SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Îndrumător științific, Conf.univ.dr. Matic Andreea- Elena Absolvent, Mihai Alina Andreea… [622497]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Îndrumător științific,
Conf.univ.dr. Matic Andreea- Elena
Absolvent: [anonimizat] 2019

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
BUNA CONDUITĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
Îndrumător științific,
Conf.univ.dr. Matic Andreea- Elena
Absolvent: [anonimizat] 2019

Abrevieri
nr. – numărul
conf. – conform
art. – articolul
alin.. – alineatul
vol. – volumul
ed. – ediția
p. – pagina
pct. – puctul
lit. – litetra
urm. – următoarele
H. G. – hotărârea Guvernului
M. Of. – Monitorul Oficial al României

CUPRINS
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. ………………………………………………………………. 3
1.1 Noțiunea de administratie publică …………………………………………………………………………. 3
1.1.1 Trăsăturile fundamentale ale administrației publice ………………………………………………. 4
1.1.2 Scopul și funcțiile administrației publice……………………………………………………………… 6
1.2 Semnificația cuvântului etică …………………………………………………………………………………. 8
1.3 Semnificația cuvântului morală ……………………………………………………………………………… 9
1.3.1 Înțelesul comun al termenilor „morală” și „etică” ……………………………………………….. 10
1.4 Înțelesul actual al cuvântului deontologie …………………………………………………………….. 11
1.4.1 Caracteristicile deontologiei actuale: …………………………………………………………………. 13
1.4.2 Concluzii privind deontologia, în studiul său actual de dezvoltare ………………………… 16
1.5 Noțiunile de funcție publică și funcționar public …………………………………………………… 17
CAPITOLUL 2. NORME PRIVIND BUNA CONDUITĂ A FUNCȚIONARILOR
PUBLICI …………………………………………………………………………………………………………………….. 21
2.1 Normele de conduită a funcționarilor publici ……………………………………………………….. 21
2.2 Comportamentul funcționarilor publici ……………………………………………………………….. 26
2.3 Practici de îmbunătățire a serviciilor publice ……………………………………………………….. 31
2.3.1 Noțiunea de serviciu public………………………………………………………………………………. 31
2.3.2 Practici de îmbunătățirea serviciilor și satisfacerea clienților………………………………… 33
CAPITOLUL 3. DEONTOLOGIA, RĂSPUNDEREA, SANCȚIUNILE ȘI METODELE
DE ÎNCETARE DIN FUNCȚIE A FUNCȚIONARILOR PUBLICI ……………………………… 36
3.1 Deontologia funcționarului public ………………………………………………………………………… 36
3.1.1 Putem vorbi despre o deontologie a funcționarilor publici? ………………………………….. 37
3.2 Răspunderea funcționarilor publici ……………………………………………………………………… 38
3.3 Sancțiunile aplicate funcționarilor publici ……………………………………………………………. 44
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ BUNA CONDUITĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
……………………………………………………………………………………………………………………………………. 49
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………………….. 54
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………………. 56

1Introducere
Motto: ” După cum omul în perfecțiunea sa
este cea mai nobilă dintre ființe, tot
astfel lipsit de lege și de dreptate, este
cea mai rea dintre toate”.
Aristotel, Politica
Administrația publică are un rol important în societate, reprezintă o activitate de aducere la
îndeplinire a legilor, de organizare sau realizare efectivă a serviciilor publice. Activitate ce se
desfășoară de către autoritățile administrative de stat, autonome locale, ori, după caz de către
structurile subordonate acestora.
De astfel o componentă importantă a administrației publice o reprezintă funcționarii
publici, care exercită prerogative de putere publică urmărind astfel satisfacerea cetățenilor. Tocmai
de aceea, aceștia constituie o componentă importantă a administrației publice, intrând cel mai des
în contact cu cetățenii, aceștia trebuie să de-a dovadă în desfășurarea activității de un comportament
și o atitudine corespunzătoare funcției pe care o deține.
Am urmărit ca lucrarea realizată să conțină cele mai importante și esențiale informații cu
privire la noțiunile introductive specifice temei, conduita funcționarilor din administrația publică,
și bineînțeles răspunderea acestora în cazul în care sunt încălcate normele specifice funcției.
În prezenta lucrare am făcut trimitere și la aspecte de ordin practic, în unele cazuri teoria
fiind însoțită de scurte exemple.
Lucrarea este elaborată consecutiv și consecvent, structurată în patru capitole, acestea fiind
la rândul lor compuse din mai multe subcapitole la care se adaugă considerațiile introductive și
finale. Fiecare capitol conține informații utile pentru înțelegerea cât mai exactă a temei abordate.
Capitolul 1 începe cu prezentarea noțiunilor introductive referitoare la: administrația
publică, funcția publică, funcționarul public, semificația cuvintelor „morală” și „etică”, precum și
prezentarea noțiunii referitoare la deontologie și caracteristicile acesteia.

2Capitolul 2 conține prezentarea normelor de conduită ce trebuiesc respectate de către toți
funcționarii publici din administrația publică, ce comportament trebuie să adopte, precum și
prezentarea unor practici de îmbunătățire a serviciilor publice.
Capitolul 3 continuă cu prezentarea răspunderilor și sancțiunilor aplicate funcționarilor
publici, atunci când nu sunt respectate normele deontologice.
Capitolul 4 conține studiul de caz, intitulat „Buna conduită în administrația publică”, fiind
abordarea proprie a temei, aceasta constă într-un sondaj de opinie la nivel local prin care am
încercat să aflu gradul de satisfacere a cetățenilor în urma interacționării cu funcționarii publici.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei studiate în vederea
realizării lucrării.

3CAPITOLUL 1.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Noțiunea de administratie publică
Termenul de administrație provine din drptul român ”administer” care are sensul de: a sluji,
a folosi la ceva, a ajuta, iar prefixul ”ad” care ne arată sensul ”la”, ”către” și arată starea de
inferioritate în comparație cu termenul ”magister” care indică superioritate, cel care conduce, sau
cel care duce la îndeplinirea unei misiuni comandate. Sub același aspect, literatura de specialitate1
precizează că termenul provine din latinescul ”minister” care înseamnă servitor, supus și astfel
fiind în relație cu cuvântul magister ce îl reprezintă pe stapânul căruia i se subordonează. De aceea
s-a ajuns la concluzia ca termenul de administrație să fie înlocuitorul expresiei serviciul celui mic,
a celui supus sau activitate subordonată sub comandă2.
Conform dicționarului limbii române „a administra” înseamnă: a conduce, a cârmui, a
gospodari, iar termenul de administrație include activitatea de administrare cât și organele care
exercită o astfel de acțiune.
În limbajul curent, termenul „administrație” este utilzat în mai multe sensuri. De aceea unii
autori, înteleg , prin administrație: activitatea executivă a puterii statului, sistemul de autorități
publice care înfaptuiește astfel puterea executivă, conducerea unui agent eonomic ori instituții
social culturale, un compartiment (birou, secție, sector) din diferitele unități productive sau
instituții social- culturale.
Toate aceste utilizări ne arată faptul că, în tot mai multe activități este nevoie de o
administrare. În cazurile în care se urmărește realizarea unor interese private, este vorba de
administrația particulară, iar administrația are un caracter public doar dacă are drept scop un interes
general, de nivel național sau local care urmărește satisfacerea interesului public. Astfel conceptul
1Ioan Alexandru, Administrația publică, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p.65.
2A. Parlagi, Teoria administrației publice, Curs, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2008, p.5.

4de administrație este mai largă decat cea de administrație publică, ea cuprinzând de astfel și
administrația particulară.
Prin sintagma administrație publică se identifică doua întelesuri, în doctrină acestea fiind
considerate definiții ale administarției publice.
a) din punct de vedere funcțional- material definim administrația publică ca fiind activitatea
desfășurată de autoritățile administrației publice și diverse instituții publice, în regim de
putere publică în vederea executării legilor și pentru o cât mai bună aducere la îndeplinire
a interesului public prin intermediul srviciilor publice
b) din punct de vedere organic, administrația publică este definită drept un set de autorități și
instituții publice care, în reglementare de putere publică, aduc la îndeplinire legile urmărind
satisfacerea interesului public cetățenesc.
Ca atare putem spune că administrația publică poate fi percepută ca o activitate, respectiv ca
un set de organe ( autorități ori instituții) care desfășoară respectiva activitate.
Definiția de referință dată administrației publice din perspectiva prevederilor Constituției
reprezinta, în principal, ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților
administrative autonome centrale, autonome locale si, după caz, structurilor aflate în subordinea
acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în condițiile legii,
se prestează servicii de interes public3.
1.1.1 Trăsăturile fundamentale ale administrației publice
Trăsăturile fundamnetale ale administrației publice rezultă atât din definițiile consacrate în
literaturile de specialitate, pornind de la sensul material-funcțional și organic al sintagmei
„administrație public” dar și din definiția de referință dată administrației publice.
Trăsăturile administrției publice sunt:
-activitate ce se realizează în principal, de către autoritățile executive și administrative,
denumite autorități ale administrației publice;
3Mădălina Elena Mihăilescu, Drept administrative, Parte generala, Caiet de seminar, Editura Universitară,
București, 2016, p. 22.

5Respectând ierarhia, primele autorități enunțate sunt: Președintele și Guvernul care se află în
vârful administrației publice. Următoarele autotități sunt cele catre desfășoară preponderent
activități de administrație publică, fiind subiectele care desfășoară activitatea administrației publice
din cadrul autorităților publice. Iar celelalte autorități publice care desfășoară și activități
administrative sunt: Parlamentul, Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi,
autoritatea judecătorească, etc. (acestea desfășoară activități suport care vin în sprijinul activităților
principale).
-este o activitate de punere în aplicare a legii sau, dupa caz, de organizare sau realizare
efectivă a serviciilor publice;4
Autoritățile administrației publice au drept scop realizarea politicii (interne și externe) a țării,
care se poare realiza doar prin punerea în aplicare a legilor și a actelor adoptate, necesare punerii
în aplicare a legilor.
-este o activitate ce se desfășoară în regim de putere publică;
Autoritățile publice, respectiv cele ale administrației publice au dreptul de a emit sau adoptă
acte unilaterale cu caracter obligatoriu pentru toți cei vizați și au dreptul de a apela la forța
coercitivă a statului pentru a aduce la îndeplinire atributiile ce le revin. Aceștia pun în prin plan
interesul public.
Unii autori consideră că doar două elemente sunt specifice statului modern și anume:
-legea este formală și universală, deoarece ea se aplică tuturor cetățenilor fără vreo excepție;
-pentru deliberare și execuție guvernul se sprijină pe administrație;
Astfel statul modern n-ar putea exista fără administrație, dar nici pură administrație nu ar putea
fi.
4Mădălina Elena Mihăilescu, op. cit. , p.23.

61.1.2 Scopul și funcțiile administrației publice
Scopul administrație publice îl reprezintă satisfacerea intersului public prin asigurarea
bunei funcționări a serviciilor publice. Scopul fundamnental este „(…) acela de a asigura realizarea
interesului public exprimat de voința poporului suveran transpusă în lege”5. Un așa scop impune
ca și autoritățile administrative, să dispună de anumite mijloace pe de o parte, iar pe de altă parte,
să dețină anumite prerogative și o poziție de superioritate față de cei administrați.
Activitățile administrației publice sunt:
-principalul obiectiv al activității administrației publice îl reprezintă: buna gestionare,
respectiv alocarea resurselor (materiale, financiare, umane), mijloacelor puse la dispozițe
de către autoritățile adminstrației publice centrale și locale, pentru o cât mai bună aducere
la îndeplinire a interesului public;
-realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități, recunoscută ca
atare de către stat, valori ce se găsesc în actele elaborate de către puterea legiuitoare;
-organizarea în concret a executării legii;
-valorificarea tuturor resurselor necesare pentru punerea în valoare a intereselor statului,
respectiv a unor colectivități distincte;
-realizarea anumitor valori stabilite la nivelul politicului care exprimă interesele generale ale
societății.
Funcțiile administrației publice se pot identifica pe de o parte, de la criteriul sarcinilor pe care
le îndeplinește, de executare și elaborare, iar pe de altă parte, de la caracteristica sa de „corp
intermediar” între autoritățile publice și cetățeni, între planul conducerii politice și planul unde se
realizează valorile politice6.
Prin urmare, se consideră că administrația publică românească îndeplinește următoarele funcții
principale: de executie, de informare, de pregătire și de prevedere.
5E. Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 35.
6V. Negruț, Drept administrativ, Editura Fundație Academice DANUBIUS, Galați, 2006, p.26 și urm.

71. Funcția principală a administrației publice este cea de executare;
Aceasta este determinată de poziția pe care o are administrația în legătură cu puterea politică,
de exemplu: de organizare a deciziilor politice, reflectate în legi și de a asigura executarea lor, prin
convingere, iar dacă va fi nevoie, folosind forța de constrângere.
2. Funcția de informare;
Are drept scop informarea ritmică, sistematică și completă a puterii politice asupra mersului în
ansamblu a sistemului administrației publice. Această funcție constituie un instrument important
de culegere, prelucrare și difuzare a informațiilor de la nivelul societății. De asemenea, informațiile
deținute de administrația publică trebuie puse la dispoziția cetățenilor, conform art. 31, alin. (1,2)
din Constituția României, toți cetățenii au dreptul de „a avea acces la orice informație” autoritățile
publice având astfel obligația să „asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor
publice”. Această funcție trebuie să se realizeze conform prevederilor Legii nr. 544 din 2001
privind Liberul acces la informațiile de interes public.
Administrația publică are obligația atât la nivel local, cât și național, de a face cunoscute toate
actele care sunt emise sau adoptate de autorități, în special cele cu caracter normativ, asigurându-
se astfel cunoașterea lor de către cei care urmează să le aplice în mod concret și cetățeni.
3. Cea de a treia funcție este cea de pregătire sau elaborare a proiectelor de acte normative și
administrative, precum și colaborarea la adoptarea sau emiterea lor;
Pregătirea deciziilor, nu constă numai într-o simplă formulare a propunerilor de acte normative.
Așadar obiceiul administrației publice de a determina o decizie politică, oferind astfel o singură
variantă de soluționare considerată ca fiind cea mai oportună. Această tendință de determinare a
deciziei publice este posibilă numai în statul de drept, unde administrația publică își are rolul bine
precizat, acela de organizator al procesului de organizare și realizare a valorilor politice exprimate
prin lege.
4. Totodată, administrația publică are și funcția de prevedere sau prognozare a opțiunilor pe
termen scurt, mediu și lung, atât la nivelul întregii societăți, cât și la nivelul colectivităților
locale.

8Administrației publice îi revine rolul de a prezenta Parlamentului, sau autorităților
administrației publice locale deliberative, posibile variante ale acestor opțiuni pentru viitorul
colectivității.
Unii autori consideră ca administrației publice îi revine și alte funcții decât cele enunțate
precum, funcția de conservare a valorilor materiale și spirituale ale societății, funcție cu ajutorul
căruia se asigură continuitatea și persistența societății, dar și funcția de organizare și coordonare a
adaptărilor ce se impune ca urmare a transformărilor ce au loc în evoluția diferitelor componente
ale societății românești în special cea economică.
În concordanță cu cele prezentate mai sus, administrația se regăsește în toate țările modern,
ajută la rezolvarea problemelor de interes public, este strâns legată de sistemul statal și trebuie să
acționeze întotdeauna pentru binele comun, are autoritate, trebuie sa colaboreze și cu publicul, fiind
astfel investită cu mijloace de constrângere pe care în practică le va folosi doar în situații de
excepție.
Scopul administrației fiind unul altruist7, moral, aceste cerințe fiind vitale pentru întreaga
societate, pe care initiativele private nu le poat satisfice.
Nevoile care formează interesul general, constituie un domeniu propriu al administrației
publice. Iar interesul general diferă în raport cu formele sociale, perioadele istorice ale societății,
tehnicile etc.
1.2 Semnificația cuvântului etică
Conform dicționarului explicativ al limbii române8, etica reprezintă știința care se ocupă cu
studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu rolul
acestora în viața socială.
Etica este o ramură a filozofiei, ramură aparte a cunoașterii datorită lui Socrate. Dar ca și
disciplină științifică ea există înca din timpul lui Aristotel.
7V. Negruț, op. cit., p.18.
8https://dexonline.ro/

9Aceasta se realizează cu o serie de categorii, cum ar fi: fericirea, conștiința, morala,
demnitatea, cinstea (onestitatea) și corectitudinea.
Termenului de etică îi sunt atribuite doua accepțiuni.9Într-o primă accepțiune prin etică se
înțelege materia care are drept scop studiul teoretic al valorilor și condiției umane din punct de
vedere al principiilor morale, văzute fie ca cerințe individuale, ori ca obligații și datorii sociale.
Etica simbolizează cunoașterea răului și a binelui. Fiecare persoană înțelege binele și raul
într- un anumit fel, referindu-se astfel la conduita celorlalti, sunt lucruri care se pot face si lucruri
care nu se fac ( practică/realizează). De multe ori este mai dificil să ne cunoaștem pe noi înșine
decat să îi criticăm pe ceilalți.
Potrivit autorului francez Jean Mousse, „etica este cea care dă sens viu legilor, organizării
și activităților (…). În toate situațiile legea exprimă dreptul. Ea organizează jocul relațiilor. Etica
este cea care le da înțeles”10.
1.3 Semnificația cuvântului morală
Dicționarul etimologic al limbii române11definește morala ca fiind ansamblul normelor de
convețuire, de comportare a oamenilor unii fața de alții și fața de colectivitate, o formă a conștiinței
sociale a carei încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică. Normele morale reprezintă
obligațiile pe care oamenii le au fața de o anumită clasă sau grup social, față de instituții, stat,
familie și nu în ultimul rând unii fața de alții.
Morala garantează respectarea convețuirii umane, de regulă nescrise, prin forța tradițiilor,
a educației și a opiniei publice. Spre deosebire de drept, care asigură îndeplinirea normelor juridice,
înregistrate în legi, prin forța de constrângere a statului. Pe lângă normele de convețuire, moral mai
incude de asemenea și relațiile morale care se stabilesc între oameni, care sunt concretizate acestor
norme în conduita și în raporturile lor reciproce. Cel mai important în cadrul acestor relații sunt
9Liviu Coman Kund , Deontiologia si statutul functionarilor din administratia publica , Editura Europlus, Galati, 2007,
p.3.
10Jean Mousse – Ethique des affaires: liberte,responsabilite; Le decideur face a la question ethique, Dunond , Paris,
2001, p.92.
11https://www.dictio.ro/dex/etimologic

10moravurile, adică relațiile morale cu caracter relativ stabil12care descrie o clasă socială, un grup
social ori o societate. Alături de acestea, morala mai cupinde și aprecierea faptelor și obiceiurile
respectiv deprinderile morale ale oamenilor în lumina unui sistem de valori (ideal etic) prezentată
în judecăți și în sentimente morale.
Sfera morale mai cuprinde de asemenea și atitudinea unei persone fața de normele morale
existente în societate, precum și concordanța sau neconcordanța atitudini sale cu acestea.
În dicționarul de neologisme care a fost editat în anul 1978, morala este definită foarte
succint, ca fiind forma conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri, privind
normele de convețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate13.
Morala reprezintă ansamblu de păreri, atitudini, sentimente care sunt exprimate și fixate în
principii, norme și reguli care stabilesc comportamentul și relațiile indivizilor între ei, precum și
raporturile dintre aceștia și colectivitate, în funcție de urmatoarele categorii: bine – rau și dreptate
– nedreptate a cărei respectare se bazează pe conștiința și opinia publică. Morala cuprinde și toate
fenomenele care țin de conștiința morală individuală14, calitățile, judecățile, sentimentele, valorile,
moravurile și defectele morale.
În final se ajunge la concluzia că morala este sinonimă cu etica15.
1.3.1 Înțelesul comun al termenilor „morală” și „etică”
Din analiza celor prezentate, se ajunge la următoarele concluzii:
1. Morala este un fenomen social, o formă a conștiinței sociale, iar etica este o știință, o ramură a
filozofiei, este doctrina despre morală.
Conform dicționarelor, cuvintele „morală” și „etică” au și un sens în care sunt considerate
sinonime și așa se utilizează deseori în limbajul comun. Uneori se produce confuzii între cuvântul
12Liviu Coman Kund, op. cit. , p.2.
13F.Marcu, C.Maneca, Dictionar de neologisme , editia a III-a, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII
SOCIALISTE ROMANIA, Bucuresti – 1978, p. 705.
14Conștiința individuală este cunoașterea reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și mediul care îl
înconjoară.
15Liviu Coman Kund , ob. cit. , p. 3.

11care precizează obiectul de studiu al acesteia. Aceste confuzii se creează și în cazul altor științe.
De exemplu, cuvantul „drept” indica și ansamblul normelor juridice dar și știința care îl studiază.
În aceste situații, contextul este cel care ne ajută să hotărâm sensul exact al cuvântului care ne
interesează. Dacă vrem să înțelegem sensul exact în care sunt utilizați termenii „morală” și „etică”,
doar contextul ne poate ajuta să înțelegem dacă este vorba de fenomenul morală sau de un studiu
științific despre morală, ceea ce nu este întotdeauna foarte clar.
2. Se consideră că morala poate fi definită prin următoarele elemente:
-este un fenomen social, formă a conștiinței sociale;
-include ansamblul de norme care stabilește comportamentul oamenilor în societate;
-norma morală se realizează prin educație, tradiții, opinie publică, și nu prin forța de
constrângere a statului;
-morala include de asemenea și evaluarea moravurilor și a faptelor omenești prin raportare
la sistemul de valori socialmente recunoscut, exprimate în judecăți și sentimente morale;
-de morală mai ține și atitudinea oamenilor fața de normele existente în societate;
-tot în cadrul morale se regăsește și relațiile morale, care cuprinde relațiile morale cu caracter
stabil ce descriu un grup social, o societate sau o clasă socială16.
3. Există o serie de categorii care reflectă problematica moralei, ca fenomen, de uz general în
etică. Dintre aceste categorii amintim: datoria, conștiința moarala, fericirea, onoarea, dreptatea-
nedreptatea, demnitatea, virtutea, echitatea, cinstea, responsabilitatea- indiferența,
corectitudinea, credința. Toate acestea raportate la categoriile de referința bine și rău.
1.4 Înțelesul actual al cuvântului deontologie
Termenul de „deontologie” se formează din cuvintele grecești: deon, denotos care
reprezintă ceea ce se cuvine, datorie, ceea ce trebuie făcut și logos care înseamnă știința, discurs.
Cuvântul „deontologie” a fost folosit pentru prima dată de Jeremy Bentham , jurist și
moralist englez, în lucrarea sa „Deontologia sau știința moralității” împărțită în două părți ( „teoriei
virtuții” și „practicii virtuții”) în care spune că „baza deontologiei este principiul după care o
acțiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituasă sau blamabilă, în raport cu tendința ei de
16Idem.

12a spori sau diminua suma fericirii publice”. Concepția acestuia se înscrie și în cadrul curentului
utilitarist în etică, conform căruia principiul fundamental al fiecărei etici și legislații este „cea mai
mare fericire a celui mai mare număr de oamenii”17.
În concepția moralistului englez Bentham, deontologia este denumirea dată unui curent al
eticii. În sensul comun indicat de dicționare, astăzi, prin deontologie întelegem18„ansamblul de
reguli care precizează normele de conduită și obligțiile etice ale unei profesiuni, precum și doctrina
despre acestea”. Regulile acestora au în vedere conduit celor ce desfășoară o anumită profesiune,
atât în raporturile dintre ei cât și dintre aceștia și publicul ori clienți.19În acestă situație este necesar
să explicăm și termenul „profesiune” sau „profesie”:
Termenul de „profesiune” desemnează ansamblul de cunoștințe teoretice și deprinderi
practice ce definește pregătirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată20.
Termenul de „profesiune” mai semnifică și grupul social organizat, alcătuit din persoanele care
desfășoară o activitate specializată în care se impune necesitatea cunoașterii unui ansamblu de
cunoștințe teoretice și practice specifice.
Termenul de „profesionist” se folosește pentru a desemna persoana care face parte dintr-o
profesiune, în sensul de grup social organizat.
În limbajul actual, se folosește deseori sintagma de „abatere deontologică” ori „a încălca
deontologia”, pentru a define fapte prin care s-a încalcat legea, de exemplu, plagiatul. Tocmai din
acest motiv ar trebuie să se facă înca de la început, cunoscute regulile pe care trebui să le respecte
un profesionist. Acestea reguli se împart în 3 categorii:
1. Reguli juridice edictate de către stat pentru a se menține astfel ordinea publica și a căror
respectare este asigurată de instanțele de judecată;
2. Reguli care au fost stabilite initial de profesiune și ulterior consecrate în dreptul pozitiv,
care privesc anumite condiții de admitere în profesiune dar și obligațiile de natură etică ce
revin membrilor profesiunii respective, a căror respectare este asigurată de jurisdicțiile
disciplinare profesionale, cu sau fără sprijinul autorităților publice;
17B. Dutescu, Etica profesiunii medicale , Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1980, p. 13.
18Dictionarul explicativ al limbii romane, editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 278.
19Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris, 1993, p. 188-189.
20B.DUTESCU, op. cit. , p. 9

133. Reguli orale generale care pot afecta de obicei imaginea profesiunii, nepreluate în dreptul
pozitiv, dar a căror respectare se realizează, de asemenea, prin intervenția organismelor
profesiunii. Aici este vorba de reguli ce privesc anumite noțiuni nedeterminate, raportate la
profesiune, cum ar fi de exemplu: onoarea, demnitatea, încrederea ori corectitudinea21.
Regulile juridice necesare pentru asigurarea ordinii publice au o aplicabilitate generală care au
în vedere fapte ori inacțiuni a căror gravitate poate cădea sub incidența legii civile sau a legii penale.
Este foarte clar că acestea depășesc sfera profesiunilor, motiv pentru care nu pot face obiectul unei
deontologii.
Obiectul deontologiei îl poate forma numai regulile care sunt stabilite de profesiune pentru a
se asigura moralitatea membrilor săi, dar și obligațiile morale generale care pot afecta imaginea
profesiunii. Prin obiectul său de cercetare, deontologia se regăsește la interferența dintre morală și
drept.
În momentul actual, deontologia are o semnificație restrânsă și mai concretă decât cea pe care
i-a atribuit-o Jeremy. Ea este etica aplicată unei profesiuni, având scopul îndepliniri binelui concret,
în cadrul restrâns al unei profesiuni.
1.4.1 Caracteristicile deontologiei actuale:
ÿconsacrarea regulilor deontologice în dreptul pozitiv;
Astăzi, cand vorbim despre deontologie, se are în vedere îndatoririle care se impun
profesioniștilor în exercitarea profesiunii lor. În organizarea profesiunilor, acestea își elaborează
ansamblu de norme, prin care se precizează și îndatoririle membrilor lor.
Deontologia dorește să descrie, soluțiile practice și precise ale cazurilor întalnite de către
profesioniști, în activitatea lor, definind astfel îndatoririle, sancțiunile ce pot fi aplicate, de cine,
precum și procedura lor de aplicare.
ÿexistența unei legislații profesionale;
Legislația aceasta se sprijina pe principiul democratic al autonomiei profesiei.
21Liviu Coman Kund , ob. cit. , p. 16.

14În profesiunile organizate, prin norme juridice, caracterul democratic al legislatiei deontologice
se atenuiază, datorită controlului statal. În schimb, respectarea normelor profesiei este garantată de
stat22.
ÿimposibilitatea unei codificări complete;
Respectarea îndatoririlor necodificabile este esențială pentru o profesie, aceasta este
recunoscută de codurile și regulamentele care stabilesc normele deontologice. Codificarea nu poate
exprima în termini foarte preciși exigențele morale care sunt importante pentru o mai bună
defașurare a activității profesionale. De aici, rezultă, axarea organelor profesionale, de a materializa
adevăratele valori morale, necesare pentru fiecare caz în parte.
Alte norme nemodificate le reprezintă actele imorale. În ceea ce privește practica profesiei, chiar
dacă nu sunt direct legate de activitatea sa, acestea pot dezonora astfel profesionistul, în ceea ce
privește exercitarea profesiei sale.
Deontologia, de asemenea mai conține și reguli care sunt menite să păstreze ordinea în interiorul
profesiei și care prevede relațiile între profesioniști. Aceste reguli, vizează atât îndatoririle de
natură patrimonială cât și nepatrimonială, dar fără a se putea ajunge la nivelul codificării complete,
din cauza generalității și relativității unor termini la care nu se poate renunța, din sfera eticii.
ÿsancțiunile aplicate în cazul încălcării regulilor deontologice;
Printre sancțiunile disciplinare, se înscrie blamul, mustrarea dar și avertismentul care mai are
și un caracter amenințător, având drept scop, împiedicarea încălării altor reguli de natură
deontologică.
În cazul celor mai grave pedepse disciplinare se înscriu: suspendarea ori excluderea din grupul
respectiv a profesionistului. În cazul profesiunilor care sunt reglementate prin lege, organele
profesiunii au competența de a interzice, printr-o sancțiune disciplinară, exercitarea profesiunii.
Dar în cazul profesiuilor care nu sunt reglementate prin lege, excluderea sau suspendarea privește
numai aparența asupra grupului care a pronunțat pedeapsa.
22Liviu Coman Kund, op. cit ., p.31.

15ÿraporturile dintre dreptul deontologic și dreptul comun.
Se numește drept deontologic ansamblul normelor de natură deontologică corelate acestora,
receptate în dreptul pozitiv, fie cu ajutorul codurilor deontologice adoptate în baza legii de organele
profesiunii, fie direct. Dreprul deontologic cuprinde toate reglementarile care privesc: obligațiile
deontologice, sancțiunile aplicate încălcării obligațiilor, procedura de aplicare a sancțiunilor și
jurisdicțiile profesionale.
Dreptul deontologic are o aplicabilitate limitată, deoarece acesta, se aplică doar asupra unei
anumite profesiuni.
Dreptul deontologic este aproape independent23de dreptul comun. De exemplu deciziile care
sunt luate de jurisdicția disciplinară, sunt independente de deciziile luate de instanțele de judecată
civilă sau penală, în legatură cu acelaș caz. În cazul în care au fost sesizate atat jurisdicția
disciplinară cât și cea penală, jurisdicția disciplinară nu trebuie să amâne judecata până după
soluționarea problemei de catre instanța de judecată penală, doar dacă nu există prevederi legate în
acest sens.
Cu toate acestea, achitarea sau condamnarea în cazul jurisdicției disciplinare nu se poate
întemeia pe un fapt care nu este nerecunoscut în mod expres de instanța penală. În cazul răspunderii
disciplinare se pot sancționa fapte contra moralei și onoarei, pe care nu le definește niciun text
legal, dar aduc prejudicii demnității profesiei, pe când în dreptul penal orice pedeapsă pronunțată
trebuie sa fie expres prevazută în lege.
De exemplu se pot da două suspendarii de exercitare a profesiei, una cu titlu penal și alta cu
titlu disciplinar, care se vor aplica independent. Deci nu exista, înca, nicio regulă care să interzică
de astfel aplicarea concomitentă a celor doua instanțe, atat instanța penală cât și cea disciplinară
pentru aceiași faptă săvârșită.
23Independența este relativă, pentru că și dreptul deontologic face parte din sistemul dreptului, intrând astfel în
relații cu alte norme juridice.

161.4.2 Concluzii privind deontologia, în studiul său actual de dezvoltare
Prin prezentarea caracteristicilor deontologiei actuale, reținem că:
1. Cuvântul ”deontologie” are doua înțelesuri: un sens restrâns sau strict și un sens larg sau
comun.
”Deontologie” în sens restrâns are în vedere doar regulile și principiile morale și disciplinare.
În sens comun, ”deontologie” înseamnă ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei
anumite profesiuni24, indiferent de gradul său de organizare și existența sau inexistența a unor
sancțiuni necesare respectării acestora.
2. Dezvoltarea și apariția deontologiei sunt definite de siguranța și prestigiul de care trebuie
să se bucure un grup profesional pentru exercitarea în bune condiții a functiei publice. Cu
ajutorul specializării activităților, normele deontologice diferă de cele etice general
valabile, însă nu le exclud.
3. Putem spune, că există prezența unei deontologii, în sens restrâns, atunci când se
îndeplinesc simultan urmatoarele elemente:
-profesiunea are un drept deontologic;
-organizarea profesiunii este reglementată de lege, astfel profesiunea ajungând să aibă un
drept profesional;
-le este recunoscută organelor profesiunii, competența de a hotărî normele deontologice, fie
în mod direct sau indirect, și de a sancționa încălcarea acestora;
Aceste elemente ușor observabile constituie numai latura obiectivă a deontologiei.
Latura subiectivă a deontologiei ne spune că reprezintă atât regulile deontologice cât și
valorile etice apărate să intre în conștiința colectivă a respectivei profesii. Realizarea acestei laturi
presupune eforturi educative si eforturi pentru menținerea unei culturi corespunzătoare.
Latura obiectivă dacă nu este însoțită de cea subiectivă devine o forma fără conținut.
Întrucât obiceiurile profesiunii vor fi nedeontologice.
24Viorel Daghie, ”Etică și deontologie ”, Editura Sinteze, Galați, 2004, p. 38.

17Doar dacă sunt înrudite ambele laturi ale deontologiei, suntem în prezența unei profesiuni
care are o deontologie reala.
4. Profesiunile necesită de regulă condiții specifice de acces și pretind de obicei depunerea
unui jurământ ca și garanție a respectării deontologiei. De regulă profesiunile care se
organizează prin lege, își asigură sub sancțiunile legii, exclusivitatea activităților specifice.
5. Sancțiunile disciplinare se aplică doar membrilor profesiunii respective, sunt limitative și
expres prevazute, excluderea profesională este cea mai gravă sancțiune.
Cele trei categorii de valori pe care normele deontologice le susține sunt:
-valori etice general valabile; ( ex. onestitatea, demnitatea, onoarea, sinceritatea)
-valori comune pentru mai multe profesiuni; (ex. independența profesională, exluderea
caracterului comercial al profesiunii și secretul profesional)
-valori specifice fiecărei profesiuni în parte; (acestea se determină în funcție de misiunea
socială a profesiei).
De reținut este faptul că deontologia fiecărei profesiuni este unică prin valorile specifice pe
care le apără, valori care se determina cu ajutorul misiunii ce îi revine.
1.5 Noțiunile de funcție publică și funcționar public
Pentru prima dată a fost utilizată denumirea de „Statut al funcționarilor publici” în art 8 al
Constituției din 1923, care a impus două principii importante: doar cetățenii români aveau
posibilitatea de a fi admiși în funcții publice, și necesitatea adoptării unor legi speciale care să
privească statutul funcționarilor publici. În lipsa altor reglementări speciale, Statutul funcționarilor
publici a reprezentat dreptul comun pentru funcționarii publici.
În baza statutului și a presiunilor venite din partea funcționarilor publici, tot în anul 1923 a
fost adoptat și un regulament care privea regimul juridic al funcționarilor publici. Această
reglementare a suferit modificări de- a lungul timpului, iar la 8 iunie 1940 a fost adoptat Codul
funcționarilor publici, ca o reacție la disparitățile și derogările de la statut, cu intenția de a le elimina
și de a realiza o reglementare uniformă în materia funcției publice25.
25Liviu Coman Kund, op. cit. , p. 69.

18În conformitate cu schimbările de la sfârșitul anului 1989, regimul juridic special aplicat
funcționarilor a fost consacrat, la nivel de principiu în Constituția din 1991, multe dintre
reglementările constituționale referindu-se la funcții și demnități publice, obligații și interdicții
pentru anumite categorii de funcționari și demnitari publici etc.26.
Dupa 8 ani de la adoptarea Constituției, a fost adoptată și Legea-cadru nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarilor public27care ulterior a suferit numeroase adoptări și modificări. Cea mai
importantă modificare a fost adusă de Legea nr. 251/200628.
Voi prezenta în continuare constituționalitatea, legalitatea funcției publice și a
funcționarului public.
În Constituția României se regăsesc următoarele notiuni:„funcții și demnități publice” art.
16 alin. (3), „funcții publice” art. 54, alin, (2), „funcții publice de autoritate” art. 71, alin. (2) precum
și art. 105, alin. (1), funcționari publici: art. 40, alin. (3), art. 73, alin. (3) lit. j). Aceste articole fac
referire la condițiile de ocupare a funcțiilor și demnităților publice, îndeplinirea cu credință a
obligațiilor, incompatibilitățile ( de exemplu, nu pot face parte din partidele politice unii funcționar
publici și nu pot ocupa de asemenea alte funcții publice).
Dar cum Constituția nu poate cuprinde toate aspectele necesare funcției publice și a
funcționarului public, art. 73 alin. (3) lit. j) din aceasta, prevede ca acestea să fie reglementate prin
lege organică, astfel după multe amânări și retrageri ale propunerilor de statut s-a ajuns la adoptarea
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Atfel literatura de specialitate oferă o varietate de definiții funcției publice:
a) situația juridică a persoanei fizice, învestită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei
autorități, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul
raportului juridic complex dintre persoana respectivă și organul care a învestit-o29;
b) drepturile și obligațiile de intere s general, stabilite conform legii în scopul realizării
competenței unei autorități publice de către persoane învestite legal30;
26Mădălina Elena Mihăilescu, op. cit. , p. 406.
27Legea- cadru cuprinde statutul general al funcționarilor din administrația publlică, pentru o serie de funcționari
fiind adoptate diferite statute speciale, cum ar fi: statutul cadrelor militare, Statutul polițistului, Statutul personalului
vamal etc.
28Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 574 din iulie 2006.
29Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2005, p. 584.
30R. N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 519.

19c) situația juridică, legal determinată a persoanelor fizice învestite cu prerogative în realizarea
competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având drept scop realizarea
în mod continuu a unui serviciu public31;
dar și funcționarului public:
a) persoană care este numită legal de o autoritate competentă sau aleasă în conformitate cu
legea și învestită într-o funcție publică devine funcționar public;
b) persoana fizică care a respectat condițiile cerute de lege, a fost învestită într-o funcție
publică, pentru a desfășura o activitate contiună și ritmică, contra unui salariu, în scopul
îndepliniri atribuțiilor ce îi revin;
c) persona numită în condițiile legii, într-o funcție publică32.
Deci întotdeauna au existat opinii diferite, în ceea ce priveste definirea functionarului public
și a funcției publice, caracterul legal al acestor noțiuni ne sunt mai bine precizate în Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Conform art. 2 al.1 din Statut funcția publică reprezintă „ansamblul atribuțiilor si
responsabilitaților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de
către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative
autonome”33. Putem observa că legiuitorul apelează la definirea conceptului de funcție publică, la
noțiunea de ,atribuții” care presupune sarcinile pe care organul public are misiunea, să le pună în
practică, cât și la cel de „responsabilități” care include îndatoririle organelor publice față de intersul
public.
Subliniem faptul că această definiție dată de legiuitor precizează că atribuțiile și
responsabilitățile se stabilesc conform legii, legalitatea competenței este dată de faptul că, statul
prin organele sale nu pot acționa dupa bunul plac, activitatea lor fiind limitată de lege.
Alineatul 2 al aceluiași articol precizează că: „Functionarul public este persoana numită, în
condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în
corpul de rezervă al funcționarilor publici iși păstrează calitatea de funcționar public ”. 34
31V. Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VIII- a, Editura Universul Juridic, 2014, p. 515.
32Art. 2 alin. (2) din Legea 188/1999.
33Legea nr. 188/1999, *republicată (M. official nr. 251 din 22 martie 2004).
34Idem.

20Activitățile desfașurate de funcționarii publici care implică exercitarea prerogativelor de
putere publică sunt:
-Consilierea, controlul și auditul public intern;
-Punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
-Colectarea creanțelor bugetare;
-Elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specific autorității ori
instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
-Gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
În baza aceleiași legi se mai precizează ca în cazul exercitării funcției publice stau
următoarele principii35:
-Transparența;
-Eficiență si eficacitate;
-Orientare către cetățean;
-Subordonarea ierarhică;
-Stabilitate în exercitarea funcției publice;
-Legalitate, imparțialitate și obiectivitate;
Antonie Iorgovan36susține ca, responsabilitatea pentru funcționarul public trebuie să fie o
prioritate în fața răspunderii. El trebuie să ducă la îndeplinire atribuțiile de serviciu, din datorie,
convingere și reprezentare ca acesta este scopul lui și nu din teama că va fi tras la răspundere în
cazul în care nu va face acest lucru.
Jean Vermeulen37consideră că trebuie să existe doua elemente esențiale pentru a ne putea
afla în prezența unui funcționar public respectiv: colaborarea la un sereviciu public, într-o funcție
permanentă.
35Viorel Daghie, ob.cit. , p. 76.
36. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura All Beck, 2002, vol. I, p. 613.
37Jean Mousse , ob. cit. , p.92.

21CAPITOLUL 2. NORME PRIVIND BUNA CONDUITĂ A
FUNCȚIONARILOR PUBLICI
2.1 Normele de conduită a funcționarilor publici
În data de 6 septembrie 2001, Parlamentul European a adoptat Codul Bunei Administrări,
ceea ce înseamnă ca instituțiile publice, organismele comunitare și autoritățile administrative sunt
obligați să le respecte. Acest Cod contribuie la promovarea celor mai înalte standarde
administrative și este și un ghid util pentru funcționari publici în relația lor cu publicul.
Un rol important l-a avut și Mediatorul European care are drept scop înfruntarea situațiilor
în care administrația din activitatea organismelor comunitare și a instituțiilor publice este una
defectuasă.
Mediatorul European în sistemele naționale se regăsește sub diferite denumiri precum:
Mediator Public, Apărător Public, Comisar Parlamentar, Apărător al Poporului, iar în România este
cunoscut sub denumirea de Avocatul Poporului.
Impunerea adoptării Codului de Bună Administrare se face dupa reuniunea din decembrie
2000 de la Nisa unde a fost adoptată Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, printre
aceste drepturi se număra si dreptul bunei administrări precum si dreptul de a sesiza Mediatorul
European în care administrația este una defectuasă. Principalul rol al acestui cod este de a explica
conținutul dreptului de o mai buna administrare în Cartă.
Dreptul la buna administrare este dreptul oricărei persoane de ai fi rezolvate problemele
într-un termen rezonabil, imparțial și echitabil de catre toate organele, oficiile și instituțiile
publice38.
Se include în acest drept:
-dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, respectândui-se, astfel
confidențialitatea și secretul profesional;
38Corina Rădulescu, ”Deontologia funcției publice”, Editura Universității, București, 2006, p. 71.

22-dreptul fiecărei persoane de a fi ascultat înainte de a se lua vreo masură individuală
nefavorabilă împotriva sa;
-obligativitatea administrației de a-și motiva deciziile
-administrația și funcționarii din sistemul său, au obligația de a repara pagubele produse
populației;
-dreptul persoanelor de a se adresa în una din limbile tratatelor instituțiilor Uniunii și de a
primi raspunul în aceeași limbă.
Principiile etice ce guvernează funcția publică și modul de exercitarea a acesteia sunt
structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume. Clasificarea
categoriilor de principii ține seama de specificul și rațiunile funcției publice și a exercitării acesteia.
A. Valori etice raportate la exercitarea autorității publice:
Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcției publice și realizarea actelor
de competență trebuie să se facă cu respectarea Constituției și a tuturor legilor. De asemenea
principiul legalității presupune și aplicarea legilor în interesul cetățenilor și pentru atingerea
interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel dacă procedurile administrative sau normele
metodologice ale unor acte normetive diferite sunt în conflict, funcționarul public trebuie să facă
aplicabilă norma care privește drepturile cetățeanului. Altfel spus în practica eticii funcționarilor
publici s-a consacrat principiul că legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor
drepturi dacă substanța legii presupune conferirea acelui drept. 39
Responsabilitatea este principiul conform căruia funcționarul public trebuie să poarte
responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există și protecția ce este reglementată în toate
sistemele de drept, pentru funcționarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care îi
sunt supuse atenției de problemetica specifică realizării competenților funcției publice pe care o
exercită.
Discernământul este principiul conform căruia fiecare funcționar public este dator să
acționeze legal, moral în realizarea atribuțiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens fiind
responsabil de decizia luată. Principiul discernământului, întâlnit și la magistrați, exclude orice
influențe sau presiuni care ar denatura actul decizional și realizarea atribuții lor de către funcționarii
publici. În legislația funcției publice din România principiul discernământului este prevăzut de la
39Idem.

23normele privitoare la organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină în cadrul autorităților și
instituțiilor publice40, în art. 2 lit c). Chiar în lipsa unui cod etic al funcționarului public acest
principiu este prevăzut sub diferite forme în legislația funcției publice.
Eficiența este principiu care presupune respectul pentru bani publici și pentru mijloacele
materiale pe care funcționarul le are la îndemână în realizarea atribuțiilor sale. Eficiența impune
abținerea de la risipă și responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale. Răspunderea în acest
caz este evaluată mai puțin din perspectiva legalizății angajării cheltuielilor publice sau a
procedurilor de achiziție ci mai accentuat pe caracterul de oportunitatea. Instituția abilitată să facă
aceste verificări este Curtea de Conturi a României în plan extern iar din interiorul autorității abilitat
este compartimentul de audit intern.
Confidențialitatea este principiul care impune funcționarilor publici să nu facă uz de
informațiile aflate în exercitarea funcției pentru a obține foloase din dezvăluirea lor, ori să nu
dezvăluie acele informații care sunt clasificate confidențial sau secret, și în al treilea rând să nu
dezvălue informații ce ar aduce prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară
activitatea.
Realizarea competențelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcționarii publici
îndeplinesc o funcție publică de importanță socială în interesul cetățenilor, excluzând orice alte
interese proprii;
Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcționarii publici sunt obligați să
respecte și să sporească prestigiul instituției în care lucrează și să fie rezervați și discreți prentru a
nu compromite acțiunile respectivei autorități;
Profesionalismul este principiul care le impune funcționarilor publici să-și îndeplinească
exemplar atribuțiile și sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu sistemele administrative și-
au dezvoltat un sistem de perfecționare și pregătire continuă, atât în interiorul autorităților cât și
prin instituții specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administrației dar în raport
contractual cu instituțiile beneficiare. 41
40HG 1083, M.Of. nr 707 din 7 nov. 2001.
41Suport de curs, Ion Popescu, Victor Alistar, Dragoș Dincă, Mădălina Cocoșatu, „ Deontologia funcționarilor
publici”, Școala Națională de Studii Politice și aAdministrative, București.

24B. Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:
Respectul reprezintă principiul care obligă funcționarul public la o atitudine respectoasă față
de cetățeni, de asemenea, obligația de ai da cetățeanului petiționar toate lămuririle necesare și nu
în ultimul rând obligația de a răspunde la petiții chiar și atunci când rezolvarea petiției nu intră în
competența autorității sau instituției la care lucrează funcționarul public.
Rapiditatea este principiul care obligă funcționarul puplic să-și îndeplinească atribuțiile în cel
mai scurt timp în raport de problemetaica ce i-a fost înaintată, și să formuleze răspunsul în termenul
stabilit de lege sau dacă este posibil în cel dorit de solicitant.
Confidențialitatea este obligația funcționarilor publici de a nu face publice problemele
petenților cu care au fost însărcinați să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele de la
dosar.
Integritatea principiu care le interzice funcționarilor publici să solicite sau să accepte cadouri
sau alte beneficii de la cetățeni pentru îndeplinirea unor atribuții care le revin prin statul de funcțiuni
sau prin natura funcției publice cce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcționari și
în administrația publică. 42
Imparțialitatea conform căreia funcționarii publici trebuie să fie imparțiali în acțiunile,
judecățile și opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și să fie absolut neutri
față de interesele politice, economice și religioase43;
C. Valori etice raportate la obligațiile de conduită și imaginea persoanei care exercită funcția
publică:
Credibilitatea este unul dintre cele mai importante aspecte ale valorilor pe care funcționarul
public trebuie să le respecte și reprezinte. Aceasta presupune ca funcționarul public să se bucure
de încrederea cetățenilor în fața cărora stă și a căroro probleme trebuie să le rezolve.
42https://www.ombudsman.europa.eu/ro/publication/ro/3510
43Idem.

25Ținuta este mai mult o obligație de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă
în rândul valorilor etica ca element al conduitei. Ținuta trebuie să fie decentă în sensul unei
vestimentații sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opolenței.
Demnitatea ca valoare presupune respectul față de sine pe care funcționarul public trebuie să-
l aibă..
Seriozitatea , în unele țări codurile etice prescriu și o conduită pe care funcționarul public
trebuie să o respecte și în viața privată. Funcționarul public este obligat să ducă o viață decentă, să
aibă un comportament civilizat față de celalți și de asemenea are și anumite interdicții. Spre
exemplu funcționarii publici nu au dreptul să participe la manifestări indecente, nu au dreptul (în
majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să poarticipe la alte jocuri de noroc etc.44
În 2002, în România s-a elaborat un proiect care viza adoptarea unui cod deontologic al
funcționarului pubic, acest proiect s-a finalizat în 2004, prin adoptarea legii 7/2004, lege care
priveste codul de conduită a funcționarilor publici. Acest cod este împărțit în patru capitole și
cuprinde 27 de articole care ajută la o desfășurare mult mai eficientă a activității din partea
funcționarilor, acesta reglementează conduita profesională de care trebuie să de-a dovadă
funcționarii publici.
Primul capitol al acestui cod, reglementează Domeniul de aplicare și principiile generale ,
cel de al doilea capitol intitulat Normele generale de conduită profesională a funcționarilor
publici care reglementează comportamentul, obligațiile funcționarilor publici atât în ceea ce
privesțe activitatea profesională cât și în afara acesteia pentru a se asigura astfel un serviciu public
de calitate care să satisfacă nevoile cetățenilor. În capitolul III sunt reglementate Coordonarea și
controlul aplicării normelor de conduită profesională45, după cum spune și titlul acest capitol
detaliază rolul și atribuțiile pe care le are Agenția Națională a Funcționarilor Publici. Această
Agenție urmărește respectarea acestui cod de către instituțiile și autoritățile publice, primește
sesizări și petiții cu privire la încălcarea prevederilor acestui cod, formulează recomandări pentru
soluționarea cazurilor sesizate. Ultimul capitol al acestui cod cuprinde Dispozițiile finale ,
cuprinzând astfel raspunderea funcționarilor publici în cazul nerespectării codului de conduită. Prin
încălcarea dispozițiilor acestui cod de catre funcționarii publici, se atrage după sine raspunderea
44Suport de curs, Ion Popescu, Victor Alistar, Dragoș Dincă, Mădălina Cocoșatu, ob. cit.
45Corina Rădulescu, ob. cit., p. 64.

26disciplinară în condițiile legii. Dar dacă se întrunesc elemente consecutive ale unei infracțiuni, vor
fi sesizate organele de urmarire penala competentă.
Scopul acestui Cod este acela de a se asigura o bună calitate a serviciului public, o cât mai
bună administrare a interesului public, precum și eliminarea sau diminuarea birocrației și a
corupției din administrația publică românească.
Dacă această lege nu s-ar fi adoptat, atât funcționarii publici cât și persoanele care ocupă
temporar o funcție publică nu ar știi care sunt normele de conduită care trebuiesc respectate în
desfașurarea activității sale, cetățenii nu ar știi conduita profesională la care are dreptul să se aștepte
din partea funcționarilor publici și astfel nu se creea acestă încredere si respect reciproc între
funcționari și cetățeni.
2.2 Comportamentul funcționarilor publici
În exercitarea atribuțiilor ce le revin, funcționarii publici trebuie să de-a dovadă de o
conduită profesională și etică atât în relațiile cu cetățeni, cât și cu alți funcționari publici. Normele
după care trebuie să se ghideze și să le respecte funcționarii publici sunt prezente în articolele Legii
nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, precum și unele articole reglementate
din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediu de afaceri46.
În cele ce urmează vom analiza conduita funcționarilor publici din perspectiva articolelor
Legii nr. 7/2004 și câteva exemple concrete:
-Așa cum este precizat în art. 5 al Legii nr. 7/2004, funcționarii publici trebuie să asigure
îndeplinirea uni serviciu public de calitate, participând activ la luarea deciziilor și la
transpunerea lor în practică, trebuie să mai asigure și transparența administrativă, în
condițiile legii, pentru a câștiga și menține în continuare încrederea cetățenilor, în
integritatea, imparțialitatea, și eficacitatea autorităților și instituțiilor publice .47
46http://www.anfp.gov.ro/R/Doc/2015/Proiecte/Incheiate/transparenta%20si%20etica/Manual%20de%20proceduri.p
df
47Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.

27În situația în care un cetățean este furios pentru faptul că a fost trimis de la un birou la altul, în
scopul soluționării cererii sale de a obține un aviz, se adresează unui funcționar public întâlnit pe
holul primării pe un ton răstit și folosind cuvinte jicnitoare. Funcționarul public trebuie să asculte
cu calm revolta și cuvintele licențioase ale cetățeanului, apoi se prezintă și îl informează politicos
că nu are competența necesară să soluționesze cererea, dar îl îndrumă și însoțește la fel de
binevoitor către colegul său care este competent în domenilul respectiv și îi poate oferi informații
suplimentare.
Astfel putem spune că un serviciu public de calitate presupune în primul rând raporturi de
calitate între părțile care interacționează, iar toate acestea presupun ca persoanele implicate să
acționeze în limita bunului simț și să adopte o conduită corespunzătoare, fie că este vorba despre
funcționari publici fie că este vorba despre cetățeni. Trebuie să se acorde în general un respect
reciproc, iar în situația în care funcționarul public interacționează cu persoane care au un nivel
scăzut de cultură sau educație, atunci acesta dintâi trebuie să de-a dovadă în continuare de un
comportament la fel de civilizat și respectuos și să nu ia în seamă toate vorbele licențioase sau
înjuriile aduse de astfel de persoane, continuând să arate profesionalism în relațiile cu acestea.
-Alt articol al aceleiași legi ne spune că în conformitatea cu atribuțiile ce le revin,
funcționarii publici, aceștia au obligația ca, prin actele și faptele lor, să respecte în primul
rând Constituția, apoi legile tării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor
legale, cu respectarea eticii profesionale48.
A acționa în limitele legii, presupune în primul rând cunoașterea acesteia. În special,
funcționarii publici care se află în slujba cetățenilor, trebuie să cunoască și să aplice corect normele
în vigoare, astfel în situațiile în care aceștia nu cunosc legea, nu sunt eliberați de la răspunderea în
fața acesteia.
De exemplu un funcționar public de execuție, participă la un concurs pentru ocuparea funcției
de director al Direcției de resurse umane, iar în același timp, acesta deține și funcția de
vicepreședinte în cadrul consiliului județian. Atunci când află că a fost admis în funcție, devenind
astfel director în cadrul consiliului județian și-a înaintat demisia din funcția de vicepreședinte la
partid, rămânând astfel doar un simplu membru în cadrul acestuia. Dar în situația în care acesta nu
demisionează din nici una dintre funcții, ajunge să se afle într-o situație de incompatibilitate.
48Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.

28De aceea toți funcționarii publici trebuie să cunoască prevederile legislative și să știe dacă
situația respectivă este reglementată de vreun act juridic aflat în vigoare. Prevederile legislative
care trebuie cunoscute de către toți funcționarii publici, indiferent de nivel sunt: Constituția
României, Regulamentul de Organizare și Funcționare (ROF) al instituției în care își desfășoară
activitatea Legea privind Statutul funcționarilor publici, Legea administrației publice locale, Codul
de conduită a funcționarilor publici, regimul conflictului de interese și al incompatibilităților etc.
-Funcționarii publici trebuie să apere în mod loial prestigiul autorității sau instituției publice
în care își desfășoară activitatea, trebuie să se abțină de la orice act ori fapt care poate aduce
prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia49.
Conduita profesională, indiferent că vorbim despre un funcționar public sau de o persoană
dintr-o altă categorie profesională, presupune întâi de toate, loialitate și atașament (public) față de
instituția în care persoana respectivă își desfășoară activitatea. Nu vorbim despre o loialitate față
de persoanele care reprezintă sau conduc acea instituție, ci este vorba de instituție în sine. Există
fără îndoială, multe persoane care acumulează nemulțumiri la locul de muncă, însă, de cele mai
multe ori acestea sunt legate de persoane și nicidecum de instituție. Deci, un profesionist nu trebuie
să împărtășească oricui nemulțumirile sale acumulate și care uneori pot fi întemeiate, iar alteori
sunt nefondate. Este de preferat ca un profesionist, fie din domeniul public sau privat, să nu
denigreze instituția, sau să îi saboteze activitatea ori chiar să îi strice imaginea prin defăimarea
persoanelor care se află în fruntea acesteia, doar dacă sunt cazuri evident ilegale care trebuie făcute
publice.
-Funcționarii publici au obligația de a respecta: demintatea funcției publice, libertatea
opinilor și să nu se lase influiențați de nevoile personale ori popularitate. În exprimarea
părerilor, funcționarii publici trebuie să adopte o atitudine îngăduitoare evitând astfel
generarea conflictelor, aceștia trebuie să coreleze libertatea dialogului cu promovarea
instituției publice în care își desfășoară activitatea50.
În situația în care, două persoane au păreri diferite, există posibilitatea să ia naștere un conflict
în momentul în care aceștia își împărtășesc propria părere sau când vor să se convingă unul pe
celălat de dreptatea opiniei sale. În asemenea momente, persoanele implicate, fie că este vorba de
funcționari publici sau de un funcționar public și un cetățean, trebuie să își păstreze demnitatea
49Art. 7. alin. (1) din legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.
50Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.

29umană și profesională pentru a nu se ajunge în situația în care să utilizeze cuvinte vulgare și
jignitoare. De asemena, funcționarul public, care își desfășoară activitatea în departamentele de
relații cu publicul, trebuie să își păstreze cumpătul și să aibă o atitudine binevoitoare, calmă,
profesionistă și respectuoasă, tocmai pentru a nu genera conflicte.
-În situația în care unii funcționarii publici vor fi desemnați să participe la activități sau
dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare
încredințat de conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfășoară
activitatea. Dar în cazul în care aceștia nu sunt desemnați în acest sens, funcționarii publici
pot participa la activități sau dezbateri publice, având obligația de a face cunoscut faptul că
opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorității ori instituției publice
în cadrul căreia își desfășoară activitatea51.
Dacă funcționari publici sunt desemnați să participe oficial la diverse evenimente publice este
de datoria lor să întrebe, dacă nu au fost încă informați, despre punctul de vedere oficial al instituției
pe un subiect dat. Chiar dacă se presupune că acești funcționari publici cunosc deja punctul de
vedere oficial al instituției pe care o reprezintă, este profesionist din partea lor să întrebe înainte de
apariția oficială care este părerea lor.
Conform prevederilor Legii nr. 544/200152, fiecare instituție publică trebuie să aibă o anumită
persoană care să răspundă de relațiile cu presa, alta de relațiile cu societate civilă și mai există și
un purtător de cuvânt. Aceștia, de regulă, cunosc punctul de vedere oficial al instituției pe care o
reprezintă, însă uneori, cu ocazia unor evenimente publice, participă și experții din diferitele
departamente de specialitate ale instituțiilor publice, cărora, în situația în care participă în calitate
oficială, trebuie să li se facă cunoscute limitele mandatului de reprezentare.
-Art. 98 al Legii nr. 161/200353funcționarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal
constituite dar le este interzis să fie membri ai organelor de conducere și să exprime sau să
apere în mod public pozițiile unui partid politic. Iar funcționarilor publici care, potrivit legii,
fac parte din categoria înalților funcționari publici nu pot fi membri ai unui partid politic,
sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
51Art. 9. al legii nr . 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.
52Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
53Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

30De exemplu vicepreședintele politic al filialei unui partid politic din județul Galați, a candidat
pentru funcția de secretar general în cadrul unei instituții publice centrale, iar în momentul în care
a fost admis, acesta și-a depus demisia la biroul președintelui partidului politic respectiv.
Există situații în care activitatea politică se poate desfășura și de către funcționarii publici, însă
este important ca aceștia să nu dețină funcții însemnate în respectivul partid politic tocmai pentru
a nu fi extrem de implicați în susținerea acestuia. În situația în care funcționarii publici doresc să
își exprime părerea cu privire la un partid politic, trebuie să o facă în afara orelor de serviciu și nu
în vederea convingerii altor funcționari publici să devină membri ai respectivului partid politic. Se
dorește ca funcționarii publici să respecte principiul neutralității politice și să nu fie membri ai
partidelor politice. În cazul în care este vorba despre înalții funcționari publici, legiuitorul a interzis
apartenența acestei categorii la partidele politice, din motivul că o astfel de funcție presupune multe
responsabilități, atribuții și mai ales imparțialitate în exercitarea funcției publice respective.
-Potrivit art. 12 al Legii nr. 7/2004, funcționarii publici trebuie să de-a dovadă de un
comportament bazat pe respect, bună- credință, corectitudine și amabilitate în relațiile cu
persoanele fizice sau juridice, precum și cu colegii din cadrul autorității sau instituției
publice în care își desfășoară activitatea. Prin urmare funcționarii publici trebuie să adopte
o atitudine imparțială și justificatică pentru a rezolva clar și eficient problemele cetățenilor,
trebuie să respecte de asemenea și principiul egalității cetățenilor în fața legii și a
autorităților publice.
De exemplu în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a județului Galați, cetățenii
trebuie să stea la cozi pentru rezolvarea problemelor, iar după atâta stat la coadă, când ajung la
ghișeu funcționarii publici au o atitudine necorespunzătoare funcției, răspunzândule la întrebări pe
un ton răstit și grăbit, astfel încât cetățeanul în cauză adoptând o atitudine revoltătoare, un
comportament agresiv și un limbaj vulgar. Prin urmare este de dorit ca în relațiile dintre funcționari
și cetățeni, comunicarea să se realizeze într-un mod civilizat iar funcționarii să de de-a dovadă de
profesionalism și decență.
-Funcționarii publici trebuie să se abțină și să nu abuzeze de funcțiile pe care le dețin, mai
cu seamă cei care dețin și importante funcții de conducere din poziția cărora pot atât să
influențeze, cât și să abuzeze în scopul obținerii unor diverse avantaje personale.

31-Funcționarii publici trebuie să se limiteze în folosirea echipamentelor din dotare doar în
scopul desfășurării activităților de serviciu și nicidecum abuzând de acestea în interesele
lor personale.
2.3 Practici de îmbunătățire a serviciilor publice
2.3.1 Noțiunea de serviciu public
Noțiunea de serviciu public provine din latinescu „servitium” cu înteles de supunere,
ascultare, sclăvie54folosit deseori cu sensul de a fi sau a se pune în slujba, în serviciul cuiva.
Serviciul public reprezintă activitatea desfășurată în mod continuu și regulat, o activitate ce
are în vedere o cât mai bună deservire a interesului public. Guvernanții au datoria să organizeze
acțiuni pentru a satisface nevoile de interes general, acestea fiind numite servicii publice care
reprezintă conform celor mai multe exemple dată în doctrină, o activitate ce se desfășoară în mod
regulat și continuu, o activitate ce are în vedere o cât mai bună deservire a interesului public.
Este o activitate cu caracter continuu și regulat care nu presupune în special o desfășurare
neîntreruptă a serviciului public ci desfășurarea acesteia la intervale regulate de timp, ceea ce
asigură cetățeanului posibilitatea de a apela la acestea.
Noțiunea de serviciu public este des întâlnită în constituție și în alte acte juritice. Conform
art. 16 din Constituției, toți cetățenii sunt egali în fața serviciului public, această afirmație
evidențiază existența egalității în fața legii si a autorităților publice. Acest lucru subliniază faptul
că serviciul public funcționează pentru toți cetățenii, făra discriminări sau privilegii, acționând în
mod egal indiferent de rasă, naționalitate, orientare politică etc.
Conform art. 120 al.(1) și art 123 al.(1) din Constituție, administrația publică se întemeiază
conform principiilor descentralizării, autonomiei locale și desconcentrării serviciilor publice, iar
prefectul conduce aceste servicii deconcentrate ale ministerelor55.
54Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975, p. 854.
55Mădălina Elena Mihăilescu, Drept administrativ, Parte generală, Curs universitar, Editura Hamangiu, București,
2016, p. 34.

32În literatura de specialitat a dreptului administrativ, serviciilor publice din cadrul
administrației publice se întâlnesc două sensuri a acestei noțiuni: un sens material funcțional și un
sens organic sau formal.
a) din punct de vedere material funcțional, serviciul public desemnează activitatea cu
caracter continuu și regulat ce este organizată ori autorizată de o autoritate a
administrației publice în vederea satisfacerii unor nevoi de interes public.
b) din punct de vedere organic sau formal serviciile publice sunt „organismul” sau
întreprinderea girată de administrație, prin care se satisface o necesitate de interes
general56.
Văzută prin prisma sensului organic, serviciul public este ansamblul de organisme, instituții,
structuri administrative publice ce sunt înființate de stat sau de unitățile administrativ teritoriale
dar și structurile private autorizate de o autoritate a administrației publice prin care se satisfac nevoi
de interes public57.
Desfășurarea serviciului public urmărește întotdeauna îndeplinirea intereselor publice,
adică are un rol precis. Conform contenciosului administrativ, activitatea desfășurată este
organizată sau autorizată de o autoritate publică în scopul satisfacerii intereselor publice58.
Trăsăturile serviciului public:
-continuitatea activității efectuate, reprezintă satisfacerea interesului public, generat de
nevoile permanente ale cetățenilor.
-egalitatea tuturor cetățenilor în ceea ce privește accesul la servicii, conform art. 16 din
Constituție care prevede că toți cetățenii sunt egali în fața legii.
-adaptalitatea la situații concrete, de exemplu mereu apar situații neprevăzute ce determină
schimbări și astfel se cere corectarea din mers, ce are în vedere satisfacerea în cele mai bune
condiții a serviciilor publice oferite59.
56Idem.
57Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006, p.10.
58A se vedea art. 2 alin (1) lit. m) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
59Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 38.

332.3.2 Practici de îmbunătățirea serviciilor și satisfacerea clienților
Deseori, în domeniul serviciilor publice, există mulți cetățeni care consideră că nu contează
dacă sunt mulțumiți sau nemulțumiți de modul în care au fost tratați, dacă nu există alte instituții
concurente care să le ofere servicii similare. În general mulți oameni sunt nemulțumiți de
bunăvoința celor care lucrează în instituțiile publice, aceste lucruri se acceptă de către cetățeni și
astfel nu se mai încearcă rezolvarea situației în sensul îmbunătățirii ei60. Aceste greșeli se pot
diminua, pentru că ele evidențiază valoare pe care o adauga fiecare persoană serviciului efectuat,
prin contactul cu oamenii. Tratarea cetățenilor trebuie să se facă în maniera în care fiecare dorește
să fie tratat. Pentru a se lua deciziile cele mai corecte, funcționarii publici trebuie își pună o serie
de întrebări care îi poate ajuta.
Întrebările cele mai importante sunt:
-Aceasta este lucrul de care au nevoie cetățenii?
-Eu aș fi mulțumit de modul în care am fost tratat?
-Am competența necesară?
-Am rezolvat problema cetățeanului sau l- am făcut să stea din nou la coada pierzând alt
timp.
-Servicul meu este complet sau acesta va reveni în curând, pentru că eu am amânat
rezolvarea problemei?61
Dacă cetățeanul are nemulțumiri, este foarte important să se afle motivul nemulțumiri iar
pe viitor să se evite repetarea greșelilor. În desfășurarea activității sale, este necesar ca instituțiile
publice să urmărească satisfacerea cetățenilor.
Prin urmare, voi enunța câteva modalități prin care cetățenii pot fi mulțumiți de serviciile
prestate de instituția publică;
-Servirea ireproșabilă, funcționarii publci reprezintă un rol important în îmbunătățirea
satisfacerii cetățenilor, astfel trebuie angajați cei mai buni funcționari, realizate programe
de instruire profesională și motivarea acestora prin difrite metode. De astfel, trebuiesc
încurajate și promovate inițiativele provenite de la funcționarii care au contact direct cu
60Bertcu Angela, Marketing public , Editura Eftimie Murgu Reșița, 2011, p. 82.
61Bertuca Angela, ob. cit. , p. 82 și urm.

34cetățenii și care au libertatea de a-și exprima ideile, promovând de asemenea interesele
instituției pe care o reprezintă. Cele mai importante elemente ale acestui deziderant
presupune: perfecționarea atitudinii față de cetățeni; acordarea unei marje de libertate
pentru angajați, devenid flexibili pentru a se adapta mai ușor diferitelor categorii de cetățeni
și cerințelor acestora; aprecierea, recunoașterea și premierea faptelor deosebite, ca o
modalitate de recompensare a celui care a obținut respectivul merit62.
-Infrastructura și sitemul informatic trebuie să vină în ajutorul funcționarilor publici pentru
o desfășurare corespunzătoare a activității, nu să-i impedice. Pot exista nemulțumiri din
partea cetățenilor în ceea ce privește factorul uman sau de sistem. Nu mereu sistemele din
dotare au un impact pozitiv, deși montarea lor s-a realizat din acest motiv. În momentul
actual sistemul informatic permite realizarea unor situații, lucrari variate, analize, intrucât
deseori îngreunează munca funcționarilor în loc să o simplifice. De exemplu, în cadrul
primăriilor majoritatea atribuțiilor se realizează cu ajutorul sistemelor informatice iar în
unele situații, acestea din urmă îngreunează munca angajaților pentru că sunt vechi și atunci
când sunt suprasolicitate ajung să se blocheze63.
-Urmărirea permanentă a gradului de satisfacere a cetățenilor. Acesta reprezintă o prioritate
pentru domeniul marketingului public care obține și furnizează constant informații despre
acest indicator. Principalul instrumen cu care operează marketingul pentru a afla satisfacția
cetățenilor îl reprezintă sondajul periodic. În baza informațiilor obținute, conducătorii
instituțiilor publice iși formează o părere asupra modului în care cetățenii percep activitatea
desfășurată de aceștia. De asemenea, pot obține și informații cu privire la problemele cu
care se confruntă cetățenii, care sunt prioritățile considerate de acestea ca fiind cele mai
importante și cum consideră cetățenii că se implică instituțiile publice în rezolvarea
problemelor care îi privesc in mod direct64.
Conform unui studiu efectuat de Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru
cetățeni, denumit ”Serviciile de informare publică în România – între cerere și ofertă” a evidențiat
faptul că 24% din cei chestionați au declarat că au întâminat probleme în relațile cu instituțiile
publice. Cele mai întâlnite dificultăți se regăsesc în relațiile cu primăriile, organele judecătorești și
medicul de familie. Nemulțumiți sunt împărțiți în trei categorii: prima este reprezentată de persoane
62Bertuca Angela, ob. cit. , p. 84.
63Idem.
64Idem.

35cu venituri scăzute, obținute din pensii sociale, pensii de urmaș și pensii de handicap care nu ajung
”nici pentru strictul necesar”. Aceste reprezintă nemulțumirile localinicilor din mediul rural, în
special din sate sărace și periferice. Cea de a doua categorie este reprezentată de persoane din
segmente sociale dezavantajate expuse la discriminări (romi, săraci, mame singure cu copii) cu
precădere din mediul urban. A treia categorie este alcătuită din persoane cu venituri foarte mari sau
mari, cu capital cultural, care suferă din lipsă de timp. Din punctul acestora de vedere, instituțiile
publice nu au strategii și servicii eficiente de informare și comunicare cu cetățenii65.
(Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni, București, 2008).
65Bertuca Angela, ob. cit. , p. 87.

36CAPITOLUL 3. DEONTOLOGIA, RĂSPUNDEREA,
SANCȚIUNILE ȘI METODELE DE ÎNCETARE DIN FUNCȚIE A
FUNCȚIONARILOR PUBLICI
3.1 Deontologia funcționarului public
Autorul, Ion Mocioi în lucrarea sa „Deontologia funcției publice”, disciplina este definită
astfel: „(…) un ansamblu de reguli de conduită a funcționarilor publici, pentru a funcționa, în
administrația publică, în cadrul unui post al activității specifice, folosindu-și cu responsabilitate,
pregătirea, calitățile precum și aptitudinile individuale pentru aplicarea legilor în mod corect, în
interesul cetățeanului și al progresului țării” 66.
În ceea ce privește deontologia funcționarului public, cercetarea acestuia trebuie să
pornească de la faptul că funcționarul public este și el un cetățean, dar nu orice fel de cetățean. El
este un cetățean învestit legal să exercite prerogative de putere publică67.
De aceea este necesar ca funcționarului public să îi fie recunoscute nu numai drepturile dar
și obligațiile specifice funcției, acestea deosebindu-se de obligațiile care îi revin unui cetățean
neînvestit cu prerogativele deținute de un funcționar public. De aceea docrina recunoaște că
funcționarului public trebuie să îi fie atribuite două categorii de obligații:
a) obligații profesionale, obligații ce sunt legate de exercitarea funcției publice, care priversc
realizarea în conformitate cu legea a atribuțiilor de serviciu și are o dimensiune
preponderent juridică;
b) obligații ce exced funcție pe care o îndeplinește, cea care privește viața privată a
funcționarilor și care are o dimensiune preponderent etică.
Pe lângă aceste obligații li se mai adaugă și cele care îi revin funcționarului, în calitate de simplu
cetățean.
66I. Mocioi, deontologia funcției publice, Editura Spicon, 2001, p. 9.
67Corina Rădulescu, ob. cit., p. 35.

37Atât pentru funcționarul public, cât și pentru administrație în ansamblul său, legalitatea
reprezintă criteriul fundamental de moralitate68. Această concluzie rezultă din misiunea
administrației pulice, care constă în activitatea de punere în executare a legii și de a presta serviciile
publice în limitele legii. Se înțelege astfel că la baza acțiunii funcționarului public se află executarea
legii.
3.1.1 Putem vorbi despre o deontologie a funcționarilor publici?
Putem afirma, că deontologia este etica aplicată în cazul profesiunii, în sensul de grup social
compus din oamenii care exercită o activitate specializată, care impune atât cunoștinte teoretice cât
și abilități practice specifice.
Principala problemă care se pune în legătură cu deontologia funcționarilor publici este dacă
aceștia constituie o profesiune69.
Conform definiției generale dată funcționarilor publici, aceștia alcătuiesc un grup
heterogen, care este format dintr-o mulțime de subgrupuri diverse. Din categorile de funcționari
publici (categoria: înalților funcționari, funcționarilor publici de conducere, funcționarilor publici
de execuție) rezultă evident faptul că, există mai multe grupuri de funcționari care în mod firesc
exclud însăși ideea de profesiune. În acest caz, o prioritate o constituie membrii guvernului și
parlamentarii, aceștia sunt numiți ori aleși pe criterii politice, motiv pentru care pot fi numiți
„funcționari publici”. În cazul acestora nu este vorba despre o deontologie dar asta nu înseamnă că
aceștia nu se supun unor reguli etice. Răspunderea lor fiind de natură politică și nu disciplinară.
Există de altfel mai multe categorii de funcționari care alcătuiesc grupuri profesionale. De
exemplu: funcționarii din administrația publică, magistrații și cadrele didactice70.
Așadar nu se poate vorbi în general de o deontologie a funcționarilor publici, dar putem
vorbi despre deontologiile diverselor categorii de funcționari publici care alcătuiesc grupurile
profesionale, grupuri ce pot fi folosite sub denumirea de „corpuri de funcționari”. Aceștia dețin o
deontologie în sensul strict al cuvântului, doar dacă însumează elementele care alcătuiesc o
68Idem.
69Liviu Coman Kund, op. cit., p. 47.
70Idem.

38deontologie, și anume: organizarea corpurilor de funcționari este prevăzută de lege; organele
corpului au competența de a stabili norme deontologice și de a sancționa încălcarea lor; corpul
deține un drept deontologic.
3.2 Răspunderea funcționarilor publici
Răspunderea și responsabilitatea sunt noțiuni foarte des utilizate în activitatea curentă și în
viață. Viața și activitatea socială sunt supuse normativității sociale și juridice71adică supuse unor
norme, principii, reguli sociale și juridice, care cere umanității ca conduita și acțiunile lor să se
înscrie în limita normativității.
În situația funcționarilor publici nu se poate vorbi despre o răspundere fără a se sublinia
relația acesteia cu responsabilitatea. Responsabilitatea se află înaintea răsăunderii și poate fi
eliminată dacă subiectul de drept are o atitudine adecvată în desfășurarea activității sale, prin
respectarea valorilor înstituției de stat, de a se supune acestora și de a le transforma în propriile
valori. Astfel funcționarul public trebuie să fie în principal responsabil în îndeplinirea atribuțiilor
sale72.
Dacă în momentul săvârșirii unei fapte, omul se află în deplinătatea facultăților mintale și
săvârșește în mod conștient o faptă de orice influiență, deci responsabil, în momentul respectiv se
„declanșează mecanismul răspunderii sociale. […] Răspunderea socială apare ca consecință a
neîndeplinirii unei prescripții normative positive, a unei obligații sau îndatoriri sociale”73.
Răspunderea socială este o relație specială care se creează între individ și societate74,
reprezintă expresia abstractă a formelor concrete de existență a acestei răspundere, care există doar
prin una dintre formele sale de manifestare cocretă ca răspundere: morală, etică, civică, politică,
economică, inclusiv juridică75.
71Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p.468.
72Viorel Daghie, ob.cit., p. 81.
73Andrei Sida, Introducere în teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir”, Cluj- Napoca,
1997, p. 211.
74Mădălina Elena Mihăilescu, ob.cit.,Curs universitar, p.469.
75Andrei Sida, ob.cit., p. 221.

39Răspunderea juridică constituie consecințele juridice concretizate în sancțiunile ce revin în
situația în care se încalcă normele de drept76. Cel care analizează responsabilitatea și răspunderea
autorităților administrației publice, este dreptul administrativ care analizează aceste fenomene în
contactul cu funcționarii publici.
Conform literaturii de specialitate din perioada interbelică care preciza că abaterile de la
obligațiile legale, încălcarea normelor de ordine, disciplină ori comportament a funcționarilor
publicii, atragea după sine răspunderea disciplinară, iar cele care alcătuiau infracțiuni „la legea
penală erau cercetate prin acțiune penală”77.
În comparație cu aceasta, Statutul funcționarilor publici,78care prevede că „încălcarea de
către funcționarii publici, cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară,
contravențională, civilă sau penală, după caz”. Așadar răspunderea juridică intervine în cazul
înfăptuirii unei abateri.
Abaterile savârșite de funcționarii publici pot apărea în timpul exercitării funcției, în
legătură cu executarea acesteia sau prin abateri de la anumite norme care nu au legătură nemijlocită
cu funcția dar care pune la îndoială prestația funcționarului public79.
Răspunderea rezultă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei.
Răspunderea și sancțiunea apar ca „două fețe ale aceluiași mecanism social”80.
Pentru a se afla în prezența răspunderii juridice, trebuie îndeplinite cumulative câteva
condiții81:
-conduită ilicită , un comportament (acțiune sau inacțiune) care încalcă o prevedere legală;
-vinovăția , reprezintă atitudinea psihică pe care care cel care săvârșește fapta, față de fapta
sa și consecințele acesteia.
-legătura cauzală dintre faptă și rezultat.
76V. Vedinaș, T.N.Godeanu, E. Constantinescu, Dicționar de drept public, Drept constituțional și administrativ ,
Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 115.
77Mădălina Elena Mihăilescu, ob.cit.,Curs universitar, p.470.
78A se vedea art. 75 din legea nr. 188/1999.
79Antonie Iorgovan, ob.cit., vol. I, p. 638.
80N. Popa, Teoria generală a dreptului , ed. a 4-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 234.
81N. Popa, ob.cit., p. 237 și urm.

40Potrivit prevederilor din Statutul funcționarilor publici „încălcarea de către funcționarii
publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională,
civilă sau penală, după caz”.
Prin stabilirea răspunderii funcționarilor publici, în literatura de specialitate se urmărește82:
-restabilirea ordinii de drept care a fost ulterior încălcată;
-pe calea de consecință să se revină la situația legală care a fost peturbată;
-să prezinte o atitudine negativă, față de persoana care a încălcat îndatoririle de serviciu,
acesta având drept scop, conștientizarea faptei sale, să regret fapta ilicită ca pe viitor să o
elimine din comportamentul său.
În literatura de specialitate ne sunt menționate următoarele tipuri de răspunderi:
ÿRăspunderea disciplinară
Potrivit art.77 alin. 1 din Statut, „încalcarea cu vinovație de către funcționarii publici a
îndatoririlor corespunzatoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională
și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinara a
acestora.”
Vom enunța conform art.77, alin.(2) din Legea nr. 188/1999, câteva fapte ce constituie abateri
disciplinare și atrag răspunderea disciplinară:
-întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
-neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;
-absențe nemotivate la serviciu;
-intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
-refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;
-încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de
interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici.
Aceste abateri fac referire la nerespecarea programului, la modul defectuos de îndeplinire a
atribuțiilor, la comportamentul acestora, la încălcarea obligațiilor specifice funcționarilor publici
etc83.
82Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura Nemira, București, 1996, vol. II, pag. 673.
83V. Vedinaș, ob. cit. , ed. a VIII-a, p. 535.

41Prin specificarea faptelor ce alcătuiesc abaterile disciplinare, acest lucru reprezintă un pas
înaintea altor reglementări, aducând siguranță în aplicarea legilor. Dar în unele situații acestea sunt
definite prea sumar, iar altele pot întâmpina unele problem, în ambele cazuri, putând apărea astfel
greutăți în înțelegerea și aplicarea lor concretă84(de exemplu: „întârziere sistematică”, „neglijență
repetată”, „absențe nemotivate”.
Răspunderea disciplinară se caracterizează prin trăsături generale și trăsături specifice.
Trăsăturile generale se întâlnesc la răspunderea disciplinară în cazul salariațiilor cu contract
de muncă conform Codului muncii, dar și în cazul răspunderii disciplinare la funcționarii publici
având un caracter personal și constituie o răspundere independent de toate celelalte forme ale
răspunderii juridice85.
Trăsăturile specific reprezintă o răspundere de drept public ce intervine numai în situația în
care se săvârșește o abatere disciplinară calificată ca atare, prin norme ale dreptului public.
Subiectul activ fiind funcționarul public, iar cel pasiv este autoritatea sau instituția publică la care
acesta este încadrat, efectele abaterii resimțindu-se numai în interiorul autorității și instituției
publice; procedura de constatre, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare fiind supuse unor
reguli speciale; abaterile și sancțiunile disciplinare fiind prevăzute prin norme cu putere de lege86.
Exprimată în mod concret, abaterea disciplinară constituie o faptă concretă careia îi trebuie
analizate toate elementele ce îi constituie conținutul: subiectul, obiectul, latura obiectivă și
subiectivă, sancțiunea, iar în normele juridice ce o definesc trebuie să se precizeze cu rigoarea
necesara, toate aceste elemente87.
Dacă fapta săvârșită de un angajat ori funcționar public este calificată atât „o abatere
disciplinară, în înțelesul Codului muncii sau al altui act normative (de exemplu Legea nr. 188/1999-
privind Statutul funcționarilor publici), o faptă cauzatoare de prejudicii, cât și o infracțiune sau o
contravenție, potrivit legislației penale sau contravenționale”88, atunci are de-a face cu ceea ce se
numește cumulul răspunderii disciplinare cu alte forme ale răspunderii juridice.
84M. Preda , ob. cit. , p. 136.
85Al. Țiclea, Răspunderea disciplinară. Teorie și jurisprudență. Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 27 și
urm.
86M. Preda , ob. cit. , p. 135; iar în termeni apropiați, Al. Țiclea, ob. cit. , p. 28.
87Mădălina Elena Mihăilescu, ob.cit.,Curs universitar, p.472.
88Al. Țiclea, ob. cit. , p. 29.

42ÿRăspunderea contravențională
Funcționarii publici se angajează în cazul răspunderii contravenționale atunci când a săvârșit
cu vinovăție o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu, stabilită și sancționată
ca atare prin lege.
Aceasta definiție evidențiază elementele cele mai esențiale ale contravenției:
-fapta este săvârșită cu vinovăție;
-fapta este sabilită și sancționată ca atare printr-un act normativ emanate de parlament,
guvern sau consiliile județene și locale.
Aspecte specifice răspunderii contravenționale:
-abaterile contravenționale au un grad de pericol social mult mai ridicat decât al abaterilor
disciplinare, având efecte asupra societății, fiind mai redus decât gradul de pericol al
faptelor considerate infracțiuni și supuse legi penale. Din această cauză reglementarea
contravențiilor nu se lasă la aprecierea statutelor și se reglemetează prin lege89.
-fapta ce a fost săvârșită nu trebuie să fie calificată drept abatere disciplinară, și nici
infracțiune, recunoscută de legea penală.
-răspunderea contravențională derivă din reglementările care prevăd astfel de răspunderi și
nu din raporturile juridice în care se găsesc autoritatea sau instituția publică în care își
desfășoară activitatea90.
Împotriva procesului verbal de constatare și de aplicare a sancțiunii, funcționarul public se
poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei unitate administrativă îsi are sediu autoritatea sau
instituția publică în care a fost numit functionarul public sancționat91.
ÿRăspunderea civilă
Conform Statutului funcționarilor publici, răspunderea civilă a funcționarilor publici intervine
în următoarele situații:
-pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care
funcționează;
89Ioan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Alma Mater, Sibiu, 2009, p. 222.
90Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 477.
91E. E. Ștefan, Manual de drept administrativ. Caiet de seminarii. Partea I, Editura Universul Juridic, București,
2011, p. 192.

43-pentru nerestituirea în termen legal a sumelor care i s-au acordat necuvenit;
-pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive92.
Putem observa că în toate cele trei situații se face referire la fapte prin care s-a adus un
prejudiciu patrimonial autorității sau instituției publice în care funcționarul public își desfășoară
activitatea, ori unor persoane fizice sau jurdice.
Potrivit art. 85 alin (1) din Statut, reparea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în
situațiile prevăzute în art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducatorul autorității
sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare, în termen de 30 de zile de la
constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută
la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
ÿRăspunderea penală
Acest tip de răspundere a funcționarului intervine atunci când acesta comite fapte prevăzute de
Codul penal și noul Cod de procedură penală.
Răspunderea penala a funcționarului public conform art. 86 alin (1) din Statut, intervine
pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe
care o ocupă. Statutul funcționarilor publici, specifică la art. 86, alin. (2) că funcționarul pot fi
trimise în judecată dacă săvârșește infracțiuni prevăzute la art. 54 lit h) (infracțiunile pentru care
funcționarul public poate fi trimis în judecată: infracțiuni contra umanității, contra statului sau
contra autorității, de serviciu sau în legătura cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de
fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea).
Răspunderea penală este cea mai gravă formă de răspundere aplicabilă funcționarilor
publici, iar regimul juridic al acestei răspunderi se completează cu normele prevăzute de legislația
penală93.
92Art. 84-85 din Statutul funcționarilor publici. A se vedea și Liviu Coman Kund, op. cit, p. 89. A se vedea, în
același sens și Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 478.
93Viorel Daghie, Doina Mihăilă, Elisabeta Slabu, ob. cit., p. 86.

44Dacă funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei fapte prevăzute în
Statut la art. 54 lit. h), persona care are competența legală de numire în funcție va dispune
suspendarea acestuia din funcția pe care o deține.94
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a funcționarilor publici, aceștia nu mai pot fi
sancționați disciplinar în cazul în care au fost condamnați penal, printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pentru o faptă prevăzută în art. 54 lit. h) din Legea 188/1999, ori dacă s-a dispus aplicarea
unei pedepse privative de libertate la data rămânerii definitive a hotărârii.
În situația în care nu sunt întrunite elementele ce pot alcătui răspunderea penală, iar fapta
funcționarului este considerată abatere disciplinară, se va sesiza comisia de disciplină competentă.
Dacă funcționarul public iese de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, dar și
în situația în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal,
suspendarea din funcția publică încetează iar funcționarul public în cauză va fi reintegrat în funcția
publică deținută anterior95.
3.3 Sancțiunile aplicate funcționarilor publici
În condițiile în care funcționarii publici nu adoptă un comportament prin care să se arate
demni de considerația și de încrederea pe care o impune poziția lor oficială și nu se abțin de la acte
ce pot compromite prestigiul funcției pe care o dețin, aceștia vor fi trași la raspundere și implicit
vor fi sancționați în funcție de fapta săvârșită.
Sancțiunile aplicate funcționarilor publici sunt cele ale răpunderii disciplinare,
contravenționale, civile și penale.
ÿSancțiunile disciplinare:
Statutul funcționarilor publici prevede cinci sancțiuni ce pot fi aplicate pentru abaterile
disciplinare96:
-mustrarea scrisă;
94Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Caiet de seminar, p. 450.
95Viorel Daghie, ob.cit., p. 87.
96M. Preda , ob. cit. , p. 133.

45-diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
-suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz, de promovare în
funcția publică pe o perioadă de până la 1 la 3 ani;
-retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;
-destituirea din funcția publică.
Sancțiunile disciplinare prevăzute ce se aplică funcționarilor publici sunt stabilite numai
prin norme cu putere de lege; nu sunt stabilite pentru fiecare abatere disciplinară în parte; se
instituie într-un sistem ierarhic relativ, putându-se aplica și o sancțiune mai severă chiar dacă,
înainte, nu s-a aplicat alta mai ușoară; au caracter personal, adică se aplică doar funcționarului care
a săvârșit abaterea disciplinară și nu întregului colectiv; se aplcă printr-un act administrativ de
autoritate cu caracter individual și în principiu nu pot fi aplicate de o autoritate din exterior97.
Doctrina actuală98a stabilit diverse criterii de clasificare a sancțiunilor, menționăm:
-criteriul categoriei de personal la care se aplică sancțiunea, după care se identifică sancțiuni
generale (de exemplu cele prevăzute de Statutul funcționarilor publici sau de Codul muncii-
pentru angajații cu contract de muncă)99și sancțiuni special (cum sunt cele prevăzute în
statute speciale: statutul funcționarilor parlamentari, statutul magistraților,etc.);
-criteriul efectelor produse, după care sunt sancțiuni nepecuniare sau pecumpănitor morale
(mustrarea scrisă), sancțiuni patrimoniale (diminuarea drepturilor salariale) și sancțiuni
mixte ( destăinuirea din funcția publică).
Selectarea și aplicarea sancțiuni disciplinare se face în conformitate cu prevederile legale100,
care are la bază principiul individualizării sancțiunii disciplinare. Pentru individualizare sancțiunii
trebuie analizate101:
-cauzele și gravitatea abaterii disciplinare;
-împrejurările în care a fost săvârșită fapta;
-gradul de vinovăție a funcționarului public;
-consecințele abaterii;
97Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 472. Pentru mai multe detalii a se vedea și M. Preda , op.
cit., p. 136 și urm.
98Al. Țiclea, ob. cit., p. 159 și urm.
99Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 472.
100Art 77 alin. (4) din Legea nr. 188/ 1999.
101Mădălina Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 473.

46-comportarea general a funcționarului public în timpul serviciului;
-existența unor antecedente disciplinare, ele devenind după caz circumstanțe atenuante ori
agravante.
Cercetarea abaterilor disciplinare, în cadrul autorităților și instituților publice se alcătuiește
o comisie de disciplină, care propun conducătorului sancțiunile pentru funcționarii publici găsiți
vinovați. Doar propunerea de aplicare a mustrării scrise poate veni direct de la conducătorul
compartimentului în care își desfășoară activitatea respectivul funcționar.
Pentru înalții funcționari publici, sancțiunile disciplinare se aplică printr-o decizie a
primului- ministru, prin ordin al ministrului sau, după caz al conducătorului instituției sau
autorității publice centrale, tot la propunerea comisiei disciplinare.
Agenția Națională a Funcționarilor Publici coordonează și controlează modul în care se
aplică prevederile Codului de conduită a funcționarilor publici, dar nu poate influiența derularea
procedurii de lucru a comisiilor de disciplină din cadrul autorităților și instituțiilor publice.
Misiunea acesteia „ constă în dezvoltarea unui corp al funcționarilor publici profesionist,
bine pregătit, neutru din punct de vedere politic și capabil să asimileze și să își însușească
standardele de performanță de la nivelul Uniunii Europene, în scopul eficientizării administrației
publice și îmbunătățirii raporturilor dintre administrație și principalii săi beneficiari, cetățenii.
Activitatea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici vizează de asemenea autoritățile și
instituțiile administrației publice, funcționarii publici, mass-media, organizațiile sindicale,
organizațiile naționale și internaționale, precum și alte instituții străine similare Agenției.
În demersurile sale de a promova performanța în administrația publică, Agenția Națională
a Funcționarilor Publici consideră drept resursă strategică factorul uman, având la bază orientarea
spre schimbare și dorința de perfecționare continua”102.
În cazul în care funcționarul în cauză este nemulțumit de sancțiunea aplicată, acesta poate
face contestarea sancțiunii, în limitele legii, la instanța de contencios administrativ competentă.
Acesta poate solicita anularea sau modificarea, în funcție de caz, a ordinului sau dispoziției de
sancționare.
102http://www.anfp.gov.ro/continut/Misiune_si_valori

47ÿSancțiuni contravenționale:
Conform O.G. nr. 2/2001 sancțiunile contravenționale se împart în două categorii:
-sancțiuni principale (avertismentul, amenda contravențională, obligarea contravenientului
la prestarea unei activități în folosul comunității);
-sancțiuni complementare (confiscarea bunurilor destinate ce sunt folosite sau rezultate din
conravenții; după caz, anularea ori suspendarea, a avizului, acordului sau a autorizației de
exercitare a unei activități; închiderea unității; blocajul contului bancar; retragerea licenței
ori a autorizației pentru anumite operațiuni sau pentru activități de comerț exterior,
temporar sau definitive; desființarea lucrărilor și aducerea terenurilor în starea inițială)103.
Din cadrul sancțiunilor principale, pot fi aplicate direct funcționarului public doar
avertismentul și amenda; iar câteva din cele complementare pot fi aplicate mai mult autorităților și
instituțiilor publice, iar altele în cazul de față sunt neaplicabile.
Există diferențe între contravenție și abatere disciplinară, ce rezultă din valoril sociale
ocrotite, sistemul sancționator și procedura de aplicare. Contravenția aduce atingerea unor valori
sociale generice, iar abaterea disciplinară afectează doar anumite relații sociale ce fac referire la
disciplina muncii104, sintagma „disciplina muncii” fiind una generică, făcând referire atât la
angajații cu contract de muncă în baza codului muncii, dar și la funcționarii public ice se găsesc în
raport de serviciu cu autoritățile ori instituțiile publice.
Deci în cazul în care o faptă săvârșită de un funcționar public în legătură cu activitatea sa,
întrunește caracteristicile abaterii contravenționale dar și caracteristicile abaterii disciplinare,
trebuie aplicate ambele categorii de sancțiuni atât contravențională cât și disciplinară.
În cazul unor abuzuri sau erori, art. 83 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici prevede posibilitatea de a adresa o plângere împotiva procesului verbal de
constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, competența soluționării cauzei îi revine
judecătoriei în a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea ori instituția publică în care este
numit funcționarul public sancționat.
103Mădălina. Elena Mihăilescu, ob. cit., Curs universitar, p. 477
104Mădălina Elena Mihăilescu, Sancțiunile contravenționale. Aspecte de drept material în dreptul românesc și
comparat, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 96.

48În comparație cu sancțiunea disciplinară, sancțiunea contravențională nu se înscrie în
cazierul administrativ al funcționarului public.
ÿsancțiuni civile
În cazul răspunderii civile nu există sancțiuni concret stabilite, răspunderea prevede
repararea pagubei produse, ce se realizează prin ordin sau dispoziție de impunere emise de
conducerea autorității sau instituției publice, ori după caz prin asumarea unui angajament de plată
din partea funcționarului public care a săvârșit fapta respectivă.
Funcționarul public poate contesta actul administrativ (ordinal, dispoziția de plată) la
instanța de contencios administrativ în conformitate cu Legea nr. 554/2004, iar dacă nu se face o
contestație, actul de plată rămâne definitiv și constituie titlu executoriu.
ÿsancțiuni penale
În cazul răspunderii penale, sancțiunile diferă în funcție de fapta săvârșită (de exemplu
suspendarea sau încetarea raportului de serviciu).

49CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ
BUNA CONDUITĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PULICĂ
Motto: ” Lucrează în așa fel ca să tratezi totdeauna
umanitatea fie în persoana ta, fie în
persoana altuia numai ca un scop în
sine, niciodată ca un simplu mijloc.”
În multe dintre situațiile în care cetățenii apelează la instituțiile publice pentru a-și rezolva
problemele cu care se confruntă, rezolvarea acestora ținând de autoritățile și instituțiile publice, cei
mai mulți dintre aceștia sunt nemulțumiți de modul în care sunt tratați și de atitudinea pe care
funcționarii publici o au față de ei.
Sondajul a fost realizat în luna mai 2019, și urmăresc prin acesta perceperea cetățenilor cu
privire la buna conduită a personalului din instituțiile publice, precum și gradul de satisfacere în
urma interacționării cu aceștia.
Evaluarea bunei conduite a fost făcută prin raportare la normele de conduită prevăzute în
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici.
Acest sondaj de opinie s-a desfășurat la nivel local, fiind colectate 45 de opinii a localnicilor
din com. Rediu, jud. Galați, opinie ce viza părerea acestora cu privire la atitudinea funcționarilor
publici cu care au intrat în contact, fie instituții din mediul urban cât și rural, la sondaj participând
tineri, adulți dar și bătrâni.
Singura instituție cu care au intrat în contact din mediul rural este primăria, care este
compusă din: primar, viceprimar, secretar și alți 8 funcționari publici angajați în diferite
departamente.
Consiliul local este alcătuit din 11 consilieri, aleși prin vot universal, egal, direct, secret și
liber exprimat ca și primarul comunei.

50Conform recensământului din 2011, populația comunei este de 1.900 de locuitori, acest
lucru fiind doar pe hârtie, în realitate fiind locuită de aproximativ 1.500 de locuitori.
Acest sondaj este structurat pe opinia a trei categorii de persoane, grupate pe categorii de
vârstă:
a) persoane cu vârstă cuprinsă între 18-25;
b) persoane cu vârstă cuprinsă între 25-50;
c) persoane cu vârstă cuprinsă între 50+;
În realizarea studiului, am avut ocazia să adresez câteva întrebări unui funcționar public din
localitatea Rediu, acesta își desfățoară activitatea în departamentul registrul agricol, astfel având și
o părere din „interiorul” unei instituții publice.
Adunarea opiniilor s-a realizat pe baza unor întrebări, în urma cărora am tras concluziile, modul
de adresare a întrebărilor fiind verbal.
Întrebările adresate cetățenilor fiind:
1. Când ați avut nevoie ultima dată de ajutorul funcționarilor din administrația publică?
2. În rezolvarea problemelor dumneavostră, ce necesita ajutorul funcționarilor publici ați
apelat la cunoștințe pentru a grăbi soluționarea acestora?
3. Cât de mulțumit ați fost de modul în care ați fost tratat?
4. Ce v-a displăcut în interacțiunea cu acesta?
5. În ce măsură sunteți de acord cu afirmația că „administrația publică din România este
eficientă”?
6. Ce considerați că ar trebui schimbat în cadrul instituțiilor publice referitor la personal?
7. Ce atitudine considerați că ar trebui să adopte acesta în relația cu dumneavoastră?
8. Care considerați că sunt factorii ce influențează negativ atitudinea acestora?
9. Îmi puteți da câteva exemple de situații concrete?
În urma întrebărilor adresate am extras următoarele păreri:
Grupul de persoane cu vârstă cuprinsă între 18 și 25 de ani sunt în mare măsură nemulțumiți
de sistemul administrative din România, în special de serviciile oferite de instituțiile publice cu
care aceștia au intrat în contact. Chiar dacă unii dintre ei nu au intrat încă în contact cu funcționarii
publici, aceștia susțin afirmațile auzite de la membrii familiei.

51Această categorie consideră că funcționarii publici nu își îndeplinesc corespunzător
atribuțiile de serviciu, încălcând foarte mult codul de conduită, sau mai bine spus funcționarii
publici nu își îndeplinesc întotdeauna corespunzător îndatoririle de serviciu „Știm ca statul la coadă
nu ține de funcționarii publici, dar după ce că așteptăm, atunci când ne vine rândul, întâlnim un
funcționar indispus fără chef de muncă și arțăgos, care nu ne ajută să ne rezolvăm problemele în
totalitate, iar în unele cazuri devenim și confuzi în urma celor spuse de către ei”.
Aceștia consideră că normele de conduită nu sunt respectate în toate instituțiile publice și de
către toți funcționarii, astfel nerespectându-se principiile bunei administrări. Principiile cel mai des
încălcate sunt: confidențialitatea (ex: în localitățile mici, deseori se încalcă acest principiu,
problemele care vizează rezolvarea la departamentul X, nu este știută doar de funcționarul respectiv
ci de toată primăria.), imparțialitatea și independența (ex: cei care au cunoștinte într-o anumită
instituție sunt favorizați de funcționarul respectiv, iar rezolvarea problemei este mult mai rapidă
fată de restul cetățenilor.), dreptul de a asculta și dreptul la replică iar în unele cazuri si politețea.
Aceștia sunt de părere că funcționarul public trebuie să adopte o atitudine corespunzătoare
funcției ocupate, indiferent de problemele cu care se confruntă.
Factorii care influențează atitudinea necorespunzătoare a funcționarilor publici se datorează
următorilor factori: viața personală, stresul, mediul de muncă, oboseala acumulată și salariile mici.
Persoanele cu vârstă cuprinsă între 25- 50 de ani consideră că sistemul administrativ este
unul reletiv bine pus la punct, în foarte puține cazuri au ținut de funcționarii publici, iar situațiile
neplăcute cu care s-au confruntat au fost foarte puține, acestea au ținut de sistemul administrativ,
în special anumite legi care nu le permiteau cetățenilor, în continuare să își rezolve problemele cu
ajutorul funcționarilor publici din cadrul primăriei și trebuiau să se deplaseze în oraș.
Acești cetățeni având o anumită experiență de viață, consideră că atitudinea funcționarilor
publici este una absolut normală „toți avem zile bune și altele mai puțin bune”
Câteva persoane din această categorie susțin că atitudinea funcționarilor diferă în funcție
de fiecare persoană, astfel din spusele lor, consider că se încalcă principiul imparțialității și
independenței, un principiu important care impune funcționarului public să se abțină de la a trata
cetățenii diferit, indiferent de situație.
Nu foarte mulți au afirmat că apelează la cunoștințe pentru rezolvarea problemelor în
special pentu problemele ce țin de instituțiile din mediul urban. „mereu când cineva din familie

52trebuia să își schimbe buletinul sau pașaportul, apelam la o persoană care lucra acolo și astfel nu
mai pierdeam timpul la cozi și nici nu trebuia șă ma duc să îl ridic. Respectiva persoană mi-l aducea
și acasă”.
Majoritatea dintre aceștia sunt nemulțumiți mai mult de funcționarii din mediul urban, mai
ales că nu se cunosc și nu îi ajută atât de mult în rezolvarea problemelor, uneori chiar și încurcându-
i sau îi fac să piardă foarte mult timp la ghișee.
Această categorie de persoane sunt destul de mulțumiți de atitudinea funcționarilor publici,
din mediul rural, unde se cunosc foarte bine între ei, și consideră că nu sunt ei în măsură să spună
ce trebuie schimbat la funcționarii din instituțile care încalcă normele. Doar o persoană din cei
întrebați a susținut că au fost situații, în care nici funcționarul public nu a știut să îi rezolve problema
și că ar trebui demiși din funcția deținută, anumiți funcționari publici din cadrul primăriei.
În ceea ce privește persoanele cu vârstă peste 50, dintre cei 15 care au răspuns întrebărilor,
doar 6 sunt nemulțumiți de atitudinea funcționarilor.
Aceștia consideră că se poate îmbunătăți administrația publică din România, prin
diminuarea excesului de putere, creearea unui control mai regulat al instituțiilor și autorităților
publice și îmbunătățirea accesului la informațiile de interes public.
Câțiva dintre aceștia apelează la cunoștințe pentru a-i ajuta să își rezolve problemele,
deoarece vârsta înaintată nu îi mai ajută „ Legile s-au schimbat mult, nu mai este cum a fost odată,
când trebuie să ajung la Galați pentru a-mi rezolva problemele ma ia groaza, la noi în primărie mai
rezolv câte ceva, mă mai ajută oamenii”.
Ca și în cazul celei de a doua categorie, și cei cu vârstă mai înaintată, întâlnesc mai multe
probleme cu instituțiile din mediul urban decât rural.
Aceștia consideră că ar trebui îmbunătățit sistemul administrative, în special pentru cei cu
vârstă înaintată, deoarece totul a evoluat iar ne mai întâlnindu-se cu anumite probleme și nu se
descurcă în rezolvarea acestora fără a apela la un ajutor.
În ceea ce privește funcționarul public am elaborate alte întrebări, aceste fiind:
1. Cât de bine vă cunoașteți îndatoririle de serviciu și normele de conduită după care vă ghidați
în buna desfășurare a activității dumneavoastră?
2. Considerați normele de conduită sunt respectate de funcționarii publici din instituție?

533. Cât de mulțumiți sunteți de climatul organizational general din instituția în care lucrați? Dar
de colaborarea între colegi?
4. În cadrul instituției există consilieri de etică?
5. Ce norme de conduită credeți că se încalcă foarte ușor?
În urma răspunsurilor primate am concluzionat că, acesta își cunoaște într-o mare măsură
îndatoririle de serviciu precum și normele prevăzute de codul de conduită, după care se ghidează
în îndeplinirea cu success a atribuțiilor sale. Acesta susținând și faptul că, codul de conduită este
unul clar, pe înțelesul tuturor.
Acesta consideră că normele sunt cunoscute de toți funcționarii din cadrul primăriei, deoarece
nu au fost situații în care se să încalce normele codului de conduită.
Nivelul de satisfacție față de climatul organizațional general din instițuia în care lucrează este,
în general, mulțumitor, localitatea fiind mică ar putea spune că este ca un mediu familiar. Relațiile
cu colegii fiind la fel de bune, foarte rar au existat conflicte între aceștia, dar chiar și atunci s-a
respectat o relație strict profesională.
În cadrul primăriei nu există nu consilier de etică, de acest lucru nebeneficiind multe instituții
din zonele rurale, acest lucru se întâmplă din diferite motive, în special lipsa personalului. Acesta
a mai declarat că în cadrul primăriei nu există un interes pentru activitățile de consiliere etică.
Acesta cunoaște nemulțumirea cetățenilor cu privire la atitudinea lor, pe care o interpretează
destul de greșit, dar dupa spusele acestuia, nici ei nu sunt mulțumiți de atitudinea cetățenilor atunci
când vin într-o instituție publică, mulți dintre aceștia neștiind cum să se comporte.
Conform studiului efectuat, am ajuns la concluzia că, cetățenii sunt în general mulțumiți de
atitudine funcționarilor publici, existând și mici excepții.
Persoanele cu studii superioare sunt mai criticii în comparație cu cei fără școală. Și
răspunsurile diferă în funcție de persoană, vârstă, sex, de studiile pe care le are respective persoană,
sau cunoștiințele acumulate de-a lungul timpului.

54CONCLUZII
Conform prevederilor Constituționale, administrația publică reprezintă în principal,
ansamblul activităților desfășurate de către Președintele României, Guvernul, autoritățile
administrative autonome centrale, autonome locale și, după caz structurile subordonate acestora,
prin care în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau în condițiile legii, se prestează
servicii de interes public.
Scopul administrației publice, îl reprezintă satisfacerea interesului public, prin asigurrarea
unei bune funcționări a serviciilor publice.
De aceea, administrația publică se regăsește în toate țările moderne, ajutând la rezolvarea
problemelor de interes public, aflându-se strâns legată de sistemul statal și trebuie să acționeze
întotdeauna pentru binele comun, având autoritate, colaborează cu publicul și este învestită cu
mijloace de constrângere pe care le va folosi doar în situații de excepție.
Funcționarii publici constituie o parte importantă a administrației publice, acesta reprezintă
persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică, pentru a desfășura o activitate contiună
și ritmică, în scopul îndepliniri atribuțiilor ce îi revin.
Funcționarii publici intrând cel mai des în contact cu cetățenii, în activitatea desfășurată
trebuie să țină cont de valorile etice și morale, respectând astfel legislația în vigoare.
Etica simbolizând cunoașterea binelui și al răului, operează cu categoriile de cuvinte:
datorie, conștiință morală, fericire, deminitate, onoare virtute, onestitate, bună-credință,
corectitudine.
Morala garantează respectarea convețuirii umane, de regulă nescrisă prin forța tradițiilor, a
educației și a opiniei publice.
Morala reprezintă ansamblu de păreri, atitudini și sentimente ce sunt exprimate și fixate în
principii, reguli și norme ce stabilesc comportamentul și relațiile indivizilor între ei, raporturile
dintre aceștia și colectivitate, în funcție de categoriile bine- rău, dreptate- nedreptate.

55Deontologia conform studiului său de cercetare, se află la interferența între drept și morală,
și poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor ce conturează un anumit tip de
comportament.
Funcția publică este guvernată de un set de principii precum: legalitate, responsabilitate,
eficiență, confidențialitatea, credibilitatea publică, profesionalismul, respectul, rapiditatea,
confidențialitatea, integritatea, imparțialitatea, seriozitatea.
În România există din 2004 un cod de conduită al funcționarilor publici, după care aceștia
trebuie să se ghideze, desfășurând mult mai eficient activitatea. Acesta reglementează conduita
profesională de care trebuie să de-a dovadă funcționarii publici.
De aceea în situațiile în care, funcționarii publici încalcă normele specifice funcției, aceștia
vor răspunde, fie disciplinar, contravențional, civil sau penal în funcție de fapta săvârșită.
În urma studiului efectuat, am ajuns la concluzia că, nivelul de apreciere al eficienței în
administrația publică din România este mai ridicat la nivel local, cetățenii apreciază mult mai mult
activitatea desfășurată de funcționarii publici din mediul rural, decât funcționarii din mediul urban.
Locuitorii au declarant că sistemul administrative din România nu este mulțumitor, existând
posibilitatea îmbunătățirii acestuia, prin: îmbunătățirea serviciilor publice, diminuarea birocrației
și a corupției din instituțiile publice, perfecționarea continuă a funcționarilor publici.
Dar să nu uităm că acest studiu s-a realizat la nivel local, și reprezintă doar opinia a 45 de
localnici.
Pentru ca toți cetățenii să fie mulțumiți de serviciile oferite, funcționarii publici trebuie să
trateze cetățeanul așa cum doresc și aceștia să fie tratați, și să își ducă la bun sfârșit atribuțiile
deoarece, acestea reprezintă rostul său profesional nu pentru că i se impune.

56BIBLIOGRAFIE
A. Tratate, cursuri, monografii:
ÿMădălina Elena Mihăilescu, Drept administrativ, Parte generală, Caiet de seminar , Editura
Universitară, București, 2016.
ÿMădălina Elena Mihăilescu, Drept administrativ. Partea generală. Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2016.
ÿAl. Țiclea, Răspunderea disciplinară. Teorie și jurisprudență. Editura Universul Juridic,
București, 2014.
ÿVerginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VIII-a, Editura Universul Juridic, București,
2014.
ÿMădălina Elena Mihăilescu, Sancțiunile contravenționale. Aspecte de drept material în
dreptul românesc și comparat, Editura Hamangiu, București, 2013.
ÿN. Popa, Teoria generală a dreptului , ed. a 4-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.
ÿE. E. Ștefan, Manual de drept administrativ. Caiet de seminarii. Partea I, Editura Universul
Juridic, București, 2011.
ÿBertcu Angela, Marketing public , Editura Eftimie Murgu Reșița, 2011.
ÿVerginica Vedinaș, T.N.Godeanu, E. Constantinescu, Dicționar de drept public, Drept
constituțional și administrativ , Editura C.H. Beck, București, 2010.
ÿRodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009.
ÿIoan Santai, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Alma Mater, Sibiu,
2009.
ÿA. Parlagi, Teoria administrației publice, Curs, Universitatea Nicolae Titulescu, București,
2008.
ÿEmil Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008.
ÿLiviu Coman Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică ,
Editura Europlus, Galați, 2007.
ÿCorina Rădulescu, Deontologia funcției publice , Editura Universității din București, 2006.
ÿM. Preda, Drept administrativ. Parte generală, ed. a 4-a, Editura Lumina Lex, București,
2006.

57ÿVasilica Negruț, Drept administrativ, Editura Fundație Academice Danubius, Galați, 2006.
ÿAntonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2005.
ÿDana Apostol Tofan, Instituții administrative europene , Editura C.H. Beck, București,
2006.
ÿViorel Daghie, Doina Mihailă, Elisabeta Slabu, Etică și deontologie , Editura Sinteze,
Galați, 2004.
ÿViorel Daghie, ”Etică și deontologie ”, Editura Sinteze, Galați, 2004.
ÿIon Petrescu, Emanoil Muscalu, Tratat de management public , Editura Universitatii
“Lucian Blaga” din Sibiu, 2003
ÿAntonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura All Beck, București, 2002.
ÿIoan Alexandru, Administrația publică, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002.
ÿIon Mocioi, Deontologia funcției publice, Editura Spicon, 2001.
ÿJean Mousse – Ethique des affaires: liberte,responsabilite; Le decideur face a la question
ethique, Dunond , Paris, 2001.
ÿMarius Profiroiu, Anton Palagi, Eugen Crai, Etică și corupție în administrația publică ,
Editura Economică, 1999.
ÿArmenia Androniceanu, Management public , Editura Economică, București,1999.
ÿAndrei Sida, Introducere în teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină ”Dimitrie
Cantemir”, Cluj- Napoca, 1997.
ÿAntonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura Nemira, București, 1996, vol. II.
ÿDutescu, Etica profesiunii medicale , Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1980.
ÿF. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme , ediția a III-a, Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1978
ÿDicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
București, 1996.
ÿEncyclopedia Universalis, vol.7, Paris 1993.
ÿDicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975.
B. Acte normative
ÿConstituția.
ÿLegea nr. 188/ 1999 Statutul funcționarilor publici.
ÿLegea nr 7/ 2004 Codul funcționarilor publici.
ÿLegea nr. 544/2001 Liberul acces la informațiile de interes public.

58ÿLegea nr. 161/2003 Măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
ÿLegea nr. 554/2004 Contenciosul administrativ.
ÿLegea nr. 251/2006 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 574 din iulie
2006.
ÿH.G. 1083, M.Of. nr 707 din 7 nov. 2001
C. Surse internet
ÿhttps://dexonline.ro/
ÿhttps://www.dictio.ro/dex/etimologic
ÿhttp://www.anfp.gov.ro/R/Doc/2015/Proiecte/Incheiate/transparenta%20si%20etica/Manu
al%20de%20proceduri.pdf
ÿhttp://www.anfp.gov.ro/continut/Misiune_si_valori
D. Alte surse
ÿ*Suport de curs, Ion Popescu, Victor Alistar, Dragoș Dincă, Mădălina Cocoșatu,
„Deontologia funcționarilor publici”, Școala Națională de Studii Politice și
aAdministrative, București.
ÿ*informații culese în cadrul Facultății de Științe Juridice, Sociale și Politice, Galați.