SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Îndrumător științific, Conf. univ. dr. CRISTIAN NICOLAE APETREI Absolvent, TIMUC CORINA… [602322]

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științific,
Conf. univ. dr. CRISTIAN NICOLAE APETREI

Absolvent: [anonimizat] – 2017

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFORMA AGRARĂ DIN 1864:
OBIECTIVE, APLICARE, FINALITATE

Îndrumător științific,
Conf. univ. dr. CRISTIAN NICOLAE APETREI

Absolvent: [anonimizat] – 2017

REFORMA AGRARĂ DIN 1864: OBIECTIVE, APLICARE, FINALITATE
– C U P R I N S –

INTRODUCERE …………………………………………………………………… .…..….…… 5

CAPITOLUL 1 – AGRICULTURA ROMȂNEASC Ᾰ ȊN PRIMA JUM ᾸTATE A
SECOLULUI al XIX -lea…………………………………………………………. ………..………7
1.1.GENEZA PROBLEMEI AGRARE………………………………………… …..…..…..…..…7
1.2.PROGRAMUL REVOLUȚIEI DE LA 1848…………………………………….. ……… ……… ………….13
1.3. PROGRAMELE POLITICE DUPĂ REVOLUȚIA DE LA 1848………… ………………. ………..19

CAPITOLUL 2 – LEGEA AGRAR Ᾰ DIN 1864…………………………… ….…… ………..2 8
2.1. ADOPTAREA ȘI APLICAREA LEGII AGRARE DIN 1864………….. …………….. …………….2 8
2.2. LUPTA POLITICĂ…………………………………………………………………… ……… ………… …………..3 4
2.3. APLICAREA LEGII AGRARE DIN 1864 ÎN TE RITORII…………………. …………… …………..3 9

CAPITOLUL 3 – IMPACTUL LEGII AGRARE DIN 1864………………………. …………. ……..4 2

CONCLUZII …………………………………………… ……………. …………. …………………… 50
BIBLIOGRAFIE………………………………………. …………………….. ……………………. 52

5
INTRODUCERE
Încă din antichitate, istoria a fost privită ca un îndreptar moral menit să ofere
învățămintele prețioase pentru noile generații, amintirea marilor fapte legate de arme și a
conducătorilor de seamă privind drept pildă peste veacuri.
Herodot, părintele istoriei, cum a fost numit de Cicero, mărturisește că a scris ,,Istoriile”
pentru că ,,faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari și minunate,
…să nu fie date uitării”. 1
Studierea unei societăți ca un sist em de clase sociale cu interese conflictuale ne permite
să înțelegem în ce fel societatea în chestiune se adaptează la circumstanțe diferite, sub influența
unor forțe economice și politice.
Motivația alegerii acestei teme a fost interesul pentru studiul u nei perioade din istoria
României, marcată de schimbări majore, atât din punct de vedere politic, dar și socio -economic.
Economia agrară a României era, în preajma secolului XIX, foarte înapoiată prin comparație cu
cea a Europei occidentae sau centrale. Ac easta se datora densității mai scăzute a populației,
tipurilor de regimuri politice pe care le cunoscuse țara, cât și faptului că relațiile economice pe
care România le întreținuse cu exteriorul fuseseră de asemenea natură încât să permită unei elite
restrânse să obțină beneficii de pe urma lor fără să trebuiască să modernizeze tehnicile agricole și,
în general, structura economiei agrare.
Lucrarea de față iși propune să urmărească, pe cât posibil, îndelungata dezbatere dintre
cei care caută legi și stadii de evouție istorică universal valabile și cei care văd în desfășurarea
istoriei doar o mulțime de evenimente interesante, dar în mod fundamental unice. Înțelese ca
reprezentând stadii de evoluție universală, conceptele de mod de producție ,,sclavagist”, ,, feudal”,
,,capitalist” și ,,socialist” nu au aproape nici o relevanță pentru schimbarea socială în cea mai
mare parte a suprafeței globului, de -a lungul celei mai mari părți a istoriei.
Orice studiu de istorie socială începe de la o dilemă: ar trebui ca lu crarea să fie dominată
de detalii sau situații particulare? Oare istoria socială trebuie să fie o alăturare de povestiri ale
unor perioade interesante, dar în mod esențial unice? Sau ar trebui ca accentul să cadă asupra
generalizărilor? Suntem îndreptățiți oare să căutăm ,,legi” ale schimbării sociale? Prima opțiune
ne expune acuzației de banalitate. Cea de -a doua ne expune atacurilor celor care, asemenea lui
Karl Popper, cred că ,,legile” schimbării sociale sunt ori de la sine înțelese ori false. Popper es te

1 Herodot, Istorii , Editura Stiințifică și Enciclope dică, București, 1961, p.15.

6
cel care a scris că ,,istoriografia <<ar trebui să se>> caracterizeze prin interesul pentru
evenimente singular și nu pentru legi sau generalizări”.
Așadar, lucrarea de față iși propune prezentarea problemei agrare în perioada secolului
al XIX -lea, ceea a însemnat pentru societatea românească Reforma agrară de la 1864, precum și
impactul acesteia pe termen scurt, mediu și lung. Voi evidenția geneza problemei agrare, soluțiile
preconizate în programele de reform, adoptarea și aplicarea legii, precum și co nsecințele acesteia .

7
CAPITOLUL I
AGRICULTURA ROMÂNEASC Ă ÎN PRI MA JUM ᾸTATE A
SECOLULUI al XIX-lea
1.1. GENEZA PROBLEMEI AGRARE

,,În toate timpurile, istoria a însemnat o operă fu ndamentală de civilizație și de
umanizare, o inestimabilă valoare de echilibru a omenirii ce i -a însoțit pas cu pas existența pe
drumul lung și anevoios al procesului de autocunoaștere și autodefinire” .1
În centrul istoriei sunt oamenii și acțiunea umană transformatoare, societatea alcătuită
din ființe creatoare de valo ri, libere și sociale, capabile de organizare, de cultură și de progres
social. Istoria este cea mai umană dintre toate: în afară de istorie ,,nu există disciplină prin care să
ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și de viață” .2
De o m are forță cognitivă, afectivă și psihomotorie, valorile de bază promovate de
societate sunt o inepuizabilă sursă de înțelepciune, de cumpătare, de reflecție asupra a ceea ce au
făcut înaintașii pentru apărarea limbii, credinței și moșiei. ,,Apoi istoria – precizează A. D.
Xenopol – este singurul mijloc să deștepte în sufletul nostru iubirea cea sfântă de țară, ea ne arată
cum popoarele au fost mari când au știut să sacrifice interesele pentru binele comun; tot istoria ne
învață moralitatea, respectul datori ei, puternica viață de familie sunt condițiile înfloririi vieții
popoarelor. Ea ne învață iarăși că dreptatea este legea supremă și că nici o faptă abătută de la
norma naturală de purtare nu rămâne fără a atrage pedeapsa de sine, pedeapsă care consistă în
răul ce produce din acea faptă însăși și se revarsă asupra poporului ce a produs -o”3.
În procesul dezvoltării societății românești, agricultura a constituit întotdeauna o ramură
de bază a producției materiale. Ea a avut ca obiect: cultura cerealelor, a pla ntelor tehnice, a
pomiculturii, a horticulturii, a viticulturii, creșterea păsărilor și a animalelor, în vederea obținerii
unor produse agroalimentare și a materiilor prime, pentru înființarea și dezvoltarea industriei de
prelucrare a acestora.

1 Gheorghe Platon, Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani , Editura Didactic ă și Pedagogică, București,
1970, pp.12 -13.
2 Nicolae Iorga, Generalități cu privire la studiile istorice , Editura Polirom, București, 2000, p.66.
3 Alexandru Dimitrie Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana , Editura Cartea Românească,
București, 1929, p.135.

8
În agricultură, principalul mijloc de producție a fost și a rămas pământul , ceea ce face ca
rezultatele economice să depindă de modul de repartizare, de gospodărirea și utilizarea eficientă a
acestuia.
Acapararea unor imense terenuri arabile, păduri, fânețe, islazuri și cursuri de ape de
către baroni, conți și moșieri, luate cu forța de la țărani, sub oblăduirea statului, au generat multe
răscoale țărănești cu grave consecințe, distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești.1
Distribuirea pământului celor ce-l muncesc de la sate, a constituit o preocupare
primordială a unor reformatori și gânditori progresiști, pentru desființarea servituților feudale și a
iobăgimii.
În complexul vieții agrare din Țara Românească și Moldova, gospodăria moșierească
deținea c ea mai mare parte din teritoriu și era totodată principalul producător de mărfuri agricole
– pe rezervă sau indirect prin obținerea și apoi desfacerea unei însemnate părți din produsele
cultivate de țărani pe locurile ”legiuite ” și ”prisoase” – îndeosebi în ceea ce privea grâul și
plantele industriale. Țăranul era producătorul agricol direct pe loturile așa -zise legiuite. La rândul
lor, țăranii liberi își lucrau în mod direct proprietățile, fie individuale, fie devălmășate.2
Încă până la domnia lui Constantin Mavrocordat o parte de țărani se “închinau” boierilor
cu slujbe. În schimbul unui număr de zile de muncă sporit, acești țărani erau scutiți de a presta
dări către stat.
Constantin Mavrocordat a procedat la codificarea poziției boierilor pentru a spori
dependența acestora față de domnitor și a face să crească sprijinul dat de către aceștia sistemului
politic și social existent. Pentru a -și îndeplini primul țel, a făcut din dregătorie singurul criteriu de
apartenența la c lasa boierească, iar pentru a -și asigura loialitatea boierilor le -a garantat scutirea de
biruri. Constantin Mavrocordat a împărțit în mod formal boierii în două categorii – marii boieri,
care dețineau cele mai importante 19 dregătorii, și restul, care avea u funcții mai puțin înalte.3
Țăranii, alcătuind majoritatea covârșitoare a populației, constituiau baza masivă a
piramidei sociale. Formau într -adevăr o stare, dar era cea a celor neprivilegiați, pentru ca
legislația care le definea statutul le punea în cârca principala povară a susți nerii ordinii sociale și

1 Ioan Corneanu, Vasile Moiș, Anca V.Petran, Anca C.Onesc, Revista “DACOROMANIA” , nr.44, Alba
Iulia, 2009.
2Alexandru Dimitrie Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Editura Dacia, Iași, 1903, pp.384 -385.
3 Keith Hitchins, Românii 1774 -1866, Editura Humanitas, București, 1998, p.82.

9
politice existente, lipsindu -i în același timp, de posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în
conducerea ei, cu excepția, poate, a treburilor la nivel sătesc.1
În anul 1742 domnul Constantin Mavrocordat a legiferat printr -un așez ământ special
această categorie de țărani, limitându -le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant
al ierarhiei boierești, precum și pentru clerul înalt un număr fix de țărani – “scutelnici”, eliberați
de la plata impozitelor pentru stat ( câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 și 5 oameni), care, în schimbul
dărilor către stat, erau obligați să îndeplinească prestații în favoarea acestor persoane. Obligațiile
țăranilor -scutelnici față de boieri și înaltul cler se fixau în bază de contract și pe un ter men
limitat. Munca scutelnicilor era folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se
cerea o anumită specializare: în viticultură, creșterea animalelor, în transporturi etc.2
Legislația agrară a avut drept scop asigurarea solvabilității țăranilor la prestarea dărilor
către stat. Scopul primordial al statului a fost mobilizarea resurselor țării în vederea îndeplinirii
cerințelor Porții. Aceasta a constituit cauza principală de c e Poarta a susținut aceste reforme .
Politica internă promovată de Constantin Mavrocordat a fost realizată prin metode caracteristice
absolutismului luminat și a avut un efect modernizator, cu consecințe pozitive în perioada care a
urmat.3
Evoluția relații lor agrare din primele trei decenii ale secolului al XIX -lea i -au fost
consacrate cercetări de arhivă. S.Columbeanu observă lipsa de date numerice pentru evaluarea
suprafețelor de cultură și a producției agricole din acea perioadă. El constat ă lipsa de int eres din
partea stăpânilor de moșii pentru agricultură. După autor, numărul mic de zile de claca pe un
număr mare de moșii explică slabă dezvoltare a agriculturii din epoca premergătoare
Regulamentului organic.4 Investigațiile de arhivă l -au făcut pe autor să examineze și producția,
venitul și cheltuielile domeniului feudal din primele trei decade ale secolului trecut, ajungând la
concluzia că rezervă din Tara Românească era în acea perioadă extrem de redusă, că p rincipalele
venituri ale moșiei se obțineau, în primul rând, din vânzarea băuturilor, apoi din arendarea

1 Keith Hitchins, Românii 1774 -1866, Editur a Humanitas, București, 1998, pp.82 -83.
2 Grosul V. Dimitriev, AP Sovietelor forme tranzitorii de exploatare feudale ale țăranilor din Moldova în
XVIII – începutul secolului al XIX -lea, în „Buletinul AȘ RSSM (Seria Științe Sociale), 1967, nr. 2, pp. 3-16.
3 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Grupul Editorial Univers Enciclopedic Gold,
București, 2014.
4 S.Columbeanu, Date privitoare la situația țăranilor clăcași din Țara Românească ȋn anii imedia
premergători Regulamentului organic, ȋn “Studii”, XI, 1958, p.147 -166.

10
pășunilor și desfacerea fânului și numai în al treilea rând din vânzarea cerealelor, și că, în sfârșit,
claca se achita mai ales în bani.1
În primii 18 ani ai secolului al XIX -lea, boierii și mănăstirile au pretins, iar autoritatea
de stat a impus, oriunde s -au iscat litigii, claca de 12 zile. În felul acesta, clăcașii au fost forțați pe
alocuri ca de la un zlot de casă pe an sau de la un număr de 3,4 sa u 6 zile de claca să treacă la 12
zile. Și prețul la care s -a convertit claca de 12 zile în bani au căutat boierii să -l ridice, dar fără
succes, de la 30 parale (un zlot) pe an, cât prevedea legea, la cel puțin 10 parale de ziua de claca,
ceea ce ar fi îns emnat 3 taleri, adică 120 de parale pe an pentru 12 zile, cu alte cuvinte o sporire
de patru ori mai mare decât prețul îngăduit de lege.2
Cu toate acestea, cel mai important venit al moșiei continua să -l formeze dijma din
produsele obținute de clacași pe p ământul lucrat de ei pentru ei. După vechiul obicei, căci în lege
nu era specificat, stăpânul moșiei era dator să dea clăcașilor săi loc pentru pășunatul vitelor, fără
dijma sau plată, loc de arătur ă pentru hrana lor și livada de fân pentru nutrețul vitelor, ambele cu
dijmă în natură, precum și lemne de foc, dacă moșia avea pădure, fără plată.3
În afar ă de țăranii dependenți, la clac ă și dijm ă a continuat să fie supus tot omul ce se
hrănea pe moșia al tuia. Moșnenii, adică țăranii liberi, care aveau în proprietatea lor pământ
ohabnic (cu drept de stăpânire desăvârșită, pe veci ), au făcut clac ă sau au plătit bani pentru vitele
ce le pășteau pe moșie străină.4
Un rol important continua să îl aibă arendășia deosebit de extinsă în Țara Românească și
într-o suficientă măsură și în Moldova, în special pe așezămintele moșiilor religioase. Pentru a
scăpa de exploatare, clăcașii au continuat să ia moșiile în arendă, pe baza dreptului de protimisis
(preem țiune ), acordat de Pravilniceasca condică . Luarea în arendă s -a făcut fie prin bună
înțelegere, prin "strigare" împotriva stăpânului, fie prin judecată. Cel mai frecvent, cererea
clăcașilor de a li se da moșiile în arendă a fost provocată de abuzurile și j afurile arendașilor.5
Porțiuni uriașe din teritoriul cultivabil al Principatelor erau încă în paragină, însă în anii
premergători reformei agrare se remarcă totuși o evidentă creștere a suprafeței cultivabile.

1 S.Columbeanu, Economia domeniului feudal din Moldova și Țara Românească la ȋnceputul secolului al
XIX-lea (1800 -1830 ), ȋn “Studii”, 18, nr.2, 1965, p.323 -347.
2 Ilie Corfus , Agricultura Țării Românești ȋn prima jumătate a secolului al XIX -lea, Editura Academiei
Republicii Socialiste România , București, 1969, p.15.
3 Idem, p.17.
4 Idem, p.22.
5 Idem, p.23.

11
Rezistența țărănimii la noua obligație, lipsa plugurilor și a vitelor de muncă necesare
clăcașului pentru a putea fi obligat să are singur o zi pe an pentru boier, dar mai ales libertatea
țăranilor de a ara pentru ei oricât pământ vroiau pe moșia unde locuiau sau de a se deplasa și a -și
face arăturil e pe moșii străine, constituiau tot atâtea piedici în dezvoltarea rezervei în această
perioadă . Toate aceste piedici reprezenta u un fenomen caracteristic în anii premergători reformei
din 1864. Analiza repartiției culturilor înăuntrul suprafeței cultivate , a producției agricole și a
produselor cerealiere exportate în anii premergători reformei dă o serie de informații importante
pentru cunoaștere stadiului de dezvoltare a agriculturii din acea vreme.1
Caracterul înapoiat al tehnicii apărea chiar la începutu l ciclului de producție agricol
anual, de la modalitatea de efectuare a arăturilor, chiar și mici operațiuni intermediar e
premergătoare recoltei nu se desfășurau la nivelul cerut, ceea ce făcea ca rezultatele muncii
țăranilor din Principate să fie scăzute și ca productivitatea să fie redusă. Aceste deficiențe de
natură tehnică nu erau compensate prin folosirea îngrășămintelor, care să ridice capacitatea de
producție a solului. Nivelul tehnic al agriculturii din Principate în preajma reformei din 1864 era
inferior, nu putea să asigure o cultură intensivă și frâna progresul în agricultură.
Îngrădirea dreptului de strămutare al clăcașilor prin Regulamentul Organic n -a putut
forța pe clacași să lucreze pământul pentru boier, deci n -a avut ca rezultat înființarea sau
dezvoltarea rezervei. În schimb, ea i -a silit pretutindeni să lucreze moșia, prin încheierea de
învoieli pentru prisoasele de pământ luate de ei în arenda peste loturile ce li se cuveneau prin
lege. Ca rezultat, legarea țăranilor de pământ a asigurat pe proprietari și pe arendași cu produse
rezultate înainte de toate din dijma din producția pogoanelor legale și a prisosului de pământ
lucrate de clacași pentru ei.2
Astfel, Regulamentul Organic a pus capăt libertății clăcașilor de a folosi în voie moșia,
le-a repartizat un număr fix de pogoane, insuficiente gospodăriei lor, și i -a silit pe viitor să ia în
arendă suplimente de pământ de care aveau atâta nevoie. În acel ași timp, noua legislație a
desființat libertatea clăcașilor de a ține oricât de multe vite pe moșia pe care locuiau, fără plată.
Deși tehnica agricolă avea în general un caracter necorespunzător, este totuși de observat
că în deceniul și jumătate următor Revoluției din 1848 se remarcau – mai ales în anii imediat
premergători reformei din 1864 – unele evidente progrese. În condițiile dezvoltării agriculturii s -a
simțit din ce în ce mai accentuat necesitatea de a spori mâna de lucru utilizată în agricultură .

1 Nicolae Iorga, ȋn Hurmuzaki, Documente, X, p.298.
2 Ilie Corfus, Agricultura Țării Rom ânești ȋn prima jum ătate a secolului al XIX -lea, Editura Academiei
Republicii Socialiste România , București, 1969, p. 295.

12
Necesitățile de sporire a producției agricole , cărora claca nu le făcea față, au creat în Principate o
criză a mâinii de lucru, determinată atât de relațiile necorespunzătoare statului de dezvoltare al
producției agricole, cât și de nerentabilitatea și p roductivitatea scăzută a muncii clăcașului.
Puterea de rodire a solului Principatelor era recunoscută. ”Fertilitatea solului este
prodigioasă cele mai frumoase câmpii din Franța și Belgia, cele mai roditoare văi din Piemont și
din Lombardia, cele mai bogat e teritorii din Algeria, sunt inferioare terenurilor arabile din
Principatele Dunărene.”1
Însemnat mai este avântul pe care l -a luat, în Principate, în perioada premergătoare
reformei agrare din 1864, creșterea viermilor de mătase. Dezvoltarea ser iciculturii a fost înlesnită
prin izbucnirea în Occident a unei boli a gândacilor de mătase, care silise țările occidentale la
masive importuri de gogoși de mătase și de semințe de viermi de mătase. În aceste condiții,
sericicultura luase un avânt deosebit.
Agricultura din Principate se găsea în preajma reformei din 1864 într -un stadiu de
dezvoltare care impune o schimbare a regimului agrar existent. Deși înfrânate de menținerea
relațiilor feudale , elementele capitaliste pătrunse în sistemul agrar feudal, îl subminau și
impuneau înlăturarea lui. Menținerea regimului clăcii nu mai era compatibilă cu necesitățile
dezvoltării agriculturii în noile condiții create pentru formarea statului național, cu nivelul
general de dezvoltare economică a acestui stat. 2
Perioada 1848 -1877 se încadrează, în spațiul românesc și sud -european din punct de
vedere economic, în ceea ce istoricii au numit -o primul val al urbanizării și industrializării
Europei Central – Răsăritene. Marii economiști români de la mijlocul secolului al XIX -lea, după
inițieri în gândirea economică străină și în problemele apropiate de realitățile românești, au redat
teorii explicite, sinteze, adaptări și soluții, definind gândirea economică românească din perioada
1859 -1918.
Principatele Române au avut numai de câștigat de la mocanii și de la negustorii
transilvăneni, care au creat un fel de burghezie românească și au contribuit la prosperitatea
economică a Țărilor Române. Începuturile burgheziei în Transilvania s -au datorat sașilor care au
jucat un rol important în viața transilvănenilor, dar mai ales în comerțul desfășurat de aceștia.
Relațiile pe care negustorii sași le -au avut cu Principatele Române au fost intense ceea ce a

1 Alexandru Dimitrie Xenopol, Domnia lui Cuza Vod ă, vol. II, Editura Dacia, Iași, 1903, p.135.
2 Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Nicolae Bocșan, Liviu Maior, Simion Retegan,
Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 -1878) , Editura
Enciclopedică, București, 2003.

13
permis dezvoltarea primelor centre culturale și economice la sud de Carpați. Mai mult, sașii
aveau legături puternice cu persoane importante de la Curtea Vienei, care dețineau posturi înalte
și anume consilieri, avocați, agenți și comercianți. Aceștia erau în strânse legături cu sașii de
pretutindeni începând cu Marea Neagră până la Marea Adriatică și, drept urmare, erau bine
informați despre capitalurile și investițiile ce urmau să se realizeze de către Imperiul Habsburgic
în provinciile sale.

1.2. PROG RAMUL REVOLUȚIEI DE LA 1848

Revoluția burghezo -democratică din 1848, deși înăbușită, a deschis drum mai larg
capitalismului în economia Principatelor. Cu toate că acest lucru se remarca cu precădere în
industrie, unde relațiile capitaliste au devenit dominante, și în agricultură apăreau din ce în ce mai
evidente indicii unor transformări care trebuiau să ducă până la urmă la o structurală schimbare a
relațiilor agrare.
Agricultura era principala ramură a economiei, ea angajând cea mai mare parte a forței
de muncă și alimentând aproape în exclusivitate exportul. N. Suțu scria în 1849 că ,,Moldova este
o țară agricolă” și că ,,toate articolele principale ale comerțului său sunt datorite exploatării
rurale. 1
Începând din primele decenii ale secolului al XIX-lea, procesul de descompunere a
relațiilor de tip feudal în țările române a intrat în faza sa finală. Întregul sistem al vechilor relații
de producție întemeiat pe proprietatea feudală era în contradicție cu noile necesități social –
economice și constit uia o piedică în calea progresului. Acest proces s -a accentuat o dată cu
revoluția burghezo -democratică din 1848. În afara faptului că menținerea relațiilor feudale în
agricultură înfrâna dezvoltarea capitalismului și în sectorul industrial, stadiul gener al de
dezvoltare economică al Principatelor impunea abandonarea relațiilor feudale și trecerea la relații
de tip nou în sectorul agrar, care să îngăduie o intensă dezvoltare a agriculturii. 2
Cu toate piedicile ridicate de menținerea relațiilor feudale, era evident că și în
agricultură pătrundeau din ce în ce mai accentuat elementele capitaliste. Dar aici, spre deosebire
de industrie, izbânda noilor relații de producție era îngreunată de vechil e tradiții care frânau

1 Nicolae Șuțu, Opere economice , Editura Științifică, București, 1957, p.166.
2 Nichita Adăniloaiei și Dan Berindei, Reforma agrară din 1864 , Editura Academică, București, 1967,
p.45.

14
dezvoltarea noii agriculturi. Apriga luptă care se dădea între nou și vechi a dus până la urmă la
izbânda noului și în agricultura din Principate, înșiși moșierii fiind de altfel obligați să țină seama
de cerințele noi ale dezvoltări i economice și sociale.
Schimbări evidente s -au produs și în structura societății. marii boieri, forț a politică și
economică conducătoare în vechiul regim, al căror statut depindea de stăpânirea pământului, și –
au văzut subminat monopolul puterii pe măsur a diversificării economiei Principatelor și a
înmulțirii posibilităților de înavuțire sau de ridicare a poziției sociale. Concurenț a cea mai
puternică cu care s -au confruntat a venit din partea clasei mijlocii autohtone în formare.
Diferențierea socială s -a intensificat și în mas a țărănimii, care constituia majoritatea covârșitoare
a populației. Apărută în special c a urmare a pătrunderii capitalismului la sate, această diferențiere
a sporit numărul țăranilor înstăriți, în timp ce grosul țărănimii a rămas pe treapt a cea mai de jos a
scării sociale, în stare doar să o ducă de azi pe mâine.1
În viața agrar ă din Moldova ș i Țara Românească , gospodăria moșierească deținea cea
mai mare parte din teritoriu și era totodată principalul producător de mărfuri agricole , îndeosebi
în ceea ce privea grâul și plantele industriale. Cultivarea acestora din urmă pe rezervele
moșierești s -a intensificat tocmai în acești ani, contribuind la pătrunderea capitalismului în
agricultură. Dacă moșierimea și așezămintele religioase stăpâneau cea mai mare parte a
teritoriului, gospodăria țărănească – deși țărănimea era, în general (cu excepția cel ei liberă și
proprietară), lipsită de pământ propriu – ocupa în agricultura Principatelor poziția principală.
Țăranul era producătorul agricol direct pe loturile așa -zis legiuite, pe prisoase și în bună măsură
și pe rezerva moșierească; la rândul lor, țăranii liberi își lucrau în mod direct proprietățile, fie
individuale, fie devălmașe.
În ritmul schimbărilor din economie, precum și a celor intervenite în mentalitățile și
instituțiile politice, agricultura a dovedit o rezistență neînduplecată față de înnoire. Organizarea și
metodele de producție erau în esență aceleași ca în secolele anterioare: țăranii continuau să
asigure mâna de lucru, uneltele și an imalele de povar ă, iar majoritatea lor rămâneau dependenți
din punct de vedere economic de stăpânii marilor moșii.2
Deși revoluția a izbucnit în Țările Române cu ocazia manifestațiilor revoluționiste din
Europa, totuși ea a avut cauze proprii. Aceste cauze pot fi împărțite în trei clase: cauze sociale,
cauze naționale și cauze politice.

1 Keith Hitchins, Românii 1774 -1866 , Editura Humanitas, București, 1998 , pp.11 -12.
2 Ibidem .

15
Cauzele sociale erau nemulțumi rea față de existența privilegiilor boierești și clerului,
respectiv a celor trei națiuni privilegiate în Transilvania și o altă cauză socială era nemulțumirea
față de situația grea a țăranilor: clăcași în Țara Românească și Moldova și iobagi în Transilvania.
Aceștia nu aveau propriul lor pământ și erau obligați prin lege să muncească pe moșiile boierilor ,
respectiv ale nobililor. Dacă se puteau muta de pe o moșie pe alta, iobagii erau legați de glie.1
Cauzele politice erau nemulțumiri le față de existența unor regimuri politice autoritare
sau absolutiste care nu respectau drepturile și libertățile cetățenilor.
Cauzele naționale erau în Moldova și Țara Românească nemulțumirea față de
protectoratul Rusiei care imp usese un articol adițional în Regulamentele Organice prin care se
încălca grav autonomia celor două p rincipate, iar în Transilvania era nemulțumirea românilor că
nu sunt egali în drepturi cu membrii celor trei națiuni privilegiate. S-a pus și problema unirii
tuturor românilor sau măcar a Moldovei cu Țara Românească, dar condițiile politice n -au permis
realizarea ei.2
Revoluția a fost pregătită de dezvoltarea forțelor de producție și de lărgirea pieței
interne; apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea relațiilor feudale și a
privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a
stăpânirii habsburgice (în Transilvania), p e de altă parte, au fost factorii determinanți ai
intensificării luptei de eliberare socială și națională. Larga participare a maselor (mai ales
țărănești), precum și revendicările formulate au determinat caracterul burghezo -democrati c al
revoluției din Ță rile Române.
,,Revoluția de la 1848 n -a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără
altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană.
Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele
veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferințe și lucrare a poporului român
asupra lui însuși.” (Nicolae Bălcescu, 1850)3
Revoluția de la 1848 -1849 are cauze în gradul de dezvoltare, în general, în acutizarea
contradicțiilor sociale, necesitatea soluționării problemei naționale prin constituirea unui singur
stat românesc în cadrul fostei Dacii și impunerea unui stat internați onal deosebit Țărilor Române,

1 Nicolae Isar, Revoluția de la 1848 ȋn Țările Române, Editura Universitară, 2008, pp.28 -34.
2 Idem, pp.18 -20.
3 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Grupul Editorial Univers Enciclopedic Gold,
București, 2014, p.124.

16
în condițiile tensiunii încordate existente între Rusia (puterea protectoare) și Turcia (puterea
suzerană).
Economia era tot mai mu lt dominată de exporturile de grâne spre Occident; comerțul
exterior se afla tot mai mult î n mâinile unui grup intermediar, o clasă de mijloc ai cărei membri
nu erau nici occidentali și nici români; o falie largă separa aristrocrația, cu stilul său de viață de
inspirație străină, de masa țărănimii; țăranii fuseseră parțial deposedați de pîmânt,prin faptul că
drepturile lor de folosire a pământului erau condiționate tot mai mult de îndeplinirea unor
obligații față de moșieri; nivelul de viață al țărănimii manifesta o tendință de stagnare și probabil
chiar de declin după mijlocului secolului .
În Țara Românească, datorită unor împrejurări specifi ce, dar mai ales rezistenței
clăcă șimii la muncă, Regulamentul Organic n-a putut fi aplicat până la 1848 în principalele sale
obiective: îngustarea pământului folosit de țărani, prin distribuirea lui în loturi măsurate, și
forțarea lor de a lucra pământul pentru proprietari. Ca urmare, claca s -a achitat, în general, în
bani, ca și celelalte obligații feudale (s lugile, ziua de plug, carul de lemne), formând laolaltă o
sumă globală, care s -a plătit pe cele trei categorii cunoscute de clăcași. Numai dijma a fost
percepută în natură (produse) , constituind, pe lângă banii clăcii, principalul venit al proprietății,
deci forma predominantă la această epocă a rentei feudale. În consecință, datorită rezistenței
clășimii la muncă, a achitării obligațiilor ei în bani și a nefolosirii lucrătorilor salariați, marea
proprietate funciară nu s -a putut dezvolta pe măsura scontată de autorii legislației agrare din
1831. Clăcașii înstăriți foloseau în gospodăriile lor și munca salariată, fapt care atestă gradul înalt
de diferențiere a țărănimii. Tranzacțiile pentru prisoase, ca unele ce erau juridic libere, adică
independente de obl igațiile clăcășești față de proprietate, au constituit, pe lângă alți factori,
principalul ferment de descompunere a relațiilor feudale și de trecere la modul de producție
capita list în lumea satului românesc de la sud de Carpați.1
Economia agrară a Moldov ei se găsea într -un stadiu înaintat de trecere de la elementele
dominant feudale la forme noi, care subminau vechea structură și deschideau calea spre
capitalism. Stratificarea țărănimii se adâncise, paralel cu destrămarea relațiilor feudale în lumea
satului. Criteriul diferențierii țărăn imii era cel economic, și anume numărul de vite. Clăcașii
săraci se angajau, ca și cei din Țara Românească, la lucru la cei înstăriți, și tot ca aici o mare parte

1 Ilie Corfus, Agricultura în Țările Române 1848 -1864 , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1982, p.61.

17
din clăcașii fruntași ajungeau în situația de a exploata pe consătenii lor. Și aici țărănimea era
angajată într -o luptă îndârjită împotriva exploatării feudale.1
Contradicțiile manifestate pe plan economic și social între forțele de producție în
continuă creștere și vecile relații de producție, dintre tendințele d e mărire a producției de mărfuri
și forța de muncă aservită, care la rândul ei împiedica dezvoltarea noii orânduiri , capitaliste, au
dus în cele din urmă la declanșarea unei crize acute, care a zdruncinat din temelii sistemul feudal.
Ceste contradicții au avut implicații adânci în evoluția agriculturii țărilor cuprinse în sfera clăcii
din centrul, răsăritul și sud -estul european. Țărănimea antrenată și ea, în unele țări mai mult, în
altele mai puțin, în producția și schimbul de mărfuri, și -a intensificat ac um lupta pentru lichidarea
raporturilor feudale, pentru independența personală și pentru pământ.
Revoluția din 1848, al cărei program a avut un caracter burghezo -democratic și național,
unitar în toate Țările Române, și în care burghezia, în tendința ei de a cuceri puterea în stat și de a
obține libertatea economică deplină, a avut rolul conducător, a lovit puternic feudalismul și a
deschis drum larg noilor forțe de producție și noilor relații sociale, capitaliste.

1 Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Nicolae Bocșan, Liviu Maior, Simion Retegan,
Istoria românilo r, Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 -1878) , Editura
Enciclopedică, București, 2003 .

18
PROGRAMUL REVOLUȚIEI 1848 -18491

ZONA PROGRAM LOCALITATE PREVEDERI
MOLDOVA PETIȚIUNEA
PROCLAMAȚIE
35 articole
27 mart. 1848

DORINȚELE
PARTIDEI
NAȚIONALE în
MOLDOVA
august 1848 IAȘI
HOTEL
PETERSBURG
redactată de Vasile
Alecsandri

CERNĂUȚI
Mihail
Kogălniceanu – respectarea
Regulamentului Organic în
tot cuprinsul său, fără nici o
răstălmăcire;
– grabnica îmbunătăți re a
stării locuitorilor săteni.

– desființarea privilegiilor;
– împroprietărirea cu
despăgubire;
– desființarea clăcii.

ȚARA
ROMÂNEASCĂ PRINȚIPIILE
NOASTRE PTR.
REFORMAREA
PATRIEI SUB
FORMĂ DE
LEGĂMÂNT
SECRET
12 mai 1848 BRAȘOV
sub influența
Adunării de l a Blaj – desființarea clăcășiei și
împroprietărirea țăranilor
clăcași fără despăgubire;
– egalitate în fața legii;
– desființarea privilegiilor;
– participar ea tuturor la plata
impozitelor.

Urmări:
Deși înfrântă, Revoluția de la 1848, în Țările Române a avut totuși urmări însemnate :
 a zdruncinat puternic relațiile feudaliste , impulsionând dezvoltarea economiei
capitaliste ;
 a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român;
 a pus la ordinea zilei problemele fundamen tale ale dezvoltării societății
românești:problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor

1 Constantin C. Giurescu., Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi
ediția a II -a, Editura Albatros, București,1975 .

19
trei țări române în cadrul formării unuia și aceluiași stat, a libertății și eliberării
naționale.1

1.3. PROGRAMELE POLITICE DUPĂ REVOLUȚIA DE LA 1848

Revoluția din 1848 din cele trei țări române, parte a revoluției europene, a avut sarcina
principală de a sfărâma relația feudal ă și a o înlocui cu relația de tip capitalistă. Ea a fost, prin
conținutul răsturnării social -economice urmărite, o revoluție burgheză. Aceasta înseamnă că
revoluția are loc pe baza relațiilor de producție capitaliste și că rezultatul revoluției este în mod
inevitabil dezvoltarea mai departe tocmai a acestor relații de producție.2
Întreaga economie socială rămâne subordonată puterii pieței, puterii banului, chiar și în
condițiile celei mai depline libertăți și în condițiile celei mai depline victorii a țăranilor în lupta
pentru pământ. Lupta pentru pământ, lupta pentru libertate este o luptă pentru condițiile de
existență ale societății burgheze, deoarece dominația capitalului se menține și în republica cea
mai democrată și î n condițiile oricărei treceri a întregu lui pământ în mâinile poporului .
Toate programele revoluționare românești din 1848 prevedeau desființarea servituților
feudale și împroprietărirea țăranilor cu pământ, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor și
desființarea privilegiilor de orice fel, adunări legiuitoare alese de popor, libertatea întrunirilor și a
tiparului. Programul de la Islaz, mai avansat, instituia, de fapt, o conducere republicană.
Dezvoltarea capitalismului pe teritoriul României impunea cu necesitate fi creat revo luției două
sarcini speciale, a căror realizare deplină ar fi creat condițiile cele mai favorabile progresului.
Trecerea de la relația feudală la cea capitalistă nu se putea face într -un timp scurt decât
prin însușirea pământurilor feudale de către țărani cu sprijinul burgheziei. Pe de altă parte, era
necesară formarea unei largi piețe interne care să cuprindă întreg teritoriul locuit de poporul
român și să constituie un singur stat național independent, ceea ce impunea înlăturarea
suzeranității otomane asu pra Moldovei și Țării Românești și a dublei dominații a Habsburgilor și
a nobilimii maghiare asupra Transilvaniei.
Înfăptuirea unității și independenței naționale a poporului român constituia preocuparea
permanentă a tuturor exponenților luptei sale revolu ționare. În 1848, acestora însă, așa cum arată

1 Constantin C. Giurescu., Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi
ediția a II -a, Editura Albatros, București, 1975 , p.89.
2 Dan Berindei, 1848 ȋn Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp.65 -68.

20
Nicolae Bălcescu în lucrarea sa Mișcarea românilor din Ardeal la 1848 , ,,li se păru că
deosebitele frângeri ale nației au nevoie de o lucrare asupră -le în parte, spre a -și curăța mizeriile
și spinii din casă, până a nu se uni și topi într -același trup”. Într -adevăr, numai adâncirea
revoluției din cele trei țări române și extinderea ei în tot răsăritul Europei puteau duce la
constituirea unui singur stat național român independent. Voința de unire a poporului ro mân a
fost exprimată clar în timpul revoluției din 1848. Programul revoluționar moldovean de la Brașov
cuprindea și revendicarea unirii Moldovei cu Țara Românească într -un singur stat independent,
iar în Dorințele partidei naționale în Moldova , programul o ficial al Comitetului revoluționar
moldovean publicat de Mihail Kogălniceanu, se cerea unirea celor două principate, aceasta fiind
apreciată ,,cheia bolții, fără care s -ar prăbuși tot edificiul național”. Din motive tactice,
revoluționarii munteni au reven dicat în programul de la Izlaz numai independență administrativă
și legislativă, dar ei s -au grăbit, îndată după cucerirea puterii, să acționeze pe diferite căi pentru
revoluționarea Moldovei în vederea unirii ei cu Țara Românească.1
Adunarea națională de la Blaj a înscris printre principalele ei revendicări independența
națională a românilor din Transilvania și participarea la conducerea statului în proporția
numărului lor, ceea ce însemna transformarea Transilvaniei într -un stat românesc. Trecând peste
conducătorii săi, poporul adunat la Blaj a cerut unirea Transilvaniei cu Țara Românească. Unul
din exponenții acestei adunări, A.T. Laurian, a propus peste puțină vreme lui Nicolae Bălcescu
convocarea unui congres general al reprezentanților întregului popor român.
La înlăturarea relațiilor feudale și înlocuirea lor prin relațiile capitaliste erau interesate
atât burghezia, cât și masele populare de la orașe și sate, în primul rând țărănimea. Dacă
burghezia a avut rolul conducător, datorită concentrării sale în orașe, forței economice și
pregătirii sale politice, în schimb masele populare orășenești și țărănești au fost forțele motrice
ale revoluției, impunând înscrierea în programele acesteia a principalelor lor revendicări.
Interesate în sfărâmarea completă a forței economice și politice a feudalității, ele au apărat cauza
revoluției cu armele în mâini, dând numeroase jertfe de vieți pentru victoria ei.
Chiar în Moldova, masele țărănești, după înfrângerea mișcării din martie, s -au ridicat
împotriva boierimii direct sau sub conducerea unora dintre emisarii Comitetului revoluționar
moldovean. În Țara Românească, participarea maselor la revoluție a fost hotărâtoare. În câteva
rânduri masele orășenești au zdrobit acțiunile contrarevoluționare ale boierimii, iar ma sele
țărănești, cu ajutorul cărora revoluția învinsese, au continuat lupta, deși trădate, și după

1 Dan Berindei, Revoluția română din 1848 -1849 , Editura Enciclopedică, București, 1998 .

21
intervenția armatelor străine. Apărând cu armele în mâini timp de mai mult de un an revendicările
sociale și naționale înscrise în programul aprobat de Adunar ea națională de la Blaj, masele
țărănești din Transilvania au dovedit că revoluția constituia propria lor cauză.1
Prin înscrierea în programele sale, a revendicărilor maselor orășenești și țărănești și prin
lupta acestora, revoluția de la 1848 din cele tre i țări române a avut un caracter burghezo –
democratic. Lupta maselor populare sub conducerea burgheziei pentru revendicări burghezo –
democratice a fost profund progresistă. Însă, chiar aceste revendicări ar fi fost pe deplin realizate
– ceea ce ar fi consti tuit un important salt înainte al societății românești -, carac terul asupritor de
clasă al noilor relații capitaliste n -ar fi întârziat să se manifeste, pe măsura dezvoltării
capitalismului în industrie și agricultură, scoțând la iveală antagonismul dintre proletariat și
burghezie, relația capitalistă fiind și ea, deși într -un mod diferit, întemeiată pe exploatarea omului
de către om, ca și relația feudală și sclavagistă.
Revoluția din 1848 a fost înfrântă din cauza nerezolvării imediate a revendicărilor
sociale și naționale ale maselor orășenești și țărănești, precum și a intervențiilor armate străine. În
Moldova, masele țărănești au fost în primul moment ținute departe de luptă, pentru că burghezia
prefera să colaboreze cu boierimea liberală și cu opoziț ia conservatoare boierească, care se
temeau de țărănime. Trădând interesele maselor țărănești, pe care le chemase la luptă în numele
frăției și dreptății, burghezia din Țara Românească a amânat împroprietărirea țăranilor și n -a
organizat rezistența armată împotriva invadatorilor.
În 1848, când se ridica imperios problema unirii germanilor, italienilor, polonezilor,
când popoarele mai dezvoltate din Imperiul Habsburgic voiau să se organizeze și ele în state
naționale, s -a întărit și ideea unirii românilor în tr-un stat național, idee care avea ca bază și
legăturile economice destul de dezvoltate între cele trei țări românești. Ideea aceasta o nutreau și
numeroși profesori și învățători trecuți, din cauza situației vitrege a intelectualității române din
Transil vania, în Țara Românească și Moldova, unde se creaseră condiții pentru o viață națională
română. Acești profesori nu s -au rupt de țara lor de baștină și, la prima chemare, s -au întors în
Transilvania, ca propagatori ai ideii unirii țărilor române. Lupta pe ntru unitatea națională,
împotriva dominației străine, era, neîndoios, o luptă revoluționară, progresistă.
Condițiile externe nu erau însă coapte pentru realizarea imediată a unirii; Moldova și
Țara Românească erau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman și sub ,,protecție” țaristă, iar

1 Constantin C. Giurescu., Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi
ediția a II -a, Editura Albatros, București,1975, pp.586 -587.

22
principatul Transilvaniei era încadrat în Imperiul Habsburgic ca o provincie austriacă. Cu greu se
putea crede că Austria, Rusia țaristă și Imperiul Otoman vor îngădui formarea unui stat național
român.
În aceste condiții f orțele interne singure nu erau destul de puternice pentru a înfăptui
unirea, și numai răsturnarea revoluționară a monarhiilor feudalo -absolutiste din centrul și
răsăritul Europei, prin lupta tuturor popoarelor asuprite, ar fi făcut cu putință înfăptuirea
neîntârziată a unității naționale a poporului român. Intoleranța nobilimii și a burgheziei maghiare
față de națiunile conlocuitoare, manifestată atât în deceniul premergător revoluției, cât și în
decursul ei, a făcut ca rănile vechi cauzate de asuprirea naț ională și de politica maghiarizării să se
redeschidă și a îngroșat rândurile românilor, slovacilor, sârbilor, sașilor care căutau o altă cale
pentru dobândirea drepturilor naționale decât cea a colaborării frățești cu poporul maghiar.
Peste tot în cele tr ei țări române a avut loc alianța burgheziei cu boierimea liberală și
chiar cu unele elemente opozante ale boierimii conservatoare. Lenin a scos în evidență ,,tendința
burgheziei de a încheia revoluția burgheză la jumătatea drumului, prin obținerea libertă ții pe
jumătate, printr -o tranzacție cu vechea putere și cu moșierii”. Analizând cauzele contrarevoluției
din Prusia, Marx arăta în noiembrie 1848 că ,,Burghezia ar transforma cu multă plăcere, prin
bună înțelegere, monarhia feudală într -o monarhie burghez ă. După ce i -ar smulge partidului
feudal blazoanele și titlurile care jignesc mândria ei burgheză și ar desființa veniturile care țin de
proprietatea feudală și care impietează asupra modului de apropiere burghez, ar încheia cu
plăcere o alianță cu partidu l feudal și ar subjuga împreună cu el poporul”.
Tipic, alianța burgheziei cu boierimea liberală a funcționat în Moldova, unde burghezia
nu s-a despărțit de boierimea liberală nici chiar când a început să cheme țărănimea la luptă.
Alianța burgheziei cu boi erimea liberală se întemeia pe acceptarea de către aceasta a noii
orânduiri capitaliste, cu condiția ca schimbarea să se facă cu cât mai puține concesii din partea ei,
și cu păstrarea marii proprietăți funciare. Adâncirea revoluției în direcția burghezo -democratică
putea duce la destrămarea acestei alianțe, dar înfrângerea luptei revoluționare a făcut ca ea să
constituie germenul coaliției burghezo -moșierești viitoare.
Înfrângerea revoluției de la 1848 din cele trei țări române a fost determinată și de fact ori
externi. Trecerea burgheziei din Franța, Confederația germanică și Austria pe poziții
contrarevoluționare în urma înfrângerii insurecției din iunie a proletariatului parizian a încurajat
statele feudalo -absolutiste să intervină cu forțele lor armate pe ntru sfărâmarea revoluției din
România și din alte țări. Faptul că Rusia și Imperiul Otoman n -au fost cuprinse de revoluție a dat

23
țarului posibilitatea să intervină cu trupele sale în iunie 1848 în Moldova pentru a împiedica
izbucnirea unei noi mișcări rev oluționare, iar în septembrie, sultanului și țarului să trimită
importante forțe armate spre a înăbuși revoluția din Țara Românească.1
Neadâncirea revoluției în Ungaria, unde nobilimea a rămas la conducere, a încurajat
nobilimea din Transilvania să amâne d esființarea robotelor, a dus la nerecunoașterea dreptului de
autodeterminare națională a românilor și la intervenția armată spre a se apăra marea proprietate
funciară contra maselor țărănești și a se impune prin forță alipirea Transilvaniei la Ungaria,
singura cale pe care se putea asigura conducerea nemeșească. Intervenția armată țaristă din 1849
a ajutat forțele armate habsburgice să restabilească dominația austriacă.
Programul revoluționar din 1848, deși fragmentat , s-a realizat în bună parte, dar trepta t,
atât pe plan economic și social, cât și pe plan politic și național. Orânduirea capitalistă a luat
locul celei feudale în anii 1848 -1864; s -a înfăptuit în 1859 unirea Moldovei și Țării Românești
într-un stat național, România. Aceasta a putut, în 1877 -1878, să -și cucerească suveranitatea, iar
în 1918, prin unirea Transilvaniei, să desăvârșească unitatea statală a poporului român.
Din cauză că revoluția din 1848 a fost înfrântă, proprietatea moșierească n -a fost
lichidată. Cu toate că țăranii dependenți a u fost eliberați de servituțile feudale și împroprietăriți
cu loturi de pământ în 1848 -1854 și în 1864, acestea au fost, în majoritatea cazurilor, cu totul
insuficiente, ceea ce a avut ca urmare că masa țărănimii nu s -a putut elibera de sub dominația
econo mică a moșierilor, la care s -a adăugat și exploatarea din partea marilor arendași și a
chiaburilor, iar dezvoltarea capitalismului s -a produs într -un ritm lent.2
Pe baza menținerii proprietății moșierești, aresturilor de relații feudale în agricultură și î n
condițiile unei slabe dezvoltări a industriei s -a instaurat regimul burghezo -moșieresc, rezultat al
înțelegerii burgheziei cu moșierimea pentru exploatarea maselor țărănești și muncitorești,
apărarea proprietății private și asigurarea pozițiilor social -economice și politice ale claselor
dominante împotriva luptei revoluționare a muncitorimii și țărănimii.

Prefaceri agrare ș i evoluția producției agricole
Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim -planul transformărilor sociale în toate
teritoriile locuite de români, iar crearea statului național modern român (1859) a repus la ordinea

1 Constantin C. Giurescu., Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi
ediția a II -a, Editura Albatros, București,1975 .
2 Ibidem.

24
zilei cu o nouă acuitate înfăptuirea reformei agrare. Astfel, în 1864 a fost promulgată Legea
Rurală de către primul ministru, Mihail Kogălniceanu.
Reformele agrare au deschis calea pătrunderii și consolidării relațiilor capitaliste în
agricultură. Semnul distinctiv al acestui tip de gospodărie este caracterul ei lucrativ, p osibilitatea
de a produce peste necesitățile de consum. Ca randament, forme de organizare ale producției și
rentabilitate, sistemul agrar românesc se menține însă la un nivel scăzut față de standardele
europene.
În această perioadă devin caracteristice agr iculturii trei procese:
a) diferențierea țărănimii – a fost un proces socio -economic care semnifica scindarea țărănimii
în pături sociale cu interese deosebite.
Dintre factorii care au adâncit diferențierea țărănimii, cei mai importanți au fost:
* politica agrară a statului, constând în punerea în vânzare a moșiilor statului prin legi speciale,
decare au beneficiat mai ales categoriile mai înstărite ale țărănimii și chiar moșierime;
* politica de credit care se refera la inaccesibilitatea credit elor ieftine, pentru masele de țărani
obligate a face apel la cămătari care percepeau dobânzi ruinătoare;
* modul de fixare a impozitelor dezavantaja net țărănimea săracă și mijlocașă.
Din punct de vedere al veniturilor țărănești, ele exprimau clar atât p auperizarea masivă a
țărănimii, cât și contradicția predominantă, antagonistă, dintre țărănime, luată în ansamblu, și
moșierime. Astfel, pentru cumpărarea de animale, cheltuielile unei familii de țărani înstăriți erau
de 6 ori mai mari decât ale unei famil ii de țărani săraci.
b) transformarea treptată a marii proprietăți funciare către o gospodărie de tip capitalist;
Transformarea marii proprietăți funciare într -o gospodărie de tip capitalist se îngreuna
în mod obligatoriu după emanciparea socială a împroprietării țărănimii. Transformarea spre o
formă de exploatare și organizare capitalistă de tip fermă s -a desfășurat treptat, lent. Lipsa de
capital, ca și lipsa de voință de modernizare capitalistă din partea majorității marilor proprietari,
lipsa u nui disponibil de forță de muncă liberă, care să fie angajată ca muncitori salariați, precum
și faptul că majoritatea inventarului agricol aparținea țărănimii, s -au constituit în tot atâți factori
care au determinat această trecere treptată. Ca urmare, în relațiile agrare se întâlnesc două
sisteme: cele semi -feudale și cele pur capitaliste. Până la începutul secolului al XX -lea, sistemul
de relații semi -feudale a fost dominant, deși relațiile capitaliste de titularizare a forței de muncă
salariate au fost ș i ele prezente. Permanentizarea sistemului de relații semi -feudale are ca o bază
obiectivă insuficiența pământului primit de țărani prin reformele agrare. Ca urmare, s -a menținut

25
dependența economică între mica și marea proprietate. Trebuie subliniat că ac eastă dependență
era, într -un fel, reciprocă. Pe de o parte, țăranii aveau nevoie de pământ suplimentar, iar pe de
altă parte, moșierii aveau nevoie de forța de muncă și inventarul agricol țărănești.1
În acest fel se încheie o relație moșier -țăran, care se face pe baza unui contract, cunoscut
sub numele de învoieli agricole. Este o relație burgheză, desigur, dar prin ea țăranul se angaja să
pună în valoare moșia cu propriul său inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care,
amintind de renta feud ală în muncă (claca), face ca să avem de -a face cu o relație semi -feudală.
Țăranul obținea în arenda sa, sau în dijmă, un lot suplimentar de pământ, pe care se obliga să -l
plătească fie în bani, fie în produse, fie în muncă. Avem de -a face cu un sistem de dijmă care
concentrează relațiile semi -feudale. În această perioadă, tendința a fost permanent o creștere a
dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungând la 50 -60 lei pe ha, uneori chiar și mai mult, la
începutul secolului al XX -lea. Dijma în produse r eprezenta 50% din recolta suprafeței arendate,
iar dijma în muncă, forma cea mai gravă de exploatare, consta în obligația de a munci un lot
echivalent ca suprafață cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau și obligații
suplimentare (transpo rturi, munci gratuite, daruri, etc., făcute moșierului). S -a estimat că valoarea
acestor suprasarcini se ridica până la 75% din recoltă.
Muncitorul agricol avea o situație mai ,,bună” decât a țăranului care lua pământ în dijmă,
mai ales țăranii săraci. Mun ca salariată avea însă mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În
unele zone (Transilvania și Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de răspândită.
Tot în această perioadă căpăta proporții impresionante fenomenul marii arendășii. Între
50% și 75% din totalul pământului moșieresc era astfel arendat unor mari arendași. Pentru
asigurarea unui profit cât mai mare de monopol, se formează asociații de arendași, trusturi de
arendași, care au ajuns să dețină suprafețe impresionante. Cel mai cunoscu t este cel al lui Fischer,
cu 250.000 ha arendate în Moldova.
c) accentuarea caracterului comercial al agriculturii;
Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii, începută încă din primele decenii ale
secolului al XIX -lea, căpăta acum caracterul unei trăsături distincte. Creșterea producției
agricole, bazată mai ales pe creșterea suprafețelor cultivate, reprezintă un indicator esențial al
acestei evoluții. Se înregistrează chiar o creștere mai rapidă a suprafețelor cultivate cu plante
industriale , decât a celor cu cereale, dar fără să modifice caracterul cerealier, rămas net dominant
(porumbul și grâul dădeau 76,5% din producția agricolă). Creșterea suprafețelor cultivate cu

1 Nicolae N.Constantinescu, Istoria economică a României, Editura Economică, Bucure ști, 1997.

26
plante industriale a fost determinată de dezvoltarea unui sector industri al de prelucrare (industria
alimentară etc.). Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat și de
construcția de silozuri, care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca și
specializarea pe regiuni agricole, arăta cl ar că producția agricolă era diferit orientată spre piața
internă și externă.1
Progresele cele mai însemnate s -au realizat în cultura grâului, practicată prin excelență
pe marea proprietate; în schimb, la porumb, sporurile sunt foarte mici. Aceasta este o situație
inversă față de țările central -vest europene sau S.U.A.
Principalul bazin agrar al țării a devenit Câmpia Română, care dădea 60% din producția
de grâu și aproape 40% din cea de porumb.
Condiția zootehniei rămâne precară, având loc nu numai o sever ă scădere relativă a
septelului, dar și o depreciere calitativă, ceea ce a făcut să scadă prețul animalelor pe piața
externă mult sub media prețului practicat în unele țări europene. Și în Transilvania avuția
animalieră a provinciei a înregistrat un relati v declin, fără să aibă o curbă descendentă atât de
pronunțată ca în Muntenia și Moldova.
Desființarea iobăgiei, a dominării relațiilor feudale, împroprietărirea țăranilor a marcat
un eveniment important în apariția și evoluția relațiilor capitaliste, în ge neral și în particular în
agricultura Țărilor Române. Persista însă, în continuare, puternice rămășițe feudale, calea
reformelor pe care s -a dezvoltat capitalismul în România a făcut ca noile relații să pătrundă și să
se dezvolte într -un ritm lent în agric ultura românească. Reformele au constituit atât în
Transilvania, Banat, cât și în viitorul principat România, care se va naște la 1859, principala cale
de apariție și evoluție al capitalului în agricultură.2
În structura economică a Țărilor Române agricult ura joacă în secolul al XIX -lea un rol
important în viața economică și, în consecință, problema agrară, alături de unitate și
independență, au stat în centrul principalelor evenimente politice, și, mai ales, a revoluției de la
1848.
În iunie 1848, la Cluj, s-a hotărât:
– desființarea robotei și a dijmelor feudale; foștii iobagi deveneau proprietari pe pământurile
avute în folosință la 1 ianuarie 1848;

1 Aurel Pi țurcă, suport de curs, Istoria economiei naționale , Craiova .
2 Maria Mureșan și Dumitru Mureșan, Istoria economiei , Editura Economică, București, 1998, p.220.

27
– reforma se făcea prin despăgubirea de către stat a moșierilor, iar statul, prin sistemul
impozitelor, urm a să recupereze o parte din despăgubiri.
Pentru a fixa ce pământuri urmau să intre în stăpânirea țăranilor, legea a luat ca bază
starea de fapt existentă la 1 ianuarie 1848: jelerii – iobagii fără pământ – nu erau eliberați.
Această reformă era similară cu cea aplicată în Ungaria. În urma ei, circa 17% din
pământul arabil intra în posesia țăranilor. Deși revoluția din 1848 a fost înfrântă de Imperiul
Habsburgic, totuși, rânduielile feudale în agricultură nu au putut fi restaurate. Pentru a legifera
starea d e fapt în 1853 pentru Banat, Crișana și Maramureș și 1854 pentru Transilvania, au fost
date patente imperiale care încercau să reglementeze situația țăranilor. Prin patentele imperiale se
recunoașterea trecerea pământurilor urbane în proprietatea țăranilor prin despăgubire, iar jelerilor
li s-a dat posibilitatea să -și răscumpere servituțile.1
Prin reforma și patentele din 1853 -1854 au fost limitate, în sensul că cea mai mare parte
a țăranilor, în special jeleri, nu au primit pământ, totuși ea a contribuit l a eliberarea a peste
173.000 de familii de țărani și a împroprietăririi lor. De asemenea, o parte din cei 72 milioane de
florini primiți de nobili ca despăgubire au fost împărțiți în industrie, sau folosiți în modernizarea
inventarului agricol, contribuind astfel la evoluția capitalismului.2

1 Aurel Pi țurcă, suport de curs, Istoria economiei naționale , Craiova .
2 Ibidem.

28
CAPITOLUL II
LEGEA AGRAR Ᾰ DIN 1864

2.1. ADOPTAREA ȘI APLICAREA LEGII AGRARE DIN 1864

În procesul dezvoltării societății românești, agricultura a constituit întotdeauna o ramură
de bază a producției materiale. Ea a avut ca obiect: cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a
pomiculturii, a horticulturii, a viticulturii, creșterea păsărilor și a animalelor, în vederea obținerii
unor produse agro –alimentare și a materiilor prime, pentru înființarea și de zvoltarea industriei de
prelucrare a acestora.1
Acapararea unor imense terenuri arabile, păduri, fânețe, islazuri și cursuri de ape de
către moșieri, luate cu forța de la țărani, sub oblăduirea statului, au generat multe răscoale
țărănești cu grave consec ințe, distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești.
Distribuirea pământului celor ce -l muncesc de la sate, a constituit o preocupare
primordială a unor reformatori și gânditori progresiști, pentru desființarea servituților feudale și a
iobăgimii.
Printre reformele de substanță din agricultura r omânească amintim pe cele din 1864,
1921 și 1945.
Reforma agrară din 1864, abolind claca și împroprietărirea majoritatea țăranilor a
constituit un eveniment în procesul de făurire a României Moderne. Totodată, r eforma agrară din
1864, modificând substanțial regimul proprietății și al relațiilor agrare, a influențat dezvoltarea
economică și social -politică a țării. Această reformă reprezintă piatra de hotar în studierea
situației țărănimii.2
Legea rurală fiind dec retată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza împotriva voinței
moșirilor conservatori, era și firesc ca cele mai aspre critici la adresa modului de înfăptuire a
reformei să provină de la reprezentanții sau ideologii acestei clase; și acestea nu s -au lăsat
așteptate. Chiar în anul reformei, Heliade -Rădulescu susținea că guvernul, prin legea rurală,
amenința proprietatea și libertatea, exprimându -și dezacordul total față de această reformă agrară.

1 Ioan Corneanu, Vasile Moiș, Anca V.Petran, Anca C.Onesc, Revista “DACOROMANIA” , nr.44, Alba
Iulia, 2009.
2 Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Nicolae Bocșan, Liviu Maior, Simion Retegan,
Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 -1878) , Editura
Enciclopedică, București, 2003.

29
O poziție oarecum apropiată de cea a lui Heliade -Rădulescu se obse rva și la Ion Ghica, care, într –
o lucrare despre proprietate, combate în mod indirect înfăptuirea reformei considerând ca
,,împroprietărirea, care trebuie să fie un drept, s -a impus foștilor clăcași ca o obligație”.
În luna octombrie 1863, Alexandru Ioan C uza l -a numit ca prim ministru pe Mihail
Kogălniceanu, cu ajutorul căruia va iniția un complex program de reforme.
În decembrie 1863, Legislativul a adoptat cu o majoritate zdrobitoare Proiectul de Lege
privind ,,…secularizarea averilor mănăstirești, ce re prezentau 26,26% din teritoriul țării”.1
La 25 aprilie 1864, Mihail Kogălniceanu, ,,om de stat remarcabil”, depune în Camera
Deputaților ,,Proiectul de Lege Rurală, care prevedea desființarea clăcii și împroprietărirea
țăranilor”.
La 26 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza promulgă printr -un Decret (…) ,,…ce avea putere
de lege, Legea Rurală”. Această lege urma să intre în vigoare la 23 aprilie 1865.2
Legea, care urma să intre în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, elibera pe țărani de
sarcinile feudale (clacă, dijm a, podvezile, slujbașii volnici din Moldova), desființa monopolurile
feudale înăuntrul satelor, hotărând, totodată, plata unei despăgubiri către proprietari. Țăranii
urmau să achite anual, timp de 15 ani, drept preț de răscumpărare a clăcii și a celorlalte sarcini
feudale, între 51 de lei și 36 parale și 133 lei, în funcție de categoria în care se încadrau și de
regiune.3
Legea stabilea și drepturile de despăgubire ce urmau să fie încasate de proprietari, prin
intermediul unei case de despăgubiri, dându -li-se și o dobânda anuală de 10%. Suma despăgubirii
depășea prețul pământului din acea vreme. Legea rurală hotăra împroprietărirea pe loturile
legiuite, stabilind cuantumul pământului, alocat țăranilor după numărul vitelor fiecărui sătean. Se
prevedea că pământul expropiat să nu depășească două t reimi din întinderea moșiilor și t imp de
30 de ani se interzicea vânzarea loturilor de pământ. Legea mai prevedea posibilitatea vânzării
pământurilor statului către săteni la preț de cinci galbeni pogonul – maxim 1 2 pogoane de fiecare
familie -, plătiți în 15 ani.
Prin legea rurală au fost împroprietăriți 406.429 țărani cu 1.654.964 ha, iar alți 60.651 au
primit numai loturi de casă și grădina. 108.063 familii (48.342 însurăței plus 59.721 văduve fără
copii, săteni care n -au fost agricultori) n -au obținut decât locul de casă și alte 133.546 de familii

1 Ioan Corneanu, Vasile Moiș, Anca V.Petran, Anca C.Onesc, Revista “DACOROMANIA” , nr.44, Alba
Iulia, 2009.
2 Ibidem.
3 Dimitrie.C. Sturdza -Scheianu, Acte și legiuri privitoare la chestia țărănească, seria I, vol. II, București,
1907, pp.892 -903.

30
au primit doar loturi mici de 2 -3 ha, insuficiente pentru a le asigura existența.1 Clăcașilor (clasă
socială statutară prin reforma domnitorului Constantin Mavrocordat) li se conferea ,,plenitudinea
capacității de exercițiu a atributelor personalităților juridice”. Moșiile au fost socotite ca având o
treime ce devenea proprietatea absolută a fostului proprietar, ,,purgată de orice drepturi de
folosință ale țăranilor” și două treimi declarate ca fiind proprietatea deplină a foștilor clăcași.
Clăcașilor (clasă socială statutară prin reforma domnitorului Constantin Mavrocordat) li se
conferea ,,plenitudinea capacității de exercițiu a atributelor personalităților juridice”. M oșiile au
fost socotite ca având o treime ce devenea proprietatea absolută a fostului proprietar, ,,purgată de
orice drepturi de folosință ale țăranilor” și două treimi declarate ca fiind proprietatea deplină a
foștilor clăcași.
Legea îi declara pe clăcași pe locurile de casă și grădină, în aceeași suprafață ca aceea
fixată de Regulamentele Organice: în Țara Românească, 400 stânjeni pătrați la câmp și 300 la
munte; în Moldova, 10 prăjini fălcești; în județele de peste Prut (Basarabia), fruntașul primea 12
prăjini fălcești pentru casă și grădină, mijlocașul 11 prăjini fălcești și codașul 10 prăjini fălcești.
2Totodată, clăcașii deveneau proprietari pe pământurile de cultură: fruntașii (cu patru boi și o
vacă) a 11 pogoane în Țara Românească, a cinci fălci și 40 prăjini fălcești în Moldova și șase
fălci, 40 prăjini fălcești peste Prut; mijlocașii (cu doi boi și o vacă) a șapte pogoane și 19 prăjini
în Țara Românească, a 4 fălci în Moldova, a 4 fălci și 30 prăjini peste Prut; codașii sau
,,toporașii” din Țara Românească (cu numai o vacă) a 4 pogoane și 15 prăjini, iar ,,pălmașii” din
Moldova și de peste Prut a 2 f ălci și 70 prăjini. 3Văduvele fără copii, nevolnicii și locuitorii care
nu se ocupau de agricultură au fost declarați proprietari numai pe locul de casă și grădină. Prin
articolul 5 al legii, sătenilor, care prin ,,învoieli speciale cu proprietarul moșiei” aveau casă și
grădină în sat, fără a fi clăcași, li se oferea posibilitatea de a primi pământ pe moșiile statului.4
În total, au fost împroprietăriți 406 429 țărani cu 1 654 964 hectare. O bună parte din
loturile necesare proveneau din moșiile obținute pr in secularizarea averilor mănăstirești. După
Reformă, țăranii au ajuns să dețină 30% din teritoriul țării, restul de 70% fiind deținut de
moșierime sau de stat.5 Potrivit legii din august 1864, categoria de locuitori din sate, numiți
,,însurăței”, în număr de 48 342, au devenit proprietari pe 228 328 ha și 2697 mp din moșiile

1 Nichita Adăniloaiei și Dan Berindei, Reforma agrară din 1864 , Editura Academică, București, 1967,
p.343.
2 Mesagii și proclamații ale lui Cuza -Vodă, București, 1910, p.127.
3 “Monitorul Oficial”, nr.181 din 15 august 1864, art.1,3,4,6.
4 Dan Berindei, Constituirea României moderne , Editura Enciclopedică, București, 2009, pp.285 -299.
5 Keith Hitchins, Românii 1774 -1866 , Editura Humanitas, București, 1998 , p.187.

31
statului, în anii 1878 -1881. Prin urmare, legea rurală din 1864, a transformat în proprietari 511
896 săteni pe o suprafață de 2 038 640 ha și 2697 mp.1
Unele dintre numeroasele locali tăți din Oltenia în care a fost aplicată legea rurală din
anul 1864 au fost Zăicoi și Rădinești, care aparțin în prezent comunei Dănciulești, jud ețului
Gorj.2 Conform datelor statistice, majoritatea locuitorilor celor două localități erau moșneni.
Statisti ca lui Barbu Știrbei, din anul 1855, menționează în Rădinești, 121 de moșneni proprietari
(131 de birnici, un patentar și 4 mazili), iar în Obârșia – 88 de moșneni și 86 de birnici. În
localități existau și 32 de familii de clăcași. Familiile de clăcași au primit pământ în mod
diferențiat, în raport cu numărul vitelor. Pentru sătenii cu 4 boi și o vacă s -au repartizat câte 11
pogoane și 15 prăjini (20 758,01 metri pătrați), pentru văduvele fără copii, nevolnicii, sătenii care
nu exercitau meseria de agricul tori și ,,n -au făcut clacă” primeau 100 de stânjeni de casă și
grădină și câte 400 de stânjeni pătrați la câmp (1600 metri pătrați). Sătenii moșneni cu pământ
puțin sau fără pământ nu au fost împroprietăriți.
Clăcașii împroprietăriți trebuiau să plătească răscumpărarea, în mod eșalonat, până în
anul 1884. Prevederile legii rurale nu permiteau înstrăinarea pământului primit prin
împroprietărire. După un deceniu și jumătate, s -a permis înstrăinarea pământului, fapt ce a dus la
o rapidă pauperizare. Sătenii îm proprietăriți din aceste localități, ca de altfel din întreaga țară, au
continuat să muncească în dijmă, conform legilor de învoieli agricole.
Legea îi declara pe clăcași pe locurile de casă și grădină, în aceeași suprafață ca aceea
fixată de Regulamentele Organice: în Țara Românească, 400 stânjeni pătrați la câmp și 300 la
munte; în Moldova, 10 prăjini fălcești; în județele de peste Prut (Basarabia), fruntașul primea 12
prăjini fălcești pentru casă și grădină, mijlocașul 11 prăjini fălcești și codașul 10 prăjini fălcești.
3Totodată, clăcașii deveneau proprietari pe pământurile de cultură: fruntașii (cu patru boi și o
vacă) a 11 pogoane în Țara Românească, a cinci fălci și 40 prăjini fălcești în Moldova și șase
fălci, 40 prăjini fălcești peste P rut; mijlocașii (cu doi boi și o vacă) a șapte pogoane și 19 prăjini
în Țara Românească, a 4 fălci în Moldova, a 4 fălci și 30 prăjini peste Prut; codașii sau
,,toporașii” din Țara Românească (cu numai o vacă) a 4 pogoane și 15 prăjini, iar ,,pălmașii” din
Moldova și de peste Prut a 2 fălci și 70 prăjini. 4Văduvele fără copii, nevolnicii și locuitorii care
nu se ocupau de agricultură au fost declarați proprietari numai pe locul de casă și grădină. Prin

1 Nichita Adăniloaiei și Dan Berindei, Reforma agrară din 1864 , Editura Academică, București, 1967 ,
pp.341 -344.
2 Dicționarul istoric al localităților din județul Gorj, vol.I, Editura Aius, Craiova, 2011, pp.251 -260.
3 Mesagii și proclamații ale lui Cuza -Vodă, București, 1910, p.127.
4 “Monitorul Oficial”, nr.181 din 15 august 1864, art.1,3,4,6.

32
articolul 5 al legii, sătenilor, care prin ,,învoieli s peciale cu proprietarul moșiei” aveau casă și
grădină în sat, fără a fi clăcași, li se oferea posibilitatea de a primi pământ pe moșiile statului.1
Aplicarea ,,Legii Rurale” a fost îngreunată de tergiversări, împotriviri și falsuri –
,,Țăranii au primit, în parte, pământuri inferioare celor pe care le lucraseră”.2
,,Legea Rurală” mai prevedea și (…) ,,…secularizarea averilor mănăstirești închinate
sub ascultarea Patriarhiei Orientului”.3
În Muntenia aceste bunuri reprezentau 11,14%, adică a noua parte din teritoriul național,
iar în Moldova 12,16%. La aceste terenuri, dacă se mai adăugau și suprafețele deținute de
mănăstirile pământene, rezulta pentru cele două teritorii românești 25,6% din suprafața agricolă.
Această situație ne arată că un sfert din bogăț ia țării aparținea clerului.4
Alexandru I oan Cuza, în Proclamația către s ăteni, în luna august 1864 spunea: (…)
,,Claca este desființată de -a pururi și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe loc urile supuse
stăpânirii voastre, ȋn ȋntinderea hotărâtă p rin legile ȋn ființă. De astăzi voi sunteți stăpâni pe
brațele voastre. Voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră. De astăzi voi aveți
o Patrie de iubit și de apărat”. (…)5
Cel dintâi capitol al Legii Rurale purta numele ,,Împroprietă rirea țăranilor clăcași”,
propunându -se desființarea ,,o dată pentru totdeauna în toată întinderea României”, a clăcii,
dijmei, podvezilor, zilelor de mermet, carelor de lemni și altor însărcinări similare răspunse de
țărani ,,fie în natură, fie prin îndat oriri bănești, ce țineau locul clăcii, unele sau altele stabilite prin
legi, hrisoave, contracte sau învoieli perpetue ori timporale”. Același articol hotăra ca proprietarii
de moșii să primească ,,o potrivită despăgubire răspunsă și garantată de stat”. Ce l de-al doilea
articol al primului capitol cuprindea principiul împroprietăririi, se arăta că țăranii clacași de pe
moșiile statului urmau să rămână ,,liberi și pe deplin proprietari” pe vatra satelor, prin urmare pe
casele și îngrăditurile lor. Cel de -al treilea articol stabilea constituirea teritoriului comunal
cuprinzând piețele, străzile, locurile de biserici, cimitirele, școlile, pătulele de rezervă etc., trecute
în proprietatea comunelor ,,fără despăgubire”. Articolul următor menținea dreptul propriet arilor
asupra unor clădiri din cuprinsul satelor, asupra iazurilor și morilor, dar interzicea totodată

1 Dan Berindei, Constituirea României moderne , Editura Enciclopedică, București, 2009, pp.285 -299.
2 Ioan Corneanu, Vasile Moiș, Anca V.Petran, Anca C .Onesc, Revista “DACOROMANIA” , nr.44, Alba
Iulia, 2009.
3 Ibidem.
4Ibidem.
5 Vasile M.Kogălniceanu, Legislația agrară și măsurile luate ȋn favoarea agriculturii – De la 1864 până
azi – , Editura Minerva, București, 1902, p.11

33
acestora oprirea vitelor sătenilor de a se adăpa din iazuri, sătenii fiind însă obligați să ajute la
întreținerea iazurilor. Cel de -al cincilea articol h otăra desființarea monopolurilor ,,de băuturi,
măcelării, brutării și alte asemenea”, în vetrele satelor și pe locurile trecute în proprietatea
țăranilor. Articolele 6 și 7 precizau că stăpânii de moșii nu erau obligați să dea sătenilor ,,decât
numai locur ile acordate de legi pentru un țăran cu patru boi și o vacă” și stabileau ca la moșiile
strâmte ei nu erau obligați ,,a le da mai mult de 2/3 din întinderea locurilor cultivabile”.1 Sătenii
care nu erau clăcași deveneau, potrivit articolului 9, proprietari numai pe locul de casă și
îngrăditura din preajma ei, plătind o despăgubire de 2 galbeni pentru cei 400 de stânjeni pătrați ce
li se dădeau. Articolul 11 acorda țăranilor dreptul de a închiria, ipoteca și vinde locurile ce li se
atribuiseră prin lege, ca și acela de a lăsa moștenire, însă nu în primii 20 de ani după promulgarea
legii.
Cel de -al doilea capitol al proiectului de lege prevedea plata unor despăgubiri pentru
desființarea sarcinilor de natură feudală în funcție de numărul vitelor stăpânite de f iecare sătean.
Cel de -al treilea capitol stabilea în detaliu modalitățile practice de despăgubire a
stăpânilor de moșii. Articolul 34 al capitolului al III -lea stabilea veniturile ,,afectate la
despăgubirea proprietarilor de moșii”. Contribuția funciară t rebuia să fie scăzută din 5 în 5 ani
printr -o lege specială votată de Adunare, ,,în proporțiune cu lichidarea treptată a obligațiunilor
rurale”.
Capitolul al patrulea fixa în detaliu modalitățile de vânzare a pământurilor către țăranii
așezați pe moșiile s tatului sau pe cele ale particularilor. Proiectul stabilea ca vânzarea să fie
efectuată îndeosebi către însurăței (spornici) și ca ea să fie efectuată către acei țărani care ,,nu ar
avea pământ după legea de față”. Articolul 39 hotăra ca unei singure famil ii să nu i se poată vinde
mai mult de 12 pogoane.2
Proiectul era însoțit de Dispoziții generale și de Dispozițiuni tranzitorii. De asemenea,
prin aceleași dispoziții, se mai prevedea ca obligațiunile rurale ale așezămintelor publice să fie
trase la sorți n umai după lichidarea celor ale proprietarilor particulari. În sfârșit, în încheierea
proiectului, se fixa ca termen de aplicare a legiuirii data de 1/13 aprilie 1866.
Proiectul de lege rurală căuta să rezolve problema agrară din Principate de pe pozițiile
liberal -democratului Mihail Kogălniceanu.

1 Dimitrie.C. Sturdza -Scheianu, Acte și legiuri privitoare la chestia țărănească, seria I, vol. II, București,
1907, p.798.
2 Idem, p.815.

34
În ziua de 2/24 mai s -a deschis Adunarea, înregistrându -se 53 de deputați absenți.
Deputaților li s -a prezentat un mesaj domnesc, căruia îi era alăturat proiectul de lege electorală și
o cerere de credit pentru guv ern până la 15/27 august. Însuși creditul acordat indica limpede
deputaților intenția puterii executive de a dizolva Adunarea. În ziua dizolvării Adunării,
domnitorul a adresat o proclamație către poporul român, în care a explicat necesitatea în care se
găsise de a da împreună cu guvernul lovitura de stat.1
Deși nu a desființat proprietatea moșierească, și prin prevederile ei restrictive, și, mai
ales prin aplicarea ei, această reformă ,,pe cale prusacă” a avut un caracter mărginit, care reflecta
însăși limitele de clasă ale alcătuitorilor ei, Legea rurală din 1864 a deschis drum larg relațiilor
capitaliste și a constituit o verigă importantă în procesul de consolidare a noii orânduiri.
Servituțile feudale au fost abolite, producția de mărfuri s -a extins, lărgindu -se piața internă,
deposedarea multor foști clăcași a creat condiții favorabile procedeului formării clasei
muncitorilor salariați -proletari și în temeiul numărului mai mare de brațe liberale, al sporirii
acumulării bănești prin ,,despăgubiri” și al lărgirii pieței, industria capitalistă a obținut condiții
de dezvoltare prielnice.
Menținerea moșierimii ca o clasă a făcut ca dezvoltarea capitalismului în agricultură să
se desfășoare greoi și dureros pentru țărani, nu pe cale revoluționară, ci pe ce a prusacă, de
împletire a formelor capitaliste de dezvoltare cu rămășițele puternice ale formelor feudale. Dar,
totodată, este sigur că se aștepta, începând din 1864, la o evidentă dominare în agricultură a
formelor de producție capitaliste.
În ciuda insuficienței ei, Legea rurală din 1864 constituie unul din cele mai de seamă
evenimente, cu hotărâtoare consecințe, care a avut loc în România, în secolul XIX; ea a avut o
deosebită însemnătate în procesul de constituire a statului român modern.

2.2. LUPTA POLITICĂ

Unirea Principatelor Române – Moldova și Țara Românească – din anul 1859, act ce a
creat statul român modern, a răsturnat în plan social ordinea tradițională, câtă mai rămăsese după
anii confuzi de reforme moderate, de tranziție, ai Regulamentelor Organice.

1 Dimitrie.C. Sturdza -Scheianu, Acte și legiuri privitoare la chestia țărănească, seria I, vol. II, București,
1907, p .850.

35
Prin îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza poporul român a realizat unirea de fapt,
dar aportul țărănimii la lupta unionistă nu s -a văzut răsplătită prin reforma agrară mult așteptată.
Aceasta a continuat să rămână în deziderat încă o jumătate de deceniu. Problema agrară a
străbătut într -adevăr ca un fir roșu istoria Principatelor în acești ani, și ea a fost, cum se exprima
un consul străin ,,fondul tuturor preocupărilor”. 1
Primele două guverne formate în Moldova și în Țara Rom ânească după alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza au fost răsturnate de moșierimea conservatoare, deoarece s -a temut că se va
încerca o rezolvare a problemei agrare în defavoarea ei, dar, de fapt, nici aceste guverne, nici cele
următoare, nu au adus în discuți e până în toamna anului 1859 problema în litigiu. Abia la 16 /28
septembrie a fost citit în Comisia C entrală mesajul domnesc prin care se recomanda acestui corp
legislativ rezolvările problemei relațiilor dintre proprietari și săteni. Mesajul domnesc pe car e
Alexandru Ioan Cuza l -a lansat apoi, în decembrie 1854, a cuprins un amplu capitol consacrat
chestiunii proprietății, Cuza vrând să sublinieze prin aceasta încă o dată necesitatea de a se da o
rezolvare acestei probleme.
În primăvara anului 1860 , Alexand ru Ioan Cuza l -a numit ca prim ministru pe Mihail
Kogălniceanu, membru al grupului liberal -naționalist. Fiind unul dintre cei mai luminați și
liberali politicieni din Moldova, Mihail Kogăiceanu l -a convins pe Alexandru Ioan Cuza că o
reformă agrară trebuia ȋntreprinsă. Amândoi au ȋnțeles că exploatarea crudă a țăranilor de către
boieri avea să ducă la mari frământări sociale, și deci că era necesară o schimbare a sistemului.2
În tot cursul guvernării sale, Kogălniceanu a fost necontenit preocupat de problem a agrară și nu a
pierdut nici un moment pentru a reliefa poziția sa de susținere a împroprietăririi țăranilor. În
discursul de apărare a guvernării sale, Kogălniceanu a arătat că ,,oamenii care au ajuns la putere
la 30 aprilie din început nu au putut avea în Adunare mulți amici politici, din cauza mai ales a
opiniilor lor cunoscute în chestia îmbunătățirii soartei țăranilor”. În timpul guvernării sale din
1860 -1861, Kogălniceanu nu a putut da o rezolvare în sensul vederilor sale problemei agrare.
Acțiunile de îmbunătățire el le -a realizat prin măsuri administrative și prin circulare.3
În timp ce guvernul Kogălniceanu se găsea încă la putere în Moldova, Comisia Centrală
de la Focșani a trecut la discutarea proiectului de reformă rurală. Mult așteptatul proiec t a început
să fie dezbătut în planul Comisiei Centrale la 23 iulie/4august 1860. Lupta aprigă ce s -a

1 Alexandru Dimitrie Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Iași, 1903, p.188.
2 Daniel Chirot, Schimbarea socială ȋntr -o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, p.192.
3 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la ȋnceputuri – 1859 până ȋn zilele noastre – 1999, ediția
II, Editura Machiavelli, București, 1999.

36
desfășurat în sânul Comisiei Centrale a fost aparent câștigată de reprezentanții moșierimii
conservatoare, dar în realitate a fost o izbândă fără rezultat e practice pentru învingători. În ziua de
23 iulie/4 august 1860, I. Docan, în calitate de raportor, a dat citire celor trei proiecte de lege
referitoare la chestiunea rurală.
Care era conținutului proiectului de lege rurală votată de Comisia Centrală? Pri mul
capitol, intitulat ,,Despre sătenii cultivatori”, prevedea abrogarea legiuirilor agrare anterioare,
libertatea de strămutare pentru locuitori și întemeierea viitoarelor relații între proprietari și țărani
pe tocmeli, nega țăranilor orice drept de stăpâ nire asupra pământului, nerecunoscându -le decât un
drept embatic asupra locuințelor sădirilor și pometurilor. În capitolul al doilea, proiectul de lege
căuta a ,,compensa” pe țăran, autorizându -se guvernului vânzarea de pământ sau darea
pământului în embat ic de pe moșiile statului și așezămintelor bisericești și publice – nu și ale
moșirilor – dar nu peste 190 de prăjini în Moldova și nu peste 6 pogoane în Țara Românească.
Cel de -al treilea capitol stabilea condițiile de formare a comunelor rurale, locuitor ii urmând să
plătească o chirie pentru locul comunal. Acest capitol mai stabilea dreptul proprietarilor de a
păstra ,,pe seama sa” clădirile ți îngrădirile pe care le avea în cuprinsul,,teritoriul comunal”.
Proiectul Comisiei Centrale era pe de o parte de a satisface nu numai masele populare direct
interesate, dar ți burghezia.1
Totodată, noua condiție a statului modern român, ca dimensiune, forță și statut
geopolitic, a deschis calea independenței și desăvârșirii unității politice a tuturor românilor, ca
factor sau entitate politică similară celorlalte state din Europa, în majoritate create pe principii de
naționalitate între anii 1815 -1920. Sincronicitatea națiunilor și a entităților lor politice a constat în
adoptarea ca mod de viață istorică a ritmurilor accelerate prin exercițiul reformelor și al asimilării
normelor Europei Occidentale, atinsă de revoluția atlantică (industrială, științifică, culturală) încă
de la sfârșitul secolului al XVIII -lea și de metamorfozarea ideilor revoluției franceze în plan
mondial.2
Și în societatea românească, ce și -a unit energiile umane și teritoriale în 1859, numărul
reformelor enunțate în legi înnoitoare a fost impresionant și atotcuprinzător. Prin forța lucrurilor,
domnitorul a fost pus în fața unor probleme ce nu putea u fi rezolvate decât pe calea ,,întăririi
puterii personale, singura capabilă să îngăduie măsurile necesare, promovării progresului”. În
interior, era necesar să fie învinsă rezistența moșierimii conservatoare, refractară la nou, iar în

1 Alexandru Dimitrie Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Editura Dacia, Iași, 1903, pp.306 -307.
2 Paraschiva Cȋncea, Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până ȋn 1918, Editura
Academiei Republicii Socialiste România , București, 1983, p.185.

37
exterior, era neces ar să se tempereze tendințele burgheziei radicale, privite cu suspiciune chiar de
puterile care sprijiniseră Unirea și acordau românilor sprijin politic și diplomatic.
Spre sfârșitul anului 1861, atunci când unirea pe plan politic și administrativ apărea c a
iminentă și chestiunea era considerată rezolvată, problema agrară a reintrat în dezbaterea publică
într-un mod mai accentuat. La începutul anului 1862, o dată cu formarea guvernului conservator
Barbu Catargiu și cu reprimarea brutală a mișcării țărănești conduse de Mircea Malaeru,
perspectivele pentru rezolvarea problemei agrare într -un sens corespunzător progresului s -au
redus simțitor. Un timp conservatorii nu au adus în dezbaterea Adunării spinoasa problemă. Ei
urmăreau, pe de o parte, să își consolide ze puterea, iar pe de altă parte, căutau să elaboreze o
serie de măsuri menite a ușura impunerea proiectului de lege rurală întocmit de Comisia Centrală.
La sfârșitul primăverii 1862, guvernul Barbu Catargiu s -a hotărât să aducă în dezbaterea
Adunării, un de beneficia de majoritate, proiectul de lege rurală. Când la 25 mai/6 iunie 1862
Adunarea a început discutarea legii rurale, i s -a prezentat proiectul Comisiei Centrale, proiectul
amendat de secțiile I și a III -a ale Adunării elective a Moldovei și mai mu lte amendamente
prezentate de deputați ai aceleiași adunări. În proiectul Adunării elective de la Iași acceptat și de
secția a III -a a Adunării de la București se remarcau următoarele modificări față de proiectul
Comisiei Centrale: art. 1 privind abrogarea legislației agrare anterioare este trecut la sfârșitul
proiectului, capitolul II privind vânzarea sau închirierea embalicară a pământului moșiilor
clerului sau a moșiilor așezămintelor publice este eliminat din proiect; în capitolul consacrat
constituirii comunelor se observa câteva schimbări, iar capitolul și articolul ultim din proiectul
Comisiei Centrale referitor la instituirea creditului funciar este înlăturat.
Deputații Adunării Principatelor Unite au pornit la sfârșitul primăverii anului 1862 la
discutarea problemei agrare în vederea adoptării unei legi rurale menită să asigure o nouă
reglementare a relațiilor dintre țărani și stăpânii de moșii. În jurul legii rurale s -a dat o aprigă
luptă parlamentară între tabăra lui Barbu Catargiu și Kogălniceanu. Acesta din urmă a arătat în
discursul său că rezolvarea problemei rurale era în conceptul său însăși baza de dezvoltare
ulterioară a statului modern. Arătând că era vorba neîndoielnic de o ,,reformă grea și spinoasă”,
Kogălniceanu a subliniat încă o dată semnificația momentului istoric pe care îl trăia, moment de
luptă între ,,trecut și viitor”.1

1 Dimitrie.C. Sturdza -Scheianu, Acte și legiuri privitoare la chestia țărănească, seria I, vol. II, București,
1907, p.725.

38
La 11/23 iunie 1862, sfidând întregul popor, tocmai în ziua aniversării revoluției de la
1848, reacțiunea conservatoare a trecut prin Adunare proiectul final, asu pra căruia membrii ei
căzuseră de acord și împotriva căreia au votat deputați situați pe poziții înainte. În linii mari,
proiectul votat de majoritatea Adunării reflecta conținutul proiectelor conservatoare anterioare,
cărora li se adăugaseră unele amendam ente și, îndeosebi, amplul amendament al lui Grigore
Sturza, care se substituise în bună măsură proiectului conservator al Comisiei Centrale.
Alexandru Ioan Cuza și -a impus programul unei domnii autoritare în vara anului 1862
când guvernarea conservatoare și-a încheiat activitatea în urma asasinării lui Barbu Catargiu. S -a
format un nou guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, guvern care a adoptat o serie de
reforme ce au transformat statul într -un organism ce se înscria pe linia modernizării. În es ență,
reformele au fost radicale, impunând restructurări, restatutări sociale și noi configurări
geografice. Ca o ,,normalitate” la toate schimbările petrecute, au apărut și reacțiile celor care
pierdeau pozițiile sociale statornice în regimurile trecute, de forme protestatare individuale, la
manifestări violente de grup.
Întreaga activitate legislativă din perioada domniei lui Cuza a fost marcată de tendința
legislativului de a -si spori autoritatea față de instituțiile autonome.
Una dintre cele mai importante legi adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
a fost Legea agrară din 14 august 1864.
Prin această lege, țăranii clăcași au fost eliberați de obligațiile față de boieri și au fost
împroprietăriți cu pământ. Punerea în discuție a problemei agrare s -a făcut în ședința din 16
martie 1864 a Parlamentului, ,,incitând” pe conservatori care se arătau ,,temători” și critici aspri
,,a proiectului guvernului”. O parte a liberalilor s -a alăturat conservatorilor și l-au acuzat p e
Mihail Kogălniceanu că ,,stârnește vrajba între clasele agricole și proprietari, că încurajează ura și
răzbunarea între cei avuți și cei neavuți”. Însușii domnitorul dezvăluia uneltirile din Camera
Legiuitoare, care împiedicase necontenit înfăptuirea re formelor, redusese guvernul ,,neputință” și
voind să evite votarea proiectului de lege rurală, ce ,,era o lege de dreptate, care împlinea
speranțele legitime ,,a trei milioane de țărani” dăduse vot de blam guvernului.1

1 Vasile Axenciuc, Evoluția economiei României. Cercetări statistic -istorice, 1859 -1917, București, 1996,
p.17.

39
Legea rurală a fost sancționată și pr omulgată la 14/25 august 1864, intrând în vigoare la
23 aprilie/5 mai 1865. Domnitorul proclama, printr -un decret, desființarea clăcii ,,de-a pururi” ,
anunțând țărănimea că ,,de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”.1
Prin a cest act juridic, intitulat Legea pentru registrea proprietății rurale , țăranii au fost
eliberați de sarcinile fiscale precum claca, dijma sau podvezile, fiind desființate monopolurile din
interiorul satelor și au fost împroprietăriți pe categorii în funcț ie de numărul de vite deținute.

2.3. APLICAREA LEGII AGRARE DIN 1864 ÎN TERITORII

Comentând mai târziu starea țărănimii după reformă, Ion Ghica scria că ea era ,,vrednică
de jale” și că ,,totalul dărilor unui fost clăcaș… se suie la ceva mai mult de 32% din venitul
anual”. 2Economistul N. Șuțu aprecia că, în urma reformei din 1864 – despăgubirile trebuind să
fie achitate odată cu impozitele – țăranii au fost apăsați din punct de vedere fiscal de șase ori mai
mult decât până atunci.
Reforma rurală din 1864 a avut importante consecințe pe plan social și economic, dând
țărănimii o motiva ție cetățenească și națională și favorizând dezvoltarea economică modernă.
Pământul distribuit țărănimii – în medie 3,74 ha de familie – nu a fost însă îndestulător, iar cei
împroprietăriți nu aveau să fie ajutați să se transforme în fermieri moderni. Pute rnicele răscoale
care au avut loc în următoarea jumătate de veac aveau să dezvăluie caracterul incomplet al
reformei din 1864. Cu toate acestea, legea rurală a reprezentat unul dintre cele mai de seamă
evenimente din istoria modernă a României și numele do mnitorului Cuza a rămas legat în
mentalul colectiv al țărănimii de eliberarea și împroprietărirea ei. 3
În vara anului 1864, reforma a fost întâmpinată cu satisfacție de țărani, mai ales datorită
prevederilor relative la abolirea clăcii și a altor obligați i feudale, pentru sfărâmarea legală a
legăturilor de dependență a clăcașului față de marele proprietar. La Ruginoasa la 9/21 septembrie,
țăranii au spus domnitorului că le rupsese ,,zapisul sclaviei”, iar M. Kogălniceanu s -a bucurat de
o primire triumfală în Oltenia, unde a făcut o călătorie între 16/28 august și 28 august/9
septembrie. Opoziția era neputincioasă. Ea nici nu mai încerca o rezistență, moșierii conservatori

1 Decretul domnesc, nr.1014 din 14 august 1864, ȋn “Monitorul Oficial” nr.181 din 15 august 1864.
2 Ion Ghica, Convorbiri economice, ȋn Scrieri, I, Editura Petre V.Haneș, București,1914, p.264.
3 Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Nicolae Bocșan, Liviu Maior, Simion Retegan,
Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 -1878) , Editura
Encicl opedică, București, 2003, pp.528 -529.

40
fiind loviți în baza electorală a puterii lor, iar liberalii -radicali fiind făcuți nep utincioși prin
decretarea legii rurale. Un rezultat al acestei noi situații a fost faptul că ,,misiunea” de
propagandă a radicalilor Anastase Panu și Eugenia Carada în Apus a trebuit să se încheie în
toamna anului 1864, fără a repurta vreun rezultat politi c pozitiv pentru opoziție.1.
Reforma agrară de la 1864 a avut și numeroase neajunsuri, care au determinat răscoalele
țărănești de mai târziu. Prin lege, nu s -a expropriat o treime din proprietățile pe care lucrau
clăcașii, fiind scoase de sub incidența leg ii circa 207000 ha. Din totalul clăcașilor constatați în
România, în anul 1864, au rămas neîmproprietăriți circa 53000 clăcași (după alte surse circa
38590).2 Legiuitorul a avut în vedere necesitățile viitoare ale cultivatorilor agricoli. El a lăsat spre
rezolvare problema împroprietăririi însurățeilor, vânzarea unor moșii ale statului, prin sistemul
lotizării, unor viitoare reglementări (legile din anii 1866, 1868, 1872, 1875, 1876, 1881, 1884,
1886, 1889). Legea care trebuia să intre în vigoare la 23 apri lie/5 mai 1865 a acordat insuficient
pământ pentru familiile țărănești. Comentând mai târziu starea țărănimii după reformă, Ion Ghica
scria că ,,ea era vrednică de jale” și că ,,totalul dărilor unui fost clăcaș… se suie la ceva mai mult
de 32% din venitul anual”.3
Economistul N. Suru aprecia că, în urma reformei, despăgubirile trebuiau să fie achitate
odată cu impozitele, ele apăsând fiscal ,,de șase ori mai mult decât până atunci”. 4
Mihail Kogălniceanu, într -un discurs ținut în Cameră, la 11 februarie 188 2, se pronunța
pentru necesitatea unei noi împroprietăriri.
O altă lipsă a legii a fost și faptul că ea a exclus moșnenii de la împroprietărire,
proprietatea moșnenească intrând într -o criză generală, provocată de regimul burghez, care a
accelerat procesul de proletarizare în lumea satului. La sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul
secolului al XX -lea, asistăm la ,,dezlipirea vechilor clase rurale, boierimea și țărănimea, de
pământul lor străvechi și prefacerea lui în capital”.5
Reforma agrară din 1864 , o adevărată reformă socială, a contribuit la așezarea
proprietății: ,,în spiritul caracterului ei de absolut și exclusiv”, înscris în art. 480 al Codului Civil.
Proclamarea proprietății individuale ca drept comun în România, s -a făcut în detrimentul stăr ii de

1 Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Nicolae Bocșan, Liviu Maior, Simion Retegan,
Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne (1821 -1878) , Editura
Enciclopedică, București, 2003, pp.528 -529.
2 Nicolae Mora, Chestiunea rurală , București, 1904, pp.38 -44.
3 Ion Ghica, Convorbiri economice, ȋn Scrieri, I, Editura Petre V.Haneș, București,1914, p.264.
4 G.D.Creangă, Proprietatea rurală ȋn România , București, 1907, pp.103 -108.
5 Ștefan Zeletin, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric , ediția a II -a, Editura Humanitas,
București, 1982, p.88.

41
proprietate în indiviziune, în care ,,se găsea o bună parte a cuprinsului țării stăpânită de o
numeroasă clasă a populației noastre”.1
Deși nu a rezolvat decât parțial și temporar problema agrar țărănească, reforma a dat
impuls dezvoltării producției de mărfuri, intensificându -se astfel dezvoltarea capitalismului în
agricultura României. Proprietatea feudală asupra pământului s -a transformat în proprietate
absolută de tip burghez, în ,,proprietate liberă, individuală, occidentală” ,2 cum menționa Mihai l
Kogălniceanu. Emanciparea clăcașilor și crearea brațelor de muncă libere au contribuit la
dezvoltarea industriei, comerțului și a exploatării agricole de tip capitalist. În esență, Reforma
Agrară din anul 1864 a avut un caracter burghezo -democratic. Toto dată, legea a confirmat
spoliațiile de pământ din trecut, a comis deposedări noi și a consolidat, indirect, dreptul absolut al
proprietarilor asupra majorității pământului. Prin faptul că nu a soluționat litigiul dintre moșieri și
țărani, conform spiritulu i programului revoluționar pașoptist, legea nu a lichidat complet ți nu a
desființat complet marea proprietate funciară și nici moșierimea ca forță politică și clasă socială
importantă a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Moșierimea împreună cu statul au
continuat să dețină majoritatea pământurilor cultivate. După reformă, proprietatea moșierească
reprezenta 70% din suprafața cultivată a României, iar proprietatea răzeșilor, moșnenilor și
foștilor clăcași împroprietăriți, aproximativ 30%. Insu ficiența de pământ a făcut ca o mare parte a
țărănimii să redevină sub dominația arendașilor și marilor proprietari. În agricultură, au fost
păstrate ,,rămășițe ale relațiilor feudale” (munca în dijmă, rușfeturile etc.), fapt ce a dus la
convulsii sociale puternice în România perioadei 1888 -1907 .
Perioada istorică creată în plan economico -social de reforma agrară din 1864, care a fost
numită de unii autori și regimul constituției agricole a marii proprietăți, a durat până la reforma
agrară din anul 1921, câ nd marea proprietate cu peste 100 de ha a mai reprezentat doar 10,44%
din suprafața cultivabilă a țării.3

1 Dumitru Brezulescu, Contribuțiuni la studiul proprietății ȋn devălmășie a munților noștri. O pagină din
“Chestiunea țărănească”, București, 1908, p.5 .
2 Mihail Kogălniceanu, Chestiunea țărănească , București, 1906, p. 375.
3 Ibidem.

42
CAPIT OLUL III

IMPACTUL LEGII AGRARE DIN 1864

„Reforma agrară de la 1864 a pus capăt obliga țiilor de clacă și dijmă ale țărănimii,
instituind, în sfâr șit, regimul proprietă ții private asupra pământului. Fo știlor clăca și le-au fost
acordate drepturi de proprietate asupra caselor cu grădinile lor și asupra unor loturi de pământ de
suprafe țe variabile, în func ție de numărul de boi pe car e îl de țineau. Ca și în cazul
Regulamentelor Organice, boierii nu au trebuit să cedeze mai mult de două treimi din suprafa ța
moșiei, căpătând în schimb drepturi depline asupra a cel pu țin o treime din ea. Pădurile nu au
făcut obiectul împroprietăririi, ele rămânând în proprietatea boierilor, cu excep ția celor care
aparțineau satelor de mo șneni. Pământul acordat țăranilor a fost declarat inalienabil pentru o
perioadă de 30 de ani, ca o măsură de protec ție împotriva speculan ților și pentru a se asigura
caract erul ireversibil al reformei .”1
În realitate, pământul a fost distribuit în mod foarte inegal, în func ție de jude ț. Cea mai
bună modalitate de a analiza efectele reformei este de a lua în considerare în acela și timp legea de
la 1864 și amendamentul ei de l a 1878, când au fost împroprietărite familiile tinere ce nu
existaseră la 1864. Varia țiile existente între jude țe sunt foarte grăitoare în ce prive ște caracterul
societă ții rurale din fiecare regiune.2
Procentul țăranilor împroprietări ți a fost altul în fi ecare jude ț. În cele mai multe jude țe de
deal și de munte, mai mult de 90% dintre fo știi clăca și au primit pământ, ori la 1864, ori la 1878.
Însă în zonele de câmpie, unde propor ția foștilor clăca și era mult mai mare, dar stăpânii de mo șii
aveau, de asemenea, mai multă putere, procentul a variat între 50% în anumite păr ți ale
Bărăganului și 85% în jude țul Olt.
Media procentuală a țăranilor clăca și în fiecare jude ț înainte de 1864 era de 72%, iar
procentul celor împroprietări ți la 1864 și 1878 a fost d e 82%.3
În zona de deal, stăpânii de mo șii au de ținut întotdeauna o influen ță mai redusă decât la
câmpie, fiind în mai mică măsură capabili să manipuleze administra ția locală. Acolo s -au
înregistrat, de aceea, mai pu ține excep ții de la lege. În acela și tim p, pentru că numărul celor care

1 Daniel Chirot, Schimbarea socială într -o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, p.203.
2 Idem , pp.203 -204.
3 Ibidem.

43
trebuiau să fie împroprietări ți era mai mic, ei puteau fi satisfăcu ți mai u șor. Având în vedere
disponibilul mai mare de pământ la câmpie, numai influen ța pe care mo șierii o aveau la nivel
local și corup ția administra ției po ate explica de ce tocmai acolo distribuirea pământului s -a făcut
în mod mai pu țin echitabil (mai ales în teritoriile întinse ale Bărăganului, ca Ialomi ța și Brăila).
Evolu ția ulterioară confirmă această afirma ție: în curând, Bărăganul avea să devină o regiune de
imigra ție masivă.1
Datorită tipului de rela ții dintre mo șieri și țărani care s -au dezvoltat după 1864, cei dintâi
au în țeles foarte rapid că era în interesul lor să le cedeze țăranilor loturi de pământ și de aceea
majoritatea imigran ților au pri mit astfel de loturi. Dar în anii imediat următori reformei,
avantajele pe care mo șierii le puteau ob ține in acest fel nu erau încă atât de evidente; a șa se
explică faptul că ei au încercat ini țial să limiteze cât mai mult numărul țăranilor beneficiari ai
legii. În plus, țăranii au primit, de fiecare dată când a fost posibil, pământul cel mai prost; ei au
fost în șelați la măsurarea loturilor; au primit deseori loturi la care nu puteau avea acces decât
traversând pământul mo șierului ( și fire ște trebuind să p lătească pentru aceasta). În fine, mo șierii
au început curând să cumpere pământuri ale țăranilor, în ciuda caracterului ilegal al unei
asemenea tranzac ții. Tradi ția corup ției administrative ce se formase în perioada domina ției
otomane și fusese perpetuată sub regimul Regulamentelor Organice a diminuat cu mult
capacitatea statului de a împiedica aceste încălcări ale legii.2
S-a estimat că, în general, cei mai avu ți dintre fo știi clăca și au primit destul pământ
pentru a întemeia o unitate de produc ție agricolă viabilă. Această afirma ție se verifică în mai
mare măsură pentru regiunea de câmpie, în care predominau culturile de cereale, decât pentru cea
de deal, în care culturile practicate erau mult mai diverse. Dar , doar o mică parte dintre țărani
poseda u numărul de animale necesar pentru a accede în această categorie. La deal, propor ția lor
era chiar mai scăzută decât la câmpie, astfel încât mul ți dintre beneficiarii reformei au primit
pământ insuficient. Pe de altă parte, la câmpie era mai mare propor ția celor care nu primiseră
pământ deloc. Rezultatul era în ambele cazuri acela și: mul ți dintre fo știi clăca și nu puteau
supravie țui fără să lucreze pe pământurile mo șierești – la câmpie și în acele zone de deal în care
existau mo șii întinse – sau să plece l a câmpie, în căutare de lucru. Pentru a putea aprecia cât de
mare era numărul celor afla ți în această situa ție, trebuie să ținem cont din nou de deosebirea

1 Ilie Corfus , Agricultura Țării Române ști în prima jumătate a secolului al XIX -lea, Editura Academiei
Republicii Socialiste România , Bucure ști, 1969, pp.89 -92.
2 Vasile M.Kogălniceanu, Legislația agr ară și măsurile luate în favoarea agriculturii – De la 1864 până
azi – , Editura Minerva, București, 1902.

44
dintre zona de câmpie și cea de deal. 1Dacă la câmpie suprafa ța minimă necesară pentru
subzisten ță era de 5 ha, ea era mai mică la deal, unde existau mai multe vii și livezi, iar pă șunile
bune pentru cre șterea animalelor se aflau și ele mai aproape, în mun ții învecina ți. Putem aprecia
că, la câmpie, doar țăranii din prima categorie au primit suficient pă mânt, în timp ce la deal și cei
din a doua categorie puteau supravie țui pe baza loturilor primite.
În medie, 48% dintre fo știi clăca și din regiunea de deal nu au primit suficient pământ (ei
reprezentând 27% din numărul total al țăranilor din regiune); la câmpie, 80% dintre fo știi clăca și
au primit loturi nesatisfăcătoare (ei reprezentând 67% dintre țăranii regiunii). (Procentele au fost
obținute prin calcularea unor medii ale datelor aflate pentru fiecare jude ț în parte.)2
Prin aceasta nu avem încă propor ția totală a țăranilor cu loturi insuficiente, pentru că
mulți dintre mo șneni ( țărani liberi înainte de 1864) nu aveau nici ei destul pământ. Admi țând că
două treimi dintre mo șneni se aflau în această situa ție (ceea ce înseamnă o propor ție mai mică
decât a foștilor clăca și de la deal care nu aveau destul pământ – și nu avem nici un motiv să
credem că mo șnenii erau mai avu ți decât fo știi clăca și; în fapt, se pare că ei erau, în medie, chiar
mai săraci), rezultă că cel pu țin 40% din popula ția jude țelor de deal nu de ținea loturi de pământ
satisfăcătoare. Pentru că numărul mo șnenilor era mult mai redus la câmpie, avem nevoie să
majorăm foarte pu țin cifrele pe care le -am dat mai sus pentru a ob ține propor ția totală a țăranilor
cu loturi ne -viabile din astfel de ju dețe; această propor ție reprezenta între 60% și 80%.
Statisticile referitoare la distribu ția pământului nu ne oferă un tablou complet al situa ției.
Înainte de reformă, pădurile și pășunile fuseseră folosite în comun (de și, așa cum am văzut, în
decursul secolului al XIX -lea stăpânii de mo șii impuseseră tot mai multe restric ții asupra folosirii
lor). 3După reformă, cea mai mare parte a lor a devenit proprietatea mo șierilor. La câmpie, ei
aveau interesul să le defri șeze pentru a le cultiva cu cereale. Astfe l încât suprafe țele de pă șune au
scăzut rapid, sub necesarul nevoilor țărăne ști. Această realitate este reflectată de cazurile tot mai
numeroase de pelagră (datorită împu ținării proteinelor alimentare). Pentru mul ți țărani, porumbul
a de venit singurul ali ment disponibil. Dar dacă în trecut mâncarea țărănească din făină de
porumb (mămăliga) era consumată împreună cu lactate și ceva carne, la sfâr șitul secolului al

1 Dumitru Brezulescu, Contribuțiuni la studiul proprietății în devălmășie a munților noștri. O pagină din
“Chestiunea țărănească”, București, 1908, p. 134.
2 Daniel Chirot, Schimbarea socială într -o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, p.157.
3 Geroge Vâlsan, O fază ȋn popularea Țărilor Românești , ȋn Buletin , Societatea geografică română,
București, 1921, pp.201 -226.

45
XIX-lea alimentele de origine animală deveniseră foarte rare. Numărul total al animalelor nu a
scăzut între 1860 și 1900, dar nici nu a crescut. În schimb, popula ția a crescut cu 50%.1
,,Exista și un alt aspect al reformei ce prevestea mizeria țăranilor și o făcea inevitabilă.
Reforma i -a împroprietărit pe fo știi clăca și, dar i -a obligat totodată să plătească o răscumpărare
pentru dijma și claca datorate stăpânilor. Mo șierii au primit garan ții de stat care urmau să fie
plătite de țărani în decursul unei perioade de 15 ani. O asemenea sarcină era prea grea pentru cei
mai mulți dintre țărani și de aceea datoriile lor nu au fost niciodată plătite, fiind în schimb
reînnoite prin alte garan ții de stat. Plă țile țăranilor au continuat astfel. Un mare număr dintre
țăranii care primiseră pământ l -au pierdut ulterior datorită incap acită ții de a -și achita datoriile.
Cel pu țin o parte din acest pământ a reîncăput pe mâinile mo șierilor. De și nu dispunem de
statistici referitoare la suprafe țele de pământ pierdute în acest fel de țărani, este un fapt că, în jur
de 1900, peste o treime di n terenurile agricole ale Valahiei apar țineau marilor mo șieri și nu
țăranilor. Cu toate acestea, nu aici trebuie să ne uităm pentru a în țelege mijloacele insidioase prin
care țăranii au fost readu și, în practică, la condi ția de șerbi.2 În scopul de a în țelege acest proces,
trebuie să examinăm mai întâi felul în care s -au dezvoltat rela țiile agrare după reformă.
Lovitura de stat care a făcut posibilă reforma de la 1864 a fost privită cu ostilitate de
boieri, care nu au înțeles la început că efectele ei vor fi favorabile. Ei au sperat chiar să obțină
ajutor străin pentru a împiedica reformele, dar Rusia era prea ocupată cu înăbușirea unei revolte
poloneze, Austria și Prusia purtau un război cu Danemarca, iar Napoleon III îl sprijinea pe Cuza.
Imperiul otoman, susținut de Anglia, era dispus să intervină împotriva lui Cuza, dar acesta a
reușit în cele din urmă, în cursul unei vizite la Constantinopol, să îi convingă pe reprezentanții
celor două puteri că politica sa nu le va prejudicia interesele.
Efectele imedi ate ale reformei au fost neașteptate. Producția de grâu a scăzut abrupt în
1865 și 1866. Țăranii au înțeles că nu mai era nevoie să obțină acea parte din recoltă pe care o
plătiseră până atunci ca dijmă sau în schimbul clăcii și că puteau munci doar atât c ât trebuia
pentru a -și asigura necesarul lor de hrană. Astfel, suprafața cultivată de grâu a scăzut în 1864 –
1865 cu 50%, iar cea cultivată cu porumb cu peste 25% (considerând Valahia și Moldova
împreună). Prin aceasta se părea că cele mai rele temeri ale b oierilor erau confirmate, iar
ostilitatea grupului liberal -naționalist (revoluționarii de la 1848) față de Cuza a crescut ”.3

1 Ioan Claudian, Alimentația poporului roman , Editura Fundația Regele Carol II, București, 1939, pp.110 –
111.
2 Daniel Chirot, Schimbarea socială într -o societate periferică, Editura Corint, București, 2002, p.209.
3 Idem, p.210.

46
Membrii acestui grup nu avuseseră niciodată o atitudine prea explicită în favoarea
țăranilor, obiectivele lor principale fiind unit atea națională și independența. Ambele obiective
erau, în linii mari, îndeplinite la 1865 și de aceea Cuza era văzut ca un demagog care amenința să
împingă spre ruină economia națională, prin politica sa radical anti -boierească și pro -țărănescă.
Ostilitate a lor reprezenta un factor crucial cel puțin dintr -un punct de vedere: prin vechile lor
contacte de la Paris, ei erau capabili să -l determine pe Napoleon III să -și retragă pe care îl acorda
lui Cuza. În fața coaliției dintre boieri și liberali și fiind lip sit de sprijin extern, Cuza nu ar fi putut
rezista decât cu sprijinul țărănimii. Dar reforma nu schimbase cu nimic raportul de forțe în țară.
Pentru aceasta, Cuza ar fi trebuit să -i înarmeze pe țărani, ceea ce ar fi atras imediat o intervenție
străină. În 1866, Cuza a fost răsturnat printr -o lovitură de stat. Fără să opună rezistență, el a
plecat în exil.1
Se pare că, în acel moment, Cuza ajunsese la concluzia că reforma era insuficientă
pentru a pune bazele unei țărănimi prospere și independente. Înainte d e abdicarea forțată, el
plănuise o extindere a ei. Dar, după răsturnarea lui Cuza, reforma nu a mai fost amendată în
următoarele cinci decenii, cu excepția câtorva ajustări minore.
Sistemul politic instaurat după 1866 a favorizat perpetuarea inechităților inerente
reformei de la 1864. Grupul liberal -naționalist, al cărui țel principal continua să fie o Românie
independentă și recunoscută ca atare de puterile europene, a reușit să întemeieze o monarhie
(ultimele rămășițe de ordin teoretic ale subordonării su n Imperiul Otoman au fost înlăturate la
1878, România devenind formal independentă). Un prinț din dinastia de Hohenzollern a fost ales
pentru a -l înlocui pe Cuza. El avea să domnească vreme de 50 de ani sub numele de Carol I.2
Guvernul care a urmat lovitur ii de stat a impus țărănimii obligații de muncă pentru a -i
forța pe foștii clăcași să își plătească datoriile de răscumpărare. Pentru a asigura respectarea
acestor obligații și a -i face pe țărani să lucreze pe moșii s -a recurs la armată. În acest fel a fos t
creată o nouă formă de clacă, prin care moșierii dispuneau de o forță de muncă garantată. 3Nu era
însă singura modalitate prin care ei își asigurau forța de muncă. Țăranii care nu aveau pământ
suficient pentru a se întreține nu aveau altă alternativă dec ât cea de a închiria pământ de la
moșieri. Prin aceasta s -a constituit un sistem de relații între țărani și moșieri identic în practică
celui anterior reformei. În schimbul lotului de pământ pe care îl primeau în folosință de la moșier,

1 Constantin C.Giurescu, Viața și opera lui Cuza -Vodă , ed.II, Editura Științifică, București, 1970, pp.252 –
391.
2 R.W. Seton -Watson, History of the Roumanians , ed.II, Archon Books, Hamden Conn., 1963, pp.313 –
325.
3 Constantin Garoflid, Regimul agrar ȋn România , ȋn Enciclopedia României , vol.I, p.578.

47
țăranii trebuiau să lucreze pe terenurile acestuia. Moșierii nu dispuneau de unelte agricole sau de
animale de tracțiune, astfel că țăranii trebuiau să lucreze cu mijloacele de producție care le
aparțineau.
Diferența dintre noul sistem și cel vechi era de formă, nu de substa nță. Înainte de
reformă, moșierii dețineau controlul asupra pământului, fără să fie proprietarii lui. După reformă,
pământul era proprietatea moșierilor; dar țăranii continuau să lucreze fosta rezervă seniorială ca și
când nimic nu se întâmplase. Aceasta î nsemna, de asemenea, că tehnicile agricole rămâneau
primitive și că nici o schimbare în bine nu survenise pentru țăran. Dimpotrivă, noile relații agrare
erau chiar mai oneroase decât cele anterioare, căci presupuneau un volum mai mare de muncă din
partea ț ăranilor în beneficiul moșierilor. O dovadă a faptului că situația se înrăutățise (pe lângă
deteriorarea alimentației reflectată în răspândirea pelagrei) este faptul că, în 1882, parlamentul a
găsit de cuviință să adopte o lege prin care țăranilor le era a sigurat dreptul de a lucra pe propriile
lor loturi de pământ cel puțin două zile pe săptămână. Se considera că cele două zile reprezentau
minimul necesar pentru supraviețuire. Cu alte cuvinte, în anii1880 era un lucru obișnuit ca țăranii
să consacre două t reimi din munca lor pentru pământurile moșierilor. Ceea ce însemna mult mai
mult decât cele 12 zile pe an prevăzute de Regulamentul Organic și chiar mai mult decât cele 56
de zile pe an pe care țăranii le datorau la mijlocul secolului.1
Deși sistemul a răm as în esență neschimbat între 1866 și Primul Război Mondial, au
intervenit totuși câteva modificări minore. Așa cum am menționat, în 1878 au primit pământ un
număr de familii – mai precis, 27000 de familii au primit în medie câte 5,2 ha de teren. Alte
împroprietăriri au mai avut loc în 1881 și 1889. Cea din 1881 a fost foarte redusă – au beneficiat
4250 de familii din Valahia -, dar la 1889 au primit pământ 81 500 familii, în special în zona de
câmpie, unde numărul celor împroprietăriți la 1864 fusese mai m ic. Ca urmare a tuturor acestor
împroprietăriri, cea mai mare parte a foștilor clăcași primiseră pământ. Lucrul fusese posibil
pentru că statul deținea rezerve mari de pământ obținute prin secularizarea averilor mănăstirilor
închinate. Existaseră puține ob iecții exprimate față de astfel de măsuri, deoarece se considera că
ele stingeau nemulțumirile țăranilor fără a prejudicia poziția moșierilor.
Așa cum vom vedea, în anii 1880 devenise evident că lumea rurală era suprapopulată,
astfel că țăranii erau oricum nevoiți să lucreze pe marile moșii, chiar dacă dețineau propriile
loturi. În 1882 s -a renunțat la folosirea armatei ca mijloc de constrângere, iar în 1883 legile care
reglementau relațiile dintre țărani și moșieri au fost făcute mai flexibile (ambele măsu ri au fost

1 Constantin Garoflid, Regimul agrar ȋn România , ȋn Enciclopedia României , vol.I, p.578.

48
adoptate în timpul unor guvernări conservatoare). La sfârșitul secolului al XIX -lea, datorită
creșterii populației, nu mai era nevoie ca țăranii să fie constrânși să muncească.1
Chiar înainte de reforma de la 1864, societatea rurală din Valahia și Moldova a căpătat
multe dintre caracteristicile de Stinchcombe. Aristocrația căpătase un mod de viață urban, lăsând
moșiile pe mâna ,,arendașilor” ce încasau dijma și taxele datorate de țărani. Adoptarea unor
obiceiuri culturale străine (grecești, în ti mpul dominației turcești, apoi franceze in secolul al XIX –
lea) contribuise foarte mult la adâncirea faliei dintre aristocrație și masele țărănești. Țăranii nu
numai că aveau de înfruntat riscurile producției, dar trebuiau să -și asume și costurile ei. Moșie rii
erau văzuți de aceea ca niște paraziți nefolositori, care uzurpaseră drepturile de proprietate asupra
pământului, și nu ca o nobilime ,,feudală” paternalistă. Singurele elemente care ar fi putut duce la
constituirea unui veritabil sistem de ,,arendășie familială” și care fuseseră absente înainte de
secolul al XIX -lea erau: (1) existența unui tip de cultură care să producă o marfă căutată pe piața
capitalistă; (2) o populație suficient de densă încât să nu mai fie nevoie să se recurgă la munca
forțată. Î n epoca Regulamentelor Organice, economia exportatoare de cereale s -a dezvoltat
suficient de mult pentru a satisface celelalte condiții ale transformării economice și de aceea
tranziția spre un sistem agrar de acest tip a trebuit să treacă prin faza unui s istem bazat pe muncă
forțată.
„Stinnchcombe nu ne indică elementele dinamice ale sistemului agrar pe care îl descrie,
chiar dacă ne spune că este instabil politic. Chiar această generalizare este îndoielnică, pentru că
în unele locuri (de exemplu, în China ), astfel de sisteme au supraviețuit vreme de secole, chiar
milenii. Aspectul central este existența unei țărănimi dependente, care produce un surplus în
beneficiul proprietarilor orientați spre piață, și, de asemenea, existența unei mari cereri pentru
produse agricole pe piață. Factorii care decid dacă se ajunge la un sistem de mică arendășie de
felul celui descris mai sus sau la unul bazat pe muncă servilă sunt densitatea populației și nivelul
tehnologic – deci, disponibilul de forță de muncă; schimbările generale ale sistemului politico –
economic existent au o mai mică relevanță. ”2
De aceea, termenul de ,,neoiobăgie” al lui Dobrogeanu -Gherea constituie o mai bună
descriere a relațiilor agrare din România. Țăranii din Valahia nu erau simpli arendași; obliga ți să
accepte contracte oneroase, ei se apropiau de situația unor șerbi. Acest tip de relații agrare s -a

1 Constantin Garoflid, Regimul agrar ȋn România , ȋn Enciclopedia României , vol.I, pp.578 -579.
2 Daniel Chirot, Schimbarea socială într -o societ ate periferică, Editura Corint, București, 2002, p.218.

49
dezvoltat foarte frecvent în regiunile unde a fost instaurată foarte brusc o piață de produse
agricole.1
În mod previzibil, populația a crescut mai ales în județele de câmpie, cu culturi mai
intense de cereale.
În medie, populația a crescut cu 53% între 1859 și 1899. Cea a județelor de deal a
crescut în medie cu 42%, iar cea a celor de câmpie cu 77%. Aceste procente se referă la populația
totală, nu d oar la cea agricolă. Dar din moment ce, cu excepția Bucureștiului, orașele nu au avut
un ritm de creștere mai accentuat decât zona rurală (sau chiar au avut un ritm mai lent),
procentele indicate pot fi privite ca reprezentative pentru populația țărănească . Dintre cele opt
județe de deal, numai unul a avut o rată de creștere superioară mediei. Iar dintre cele nouă județe
de câmpie, doar două s -au situat peste medie. Creșterea cea mai mare s -a înregistrat în stepa
Bărăganului (Ialomița și Brăila). În general , migrația de la deal la câmpie a fost intensă, ea fiind
însoțită de o migrație a populației românești din Transilvania spre România. Creșterea populației
la câmpie, acolo unde poziția moșierilor era cea mai solidă, ne arată că nu lipsa pământului a fost
cea care a împiedicat o distribuție a pământului mai echitabilă la reforma de la 1864. Ea ne arată,
de asemenea, că exista o mare nevoie de forță de muncă în regiunile cerealiere, unde suprafețele
cultivate se extindeau în continuu.
Abundența terenului agri col a prevenit apariția unui fenomen de supra -aglomerare
urbană, frecvent în țările subdezvoltate din secolul al XX -lea. Nu exista de fapt supra -populare
nici la nivel general, ci doar în termeni relativi, prin raportare la loturile de pământ insuficiente
ale țăranilor. Dar situația se schimba foarte rapid, datorită creșterii accentuate a populației, astfel
încât, în anii 1890, moșierii puteau obține forța de muncă de care aveau nevoie cu multă ușurință.
Prin aceasta, s -a pus capăt constrângerilor fizice pe ntru muncă. Dar cum sfârșitul constrângerilor
a coincis cu ocuparea terenurilor disponibile, țăranii nu au putut beneficia de această situație, iar
tendința de creștere a populației indica faptul că poziția lor față de moșieri avea să se deterioreze
în con tinuare datorită abundenței forței de muncă. În 1890 sau 1900, o nouă reformă agrară le -ar
fi putut asigura țăranilor pământul necesar; după o generație, suprapopularea devenise absolută,
nu relativă, și astfel era prea târziu pentru ca echilibrul să mai p oată fi restabilit prin mijloacele
unei reforme agrare.

1 Doreen Warriner, Land Reform in Principle and Practice , Oxford University Press, Londra, 1969, pp.7 –
10.

50
CONCLUZII

Istoria vizează atât latura cognitivă, cât și cea rațional -afectivă, contribuind la
dezvoltarea cunoștințelor din toate sferele existenței sociale, a capacităților intelectuale, în
concordanță cu cerințele vieții contemporane, cu progresele științifice. Contribuie la stimularea
interesului pentru știință și la formarea gândirii logice, a spiritului critic.
Tema abordată în prezenta lucrare a urmărit prezentarea stadiului de dezvoltar e al
agriculturii românești în prima jumătate a secolului al IX -lea, problemele cu care se confrunta
societatea românească în această perioadă de timp, nu numai din punct de vedere agrar, ci și
socio – economic, în general. În procesul dezvoltării societăți i românești, agricultura a constituit
întotdeauna o ramură de bază a producției materiale. Ea a avut ca obiect: cultura cerealelor, a
plantelor tehnice, a pomiculturii, a horticulturii, a viticulturii, creșterea păsărilor și a animalelor,
în vederea obține rii unor produse agroalimentare și a materiilor prime, pentru înființarea și
dezvoltarea industriei de prelucrare a acestora.
Țăranii, alcătuind majoritatea covârșitoare a populației, constituiau baza masivă a
piramidei sociale. Formau într -adevăr o stare, dar era cea a celor neprivilegiați, pentru ca
legislația care le definea statutul le punea în cârca principala povară a susținerii ordinii sociale și
politice existente, lipsindu -i în același timp, de posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în
conducere a ei, cu excepția, poate, a treburilor la nivel sătesc.
Începând din primele decenii ale secolului al XIX -lea, procesul de descompunere a
relațiilor de tip feudal în țările române a intrat în faza sa finală. Întregul sistem al vechilor relații
de producție întemeiat pe proprietatea feudală era în contradicție cu noile necesități social –
economice și constituia o piedică în calea progresului. Acest proces s -a accentuat o dată cu
revoluția burghezo -democratică din 1848. În afara faptului că menținerea relațiil or feudale în
agricultură înfrâna dezvoltarea capitalismului și în sectorul industrial, stadiul general de
dezvoltare economică al Principatelor impunea abandonarea relațiilor feudale și trecerea la relații
de tip nou în sectorul agrar, care să îngăduie o intensă dezvoltare a agriculturii.
Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim -planul transformărilor sociale în toate
teritoriile locuite de români, iar crearea statului național modern român (1859) a repus la ordinea
zilei cu o nouă acuitate înfăptui rea reformei agrare. Astfel, în 1864 a fost promulgată Legea
Rurală de către primul ministru, Mihail Kogălniceanu.

51
Reformele agrare au deschis calea pătrunderii și consolidării relațiilor capitaliste în
agricultură. Semnul distinctiv al acestui tip de gosp odărie este caracterul ei lucrativ, posibilitatea
de a produce peste necesitățile de consum. Ca randament, forme de organizare ale producției și
rentabilitate, sistemul agrar românesc se menține însă la un nivel scăzut față de standardele
europene.

52
BIBLIOGRAFIE

1. ADᾸNILOAIEI, Nichita și BERINDEI, Dan, Reforma agrară din 1864 , Editura
Academică, București, 1967.
2. AXENCIUC, Vasile, Evoluția economiei României. Cercetări statistic -istorice, 1859 –
1917, București, 1996.
3. BERINDEI, Dan, 1848 ȋn Țările Române, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984.
4. BERINDEI, Dan, ADᾸNILOAIEI, Nichita , BOCȘAN, Nicolae , MAIOR, Liviu,
RETEGAN, Simion, Istoria românilor , Vol. VII, Tom I, Constituirea României moderne
(1821 -1878) , Editura Enciclopedică, București, 2003.
5. BERINDEI, Dan, Constituirea României moderne , Editura Enciclopedică, București,
2009.
6. BERINDEI, Dan, Revoluția română din 1848 -1849 , Editura Enciclopedică, București,
1998.
7. BREZULESCU, Dumitru, Contribuțiuni la studiul proprietății ȋn devălmășie a munților
noștri. O pagină din “Chestiunea țărănească”, București, 1908.
8. CHIROT, Daniel, Schimbarea socială ȋntr -o societate periferică, Editura Corint,
București, 2002.
9. CȊNCEA, Paraschiva, Istoria Parlamentului și a vieții parl amentare din România până ȋn
1918, Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1983.
10. COLUMBEANU, S., Date privitoare la situația țăranilor clăcași din Țara Românească
ȋn anii imedia premergători Regulamentului organic, ȋn “Studii”, XI, 195 8.
11. COLUMBEANU, S., Economia domeniului feudal din Moldova și Țara Românească la
ȋnceputul secolului al XIX -lea (1800 -1830 ), ȋn “Studii”, 18, nr.2, 1965.
12. CONSTANTINESCU N., Nicolae, Istoria economică a României, Editura Economică,
București, 1997.
13. CONSTANT INIU, Florin , O istorie sinceră a poporului român, Grupul Editorial Univers
Enciclopedic Gold, București, 2014.
14. CORFUS, Ilie, Agricultura în Țările Române 1848 -1864 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982.

53
15. CORFUS, Ilie , Agricultura Țării Ro mânești ȋn prima jumătate a secolului al XIX -lea,
Editura Academiei Republicii Socialiste România , București, 1969.
16. CORNEANU, Ioan, MOIȘ, Vasile, PETRAN, Anca V.,ONESC, Anca C., Revista
“DACOROMANIA” , nr.44, Alba Iulia, 2009.
17. CREANG Ᾰ, G.D., Proprietatea rurală ȋn România , București, 1907.
18. GAROFLID, Constantin, Regimul agrar ȋn România , ȋn Enciclopedia României , vol.I.
19. GHICA, Ion, Convorbiri economice, ȋn Scrieri, I, Editura Petre V.Haneș, București,1914.
20. GIURESCU, C. Constantin și GIURESCU, C.Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi
timpuri până astăzi ediția a II -a, Editura Albatros, București,1975.
21. GIURESCU, C.Constan tin, Viața și opera lui Cuza -Vodă , ed.II, Editura Științifică,
București, 1970.
22. GROSUL, V. Dimitriev, AP Sovietelor forme tranzitorii de exploatare feudale ale
țăranilor din Moldova în XVIII – începutul secolului al XIX -lea, în „Buletinul AȘ RSSM
(Seria Științe Sociale), nr.2,1967.
23. HERODOT, Istorii, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1961.
24. HITCHINS, Keith, Românii 1774 -1866 , Editura Humanitas, București, 1998.
25. IORGA, Nicolae, Generalități cu privire la studiil e istorice , Editura Polirom, București,
2000.
26. IORGA, Nicolae, ȋn Hurmuzaki, Documente, X.
27. ISAR, Nicolae, Revoluția de la 1848 ȋn Țările Române, Editura Universitară, 2008.
28. KOGǍLNICEANU M.Vasile, Legislația agrară și măsurile luate ȋn favoarea agriculturii
– De la 1864 până azi – , Editura Minerva, București, 1902.
29. KOGǍLNICEANU, Mihail, Chestiunea țărănească , București, 1906.
30. Monitorul Oficial, nr.181 din 15 august 1864, art.1,3,4,6.
31. MORA, Nicolae, Chestiunea rurală , București, 1904.
32. MUREȘAN, Maria și MUREȘAN, Dumitru, Istoria economiei , Editura Economică,
București, 1998.
33. NEAGOE, Stelian, Istoria guvernelor României de la ȋnceputuri – 1859 până ȋn zilele
noastre – 1999, ediția II, Editura Machiavelli, București.
34. PIȚURCĂ, Aurel, Istoria economiei naționale , Craiova.
35. PLATON, Gheorghe, Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani , Editura Didactic ă și
Pedagogică, București, 1970.

54
36. STURDZA -SCHEIANU , C. Dimitrie , Acte și legiuri privitoare la chestia țărănească,
seria I, vol. II, București, 1907.
37. ȘUȚU, Nicolae , Opere economice , Editura Științifică, București, 1957.
38. VȂLSAN, Geroge, O fază ȋn popularea Țărilor Românești , ȋn Buletin , Societatea
geografică română, București, 1921.
39. WARRINER, Doreen, Land Reform in Principle and Practice , Oxford University Press,
Londra, 1969.
40. WATSON -SETON, R.W., History of the Roumanians , ed.II, Archon Books, Hamden
Conn., 1963.
41. XENOPOL, Alexandru Dimitrie, Istoria românilor din Dacia Traiana , Editura Cartea
Românească, București, 1929.
42. XENOPOL, Alexandru Dimitrie, Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Editura Dacia, Iași,
1903.
43. ZELETIN, Ștefan, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric , ediția a II -a, Editura
Humanitas, București, 1982.
44. *Decretul domnesc, nr.1014 din 14 august 1864, ȋn “Monitorul Oficial” nr.181 din 15
august 1864.
45. **Dicționarul istoric al localităților din județul Gorj, vol.I, Editura Aius, Craiova, 2011.
46. ***Mesagii și proclamații ale lui Cuza -Vodă, București, 1910.

SURSE DE DOCUMENTARE ELECTRONICE
1. www.google.ro
2. www.wikipedia.ro