SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Îndrumător științific , Lect. univ. dr. Gabriela Popescu Absolvent, Verga Oana Cristina GALAȚI… [612263]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific ,
Lect. univ. dr. Gabriela Popescu

Absolvent: [anonimizat] 2018

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ
PRINCIPIILE ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI DIN PERSPECTIVA
CONSTITUȚIONALĂ

Îndrumător științific,
Lect. univ. dr. Gabriela Popescu

Absolvent: [anonimizat] 2018

PRINCIPIILE ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI DIN PERSPECTIVA CONSTITUȚIONALĂ
CUPRINS
CAPITOLUL 1. Conceptul dreptului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 1
1.1 INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 1
1.1.1. Noțiunea dreptului – Sensurile termenului ”drept” ………………………….. ……………………… 1
1.1.2. Etimologia termenului ”drept” ………………………….. ………………………….. ……………………. 2
1.2. ISTORIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..2
1.2.1. Dreptul geto -dac ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 2
1.2.2. Dreptul în Dacia romană ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 4
1.2.3. Dreptul în perioada destrămării orânduirii feudale ………………………….. ………………………….. 8
1.2.4. Începutul modernizării dreptului ………………………….. ………………………….. ………………………. 9
1.2.5. Evoluția dreptului în perioada regalității. Modernizarea le gislației ………………………….. …. 12
CAPITOLUL 2. Principiile dreptului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 16
2.1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ………………………….. …………… 16
2.1.1. Concept. Origini. Importanță ………………………….. ………………………….. …………………………. 16
2.1.2. Delimitări ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 18
2.1.3. Clasificarea principiilor dreptului ………………………….. ………………………….. ………………….. 19
2.1.4. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului ………………………….. …………………. 20
2.2. PREZENTAREA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ……………………… 21
2.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului (principiul legalității) ……….. 21
2.2.2. Principiul libertății și egalității ………………………….. ………………………….. ………………………. 21
2.2.3. Principiul responsabilității ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 24
2.2.4. Principiul dreptății, al echității și justiției ………………………….. ………………………….. ……….. 25
2.3. PRINCIPIILE RAMURILOR DE DREPT ………………………….. ………………………….. ……………. 27
2.3.1. Pri ncipiile dreptului civil român ………………………….. ………………………….. …………………….. 27
2.3.2. Principiile dreptului penal român ………………………….. ………………………….. …………………… 27
2.3.3. Principiile dreptului procesual penal român ………………………….. ………………………….. …….. 28
2.3.4. Principiile dreptului familiei ………………………….. ………………………….. …………………………. 29
2.3.5. Principiile dreptului comunitar ………………………….. ………………………….. ………………………. 30
2.3.6. Principiile dreptului internațional ………………………….. ………………………….. …………………… 30
CAPITOLUL 3. Funcțiile dreptului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 35
3.1. NOȚIUNEA FUNCȚIILOR DREPTULUI ………………………….. ………………………….. …………… 35
3.2. PREZENTAREA ANALITICĂ A FUNCȚIILOR DREPTULUI ………………………….. …………. 37
3.3. CONSIDERAȚII PRIVIND FUNCȚIILE UNOR RAMURI ALE DREPTULUI ……………….. 41

CAPITOLUL 4. Principiile guvernatoare ale relației drept european – dreptul statelor membre ……43
4.1. PRINCIPII DE DREPT EUROPEAN………………………………………………… ..…….43
4.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE APLICABILE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A
STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EURO PENE ȘI ÎN SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL
UNIUNII EUROPENE………………………………………………………………………………..44
4.2.1. Principiul legalității acțiunii autorităților administrației publice ………………………..45
4.2.2. Principiul egalității persoanelor în relația cu autoritățile administrației publice…………46
4.2.3. Principiul imparțialității acțiunii administrației publice…………………………………48
4.2.4. Principiul proporționalității acțiunii administrației publice………………………………48
4.2.5. Termenul rezonabil de acțiune al administrației publice…………………………………49
4.2.6. Principiul respectării vieții intime, familiale și private de către autoritățile administrației
publice………………… ………………………………………………………………………………51
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………….53
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………54

ABREVIERI

alin. aline at (ul)
apud. citat după
art. articol
ed. editura
ibidem același autor, același loc
idem același autor
lit. litera
nr. numărul
O.N.U. Organizația Națiunilor Unite
op. cit. opera citată
p. / pp. pagină, pagini
UE Uniunea Europeană
vol. volumul

ARGUMENT

Pentru realizarea lucrării de licență, intitulată „Principiile și funcțiile dreptului din
perspective constituțională”, mi-am propus să abordez o temă de interes interdisciplinar,
valențele principiilor implicând abordări din perspectiva filosofiei și filosofiei dreptului.
Prezenta lucrare este gândită ca un studiu multidisciplinar ce îmbină elemente de
teoria generală a dreptului, cu elemente de drept comparat și de dreptul Uniunii Europene.
Lucrarea este elaborată consecvent și consecutiv, fiind structurată în patru capitole,
comp use la rândul lor din mai multe subcapitole la care se adaugă considerații introductive și
considerații finale.
Scopul trasat se dimensionează într -un șir de obiective propuse, așadar, Capitolul 1
debutează cu definirea termenului „drept”, prezentarea originii acestuia și analiza istoriei de
formare a dreptului.
Capitolul 2 continuă cu definirea noțiunii de princi pii ale dreptului și stabilirea
semnelor definitorii ale principiilor dreptului; cercetarea originii principiilor dreptului și
stabilirea fundamentului principiilor; corelarea principiilor dreptului cu aforisme, maxime,
axiome juridice latine; numirea, int erpretarea, enunțarea principiului libertății, justiției,
egalității și responsabilității; ierarhizarea principiilor unor diferite ramuri de drept.
Capitolul 3 tratează conturarea funcțiilor de drept caracteristice ordinii juridice și
clasificarea funcții lor dreptului.
În Capitolul 4 am analizat trăsăturile dreptului european și am cercetat tipologiile
dreptului din perspectiva dreptului comparat.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei studiate în vederea
realizării tezei.
Motto: „ Drept este ca ceea ce e drept să fie urmat, necesar este ca ceea ce e mai
puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este
tiranică ”. (Blaise Pascal)

1
CAPITOLUL 1. Conceptul dreptului
1.1 INTRODUCERE

1.1.1. Noțiunea dreptului – Sensurile termenului ”drept”
Termenul ”drept” poate fi înțeles în două sensuri, care acoperă două realități distincte. În
limbajul filosofic care s -a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel și Platon sau
Thoma d` Aquino, dreptul este conceput în sensul de justețe, echitate. În acest sens, prin drept
înțelegem îndatorirea de a da sau a recunoaște fiecăruia ceea ce îi aparți ne sau i se cuvine.
Cât privește sensul juridic al termenului și aici va trebui să facem o distincție și să
deosebim dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor și
colectivitățilo r în cadrul vieții sociale, în anumite cazuri chiar prin forța de constrângere a
statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecților participanți la un raport juridic concret,
respectiv ceea ce pot să pretindă ei de la ceilalți subiecți de drept în c adrul unui raport juridic1.
Sensul cel mai răspândit al termenului ”drept” este cel de drept obiectiv. Din această
cauză, ori de câte ori se folosește expresia ”drept” fără un alt atribut se înțelege dreptul în
sensul lui obiectiv.
Dreptul obiectiv, priv it ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să reglementeze
viața oamenilor grupați în societate. Și dreptul obiectiv, la rândul lui, poate fi privit sub un
dublu aspect: ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), ca re
reprezintă aspectul static al dreptului și care presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea
formelor sub care se prezintă regulile de drept – pe de o parte, iar, pe de altă parte, formele
prin care se realizează dreptul precum și autoritățile (orga nele de stat) care sunt competente să
utilizeze aceste forme și care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române , dreptul este definit ca „totalitatea
regulilor și normelor juridice care reglementează condu ita oamenilor în relațiile sociale, într -o
colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului”2.

1 Gheorghe Boboș, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, Teoria generală a statului și dreptului, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2010, p. 16
2 Gheorghe Boboș, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, op.cit., p. 17

2
1.1.2. Etimologia termenului ”drept”
Etimologia cuvântului ”drept” pornește din limba latină, de la latinescul directum, cu
sensul de „conform cu regula” răspândit apoi în diverse limbi europene (droit în franceză,
diritto în italiană , derecho în spaniolă ; în alte limbi, are alte etimologii: right sau law în
engleză, recht în germană, pravo în rusă ș.a.)3.

1.2. ISTORIC
1.2.1. Dreptul geto -dac
În vremea regatului condus de Burebista și Decebal, cultura, arta, religia și cunoștințele
practice se dezvoltă în diversitatea și complexitatea lor, ajutate fiind de normarea relațiilor
sociale, de existența unor regu li cu caracter imperativ, de valabilitate generală. Aceste norme
au un caracter juridic, sunt obligatorii și sunt urmate de sancțiuni impuse de stat. Pe lângă ele
coexistă o multitudine de obiceiuri și tradiții din epoca dominației militare4.
Pe lân gă dreptul nescris, se presupune că există și un sistem de legi de autoritate statală,
mai ales că ele sunt menționate de istoricii Strabon și Iordanes, ca fiind elaborate de
Burebista, ba, mai mult, că acestea se pretindeau a fi de proveniență divină. Por uncile regelui
erau, de asemenea, considerate legi obligatorii, fiind sancționate cu puterea autorității de stat.
Instituțiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea, familia,
precum și normele penale care le apăreau. Existe nța marii proprietăți latifundiare, a marilor
proprietăți de vite și sclavi este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe piețele
imperiului roman, ceea ce demonstrează aservirea unei largi părți a populației.
Un alt tip de proprietate cu noscut este acela al obștilor teritoriale libere, care aveau în
stăpânire pământuri, vite, păduri. Poetul Horațiu ne descrie recoltele obșești de pe glia „cea
făr`de hat”. Pământul obștii era împărțit în loturi, atribuit familiilor pe timp de an, urmând să
se realizeze o redistribuire a acestora în anul următor prin tragere la sorți.
Familia dacică era monogamă. Atât Herodot, cât și Ovidiu, mai târziu, afirmă că
monogamia era o regulă păzită cu deosibită severitate. Femeia este cumpărată de la părinți în
scopul căsătoriei, probabil cu un preț fictiv, dar ea avea întotdeauna o zestre care dovedea
poziția socială, bunăstarea și diferențierea între familii. Virtutea femeii era considerată sacră,
din acest punct de vedere existând certe legături de familie într e tată și fiii săi.

3 Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului I -II, Ed. All Beck, București, 2003, p. 24
4 Ioan Chi ș, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 28

3
Deși existau cu certitudine reguli privitoare la comerț, acestea nu s -au păstrat. În
domeniul apărării proprietății și vieții, exista sistemul răzbunării private, care a fost înlocuit
treptat cu atribuții ale statului5.
Judecarea faptelor penale cădea în sarcina regelui sau a marelui preot, dar uneori aceste
două funcții erau cumulate, astfel că regele judeca toate cauzele. Este de asemenea cunoscut
faptul că judecata era însoțită de un ceremonial, atât laic, cât și religios.
Înche ierea tratatelor și convențiilor între state se făcea în prezența unor soli și
reprezentanți ai regalității, iar ca o chezășie a îndeplinirii obligațiilor exista obiceiul alianțelor
matrimoniale dintre familiile regale anagajate în tratative6.
În fruntea statului era regele, reprezentând puterea supremă. El guverna țara cu ajutorul
unui sfat de nobili, de obicei oamenii săi de încredere și comandanți de armate. În împrejurimi
excepționale cerea sfatul marelui preot. Instituția regalității era ereditară, da r se baza și pe
principiul electivității. Inscripția lui Acornion din Dionysopolis ne indică faptul că înainte de
Burebista a fost rege tatăl său, deci se aplica prinicipiul eredității. Decebal a fost ales rege ca
urmare a înlocuirii lui Duros, deci s -a aplicat principiul electivității.
Istoricul Dio Crisostom ne spune că dacii alegeau pe rege și pe preoți (reges et
sacerdotes) din rândul nobililor (tarabostes). Nu exista, în aplicarea succesiunii, dreptul de
primo -genitură, ceea ce a dus mereu la lupte in terne, conducerea statului fiind disputată de
urmași. Monarhia dacică, pe timpul celor două secole de existență, și -a dobândit o identitate
proprie prin aceea că regele era și vârful nobilimii și conducătorul militar suprem, uneori chiar
autoritatea religi oasă cea mai înaltă. Deceneu și Comosycus au fost și rege, și mari preoți.
Burebista și Decebal au deținut puterea regală, iar Deceneu și Vesinas, conducerea religoasă.
Autoritatea centrală avea stabilitate și continuitate în timp, funcționând și în inter esul
regelui. Sfatul regelui era format din dregători cu funcții pe plan militar, religios, extern sau
intern, cu ierarhie bine conturată. Se știe că Acornion la curtea regelui Burebista era la „cea
dintâi și cea mai mare cinste”, apoi că marele preot era apropiatul regelui, chiar locțiitor al său
sau în funcție de vicerege. Acreditarea ideii originii divine a legilor era în interesul regalității.
Întrucât exista concepția că preoții pot să interpreteze voința zeilor, s -a încetățenit și rolul lor
de judecăt ori, prin aceasta realizându -se un sistem de drept geto -dac. Administrația locală
avea o importanță deosebită în Dacia. Multitudinea de orașe, existența a sute și mii de sate
făcea necesară existența unei rețele de drumuri de legătură, sisteme de comunicaț ie și de
colectare a veniturilor. Din acest punct de vedere, importantă ni se pare evocarea istoricului

5 apud. Ovidiu, Tristele, V, 7, 10, pp. 43 -44 – apud. Ioan Chiș, Istoria statului și dreptului românesc, Ed.
Universul Juridic, București, 2012, p. 29
6 Ioan Chiș, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 29

4
Suidas, care afirma că înaintea ocupării Daciei de către romani existau o seamă de funcționari
„unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui, erau îndreptățiți la paza
cetăților”. Separarea atribuțiunilor administrative de cele militare era o consecință a necesității
acoperirii întregului teritoriu cu forțele de control ale statului, iar împărțirea populației în
unități admini strative realiza controlul mai facil al marilor latifundii și al obștilor sătești.
Existența statului dac era asigurată și de funcționarea unei armate capabile să -i apere
granițele și existența, precum și să se impună ca un factor de putere în tratativele cu alte state
și imperii vecine. Cei 200.000 de oșteni ai armatei dace de pe timpul regelui Burebista au
păstrat unitatea și independența statului aproape două secole7.
Armata era formată numai din luptători, dacii nu plecau ca nomazii la luptă cu întreg
neamul – femei, copii, bătrâni. Ei erau luptători de un curaj extrem, necunoscând frica de
moarte. Armata era formată din cavalerie și infanterie, armele fiind topoarele, lăncile, sulițele,
praștii cu pietre sau plumb. Erau cunoscute și armele de luptă ca berbecele și balista. Drapelul
dacilor era sub formă de balaur cu cap de lup din metal – aramă sau bronz – care avea un
dispozitiv ce scotea un șuierat pe timpul când bătea vântul8.

1.2.2. Dreptul în Dacia romană
Este cunoscut că în Dacia exista, încă înainte de cucerirea romană, un sistem de drept
local nescris, care reglementa complexa viață economico -socială, raporturile dintre locuitori și
chiar dintre state9.
Imperiul roman și -a adus în Dacia nu doar armatele, administrația și sistemul finan ciar,
ci și dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându -se principiul că
se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
Ca urmare a conviețuirii paralele a două sisteme de drept, cu timpul acestea au intra t
inevitabil în contact, au împrumutat elementele pozitive, apărând astfel un drept nou daco –
roman.
În perioada de început, când amintirea conflictelor era vie în conștiința locuitorilor,
romanii și dacii înclinau să -și respecte normele, religiile și tradițiile, mai ales că existau
raporturi de la învingători la învinși, de la stăpâni la dominanți.
Statutele claselor sociale în această perioadă erau clare, normele de drept aveau un
caracter ferm, fiecărei categorii sau persoane i se atribuia setul de r eguli corespunzător. Cu
timpul, apropierea dintre romani și daci s -a făcut în limitele conviețuirii normale, populația a

7 apud. C. Daicoviciu, Istoria României, vol. I, București, 1960 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p. 27
8 Ioan Chiș, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 27
9 Emil Cernea, Emil Molcuț, Istori a statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 33

5
început să folosească limba latină ca limbă oficială, iar regulile de drept au început să fie
folosite în comun10.
În primii ani, cetăț enii romani își făceau un crez din folosirea exclusivă a dreptului
quiritar, chiar dacă era rigid, cu multe formule solemne și simboluri, și exclusivist categoriei
lor. În virtutea lui ius civile , cetățenii aveau toate drepturile politice și civile. Ei se bucurau de
jus comercii sau comercium, în virtutea căruia încheiau acte juridice de comerț, schimb și
transfer de proprietate conform dreptului roman.
Căsătoriile se încheiau cu folosirea solemnităților instituite de conubium sau jus conubii,
care le gara nta transferul cetățeniei urmașilor lor ca în metropola romană. Ostașii legiunilor,
veteranii și ceilalți cetățeni doritori să facă parte din numeroasele legiuni sau garnizoane
militare din Dacia își reglementau viața după ius militie, adevărat cod al onoa rei și demnității
militare, ce cuprindea reguli privind întreaga viață ostășească.
Dreptul de a alege, cu toate regulile privind modul cum se realiza alegerea unor cetățeni
în funcțiile de conducere ale statului, era reglementat de jus suffragii.
Un drep t special se referea la dreptul de a candida și de a fi ales într -o magistratură, un
drept al onoarei numit jus honorum.
Aceste reguli romane nu puteau să fie folosite decât cu cetățenii romani, existând din
acest punct de vedere o segregare față de între aga populație, indiferent de condiția de bogat
sau sărac, liber sau sclav. Chiar și latinii locuitori ai municipiilor, întemeietorii de pagi și vici,
sau chiar locuitori ai coloniilor, nu aveau drepturile cetățenilor romani. Ei foloseau regulile
dreptului comercial, jus comercii. Pentru încheierea actelor necesare, latinii se bucurau de o
ficțiune juridică, „latinii fictivi”, în baza căreia încheiau acte de drept civil.
Peregrinii, majoritatea populației dace din provincie, precum și străinii care nu erau
cetățeni sau latini foloseau la încheierea actelor juridice jus gentium. Dintre peregrini, cei care
luptaseră direct împotriva romanilor sau care erau locuitori din cetățile dace distruse de
romani ca urmare a opoziției în război erau numiți peregrini dedic tici, aveau o condiție socială
umilă, nu puteau să călătorească la Roma, nu puteau deveni cetățeni. Actele juridice încheiate
de aceștia se realizau în formă și conținut potrivit cutumei locale.
Dacă fiecare categorie socială avea posibilitatea să folosea scă un anumit tip de drept în
relațiile dintre membrii săi, trebuia să se rezolve și problema reglementării raporturilor
juridice între locuitorii cu statut juridic diferit. Jus gentium era mai evoluat, era eliberat de
formele solemne ale dreptului civil, considerând ca element principal în realizarea raporturilor
juridice manifestarea de voință a părților. Fizionomia suplă a dreptului ginților a dus la

10 apud. V. Pârvan, Începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p. 41

6
folosirea sa în schimburile de mărfuri, în comerț sau în relațiile familiale, unde existau
probleme de că sătorie sau filiație între locuitori cu statute sociale diferite.
Cu timpul, pe parcursul estompării conflictelor dintre daci și romani, în procesul
conviețuirii comune, conviețuire din care au apărut interese provinciale comune, familii mixte
de romani ș i daci, legături de rudenie și filiație, raporturi economice strânse, cu interese
concrete, care trebuiau rezolvate într -un mod rapid și comod, s -a folosit atât dreptul civil, cât
și dreptul ginților, cutumele și dreptul local. Folosirea unui amalgam de re glementări într -un
timp de peste 170 de ani a dus la crearea în Dacia a unui sistem de drept nou, daco -roman11.
Instituțiile juridice, normele de drept și normele tradiționale care se aplicau în obștile
sătești, generalizate cu timpul în cadrul uniunilor de obști, în cadrul cnezatelor, voievodatelor
și țărilor, au ajuns să fie considerate ca obligatorii și să fie impuse prin autoritatea aparatului
politic, devenind cu adevărat norme juridice.
Legea țării are la români înțelesul de lege a pământului, nescris ă, derivând din latinescul
”religio”, adică legătura ce se face prin credință și conștiință, regulă respectată de bunăvoie.
Diferența dintre „legea țării” și lex la romani era aceea că legile romane erau scrise ( legere = a
citi) și erau impuse prin puterea statului. La romani normele nescrise erau denumite mos
(obicei), de unde derivă și la români termenul de strămoș, sau de moșie, de unde și legea
strămoșească.
Legea scrisă apare la români odată cu apariția pravilelor – coduri de legi scrise – în
secolul a l XVII -lea, legile nescrise începând să fie numite „obicei” sau „legea pământului”.
Tot înțeles de lege o are și legea creștină, care apare ca normă religioasă de origine
divină, fiind numită și „Legea Dumnezeiască” sau „Legea lui Dumnezeu”. „Legile lui
Dumnezeu” sunt înscrise în monocanoanele bisericii ortodoxe, cuprind reguli și norme
valabile pentru reglementarea activităților clasei preoțești și călugărilor, dar în aceeași măsură
se aplicau și mirenilor.
Legea țării, în sensul de drept aplicabil într -o formațiune politică numită „țară”, nu diferă
de la o zonă geografică la alta, chiar dacă țările se numesc în funcție de diferite criterii. Limba
comună, etnia română, legăturile economice și culturale, tradițiile și aspirațiile fac ca întregul
ansamblu de norme din legile țării să fie unitar. Fiind norme ale unor populații deja
statornicite de sute de ani pe același teritoriu, legea țării a primit serioase caracteristici de
drept imobiliar, față de dreptul popoarelor migratoare, care avea un caracter perso nal.
Populațiile românești fiind fixate mai ales în obști sătești, cu principală activitate de
exploatare a pământului, toate regulile se referă la modul de rezolvare a problemelor și
diferendelor ce apar în legătură cu pământul.

11 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., pp. 41 -43

7
Normele juridice ce regle mentau modul de constituire a cnezatelor și voievodatelor
reprezintă caracterul original al dreptului românesc față de dreptul feudal al altor popoare.
Desigur că legea țării a fost influențată, la fel ca orice sistem de drept, de alte sisteme cu
care a venit în contact. Influențele mai evidente sunt cu privire la terminologie, unele instituții
primind o denumire nouă, deși conținutul exista din perioade anterioare.
Este foarte normal ca unele instituții românești cu un conținut originar și care au evoluat
în timp să primească, în contact cu limba și dreptul altor popoare, denumiri noi. Un exemplu
este oferit de dreptul de protimis, dreptul român de precu mpărare, dar și de răscumpărare, care
stabilea un drept de întâietate sau de preferință la vânzarea -cumpărarea terenurilor. Regula
aceasta românească ce împiedeca ieșirea unui teren din stăpânirea unui neam, mai înainte ca
rudele sau magieșii să -și exercit e dreptul de precumpărare, s -a extins în dreptul românesc și
asupra altor institutuții, cum sunt: donațiile, schimburile, ipotecile, constituirile de zestre.
Deși cu nume bizantin, denumirea dreptului de protimis are trăsături diferite de legea
țării, înd everând în mod clar existența unor deosebiri între dreptul bizantin și dreptul român.
În dreptul românesc, desigur, au fost elemente de împrumut, instituții juridice existente la
popoarele migratoare, în special slave, care ne -au adus instituții și obicei uri noi, cum sunt:
frăția de cruce, comunitatea de familie, cojurătorii, inegalitatea descendenților la moștenire,
modul de alegere și regula eredității la stabilirea cneazului, voievodului și a domnului țării,
organizarea boierilor și a administrației. To ate aceste instituții de drept au fost împrumutate de
la slavi, dar conținutul lor a fost îmbogățit, devenind insituții juridice românești.
Dreptul penal, cu practicile sale, ca râzbunarea privată, împăcarea părților, jurământul cu
brazda, obiceiul răpiri i fetelor și femeilor, frăția de moșie, instituția cojuratorilor au un
conținut românesc cu totul deosebit de al slavilor.
Dimitrie Cantemir, analizând receptarea dreptului romano -bizantin, a ajuns la concluzia
că acesta a fost un instrument al domnitoril or pentru organizarea statului, necesar pentru
întărirea autorității domnești, dar acest drept a apărut ca un al doilea sistem de drept, dreptul
scris, pe lângă cel existent, ius non scriptum , care reglementa problemele locale și
provinciale12.
Pe lângă te rminologia legii țării, apare în vechiul drept românesc noțiunea de dreptate.
Dacă legea exprima ideea de drept și justiție, dreptatea reprezintă ideea de echitate, de bine
public. În dreptul feudal românesc, judecarea după „lege și dreptate” reprezintă at ât o
modalitate de stabilire a raporturilor corecte de drept între părți, dar și realizarea unui bine
public. Unul dintre primele acte cunoscute în acest sens este acela al împăratului Alexios I al

12 apud. D. Cantemir, Descriptio Moldavie, Ed. Academiei Române, 1872, Pars secunda – apud. Ioan Chiș,
op.cit, p. 97

8
Bizanțului, dat în 1094, care prevedea că vlahii din sudul Dunării vor fi judecați pentru plata
datorată în schimbul pășunilor folosite de numeroasele lor turme „după lege și dreptate”.
Această formulă, ce nu este doar stilistică, desemnează în întreaga epocă feudală folosirea
legii țării și dreptății, sistem de drept și sistem de echitate socială, bine public.
Acest sistem, aplicat de instituția „oamenilor buni și bătrâni”, arată rădăcinile deosebit de
adânci ale sistemului de drept românesc în moștenirea daco -romană și unele influențe ale
dogmaticii creștin -ortodoxe bizantine13.

1.2.3. Dreptul în perioada destrămării orânduirii feudale
Principalele categorii de acte juridice folosite în perioada destrămării orânduirii feudale
sunt:
 pravili de temelie – ce sunt constuituite din legi de organizare sau constituții întărite de
domn, care s -au aplicat efectiv sau au rămas în stare de proiecte;
 Coduri – ce cuprind ramuri de drept, sau coduri specializate pe câte un domeniu;
 manuale de drept – ce conțin materiale valabile pentru aplicare, codu ri generale sau
private;
 culegeri de obiceiuri și hotărâri – aplicate de Divan, unele dintre acestea fiind întărite
de domnitor și care au circulat ca legi scrise;
 hrisoave simple sau hrisoave domnești.
Printre principalele izvoare documentare privind orga nizarea și funcționarea statului,
putem aminti următoarele:
 Constituția elaborată pe timpul lui Constantin Mavrocordat, în anul 1741, care s -a
aplicat în ambele Principate;
 „Oblăduirea republicească aristo -democraticească” realizată în timpul domnitorului
Dimitrie Sturdza în Moldova, în 1802, dar care a rămas în proiect, nefiind urmată de
aplicare;
 Programul revoluției de la 1821 și mai ales, Proclamația, „Cererile poporului
românesc”;
 Programele revoluțiilor de la 1848 din toate cele trei țări române și ma i ales:
 Proclamația de la Izlaz, din 9/21 iunie 1848, și Proiectul de „Constituție” a lui M.
Kogălniceanu, din același an;
 Regulamentele organice din Țara Românească, din 1 iulie 1831, precum și din
Moldova, din 1 ianuarie 1832;

13 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., p. 95

9
 Actele Divanurilor ad -hoc din 1857, din ambele principate;
 Convenția din 2/18 august 1858 de la Paris, pentru organizarea constituțională a
principatelor.
Toate aceste acte de importanță deosebită pentru dezvoltarea sistemului de drept au avut
ca rezultat elaborarea unor adevărate coduri legislative generale și de ramură, care au dus la
modernizarea rapidă a dreptului românesc. Procesul de sinteză și selecționare a documentelor
elaborate a creat în Țara Românească, Moldova și Transilvania o seamă de coduri, care au
combinat reglemen tările interne cu experiența în legiferare a sud -estului european, precum și
francez și austriac14.

1.2.4. Începutul modernizării dreptului
Modernizarea dreptului începe în Țările Române din secolul al XVIII -lea, ca urmare a
tendinței generale de modernizare a întregii vieți sociale, economice și politice, în contextul
de modernizare a tuturor țărilor europene. În Țările Române, modernizarea d reptului are
interferențe deosebite cu formarea conștiinței naționale, emanciparea și eliberarea națională și
socială, afirmarea identității culturale, precum și cu lupta pentru independență politică și
unitate statală.
Modernizarea dreptului începe chiar cu opera lui Constantin Mavrocordat, „Constituția”15,
ce a avut rolul de a înnoi și moderniza tehnica dreptului, de a aduce valorile europene în
Țările Române. După anul 1774, programul și opera lui Alexandru Ipsilanti realizează o
reformă legislativă și j uridică, ce culminează cu codificarea dreptului. Codul Calimah,
recunoscut ca cel mai occidental text până la anul 1821, este o operă de modernizare a
tradițiilor juridice bizantine, precum și valoroficarea Obiceiului pământului și suprimarea
unor sisteme de drept anacronice feudale. Este tendința ce se va resimți mai târziu, ca opera
de legiferare să fie apanajul exclusiv al statului pe cale de a deveni stat național. Legiuirea
Caragea este ultimul cod general, după aceasta codurile urmând a se specializa, într-o amplă
activitate de modernizare, în coduri de ramură: civil, penal, comercial, militar, procedură
civilă și penală.
În această perioadă apare și limbajul juridic, precum și terminologia necesară definirii
exacte a instituțiilor, ce se perfecționea ză de la o lucrare la alta, de la un cod la altul.
O importanță deosebită o are învățământul juridic, elaborarea de proiecte personale,
manuale și culegeri în cadrul unor adevărate școli conduse pe timpul lui Alexandru Ipsilanti,

14 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., p. 195
15 Constituția Prințului Constantin Cordato, Prințul celor 2 Valahii și al Moldovei, 7 februarie 1740, Revista de
drept public nr. 1 , 1938, versiune în limba franceză

10
Alexandru Moruzi, Grigore Ghica sau mitropolitul Iacob al II -lea, de către profesori români
cu o înaltă pregătire, ca Șt. N. Craioveanu, Gh. Lazăr, C. Chrysokefalos. Cei mai mulțti dintre
profesorii de drept studiază la Paris sau la Viena, iar unii își iau doctoratul în drept, cum este
cazul profesorului Bogdan, care își ia un strălucit doctorat la Paris în anul 1802.
De la anul 1821 la 1931, modernizarea dreptului cunoaște o trecere de la Obiceiul
pământului și textele Bazicalelor la Codul Calimach. În această perioadă se editează proiectul
de constituție al „cărvunarilor” din anul 1822 și Criminaliceasca condică din anul 1826, care
sunt opere ce împrumută ideile constituționalismului englez și ale juristului penalist și
criminolog C. Becaria. Tot în această perioadă, profesorul Con stantin Moroiu este însărcinat
să întocmească, pentru prima dată, o lucrare vizionară de ansamblu asupra realităților din
închisorile și așezămintele de dețineri românești.
Între anii 1831 -1848 orientarea în modernizarea dreptului are și influențe austriec e. De
asemenea, lucrările și autorii francezi sunt traduși și folosiți în elaborarea unor lucrări
românești, care selectează problematica adecvată realităților. În cadrul Academiei Mihăilene,
înființată în anul 1839, se dezvoltă și se consolidează un învăț ământ universitar, iar noul drept
apărut se cristalizează în domeniul dreptului local. În această perioadă se formează „baroul de
avocați”, care folosește modelul francez, îndreptându -se spre profesionalismul universitar și
oratoria de bară a vremii.
Domni torul Mihail Sturdza încearcă să transforme, împreună cu rectorul Maisonnabe,
Academia Mihăileană într -o școală de limbă franceză, dar nu reușește, limba română având
deja implementate noțiunile necesare unei „limbi de drept”.
Revoluționarii pașoptiști N. Bălcescu, E. Murgu, S. Bărnuțiu, Alexandru Papiu Ilarian,
Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo și frații Golești au avut o formație juridică
deosebită, ideile lor fiind transpuse în Programele și documentele revoluției.
Între anii 1848 -1859, mod ernizarea este continuată prin activitatea domnitorului Barbu
Știrbei, doctor în drept la Paris, care a fost și secretarul Comisiei de redactare a
Regulamentului Organic, precum și a profesorilor de la Facultatea de Drept, cum au fost
Constantin Bosianu – Drept Roman și Gheorghe Costaforu – Drept Civil. În preajma Unirii
Principatelor, procesul de modernizare a dreptului și -a adus contribuția la rezolvarea marilor
probleme naționale, cum au fost organizarea statului și afirmarea culturii naționale16.

16 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., p. 203

11
Constituția din anul 1866.
Odată cu venirea la tron a principelui Carol I, Locotenența domnească a desființat
Adunarea Electivă și a convocat corpul electoral pentru alegeri noi în Cameră. Noua Adunare
electivă a primit un proiect de Constituție elaborat de Consiliul de Stat și acceptat de Guvern.
Proiectul a fost amendat, discutat și ulterior votat de Adunarea Electivă, Senatul nefiind
convocat17.
Constituția Românei din anul 186618 s-a elaborat sub influența textului constituțional
belgian din anul 1831, care reglementa tot o formă de guvernare monarhic -contituțională.
Principiile și normele de drept consfințite erau cele burgheze și se refereau la: drepturile și
libertățile cetățenilor, suveranitatea statului, guvernarea reprezentativă, separația puterilo r în
stat19. Se stipula principiul supremației puterilor constituționale, cu coexistența principiului
monarhiei ereditare.
În Titlul I se tratau problemele teritoriului, consacrându -se indivizilitatea și
inviolabilitatea acestuia, admițându -se corectări de frontieră doar pe baza de legi speciale.
Se stipula interdicția de colonizare a teritoriului cu populație de gintă străin ă, se concretiza
împărțirea teritoriului în județe, plăși și comune, ce nu puteau fi schimbate decât prin lege.
În Titlul al II -lea, în tratarea drepturilor și libertăților, se făcea trimitere la legi organice,
prin aceasta drepturile și libertățile cetățe nești aveau doar un caracter declarativ, nefiind
garantate de stat, în afară de dreptul de proprietate, care era declarat prin Constituție drept
sacru și inviolabil. Deși era prevăzută în mod declarativ obligativitatea învățământului primar,
acesta nu era garantat și nici nu exista o bază materială pentru realizarea sa în practică.
Principiul suveranității de stat rezulta din principiul emanației puterilor de la națiune, care
le exercita prin delegare, în conformitate cu Constituția. În conformitate cu ace asta, alegerea
deputaților se realiza prin împărțirea corpului electoral din fiecare județ în patru colegii,
constituite după avere și origine socială. Prin legile electorale din anii 1866, 1884 și 1917,
accesul la Adunarea deputaților s -a făcut în mod dis criminatoriu, în folosul marilor proprietari
și capitaliști.
În conformitate cu Constituția, suveranitatea națională era exercitată prin delegare, iar
puterea era separată în trei direcții principale: legislativă, executivă și judecătorească,
declarate ca puteri independente una față de alta. Puterea legislativă era exercitată de
domnitor, de Adunarea deputaților și Senat, care aveau inițiativă legislativă. Puterea executivă
era încredințată domnitorului, care o exercita cu sprijinul miniștrilor, pe care p utea să -i

17 apud. P. Henry, L`abdication du prince Cuza e t l`avenement de la dynastie de Hohenzollern au tron de
Roumanie, Paris, 1930 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p. 212
18 apud. I. Murariu, Constituțiile României. Culegere, București, 1980 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p. 212
19 apud. T. Maiorescu, Discursuri Parlamentare, I, București, 1879 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p. 212

12
numească sau să -i revoce. Domnul se bucura de principiile irevocabilității, inviolabilității și
neresponsabilității, dat actele sale trebuiau contrasemnate de miniștrii de resort. Domnul avea
drept de inițiativă legsilativă, sancționa și promulga legile, putând să se opună fără motivare
promulgării lor printr -un drept de „veto”. El convoca, proroga sau chiar putea să dizolve
parlamentul, împiedicând partidele să dobândească o putere mai mare, care ar fi contravenit
intereselor sale. Pentru răspund erea în actul de guvernare, domnul putea revoca pe miniștri și
avea dreptul de a -i acuza și trimite înaintea Curții de Casație și Justiție. Printre alte
prerogative, domnitorul avea dreptul să numească persoanele în funcții publice, să emită
regulamente, s ă dea amnistii și grațieri. El era capul oștirii și în numele său se dădeau și
executau sentințele judecătorești.
Prin aceea că era proclamat principiul supremației Constituției, aceasta nu putea fi ncii
suspendată, nici în totalitate, nici în parte. Jude cătorii aveau obligația să verifice permanent
constituționalitatea legilor și să dea prioritate aplicării prevederilor sale, toate normele fiindu -i
subordonate.
Constituția din 1866 a fost modificată de mai multe ori. Prima modificare s -a făcut în anul
1879, când a fost pusă de acord cu prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878. În 9/21
iunie 1884, s -au efectuat mai multe modificări necesare la dispozițiile privind capul statului,
teritoriu, regimul presei, sistemul electoral și proprietatea rurală . Ca urmare a alipirii
Dobrogei la statul român, a fost necesară o dispoziție privind acest fapt. De asemenea, o
deosebit de importantă modificare s -a realizat în 29 iunie/12 iulie 1917, cu privire la
împroprietărirea cu pământ a țăranilor, modificare ce s tipula modul de vânzare a terenurilor
către aceștia.
Prin decretul -lege din 10/23 noiembrie 1918 s -a introdus o nouă prevedere constituțională
excepțională pentru dezvoltarea democratică a statului român și a vieții publice, și anume
„votul obștesc, oblig ator, egal, direct și secret”, care va fi preluat și în viitoarea Constituție,
din anul 192320.

1.2.5. Evoluția dreptului în perioada regalității. Modernizarea legislației
Constituția din anul 1923
Alcătuirea statului național unitar, pe bazele une i noi formule legislative, a făcut ca vechea
Constituție din anul 1866 să nu mai corespundă situației de după Primul Război Mondial. Era
necesar ca legea fundamentală a statului să cuprindă realitățile și angajamentele pe care statul

20 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., p. 212

13
și le-a asumat prin co nvenții și tratate internaționale, prin actele de unire de Alba Iulia,
Cernăuți și Chișinău21.
La baza concepției noii constituții au stat patru proiecte realizate de Partidul Liberal din
anul 1921, al Partidului Țărănesc din anul 1922 al profesorului Cons tantin Stere, precum și
două proiecte personale ale profesorilor de drept constituțional Radu Boilă de la Universitatea
din Cluj și Constantin Beraru de la Cernăuți22.
Proiectul liberal, cu unele modificări, este adoptat și devine Constituția din 1923.
Structura noii Constituții este influențată de marile transformări sociale, de unirea țării, de
împroprietărirea țăranilor după anul 1917 și acordarea votului universal. Constituția din anul
1923 menține structura celei de la 1866, dar introduce principii moderne, cum ar fi:
 accentuarea instaurării unei societăți democratice;
 transformarea Senatului într -un corp de tehnicieni, prin crearea unei instituții cu
senatori de drept;
 transformarea ideii de proprietate în funcție socială;
 preocuparea pentru problemele sociale și de muncă ale cetățenilor;
 instaurarea ideii de legalitate în toate compartimentele statului, prin controlul
constituționalității legilor și inamovibilitatea magistraților.
Constituția era structurată în 128 articole, sistematizate în 8 titluri, cu privire la: teritoriul
României , drepturile românilor, suveranitatea națională, separația puterilor în stat, puterea
legiuitoare, consiliul legislativ, puterea executivă, finanțele, armata și diferite dispoziții.
Printre principalele preveder i în legătură cu teritoriul, se stipulează inalienabilitatea sa,
hotarele neputând fi schimbate decât în baza unei legi speciale. De asemenea, se prevede că
teritoriul statului este indivizibil.
În cel de al doilea titlu erau prevăzute drepturile românilor . Ele au fost prezentate sintetic
și pe larg în articole separate, astfel: egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea individuală,
libertatea conștiinței, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea
întrunirilor, dreptul de aso ciere, dreptul de petiționare, dreptul de a acționa în justiție pe
funcționarii publici. Constituția proclamă votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret,
deși prin legi speciale electorale militarii și femeile nu se bucurau de acest drept.
În ce l de al doilea titlu sunt cuprinse dispozițiile constituționale care consacrau separația
puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de rege și parlament, cea executivă se
realiza de către rege și guvern, iar cea judecătorească de instanțele jude cătorești.

21 Decretul pentru convocarea corpului electoral, în Monitorul Oficial nr. 29 din 23 ianuarie 1922
22 apud. M. T. Oroveanu, Istoria dre ptului românesc, Ed. Cerma, București, 1992 – apud. Ioan Chiș, op.cit., p.
255

14
Parlamentul, sau reprezentanța națională, era format din Adunarea deputaților și Senat,
care dezbăteau și adoptau legile, dar care aveau și inițiativă legislativă, la fel ca și regele.
Adunarea deputaților era formată din reprezentanți aleși, i ar Senatul din cetățeni cu vârsta de
cel puțin 40 de ani, unii de drept, iar alții aleși.
Alegerea deputaților se realiza prin votul cetățenilor cu drept de vot din circumscripțiile
electorale județene, de către membrii camerelor de comerț și industrie, d e muncă și
agricultură, precum și de profesorii fiecărei universități.
Senatorii de drept erau mitropoliții și episcopii, foștii șefi de guverne, foști miniștri, foști
miniștri, foști președinți ai corpurilor legiutoare sau foști senatori și deputați.
Regele avea o poziție privilegiată, putând să convoace parlamentul în sesiune
extraordinară și să dizolve o cameră, pe amândouă sau guvernul.
În Constituție era prevăzută și înființarea unui Consiliu legislativ, căruia îi revenea sarcina
de a prezenta proiec te de legi, dar rolul său era tehnic, consultativ.
Unele inovații ale noii constituții sunt cele cu privire la introducerea naționalizării
subcolului, trecerea în proprietatea de stat a căilor de comunicații, a spațiului atmosferic, a
apelor navigabile și fluviale. Astfel, s -a creat posibilitatea acțiunii marilor capitaluri și
îngradirea monopolurilor străine.
O altă inovație este aceea că s -a introdus controlul constituționalizării legilor de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, care avea dreptul de a declara inaplicabile legile ce
contraveneau textului Constituției, dar numai pentru cazul judecat23.
În acest sens, s -a introdus și principiul controlului legalității actelor administrative, în baza
căruia instanțele puteau anula sau cenzura actele admi nistrației de stat, obligând statul la plata
unor despăgubiri pentru pagubele aduse unor persoane. În articolul 128, Constituția prevedea
ca în caz de pericol să se poată introduce starea de „asediu general sau parțial”, ceea ce a creat
posibilitatea repri mării mișcărilor sindicale, muncitorești sau țărănești.
O contribuție importantă la consolidarea sistemului electoral a constituit -o legea electorală
din 1926. Aceasta a detaliat modul de aplicare a votului universal proclamat de Constituție,
stabilind și sistemul de acces al partidelor în parlament, ca urmare a „primei majoritare”.
Sistemul primei majoritare presupunea totalizarea tuturor voturilor, iar partidul care
conținea 40 % din totalul voturilor primea 50 % din mandate, restul împărțindu -se
proporți onal între celelalte partide. O excepție era aceea că dacă într -un județ era minoritar un
partid care a obținut minimum de 2 % din voturi la nivelul întregii țări, deci nu era
parlamentar, acestuia îi reveneau totuși mandatele corespunzătoare județului res pectiv. Dacă

23 apud. P. Constantinescu – Iași, Reforma Constituției. Constatări istorico – juridice, Bârlad, 1923 – apud. Ioan
Chiș, op.cit., p. 257

15
niciun partid nu obținea cel puțin 40 % din voturi, mandatele se repartizau proporțional cu
procentul obținut. La Senat, repartizarea mandatelor se făcea în totalitate pentru partidul cu
cele mai multe voturi24.

24 Emil Cernea, Emil Molcuț, op.cit., p. 255

16
CAPITOLUL 2. Principiile dreptului
2.1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL PRINCIPIILOR DREPTULUI

2.1.1. Concept. Origini. Importanță
Încă de la începuturile gândirii politico -juridice s -a încercat definirea liniilor directoare, a
principiilor care să explice funcționarea dreptului, rațiunea de a fi și specificul acesteia25.
Cuvântul ”principiu” vine de la latinescul ”principium” care înseamnă „început”,
„obârșie”, având și sensul de element fundamental26.
Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulat e călăuzitoare sau precepte directoare
care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într -o ramură de drept sau la nivelul
întregului sistem de drept. Ele au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot
fi formulate în textele a ctelor normative, de regulă, în Constituții, sau dacă nu sunt formulate
expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Unele dintre ele sunt exprimate în
forma unor adagii maxime, în special cele formulate încă în dreptul roman27.
În sens obișnuit, cuvântul „principiu” se folosește pentru a desemna:
a) un element fundamental, o idee pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem
politic etc.; o propoziție admisă ca adevărată, care servește la deducerea propozițiilor
unui sistem deductiv;
b) o lege fundamentală a unei științe, a unei arte, a unei discipline28.
În sens juridic, termenul „principiu” înseamnă „idee de bază”, „teză fundamentală”. În
literatura de specialitate există mai multe accepțiuni ale principiilor dreptului, printr e care:
 Principiile dreptului sunt ideile de bază ce se găsesc în întreaga legislațiea statului, ca
stat de drept, în curs de consolidare.
 Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice.
 Principiile dreptului „.. .se constituie în spiritul ideii de justiție și…exprimă elementele
de conținut cele mai importante ale dreptului”.
 Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte
directoare care stau la baza întregului sistem de drep t dintr -o țară, orientând
reglementările juridice și aplicarea dreptului.

25 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 84
26 Gheorghe Avornic, Ioan Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed.
Vasiliana98, Iași, 2015, p. 91
27 Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului (ediția a III -a revăzută și adăugită), Ed. Universul Juridic,
București, 2015, p. 394
28 Gheorghe Avornic, Ioan Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, op.cit., p. 91

17
 Principiile fundamentale ale dreptului român sunt acele idei diriguitoare care se
degajă, ca urmare a raportului dintre Legea fundamentală și celelalte legi, în principal
Constituți a României, și care se găsesc și va trebui să se găsească în întregul nostru
sistem de drept în curs de formare29.
 Principiile dreptului sunt începuturile de bază, ideile fundamentale, care posedă
universalitate, imperativitate și importanță generală supre mă, fomrează conținutul
principal al dreptului, redau legitățile unei formații social -economice, care organic
sunt legate cu esența unui tip concret de drept. Cu alte cuvinte, principii ale dreptului
se numesc începuturile (ideile) călăuzitoare ale dreptul ui, care într -o formă concentrată
caracterizează esența și conținutul lui.
 Principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor
promovate și apărate de drept. Ele au forța și semnificația unor norme superioare,
generale ca re pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în Constituții,
sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate.
Unele dintre ele sunt exprimate în forma unor adagii sau maxime, în special cele
formulate în că în dreptul roman. De pildă, principiul nemo censetur ignorare legem .
De altfel, jurisconsultul Ulpian, în Cartea întâia a Regulilor, a căutat să definească
dreptul prin formularea principiilor sale: „ iuris praecepta sunt haec: honeste vivere;
alterum no n laedere; suum cuique tribuere ” – a trăi onest, a nu dăuna altuia și a -i da
fiecăruia ce i se cuvine30.
Filozoful Mircea Djuvara în lucrarea ”Drept și Sociologie” publicată la București în anul
1936, remarca următoarele: ”Suntem foarte ușor înclinați a comite eroarea de a crede că un
principiu de drept sau de justiție este un produs al unei pure speculații și că ar apare în mintea
noastră înaintea unei experiențe. De aceea nu pot exista principii de drept imuabile, care să
valoreze pentru orice timp și o rice loc”31.
Așadar, principiile de drept sunt idei cunducătoare ale conținutului tuturor normelor
juridice. Ele exprimă cerințele și comandamentele obiective ale societății în procesul de
constituire (de formare) a dreptului și de realizare a acestuia.
Importanța practică a principiilor dreptului rezidă în:
– acestea sunt respectate în activitatea de elaborare a actelor normative;
– ele au un rol important în actul de realizare a dreptului;

29 apud. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a drept ului, Ed. Militară, 1997, p. 114 – apud. Gheorghe
Avornic, Ioan Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, op.cit., p. 91
30 Gheorghe Avornic, Ioan Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, op.cit., p. 92
31 apud. Mircea T. Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, Ed. T rei, 1997, p. 89 – apud. Costică Voicu, Teoria
generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 84

18
– în ele sunt oglindite valorile fundamentale: omul, libertatea și demnit atea acestuia;
– ele garantează afirmarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului.

2.1.2. Delimitări
Pentru înțelegerea conținutului principiilor de drept este util să le delimităm de conceptele
juridice, de normele juridice și de axiomele juridice32.
a) Delimitarea de concepte și categorii juridice. ”Principiile trebuie întemeiate pe
concepte” – menționa Kant în ”Critica rațiunii practice”33.
Ce sunt conceptele și categoriile juridice? Sunt construcții juridice care pun în mișcare
mijloacele, principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conținut
concret conceptelor și categoriilor juridice, le fac funcționale și viabile.
Principiile fundamentale au menirea de a pune de acord sistemul juridic în ansamblul său
cu schimb ările ce se produc în relațiile sociale. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale au
capacitatea de a realiza concordanța, armonia între sistemul de drept și relațiile sociale care
sunt caracterizate printr -o dinamică specifică.
Astfel, dreptul utilizează conceptul de patrimoniu ca un instrument care -i oferă
posibilitatea de a cunoaște realitatea cu privire la acest concept. Așa cum este construit și
funcționează acest concept, răspunde realității imediate, concrete sau este depășit, anacronic?
Pentru a ră spunde la această întrebare, apelăm la principiul fundamental al echității și justiției,
care se referă, în cazul nostru, la obligația sistemului de drept de a da conceptului de
patrimoniu conținutul corespunzător realității imediate. Continuând exemplul d at, vom spune
că patrimoniul ca și concept juridic în dreptul actual se deosebește de dreptul anterior anului
1990, pentru simplul motiv că realitatea socială este fundamental schimbată, iar principiile
dreptului actual au intervenit, au făcut ca acest con cept să aibă un alt conținut, în deplin acord
cu relațiile sociale instaurate în societate.
b) Delimitarea de normele juridice
Precizări:
– normele juridice conțin și descriu cele mai multe din principiile dreptului;
– principiile fundamentale ale dreptului funcționează în realitate prin aplicarea în
practică a conduitelor și regulilor prescrise de normele juridice;
– spre deosebire de principii, normele juridice au o valoare explicativă și nu explică
rațiunea existenței acestora.

32 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 84 -85
33 apud. Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Ed. Științifică, București, 1969, p. 631 – apud. Costică Voicu,
op.cit., p. 84 -85

19
c) Delimitarea de axiome, maxime și aforisme juridice
Axioma – reprezintă un adevăr fundamental care nu mai trebuie demonstrat, iar aforismul
o cugetare juridică.
Maxima – reprezintă o gândire formulată concis, care exprimă o normă de conduită.
Toate cele trei noțiuni juridice reprezintă în fond scurte sinteze, rezultate din experiența și
tradiția milenară a dreptului. Ele au un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic și o
sferă de cuprindere mult mai redusă decât a principiilor fundamentale.
Exemple:
– fiat justitia pere at mundus – (să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea) –
metaforă juridică.
– dura lex sed lex – (legea este aspră dar este lege) – aforism juridic34.

2.1.3. Clasificarea principiilor dreptului
După gradul lor de generalitate și sfera lor de acțiune, principiile dreptului se împart în
principii generale și principii de ramură. Astfel principiile libertății și egalității,
responsabilității etc. guvernează întreaga normativitate juridică fiind generale, pe când
principii ca: legalității incri minării și pedepsei în dreptul penal, principiul libertății
contractuale în dreptul civil, principiile oralității, contradictorialității sau publicității în dreptul
procesual ș.a. sunt principii de ramură, având rol călăuzitor în materia juridică respectiv ă.
În doctrina juridică, în cadrul principiilor generale, având în vedere criteriul autorității lor,
s-a propus să se rețină distinct principiile fundamentale – principii care se impun legiutorului
însuși, având valoare constituțională – față de pri ncipiile generale ordinare, care nu au această
calitate.
De asemenea, principiile generale pot fi principii directoare și principii corectoare.
Principiile directoare stau la baza edificiului juridic (de exemplu, nimeni nu trebuie să ignore
legea, a utoritatea lucrului judecat, egalitatea în fața legii) iar principiile corectoare orientează
în adoptarea unei soluții juste (de exemplu, principiul bunei -credințe).
S-a remarcat însă că distincția principii directoare – principii corectoare este re lativă.
Astfel, de exemplu, principiul după care nu se poate deroga prin convenții particulare de
la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri este un principiu director pentru
voințele individuale dar un principiu corector pentru p rincipiul autonomiei de voință.
Din punct de vedere al conținutului se poate constata eterogenitatea acestora, principiile
pot fi de inspirație filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul libertății, principiul

34 Costic ă Voicu, op.cit., p. 84 -85

20
separației puterilor) sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnică
juridică, cum ar fi principiul legalității sau autorității lucrului judecat35.

2.1.4. Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului
– fiecare sistem de drept (sclavagist, medieval, burghez, socialist, modern) își are
propriile principii fundamentale;
– principiile fundamentale ale dreptului au un caracter dinamic, fiind expresia
schimbărilor produse în evoluția societății; sunt permanent regândite și primenite;
– principiile f undamentale ale dreptului au un rol constructiv și valorizator, în aceste
două caracteristici fiind cuprinse cerințele obiective ale societății.
Rolul constructiv se manifestă în crearea și modernizarea permanentă a dreptului.
Dreptul se creează la intersecția dintre tradiție și inovație.
Rolul valorizator constă în capacitatea principiilor fundamentale de a pune în valoare și de
a reglementa, sub forma normelor juridice, noi domenii de activitate, foarte importante pentru
societate.
Astfel, dreptul român actual, prin acțiunea principiilor lui fundamentale a construit noi
instituții (privatizarea, libertatea de opinie, libertatea de asociere, piața de capital etc.) și a
conferit o nouă valoare altor instituții juridice (propriet atea, contractele, președinția etc.).
– principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură, între ele
existând o relație de corespondență și una de amplificare.
Principiile de ramură reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare a principiilor
fundamentale.
– principiilor fundamentale li se subordonează întreaga arhitectură juridică a unui
stat;
– în unele sisteme de drept principiile fundamentale țin loc de norme juridice: când
nu există o normă juridică care să regle menteze o situație anume, cauza este
judecată în spiritul principiilor fundamentale;
– principiile fundamentale conferă certitudine dreptului, respectiv garanția că dreptul
este construit și se aplică just indivizilor36.

35 Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului (ediția a III -a revăzută și adăugită), Ed. Universul Jurid ic,
București, 2015, p. 395
36 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 86

21
2.2. PREZENTAREA PRINCIPIILOR FUND AMENTALE ALE DREPTULUI

2.2.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului (principiul legalității)
Un stat de drept nu poate exista dacă nu îi sunt asigurate bazele legale care să -i confere
legitimitate și să -i garanteze funcționarea.
Acest principiu fundamental consacră juridic forța coercitivă care susține dreptul și are
drept scop unic asigurarea democratismului puterii.
Funcționarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată pe cale legală ,
fiind expresia voinței suverane a poporului, putere care trebuie să se exercite în conforimitate
cu cerințele legalității.
Principiul legalității se referă la două aspecte esențiale:
– activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, trebuie
să se desfășoare în strictă conformitate cu legile și reglementările ce le privesc;
– activitățile și comportamentele subiectelor de drept (persoane fizice și persoane
juridice) trebuie să fie circumscrise drepturilor și obl igațiilor prevăzute de lege.
Aceste două aspecte importante sunt prezentate concis în Constituția României, în art. 1 6,
alin. 2 ”Nimeni nu este mai presus de lege”37.
Așadar, statul de drept își asigură, în virtutea principiului legalității, ba zele legale care îi
permit să prevină și să reprime comportamentele abuzive ale structurile sale și ale cetățenilor,
construind un climat în care omul să -și valorifice drepturile și libertățile într -o ordine juridică
activă38.

2.2.2. Principiul libe rtății și egalității
Ideea fundamentală a dreptului este libertatea. În Declarația universală a drepturilor
omului, art. 3, este prevăzut: „orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la siguranța
personală”39.
Convenția Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, prevede:
– art. 2, alin. 1 – ”dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”40;

37 Constituția României, art. 16 – Egalitatea în drepturi , alin. 2
38 Costică Voicu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 87
39 Declarația Universală a Drepturilor Omului – adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
la 10 septembrie 1948, art. 3
40 Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, completată prin Protocolul nr. 2 ,
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, art. 2, alin. 1)

22
– art. 5, alin. 1 – ”orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță . Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor expres menționate în Convenție
și potrivit căilor legale”41;
– art. 9, alin. 1 – ”orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și
de religie”42;
– art. 10, alin. 1 – ”orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare”43.
Ideea care traversează gândirea juridică contemporană universală vizează punerea în
aplicare a principiului enunțat în art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,
potrivit căreia ”toat e ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul
fraternității”44.
Într-o societate democratică, statul, ca organism politi c ce dispune de forța de
constrângere, garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea tuturor persoanelor.
Pentru faptul că libertatea și egalitatea reprezintă valorile fundamentale ale vieții sociale,
așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, să aibă expresie juridică.
Alăturarea celor doi termeni ne obligă să -i definim, sintetic, pe fiecare. Libertatea este
prerogativa omului de a acționa după propria voință sau dorință.
Egalitatea reprezintă principiul potrivit căruia tutur or oamenilor și tuturor statelor sau
națiunilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri, prevăzute de regula
de drept; situație în care oamenii se bucură de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri .
Libertatea nu poate exista decât între oameni care sunt recunoscuți juridic egali, iar egalitatea
nu poate fi concepută decât între oameni liberi.
Dreptul reglementează principial libertățile generale, dar și libertățile individuale.
Montesqu ieu spunea, într -o formulă genial ă: ”Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce
îngăduie legile”.
Concept extrem de complex, libertatea poate fi definită drept suma tuturor libertăților,
adică libertatea religioasă, libertatea presei, libertatea de întrunire pașnică și de asociere,
libertatea de exprimare etc.

41 Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, completată prin Protocolul nr. 2 ,
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, art. 5, alin. 1
42 Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, completată prin Protocolul nr. 2 ,
încheiată la Roma la 4 noi embrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, art. 9, alin. 1
43 Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, completată prin Protocolul nr. 2 ,
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în Monit orul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, art. 10, alin. 1
44 Declarația Universală a Drepturilor Omului – adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
la 10 septembrie 1948, art. 1

23
În condițiile societății contemporane, marcată de multiplicarea raporturilor interumane,
libertatea trebuie să primească din partea dreptului un tratament, o reglementare adecvată, în
sensul că libertatea omului trebuie articulată cu securitatea persoanei și proprietatea acesteia.
Așadar, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(adoptată la 31 decembrie 1997), art. 1 din primul Protocol este specificat: ”orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de
principiile generale ale dreptului internațional”45.
Această reglementare vine să confirme regula potrivit căreia, fără libertate economică
(libertatea de a beneficia de proprietate) nu poate exista nici o altă formă de libertate.
Constituția României prevede: ”cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,
fără privilegii și fără discriminări ”46.
Spuneam mai sus că astăzi conceptul de libertate cunoaște, în reglementare ju ridică, o
dezvoltare specială.
Astfel, Protocolul nr. 4 al Consiliului Europei prin care sunt recunoscute anumite drepturi
și libertăți, altele decât acelea care figurează în Convenția menționată mai sus, precizează
următoarele:
– oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod
liber și să -și aleagă în mod liber reședința;
– orice persoană este liberă să părăsească orice țară inclusiv pe a sa;
– nimeni nu poate fi expulzat printr -o măsură individuală sau colectivă, de pe
teritoriul statului al cărui cetățean este.
Aceste precizări confirmă impor tanța principiului fundamental al dreptului, acela al
libertății și egalității, chemat să mențină echilibrul atât de necesar în oricare din societățile
moderne contemporane, în care libertatea nu poate fi confundată cu liberul arbitru.
Constituția României garantează drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare,
libertatea întrunirilor, dreptul la asociere liberă, libertatea economică47.

45 Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăți lor fundamentale (adoptată la 31 decembrie 1997),
Protocolul 1, art. 1
46 Constituția României, art. 16, alin. 1
47 Costică Voicu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 87

24
2.2.3. Principiul responsabilității
De la început trebuie să remarcăm faptul că nici unul dintre principiile fundamentale nu
poate fi analizat detașat, rupt, de celelalte.
Este și cazul principiului responsabilității:
– responsabilitatea însoțește constant libertatea;
– responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de
angajare a individului care își asumă consecințele acțiunii sau inacțiunii sale, act
care este judecat (apreciat) în funcție de gra dul și conținutul procesului de
transpunere conștientă în practică a normelor sociale;
– responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că,
aceasta din urmă, reprezintă un raport juridic impus din afara individului, pe când
respons abilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu
propria conștiință, raportându -se la normele și valorile societății;
– responsabilitatea este un fenomen social întrucât exprimă angajarea indivizilor în
procesul integrării lor soc iale. Pentru a se realiza această angajare, indivizii trebuie
să se bucure de libertate, libertate care ne înfățișează individul într -un întreit
raport:
 libertatea de a se angaja în raport cu natura;
 libertatea de a se angaja în raport cu societatea;
 libertatea de a se angaja în raport cu sine însuși.
– libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității, lucru care exprimă două
direcții; prima: omul este liber să se angajeze în planul socialului și a doua: omul
este obligat, de contextul în care acționează, să se angajeze, să se implice în planul
socialului;
– responsabilitatea exprimă faptul că omul, ca individ și comunitatea umană, sunt
conștiente de existența normelor de drept în societate. Față de acest lucru, atât
individul cât și comunitatea î și asumă răspunderea pentru ca sistemul de drept să
funcționeze potrivit regulilor de conduită;
– dreptul sancționează iresponsabilitatea, adică atitudinea prin care omul sau chiar o
comunitate umană sfidează normele juridice, cele de conduită elementară, ch iar și
cele morale (exemple: mineriade, violența pe arenele sportive, grupuri violente de
ultranaționaliști etc.);
– responsabilitatea desemnează subordinea conștientă a omului față de lege.
Responabilitatea socială poate fi definită ca fiind capacitat ea omului – întemeiată pe
cunoaștere și prevedere – de asumare a răspunderii pentru consecințele actelor lui.

25
Temeiul și geneza responsabilității se află în libertatea ce o dobândește omul pe calea
cunoașterii și stăpânirii legilor societății și nat urii, de a acționa și participa ca subiect creator
la viața socială.
Orice acțiune conștientă a omului se derulează sub semnul unei deliberări, a unei alegeri, a
uneii decizii. Responsabilitatea este atât anterioară acțiunii, când individul își asumă , își
stabilește, sarcini și atribuții, cât și posterioară ei, prin asumarea răspunderii pentru
consecințele respectivei acțiuni.
Responsabilitatea este un fenomen cu adânci rădăcini sociale, condiționat de actul
angajării și exprimat (materializat) în răspunderea pe care omul și -o asumă față de sine, față
de natură și față de societate, precum și pentru consecințele actelor lui.
Responsabilitatea socială implică subordonarea conștientă a intereselor personale celor
generale. Ea apare și se dezv oltă sub semnul concordanței dintre ideile, sentimentele,
atitudinile individului și cerințele exprese ale normativității sociale, în toată diversitatea și
complexitatea lor.
Formele responsabilității sociale sunt:
– responsabilitatea civică;
– responsab ilitatea juridică;
– responsabilitatea morală;
– responsabilitatea politică48.

2.2.4. Principiul dreptății, al echității și justiției
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române cuvântul echitate este definit prin ”dreptate,
nepărtinire” iar justiția ca: ”dreptate, echitate”. În limba latină ”aequitas” (echitate) înseamnă:
dreptate, potrivire, cumpătare.
Prof. univ. dr. Nicolae Popa definește justiția ca acea „stare general ă ideală a societății,
realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii
drepturilor și intereselor lor legitime”49.
În Constituția României este garantat accesul liber la justiție (art. 21); justiția se
înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți (art. 124)50.
Dacă în definiția cuvântului justiție, care înseamnă dreptate, echitate, introducem definiția
echității, care înseamnă dreptate, nepărtinire, vom avea în conți nut de două ori cuvântul
dreptate și cuvântul nepărtinire care înseamnă tot dreptate.

48 Costică Voicu, Tratat de teoria genera lă a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 89
49 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , Ed. A ctami, București, 1997, p. 68
50 Constit uția României, art. 21, alin. 1; art. 124, alin. 1, 2

26
Așadar, principiul echității și justiției poate fi numit și principiul dreptății.
În același Dicționarul Explicativ al Limbii Române găsim definită dreptatea ca: ”principiu
moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile”.
Vorbind despre principiul dreptății vom spune: în acesta sunt practic înmănunchiate toate
celelalte principii prezentate mai sus (al legalității, al libertății și egalității, al responsabilității)
și că el este principiul care asigură unitatea, omogenitate a, echilibrul și forța unui sistem de
drept.
Pe principiul dreptății se fundamentează justiția concretă, pragmatică, adică aceea ce se
realizează în opera de construcție și aplicare a dreptului.
Ideea de dreptate este produsul unei îndelungat e gândiri sociale și religioase, care s -a
impus puternic în sistemele juridice și filozofice.
În concepția lui Platon, justiția (dreptatea) este expresia unor relații armonioase între
diferitele părți ale unui întreg; ea înseamnă că fiecare parte din tr-un asemenea întreg să -și
îndeplinească sarcinile care -i revin în raport cu un scop comun, acela al servirii statului.
Justiția ca instituție de aplicare a legii urmărește înfăptuirea dreptății, face în așa fel încât
să trateze oamenii, excluzând orice subiectivism și dovedind imparțialitatea.
Dreptatea ca idee și principiu fundamental se regăsesc în fiecare lege, dar nu se confundă
cu aceasta, ea se ridică deasupra tuturor și veghează la construcția curată și aplicarea dreaptă a
tuturor leg ilor.
Cele patru principii fundamentale prezentate mai sus guvernează astăzi sistemele moderne
de drept. Le regăsim în legile fundamentale ale statelor (Constituții), în coduri juridice, în legi
organice, în tratate și convenții matrimoniale, formul ate uneori diferit dar având aceeași
esență, același mesaj, aceeași finalitate.
Literatura juridică descoperă noi principii pe care le extrage din manifestarea concretă a
dreptului sau pe care le aduce în modernitate din dreptul roman.
Ca exem plu, este considerat un principiu general cel formulat în dreptul roman: nemo
censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoașterea legii), principiu impus de
rolul dreptului în realizarea ordinii sociale.
Principiul incriminării (exprimat strict în dreptul penal: nullum crimen sine lege; nulla
poena sine lege), principiul răspunderii, principiul prezumției de nevinovăție, principiul aflării
adevărului, principiul dreptului la apărare, principiul autorității lucrului judecat, sunt
considerat e liniile de forță, vectorii care dau claritate sistemelor de drept în ansamblul lor și
ramurilor de drept componente ale acestora51.

51 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 90

27
2.3. PRINCIPIILE RAMURILOR DE DREPT

2.3.1. Principiile dreptului civil român
Principiile dreptului civil român sunt definite de către prof. Gheorghe Beleiu ca ”idei
călăuzitoare pentru întreaga legislație civilă în sensul că privesc toate instituțiile dreptului
civil”52 :
a) principiul proprietății, consacrat de Constituția României și dezvoltat de normele
juridice de drept civil;
b) principiul egalității în fața legii civile care pune în lumină deplina egalitate a
persoanelor fizice și juridice în fața normelor de drept civil;
c) principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale vizează atât persoanele
fizice cât și persoanele juridice, în sensul că drepturile civile ale acestora sunt
recunoscute în ideea satisfacerii intereselor persoanelor în acord deplin cu
interesel e generale ale societății.
d) principiul ocrotirii drepturilor subiective civile este consfințit de Constituția
României și de Pactul Internațional privind drepturile civile și politice ale
omului53.

2.3.2. Principiile dreptului penal român
Principiile dreptului penal român sunt definite ca reguli de bază cărora li se subordonează
toate normele și intituțiile dreptului penal.
a) principiul legalității exprimă faptul că întreaga activitate de apărare socială
împotriva criminalității trebuie să s e desfășoare în strictă conformitate cu legea.
Acest principiu se exprimă prin două reguli fundamentale: nullum crimen sine lege
(nu există infracțiune fără lege) și nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără
lege);
b) principiul egalității în fața legii se referă la faptul că toți membrii societății sunt
egali în fața legii penale.
c) principiul umanismului dreptului penal constituie linia directoare a dreptului penal
potrivit căruia sunt apărate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și este
respectată personalitatea fiecăruia.

52 Gheorghe Beleiu, Drept civil român , Ed. Șansa, București, 1993, p. 29
53 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 92

28
d) principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală vizează că legea penală are
o funcție preventivă.
e) principiul personalizării răspunderii penale conține regula potrivit căreia obligația
cuprinsă în norma juridică de drept penal cât și răspunderea ce decurge din
nerespectarea obligației au caracter personal. Nu este admisă răspunderea pentru
fapta altuia și nici răspunderea colectivă.
f) principiul teritorialității legii penale consfințește faptul că legea penală se aplică
pentru faptele săvârșite pe teritoriul României54.

2.3.3. Principiile dreptului procesual penal român
Principiile dreptului procesual penal român sunt definite ca ideile principale pe baza
cărora este organizat procesul penal.
a) principiul legalității (nulla justitia sine lege), consacrat în Constituție, constituie
regula fundamentală potrivit căreia procesul penal se desfășoară conform
dispozițiilor prevăzute de lege;
b) principiul prezumției de nevinovăție, prevăzut în Constituție (art. 23, pct. 8)
consacră faptul că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
condamnare, persoana este considerată nevinovată. Organe le judiciare au obligația
să dovedească vinovăția inculpatului (ejus incubit probatio qui dicit, non qui
negat).
c) principiul aflării adevărului presupune concordanța deplină între concluziile
formulate de organele judiciare și realitatea obiectivă privitoa re la fapta cercetată
și autorul acesteia.
d) principiul oficialității este fixat în art. 2 din Codul de procedură penală al
României , care prevede că ”actele necesare desfășurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”55. Acest
principiu este obligatoriu în toate cele trei faze ale procesului penal: urmărirea
penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
e) principiul rolului activ al organelor judiciare penale consacră obligația organ elor
care participă la desfășurarea procesului penal de a manifesta un rol activ, atât în
inițierea procesului penal cât și în celelalte faze ale acestuia.

54 Costică Voicu, op.cit., p. 92
55 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 2

29
f) principiul garantării libertății profesionale este fixat în Constituție (art. 23) și în
art. 5 din Codul de procedură penală care prevede: ”în tot cursul procesului penal
este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată
și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile
și condiți ile prevăzute de lege”56.
g) principiul respectării demnității umane, consacrat în legislația modernă a României
(Codul penal, Codul de procedură penală), se referă la faptul că ”orice persoană,
care se află în curs de urmărire penală sau de judecată, trebuie tratată cu
respectarea demnității umane”57.
h) principiul garantării dreptului de apărare, consacrat încă din dreptul roman (nimeni
nu poate fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat), se regăsește formulat în
Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la
drept urile civile și politice. Codul de procedură penală (art. 6) prevede că dreptul
de apărare este garantat pârâților în cursul procesului penal.
i) principiul egalității persoanelor în procesul penal este evidențiat de împrejurarea
că tuturor persoanelor le su nt aplicabile aceleași reguli procesuale, fără să se facă
discriminări ori să se acorde privilegii unora dintre participanții la procesul penal.
j) principiul operativității (celerității) procesului penal este consacrat în numeroase
texte ale Codului de proce dură penală și constă în rezolvarea (clarificarea) rapidă a
cauzelor penale și simplificarea activității procesual penale.
principiul echității desemnează dreptul fiecărei persoane la proces echitabil58.

2.3.4. Principiile dreptului familiei
Principiile dreptului familiei sunt:
– principiul ocrotirii căsătoriei și familiei ( Codul familiei, art.1, alin. 1 );
– principiul ocrotirii intereselor mamei și copilului ( Codul familiei, art. 1, alin. 2 );
– principiul căsătoriei liber consimțite între soți ( Codul familiei, art. 1, alin. 3 );
– principiul egalității în drepturi între bărbat și femeie ( Codul familiei, art. 1, alin.
4);
– principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatoririlor părintești în interesul
copiilor ( Codul familiei, art. 1, alin . 4);

56 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 5/Constituția României, art. 23
57 Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie
2010, în vigoare din 1 februarie 2014, art. 11, alin. 1
58 Costică V oicu, op.cit., p. 93

30
– principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să -și acorde unul altuia
sprijin moral și material ( Codul familiei, art. 2 );
– principiul monogamiei ( Codul familiei, art. 5 )59.

2.3.5. Principiile dreptului comunitar
Principiile dreptului comunitar sunt:
– principiul aplicabilității imediate și efectului direct al normelor dreptului
comunitar se referă la faptul că acesta se aplică imediat în statele membre, că el
completează direct patrimoniul juridic al acestor state și că orice persoană are
dreptul de a cere judecătorului să i se aplice Constituția și actele juridice europene.
– principiul priorității dreptului comunitar desemnează împrejurarea că acesta nu
poate fi obstrucționat sau zădărnicit de dreptul statelor membr e. Dreptul european
are prioritate nu numai în relațiile dintre state ci și în raporturile interne (dintre
indivizi și stat).
– principiul apropierii dreptului național de dreptul comunitar, include ideea
directoare a substituirii dreptului național de către dreptul european (transferul de
competențe de la nivelul național la supranațional, care poate fi total sau parțial.
De exemplu, dreptul vamal comunitar reprezintă o substituire totală; în alte
domenii este specifică o substituire parțială). În accepțiune a sa clasică, apropierea
desemnează acele măsuri legislative pe care autoritățile statelor membre le dispun
pentru ca reglementările legale în anumite domenii să fie în consens cu actele
juridice ale Uniunii Europene.
Alte principii de drept comunit ar se referă la:
– protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea dreptului
de apărare, autoritatea de lucru judecat, egalitatea deplină în fața legilor, principiul
proporționalității sancțiunilor penale și administrative60.

2.3.6. Principiile dreptului internațional
Principiile dreptului internațional conțin regulile de conduită cele mai generale, a căror
respectare este obligatorie pentru toate statele, membre ale comunității internaționale, pentru
menținerea păcii și securității internaționale.

59 Idem
60 Idem

31
a) principiul egalității suverane se referă la faptul că statele sunt egale din punct de
vedere juridic, fiacare stat fiind obligat să respecte personalitatea celorlalte state.
Potrivit acestui principiu, fiecare stat are dreptul să -și aleagă în mod liber sis temul
său politic, social, economic și cultural, să -și elaboreze legile și reglementările
juridice proprii, să hotărască liber asupra apartenenței statului la organizații
internaționale sau regionale, dreptul la neutralitate.
b) pacta sunt servanda (principi ul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor
internaționale) este considerat cel mai vechi principiu, pentru că el înseamnă în
esență respectarea cuvântului dat, a cuvintelor ce sunt scrise în cuprinsul tratatelor
internaționale.
c) principiul autodetermi nării (dreptul popoarelor de a -și hotărî singure soarta)
vizează două planuri:
 în plan intern, principiul reprezintă dreptul statului de a -și defini
orânduirea socială și de stat, de a dispune liber de bogățiile sale
naturale, de a -și rezolva liber toate probleme interne;
 în plan extern, principiul reprezintă dreptul fiecărei națiuni de a
se constitui într -un stat independent.
d) principiul neintervenției în treburile interne interzice imperativ ca un stat să se
amestece în treburile interne și externe ale al tui stat. În Carta O.N.U. se precizează
clar (art. 2 ) că ”nici o dispoziție din Carta O.N.U. nu va autoriza ONU să intervină
în chestiuni care aparțin esențial de treburile interne ale unui stat”61.
e) principiul neagresiunii (nerecurgerii la forță și la ame nințare cu forța) este
corolarul principiului neintervenției.
f) principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale este inclus în
Carta O.N.U. care îl consacră în mod imperativ, în sensul că statele sunt obligate
să-și rezolve diferendele exclusiv prin mijloace pașnice, astfel ca pacea și
securitatea internațională să nu fie periclitată.
g) principiul respectării drepturilor omului, respectiv dreptul la viață, egalitatea în
fața legii, dreptul la muncă, drepturi politice etc62.

În evoluția dreptului, de la începutul primelor legiferări și până astăzi, când se construiește
dreptul european, iar dreptul internațional capătă o nouă configurație, ideea forte care a
dominat teoria și practica juridică a fost democratizarea dreptului.

61 Carta Națiunilor Unite *) din 26 iunie 1945, art. 2 , alin. 7
62 Costică Voicu, op.cit., p. 91

32
Democratizarea dreptului desemnează procesul istoric prin care dreptul este pus la
dispoziția și în folosul unor categorii cât mai largi de populație.
Dacă democrația (demos = popor; kratos = putere) înseamnă puterea poporului, procesul
de democratizare a dreptului ar trebui să însemne punerea lui la dispoziția poporului, el însuși
reflectând puterea poporului.
Cu alte cuvinte: cine elaborează dreptul, pentru cine îl elaborează, în ce scop se fac legile
și ce principii se fundamentează ?
Dreptul roman, spre exemplu, este dreptul unei singure clase sociale, acea clasă
dominatoare care a elaborat sistemul de drept apt să -i apere și garanteze interesele economice
și politice.
În execuția guvernării unei societăți sunt prezenți trei factori fundamentali: factorul
politic, factorul economic și factorul juridic, aflați într -o strânsă interdependență și
intercondiționare.
Revenind la exemplul Dreptului roman, amintim faptul că, într -adevăr, clasa socială
dominatoare exercită o triplă dominație: politică, economică și juridică, fiindcă fără dominația
juridică, celelalte două (politică și economică) nu se puteau realiza și păstra.
Cum se realizează dominația juridică? Ce principii existau în elaborarea și aplicarea
legilor ?
Prima metodă cunoscută în istoria dreptului de realizare a dominației juridice se referă la
faptul că tehica dreptului (de elaborare și aplicare) se află în puterea exclusivă a clasei
dominatoare, respectiv monopol de clasă.
Această clasă d ominatoare deținea secretul procedeelor de tehnică juridică: secretul
fastelor și secretul formulelor.
Secretul fastelor se referă la faptul că o persoană avea posibilitatea să -și exercite un drept
în justiție numai într -o anumită zi a calendarului. În ce zi a calendarului puteai și în ce zi nu
puteai să -ți valorifici un drept, era secret pentru imensa majoritate a poporului. Calendarul
dreptului era secret, el era știut doar de clasa dominatoare.
În afara acestui secret, sau mai bine zis în c ontinuarea acestuia, exista secretul formulelor.
Persoana care dorea să -și exercite un drept în justiția romană trebuia să cunoască formulele
magice juridice, care, și ele, erau secrete.
Aceste secrete (ale fastelor și formulelor) erau cunoscute și păstrate cu sfințenie de către
clasa dominatoare, care în funcție de interese dezvăluia, uneia sau alteia dintre persoane,
aceste secrete.
Secretul fastelor și formulelor au fost grupate în ceea ce istoria dreptului cunoaște ca Jus
Flavianum, respec tiv dreptul lui Flavius.

33
Flavius care a trăit în secolul IV înainte de Hristos, a fost scribul unui juristconsult
(Appius Claudius Caecus) împuternicit cu păstrarea acestor secrete.
Flavius, potrivit lui Titus Livius, a adus la cunoștința pop orului fastele și formulele,
divulgând secretul acestora, pe care le -a afișat în locurile publice.
Cicero, mai târziu în istorica sa alocuțiune Pro Murena, lăuda isprava lui Flavius și spunea
că de atunci fiecare persoană poate să cunoască normele t ehnice de drept și procedurile
juridiciare de urmat.
Acțiunea lui Flavius este considerată primul mare act de democratizare a dreptului, prin
înltăturarea secretului și prezentarea publică a tehnicilor juridice.
De la etapa în care nu aveai v oie să cunoști dreptul, romanii au trecut la etapa în care nu ai
voie, să nu cunoști dreptul, potrivit principiului ”nemo censetur ignorare legem”.
Al doilea mar pas de democratizarea dreptului l -a reprezentat acțiunea consulului Tiberius
Coruncanius care a făcut public învățământul juridic, în sensul că fiecare persoană avea acces
la știința dreptului.
Cea mai puternică acțiune de democratizare a dreptului este considerată elaborarea
Codului Civil Francez care reprezintă, în concepția juriștil or, începutul umanizării dreptului
(dreptul a reușit să -l cunoască pe om).
Omul devine astfel figura centrală a întregului Drept.
Multă vreme (aproape 100 de ani) s -a susținut că opera de democratizare a dreptului a fost
încheiată, vorbindu -se de ”ireductibilul Drept Natural”, de permanența și constanta Dreptului,
de eternitatea principiilor Codului Civil Francez.
În anul 1904, când s -a aniversat centenarul acestui monument legislativ (Codul Civil), s -a
spus că el a rămas în urmă față d e realitatea juridică și socială, că este întârziat față de
existența reală a societății. Gaston Morin, un jurist celebru din Franța, vorbea despre ”revolta
faptelor împotriva Codului Civil”, iar colegul său Cruet a scris convingător despre ”viața
Dreptulu i și neputința legilor”.
Democratizarea Dreptului Civil Francez a însemnat, după 1904, schimbări în mentalitatea
juridică, a miturilor politice și juridice ale societății, care au constat în lărgirea beneficiului
Dreptului, a sferei de aplicațiune a drepturilor, în deplasarea cent rului de greutate al dreptului
spre protecția intereselor persoanelor fizice ca subiecte de drept, într -o societate substanțial
modificată față de cea existentă la data adoptării Codului Civil.
Democratizarea Dreptului American este substanțial ilus trată de Amendamentele aduse
Constituției Stetelor Unite ale Americii: în anul 1865 (după 67 de ani de la adoptarea
Constituției SUA) este interzisă sclavia; în 1870 este recunocut dreptul la vot al negrilor; în

34
1920 este legiferat dreptul de a vota pentru femei; în 1964 se legiferează înlăturarea taxelor de
vot; în 1971 se consfințește dreptul de vot pentru cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani.
Democratizarea Dreptului poate fi definită ca strădania neostenită a acestuia de a atrage în
câmpul său de acțiune toate prerogativele fundamentale ale omului, de a le reglementa, și de a
le face aplicabile (conceptele de libertate, egalitate, echitate, proprietate, legalitate, etc.).
Democratizarea Dreptului trebuie înțeleasă ca puterea pe care aceasta o dobândește și o
dezvoltă din substanța principiilor sale fundamentale63.

63 Costică Voicu, op.cit., pp. 95 -96

35
CAPITOLUL 3. Funcțiile dreptului
3.1. NOȚIUNEA FUNCȚIILOR DREPTULUI

Cuvântul „funcție” vine de la latinescul ”functio”, care se traduce ca „muncă”,
„deprindere”, „îndeplinire” (aducere la îndeplinire). Noțiunea de funcție are o largă
aplicabilitate în științele exacte: spre exemplu, în biologie aceasta este o activitate specifică a
unui org an (funcția mâinii, a inimii etc.), în cibernetică aceasta este o direcție a acțiunii unui
oarecare sistem ș.a.m.d. Cu toate acestea, ea este preluată și utilizată și de științele sociale64.
Pe parcursul evoluției societății, și, respectiv, a fenomen ului juridic (dreptului) au fost
expuse mai multe accepțiuni:
– referindu -se la noțiunea de funcție în matematică, Constantin Noica spunea că
aceasta „este judecată din logică”65.
– științele sociale definesc funcția ca o consecință pe care un anumit element, o
anumită activitate o are pentru un sistem dat, satisfăcând necesitățile sau cerințele
acestuia66;
– Falcott Parsons, sociolog american, consideră că funcția primară a sistemului
juridic este funcția integrativă, pentru că dreptului îi revine rolul de a „ca lma”
elementele potențiale de conflict și, tot dreptului, îi revine rolul de a „unge”
mecanismul social. Potrivit acestui autor, pentru a fi eficient, dreptul trebuie să
funcționeze în prezența unor premise anume, cum sunt:
a) fundamentul legitim al sistemulu i normativ;
b) modul în care se realizează interpretarea normelor dreptului;
c) sancțiunile ce se aplică pentru încălcarea normelor de drept;
d) jurisdicția, care sunt considerate, în același timp, și funcții ale sistemului juridic.
Profesorul român Nicolae P opa definește astfel funcțiile dreptului: „… sunt acele direcții
(orientări) fundamentale ale acțiunii mecanimsului juridic, la îndeplinirea cărora participă și
instanțele sociale special abilitate cu atribuții în domeniul realizării dreptului”67.
La rândul său, profesorul rus V. V. Lazarev definește funcțiile dreptului ca fiind direcțiile
principale de influență juridică asupra relațiilor sociale, care sunt determinate de esența și
menirea socială a dreptului.

64 Gheorghe Avornic, Ioan Hum ă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed.
Vasiliana98, Iași, 2015, p. 95
65 Constantin Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 58
66 Dicționarul de filosofie, Ed. Politică, București, 1978
67 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. A ctami, București, 1997, p. 80

36
Din aceste definiții rezultă următoarele particularități ale funcțiilor dreptului:
1. Funcțiile dreptului sunt arbitrare față de esența dreptului și sunt determinate de
menirea dreptului în societate.
2. Funcțiile dreptului sunt acele direcții de influență asupra relațiilor sociale,
neces itatea înfăptuirii cărora dă naștere necesității existenței dreptului ca fenomen
social.
3. Funcțiile dreptului exprimă cele mai esențiale, cele mai importante particularități
ale dreptului și sunt îndreptate la înfăptuirea sarcinilor principale ce stau în fa ța
dreptului la etapa dată de dezvoltare a societății.
4. Funcțiile dreptului reprezintă direcțiile acțiunii lui active, reglementând un anumit
tip de relații sociale. De aceea, unul din semnele de bază ale funcțiilor dreptului
este dinamismul lor.
5. Permanența , ca unul din semnele necesare funcțiilor, caracterizează continuitatea,
acțiunea lor îndelungată68.
Așadar, c e înseamnă funcție? În Dicționarul Explicativ al Limbii Române , cuvântul
funcție înseamnă: sarcină, rol, destinație.
Funcțiile dreptului înseamnă, în mod concret: C E FACE DREPTUL?, CE ROL ARE EL?.
Funcțiile dreptului sunt ”acele direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii mecanismului
juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituțiile,
normele dreptului) precum și instanțele sociale special abilitate cu atribuții în domeniul
realizării dreptului”69.
În lucrarea ”Teoria generală a dreptului”, prof. univ. dr. Costică Voicu, definește funcțiile
dreptului ca ”acele activități concrete pe care le des fășoară (le execută) dreptul pentru a -și
realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor și de a asigura
ordinea în societate potrivit voinței generale ”70.
În mecanismul societății, dreptul este considerat ca elementul indispensabi l al echilibrului
social, al asigurării coexistenței libertăților.
Deci, dreptul realizează, menține și consolidează echilibrul societății , el are capacitatea de
a sesiza elementele care pot afecta acest echilibru și intervine pentru a le ”calma” , el ”un ge”
practic mecanismul social, el este lubrifiantul cel mai prețios pentru complexul angrenaj al
societății modern e.

68 Gheorghe Avornic, Ioan Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed.
Vasiliana98, Iași, 2015, p. 96
69 Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Actami, București, 1997, p. 131
70 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 97

37
Dreptul creează și menține ordinea publică; el intervine și rezolvă conflictele ce apar între
indivizi și grupuri, între acestea și societate.
Dreptul are capacitatea de a stimuli comportamentele normale, legale ale indivizilor și
grupurilor, precum și ac ea putere de a reprima, de a sancționa comportamentele deviante,
contrare normelor juridice intituite.
Așadar, dreptul stimulează comportamentul legal și reprimă devianțele, situație care ne
înfățișează dreptul ca un instrument deosebit de activ într -o so cietate caracterizată prin
suficiente imperfecțiuni, dar perfectibilă71.

3.2. PREZENTAREA ANALITICĂ A FUNCȚIILOR DREPTULUI

Prin funcție se înțelege trivial rolul împlinit de un element într -un ansamblu structurat ca
acesta să se mențină. Alături de stat, ca element al ansamblului social strucurat, dreptul
pozitiv este alt element cu funcțiile lui generice: de reglementare a relațiilor sociale printr -un
sistem formal de drepturi și obligații ale subiectelor de drept, tinzând ca toate acțiun ile
destinatarilor lui să poată fi raportate la respectivele reglementări; în acest sens,
reglementările formează un sistem juridic legal, coerent, ierarhizat și consistent, cu triplu rol –
educativ, preventiv și coercitiv. O altă funcție este cea de a asi gura ca autoritatea politică a
statului să se realizeze pe baza legilor în vigoare, și nu în ultimul rând, funcția de apărare a
valorilor fundamentale ale societății pentru care e instituit72.
a) Funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organi zării social -politice,
desemnează capacitatea (puterea) dre ptului, de a crea, de a construi cadrul necesar
funcționării întregului sistem de organizare social. Dreptul concepe și construiește
instituțiile statului și stabilește pentru fiecare în parte cum trebuie să funcționeze, în
consens cu voința general exprimată.
Dreptul trebuie să se ocupe, din acest punct de vedere, de întregul domeniu al organizării
sociale.
Dreptul creează instituțiile publice fundamentale ale statului și dispune prin norme
jurid ice modul cum acestea trebuie să funcționeze. Prin Constituție, de exemplu, sunt create
instituția Parlamentului, instituția Președinției, Guvernul, Autoritatea Judecătorească,
Administrația Publică. Prin legi organice se asigură organizarea și funcționare a ministerelor,
partidelor politice, Curții Constituționale, Avocatului Poporului. Prin Hotărâri sau Ordonanțe

71 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 97
72 Gheorghe C. Mihai, Fundamentele dreptului, I -II, Ed. All Beck, București , 2003, p. 251

38
ale Guvernului se înființează instituții abilitate să acționeze în domeniul economic, financiar,
bancar, social, al administrației publice centra le sau locale. De exemplu: Departamentul de
Control al Guvernului, Oficiul Național pentru Prevenirea Spălării Banilor, Departamentul
Administrației Publice Locale, Agenția Națională de Dezvoltare etc.
b) Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății
Un al doilea lucru important pe care îl face Dreptul este acela de a apăra și garanta valorile
fundamentale ale societății. Care sunt aceste valori? Răspunsul îl găsim în art. 1 din
Constituția României (legea fundamentală), care precizează: ”demnitatea omului, drepturile și
libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și plurarismul politic
reprezintă valori supreme și sunt garantate”73.
Aceste valori sunt însoțite de elementele definitorii ale statului român: unitatea,
suveranitatea, independența, indivizibilitatea și caracterul național.
Dreptul are obligația de a păstra (a conserva), a apăra și garanta aceste valori.
Cum realizează Drept ul această funcție?
– în primul rând, Dreptul stabilește principiile care guvernează conviețuirea socială;
– în al doilea rând, Dreptul elaborează reguli obligatorii de conduită, opozabile
tuturor, menite să protejeze valorile fundamentale. Dreptul tipizează conduitele
oamenilor, dictează regulile de comportament și fixează cadrul general de
desfășurare a raporturilor dintre oameni, dintre aceștia și societate;
– în al treilea rând, Dreptul sancționează (pedepsește) comportamentele deviante,
acele conduite care nesocotesc interesul și voința generală exprimate în norma
juridică;
– în al patrulea rând, Dreptul reacționează față de elementele de noutate, de
schimbările care se produc sau sunt pe cale de a se produce în societate, adoptând
reguli noi de conduită pentr u indivizi și instituțiile statului;
– în al cincilea rând, Dreptul previne dezorganizarea, manifestările anarhice, de
nesocotire a legilor, asigurând coeziunea interioară a colectivităților prin punerea
în operă (realizarea) principiilor fundamentale.
Dreptul, cel care conservă, apără și garantează valorile fundamentale ale societății, este
implicat activ în procesul dezvoltării sociale. El este regizorul care construiește punerea în
scenă a conduitelor umane și instituționale, cel care corectează și le adaptează potrivit
scenariilor elaborate pe baza voinței generale.
Dreptul este interesat și preocupat de finalitatea demersului său. El este chemat să
răspundă la întrebarea dacă, prin ce a făcut și mai ales cum a făcut, a reușit să mențină

73 Constituția României, art. 1, alin. 3

39
societatea în starea de echilibru necesară și dacă a realizat, prin mijloacele specifice de
acțiune, progr esul societății.
c) Funcția de conducere a societății nu trebuie înțeleasă în dimensiunea sa absolută;
dreptul are un rol important în conducerea societății, alături de componenta
economic ă, politică, culturală etc.
Prin actele normative pe care le elaborea ză Dreptul conduce practic, domeniile pentru
care a emis actele normative respective. De exemplu: Legea privind regimul juridic al
proprietății, Legea privind privatizarea, Legea bancară, Legea de organizare judecătorească
etc.
Activitatea de legife rare, de elaborare a actelor normative este indisolubil legată de
nevoile reale ale societății, de practica raporturilor ce se creează între indivizi. Dreptul
îndeplinește un rol important în conducerea societății prin faptul că impune reguli de
conduită, de comportament pentru cele mai importante domenii ale societății. Dreptul nu este
un simplu executant al comenzilor primite din partea statului sau a forțelor politice. El decide
în legătură cu modalitatea de reglementare a nevoilor societății, a cerințel or esențiale ale vieții
în comun.
Dreptul își manifestă rolul important pe care îl are în conducerea societății românești prin
vasta operă de legiferare realizată, începând cu Constituția și continuând cu actele normative
ce reglementează domeniile proprietății, privatizării, protecției sociale, organizarea sistemului
bancar, organizarea administrației publice, învățământul, sănătatea etc.
Trebuie să subliniem și faptul că în unele perioade istorice, Dreptul a acompaniat și a
slujit ambițiile statelor contrare drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, contrare
normelor democratice.
În perioadele de dominație a statelor fasciste, naziste și totalitare, Dreptul a legiferat
politici antiumaniste, dictatoriale și antidemocrat ice. În aceste situații Dreptul nu numai că a
abandonat rolul său important în procesul de conducere a societății, dar a devenit un
instrument în serviciul Statului, executând comenzile și ordinile acestuia.
d) Funcția normativă a dreptului este considerată o adevărată funcție de sinteză, în sensul
că le implică pe toate celelalte funcții descrise mai sus.
Rolul dreptului este de a norma, de a programa libertatea de acțiune a omului.
Dreptul, prin normele și instituțiile sale juridice, obligă oamenii să se adapteze și integreze
în societate, opunându -se astfel manifestărilor și comportamentelor anarhice, de nesocotire a
legilor, a ordinii de drept.
Funcția normativă a dreptului exprim ă poziția dominantă a dreptului în viața societății,
scopul său primordial de a organiza și conduce mecanismele sociale potrivit voinței generale.

40
În evoluția sa istorică, dreptul a abuzat în unele perioade de această funcție normativă, în
sensul că print r-o excesivă activitate normativă au fost îngăduite sau suprimate drepturi și
libertăți ale oamenilor, unor instituții ale statului le -au fost conferite drepturi nelimitate fiind
scoase de sub controlul social.
Funcția normativă a dreptului modern presupune capacitatea acestuia de a interveni activ
pentru reglementarea prin norme juridice a unor noi domenii din viața societății sau a unora
insuficient reglementate. Astfel, dreptul intervine cu norme specifice pen tru protecția
mediului înconjurător, pentru protecția copilului și a persoanelor cu handicap, pentru protecția
drepturilor de autor, combaterea traficului și consumului de stupefiante, protecția unor
categorii de martori în timpul procesului penal, preveni rea criminalității informatice etc.
e) Funcția preventivă a dreptului dezvăluie capacitatea acestuia de a opera nu numai în
sensul normării concrete a domeniilor vieții sociale, ci și de a exercita, prin metode și
mijloace specifice, influența asupra comport amentelor generale ale indivizilor, de a
preveni încălcarea normelor juridice și de a promova conduite în deplin acord cu
interes ele majore ale societății.
Dreptul își exercită funcția preventivă prin sancționarea fermă a oricăror abateri de la
normele ju ridice, prin explicarea conținutului legilor, prin popularizarea acestora în mediile
sociale cărora li se adresează.
Dreptul are latitudinea de a elabora norme juridice pentru organizarea unor structuri
specializate în domeniul prevenirii criminalității, c are dezvoltă mecanisme adecvate pentru a
bloca intențiile unor persoane pentru a încălca legea.
Sunt de remarcat preocupările dreptului modern de a atrage la activitatea de prevenire
structuri ale societății civile: școala, familia, biserica, organizații neguvernamentale etc.,
împreună cu care desfășoară educația juridică a populației.
În legătură cu funcțiile dreptului, literatura juridică înregistrează o multitudine de opinii și
puncte de vedere.
Astfel, Tom Parson (SUA) consideră că dreptul, ca mecani sm de control care funcționează
în aproape toate sectoarele vieții sociale, acționează diferențiat în funcție de diferitele tipuri de
societăți, având ca rol fundamental legitimarea sistemului de norme, interpretarea normelor
juridice și aplicarea sancțiun ilor.
În opinia profesorului V. Ferrari (Italia) dreptul realizează trei funcții importante:
– funcția de reglementare socială;
– funcția de tratare a conflictelor declarate;
– funcția de legitimare a puterii.

41
Cercetătorul englez W. Evans distinge două funcții fundamentale ale dreptului:
– funcția pasivă, de codificare a obiceiurilor, regulilor morale și cutumelor existente
în societate;
– funcția activă, de instrument de influențare a comportamentelor și valorilor
existente, care presupune: un proces de instituționalizare a normelor juridice; un
proces de asimilare a normelor de către indivizi prin rolul educativ al dreptului.
Profesorul Ion Craiovan face referire la următoarele funcții ale dreptului: asigurarea
coerenței, funcționalităț ii și autoreglării sistemului social; soluționarea conflictelor și
realizarea justiției; reprimarea și prevenirea faptelor antisociale; apărarea demnității umane, a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; apărarea și promovarea valorilor socia le;
realizarea progresului contemporan74.

3.3. CONSIDERAȚII PRIVIND FUNCȚIILE UNOR RAMURI ALE DREPTULUI

a) funcțiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal și anume
acela de a apăra societatea împotriva infracțiunilor. Pentru realizarea acestui scop
dreptul penal este chemat să îndeplinească următoarele funcții:
– să facă posibilă prevenirea săvârșirii infracțiunilor prin simpla incriminare sub
sancțiunea pedepsei, a infracțiunilor;
– să asigure cadrul legal de înfăptuire a funcție i de apărare socială desfășurată de
organele de stat componente, în sistemul stabilirii competențelor și atribuțiunilor
concrete ale acestora în cazul săvârșirii faptelor incriminate;
– să protejeze noile valori și realități sociale care apar în evoluția soc ietății;
– să reprime cu fermitate infracțiunile și să înfăptuiască justiția.

b) funcțiile dreptului procesual penal se referă la:
– stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal și
delimitarea clară a atribuțiilor acestora;
– determ inarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal și
delimitarea drepturilor și obligațiilor acestora;
– precizarea garanțiilor procesului penal ca mijloace legate de realizare a drepturilor
pe care le au participanții în procesul p enal;

74 Ion Craiovan , Teoria generală a dreptului , Ed. Olimp Publishing, București, 1998, p. 64 -65

42
– prezentarea modalităților de efectuare a probațiuniii în procesul penal;
– reglementarea precisă a modalităților de luare a măsurilor procesuale și de
efectuare a actelor procedurale;
– stabilirea regulilor de defășurare a urmăririi penale, a judecării c auzelor și a
punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale.

c) funcțiile dreptului civil se referă la:
– definirea conținutului actelor juridice civile, explicarea condițiilor și efectelor
acestora;
– stabilirea cadrului legal în care acționează persoana fizică și persoana juridică;
garanțiile ce se acordă acestora;
– reglementarea detaliată a obligațiilor, contractelor și succesiunilor;
– ocrotirea intereselor legitime ale persoanelor fizice cu statut special (minori,
bolnavi psihic)75.

75 Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 101

43
CAPITOLU L 4. Principiile guvernatoare ale relației drept european – dreptul statelor membre
4.1. PRINCIPII DE DREPT EUROPEAN

Sintagma – principiile generale de drept – se referă la ansamblul regulilor generale
care stau la baza funcționării oricărui sistem de drept, național și internațional76.
Principiile generale ale dreptului asigură nu numai coerența dreptului intern,
parcurgerea unor perioade de tranziție în societate ci și compatibilitatea și armonizarea unor
ordini juridice diferite, crearea unei ordini juridici noi77.
Într-o serie de compromisuri încheiate între state încă din secolul al XIX -lea, în
vederea soluționării unor diferende de către tribunalele arbitrale, se făceau referiri la
„principiile generale de drept”, pe care instanțele resp ective urmau să le aibă în vedere la
pronunțarea soluției. Trimiteri la aceleași „principii generale de drept” se întâlnesc și în unele
din convențiile încheiate la Haga în 1899 și 1907 în vederea soluționării pașnice a unor
diferende. Comitetul de juriști care, în 1920, a elaborat Statutul Curții Permanente de Justiție
Internațională, a inclus „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate (III)”,
alături de tratate (I) și cutumă (II), în categoria dreptului pe care Curtea urma să -l aplice în
soluționarea diferendelor78.
Ele nu au însă numai un rol complementar față de tratat și cutumă, ci constituie norme
juridice independente; în art. 38 alin. 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, sunt puse
în același plan cu tratatul și cutuma, nefiind incluse în mijloacele auxiliare din paragraful 1 lit.
d) al art. 38, în accepțiunea căruia prin „principiile generale de drept”, ca izvoare ale dreptului
internațional, se are deci în vedere ansambl ul principiilor comune marilor sisteme juridice
contemporane, susceptibile să fie aplicate și în ordinea juridică internațională79.
În acest sens este extrem de semnificativă ordinea juridică a Uniunii Europene. S -a
remarcat în acest caz că, recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se
impune în mod deosebit având în vedere noutatea dreptului UE – ca ansamblul regulilor de
drept aplicabile în ordinea juridică a UE – care se află încă în faza consolidării sale spre
deosebire de ord inea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s -a
sedimentat80.

76 Raluca Miga – Beșteliu – Drept internațional public, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005 , p. 74
77 Ion Craiovan – Tratat de teoria generală a dreptului (ediția a III -a revăzută și adăugită) , Ed. Universul
juridic, București, 2015 , p. 398
78 Raluca Miga – Beșteliu , op. cit., p. 74
79 Ibidem
80 Ion Craiovan, op.cit., p. 398

44
Aceste principii sunt aplicate în vederea evitării denegării de dreptate, pentru a umple
lacunele dreptului Uniunii Europene și pentru a întări coerența de drept81.
La nivelul Uniunii Europene au fost concepute o serie de reguli privind funcționarea
instituțiilor sale având în vedere recunoașterea necesității apropierii de cetățeni și necesitatea
respectării drepturilor fundamentale ale acestora; la fel ar trebuie să se procedeze și la nivelul
intern, fiecare stat membru ar trebui să se preocupe pentru a identifica și promova cele mai
adecvate măsuri pentru asigurarea unei bune guvernări și a unei bune administrări.
Identificând și aplicând la nivel național principiile c are guvernează activitatea administrației
publice la nivel european se pot crea premisele unei administrații publice naționale
transparente și eficiente, apropiată de nevoile și interesele propriilor cetățeni82.

4.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE APLICABILE ÎN ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ A STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE ȘI ÎN SISTEMUL
INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Analizând atât legislația cât și doctrina juridică, se constată că o serie de principii
aplicabile administrației publice se regăsesc suficient de des pentru a putea fi considerate
principii fundamentale pentru acest domeniu:
1. principiul legalității acțiunii autorităților administrației publice;
2. principiul egalității persoanelor în relația cu autoritățile administrației publice;
3. principiul imparți alității acțiunii administrației publice;
4. principiul proporționalității acțiunii administrației publice;
5. termenul rezonabil de acțiune al administrației publice;
6. principiul respectării vieții intime, familiale și private de către autorităție
administrației publice83;
Principiile enunțate sunt interdependente, în sensul că respectarea unuia nu se poate
realiza decât cu respectarea celorlalte. Ele sunt legate în aplicarea și interpretarea lor: „În
interpretarea și aplicarea lor, principiile care preced sunt le gate între ele și fiecare principiu
trebuie interpretat în contextul celorlalte principii” (Rez. 2625 (XXV) din 1970)84.

81 apud. Alina Kaczorowska, European Union Low, ediția a 2 -a, Ed. Routledge, 2011, p. 205 – Lector Doctor
Tofan Mihaela, Drept European, curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cu za” Centrul de studii europene
82 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018
83 Ibidem
84 apud. Alina Kaczorowska, European Union Low, ediția a 2 -a, Ed. Routledge, 2011, p. 205 – Lector Doctor
Tofan Mihaela, Drept European, curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Centrul de studii europene

45
4.2.1. Principiul legalității acțiunii autorităților administrației publice
Dreptul administrativ românesc este dominat de principiul legalității. Potrivit
articolului 1, aliniat 3 din Constituția României, „România este stat de drept democratic și
social în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul p olitic, reprezintă valori supreme în spiritul
tradițiilor democratice ale populației române și idealurilor revoluției din decembrie 1989 și
sunt garantate”85. Tot aici este consacrat principiul supremației Constituției, conform căruia
legea trebuie să respe cte norma constituțională: „în România, respectarea Constituției, este
obligatorie” (articolul 5)86.
În articolul 16 este subliniată preeminența legii în reglementarea relațiilor sociale,
articolul 2 prezintă: „nimeni nu este mai presus de lege”87.
Puterea e xecutivă, pentru a executa, are obligația de a respecta atât prevederile
constituționale, cât și prevederile actelor aprobate de puterea legislativă. De altfel, articolul 52
din Constituție reglementează dreptul persoanelor vătămate de o autoritate publică de a
solicita recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
pagubei, iar condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea contenciosului
administrativ numărul 554/2004.
De asemenea, numero ase acte normative românești menționează expres principiul
legalității ca regulă de bază pentru activitatea autorităților publice sau a personalului din
cadrul acestora. Așadar, principiul legalității este recunoscut în sistemul juridic românesc ca
princip iul general al dreptului, a cărui respectare trebuie asigurată în adminitrația publică atât
la nivel local, cât și la nivel central contribuind astfel la creșterea încrederii cetățenilor în
activitatea autorităților publice.
Verificarea legalității actelor administrative trebuie să se realizeze însă conform unei
opinii actuale și prin raportare la legislația europeană, tratatele internaționale ratificate de
România și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, plus
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care a contribuit la dezvoltarea principiilor
generale de drept, aplicabile la nivelul Uniunii Europene și bazate pe principiile
constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
De altfel, se presupune ca în viitorul Cod administrativ, să fie expres stipulat principiul
legalității actelor normative în aplicarea principiului priorității drepturilor Uniunii Europene
în statele membre ale Uniunii Europene.

85 Constituția Rom âniei, art. 1 – Statul român, alin. 3
86 Constituția României, art. 1 – Statul roman, alin. 5
87 Constituția României, art. 16 – Egalitatea în drepturi, alin. 2

46
La nivelul spațiului admi nistrativ european, analizând legislația statelor membre, se
constată că principiul legalității se regăsește în Constituțiile următoarelor state:
În Germania, principiul legalității este recunoscut; se are în vedere prioritatea legii
scrise și a supremați ei Constituției în raport cu celelalte norme juridice interne (articolul 20).
În Italia se consacră supremația legii fundamentale asupra legii și a celorlalte acte cu
putere de lege (emise de guvern, decrete, legi).
În Grecia, Constituția stabilește suprem ația legii fundamentale, ierarhia normelor
juridice, puterea complementară conferită executivului, garanțiile oferite de puterea judiciară
în vederea respectării principiului legalității.
În Spania, se prevede în partea introductivă din Constituție că, est e un stat de drept
democratic și social care garantează principiul legalității, ierarhia normelor, securitatea
juridică și interzicerea arbitrariului în activitatea autorităților publice.
În Marea Britanie, conceptul de „rule of law” ce semnifică supremați a dreptului și -a
caracterizat sistemul juridic englez după sfârșitul absolutismului regal. Acest concept,
considerat o noțiune diferită de principiul legalității, dar totuși apropiată, stabilește că acțiunea
atât a oamenilor politici, cât și a funcționaril or publici, trebuie să se bazeze întotdeauna pe
autoritatea atribuită prin lege, dar și faptul că legea trebuie să fie conformă criteriilor minime
de justiție și echitate.
În Franța, principiul legalității este cunoscut încă din timpul revoluției și const ituie
fundamentul dezvoltării unui drept administrativ puternic. În doctrina franceză se subliniază
faptul că supunerea administrației dreptului se compune din două elemente: obligația de
conformitate cu legea și obligația de a avea inițiativă în vederea a sigurării punerii în aplicare a
legii88.

4.2.2. Principiul egalității persoanelor în relația cu autoritățile administrației publice
În sistemul de drept românesc, egalitatea este un principiu constituțional complex, care
poate fi analizat atât ca principiu gener al al drepturilor, cât și ca drept fundamental. Regăsim
noțiunea juridică de egalitate în mai multe articole ale Constituției fiind strâns legată de
noțiunea juridică de nediscriminare.
Principiul general al egalității trebuie privit în primul rând prin pr isma articolului 4 aliniat
2 din Constituție care precizează: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor
cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

88 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018

47
apartenență politică, avere sau origine socială”89, dar și prin prisma art. 16, alin.1 din
Constituție care stabilește egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor români fără privilegii și
fără discriminări. Se adaugă alin. 3 al art. 16 care precizează că „statul român garantează
egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor publice”90.
Legea fundamentală a statului român conține prevederi asemănătoare cu cele ale
Constituțiilor celorlalte state ale Uniunii Europene, în ceea ce privește principiul egalității
cetățenilor î n fața autorităților publice și principiul egalității de acces la funcțiile publice.
Analizând legislația Uniunii Europene și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene s -a constatat că odată cu evoluția societății europene, au fost identificate și alte
criterii de discriminare: vârsta, handicapul și orientarea sexuală. Aceste criterii nu sunt
menționate decât rareori în legile fundamentale ale statelor europene. Dispozițiile legale care
concură la aplicarea principiului egalității în administraț ia publică din România, trebuie însă
corelate și interpretate în raport cu dispozițiile cuprinse în legislația și jurisprudența
europeană.
Astfel, în Constituția Franței din 1958 se stabilește încă din primul articol faptul că:
„Franța este o republică in divizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor
cetățenilor în fața legii fără deosebire de origine, rasă sau de religie. Ea respectă toate
convingerile…”.
Constituția Italiei intrată în vigoare în 1948 prevede în articolul 3 că „toți cetățenii sunt
egali în fața legii fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, situație personală
și socială”. Egalitatea accesului la funcțiile publice este garantată prin articolul 51 din
Constituție.
Constituția Spaniei din 1978 stabilește și ea din primul articol faptul că „libertatea, justiția,
egalitatea și pluralismul politic sunt valori superioare ale ordinii juridice”.
Constituția Germaniei din 1949 proclamă în art. 3 egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii
și garanteaz ă egalitatea dintre femei și bărbați, iar în art. 11 prevede faptul că toți cetățenii
sunt beneficiarii drepturilor și libertăților fără nicio discriminare, iar accesul egal la funcțiile
și mandatele publice pentru femei și bărbați este garantat91.

89 Constituția României, art. 4 – Unitatea poporului și ega litatea între cetățeni, alin. 2
90 Constituția României, art. 16 – Egalitatea în drepturi, alin. 3
91 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018

48
4.2.3. Principiul imparțialității acțiunii administrației publice
În Constituția României republicată, art. 124, alin. 2 stabilește că „justiția este unică,
imparțială și egală pentru toți”92, iar în doctrina juridică românească, imparțialitatea a fost
definită ca lipsa prejudecăților a unor idei preconcepute și nefavorizarea unei părți. În
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind menționat deseori când se
analizează respectarea drepturilor la un proces echitabil, facându -se referire la imparțialit atea
judecătorilor.
Așadar, imparțialitatea se apreciază de la un caz la altul, urmărindu -se excluderea
atitudinii de părtinire sau respingere a unei persoane.
În același mod se poate aprecia și imparțialitatea persoanelor care își desfășoară activitatea
în cadrul administrației publice, analizând faptele și atitudinea acestora indiferent dacă este
vorba de persoane care ocupă funcții de demnitate publică sau de funcționar public.
Imparțialitatea persoanelor care ocupă demnități sau funcții publice este i mportantă pentru
formarea convingerii cetățenilor că administrația publică acționeză legal, egal și fără părtinire
pentru toți cei care au apelat la serviciile ei.
Atât funcționarii publici, cât și demnitarii sau aleșii locali, trebuie să dea dovadă de
imparțialitate prin abținerea de a participa la orice acțiune care le -ar aduce foloase necuvenite.
Așadar, principiul imparțialității adminitrației publice presupune și prevenirea conflictelor
de interes și a incompatibilității.
În Constituțiile statelor me mbre ale Uniunii Europene regăsim destul de rar menționat
acest principiu93.
Art. 103 din Constituția Spaniei, la punctul 3 stabilește că „legea este cea care definește
statutul funcționarilor publici, … sistemul de incompatibilități și garanțiile privito are la
imparțialitate în exercitarea atribuțiilor lor”.

4.2.4. Principiul proporționalității acțiunii administrației publice
Art. 53 din Constituția României intitulat – restrângerea unor drepturi sau al unor libertăți
– stabilește în mod expres următoarele: „exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi
restrâns numai prin lege și numai dacă se impune după caz pentru apărarea securității
naționale a ordinii, a sănătății ori a moralei publice a drepturilor și a libertăților cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ale unui

92 Constituția României, art. 124 – Înfăptuirea justiției, alin. 2
93 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018

49
dezastru ori a unui sinistru deosebit de g rav”94. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este
necesară într -o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a
determinat să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului
sau a liber tății.
Acest articol constituțional stabilește condițiile care trebuie respectate când se impune
restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale; decizia trebuie să fie necesară
pentru atingerea unor obiective de interes public sau pentru protejarea drepturilor și
libertăților celorlalți, trebuie să fie prevăzută prin lege, trebuie să fie proporțională cu situația
ce a determinat -o.
Conform doctrinei juridice române, principiul proporționalității constituie una din
constantele dreptului în domeniul reglementării juridice exprimând necesitatea adecvării
măsurilor juridice la situațiile de fapt și impunând o atitudine echilibrată și rezonabilă a
oricărei autorități cu competențe normative, iar în domeniul aplicării normelor juridice,
proporți onalitatea presupune o relație rezonabilă între mijloacele utilizate de autoritatea
statală și scopul pentru care sunt utilizate acestea.
Proporționalitatea poate fi analizată așadar ca rezultat al combinării a cel puțin 3 elemente:
situația de fapt, deciz ia luată și finalitatea acesteia.
Acest principiu este consacrat în statele europene, mai mult sau mai puțin explicit, însă
este menționat în jurisprudență ca urmare a influenței dreptului Uniunii Europene95.

4.2.5. Termenul rezonabil de acțiune al administrație i publice
Expresia – termen rezonabil – o regăsim în Constituția României în art. 21 care
garantează accesul liber la justiție „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea
cauzelor într -un termen rezonant”96.
Termenul rezonabil al unui pro ces semnifică faptul că instanțele judecătorești trebuie să
acționeze cu celeritate deoarece întârzierile în realizarea justiției compromit eficiența și
credibilitatea sa, afectând grav drepturile persoanelor care apelează la calea jurisdicțională ca
ultim ă soluție de a obține dreptate. După cum se precizează în doctrină, termenul rezonabil
poate fi apreciat în funcție de circumstanțele cauzei, complexitate, comportamentul părților și
al autorităților publice, dificultatea probelor, caracterul internaționa l al situației, claritatea
regulii de drept aplicabile.

94 Constituția României, art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, alin. 1
95 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018
96 Constituția României, art. 21 – Accesul liber la justiție, alin. 3

50
Curtea Constituțională a României a decis că termenul rezonabil include și data
procedurilor prealabile sesizării justiției și se calculează până la soluționarea definitivă a
cauzei.
Același regulament se utilizează când analizăm respectarea termenului rezonabil în ceea
ce privește adminitrația publică. Cu cât problema care trebuie rezolvată este mai complexă, cu
atât termenul rezonabil are o altă întindere care poate fi justificată și adusă la cunoștința
publicului printr -o bună comunicare.
În strânsă legătură cu termenul rezonabil de a acționa al administrației publice se află
dreptul de petiționare prevăzut la nivel constituțional în art. 51 care precizează că „cetățenii au
dreptul să se adreseze autorităților publice prin petițiile formulate în numele semnatarilor iar
autoritățile au obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii”97.
Dreptul de petiționare este un drept cetățenesc de tradiție în sistemul juridic românesc ca
de altfel și în alte reglementări constituționale europene.
Exercitându -și dreptul de petiționare, cetățenii intră în legătură directă cu autoritățile
publice și au posibilitatea de a soluționa atât probleme personale, cât și d e interes general.
Corelativ cu dreptul de petiționare apare și obligația autorităților publice de a răspunde în
termen indiferent de puterea publică de care aparțin, astfel putând fi apărate drepturile și
interesele legitime ale cetățenilor. Procesul de p etiționare constituie un mijloc de evaluare a
tensiunilor ce pot apărea în societate datorită situației economice și politice, evaluarea
acestuia fiind relevantă pentru identificarea problemelor cu care se confruntă populația.
Este important ca răspunsul l a orice petiție să fie transmis petiționarului în termenul
prevăzut de lege, ceea ce presupune că problema semnalată a fost analizată atât din punct de
vedere legal, cât și din punct de vedere al situației de fapt.
Prevederile constituționale ale art. 51 sunt detaliate prin Ordonanța de Guvern nr. 27/2002
privind reglementarea activităților de soluționare a petițiilor. Dreptul de petiționare este
recunoscut atât cetățenilor, cât și organizațiilor legal constituite, acestea putând formula petiții
în numele colectivelor pe care le reprezintă.
Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului în termen
de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul indiferent dacă soluția este favorabilă
sau nefavorabilă. În situ ația în care aspectele sesizate prin petiție necesită o cercetare mai
amănunțită, conducătorul autorității publice poate prelungi termenul cu cel mult 15 zile.
Petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare, autorităților sau
instituțiilor care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie
înștiințat. Sunt și domenii în care acest termen este mai scurt sau mai lung datorită

97 Constituția României, art. 51 – Dreptul de petiționare, alin. 1, 4

51
specificului activității sau datorită modului în care legiuitorul a dorit să recunoască urgența
unei proceduri legale, astfel legea nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public, prevede că autoritățile publice au obligația să răspundă în scris la solicitarea
informațiilor în termen de 10 zile sau d upă caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea
solicitării în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor, documentarea și
urgența solicitării.
În legislația română regăsim prevederi prin care sunt impuse autorităților obligații clare
privind respectarea unor termene mai lungi sau mai scurte în funcție de reglementarea legală
pentru a răspunde solicitărilor cetățenilor, cu toate acestea, din practică s -a constatat că sunt
situații în care răspunsurile la petiții nu sunt considerate impor tante de către persoanele care
îsi desfășoară activitatea în administrația publică, deși, actul normativ prevede inclusiv
sancționarea disciplinară a funcționarului public care nu a respectat termenul de răspuns la
petiție.
În situația în care termenul leg al de răspuns este depășit sau nu se răspunde petițiilor, art.
52 face trimitere la o lege care reprezintă o garanție constituțională de protecție a drepturilor
și intereselor particularilor față de acțiunea sau inacțiunea ilegală a unei autorități publice ,
conferind cetățenilor dreptul de a solicita în instanță recunoașterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea și repararea pagubei produse.
Majoritatea statelor europene au prevăzut prin lege că deciziile administrative trebuie
luate într -un termen rezonabil și fiind aplicabil atât procedurii necontencioase, cât și
procedurii contencioase98.

4.2.6. Principiul respectării vieții intime, familiale și private de către autorități le
administrației publice
Potrivit art. 8 „orice persoană are dreptu l la respectarea vieții sale private și de familie …”
Textul european își are originea în art. 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 d ecembrie 1948, potrivit căruia „ nimeni nu va
fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ”;
orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri99.
O formulare aproape identică este dată protecției dreptului la viață privată de art. 17 al

98 Elisabeta Slabu, Sisteme administrative europene, curs pentru învățământ cu frecvență, Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați, 2018
99 Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N. U. la 10 decembrie 1948,
art. 12.

52
Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice adoptat și deschis spre semnare de
Adunarea generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare în martie 1974.
Protecția dreptului la viață privată și familială este t otuși mult mai eficientă în sistemul
Convenției Europene. Aceasta deoarece, pe de o parte, tratatul internațional european
definește, chiar dacă o face în termeni relativ generali, ingerințele legitime ale autorităților
publice în exercițiul acestui drept; pe de altă parte, el instituie un mecanism de control adecvat
asigurat de Curtea europeană a drepturilor omului100.

100 http://legislatie.resurse -pentru -democratie.org/legea/declaratia -universala -a-drepturilor -omului.php

53
CONCLUZII
Ca știință socială cu statut și poziții specifice, știința dreptului analizează un anumit
domeniu al relațiilor și structurilor sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul
economico -juridic, ca purtători de drepturi și obligații juridice, cu toa te consecințele ce decurg
de aici, dreptul având ca scop regularizarea raporturil or sociale, canalizarea activit ății
oamenilor în cadrul relației de interes major, în conformitate cu o voință generală.
Cooperarea oamenilor în acest vast domeniu al realității sociale implică intervenția
dreptului în scopul conducerii și dirijării comportamentelor, impunându -le reguli normative,
modele, programându -le într -un anumit sens acțiunile și limitându -le, în temei ul unor rațiuni
ce țin de coexistența libertăților.
Acest scop este slujit de o serie de funcții și principii , enunțat e în capitolele 2 și 3 ale
acestei lucrări.
În cadrul primului capitol am arătat că studierea istoriei dreptului românesc
demonstrează f aptul că dreptul roman constituie alfabetul științei dreptului.
Capitolul 2, intitulat „Principiile dreptului” indică idealul urmărit de legiuitor în
activitatea de procreare a dreptului, aceste principii exprimând, totodată, cele mai înalte
aspirații ale omului: libertatea, egalitatea, dreptatea, unitatea. Ele promovează echilibrul în
relațiile interumane, prin apărarea unor asemenea valori precum viața, proprietatea, onoarea și
demnitatea ființei umane.
După cum am arătat în capitolul 3, funcțiile dreptu lui pot fi definite ca fiind direcțiile
fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem
de drept . Altfel spus, prin funcție a dreptului se înțelege cum sunt valorificate atributele
dreptului în vederea men ținerii ordinii, echilibrului și păcii sociale , acestea fiind asigurate prin
îndeplinirea a 5 funcții: funcția de instituționalizare, de conservare, de apărare și de garantare
a valorilor fundamentale ale societății, funcția de conducere, funcția normativă și cea
preventivă.
Inventarierea și analiza principiilor generale ale dreptului Uniunii Europene din
capitolul 4, constituie un demers important și folositor pentru lumea juridică, datorită
importanței covârșitoare a acestui izvor de drept în ordinea juridică europeană, dar și în
ordinea juridică internă a statelor membre.
Despre toate acestea se mai pot spune multe, însă această lucrare a avut tendința de a
arăta și dezvălui unele tendințe ș i linii generale privind tematica dată .
Astfel sper că am reușit să demonstrez cât de importantă este subiectul dat și ce impact
are ea asupra societății.

54
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
1. Gheorghe Boboș, Corina Buzdugan, Veronica Rebreanu, „Teoria generală a
statului și dreptului”, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2010
2. Gheorghe C. Mihai, „Fundamentele dreptului I -II”, Ed. All Beck, București, 2003
3. Ioan Chiș, „Istoria statului și dreptului românes c”, Ed. Universul Juridic,
București, 2012
4. Emil Cernea, Emil Molcuț, „Istoria statului și dreptului românesc”, Ed. Universul
Juridic, București, 2006
5. Costică Voicu, „Teoria generală a dreptului”, Ed. Universul Juridic, București,
2006
6. Gheorghe Avornic, Ioa n Humă, Raisa Grecu, Dumitru Postovan, „Tratat de teoria
generală a dreptului”, Ed. Vasiliana98, Iași, 2015
7. Ion Craiovan, „Tratat de teoria generală a dreptului (ediția a III -a revăzută și
adăugită)”, Ed. Universul Juridic, București, 2015
8. Nicolae Popa, „T eorie generală a dreptului”, Ed. Universul Juridic, București,
2006
9. Raluca Miga – Beșteliu, „Drept internațional public, vol. I”, Ed. All Beck,
București, 2005
10. Ion Dogaru, „Elemente de teorie generală a dreptului”, Ed. Militară, 1997

ARTICOLE PUBLICATE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
*Constituția Prințului Constantin Cordato, Prințul celor 2 Valahii și al Moldovei, 7
februarie 1740, „Revista de drept public nr. 1”, 1938, versiune în limba franceză

DICȚIONARE
*Dicționarul de filosofie, Ed. Politică, București, 1978

LEGISLAȚIA UNIUNII EUROPENE
1. Carta Națiunilor Unite*) din 26 iunie 1945
2. Statutul Curții Internaționale de Justiție
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului – adoptată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la 10 septembrie 1948

55
4. Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
completări în Protocolul nr. 2, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în
Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994 )
5. Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a l ibertăților fundamentale
(adoptată la 31 decembrie 1997) Protocolul 1

LEGISLAȚIA ROMÂNIEI
1. Decretul pentru convocarea corpului electoral în Monitorul Oficial nr. 29 din 23
ianuarie 1922
2. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul
Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014
3. Constituția României din 31 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea
I nr. 767
4. Codul familiei adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953, Buletinul Oficial nr. 1
din 4 ianuarie 1954

SURSE MEDIA
http://legislatie.resurse -pentru -democratie.org/legea/declaratia -universala -a-drepturilor –
omului.php

ALTE SURSE
* curs Lector universitar doctor Elisabeta Slabu, „Sisteme administrative europene”,
Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, 2018
*date culese în cadrul Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice, Galați