășoară profesia de
avocat/
Organizații non –
guvernamentale/
Fundații/Asociații 2)

1) Prin rude de gradul I se înțelege părinți pe linie ascendentă și copii pe linie descendentă.
2)Se vor declara numele, denumirea și adresa beneficiarului de contract unde, prin calitatea
deținută, titularul, soțul/soția și rudele de gradul I obțin contracte, așa cum sunt definite la pct.
5. Nu se declară contractele societăților comerciale pe acțiuni la care declarantul împreună cu
soțul/soția și rudele de gra dul I dețin mai puțin de 5% din capitalul social al societății,
indiferent de modul de dobândire a acțiunilor.

Prezenta declarație constituie act public și răspund, potrivit legii penale, pentru inexactitatea sau
caracterul incomplet al datelor mențion ate.

Data completării: Semnătura: