SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ COORDONATOR: LECT. UNIV. DR. VIOREL MIULESCU ABSOLVENT: MIHALACHE CRISTIAN BUCUREȘTI 2018… [621412]
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR:
LECT. UNIV. DR. VIOREL MIULESCU
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ
APLICABILE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
COORDONATOR:
LECT. UNIV. DR. V IOREL MIULESCU
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018
3 CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 6
CAPITOLUL I – COMUN ICAREA. FORME ȘI DOM ENII ALE COMUNICĂRII …… 8
1.1. DEFINIREA NOȚIUNII DE COMUNIC ARE ………………………….. ………………………….. ………….. 8
1.2. PROCESUL DE COMUNICAR E ………………………….. ………………………….. ……………………… 10
1.2.1. Elementele componente ale procesului de comunicare ………………………….. ……… 10
1.2.2. Interacțiunile elementelor procesului de comunicare ………………………….. ………… 11
1.2.3. Procesul de comu nicare și elementele sale în ad ministrația publică ……………….. 13
1.3. FORMELE COMUNICĂRII ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 15
1.3.1. Comunicarea verbală ………………………….. ………………………….. ……………………….. 15
1.3.2. Comunicarea orală ………………………….. ………………………….. ………………………….. 16
1.3.3. Comunicarea scrisă ………………………….. ………………………….. ………………………….. 17
1.3.4. Comunicarea intrapersonală ………………………….. ………………………….. …………….. 18
1.3.5. Comunicarea interpersonală ………………………….. ………………………….. ……………… 19
1.4 DOMENII ALE COMUNICĂRII ………………………….. ………………………….. ……………………….. 20
1.4.1. Comunicarea în masă și mass -media ………………………….. ………………………….. ….. 20
1.4.1.1. Caracteristicile comunicării în masă ………………………….. …………………………. 21
1.4.2. Comunicarea organizațională ………………………….. ………………………….. ……………. 22
1.4.2.1. Funcțiile comunicării organizaționale ………………………….. ……………………….. 23
1.4.2.2. Caracteristicile comunicării organizaționale ………………………….. ………………. 23
1.4.3. Comunicarea socială ………………………….. ………………………….. ………………………… 24
1.4.4 Comunicar ea publică ………………………….. ………………………….. ………………………… 27
CAPITOLUL II – MODEL E ȘI TEORII ALE COMU NICĂRII ………………………….. …… 29
2.1. MODELE ALE ȘCOLII PROCES ………………………….. ………………………….. …………………….. 29
2.1.1. Modelul liniar ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 29
2.1.2. Modelu l circular ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 30
2.1.3. Modelul elicoidal ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 32
2.1.4. Modelul funcționalist ………………………….. ………………………….. ………………………… 33
2.1.5. Modelul descriptiv ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 33
2.1.6. Modelul multifuncțional ………………………….. ………………………….. ……………………. 34
2.1.7. Modelul DeFleur ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 35
2.2. MODELE ALE ȘCOLII SEMIOTICE ………………………….. ………………………….. ………………… 36
4 2.2.1. Modelul semiotic al lui Ferdinand de Saussure ………………………….. ………………… 36
2.2.2. Modelul se miotic al lui Peirce ………………………….. ………………………….. ……………. 38
2.2.3. Modelul semiotic al lui Ogden și Richards ………………………….. ………………………. 41
2.3. ALTE MODELE ȘI TEORII ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ ………………………….. …………………. 42
2.3.1. Teoria disonanței cognitive ………………………….. ………………………….. ……………….. 42
2.3.2. Modelul Westley -MacLean ………………………….. ………………………….. ………………… 43
2.3.3. Modelul corelației dinamice ………………………….. ………………………….. ………………. 46
2.3.4. Modelul patrulaterului torsionat ………………………….. ………………………….. ………… 47
2.3.5. Modelul conv ergenței comun icaționale ………………………….. ………………………….. . 48
2.3.6. Modelul câmpului comunicării de masă ………………………….. ………………………….. 50
2.3.7. Modelul integrat al efectelor comunicării de masă ………………………….. …………… 52
CAPITOLUL III – MODE LE ȘI TEORI I ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ
APLICABILE ÎN ADMINI STRAȚIA PUBLICĂ ………………………….. ………………………… 55
3.1. NOȚIUNEA DE ADMINISTR AȚIE PUBLICĂ ………………………….. ………………………….. ……… 55
3.2. MODELE ADMINISTRATIVE ………………………….. ………………………….. ……………………….. 55
3.2.1. Modelul administrativ francez ………………………….. ………………………….. …………… 56
3.2.2. Modelul administrativ prusac ………………………….. ………………………….. ……………. 56
3.2.3. Modelul administrativ american ………………………….. ………………………….. ………… 57
3.3. IMPORTANȚA COMUNICĂRI I PENTRU ADMINISTRAȚ IA PUBLICĂ ………………………….. …… 58
3.4. STRUCTURA DE ADMINIST RAȚIE PUBLICĂ ………………………….. ………………………….. ……. 59
3.5. METODE ȘI TEHNICI DE REALIZARE A ACTIVITĂ ȚII DE COMUNICARE PU BLICĂ ……………. 62
3.6. DECIZIILE PUBLICE ȘI COMUNICAREA CU PUBLI CUL ………………………….. …………………… 63
3.6.1. Comunicarea în procesul decizional ………………………….. ………………………….. …… 63
3.7. MASS-MEDIA , DECIZIILE ȘI DEZBAT EREA PUBLICĂ ………………………….. …………………….. 65
3.8. TRANSPARENȚA DECIZION ALĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ………………………….. ……….. 66
3.9. MODELELE DECIZIONALE ………………………….. ………………………….. …………………………. 67
3.9.1. Modelul Delphi ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 68
3.9.2. Modelul Grupului Nominal ………………………….. ………………………….. ……………….. 68
3.9.3. Modelul „Coșului de Gunoi” ………………………….. ………………………….. …………….. 69
3.10. MODELE DECIZIONALE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLI CĂ ………………………….. ………………… 69
3.10.1. Modelul rațional – comprehensiv ………………………….. ………………………….. …….. 70
3.10.2. Modelul Incremental ………………………….. ………………………….. ………………………. 70
5 CAPITOLUL IV – STUDI U DE CAZ. COMUNICAR EA PUBLICĂ ÎN TRAGED IA DE
LA CLUBUL „COLECTIV” ………………………….. ………………………….. ………………………….. 71
4.1. LOCUL TRAGEDIEI ȘI CA UZELE PRODUCERII EI ………………………….. ………………………….. 71
4.2. URMĂRILE TRAGEDIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 71
4.3. COMUNICAREA UTILIZATĂ PE PERIOADA A CESTEI TRAGEDII ………………………….. ……….. 71
4.4. EFECTELE PRODUSE DE E VENIMENTUL COLECTIV ………………………….. …………………….. 73
4.5. MANIFESTAȚII ȘI PROTE STE ………………………….. ………………………….. ………………………. 74
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 76
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 78
6 INTRODUCERE
Prezenta lucrare se intitulează Teorii și modele ale comunicării în masă aplicabile în
administrația publică . Lucrarea este structurată pe patru capitole. În primul capitol sunt
prezentate noțiun ile legate de comuni care precum definirea comunicării așa cum est e ea
prezentată în Dicționarul e xplicativ al limbii r omâne, dar și definițiile date de anumiți
cercetători și autori în domeniul comunicării.
În primul capitol sunt prezentate domeniile de comunicare cum ar fi m ass-media,
comunicarea organizațională, modul cum se desfășoa ră comunicarea într -o organizaț ie, funcțiile
comunicării și caracteristicile pe care aceasta le are în cadrul organizațiilor. Un alt domeniu al
comunicării este cel social. În societate comunicar ea este un element de bază al existenței
umane; fără a comunica societatea nu s -ar dezvolta și nu ar putea evolua ca o societate rațională
și umană.
Un alt domeniu important în care comunicarea are o deosebită importanță este domeniul
public unde comunicar ea se desfășoară prin intermediul unui vorbitor care transmite un mesaj
unei audiențe, mesaj care este de interes general pentru respectiva audiență. Comunicarea în
domeniul public îmbracă două aspecte, cel oral și cel scris.
Procesul de comunicare este ab ordat într -unul din tre subpunctele primului capitol și sunt
prezentate modalitățile de comunicare, rolul pe care aceasta îl are precum și enumerarea și
nominalizarea elementelor procesului de comunicare și interacțiunea dintre acestea.
În acest prim capito l mai sunt evidențiate formele pe care comunicarea le poate avea.
Comunicarea verbală este o primă formă a comunicării, ea realizându -se prin prisma limbajului
articulat și aparține în mod exclusiv ființelor umane. Alte două forme prin care comunicarea se
realizează sunt forma orală și forma scrisă . Forma orală este caracterizată prin mai multe
stiluri: stilul formal , specific comunicării în masă, stilul consultativ care este prezent în cadrul
relațiilor formale din mediul profesional și stilul intim care e ste specific relațiilor apropiate. Cea
de-a doua formă prin care comunicarea se poate efectua este forma scrisă . Aceasta se poate
desfășura prin intermediul poștal, prin fax și prin intermediul mijloa celor de comunicare
moderne precum internetul .
Comunicar ea intrapersonală este acel tip de comunicare în care emițătorul și receptorul
sunt una și aceeași persoană. Această formă de comunicare se realizează în interiorul persoanei
cu ea însăși. Spre deosebire de comunicarea intrapersonală, o altă formă de comun icare
7 prezentată în acest capitol presupune existența a două persoane, prima comunicând către cea
de-a doua așteptând de la aceasta un feedback și o reacție la mesajul transmis.
Cel de -al doilea capitol este repartizat pe trei subpuncte. În primul sunt an alizați autorii
și cercetătorii Școlii Proces, în cel de -al doilea subpunct sunt prezentați autorii și cercetătorii
care aparțin Școlii Semiotice, iar în cel din urmă sunt prezentate modelele și teoriile propuse de
studiile și analizele autorilor și cercet ătorilor care aparțin acestor două școli.
Modelul liniar al lui Shannon, cel circular al lui Wilbur Sch ramm, cel elicoidal,
funcțional, descriptiv, multifuncțional, precum și modelul lui De Fleur sunt prezentate în primul
subpunct al celui de -al doilea cap itol ca aparținând Școlii Proces.
În cel de -al doilea subpunct al capitolului al doilea sunt analizate modelele Școlii
Semiotice și anume: modelul lui Ferdinand de Saussure, modelul lui Charles Sanders Peirce,
Modelul lui Ogden și Richards.
În ultimul subp unct al acestui capitol au fost studiate alte modele și teorii care nu aparțin
celor două școli menționate. Aceste modele și teorii sunt: Teoria disonanței cognitive, Modelul
Westley -MacLean, Modelul patrulaterului torsionat, Modelul co nvergenței comunicaț ionale,
Modelul corelației dinamice, Modelul câmpului comunicării în masă și Modelul integrat al
efectelor comunicării în masă.
În capitolul al treilea , care se intitulează Modele și teorii ale comunicării în masă
aplicabile în administrația publică , este definită într -un prim subpunct noțiunea de administrație
publică, iar în cel de -al doilea subpunct sunt analizate modelele administrative cum ar fi:
modelul administrativ francez, modelul administrativ prusac și modelul administrativ american.
În subpunctu l trei este evidențiată importanța comunicării pentru administrația publică,
iar mai apoi este analizată structura de administrație publică la nivel de președinție, Guvern,
ministere, prefecturi și la nivel de administrație publică locală.
În acest al trei lea capitol mai sunt abordate metodele și tehnicile de realizare a
activităților de comunicare publică, deciziile publice și comunicarea cu publicul, mass -media și
dezbaterile publice precum și transparența decizională în administrația publică.
În ultimul subpunct sunt studiate modelele decizionale din administrația publică,
modelul decizional rațional și cel incremental.
Capitolul al patrulea, care este un studiu de caz , se numește Comunicarea publică în
tragedia de la Clubul „ Colectiv ”. În acest capitol e ste prezentat locul unde a avut loc tragedia,
urmările tragediei, modul cum a funcționat comunicarea în masă, efectele produse de
evenimentul din „Colectiv ” precum și manifestările și protestele care au avut loc în urma acestui
tragic incendiu.
8 CAPITOLUL I
COMUNICAREA. F ORME ȘI DOMENII ALE COMUNICĂRII
1.1. Definirea noțiunii de comunicare
Căutarea unei definiții pentru „comunicare” , pentru acțiunea de „a comunica”
întâmpină dificultăți serioase datorită complexității fenomenului și unghiurilor diferite din
care poate fi privită una și aceeași realitate.
Conform definiției din Dicționarul explicativ al limbii române „comunica, comunic –
1.vb. tranzitiv desemnează acțiunea de a face cunoscut, a da de știre, a informa, veste, raport,
relație, legătură; 2. intra nzitiv (despre oameni, comunități sociale etc.) a se pune în legătură, în
contact cu …, a vorbi cu…, a fi în legătură cu…, a duce la…. Comunicare, comunicări ,
substantiv feminin care desemnează acțiunea de a comunica și rezultatul ei. 1. înștiințar e,
știre, veste, raport, relație, l egătură. 2. prezentare într -un cerc de specialiști a unei contribuții
personale într -o problemă științifică”1.
Noul dicționar explicativ al limbii române afirmă: „ a comunica, comunic – 1. tranzitiv
(știre, veste, informaț ie) a aduce la cunoștință publicului larg, a transmite, a relata, a anunța, a
emite, a difuza. 2. intranzitiv (despre oameni, comunități sociale) a întreține relații
permanente, a fi în legături de prietenie”2.
Etimologic, verbul latin „comunico, -are” își are originea în adjectivul „munic, -e” și
evidențiază fapta celui care își face datoria, îndatoritor, serviabil; acesta a dat naștere unei
întregi familii lexicale: imunis – scutit de sarcini, exceptat de le îndeplinirea unor îndatoriri –
comunis – care î și împarte sarcinile ce aparțin mai multora sau tuturora cu altcineva.
În ceea ce privește comunicarea Max Weber precizează: „A acționa reprezintă un
comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau una internă, o suferință sau
o omisiune) dacă și în măsura în care cel sau cei care acționează leagă de aceasta un sens
subiectiv. Acțiunea socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau de cei
care acționează se referă și la comportamentul altora orientându -se după comporta mentul
acestora”3.
1 „comunica, comunic” , „comunicare” , în Dicționarul e xplicativ al limbii române , Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Unive rs Enciclopedic, București, 1998, p. 118.
2 „comunica ”, în Noul d icționar explicativ al limbii române , Editura Litera Internațional, București, 2002, p. 213.
3 Max Weber, Teoria organizației sociale și economice , apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introd ucere în
știința publicisticii și a comunicării , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1998, p. 14.
9 Analizând această definiție a lui Max Weber constatăm că autorul acesteia vede
comunicarea ca pe o acțiune socială atât a individului cât și a indivizilor sau și a grupurilor.
De asemenea a lega de acțiunea socială un sens subiectiv înse amnă o implicare din partea
individului sau intenția acestuia de a face ceva sau de a transmite un mesaj.
Michael Kunczik spune: „comunicarea cuprinde interacțiunea cu ajutorul unor
simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comun ică, interpretată ca
fiind informativă de către un observator”4. Aceasta definiție pune accentul pe transmiterea de
informații dintre două entități; ea evidențiază neintenționalitatea deoarece este interpretată de
către un al treilea actor prezent în actul comunicațional.
Stancu Șerb definește comunicarea ca „fiind sinonimă cu a spune, a explica, a
convinge sau a acționa”5. Stancu Șerb consideră comunicarea ca fiind atât transmitere de
mesaj, dar în același timp este văzută și ca un proces persuasiv și impl icativ.
Conform definiției lui McQuail „comunicarea se referă la reducerea incertitudinii, iar
informația este un grad cuantificabil de reducere a incertitudinii”6. Autorul pune accentul în
definiția sa pe clarificare și vede procesul de comunicare ca pe u n mijloc de determinare cât
mai exactă a componentelor realității.
Abraham Moles identifică comunicarea cu „acțiunea de a face ca un Individ I situat
într-o epocă, într -un anumit loc, să -și însușească experiența referitoare la datele și
evenimentele ambian ței de la un alt individ sau sistem E folosind elemente de a cunoaște care
le sunt comune”7.
Comunicarea, susține Abraham Moles, este acțiunea de transmitere a experiențelor și
tot el analizează acest concept prin prisma spațiului și a timpului, rezultând din acest context
că ideea de concept de comunicare se modifică în permanență de -a lungul timpului, iar
simbolurile cu care cooperează sunt dependente și de spațiul în care aceasta se manifestă8.
Ca o sinteză a tuturor definițiilor prezentate se poate spun e că noțiunea de comunicare
poate fi relatată ca o acțiune a individului sau a grupurilor prin care se transmit informații
referitoare la realitatea înconjurătoare sau la realitatea interioară a ființei umane, iar această
acțiune cuprinde cel puțin două el emente, un emițător și un receptor capabili atât să codifice
cât și să decodifice cu aceleași unități de măsură diferite mesaje.
4 Michael Kunczik, Astrid Zipfel, op. cit., p. 15.
5 Stancu Șerb, Relații publice și comunicare , Editura Teora, București, 1999, p. 35.
6 Denis McQuail, Comunicarea , Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 31.
7 Abraham Moles, La communication , apud Ioan Radu, Petru Iluț, Liviu Matei, Psihologie socială , Editura Exe,
Cluj-Napoca, 1994, p. 185.
8 Cf. ibidem.
10 1.2. Procesul de comunicare
Comunicarea are rolul de a -i pune pe oameni în legătură în mediul în care trăiesc și
evoluează. În procesul de comunicare, prin mesaje se urmărește atât realizarea anumitor
scopuri, cât și transmiterea unor semnificații. Procesul de comunicare are o triplă dimensiune:
comunicarea exteriorizată (cuprinde acțiunile verbale și non -verbale care pot fi obse rvate de
interlocutor), metacomunicarea (ceea ce se poate înțelege dincolo de cuvinte) și
intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ cu sinele său).
Procesul de comunicare se desfășoară întotdeauna într -un context, adică are loc într -un
anumit spațiu fizic, social, cultural, psihologic și temporal, spațiu cu care se află într -o relație
de strânsă interdependență. Procesul de comunicare are un caracter dinamic datorită faptului
că, odată inițiată comunicarea, are o anumită evoluție, se schimb ă și schimbă persoanele
implicate în proces. Comunicarea are un caracter ireversibil, în sensul că odată transmis un
mesaj el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar. Mesajul are un conținut manifest
și unul latent , adeseori acesta din urmă fi ind mai semnificativ, iar semnificația dată mesajului
poate să difere atât între partenerii actului de comunicare cât și între receptorii aceluiași
mesaj. În cazul situațiilor de criză procesul de comunicare poate avea un ritm mai rapid și o
sferă de cupri ndere mai mare.
1.2.1. Elementele componente ale procesului de comunicare
Elementele procesului de comunicare sunt următoarele:
„Contextul comunicării;
Emițător – receptor;
Codificarea – decodificarea;
Mesajul;
Canalul (media);
Bruiajul (zgomote, bariere);
Efectele comunicării;
Feedback -ul”9.
9 Ștefan Prutianu, Comunicare și neg ociere în afaceri , Editura Polirom, Iași, 1998, p. 233.
11 1.2.2. Interacțiunile elementelor procesului de comunicare
Întotdeauna comunicarea umană are loc într -un context concret care influențează atât
ceea ce se comunică cât și maniera în care se efectuează aceasta. Context ul general al
comunicării comportă patru dimensiuni: fizică, culturală, socio -psihologică și temporală.
Emițătorul și receptorul sunt pa rtenerii comunicării, între ei se stabilește o relație. Faptul că
emițătorul și receptorul sunt prezenți împreună în cad rul teoriei comunicării se poate explica
prin următoarele aspecte:
– dubla ipostază a celui care comunică – ori de câte ori comunicăm suntem atât
în ipostaza de emițător cât și în postura de destinatar;
– adesea receptăm unele mesaje în timp ce emitem altele;
– uneori suntem receptorii propriilor mesaje datorită faptului că adesea luăm
act de mișcările și gesturile pe care le facem, ne auzim vorbind, ne strâmbăm
în oglindă și multe altele;
– în timp ce dialogăm observăm reacțiile celui care ne este interlocutor,
încercând să descifrăm mesajele sale non -verbale în care căutăm aprobarea,
simpatia sau înțelegerea.
„Accentul care se pune în practica și teoria comunicării pe relația de interacțiune dintre
partenerii comunicării determină transformări substanțiale în stat utul și rolul fiecăruia dintre
ei în procesul comunicării”10. Astfel emițătoru l este perceput ca reprezentând un individ sau
un grup, ori o instituție care:
– posedă o informație mai bine structurată decât receptorul;
– presupune o stare de spirit (motivație);
– urmărește un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul
transmiterii mesajului uneori necunoscut receptorului).
La rândul său receptorul este un individ, un grup sau o instituție cărora:
– le este adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător;
– primesc mesajul într -un mod conștient sau subliminal.
Codificarea reprezintă traducerea mesajului într -un anumit cod (limbaj).
Decodificarea constă din actul de recepționare și interpretare a mesajelor, informațiile
pot fi recepționate nu mai transmise într -un limbaj (cod) cunoscut de receptor. În comunicare
sunt folosite trei forme de limbaj: verbal, non -verbal și paraverbal. Eficiența procesului de
comunicare constă din a face să se regăsească o concordanță între ceea ce a vrut să transmi tă
10 Ion-Ovidiu Pânișoară, Comunicare eficienț ă, Colecția Collegium, Științele Educației, Editura Polirom, Iași,
2004, p. 42.
12 emițătorul și ceea ce a recepționat destinatarul. Dacă aceștia nu folosesc aceeași limbă și nu
sunt conectați pe aceeași frecvență, nu vor putea codifica – decodifica mesajul care circulă
între ei.
Mesajul constituie ceea ce este transmis în procesul co municării. Este semnificația
(informația, știrea, ideea, emoția, sentimentul) expediată de emițător pe canalul de comunicare
primită de receptor.
Mesajul poate îmbrăca patru forme:
– mesajul aflat în mintea emițătorului;
– mesajul transmis propriu -zis;
– mesajul interpretat de receptor;
– mesajul reamintit de receptor.
Marshall McLuhan are un punct de vedere în ceea ce privește mesajul: foarte
interesant în opinia sa, unul dintre elementele importante ele comunicării, mesajul este media
deoarece „media modelează și controlează dimensiunea și forma asocierii și acțiunii
umane”11.
Media (canalul de comunicare) este calea prin care este transportat și distribuit
mesajul; este atât mijlocul (vehiculul) cât și suportul fizic (mediuumul) mesajului. De
exemplu, în cazul com unicării prin telefonul mobil, mijlocul de comunicare este aparatul
telefonic, iar suportul fizic undele radio.
Bruiajul (zgomotul, bariere în comunicare) reprezintă factorii de alterare ai
comunicării. Bruiajul este interferența sau distorsiunea neplanif icată survenită în timpul
comunicării care face ca receptorul să primească un mesaj diferit de cel transmis de emițător.
Orice proces de comunicare produce efecte : mai întâi asupra protago niștilor săi, adică
asupra agenților comunicării care, pe de o parte creează și emit mesaje, iar pe de altă parte
recepționează și interpretează mesajele. Mai apoi comunicarea produce efecte prin acțiunile
interlocutorilor care, fie că au învățat ceva în plan mental, fie că au resimțit o emoție în plan
activ, vor manifesta o schimbare de gândire, atitudine sau comportament. Rezultatele
comunicării pot fi: cognitive – privesc achiziționarea de informație și cunoaștere la nivelul
logosului; afective – privesc dobândirea sau modificarea de efecte, emoții, sentimente,
pasiuni; comportamentale – se produc în plan psiho -motor și etic și privesc însușirea de
acțiuni, operații, conduite, îndemânări. Rezultatele comunicării nu trebuie confundate cu
răspunsurile primite de emitent de la destinatarul mesajului.
11 Marshall McLuhan, The Medium is the Mas sage, apud Paul Dobrescu, Alina Bârg ăoanu, Mass -media și
societatea , Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001, p. 78.
13 Feedback -ul este ultimu l element important al procesului de comunicare. El reprezintă
mesajul returnat ca răspuns la stimulul expediat de emițător. Acesta poate proveni de la
expeditorul însuși sau de la cineva care a recepționat mesajul său. Așadar se poate vorbi
despre o retro acțiune personală și de una propriu -zisă. Retroacțiunea personală este propria
reacție față de mesajul nostru, ne auzim vorbind, ne percepem gesticulând, citim ceea ce
scriem. Retroacțiunea propriu -zisă este reacția pe care o primim de la destinatarul mesa jului.
Ea poate consta dintr -o ridicare de sprâncene, un zâmbet, o aprobare sau un refuz, o expresie
de mulțumire. Obținerea și interpretarea feedback -ului are ca scop principal îmbunătățirea
comunicării. Prin măsurile luate de comunicator în urma analizei mesajului întors de la
destinatar, acesta poate menține comunicarea în direcția avută până la momentul respectiv, o
întărește și atunci se poate vorbi de un feedback pozitiv. Însă, dacă cel care comunică
sesizează în comunicare unele aspecte negative pe c are dorește să le corecteze după ce
interpretează datele ce -i provin de la partener, atunci avem un feedback negativ.
1.2.3. Procesul de comunicare și elementele sale în admin istrația publică
Procesul de comunicare în administrația publică cuprinde următo arele elemente12:
a) Instituțiile administrației publice (primării, consilii județene, prefecturi, Guvern) și
cetățenii sunt principalele elemente și elementele active ale comunicării administrative. Ele au
roluri interschimbabile pe măsura derulării relați ei de comunicare – receptare. Astfel, pe rând,
aceste elemente sunt emițător și receptor în procesul de comunicare.
În administrația publică, comunicarea poate avea loc nu doar între instituția
administrativă și cetățean, ci și între două astfel de instit uții (între o primărie și Consiliul
Județean), între o instituție administrativă și un ONG sau între o instituție a administrației
publice locale sau centrale și o organizație politică.
Instituțiile administrației publice sunt persoane juridice autorizate de către o autoritate
publică să realizeze un serviciu public de interes general. Instituțiile publice și autoritățile
publice au putere executivă (administrativă) al cărei obiect îl reprezintă organizarea aplicării
și aplicarea în concret a legilor.
Cetăț eanul , în cadrul comunicării publice, este un interlocutor ambivalent. Prin tradiție
el a suportat și a respectat autoritatea instituțiilor publice. În același timp a protestat constant
împotriva muțeniei sau contra mesajelor confuze ale acestora. Cetățean ul dorește să fie
12 Cf. Cristina Hințea, Introducere în administrația publică , suport de curs pentru învățământ la distanță,
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Cluj -Napoca, 2012, p. 8.
14 informat, să fie luat în considerare, ascultat, asociat. Criticile sale, nu de puține ori, au un
caracter protestatar față de modul în care autoritățile publice îl deservesc și față de politica
publică însăși. Tendința sa critică se justi fică prin speranța de a vedea modificate și
simplificate procedurile birocratice.
b) Mesajul. Informațiile publice de interes pentru cetățeni constituie mesajul principal
al comunicării administrative. Fiecare mesaj trimis urmează o finalitate care poate f i o
înștiințare (chemare, avertizare, răspuns), o solicitare (date, relații, sprijin, documente
personale, stabilirea domiciliului), o motivare, o convingere. Mesajul din partea administrației
reprezintă pentru receptor un element de noutate, dorit de cătr e acesta, intuit, așteptat cu
bucurie sau cu teamă în anumite situații.
c) Canalele de comunicare sunt cele care definesc forma comunicării, aceasta putând
fi: scrisă, verbală, non -verbală (semne, gesturi) sau mixtă. În cazul transmiterii mesajului prin
semne este necesară existența unor reguli semantice care să fie cunoscute atât de emițător cât
și de receptor. Pentru administrația publică centrală și locală folosirea mass -mediei se
dovedește esențială.
d) Bruiajul. Indiferent de forma de comunicare, bruia jul exercită o influență negativă
asupra calității relației și activității de comunicare dintre cei doi subiecți. De regulă
elementele de bruiaj acționează asupra canalelor de transmitere dar influențează și receptorul
fie în sensul reducerii atenției aces tuia la conținutul mesajului, fie în cel al distragerii atenției
de la mesajul respectiv. Perturbările pot fi reprezentate de factori fizici (zgomot, imagini) ori
de factori psihici: gândire, emoții, stare de sănătate. În afara acestora se mai pot identifi ca o
serie de factori ce schimbă și alterează opinia publică . Comentariile (prin mijloacele mass –
media) pe marginea informațiilor emise de instituțiile publice sunt un puternic factor de
influență.
O altă sursă de influențare o reprezintă specialiștii și e xperții care își expun public
opiniile putând condiționa modul în care opinia publică traduce evenimentele, prin plusul de
credibilitate de care dispun și printr -un caracter presupus partizan. Grupurile de interes care
aparțin sferei non -guvernamentale și care fac apel la interesul public nefiind explicit
partizane, au o influență mare asupra formării opiniilor. Nu în ultimul rând conducătorii de
stat, principalii lideri de partide reprezintă un stimulent, o condiționare a constituirii opiniilor
celorlalți.
e) Feed back -ul constă dintr -un mesaj în sensul opus celui transmis de către emițător.
De obicei acesta se transmite pe alt canal decât cel pe care s -a realizat comunicarea directă.
Responsabilul din administrație trebuie să acorde mare atenție acestuia de oarece prin
15 inermediul lui poate afla aprecieri despre calitatea și utilitatea muncii sale în relațiile cu
publicul, despre eficiența comunicării către public.
1.3. Formele comunicării
1.3.1. Comunicarea verbală
Comunicarea verbală se realizează prin pris ma limbajului articulat și aparține în
exclusivitate ființelor umane. În centrul comunicării verbale se găsește limbajul cu toate
aspectele sale. Vorbirea, limbajul și limba vorbită prezintă anumite diferențe.
Conform lui Ferdinand de Saussure limba reprez intă un „produs social sedimentat în
mintea cuiva”13. Actualizarea limbii se realizează prin intermediul vorbirii care are un caracter
personal și variabil și reprezintă latura concretă a punerii în practică a potențialului lingvistic
al individului. Limbaj ul, după Saussure, constituie „suma dintre limbă și vorbire”14.
De-a lungul timpului limba a fost percepută ca ansamblul de deprinderi lingvistice ale
membrilor unei colectivități în baza cărora comunică între ei sau ca un ansamblu de convenții
adoptate de o masă de utilizatori. Cha rles Bally consideră limba ca fiind un „sistem organizat
care conține elemente referitoare la comunicarea și înțelegerea gândurilor, vorbirea
reprezentând punerea în act a limbajului”15.
Lingvistul român Eugen Coșeriu consideră că „limba și vorbirea nu pot constitui
realități autonome net separabile atâta vreme cât între ele se instituie o relație biunivocă în
care vorbirea contribuie la realizarea limbii (prin punerea în act a acesteia) iar limba
reprezintă o condiție a vorbirii”16.
Având în vedere afirmația pe care o face Saussure despre limbă ca fiind un „depozit de
semne”, aceasta trebuie abordată ca și element al comunicării verbale. Semnul reprezintă o
entitate fizică perceptibilă direct de către simțuri care se referă la altcev a decât la sine însuși și
care este dependent de convenția utilizatorilor aceluiași cod. El este și o componentă a
procesului de transmitere a informației și o componentă a procesului de semnificare.
Trei elemente sunt fundamentale în definirea semnului: s emnul în sine; utilizatorul
acestuia; obiectul la care se referă acesta. Semnificația semnului se naște ca urmare a
interacțiunii dintre aceste elemente constituiente. Interacțiunea dintre semn, utilizator și obiect
13 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , Bibliotheque scientifique, Editura Payot, Paris, 1972,
p. 44.
14 Ibidem, p. 157.
15 Charles Bally, Linguistique générale et linguistique fra nçaise, apud Eugen Coșeriu, Teoria limbajului și
lingvistică generală , Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 38.
16 Eugen Coșeriu, op. cit., p. 41.
16 a condus la reprezentarea semnului într -o relație triadică prin intermediul a trei elemente
denumite de Saussure:
„ – semnificant, semnul fizic propriu -zis;
– semnificat, ideea sau conceptul mintal asociat semnului;
– relația externă, entitatea la care se referă semnul”17.
Generalizând „semnul es te ceva care ține locul a altceva pentru cineva”18.
1.3.2. Comunicarea orală
Comunicarea orală se distinge printr -o putere mare de producere de efecte asupra
interlocutorului. După Martin Joas putem distinge cinci stiluri de comunicare orală:
stilul rece , specific comunicării mediate, caracterizând forme de
comunicare necooperante, presupunând lipsa feedback -ului și apropierea cea
mai mare de comunicarea scrisă;
stilul formal , specific comunicării în masă sau relațiilor formate între
indivizi, caracterizat printr -un discurs organizat și coerent pregătit dinainte;
stilul consultativ , specific relațiilor formale în mediul profesional,
caracterizat prin absența unei preelaborări și prin situarea într -un cadru
comunicațional informativ;
stilul ocazional , specif ic conversațiilor libere între prieteni/cunoștințe,
în care rigoarea discursului este abandonată în favoarea unei comunicări
redundante exprimând apartenența comună la același cadru social;
stilul intim , specific relațiilor intime, caracterizat prin recurg erea la un
cod personal și prin intenția exprimării, în lipsa oricăror constrângeri ce țin de
natura convenției lingvistice la nivel de grup sau cultură, a unor sentimente și
trăiri interne ale actorilor comunicării.19
Comunicarea orală se caracterizează pr intr-un grad ridicat de interactivitate, prin
corespondența participanților și prin reversibilitatea rolurilor dintre emițător și receptor. Ea
presupune mai multă libertate în ceea ce privește alegerea modalității de transmitere a
informației, fixarea conț inutului, obținerea de efecte asupra interlocutorului prin intermediul
17 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , p. 62.
18 Vasile Macoviciuc, Inițiere în filoso fia contemporană , Ediția a II -a, Editura Economică, București, 2000, p.
264.
19Cf. Mihai Dinu, Comunicarea, repere fundamentale , Ediția a II -a, Editura Algos, București, 2000, pp. 322 -323.
17 posibilității de a reformula sau adăuga. Pe de altă parte, comunicarea orală este inseparabilă
de componentele paraverbale și non -verbale ale comunicării.
1.3.3. Comunicarea scrisă
Comunicarea scrisă este o c omponentă a comunicării umane. O regulă care stă la baza
comunicării scrise este aceea că nu trebuie scris în așa fel încât să te faci înțeles, ci în așa mod
încât să nu lași sub nicio formă loc unei posibile neînțelegeri. Comunica rea scrisă poate fi
realizată sub mai multe aspecte: prin intermediul poștal, prin e -mail-uri, prin internet sau fax.
Pentru a avea o comunicare scrisă eficientă trebuie să fie respectate câteva criterii de
bază cum ar fi: este necesar să fie adoptată o at itudine responsabilă cu privire la conținutul
mesajului și să existe o concentrare asupra ideilor din acesta. Trebuie găsite răspunsuri la
întrebări de genul: Ce se vrea să se spună? Cui îi este adresat mesajul? Ce responsabilități are
emițătorul în aceast ă calitate și ce argumente poate să folosească? În comunicarea scrisă este
oportun să se folosească un vocabular adecvat, un stil propriu și formule de politețe; de
asemenea se recomandă utilizarea verbelor la timpul prezent în loc de viitor și evitarea
termenilor de argou și jargon, a regionalismelor și expresiilor populare.
Există mai multe tipuri de comunicare scrisă și anume: scrisoarea de afaceri, nota,
minuta, mesajele, referatul, raportul, memoriu l, darea de seama. Cât privește scrisoarea de
afaceri , ea trebuie să câștige atenția, să câștige interesul, să îndemne la acțiune. Nota
înlocuiește scrisoarea în interiorul unei organizații și este de mai multe feluri: de serviciu, de
informare, de direcțiune. Ea este impersonală și se poate adresa atât unei singure persoane cât
și mai multora, de asemenea se poate adresa unui singur serviciu sau mai multora. Din punct
de vedere juridic, o notă de direcțiune emisă unei organizații are aceeași valoare ca
regulamentul de ordine interioară. Minuta este un documen t care consemnează anumite
lucruri ce se derulează în interiorul unei organizații, înregistrează o propunere sau o acțiune
întreprinsă la un moment dat ce urmează a fi completetă ulterior. Mesajele scrise au rolul de a
transmite o informație scurtă, de exe mplu pot fi scrise pe cartea de vizită sau transmise
printr -un fax sau printr -un e-mail. Referatul este un document scris în care sunt prezentate
aspecte concrete, date și aprecieri referitoare la o anumită problemă și propuneri de
modificare a unei situ ații existente. Darea de seamă este documentul ce cuprinde prezentarea
și analiza unei organizații într -o anumită etapă sau justificarea unei gestiuni.
18 1.3.4. Comunicarea intrapersonală
Comunicarea intrapersonală este acel tip de comunicare în care emițăt orul și receptorul
sunt una și aceeași persoană. Această formă de comunicare presupune dialogul realizat în
forul interior al persoanei. Comunicarea intrapersonală nu face apel la cod sau la trimiterea de
mesaje, ci reprezintă o punere în echilibru în plan ul gândirii a unor perspective divergente.
Lipsind codul, mesajele nu necesită codificare -decodificare -interpretare. Comunicarea
intrapersonală pune problema raporturilor dintre limbaj și gândire. Un aspect de dezbătut este
cel privitor la limbajul gândiri i prin intermediul căruia se realizează comunicarea
intrapersonală. Acesta este privit prin prisma a două ipoteze: ipoteza limbajului public al
gândirii, care presupune că limbajul în care gândește persoana este limbajul vorbirii ei și
ipoteza limbii lansa tă de Jerry Fodor și Gilbert Harman în care gândurile sunt propoziții
mentale, iar conceptele, cuvinte mentale20. În ambele ipoteze se pune în evidență problema
convenției și arbitrarului care pot fi luate în calcul în ceea ce privește acordul dintre două
persoane, nu și negocierea unei persoane cu sine însăși asupra înțelesului unui termen.
Ambele ipoteze privitoare la limbajul gândirii iau în calcul propozițiile, iar „propozițiile, spre
deosebire de imagini, sunt independente de mediu, în vreme ce relațiil e dintre imagine și
imaginat sunt într -un sens vag naturale, ori intrinseci, iar relațiile dintre nume și numit sunt
arbitrare”21.
Niciuna dintre ipoteze nefiind validată din punct de vedere al nevoii de asociere
naturală, gândurile ar putea fi amestecuri d e grafeme, foneme, iconuri, vibrații acustice,
semnale electrice, magnetice sau de orice altă natură. Cu certitudine sunt semnale
nesenzoriale, simplificate la nivelul producerii lor prin apel la limbajul articulat în propoziții,
iar prin aceasta la uzul d e convenție. Se presupune existența unei forme de gândire
imaginativă cum o numesc psihologii, o formă de gândire care precede transformarea
imaginilor vizuale, a reprezentărilor în cuvinte. Gândurile timpurii preced învățarea
convențiilor, iar pregândirea , stocarea și utilizarea internă a reprezentărilor (în cadrul
comunicării intrapersonale) precede gândirea noțională. Raporturile gândirii cu limbajul
privesc și ideile latente ale acestuia, ceea ce nu este exprimat, ceea ce rămâne în forul interior
în cad rul comunicării int rapersonale.
20 Cf. Jerry Fodor, Gilbert Harman, The Language of Thought , Editura Harvard University Press, 1975, p. 20.
21 Michael Devitt, Kim Sterelny, Limbaj și realitate . O introducere în filosofia limbajului , Colecția Collegium,
Seria Filosofie, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 142.
19 1.3.5. Comunicarea interpersonală
Comunicarea interpersonală presupune transmiterea de mesaje între două persoane
urmărindu -se un anumit scop și existând posibilitatea de feedback imediat. Comunicarea
interpersonală presup une o activitate preponderent verbală, orală sau scrisă însoțită de
elemente non -verbale. Comunicarea verbală ia forma dialogului realizându -se prin
intermediul transferului de informație. Prin acest aspect se deduce dimensiunea rațională și
voluntară a co municării interpersonale. În plus, „dacă o comunicare este un act voluntar și
conștient, atunci ea poate fi evaluată estetic și etic. Ea poate reuși după cum poate și eșua,
poate fi bună sau rea, normală sau patologică, eficace sau neclară”22.
Comunicarea i nterpersonală este principalul vehicul în ceea ce privește
comportamentul rațional. Ea se bazează pe relațiile interpersonale, iar aceste relații presupun
procese continue de transformare a partenerilor comunicării și de acordare a înțelesurilor la
standar dul comun de valori și interese. Ritmul de schimbare a bagajului individual lingvistic
și cultural diferă, dar relația interpersonală se menține. În cadrul acestei comunicări actorii
sunt puși cel mai adesea față în față pentru a discuta. Aceasta presupune un comportament
comunicațional în care sunt angajate valori culturale și de grup.
O formă de comunicare interpersonală frecvent întâlnită este conversația . Aceasta
constituie o formă familiară de comunicare carecterizată prin oralitate și care presupune
interacțiunea dintre indivizi. Conversația este cea mai răspândită formă de schimburi
interpersonale. Ea prezintă o serie de trăsături care o diferențiază de alte acte comunicaționale
cum ar fi: interacțiunea continuă a partenerilor, atât la nivelul conțin utului cât și al relațiilor,
contextualitatea și structurarea în sensul alternării intervențiilor participanților.
O altă formă de comunicare interpersonală este corespondența . Aceasta implică
principiul dialogului privitor la schimbul de mesaje, dar nu și co-prezența. De asemenea
răspunsul poate fi emis în timp, ceea ce presupune că în cazul corespondenței comunicarea
interpersonală nu este condiționată spațial și temporal, spre deosebire de conversație care
permite intervenții simultane, respectiv feedbac k simultan.
22 Adrian Neculau (coordonator), Dinamica grupurilor . Teste de bază , Colecția Collegium, Seria filosofie,
Editura Polirom, Iași, p. 152.
20 1.4. Domenii ale comunicării
1.4.1. Comunicarea în masă și mass -media
De cele mai multe ori comunicarea de masă este identificată drept mass -media.
Datorită faptului că acest concept de mass -media este unul mai recent, se impune o explicație
a sa: termenul medium (la plural media ) este un cuvânt care își are originea în limba latină,
transplantat ulterior într -un ansamblu anglo -saxon. El desemnează în principiu procesele de
mediere, mijloace de comunicare și se traduce în general cu expresia comunicațiile de masă .
Așadar prin media înțelegem mijloace de comunicare , iar prin mass -media înțelegem mijloace
de comunicare pentru un mare public , un public de masă, inventate și utilizate în civilizația
modernă și având drept caracteristică esențială marea lor forță și raza lor de acțiune. În
această categorie se înscriu: radio -difuziunea și televiziunea, cinematograful, presa, cartea,
discurile, benzile, casetele sau video -casetele. Se poate considera, așa cum pe bună dreptate
afirma Marshal McLuhan, că și „cuvântul, telefonul, telegraful sunt mijloace de comunicare,
chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relații interpersonale decât ca emițător către
marele public”23. Se impune o precizare și anume faptul că între noțiunile de mass -media și
comunicarea de masă, mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista o
sinonimie perfectă . Între comunicarea de masă înțeleasă ca mesaje și procese de comunicare
există diferențe vizibile.
O celebră definiț ie dată de sociologul francez Al exandre Cuvill ier comunicării de masă
este: „ansamblul procedeelor – presă, radio, televiziune, cinema, etc. – prin care se realizează
informarea, propaganda și acțiunea asupra opiniei publice”24.
Noțiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar po ate fi înțeleasă și ca o
amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o
standardizare a consumului de produse culturale și în același timp ca un nivel scăzut de
receptivitate. Din această perspectivă conceptul de co municare în masă este definit în sens
unilateral simplist creându -se în mod artificial o despărțire între cultura înaltă, a elitelor
sociale și cultura de masă, producția de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Acesta
este si motivul care îi determi nă pe unii teoreticieni să prefere noțiunile de tehnici de difuzare
colectivă, canale de difuzare colectivă.
23 Jean Cazeneuve, La société de l´ubiquit é, Editura Denoёl/Gonthier, Paris, 1972, pp. 9 -10.
24 Alphons Silbermann, Communication de masse , Editura Denoёl/Gonthier, Paris, 1 972, p. 10.
21 1.4.1.1. Caracteristicile comunicării în masă
Nu putem defini conceptul de comunicare în masă fără să ținem cont de faptul că este
vorba despre un ansamblu de fenomene socio -culturale strâns legate de evoluțiile în domeniul
științei și tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deși începuturile comunicării
în masă pot fi situate în secolul al XV -lea datorită inventăriii tiparului, acea sta este pregnantă
în secolul al XX -lea după prima conflagrație mondială, odată cu dezvoltarea mijloacelor
tehnice în domeniul audiovizualului. În aceste condiții se poate spune că ea face posibilă
transmiterea unui mesaj către un public variat și numeros, care este recepționat simultan, fiind
despărțit din punct de vedere spațio -temporal de sursă. Emițătorul în acest caz este un
profesionist al comunicării, un jurnalist, o persoană instituționalizată sau o organizație de
comunicare, un post de radio, un ca nal de televiziune, un ziar, etc. Aceasta este de fapt și
prima dintre caracteristicile comunicării în masă: emițătorul, „o persoană instituționalizată”
care reprezintă de obicei un grup de persoane, este un mare producător de mesaje. În cazul
comunicării în masă, comunicarea se socializează, devine colectivă, emițătorii de mesaje nu
mai sunt indivizii ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele nu mai reprezintă doar părerea
unui singur individ ci a întregului grup, trecut printr -un mijloc de informare ( ziarul, radioul,
televiziunea). În același timp destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivități
umane, fapt care constituie socializarea audienței (a receptării). Se afirmă că „presa în masă
reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăr uia cu celălalt”25 așa cum afirma cercetătorul
francez Bernard Voyenne. Este vorba în acest caz de a doua trăsătură distinctivă a comunicării
în masă.
O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul unidirecțional și mediat
al comunicării. E mițătorii și receptorii de mesaje sunt separați spațial și temporal, iar
informațiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne specifice erei electronice.
O nouă trăsătură a comunicării în masă este dată de faptul că reacția grupului receptor
de mesaje față de grupul emițător este lentă, chiar de indiferență; când ea se produce,
receptorii devin la rândul lor purtători ai unor noi mesaje.
Judith Lazar apreciază astfel: „comunicarea de masă este un proces social organizat,
cei care lucrează pent ru media, fie că este vorba de un ziar sau de un canal de televiziune, fac
parte dintr -o mare întreprindere care este reglementată și organizată ca orice altă întreprindere
din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat în fața mașinii de scris es te la ora
actuală depășită. Fiecare jurnalist, fie că lucrează pentru un cotidian, pentru radio sau
25 Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine , Collection U., Série Société politique, Librairie
Armand Colin, Paris, 1962 , p. 24.
22 televiziune, aparține unui ansamblu de salariați din întreprinderea respectivă și execută o
muncă bine definită în sensul unei echipe”26.
1.4.2. Comunicarea organizațională
Comunicarea organizațională, într -o definiție generală, se referă la procesele de
comunicare din cadrul unui context organizațional. Pentru a putea vorbi despre comunicarea
organizațională, pentru a -i putea determina caracterisicile și pen tru a le putea analiza cât mai
corect, trebuie să definim și să înțelegem mai întâi termenii de comunicare și organizație.
Dacă termenul de comunicare este greu de definit din cauza complexității sale, același
lucru se poate spune într -o oarecare măsură și despre termenul de organizație. Mulți
cercetători au încercat să definească organizația, dintre aceștia s -a remarcat Gary Johns, care
în lucrarea sa „Comportamentul organizațional” a afirmat că organizațiile sunt „invenții
sociale destinate realizării uno r scopuri comune prin efort în grup”27.
Majoritatea dicționarelor definesc organizația ca fiind o „asociație de oameni cu
concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea
depunerii unei activități organizate”28. Exis tența în cadrul unei organizații a unui scop comun
este adusă în discuție printr -o altă definiție și anume: organizația reprezintă o „asociație,
instituție socială care reunește oameni cu preocupări și uneori cu concepții comune,
constituită pe baza unui r egulament, a unui statut în vederea depunerii unei activități
organizate și realizării unor scopuri comune”29.
Comunicarea organizațională este un proces în cadrul căruia are loc un schimb de
mesaje între membrii organizației indiferent de nivelul ierarhic, între grupurile formate în
cadrul organizației, între nivelurile ierarhice și între organizație și exterior. Acest proces este
de regulă unul intenționat și are ca scop realizarea în mod optim atât a subiectelor individuale,
cât și a celor colective. În cadrul unei organizații „putem să vorbim despre o comunicare
eficientă în momentul în care oamenii potriviți primesc la timp informația potrivită”30.
Membrii componenți ai organizației acționează ca un tot unitar. Prin comunicare
aceștia încearcă să definea scă cât mai bine scopul organizației. Se remarcă o comunicare
continuă în cadrul organizației, proces în care atât conducerea cât și angajații se descoperă și
26 Judith Lazar, Sociologie de la com munication de masse , Librairie Armand Colin, Paris, 1991, p. 12.
27 Gary Johns, Comportament organizațional , Editura Economică, București, 1998, p. 18.
28 „organizația”, în Dicționarul explicativ al limbii române , p. 196.
29 „organizația”, în Florin Marcu (coordonator), Dicționar de neologisme , Editura Academiei, Bucureșt i, 1995,
p. 273.
30 Rodica Cândea, Dan Cândea, Comunicarea managerială – concepte, deprinderi, strategii , Editura Expert,
București, 1996, p. 39.
23 conversează, se calmează și se incită, se contrazic și cad de acord, se resping sau se acceptă
atât în problemele majore cât și î n cele curente ale organizației . Comunicarea este cea care
face posibilă atingerea performanțelor de către organizații. Modul în care sunt folosite
resursele și sunt atinse scopurile depind de calitatea și funcționalitatea c omunicării. În cadrul
activităților din organizații comunicarea are un rol crucial pentru că orice organizație
presupune existența unui flux informațional, iar acest flux este cel care face posibilă
funcționarea organizației ca un întreg. Astfel conducerea comunică angajaților deciziile luate,
controlează executarea lor, iar deciziile sunt bazate la rândul lor pe fluxul de informații.
1.4.2.1. Funcțiile comunicării organizaționale
Aceste funcții sunt clasificate după cum urmează:
– „controlul – să clarific e îndatoririle, să stabilească autoritatea și
responsabilitățile;
– informarea – să furnizeze baza deciziilor;
– coordonarea – să facă posibilă acțiunea comună eficientă;
– motivarea – să stimuleze cooperarea și implicarea în atingerea obiectivelor;
– emoț ională – să permită exprimarea trăirilor, sentimentelor ”31.
Comunicarea organizațională se realizează la nivel interpersonal, interorganizațional și
extraorganizațional dar și intraorganizațional (între subiecți ai aceleiași organizații).
1.4.2.2. Caracter isticile comunicării organizaționale
– „sursa sau emițătorul este o persoană, un grup sau o organizație care dorește
să transmită un mesaj altei persoane sau unui grup de persoane;
– mesajul este reprezentat prin ansamblul cuvintelor, imaginilor și
simbolu rilor transmise de sursă (emițător) și destinate receptorului;
– codificarea se definește ca fiind transformarea mesajului de către sursă
(emițător) într -un mod care să exprime simbolic ideea sau conceptul ce se
dorește să ajungă la receptor;
– canalul de comunicare nu este altceva decât mijlocul prin care mesajul
codificat urmează să ajungă la receptor;
31 Ibidem, p. 58.
24 – decodificarea reprezintă interpretarea de către receptor a simbolurilor
transmise de sursă (emițător);
– receptorul este acela căruia îi este adresat mes ajul și care poate să nu
coincidă cu receptorul vizat de sursă (emițătorul);
– răspunsul este caracterizat prin reacțiile receptorului după expunerea la
mesaj;
– feedback -ul se definește ca partea din răspuns care se întoarce la emitent ”32.
În cadrul comuni cării, doar un mic procent din informațiile pe care le transmitem altor
persoane este conținut în cuvintele pe care le folosim, adică în comportamentul verbal. Restul
informației se transmite prin modul cum spunem și ce facem în timp ce vorbim. După
majori tatea studiilor de specialitate comunicarea se împarte procentual astfel: doar 7% din
informații provin din cuvinte în conținutul propriu -zis al comunicării, 38% din informații
provin din aspectele vocale ale comunicării (intonație, ton, accent, ritm, pauz e, stres, elemente
care sunt încadrate de cei mai mulți autori în limbajul corporal), iar restul de 55% sunt
informații ce aparțin comunicării non -verbale pure, adică expresii faciale, mișcarea ochilor
sau a mușchilor, culoarea pielii. Toate aceste tipuri de comunicare au o importanță deosebită
în cadrul unei organizații. Membrii organizației nu se limitează numai la schimburi de
cuvinte, ci comunică și cu ajutorul altor semne, îmbrăcăminte, gesturi, obiecte, paralimbaj,
reprezentări grafice, tăcere. Acest tip de limbaj este foarte important în special în cazul
conducerii organizației deoarece are un impact mai larg la nivelul organizației.
1.4.3. Comunicarea socială
Comunicarea este un element de bază al existenței umane fără de care aceasta nu s -ar
derul a, ea acționând atât ca intermediar între noi și ceilalți cât și ca oglindă, îndeplinind
importanta funcție de control. „Comunicarea socială desemnează cea mai largă sferă de
cuprindere a procesului de comunicare, în ea își au locul toate procesele de comu nicare la
nivelul societății umane în general.”33 Comunicarea reprezintă schimbul de informații, în timp
ce relația de comunicare cu mediul înconjurător este cea mai importantă condiție pentru
sănătatea psihică.
32 Ibidem, p. 67.
33 Viorel Miulescu, Comunicarea în administrația publică , Fundația România de Mâine, București, 2013, p. 18.
25 Comunicarea presupune interacțiunea socială prin intermediul modurilor de
comportare înnăscute sau dobândite precum și existența unor semnale verbale sau non -verbale
care sunt emise și recepționate conștient sau inconștient.
Se pot identifica două dimensiuni ale acestui proces:
a) Dimensiunea relaț ională:
– un nivel redus de comunicare determină o relație superficială, formală;
– o comunicare eficientă determină o relație profundă, serioasă.
b) Dimensiunea comunitară:
– la școală, grupul de prieteni;
– locul de muncă, familia, orice formă de micro -comunitate.
Orice atitudine pe care o dobândim comunică ceva despre noi și determină conștient
sau inconștient o reacție de răspuns din partea celorlalți, putând fi factorul declanșator și
susținător constant al procesului de evoluție socială. Importanța f enomenului a determinat
elaborarea unor reguli care formează decalogul comunicării :
1. „nu poți să nu comunici;
2. a comunica presupune cunoașterea de sine și stima de sine;
3. a comunica presupune conștientizarea nevoilor celuilalt;
4. a comunica presupune a ști să a sculți;
5. a comunica presupune a înțelege mesajele;
6. a comunica presupune a da feedback -uri;
7. a comunica presupune a înțelege personalitatea unei relații;
8. a comunica presupune a ști să -ți exprimi sentimentele;
9. a comunica presupune a accepta conflicte;
10. a comuni ca presupune asumarea rezolvării conflictelor ”34.
Orice comunicare presupune o structură precisă ce cuprinde trei elemente de bază:
emițătorul , cel de la care pornește inițial comunicarea, mesajul , fie el verbal, non -verbal,
direct sau indirect și receptoru l, cel care recepționează mesajul. Pe parcursul comunicării
partenerii își pot schimba rolurile, receptorul devenind emițător și invers. De cele mai multe
ori se interpun între emițător și receptor o serie de factori perturbatori. Tocmai de aceea
pentru as igurarea unei comunicări eficiente, nedistorsionate se impune ca :
„emițătorul – să cunoască resursele de receptare ale receptorului și să
folosească un limbaj expresiv accesibil acestuia;
34 Eugen Coșeriu, op. cit., p. 68.
26 – să-i ofere mesajele pe care să le înțeleagă;
– să-i ofere elemen tele suplimentare de înțelegere a mesajului.
mesajul – să fie explicit;
– să fie convingător, adecvat, obiectiv;
– să fie concis, complet, de calitate;
– sa aibă un suport adecvat conținutului.
receptorul – să fie receptiv;
– să fie interesat ;
– să fie flexibil ”35.
Stabilirea unor relații comunicaționale necorespunzătoare între parteneri determină
atât blocarea comunicării în ansamblul ei, între cei doi, precum și alterarea relațiilor evidente
prin conduitele adoptate ulterior. Există o se rie de modalități ineficiente de abordare care pot
bloca comunicarea sau chiar periclita relațiile dintre parteneri, cum ar fi:
– „critica, adică o evaluare negativă a celeilalte persoane, a aptitudinilor sau a
acțiunilor sale;
– etichetarea, folosirea etichet elor în caracterizarea în sens negativ a unei
persoane;
– lauda evaluativă, a evalua în termeni generali o altă persoană;
– oferirea de sfaturi, oferirea de soluții la problemele celeilalte persoane
scoțând în evidență aptitudinile personale și denigrându -le pe ale celorlalți;
– folosirea excesivă sau nepotrivită a întrebărilor, întrebări închise sau bariere
sigure în calea comunicării;
– a da ordine, a ordona altei persoane să facă anumite lucruri pe care le dorești
tu să le facă;
– amenințarea prin amintirea consec ințelor negative;
– moralizarea, a spune altei persoane în mod excesiv ceea ce trebuie sa facă;
– abaterea, distragerea de la interesele celeilalte persoane;
– argumentarea logică impusă, folosirea logicii în detrimentul factorilor
emoționali ”36.
35 Mihai Dinu, op. cit., pp. 128 -129.
36 Cristina Hințea, op. cit. , p. 22.
27 1.4.4 Comunicar ea publică
Comunicarea publică reprezintă un tip de comunicare în care emițătorul transmite un
mesaj complex unei audiențe formată din mai mulți receptori care se află localizați într -un
context public, fără a utiliza mijloace de comunicare în masă. Acest tip de comunicare nu
poate exista independent de un proces de pregătire specială, de profesionalizare a
comunicatorului (emițătorului), iar mesajul, care poartă numele de discurs public, este un
produs de comunicare realizat pe baza anumitor tehnici specia le.
Cu siguranță pot exista oameni care au aptitudini sau abilități mai mici sau mai mari
de comunicare publică, însă performanța reală în cazul acestui tip de comunicare se poate
obține doar în urma unei pregătiri speciale, prin însușirea unor tehnici și procedee de
construcție a discursului public.
Datorită acestui fapt acest mod de comunicare este considerat ca fiind unul
profesionalizat la fel ca și în cazul comunicării în masă, care presupune la rândul ei
comunicatori profesionalizați, însă comunicarea în masă se diferențiază de cea publică în
primul rând prin utilizarea mijloacelor de comunicare în masă.
În mod normal comunicarea publică se realizează prin intermediul unui vorbitor ce
lansează un mesaj complex denumit discurs public. Acesta poate exis ta și poate fi emis într -o
forma scrisă unei audiențe care nu se află localizată în condiții de proximitate. Un discurs
public poate fi o componentă și a unui tip de comunicate în masă, el putând fi difuzat cu
ajutorul mijloacelor de comunicare de acest ge n. De regulă când se abordează comunicarea
publică sub forma analizei de discurs, se analizează în fapt discursurile publice care au fost
propuse publicului prin intermediul unor mijloace de comunicare în masă. Cel mai simplu
putem să analizăm structura un ui discurs public dacă vom încerca să facem referire la etapele
sale de construcție.
O primă etapă constă din alegerea un subiect și definirea scopul central pe care îl
vizăm în cadrul discursului; este obligatorie tratarea unui singur subiect. Una dintre greșelile
pe care le fac vorbitorii în public este aceea de a trata mai multe subiecte, ori de a divaga de la
un subiect dat vorbind în cele din urmă despre cu totul altceva. Subiectul trebuie sa fie
convenabil atât pentru vorbitor cât și pentru audiență. Definirea scopului presupune a alege
între două aspecte majore ale unui discurs și anume: Vrem să transmitem informații sau vrem
să influențăm într -o anumită direcție audiența? Vrem să construim un discurs informativ sau
unul persuasiv?
28 O a doua etapă în elaborarea discursului presupune analizarea audienței care, fie că se
dorește informată sau influențată, în primă fază este necesar să fie cunoscută pentru ca
discursul public să poată fi transmis optim și mai ales să aibă cu adevărat impact. În primul
rând trebuie să estimăm nivelul de cunoaștere precum și pe cel de interes pe care audiența îl
are în raport cu subiectul dezbătut. Cercetarea subiectului este un alt factor în desfășurarea
discursului public prin care se urmăresc sursele de informație privitoa re la subiectul ales.
Chiar dacă vorbitorul este un specialist în discursuri este necesar ca informațiile să fie
actualizate și concrete. În faza de formulare a tezelor proprii și a ideilor centrale vorbitorul își
formulează ideile principale pe care vrea să le transmită.
O altă etapă în procesul de dezvoltare a discursului este construcția suportului ideilor
centrale unde se aduc argumente, date și informații relevante, mărturii sau probe care să
susțină ideile dezbătute. Se pot utiliza raționamente prec um și diverse procedee logice pentru
a prezenta implicarea pe care datele le pot avea. Toate datele și informațiile sunt aranjate în
etapa care se numește organizarea discursului și sunt formulate în așa fel încât să aibă
maximum de vedere cognitivă.
În penultima etapă, care constă din elaborarea propriu -zisă a discursului după alegerea
unei scheme de organizare, se redă discursul pe baza informațiilor relevante care au fost
identificate pentru fiecare temă.
În fine ultima etapă de elaborare a discursului este aceea de alcătuire a introducerii și
încheierii. Eficiența în efectuarea unui astfel de demers în ceea ce privește introducerea este
maximă atunci când materialu l este deja elaborat și se pot preciza cu exactitate elementele
cheie ale subiectului trat at; în introducere se pot prelua anumite idei centrale, exemple,
probleme capabile să atragă atenția asupra subiectului dezbătut.
29 CAPITOLUL I I
MODELE ȘI T EORII ALE COMUNICĂRII
Modelul trebuie să îndeplinească trei funcții, el trebuie să explice , să ordoneze și să
formuleze ipoteze . Modelele nu valorează, susține McQuail și Windahl „decât prin gradul lor
de probabilitate, ele rămân valabile atât timp cât nu sunt dezmințite de experiență. Ele
reprezintă doar o modalitate de a descrie realitatea și nu realitatea însăși, fiind posibil ca mai
multe modele să țină cont de același ansamblu de fenomene”37.
2.1. Modele ale Școlii Proces
Școala Proces este preocupată de modul în care emițătorul și receptorul codifică și
decodifică, de felul în care transmi țătorii folosesc canalele și media. Este interesată de aspecte
cum ar fi eficiența și acuratețea. Din perspectiva acestei școli comunicarea este privită ca un
proces ce influențează comportamentul sau capacitatea de gândire a persoanei. Când efectul
urmări t este mai mic decât efectul scontat , în viziunea acestei școli apare eșecul în
comunicare. Școala Proces urmărește să stabilească etepele procesului pentru a depista cauza
din care s -a produs eșecul .
2.1.1. Modelul liniar
Modelul Shannon -Weaver este cea mai cunoscută și reprezentativă schemă de
comunicare, funcționând după principiul mecanicist al unei liniarități emițător -receptor în care
mesajul fără conținut semnificant transportă informație măsurabilă, informație care rămâne
invariantă pe parcursul p rocesului comunicațional, fiind tradusă în serii binare de unități de
informație numite de Shannon bit de la binary digital , care descrie evenimentele exterioare în
valori de 0 și 1. Dimensiunea calitativă a informației este în mod intenționat abandonată d e
Shannon care face o remarcă asupra acestui aspect. „În mod frecvent mesajul are un înțeles
(…). Aceste aspecte semantice ale comunicației sunt irelevante în raprt cu problema
inginerească. Aspectul semnificativ constă din faptul că mesajul real este unul selectat
dintr -un set de posibile mesaje”38.
37 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă , apud Yves Le
Coadic, Știința informării , Editura Sigma, București, 2004, p. 65.
38 Claude Elwood Shannon, Warren Weaver, The Mathematical Theory of Communication , apud Vasile Tran,
Irina Stănciugelu, Teoria Comunicării , Editura Comunicare.ro, București, 2003, p. 41.
30 Schema cunoscută până astăzi ca model al lui Shannon -Weaver poartă denumirea de
diagrama schematică a unui sistem general de comunicații și face trimitere strict la aspecte de
natură tehnologică.
Figur a 1. „Diagrama schematică a unui sistem general de comunicații devenită
modelul Shannon -Weaver”39.
Shannon a definit elementele diagramei schematice și a stabilit rolul acestor elemente
astfel:
– sursa de informații având rolul de a produce mesaje sau un pac het de mesaje de
comunicat terminalului receptor în care mesajul poate fi o secvență de litere, o
funcție de timp sau de alte variabile, respectiv combinații între acestea;
– transmițătorul care transformă mesajul în asemenea manieră încât să devină
semnal a decvat pentru transmiterea prin canal;
– canalul care reprezintă calea d e transmitere de la emițător la receptor și care poate
fi o pereche de fire, un cablu, o bandă de frecvență radio, o radiație luminoasă;
– receptorul având rolul de a executa operația inve rsă față de transmițător
reconstruind mesajul din semnal.
– destinația reprezintă entitatea căreia îi este destinat mesajul40.
2.1.2. Modelul circular
Wilbur Schramm este primul care conturează teoria comunicării drept arie de cercetare
de sine stătătoare. S chramm interpretează diagrama Shannon limitându -se inițial la a crea o
relație emițător -receptor în zig -zag.
39 Ibidem.
40 Cf. ibidem, pp. 41 -43.
31
Figura. 241
Psihologul Charles Osgood consideră că modelul matematic al comunicării nu poate fi
aplicat decât în cazul problemelor inginerești, n u și în cazul comunicării umane. El pune
accentul pe relațiile dintre indivizii care comunică, studiind organizarea acestora. Studiul
comunicării din perspectiva lui Osgood oferă posibilitatea redefinirii mesajului ca parte din
outputul total (reacții ), da r și ca parte din imputul total (stimuli ). Mai mult, în timpul
comunicării interumane mesajul se poate produce simultan, comportamentul nonverbal
putând fi interpretat ca mesaj.
Figura 3. „Modelul circular al comunicării”42
Schramm a preluat modelul cir cular al lui Osgood fără a -l îmbunătăți. El a efectuat
studii în vederea diferențierii dintre elementele comunicării: emițător (comunicator), mesaj și
receptor, dezvoltând modelul în zig -zag și definind cadrele de referință ale comunicării.
41 Wilbur Schramm, The Nature of Communication between Humans , Editura University of Illionis Press,
Urbana, 1971, p. 13.
42 Ibidem p. 41.
32 2.1.3. Modelul elicoidal
Comunicarea nu este un simplu proces de transfer de informație între două ființe
umane care au roluri și poziții clar stabilite, emițător și receptor , ci fluxuri informaționale
reorientate și dirijate continuu. Din această perspectivă modelul ci rcular al lui Osgood
necesită îmbunătățiri în sensul sublinierii asimetriei relațiilor create. „Abordarea circulară
sugerează că fluxul comunicării se întoarce descriind un cerc perfect exact în punctul de unde
a plecat”43. Frank Dance propune ca model o structură elicoidală . El face diferența clară între
comunicarea umană și transferul de informație, respectiv între comunicarea umană și
comunicarea animală. El pune la baza comunicării umane vorbirea a cărei funcție este
raționalizarea/mentalizarea, ceea ce conduce la crearea unui cadru mereu nou și la o
dezvoltare a comunicării într -un context mereu schimbat. Comunicarea își păstrează
continuitatea dar devine sumativă, cumulativă și mai mult caracteristica ei devine
irepetabilitatea.
Figura 4. „Modelul e licoidal al lui Dance”44
Modelul elicoidal este caracterizat de continuitate fără posibilitatea determinării unui
început, fără posibilitatea închiderii. Cu toate acestea modelul elicoidal nu este un model
propriu -zis aplicabil unei anumite situații de com unicare. El pune în joc prea puține variabile,
nu poate susține ipoteze verificabile și nu constituie o modalitate de reprezentare schematică
reprezentativă unui tip de comunicare. Structura elicoidală implică un fals de continuitate,
43 Frank E. X. Dance, A helical model of communication , apud Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale
comunicării pentru studiul comunicării de masă , Colecția Imagine, strategie, media, Editura Comunicare.ro,
București, 2001, p. 27.
44 Ibidem.
33 atâta vreme cât situa țiile concrete de comunicare presupun rupturi, discontinuități,
intermitențe, starturi false. Din aceste considerente, prin intermediul modelului lui Dance nici
nu pot fi explicate sincopele în actul comunicării generate de inerție, absurd, abstract, nonse ns
sau patologic.
2.1.4. Modelul funcționalist
Harold Dwight Lasswell, cercetător american în domeniul științelor politice, propune
un model care mai târziu avea să devină unul dintre cele mai cunoscute modele de
comunicare. „Acțiunea de comunicare poate fi descrisă dacă vom încerca să răspundem la
următoarele întrebări: Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? ”45.
Analizele lui Harold Dwight Lasswell asupra reglării conținutului mediator de
informare a audienței și efectelor corespondente înt rebărilor prin asocierea elementelor
componente ale comunicării au condus la o diagramă funcțională .
Figura 5. Diagrama McQuail – Windahl corespunzătoare modelului Lasswell46
În mod evident, în acest caz accentul cade pe emițător, mesajele au întotdeauna efect,
iar comunicarea este privită ca un act de persuasiune.
2.1.5. Modelul descriptiv
Cercetătorul american Wendell Johnson, specialist în câmpul psihologiei clinice și al
patologiei vorbirii, renunță la a defini actorii comunicării, limitându -se la a -i nota Mr. A și
Mr. B, iar formula sa devenită model de comunicare în 1948 constă din zece pași care fac
trimitere atât la o dimensiune comunicativă cât și la o dimensiune perceptivă a fiecărei părți
implicate.
„1. Are loc un eveniment
2. Care este percepu t de Mr. A prin intermediul ochilor, urechilor sau altor organe de
simț și ca rezultat
3. Impulsurile nervoase sunt transmise la creierul lui Ms. A, iar de acolo la mușchi și
glande producând tensiuni, emoții preverbale
45 Harold Dwight Lasswell, Propaganda Technique in the World War , apud Ilie Pârvu, Filosofia comunicării ,
Editura SNS PA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2000, p. 50.
46 Denis McQuail, Sven Windahl, op. cit., p. 19.
34 4. pe care Ms. A începe să le traduc ă în cuvinte în conformitate cu pattern -urile
verbale cu care este obișnuit și în afara tuturor acestor cuvinte el gândește că
5. selectează sau rezumă câteva cărora le dă o anumită formă și apoi
6. prin intermediul undelor sonore sau luminoase Mr. A vorbe ște cu Mr. B
7. ale cărui urechi și ochi percep respectivele unde sonore și luminoase și ca rezultat
8. impulsurile nervoase sunt transmise la creierul lui Mr. B, iar de acolo la mușchi și
glande producând tensiuni, emoții preverbale
9. pe care Mr. B încep e sa le traducă în cuvinte în conformitate cu pattern -urile verbale
cu care este obișnuit și în afara tuturor acestor cuvinte el gândește că
10. selectează sau rezumă câteva cărora le dă o anumită formă și apoi Mr. B vorbește
sau acționează în acord stimul ându -l pe Mr. A – sau pe altcineva – și astfel procesul de
comunicare continuă.”47
2.1.6. Modelul multifuncțional
Cercetătorul american de origine maghiară George Gerbner pune accentul pe mesaj .
Mesajul este acordat contextului de producere și poate fi in terpretat doar prin apel la acesta.
Față de modelele Lasswell și Johnson, forma descriptivă a modelului multifuncțional
al lui Gerbner a fost completată de o diagramă care evidențiază cele două dimensiuni ale
comunicării: dimensiunea perceptivă și cea a mi jloacelor și controlului .
Figura 6. „Modelul funcțional al lui Gerbner”48
47 Wendell Johnson, The Communication Process and General Semantic Priciples , apud Wilbur Schramm, Mass
Communication , second edition, E ditura University of Illinois Press, Urbana, 1975, pp. 301 -302.
35
Modelul reliefează procesul de comunicare începând de la percepția evenimentului E
ca E' de către subiectul M până la transmiterea sa ca mesaj (SE), în care forma S reprezintă
moda litățile lingvistice sau paralingvistice, iar conținutul E, informația de transmis.
2.1.7. Modelul DeFleur
Cercetătorul american în câmpul teoriei comunicării Melvin DeFleur pune la baza
comunicării convenția ca regulă prin care o anumită etichetă poate f i asociată unei definiții
reprezentând semnificația conceptului. Prin convenție se realizează standardizarea unei
conexiuni între elementele mesajului transmis și semnificațiile lor prin raportare la referenții
externi sau la experiențele subiective ale pe rsoanei care comunică.
Melvin De Fleur, în urma promovării unor teorii despre comunicare, avansează un
model al comunicării bazat pe o listă sintetică de propoziții, astfel:
„1. Memoria umană face posibilă dezvoltarea cunoașterii .
2. Cunoașterea există sub forma conceptelor care sunt structuri de semnificații
etichetate sau denumite ca atare de către indivizi.
3. Semnificațiile pentru concepte pot fi create de către o persoană prin contact
senzorial direct cu diferite aspecte ale realității sau prin interac țiunea simbolică în cadrul unei
comunități de limbă.
4. Limba este în principal un set de simboluri (verbale sau gestuale) care denumesc
semnificații convenite în prealabil.
5. Convențiile standardizează legăturile dintre simbol și semnificație făcând
comu nicarea posibilă între cei care aderă la aceleași reguli.
6. Simbolurile și convențiile lingvistice convenite și folosite de un anumit grup
modelează percepția , interpretarea și conduita față de lumea fizică și cea socială a membrilor
societății49.
48 George Gerbner, Toward a General Model of Communication , apud Werner J. Severin, James William
Tankard, Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă , Colecția Collegium, Seria Media , Editura
Polirom, Iași, 2004, p. 69.
49 Melvin DeFleur, Sandra Ball -Rokeach, Teorii ale comunicării de masă , Colecția Collegium, Seria Media,
Editura Polirom, Iași, 1999, p. 241.
36 2.2. Mo dele ale Școlii semiotice
Școala Semiotică abordează comunicarea ca producere și schimb de înțelesuri. Aceasta
este preocupată de modul în care mesajele interacționează cu oamenii pentru a produce
înțelesuri, ceea ce semnifică faptul că este preocupată de rolul textului în cultură. Folosește
termeni ca semnificație și nu consideră neapărat neînțelegerea ca un semn evident al eșecului
în comunicare. Această neînțelegere poate să apară ca rezultat al diferențelor culturale dintre
emițător și receptor.
2.2.1. Modelul semiotic al lui Ferdinand de Saussure
Ferdinand de Saussure conturează un model structural prin care sunt puse în evidență
relațiile dintre elemente în intenția creării de înțeles. În perspectivă comunicațională accentul
cade pe mesaj și nu pe pro cesul comunicării sau pe actorii implicați. Saussure este considerat
părintele structuralismului în ciuda faptului că nu a determinat limitele conceptuale și nici nu
a creat premisele constituirii structuralismului ca teorie unitară. Saussure a studiat lim ba ca
totalitate organică punând bazele lingvisticii structurale fără să și folosească acest termen.
Lingvistul elvețian se desparte de practică lingvistică a studierii originii limbilor și încearcă să
descrie structura limbii. Lingvistica dobândește un al t obiect de studiu, o entitate diferită de
cele ale altor științe, limba . „Lingvistica întâlnește oare în cale un obiect prim și imediat, o
realitate anume, un ansamblu de lucruri absolut evidente așa cum se întâmplă în cazul fizicii,
chimiei, botanicii, a natomiei, etc.? Nicidecum și niciodată. Ea se situează la polul opus față de
științele care pot porni de la o informație dorită de simțuri50.
Limba se constituie într-un „regn” distinct ale cărui unități sunt duale, alcătuite dintr -o
dimensiune fizică, obie ctivă și una mentală, subiectivă. Pentru a înțe lege mai bine această
abordare Saussure distinge între limbă (langue ), produsul social depozitat în creierul cuiva,
obiectul propriu -zis al lingvisticii și vorbire (parole ), punerea în act a limbii. „Evitând
definițiile sterile ale cuvintelor am diferențiat deja în sânul fenomenului total care reprezintă
limbajul doi factori: limba și vorbirea. Limba este pentru noi limbajul minus vorbirea”51.
Limba nu are realitate obiectivă, ci reprezintă o instituție socială care scapă
premeditării și care nu se supune regulilor de organizare a realității externe pe care o descrie.
Fiind un construct teoretic, limba este percepută ca modalitate de inteligibilizare a faptelor de
limbaj , iar prin aceasta se subsumează limbajului . Această distincție saussuriana este singura
50 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală , Colecția Collegium, Seria Litere, Editura Polirom, Iași,
2004, p. 47.
51 Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique générale , p. 44.
37 care operează cu entități sumative pentru a putea oferi limbajului unitatea. Prin aceasta limba
este percepută ca obiect „corpus” care se constituie într -un model teoretic de structurare a
facultăților limbajul ui. Prin aceste două dihotomii impuse, semn fizic/semn mintal, respectiv
langue/parole , Saussure nu privește obiectul lingvisticii ca fiind strict separabil în structuri
constutuiente, ci studiază acestea ca întreg divizibil doar la nivel analitic, nu și f uncțional,
legând elementele componente de funcțiile lor.
Saussure operează o distincție între sincronie și diacronie , prima referindu -se la
studiul limbii într -un anumit moment al dezvoltării sale, în timp ce cea de -a doua se referă la
studiul acesteia în timp. Sincronia operează asupra subiectului ca element static, în timp ce
diacronia îl privește ca sistem dinamic supus schimbărilor. Sincronia limbii este doar un
construct științific.
Din punct de vedere al studiului comunicării cea mai importantă disti ncție făcută de
Saussure este cea între semnul fizic și cel mintal, între cuvântul scris și rostit și conceptul
mintal. În acest sens delimitarea conceptuală este următoarea: „Numim semn combinația
dintre concept și imaginea acustică (…). Presupunem menț inerea cuvântului semn pentru a
desemna întregul și pentru a înlocui conceptul și imaginea acustică prin semnificat și
semnificant; acești ultimi termeni au avantajul de a marca opoziția care îi separă fie între ei,
fie de întregul din care fac parte”52.
Semnificantul reprezintă partea vizibilă, existența fizică a semnului, în timp ce
semnificatul desemnează conceptul mintal comun tuturor membrilor acele iași comunități
lingvistice, aceleiași culturi. Semnificația este determinată de relația existentă de asoc iere
dintre semnificat și realitatea externă (sau înțelesul conceptului). Ea nu poate exista în afara
semnelor, ci doar în exteriorul domeniului lingvistic53. Practic actul de comunicare presupune
activitatea de codare/decodare în funcție de raporturile int enționate/interpretate dintre semn,
perceput în existența sa binară (semnificat și semnificant), și realitate. Din perspectivă
semiotică înțelesul nu este „împachetat” în mesaj, ci reprezintă un proces activ de recreere/
interpretare/negociere a mesajului (în linia exploatată ulterior de teoreticienii modelelor
tranzacționale ale comunicării).
52 Ibidem, p. 99.
53 Cf. ibidem.
38
Figura 7. „Elementele înțelesului în modelul lui Saussure”54.
2.2.2. Modelul semiotic al lui Peirce
Spre deosebire de reprezentanții lingvisticii structurale europe ne, Charles Sanders
Peirce pătrunde pe teritoriul semioticii pe care o definește ca fiind „doctrina cvasinecesară sau
formală a semnelor”55.
În semiotică Peirce propune înțelegerea metafizică a diferitelor aspecte ale cunoașterii
prin apel la idealismul obi ectiv. Peirce este recunoscut ca fiind părintele pragmatismului . Față
de dihotomiile lui Saussure, Peirce propune trihotomii, clasificări ale ideilor în trei clase.
Inclusiv relația de semnificare, s emioza , este văzută prin prisma punerii în relație a semn ului
cu obiectul analizei și cu analizatorul (observatorul) chiar dacă nu în mod direct și astfel „un
semn sau un reprezentant este ceva care ține locul a ceva pentru cineva în anumite privințe
sau în virtutea anumitor însușiri. El se adresează cuiva creân d în mintea acestuia un semn
echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care -l creează îl numesc
intrepretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva anume a obiectului său. El ține locul
acestui obiect nu în toate privințele , ci cu ref erire la un fel de idee pe care am numit -o uneori
fundamentul representamenului”56.
Așadar sunt trei entități care intră în contact: obiectul , semnul și interpretul său prin
intermediul altor trei entități care le înlocuiesc sau le reprezintă: fundamentul ,
representamen ul și interpretantul .
54 John Fiske, Introducere în științele comunicării , Colecția Collegium, Seria Media, Editura Polirom, Iași, 2 003,
p. 67.
55 Charles Sanders Peirce, Semnificație și acțiune , Colecția Idei contemporane, Seria Gândirea filosofică a sec.
XX, Editura Humanitas, București, 1990, p. 268.
56 Ibidem, p. 269.
39
Figura 8. „Elementele înțelesului lui Peirce ca arii comune ale elementelor care intră în
contact cu actul semiozei”57.
Semioza scoate în evidență trei entități: representamenul, obiectul și interpretantul.
Interpretant ul nu este receptorul semnului, ci constituie conceptul mintal/reprezentarea
mintală ca rezultat al „punerii împreună” a experienței utilizatorului cu semnul însuși „adică
un concept mintal produs de către semn ca și de către experiența referiotare la resp ectivul
obiect pe care o are cel care utilizează acest semn”58.
Figura 9.59
Relația representamen – obiect – interpretant fiind una dinamică, cuvântul nu poate fi
fixat prin definiție, ci variază în limitele convenției sociale în funcție de diferențele soc iale și
psihologice ale utilizatorilor , iar semioza (producerea înțelesului, raportul dinamic mesaj –
receptor sau mesaj – emițător din modelele clasice ale comunicării) trebuie înțeleasă ca
acțiune sau influență care presupune cooperarea celor trei elemente .
57 Ibidem.
58 John Fiske, op. cit., p. 285.
59 Charles Sanders Peirce , op. cit., p. 272.
40 Triunghiul semiotic al lui Peirce aduce în prim plan o relație dinamică între elemente
dinamice în care semnul și explicația luate împreună formează un alt semn care la rândul său
are o explicație suplimentară. „Continuând în felul acesta vom ajunge sau ar trebui să
ajungem în cele din urmă la un semn care este propriul său semn continuând propria sa
explicație și pe cele ale tuturor părților sale semnificative și conform acestei explicații, fiecare
asemenea parte are în fapt sau în virtual ceea ce putem numi un percept de explicație potrivit
căruia el trebuie înțeles ca un fel de emanație a obiectului său”60.
Legătura semn -obiect este în cele din urmă naturală și nu strict arbitrară. Astfel
legătura semn -obiect presupune o relație naturală la origini (o e manație) fără să reclame
arbitraritatea menționată de Saussure. Înainte ca filosoful american să facă distincția între
representamen și semn, el a împărțit studiul semioticii în trei ramuri în funcție de rap orturile
instituite între representamen și fundam ent – obiect, respectiv interpretant astfel: gramatica
pură ce are ca obiect studiul representamenului care poate întruchipa o semnificație logică
propriu -zisă studiind valabilitatea representamenului în raport cu orice obiect și retorica pură,
studiul leg ilor producerii de cuvinte și gânduri din alte cuvinte și gânduri.
O altă trihotomie propusă de Peirce este cea a criteriilor de clasificare fiecare dintre
cele trei criterii presupunând la rândul său câte trei tipuri de semne. Prima trihotomie a
semnelor presupune distincția între qualisemn (o calitate care este un semn), respectiv
legisemn (o lege care este un semn).
Cea de a treia trihotomie operează în funcție de modul de reprezentare a semnului de
către interpretant, filosoful american distingând între rimă (semnul posibilității calitative,
despre care nu se poate spune dacă este adevărat sau nu, ci doar că există) dicent / dicisemn
(semnul existenței actuale care poate fi adevărat sau fals), respectiv argumentul
/raționamentul (care leagă mai multe prop oziții pe baza valorilor lor de adevăr).
Cea mai importantă distincție operată din punct de vedere comunicațional este cea
de-a doua trihotomie instituită între icon, indice și simbol . „Un icon este un semn care și -ar
poseda caracterul semnificat chiar d acă obiectul său nu ar exista. Un indice este un semn care
și-ar pierde pe dată caracterul ce face din el un semn dacă obiectul său ar fi îndepărtat, dar nu
și-ar pierde acest caracter în absența unui interpretant. Un simbol este un semn care în absența
unui interpretant și -ar pierde caracterul ce face din el un semn”61.
Astfel iconul este un semn care seamănă cu obiectul său, indicele presupune o legătură
existențială directă cu obiectul său în timp ce simbolul nu are nicio legătură cu obiectul. El
60 Ibidem.
61 Ibidem, pp. 276 -277.
41 este sem nul arbitrar din studiile saussuriene care ține locul obiectului în baza unei convenții, a
unui acord sau a unei reguli.
2.2.3. Modelul semiotic al lui Ogden și Richards
Între perspectiva lingvisticii structurale și perspectiva semioticii pragmatice asupr a
raportului dintre elementele înțelesului se situează perspectiva școlii referențiale reprezentată
de britanicii Ogden și Richards. Lucrarea de referință The Meaning of Meaning constituie
mediul în care termenul semnificație este privit ca sumă de accepți i diferite printre care
„proprietatea intrinsecă a ceva (înțelesul direct al referentului), conotația unui cuvânt
(înțelesul asociat al unui cuvânt), înțelesul intenționat de cel care utilizează simbolul, înțelesul
asociat de persoana care comunică simbolu l, înțelesul pe care ar trebui să îl atingă utilizatorul
simbolului, înțelesul asociat simbolului în interpretarea acestuia respectiv înțelesul asociat
utilizatorului simbolului de către interpretul acestuia”62.
Prin teoria „înțelesul înțelesului” se sublin iază faptul că înțelesul nu rezidă în cuvinte
ci în oameni. Plecând de la intenția studierii înțelesului cuvintelor, Ogden și Richards ajung la
concluzia că scopul comunicării și problemele ei privesc neînțelegerea și nu „sensurile
corecte” ceea ce reclamă o pierdere de informație în timpul procesului comunicării datorată
nu factorilor de zgomot, ci acelor de natură semantică.
Ogden și Richards studiază cuvintele ca simboluri deoarece ele dau înțeles iar
neînțelegerea ia naștere din variabilitatea înțelesul ui. Pentru a stabili această variație de sens
cercetătorii britanici au propus o variantă de înlocuire a triunghiului semiotic al Peirce cu un
alt triunghi ale cărui vârfuri sunt: simbolul (cuvântul), gândul și referentul extern .
62 Charles Kay Ogden, Ivor Armstrong Richards, The Meaning of Meaning , apud J. Jan Van Cuilenburg, Otto
Scholten, G. W. Noomen, Știința comunicării , Colecția Top H, Editura Humanitas, București, 2000, p. 174.
42
Figura 10. „Triunghiul semiotic al lui Ogden și Richards”63
Modelul Ogden și Richards subliniază faptul că între cuvânt și referent nu există o
relație directă ci una atribuită spre deosebire de relațiile cauzale instituite între referință și
simbol (cuvânt), respectiv între re ferință și referent. Această relație este rezultatul unei
asociații, a unei convenții, iar prin acest model perspectiva referențială a cercetătorilor
britanici se apropie de perspectiva saussuriană.
2.3. Alte modele și teorii ale comunicării în masă
2.3.1 . Teoria disonanței cognitive
Leon Festinger a elaborat o teorie a disonanței identificând în deciziile, informațiile și
alegerile noi o sursă de dezechilibru, de discordanță. Pentru echilibrarea relației, conform
studiilor lui Festinger, individul caută i nformația care sprijină alegerea făcută. Schema
structurală a influențării din perspectiva lui Festinger face trimitere la rolul normelor sociale
(sau de grup) care imprimă rezistență la modificarea opiniei, dată fiind influența culturii de
grup, favorizân d mai degrabă o schimbare de atitudine față de emitent.
Individul intră în contact cu sursele de informație și recepționează mesajele selectiv,
oprindu -se asupra acelora care sunt în concordanță cu concepția proprie despre lume. El
încearcă să se opună inf ormațiilor noi, să le devalorizeze , iar în cazul în care apare disonanța
cognitivă care este percepută de Festinger ca „o stare de dezarmonie, inconștiență sau conflict
între atitudinile, credințele și valorile organizate în sistemul cognitiv al individulu i”64, tinde să
o reducă, să scadă importanța întregii probleme disonante prin apel la credințele, atitudinile și
valorile proprii sau la normele de grup.
63 Serghei Nirenburg, Victor Raskin, Ontological Semantics , MIT Press, Cambridge, 2004, p. 89.
64 Leon Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, apud Tim OʼSullivan, John Hartley, Danny Saunders,
Martin Montgomery, John Fiske, op. cit., p. 117.
43
Figura 11. „Schema structurală a modelului disonanței/consonanței cognitive în
prezentarea algoritmic ă a lui J. Jan Van Cuilenburg și Noomen”65.
Această teorie pune în evidență faptul că indivizii sunt motivați să restabilească
echilibrul prin reducerea di sonanței, a stării de dezarmonie, iar prin aceasta să mențină/obțină
un set de atitudini, credințe și valori bine organizate și consistente. Reechilibrarea se
realizează prin punerea în balanță a trei factori: opinia preexistentă despre un
obiect/eveniment , opinia emitentului despre obiect/eveniment și aprecierea de care se bucură
emitentul în ochii receptorului mesajului.
Studiile sociale indică o activare lentă sau menținerea posibilității în stare de latență în
ceea ce privește normele de grup sau implic area personală la diferențele mici dintre mesaj și
percepția anterioară, în timp ce, în cazul unei schimbări radicale a unui mesaj presupunând
diferențele mari față de percepția anterioară, normele de grup și setul de convingeri/credințe
tinde să se active ze conducând la consonanță prin modificarea opiniei față de sursă (pierderea
credibilității acesteia); are loc așa numitul efect de bumerang .
2.3.2. Modelul Westley -MacLean
Acest model derivă din necesitatea marcării diferențelor dintre comunicarea
interp ersonală și comunicarea în masă. Spre deosebire de comunicarea interpersonală, în cazul
65 J. Jan Van Cuilenburg, Otto Scholten, G. W. Noomen, op. cit. , p.179.
44 comunicării de masă feedback -ul este minim sau întârziat, receptorul se raportează la un
număr mai mare de surse media, între care poate să aleagă, respectiv la un numă r mai mare de
obiecte din exterior față de care are anumite atitudini.
Modelul inițiat de Westley -MacLean este o adaptare a modelului ABX al lui
Newcomb, cercetător american care supune discuției un model de comunicare ce are la bază
un raport între două f iințe umane (A și B) care se raportează la un referent extern (X); în acest
model orientările sistemului A -B-X reprezentate prin săgeți includ atitudinea reciprocă A -B și
atitudinile lui A și B față de X, considerându -se că în cazul unui dezacord între A ș i B privitor
la X amploarea „efortului către simetrie va depinde de intensitatea atitudinii lui A către X și
de atracția lui A pentru B. O creștere a atracției lui A pentru B și o creștere a intensității de
atitudine către X va conduce la:
1. un efort mări t către simetrie din partea lui A către B în legătură cu atitudinile lor
față de X.
2. posibilitatea ca simetria să fie obținută.
3. posibilitatea unei comunicări a lui A cu B despre X”66.
Figura 12. „Modelul A -B-X al lui Newcomb”67
Comunicarea se produce în modelul A -B-X doar atunci când există o puternică atracție
A-B sau când referentul X reprezintă un punct de atracție pentru unul dintre actorii
comunicării sau un centru de interes pentru amândoi. Referitor la acest aspect Newcomb
precizează:
„1. cu c ât mai puternice sunt forțele către orientarea lui A în raport cu B și X, cu atât
mai mare este tendința lui A către simetria lui B în raport cu X, cu atât mai mare este
posibilitatea unei simetrii mărite ca o consecință a unuia sau a mai multor acte de co municare.
66 Theodore Mead Newcomb, An Approach to the study of Communicative Acts , Colecția Collegium, Seria
Media, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 153.
67 Ibidem.
45 2. cu cât este mai mică atracția între A și B cu atât mai mult este limitată t endința către
simetrie față de X -urile respective către care este cerută o co -orientare de către condițiile de
asociere ”68.
La triunghiul original A -B-X1 Westley -MacLea n adaugă obiectele X 2=Xn. Receptorul
B are acces direct la obiectul X 1 sau poate avea cunoștință de acesta. Așadar la triunghiul
A-B-X1 se adaugă posibilele triunghiuri A -B-Xm, m=1….n, sugerate prin relațiile XmA,
întregul construct fiind o extindere a triunghiului lui Newcomb.
Figura 13. „Modelul inițial al lui Westley -MacLean”69
În a doua modificare apare un element nou, C – canalul, care are rolul de codificator
neintenționat și acționează în numele lui B extinzând mediul social al acestuia. Pri n aceasta se
adaugă schemei funcția editorial – comunicațională , cu rolul de a satisface în mod neutru
nevoile receptorului transmițând mesajele sursei sociale A de interes pentru receptor. Această
funcție implică procesul editorial, de publicare/difuzare și de selecție, toate conținute în
elementul C.
Figura 14 „Introducerea funcției editorial -comunicațională”70
68 Ibidem, p.155.
69 Denis McQuail, Sve n Windahl, op. cit. , pp. 40 -41.
70 Ibidem p. 41.
46 Mulțimea obiectelor Xm reprezintă temele de interes la care se raportează sursa
socială. Sursele sociale nu sunt simpli emițători, ci entități ca re intenționează modificări de
opinie, atitudine și comportament.
În noua expunere Westley -MacLean fac apel la trei tipuri de reacții de autoreglare,
fBA, fBC, fCA, vizând răspunsuri/reacții la exprimarea opiniei lui A despre o temă de interes
public Xm la emițător direct de la receptor, la emițător de la sursa mediatică, respectiv la
canal de la receptor. Modelul modificat face doar demarcația între comunicarea de masă cu
rol informativ și cea cu rol de influențare.
Figura 15 „Modelul elaborat de Westley -MacLean”71
Această ultimă formă de prezentare a comunicării de masă prin introducerea modelului
Westley -MacLean atrage atenția asupra limitării posibilităților de echilibrare/corelare,
elementele A și C jucând un rol determinant, în timp ce B se află la d ispoziția acestora.
Modelul ilustr ează situația ideală a comunicării de masă în care interesele emițătorului și ale
receptorului se autoreglează/armonizează.
2.3.3. Modelul corelației dinamice
Născută din preocupările timpurii legate de interacționalismul simbolic, corelația
dinamică reprezintă o abordare dintr -o perspectivă dinamică a comunicării interpersonale și
intergrupale cu raportare la teme de interes general. Modelul este cunoscut și cu numele de
„kite co -orientation model” și a fost desenat la în ceput pe gheața lacului suedez Harlov; el
transferă triunghiul comunicării interpersonale în plan mediatic prin raportare și la mijloacele
de comunicare în masă. Relația liniară A -B din modelul lui Newcomb devine o structură
triunghiulară în care „elitele” comunică cu „publicul” prin intermediul „media”. Obiectul de
71 Ibidem p. 49.
47 interes al comunicării din mediul comun al celor doi actori devine un set de „teme” de in teres
public.
Figura 16. „Modelul corelației dinamice („kite co -orientation model”)”72
Acest model este o reprezentare a modelului Westley -MacLean în care lui A îi
corespund elitele, lui B îi corespunde publicul, lui C, media, iar valorilor Xm, m=1.n. le
corespund temele. Comunicarea păstrează structura triunghiulară a modelului Newcomb la
care se adaugă co mponenta mediatică. Triunghiul elite -media -public devine în sine o structură
care se supune principiului simetriei newcombiene. Discordanțele elite -public duc la o
orientare a publicului spre media. Relația dintre elite și media poate influența percepția
publicului despre elite, atitudinea publicului față de media poate determina o schimbare față
de elite sau o reorientare a elitelor spre alte canale de comunicare.
Modelul corelației dinamice nu aduce îmbunătățiri substanțiale teoriei simetriei, el
ajutând doar la înțelegerea rolului actorilor comunicării, nu și la realizarea echilibrului.
2.3.4. Modelul patrulaterului torsionat
Francezul Pierre Schaeffer, studiind relațiile dintre media și aplicarea modelului clasic
emițător -receptor la comunicarea în mas ă, consideră că în cadrul acestui model se interpune
un mediator, producătorul . Modelul în formă simplificată poate fi redat printr -un triunghi ale
cărui vârfuri se pot reprezenta ca producător și public, relația autor -public nefiind directă.
72 Tim OʼSullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, op. cit., p. 120.
48
Figura 17. „Modelul simplificat al comunicării de masă”73
Relația autor -public se realizează printr -un intermediar, producătorul, care joacă rolul
de mediator și care este în relație cu o parte din grupul de programare. Triunghiul inițial se
transformă în patru triu nghiuri, dar care se pot întinde la două seturi mai mari de triunghiuri în
funcție de diagonala profesională și de diagonala „puterii”.
Figura 18. „Modelul patrulaterului torsionat al lui Pierre Schaeffer”74
Ca o continuare la studiile efectuate de Westl ey-MacLean, Schaeffer vine cu o
claritate a mediatorului pe care îl încadrează într -un patrulater ale cărui vârfuri sunt
reprezentate de autor ca și grupuri autorizate, grupuri de programare și public la intersecția
diagonalei profesionale cu diagonala put erii.
2.3.5. Modelul convergenței comunicaționale
Comunicarea în sine presupune o punere de acord, o aliniere, ajungere la un posibil
nivel de valori comune. În perspectiva lui Rogers și Kincaid comunicarea reprezintă un proces
de negociere de pe poziții consonante sau aparent consonante în urma căruia transferul de
informații se realizează la același nivel de valori comune. „Comunicarea este un proces în
care participanții creează și schimbă informații între ei pentru a ajunge la înțelegere
reciprocă”75.
73 Everett Mitchell Rogers, Communication tehnology , apud Denis McQuail, Sven Windahl, op. cit., p. 53.
74 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune , Colecț ia Collegium, S eria Relații
publice și publicitate , Editura Polirom, Iaș i, 2002, p. 95.
75 Everett Mitchell Rogers, Communication tehnology , apud Denis McQuail, Seven Wi ndahl, op.cit., p. 53.
49
Figura 19. „Modelul convergenței comunicaționale”76
Acest model are la bază teoriile consistenței cognitive și se structurează asemenea
modelului elicoidal al lui Frank Dance, cu deosebirea că aria temelor de interes comun se
răstrâng, nu se lărgesc. Com unicarea în modelul dinamic al convergenței presupune un
schimb de informații între doi actori situați pe poziții egale fără a fi diferențiați în emițător și
receptor. Rogers și Kincaid propun drept instrument de studiu al comunicării analiza de rețea
care presupune „un set de procedee pentru identificarea în sistemele sociale a structurilor
bazate mai degrabă pe relația dintre componentele sistemului decât pe caracteristicile
indivizilor”77.
Analiza rețelelor de comunicare a apărut ca necesitate a studierii rolului liderilor de
opinie în câmpul social în transmiterea mesajelor mediate. Înainte ca acest model să fie trasat,
Rogers a propus această perspectivă a analizei de rețea ca alternativă la analizele sumative din
câmpul comunicării de masă conform ariil or de cercetare ale lui Gerbner.
Modelul convergenței comunicaționale presupune o restrângere a buclei relaționale
până la atingerea gradului necesar de înțelegere între actorii comunicării, până la atingerea
nivelului comun de valori. Spațiul în care se s uprapun așteptările actorilor A și B implică și
posibilitatea distorsionării voluntare a mesajelor. Spre deosebire de modelul lui Newcomb,
abordarea Rogers -Kincaid este diferită prin interesul manifestat pentru studierea gradului de
sincronizare treptată a mesajelor, a gradului de acordare a frecvențelor de emisie și recepție
față de interesul manifestat pentru realizarea stării de echilibru, simetrie sau congruență.
76 Ibidem, p. 58.
77 Ibidem.
50 2.3.6. Modelul câmpului comunicării de masă
Cercetătorul german Gerhard Maletzke a studiat o serie de factori explicativi care
acționează în cadrul comunicării de masă asupra elementelor fundamentale din modelele
mecaniciste ale comunicării. Modelul Maletzke constituie o abordare în profunzime a
modelu lui S.M.C.R. al lui David Berlo, adică S – sursă, M – mesaj, C – canal, R – receptor.
Figura 20. „Modelul Berlo”78
Conform modelului Maletzke care a fost elaborat metodic și amănunțit, fiecare
element al comunicării este supus unor presiuni externe de relație cu contextul depinzând și
de anumite trăsături individuale. Emițătorul, de exemplu, intră în schema de comunicare ca
fiind marcat de două variabile interne, alegerea conținutului de transmis și modul de
prelucrare a mesajului, ambele încorporate în ceea ce este cunoscut sub numele de
comport ament comunicațional al emițătorului. Selectarea mesajului se realizează în baza
„presiunii”, a co nstrângerii din partea mesajului prin obligația impusă emițătorului de a adapta
forma acestuia la tipul de conținut, prin prisma imaginii de sine a emițătorul ui, a structurii sale
de personalitate precum și în baza „presiunii”/c onstrângerii din partea mijlocului de
comunicare, a normelor organizaționale care îl constrâng, a „presiunii” constrângerilor
exercitate de caracterul public al conținutului mediatic și al constrângerilor privitoare la
mediul social al acestuia.
Receptorul este marcat de alte două variabile: alegerea și percepția/răspunsul la care
se adaugă „presiunea”/constrângerea mijlocului de comunicare și imaginea receptorului
despre mijlocul de com unicare. Selectarea mesajului recepționat depinde de imaginea de sine
78 David Kenneth Berlo , The process of communication: an introduction to the theory and practice , Holt,
Rinehart and Winston, 1960, p. 72.
51 a receptorului, de structura sa de personalitate, de mediul său social și de calitatea acestuia de
membru al unei audiențe.
Mijloacele de comunicare sunt relevante în cadrul procesului p rin tipul de percepție
solicitată, prin măsura în care receptorul este legat în spațiu și timp de acestea, prin contextul
social și prin dialogul temporal între producerea evenimentului și relatarea mesajului,
confirmând sau infirmând așteptările audienței , contribuind la întărirea prestigiului sau la
decredibilizarea lor.
Figura 21. „Modelul lui Maletzke”79
În modelul Sursă -Mesaj -Canal-Receptor mai intră și alți factori care influențează
direct procesul de comunicare, cum ar fi: imaginea emițătorului des pre receptor, imaginea
receptorului despre emițător, imaginea receptorului despre mijlocul de comunicare și
feedback -ul spontan primit de emițător de la audiență analizate detaliat prin intermediul
modelelor având la bază teoriile consecvenței cognitive. „ Modelul poate fi privit ca o sinteză
a două decenii de cercetare a comunicării de masă din perspectivă psiho -socială. Chiar dacă
este oarecum depășit, el rămâne util, deoarece cuprinde o serie de factori și relații importante
dintre care unele nu fuseseră studiate în profunzime până atunci. Fiind atât de detaliat,
modelul poate trimite la o listă completă a factorilor relevanți pentru comunicarea de masă din
perspectivă psiho -sociologică. El poate fi utilizat atunci când se urmărește descrierea
proceselor s pecifice comunicării de masă”80.
79 Gerhard Maletzke, La psicolo gía de la Comunicación de Masas, apud Denis McQuail, Seven Windahl, op.
cit., p. 59.
80 Ibidem, p. 63.
52 2.3.7. Modelul integrat al efectelor comunicării de masă
Definind efectele comunicării drept „ansamblul de procese și de consecințe pe care le
presupune repetarea mesajelor, procese și consecințe care nu pot fi atribuite de cât actului de
comunicare”81, cercetătorii olandezi Jan Van Cuilenburg, Otto Scholten, G. W. Noomen
elaborează un model în care se ține cont, ca și în cazul studiului lui Maletzke, de rolurile
diferite pe care le joacă emițătorul, receptorul și canalul plec ând de la un model simplu care ia
în calcul factorul mediatic (factorul M) și publicul ca factor (factorul X). Factorul M
desemnează variabila dependentă privind cauzalitatea la nivel mediatic, iar factorul X,
variabila dependentă la nivelul publicului. În afara acestora mai intră în calcul și factorul Y,
variabila dependentă la nivelul consecințelor asupra publicului.
Figura 22. „Determinarea efectelor mediatice”82
Se poate vorbi despre efecte media într -o formulă tehnică astfel:
1. Y se modifică în timp ce X rămâne constant, iar M se modifică.
2. Y rămâne constant în timp ce X se modifică, iar M se modifică.
Pentru o dezvoltare a modelului cei trei cercetători aduc în discuție un al patrulea
factor Mʹ, presupunând mesajul receptat interpus între factorul M și factorul Y, ceea ce
înseamnă luarea în calcul a posibilității de receptare diferențiată de către reprezentanți deferiți
ai publicului. Odată canalul ales și făcut, selecția mesajului va fi percepută diferit de persoane
diferite.
81 J. Jan Van Cuilenburg, Otto Scholten, G. W. Noomen, op. cit., p. 232.
82 Ibidem.
53
Figura 23. „Modelul unei cercetări integrante”83
Modelul integrant are în vedere și posibilitatea de cercetare empirică a colectării și
clasificării faptelor obiective referitoare la realitate. El face apel la posibilitatea obținerii unei
explicații obiective în manieră deductivă fără să neglijeze receptarea la nivel individual (ceea
ce constituia punctul forte al modelului Maletzke), ci luând în calcul grupurile sociale și
efectele acestora care determină anumite comportamente la nivel individual.
„Se impune o remarcă: cercetarea integrantă nu poate să țină exclusiv seama de
receptarea la nivel individual. Un motiv este acela că indivizii fac parte din diferite grupuri
sociale, iar mass -media poate declanșa efecte diferite la nivel individual în funcție de
apartenența la grup. Mai mult decât atât, emițătorul aparține el însuși unui tip de societate în
care influența mediatică poate avea alte contururi decât într -un alt tip de societate.
Considerăm de aceea că într -o cercetare integrantă trebuie să se acorde atenție datelor de
ordin macro și mezzo social”84.
În schema inițială factorul X cuprinde atât caracteristicile receptorului cât și alți factori
nedeterminanți până la acel moment. În reprezentare factorul S (macro și mezzo social) poate
avea efecte mai mari decât factorul M. Facto rul S are rolul de a amplifica sau diminua factorul
M, iar condiționarea socială poate fi reprezentată astfel:
Figura 24. „Factorii sociali în cercetarea integrantă”85
83 Ibidem p. 234.
84 Ibidem pp. 270 -271.
85 Ibidem p. 273.
54
Acest model face legătura dintre rezultatele studiilor efectelor media și modelele
mass-media accentuând rolul mijloacelor de comunicare în masă în ceea ce privește influența
socială prin analiza acestora în cadrul complex al relațiilor de ordin social și prin luarea în
considerare într -o anumită măsură și a caracteristicilor individuale a le reprezentanților
publicului.
55 CAPITOLUL III
MODELE ȘI TEORII ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ
APLICABILE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
3.1. Noțiunea de administrație publică
Termenul de administrație provine din limba latină și are semnif icația de „slujbă”,
„îngrijire”, „mod de folosință” a unor bunuri. Cuvântul latin administer are înțelesul de
„ajutor al cuiva”, „slujitor”, „executant” sau „instrument”. De aici a derivat noțiunea de
administrație cu conotația de „serviciul celui mic” sau activitate subordonată.
Cuvântul administrație poate fi înțeles ca ordin instituțional semnificând totalitatea
organelor de stat prin care se desfășoară activitatea de administrație publică.
În sens vast a administra mai înseamnă totodată a conduce, a gos podări o
întreprindere, o instituție, un patrimoniu sau o parte din acesta. Persoanele fizice sau juridice
care desfășoară servicii cu atribuții administrative se numesc administratori .
Într-un sens mai restrâns, în dreptul administrativ, prin administrare se înțelege dreptul
real de posesiune și de folosință al persoanelor fizice sau jurid ice, al organelor și instituțiilor
statului asupra bunurilor aflate în proprietatea acestora.
Administrația are următoarele caracteristici:
– „socială , determinată de acț iunile desfășurate în vederea satisfacerii unor interese și
necesități ale unor grupuri sau comunități umane;
– organizațională , determinată de activitatea de înființare a unor structuri de
organizare și de conducere;
– politică , determinată de obiectivele politice ale organelor centrale din administrația
de stat a căror înfăptuire asigură îndeplinirea atribuțiilor statului ”86.
3.2. Modele administrative
„Structurile administrative și birocrația modernă își au originea în tentativa monarhiei
din Occident de a se impune printr -un regim absolut. Începuturile acestui proces țin de istoria
politică a secolelor XV -XVI când monarhii își consolidează în mod progresiv autoritatea și
încearcă să instituie în locul relațiilor de vasalitate organe centrale și locale de conducere ”87.
86 Cristina Hințea, op. cit., p. 3.
87 Ibidem.
56 Absolutismul monarhic, pentru a se putea impune, a mizat pe sprijinul unor
reprezentanți din teritoriu care treptat au devenit funcționari de carieră ce urmăreau
neutralizarea opoziției nobilimii locale. Datorită acestui fapt dezvoltarea stru cturilor
administrative și centralizarea statală au evoluat în paralel sprijinindu -se reciproc.
3.2.1. Modelul administrativ francez
Secolul al XVII -lea numit în Franța și secolul absolutismului , regii Henric al IV -lea și
Ludovic al XIII -lea și în mod spe cial Ludovic al XIV -lea, cu sprijinul unor consilieri, și -au
întărit autoritatea și au centralizat instituțiile statale.
„Autoritatea monarhică a urmărit consolidarea consiliului regal format din miniștri
investiți cu putere legislativă, administrativă și financiară. Pe plan local au fost nominalizați
reprezentanți permanenți ai suveranului în teritoriu, numiți intendenți de poliție, justiție și
finanțe cu competențe tot mai mari care îi transformă treptat în adevărați administratori.
Instituiți inițial ca instrumente ale autorității regale aceștia, prin prisma birocrației, capătă
puteri foarte mari și sunt din ce în ce mai greu de controlat. În încercarea de a le limita
atribuțiile, unul dintre miniștrii lui Ludovic al XIV -lea le solicită rapoarte detaliate ale
activității lor. Alcătuirea acestora a necesitat crearea unor adevărate birouri administrative
teritoriale și dezvoltarea corpului de funcționari ”88.
Cu toate limitele vizibile ale acestei prime birocrații franceze, în primul rând limite
privitoare la vânzarea de funcții și privilegii, regimul s -a dovedit totuși a fi eficient. Revoluția
franceză a însemnat în mod esențial o revoluție la nivelul ideilor. Declarația Drepturilor
Omului și Cetățea nului face referire la faptul că dreptul de guvernare trebuie să aparțină
poporului și nicidecum regelui. Oglindind ideile iluminismului francez, revoluția modifică
percepția asupra funcționarului ce nu se mai află în slujba regelui, ci este în seviciul
poporului. Guvernele revoluționare au încercat o descentralizar e administrativă împărțind
Franța în treizeci și opt de departamente, dar sistemul nu a putut fi impus din cauza
instabilității politice. După preluarea puterii, Napoleon a ales un sistem centralizat care s -a
dovedit adecvat acelor vremuri și care s -a păst rat datorită eficienței sale.
3.2.2. Modelul administrativ prusac
În Prusia bazele unui aparat administrativ modern au fost puse în secolele XVII -XVIII
concomitent cu efortul de centralizare statală. Familia regală Hohenzollern care a domnit în
88 Ibidem, p. 4.
57 Prusia a d ezvoltat un sistem financiar care a contribuit la consolidarea statului. Centralizarea a
avut la bază forța armatei prusace dar și o tradiție socială strictă de supunere față de
autoritatea centrală.
„Unul dintre promotorii dezvoltării administrative a Pr usiei a fost Frederick al II -lea,
care fiind un despot luminat influențat de idei iluministe a decretat că un conducător trebuie să
fie primul slujitor al statului. Acesta a promovat numeroase reforme ce vizau îmbunătățirea
sistemului administrativ înteme iat de predecesorul său Wilhem I. Birocrația prusacă a primit
un nou sistem de recrutare a funcționarilor pe baza competențelor anticipând selectarea ce are
la bază în statele moderne a acelui „merit system” ”89. În același timp se acordă o atenție
deosebită pregătirii profesionale a acestora într -o instituție specializată iar funcționarii
selectați pentru funcții superioare erau numiți doar în urma dobândirii unei diplome ce atesta
pregătirea acestora.
Creată pentru a fi un sprijin în impunerea unui sistem a bsolutist, birocrația
profesionistă a avut în timp, prin acumularea unei puteri mari, un rol diferit scopului pentru
care a fost gândită. Prin Codul Legal General din 1794 monarhul era obligat să respecte legile
statului, puterea sa fiind apreciabil diminu ată. În același act birocrația prusacă obține un statut
privilegiat, funcționarii bucurându -se de garantarea funcțiilor.
3.2.3. Modelul administrativ american
Condițiile istorice specifice în care a evoluat statul american în prima jumătate a
secolului al XIX-lea au impus o formă de dezvoltare diferită a administrației. Lipsa unei
tradiții în ceea ce privește centralizarea statală, fluxul mare de migranți sosiți aici tocmai
pentru a scăpa de absolutismul european, eterogenitatea și vastitatea teritoriului au făcut
posibilă dezvoltarea unui sistem administrativ descentralizat.
„Până la Războiul de secesiune din 1861 -1865 administrația americană a fost marcată
de modelul inițiat de președintele Andrew Jackson care se baza pe un sistem conform căruia
partidul câștigător acorda posturi susținătorilor săi. Ideea pleacă de la o teorie democratică și
antielitistă conform căreia orice membru al comunității e capabil să se ocupe și să rezolve
problemele publice. Un sistem transparent nu a fost eficient din cauza lips ei de profesionalism
și continuitate, conducând de cele mai multe ori la acte de corupție ”90.
89 Ibidem.
90 Ibidem.
58 „În a doua jumătate a secolului al XX -lea este evidențiat un nou model administrativ și
nicidecum o perfecționare a celui deja existent. Fiind nevoit să facă față unui sistem din ce în
ce mai alert al vieții sociale și al multiplelor schimbări din viața politică, având concurent
companiile private, sistemul administrativ de după război capătă o flexibilitate din ce în ce
mai mare și o lărgire a bazei piramidale, ren unțând la tipul strict de ierarhizare ”91.
Pe lângă experiența pe care funcționarul este obligat să și -o îmbunătățească pe tot
parcursul carierei, acestuia i se oferă o arie de mișcare mult mai extinsă lăsându -i-se liberă
inițiativa și imaginația. Această el asticizare a sistemului administrativ a devenit o condiție
inevitabilă pentru rezistența acestuia la începuturile din ce în ce mai diversificate la care a fost
supus.
În literatura americană de specialitate, punctul de cotitură este considerat eseul lui
Woodrow Wilson „Studiul administrației publice”. Reforma administrației a fost realizată la
nivel federal prin legea numită „Pendleton Act” emisă în 1887, prin aceasă lege instituindu -se
„merit system” -ul în administrația federală americană.
3.3. Importanța comunicării pentru administrația publică
Comunicarea însoțește activitatea instituției administrației publice contribuind la
realizarea în bune condiții a acesteia. Comunicarea răspunde în același timp nevoilor
organizațiilor din sectorul public de a -și afirma rolul specific, aducând la cunoștință
cetățenilor obligațiile de asumat și prerogativele de care dispun. Comunicarea instituțională
este astăzi din ce în ce mai dezvoltată în cadrul organizațiilor publice. Astfel marile
întreprinderi publice și insti tuțiile administrative au departamente pe această temă și își
mențin imaginea publică grație unor politici și a unor activități susținute.
„Prin natura ei administrația publică depinde într -o mare măsură de comunicare”92. Ea
se întâlnește între diferitele n iveluri ierarhice ale administrației publice, între structurile aflate
pe același nivel în cadrul structurilor administrative, între administrație și executorul social,
între instituțiile administrației publice și autoritatea politică, între administrația publică și
mediul social în general, între funcționarii publici, între aceștia din urmă și partenerii publici
(cetățeni, ONG -uri, etc.).
Un act administrativ presupune implicarea unui mare număr de funcționari, fiecare
dintre aceștia fiind specializat într -un anumit domeniu și depinzând de ceilalți deoarece
91 Ibidem.
92 Luminița Gabriela Popescu, Comunicarea în administrația publică , Editura Economică, București, 2007, p. 9.
59 produsul final este rezultatul direct al eforturilor combinate ale diferiților participanți la
realizarea acestei finalități. Comunicarea este așadar „definitorie în coordonarea adecvată și
eficientă a a ctivităților caracterizate de astfel de conexiuni”93, proces de coordonare pentru
materializarea căruia este necesară construirea unor canale de comunicare prin care ideile și
cunoștințele să poată fi transmise. Pentru ca obiectivele vizate să devină realit ate,
managementul pu blic trebuie să se asigure că de ciziile sunt transmise tuturor nivelurilor
ierarhice. În plus , este din ce în ce mai important atât pentru administrație cât și pentru clienții
acesteia (autoritatea politică, contribuabili, cetățeni, gru puri de inerese) dezvoltarea canalelor
de comunicare cu lumea de afară. Sunt create în acest mod condițiile ca tot ceea ce se
întâmplă în cadrul structurilor administrative să fie comunicat publicului în general și
segmentelor țintă în special. Pe de altă parte administrația beneficiază din exterior de
informațiile care îi sunt necesare la finalizarea obiectivelor.
Comunicarea ca proces care focalizează demersurile managementului public este
importantă și din perspectiva calității relațiilor existente în ca drul unei anumite structuri
administrative. Dimensiunea calitativă vizează menținerea unei atitudini de înțelegere
mutuală, crearea și dezvoltarea unei atitudini de înțelegere mutuală, crearea și dezvoltarea
unui climat motivațional, precum și asigurarea r ezolvării cererilor și a stărilor de nemulțumire
într-o manieră conciliantă.
Dezvoltarea unei politici sociale adecvate, crearea și menținerea la toate nivelurile a
unei atmosfere transparente, sunt într -o mare măsură determinate de importanța ce se acordă
procesului de comunicare.
3.4. Structura de administrație publică
Misiunile, obiectivele, conținutul și structura activității de comunicare sunt prevăzute
în legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public cu modificările și
comple tările ulterioare . Potrivit acestei legi „pentru asigurarea accesului oricărei persoane la
informațiile de interes public autoritățile și instituțiile publice au obligația de a organiza
compartimente specializate pe informație și relații publice sau de a d esemna persoane cu
atribuții în acest domeniu. Atribuțiile, organizarea și funcționarea compartimentelor de relații
publice se stabilesc pe baza dispozițiilor prezentei legi prin regulament de organizare și
funcționare a autorității sau instituției publice respective”94.
93 Ibidem, p.10.
94 Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, articolul 4.
60 „Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la informațiile de
interes public autoritățile și instituțiile publice au obligația să desemneze un purtător de
cuvânt de regulă din cadrul compartimentelor de informare și relați i publice”95.
La nivelul fiecărei structuri administrative există așadar o structură de comunicare
(chiar dacă denumirile diferă de la instituție la instituție). Mărimea structurii de comunicare
variază în funcție de nivelul administrativ pe care instituția respectivă îl reprezintă, de
mărimea instituției sau localității, precum și de bugetul instituției sau localității respective.
Existența acestei structuri în organigrama instituțiilor administrative de la toate
nivelele (de la Președinție și Guvern până l a primăria celei mai mici localități) arată
importanța ce se acordă în administrația publică actuală actului de comunicare:
a) la nivelul administrației prezidențiale există Departamentul de Comunicare Publică
condus de un consilier de stat. „Departamentul de Comunicare Publică este structura din
cadrul administrației prezidențiale abilitată să promoveze punctele de vedere ale președintelui,
să propună mesaje și să redacteze comunicate de presă, să analizeze impactul și contextul
mediatic al acțiunilor preș edintelui”96. De asenmenea Departamentul de Comunicare Publică
preia solicitările mass -media, realizează acreditările de presă și administrează conținutul
media al paginii de internet a instituției. Șeful Departamentului de Comunicare Publică este și
purtăt orul de cuvânt al președintelui. În cadrul instituției prezidențiale funcționează și un
compartiment pentru probleme cetățenești, audiențe și petiții.
b) la nivelul Guvernului . „Pentru asigurarea și coordonarea producerii integrate și unitare
a mesajului p ublic guvernamental și coordonarea răspândirii informațiilor publice prin toate
mijloacele de comunicare, în cadrul Secretariatului General al Guvernului funcționează
Departamentul de Comunicare și al purtătorului de cuvânt al Guvernului condus de un
secre tar de stat numit, respectiv eliberat din funcție prin decizia primului ministru”97. Agenda
primului ministru cuprinde evenimentele și activitățile publice la care participă premierul.
Instituția guvernamentală posedă un Compartiment de relații cu publicul ce are în compunere
Biroul de audiențe cu cetățenii și Biroul de relații petiții.
c) la nivelul minis terelor . Există în majoritatea situațiilor direcții de comunicare și relații
publice. Denumirea acestora diferă de la un minister la altul. Astfel, dacă în cazul Ministerului
Finanțelor funcționează | Direcția de Comunicare, Relații publice și Mass -media , în alte cazuri
această structură de comunicare se numește:
95 Ibide m, articolul 16.
96 www.presidency.ro .
97 www.gov.ro .
61 – la nivelul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale: Departamemtul de
Comunicare.
– la nivelul Ministerului Mediului: Direcția de Comunicare.
– la Ministerul Afacerilor Interne și Apărării Naționale: Direcția Informare și Relații
Publice.
– la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii: Direcția Generală de Informare Publică
și Comunic are.
În cazul Ministerelor Sănătății și Agriculturii și Dezvoltării Rurale, structura de
comunicare și informare publică este doar la nivelul unui seviciu: Serviciul de Presă și Relații
Publice.
Fiecare minister are în organigramă și o structură de relații cu publicul prin care este
organizată activitatea de primire și soluționare a petițiilor, sunt oferite audiențe și este
asigurată primirea, înregistrarea, repatizarea și expedierea corespondenței.
Atribuțiile principale ale direcțiilor (serviciilor) de co municare din cadrul misterelor sunt
următoarele:
– conceperea, organizarea, conducerea și controlul activităților de informare și
relații publice;
– asigurarea relaționării cu societatea civilă, comunitățile locale, cetățenii și
structurile statului de drept, precum și politica de transparență la nivelul
ministerului;
– gestionarea imaginii publice a instituției; în acest sens personalul direcției
întocmește proiecte privind strategiile de comunicare și relații publice la
nivelul ministerului.
d) la nivelul prefe cturilor . Există o arie largă de forme diverse de organizare a
comunicării și informării publice. Unele prefecturi au un compartiment distinct de comunicare
și relații publice care conține și Biroul de Relații cu Publicul, iar în organigramele altora nu
există un asemenea compartiment, dar funcționează Biroul de Relații cu Publicul în cadrul
unei structuri organizatorice mai mari. Toate prefecturile din țară au desemnată o persoană
responsabilă cu asigurarea accesului la informațiile de interes public.
Atribuțiile principale ale structurii de comunicare a prefecturilor sunt următoarele:
– asigură prin compartimentul de specialitate relația cu cetățeanul și aplicarea
prevederilor legale privind liberul acces la informațiile de interes public;
62 – asigură activitate a de registratură pentru toate doc umentele adresate i nstituției
Prefectului, asigură programarea cetățenilor la audiențe și soluționarea
cererilor, petițiilor și a sesizărilor.
e) la nivelul administrației publice locale :
– în cazul Consiliilor Județene st ructurile comunicaționale se numesc fie
Compartiment Informare Relații cu Publicul, fie Serviciul Relații cu Publicul în concordanță
cu viziunea conducerii administrației județene privind locul și rolul comunicării în procesul
administrativ. Unele instituț ii administrativ -județene au și purtător de cuvânt în adevăratul
sens. De asemenea este numită o persoană responsabilă cu difuzarea informațiilor de interes
public.
– la nivelul primăriilor structura de comunicare a comunelor nu este de sine stătătoare,
ci este inclusă într -una mai mare cu atribuții executive mai largi. Este și cazul primăriei din
Snagov în care Relațiile Publice se regăsesc într -un birou împreună cu Registratura, Arhiva,
Protecția Muncii, Asistența Socială și Autoritatea Tutelară. Alte com une, deși au un
compartiment de informare și relații publice și au desemnat chiar un purtător de cuvânt, nu
posedă personal care să aibă atribuții doar pe linii de comunicare și de relații cu publicul,
persoanele care sunt numite să se ocupe de această act ivitate cumulează atribuțiile de bază cu
cele din această sferă. În cazul orașelor și municipiilor mai mici este organizat serviciul
Relații Publice și Centrul de Informare pentru Cetățeni. În orașele mari situația este diferită
deoarece activitățile ce pr ivesc comunicarea și informarea publică se desfășoară la un alt
nivel. Aici se regăsec Direcții de comunicare și relații publice precum și Centre de informare
pentru cetățeni; „un exemplu de comunicare organizată a unei primării reședință de județ
poate fi nominalizat cel al primăriei din Brașov”98.
3.5. Metode și tehnici de realizare a activității de comunicare publică
Activitatea de comunicare publică în cadrul instituțiilor publice administrative se
desfășoară printr -o serie de activități cu caracter gen eral dar și specific pe baza unor strategii.
Strategia activității de comunicare publică constă din definirea obiectivelor și a
mijloacelor specifice pe care autoritatea sau instituția publică vrea și poate să le realizeze prin
eșalonarea lor în timp. Auto ritățile și instituțiile administrative publice, în realizare a
comunicării publice, folosesc următoarele tipuri de strategii.
98 www.brașovcity.ro.
63 „a) strategiile de autoritate (de putere) prin care se urmărește afimarea autorității sau a
instituției publice în domeniile ei de competență tradiționale cât și în cele noi dobândite în
contextul dinamicii și modificării din sistemul social;
b) strategiile de eficiență prin care se urmărește să se amelioreze eficacitatea
diferitelor elemente structurale ale autorităților sau insituț iilor publice precum și a elementului
uman ce le compun;
c) strategiile de încredere prin care se urmărește să se creeze un dialog real și
constructiv cu cetățenii, cu organizații și instituții publice și private”99.
Metodele și tehnicile prin care autorită țile și instituțiile publice desfășoară activități de
comunicare publică fac parte din categoria generală de tehnici și metode de comunicare și
anume: generale (informări, audiențe, întâlniri cu diferite categorii de cetățeni) și tehnici
audio -vizuale (com unicate înregistrate pe suport audio și video, filmul de prezentare,
fotografii, spoturi publicitare, afișaje, panotaje).
3.6. Deciziile publice și comunicarea cu publicul
Acțiunea instituțiilor administrative publice este jalonată de deciziile publice ca re sunt
comunicate. Forma în care sunt comunicate depinde de importanța, obiectivul, influența și
orizontul vizat de decizie.
Principiilor le corespund punerea la dispoziție a datelor publice și comunicarea civică.
Politicilor li se asociază comunicarea in stituțională, cea a serviciilor oferite sau cea prin
companii.
În sprijinul deciziilor de execuție vine informarea practică referitoare la serviciile
oferite la comunicarea în relațiile cotidiene și la proximitate. Formele diferite de comunicare a
categori ilor de decizii nu dau seamă suficient de bine de legăturile strânse dintre intimitatea ce
are loc între decizie și comunicare. Dăinuie ipoteza conform căreia „comunicarea nu ar fi
decât o simplă publicitate, prezentare sau condiționare finală a deciziei”100.
3.6.1. Comunicarea în procesul decizional
Procesul de luare a deciziei publice poate fi simplu. El este liniar în sensul că
momentul luării deciziei este precedat de pregătire și urmat de aplicarea deciziei. El este
construit de o competență a cărei fin alitate este aproape clară. Obiectivele și criteriile fiind
99 Liviu Aron Deac, Comunicarea , curs Universitatea „Athenaeum”, București, 2010, p. 61.
100 Pierre Zémor, Comunicarea publică , Editura Institutul European, Iași, 2003, p. 61.
64 ierarhizate satisfăcător, este posibil să se contureze optimizarea alegerii care oferă o gamă de
soluții, de unde poate apărea invocarea unui model rațional care modelează procesul
decizional.
În cursul desfășurării procesului decizional comunicarea nu are un rol modest.
Comunicarea:
„- contribuie la sporirea cantității de informație necesară instrumentării dosarului și
pregătirii mai bune a judecății;
– ajustează criteriile celui care decide;
– face public rezultatul, cu exigențele și cu pedagogia necesară unui mesaj dens și
specializat”101.
Eliberarea unei autorizații de construcție constituie un exemplu de decizie în care
procedura de instrumentare (examinarea dosarului, a conformității sale cu doc umentele de
urbanism) este ocazia comunicării în interiorul forului decident sub responsabilitatea
primarului. Publicarea autorizării (sau a refuzului acesteia) se face după reguli precise
deoarece comunicarea permite să se verifice dacă într -un anumit ter men niciun recurs (a l unui
terț interesat sau a prefectului) nu contestă legalitatea actului legalizării publice.
Comunicarea contribuie la dramatizarea timpilor forte ai procesului decizional prin
simboluri (semnătură de acord, punerea primei pietre, stân gerea mâinilor, inaugurarea, tăierea
panglicii); prin aceste producții simbolice ea întărește identitatea instituțiilor care participă la
decizii.
Modelul birocratic sau instituțional privește decizia ca rezultantă a activităților
organizaționale ale insti tuțiilor și serviciilor implicate. Acestea își pun întrebări diferite în
legătură cu decizia de luat. Decizia nu este rodul unei instituții coerente ci a juxtapunerii
unităților compartimentate. Comunicarea se face de asemenea fragmentat. Fiecare serviciu
face să prevaleze un stil propriu de informare, de relaționare internă și de exprimare externă.
Unitățile cele mai birocratice care privilegiază tradiția, repetiția, imitarea și
conformitatea cu propria imagine au o atitudine sinuoasă și puțin deschisă cee a ce traduce
rezistența lor. Comunicarea lor este stereotipă iar schimbările de informații, limitate.
Serviciile orientate spre dezvoltare și progres instituțional favorizează punerea la
dispoziție a datelor și sunt receptive la tot ce ar contribui la perf ecționarea lor. Ele se exprimă
abundent, cât mai complet și aservit. Interpretarea deciziei ca rezultat al raporturilor de forță
101 Ibidem .
65 între actorii care intervin în același timp prin prisma intereselor individuale și a celor
instituționale face să apară și mai clar rolul pe care îl poate avea comunicarea.
Un astfel de model reprezintă procesul de decizie ca pe o succesiune de anticipăr i și de
negocieri ale actorilor cărora regulile jocului le -au conferit o anumită greutate. Fiecare dintre
co-decidenți are priori tățile sale, percepția proprie a interesului general, preferințele sale și
constrângerile carierei. Atuurile în negociere în afara poziției mai mult sau mai puțin
strategice pot fi: capacitatea expertizei, aptitudinea de a aduna informații pertinente,
posibilitatea de a convinge și chiar de a târgui.
Comunicarea într -un astfel de proces decizional este un auxiliar important și anume:
– pentru a cunoaște starea sistemului, mizele și jocurile;
– pentru a difuza în interior și exterior, pentru a pune în valoar e o argumentare tehnică;
– pentru a încerca cunoașterea propriei puteri decizionale mobilizând opiniile care
preferă o teză.
3.7. Mass -media, deciziile și dezbaterea publică
Dificultatea dezbaterii publice ține de complexitatea deciziilor. Intervenția pre sei
constituie o mediere indispensabilă „dar valoarea adăugată de jurnaliști nu este neutră, nici
fără efect asupra naturii deciziilor sau asupra mersului dezbaterii cu publicul”102.
Fie că este vorba de activitățile curente ale serviciilor publice, de situa țiile de criză sau
de schimbare locul mass -mediei în deciziile publice este foarte important. Rolul presei nu este
cel al unui simplu martor. Medierea pe care o face între decident și public aduce elemente de
informație legate de o decizie care încă nu a f ost luată. Presa devine în acest fel un
intermediar al deciziei de luat. În aceste condiții poate încerca să capteze factorul responsabil,
sau mai rău să șantajeze, în tot cazul se poate ivi un raport de forță triunghiular între cetățean,
mass -media și dec identul politic. Cu cât decizia este mai completă, cu atât se multiplică
ocaziile de derapare ale comunicării. Chiar natura deciziei poate fi schimbată.
Jurnaliștii nu respectă de multe ori funcționarea serviciului public iar în numele
criteriului actualit ății, informația instituțională este neglijată și registrul civic respins pe motiv
că acestea sunt puțin atractive sau puțin spectaculoase.
Uneori presa se face vinovată de atitudini și comportamente care încalcă principii
deontologice și anume: deformarea faptelor, obținerea de informații prin mijloace necinstite
sau prin abuzul bunei credințe a celuilalt, confundarea rolului ziaristului cu cel al polițistului
102 Ibidem, p. 127.
66 sau al magistratului, redactarea știrilor fără a se căuta punctele de vedere ale protagoniștilor
diferiți, nerespecterea prezumpției de nevinovăție sau a vieții particulare.
La fel de grav este și atunci când ziaristul tăinuiește un fapt nou care ar veni să
contrazică teza pe care el a avut -o prea rapid, caricaturizează un serviciu public plecând de l a
o idee preconcepută, face o înscenare pentru a reconstrui un eveniment greu de acoperit,
propune propriile sale evenimente pe platourile de televiziune.
Urgența de a informa nu explică prin ea însăși astfel de comportamente dăunătoare.
Insuficiența formă rii jurnaliștilor sau a calității lor profesionale trebuie luate și acestea în
considerare. Mass -mediei i se mai poate reproșa locul și puterea pe care vrea să le aibă prin
edificarea unui domeniu mediatic, adesea străin de funcționarea instituțiilor publi ce, cât și de
așteptările cetățenilor, deci de dezbaterea democratică și de comunicarea publică. Totuși în
ultimă analiză responsabilitatea acestor stări de lucru revine decidenților publici.
3.8. Transparența decizională în administrația publică
Legea 52 din 2003 stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru
asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și
locale. Printre scopurile enumerate de această lege figurează și stimularea participării ac tive a
cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative. Regulile care trebuie respectate în
această formă de participare a cetățenilor sunt următoarele:
– „ședințele autorităților și instituțiilor administrative sunt publice;
– dezbaterile trebuie consemnate și făcute publice;
– minutele acestor ședințe de asemeni trebuie consemnate și făcute auzite”103.
Participarea persoanelor interesate la lucrările ședințelor publice se face în
conformitate cu următoarele condiții:
– „anunțul privitor la ședința publ ică se afișează la sediul autorității publice,
inserat în site -ul propriu și se transmite către media cu cel puțin trei zile
înainte de desfășurare;
– anunțul trebuie adus la cunoștința cetățenilor și a asociațiilor legal constituite
care au prezentat sugest ii și propuneri în scris, cu valoare de recomandare,
referitoare la unul dintre domeniile de interes public care urmează să fie
abordat în ședința publică;
103 Legea 52/2003 privind asigurarea transparenței decizionale.
67 – anunțul este necesar să conțină data, ora și locul de desfășurare a sedinței
publice precum și ordin ea de zi”104.
„Difuzarea anunțului și invitarea specială a unor persoane la ședința publică este în
sarcina responsabilului desemnat cu societatea civilă. Persoana care prezidează ședința
publică oferă invitaților și persoanelor care participă din proprie in ițiativă posibilitatea de a se
exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi. Adaptarea deciziilor administrative
ține însă de competența exclusivă a autorităților publice. Punctul de vedere exprimat în cadrul
ședințelor publice de către invitaț i și persoanele care participă din proprie inițiativă au valoare
de recomandare. Minuta ședinței publice, incluzând și votul fiecărui membru, cu excepția
cazurilor în care s -a hotărât vot secret , va fi afișat ă la sediul autorităților publice în cauză și
publicată pe site -ul acestora. De asemenea autoritățile adiminstrative sunt obligate să
elaboreze și să arhiveze minutele ședințelor publice, iar atunci când se consideră necesar
ședința publică poate fi înregistrată”105.
Instituțiile administrative sunt oblig ate să întocmească și să facă public un raport anual
privind transparența decizională care va cuprinde cel puțin următoarele elemente:
– „numărul total al recomandărilor primite;
– numarul total al recomandărilor incluse în conținutul deciziilor luate și în
proiectele de acte normative;
– numărul participanților la sedințele publice;
– situația cazurilor în care autoritatea publică a fost acționată în justiție pentru
nerespectarea legii 52/2003;
– evaluarea proprie a parteneriatului cu cetățenii și asociațiile legal constituite
ale acestora;
– numărul ședințelor care nu au fost publice și motivația restricționării
accesului”106.
Raportul anual privind transparența decizională trebuie făcut public pe site -ul propriu
prin afișarea într -un spațiu accesibil publicului sau pri n prezentare în ședință publică.
3.9. Modelele decizionale
Modelele decizionale sunt dezvoltate ca modele de soluționare a problemelor atât în
sectorul public cât și în cel privat. Ele se bazează pe un grup de persoane care generează un
104 Ibidem.
105 Ibidem.
106 Ibidem.
68 număr mare de alte rnative după care alternativa cea mai viabilă se realizează printr -o formă
de vot sau prin atingerea consensului, aceasta reprezentând voința tuturor persoanelor
implicate în procesul decizional.
3.9.1. Modelul Delphi
Acest model este utilizat în special ca metodă de planificare în care unui grup de
experți li se cere să genereze un număr de soluții posibile pentru o anumită problemă dată.
Procesul se poate repeta până când se ajunge la o singură alternativă agreată de toți membrii
grupului.
3.9.2. Model ul Grupului Nominal
Acest model poate fi văzut ca o evoluție a modelului Delphi încercând să reducă și mai
mult interacțiunea dintre membrii grupului pentru a minimiza presiunea grupului asupra
exprimării ideilor individuale. Un astfel de model încurajează „reducerea diferențelor de
status, comunicarea liberă și eliminarea tendinței de monopolizare a discuțiilor de către
membrii cu un statut înalt”107.
Prima etapă este definirea clară a problemei care trebuie rezolvată, aceasta este
formulată de regulă cu o î ntrebare care este clară, specifică și directă. „Procesul decizional
începe prin generarea de alternative în scris de către fiecare individ în parte, fiecare
participant al grupului realizează o listă cu posibile soluții pentru realizarea rezolvării
proble mei”108.
Un următor pas este citirea de către fiecare participant a listei cu soluții propuse și
înregistrarea fiecăreia astfel încât nicio idee să nu fie pierdută. După ce toate ideile și soluțiile
au fost citite și înregistrate se trece la analizarea lor, fiecare propunere având un timp limitat
de dezbatere, limitarea timpului având rolul de a preveni monopolizarea discuției de către
membrii cu statut important și menținerea echilibrului.
Într-un final se alege soluția sau soluțiile optime printr -un proces de vot. Procesul de
vot variază de la alegerea pe baza majorității, realizarea unui clasament – participanții sunt
rugați să numeroteze primele cinci alternative în funcție de importanța lor – sau prin utilizarea
unor metode de ierarhizare asistate de calc ulator.
107 André Delbecq, Andrew Van De Ven, Group Techniques for Program Planning , Glenview, Illinois, 1975, p.
42.
108 Ibidem, p. 44.
69 Avantajele metodelor decizionale sunt:
– „permit generarea unui număr de soluții diverse și inovatoare;
– reduc influența membrilor „grei” ai grupului asupra deciziei finale;
– reduc rigiditatea dată de procedurile standard de operare;
– reduc posibilele c onflicte care pot apărea în cadrul procesului decizional
datorită intereselor diferite ale participanților, care de obicei duc la impas”109.
3.9.3. Modelul „Coșului de Gunoi”
Acest model este propus de James Gardner March și Johan Peder Olsen și încearcă să
descrie cu acuratețe procesul decizional în cadrul organizațiilor. Premisa de la care se
pornește este faptul că ambiguitatea și confuzia sunt inevitabile într -o organizație, astfel și
procesul decizional este lovit de acestea. Autorii susțin că procesul decizional este mai
degraba instabil și ambiguu, latura informală a organizației jucând un rol decisiv. Metafora
„coșul de gunoi” este folosită pentru a sublinia faptul că deciziile sunt luate atunci când apar
oportunități sau necesități de a lua o decizie .
Criticile acestui model spun că este unul mult prea meta foric și nu există încă
suficiente dovezi care să ateste că într -adevăr funcționează sau că are un grad mare de
aplicabilitate. Olsen subliniază că acest tip de proces decizional se poate regăsi în special în
situațiile de schimbare, atunci când scopul și obiectivele organizaționale sunt cele mai mari și
crește numărul de oportunități. Acest tip de proces decizional este mai frecvent în
organizațiile publice decât în cele private.
3.10. Modele deciz ionale în administrația publică
Modelele decizionale specifice administrației publice sunt următoarele:
– Modelul Rațional
– Modelul Incremental
Pornind de la analiza organizațiilor publice, Charles E. Lindblom profesor de
economie la Yale oferă o perspectivă pertinentă a procesului decizional în cadrul
administrației publice în eseul intitulat The Science of „M uddling Through ”, oferind două
109 H. F. Gortner, J. Mahler, J. B. Nicholson, Organization Theory , Wadsworth Group, 1997, p. 237.
70 modele decizionale: modelul rațional pe care îl numește „modelul rațional -comprehensiv”110
și modelul incremental pe care î l intitulează „modelul succesiv -limitat”111.
3.10.1. Modelul rațional – comprehensiv
Acest model reprezintă modelul clasic în care teoreticienii administrației publice
percep procesul decizional în timp ce al doilea model, cel incremental, se apropie mai mu lt de
realitate, modul exclusiv în care sunt luate deciziile în organizațiile publice.
În modelul rațional un prim pas al funcționarului public ar fi să realizeze o listă
completă de indicatori relevanți pe care să -i monitorizeze. Un al doilea pas ar fi să calculeze
pentru fiecare dintre indicatorii identificați valoarea atribuită de societate și apoi să se
realizeze o ierarhie a lor. Odată realizată ierarhia, decidentul poate trece la identificarea
alternativelor pe care le are la dispoziție și compararea lor pentru a vedea care dintre ele
conține cei mai mulți indicatori – care dintre aceste alternative va aduce cele mai mari
beneficii. Pentru a putea realiza acest lucru va încerca să identifice toate teoriile existente în
domeniu pentru a avea cât mai mul te informații privind fiecare alternativă în parte. În final va
alege acea variantă care este mai benefică și include cel mai mare numă de indicatori.
3.10.2. Modelul Incremental
Acest model presupune ca funcționarul public să aleagă un singur indicator d upă care
să parcurgă evaluarea alternativelor. Restul indicatorilor vor avea o importanță scăzută sau
pur și simplu vor fi ignorați, altfel nu va realiza o ierarhie a indicatorilor și nici o valorizare a
lor. În faza următoare funcționarul va încerca să id entifice alternativele existente pornind în
special de la experiența precedentă în situațiile asemănătoare. Odată alternativele identificate,
va încerca să le compare însă nu pe baza teoriilor existente, ci recurgând din nou la experiența
acumulată până at unci, încercând să aducă modificări minore unor politici precedente pentru a
se apropia cât mai mult de scopul stabilit.
110 Charles E. Lindblom, The Science of „Muddling Through ”, Review, Yale University, 1959, p.79.
111 Ibidem.
71
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
COMUNICAREA PUBLICĂ
ÎN TRAGEDIA DE LA CLUBUL „COLECTIV ”
4.1. Locul tragediei și cauzele producerii e i
Incendiul din Clubul „Colectiv ” din capitală a avu t loc în noaptea de vineri 30
octombrie 2015 în sectorul 4, într -o fostă hală a fabricii „Pionierul ”, care acum a fost
transformată în sală de club și poartă denumirea de „Colectiv ”. Incendiul s -a declanș at în
timpul unui concert al trupei „Goodbye to Gravity” cu ocazia lansării unui nou album al trupei
intitulat „Mantras of War”.
Conform anchetelor efectuate de organele abilitate în domeniu, focul a fost provocat
de către artificiile folosite în timpul co ncertului, acestea conducând la aprinderea buretelui
poliuretanic inflamabil care a fost utilizat pentru antifonarea sălii. Flăcările s -au extins foarte
rapid în toată sala clubului provocând persoanelor aflate la concert leziuni în unele cazuri
cauzatoare de moarte.
4.2. Urmările tragediei
În urma incendiului din 30 octombrie la Clubul „Colectiv ” au decedat 64 de persoane.
În incendiu au decedat 26 de persoane, o persoană decedând în drum spre spital; în prima fază
au fost identificate 186 de persoane răn ite, dintre care 146 au fost spitalizate.
În săptămânile de după incendiu au decedat 33 de persoane. Acesta a fost cel mai grav
incendiu din Român ia care s -a produs în timpul unui eveniment de destindere și cel mai grav
accident din țară după anul 1989, de pășind numărul de decese din accidentul aviatic de la
Balotești care a avut loc în anul 1995 unde și -au pierdut viața circa 60 de persoane.
4.3. Comunicarea utilizată pe perioada acestei tragedii
Canalele de televiziune care și -au deplasat reporterii la f ața locului atât în seara în care
s-a produs tragedia, cât și a doua zi și în zilele de după tragedie au transmis informații, s -au
organizat emisiuni, s -au efectuat apoi dezbateri televizate pentru a informa populația.
72 Un prim model de comunicare ce poate fi utilizat în analiza de față este cel al
cercetătorului american Harold Lasswell intitulat modelul funcționalist conform căruia „o
acțiune de comunicare poate fi descrisă dacă se va răspunde la următoarele cinci întrebări:
Cine spune? Ce spune? Prin ce c anal? Cui? Cu ce efect?”112.
Răspunsul la prima întrebare vine din partea televiziunilor care au transmis de la locul
tragediei, au surprins imagini și au dezbătut prin realizarea unor emisiuni speciale tragicul
eveniment. S -a deschis o anchetă penală numită de presă „dosarul Colectiv” chiar a doua zi de
către procurori și au fost arestate 11 persoane a căror competență a fost pătată de corupție,
nedesfășurându -și activitatea în condiții normale.
În seara de 30 octombrie primele informații date de televiziune apar la ora 23.15 când
se vorbește despre un incendiu violent cu mulți răniți și decedați. La ora 23.30 agenții de
poliție sosiți la fața locul ui izolează un perimetru de câte va străzi în jurul clădirii în care este
situat clubul. Străzile sunt pline de m așini de intervenție ale pompierilor și ale ambulanțelor.
La ora 23.59 Raed Arafat face o scurtă declarație de presă unde confirmă existența
unui incendiu dramatic din care au rezultat mai mulți morți și răniți. La ora 00.08 Gabriel
Oprea, Ministrul de Int erne de la acea vreme anunța că numărul persoanelor decedate
ajunseseră la 25. Este pus la dispoziția rudelor persoanelor implicate în incendiu un număr de
telefon pentru a putea primi informații.
La ora 00.50 sosesc la fața locului patru dube ale Ins titutului de Medicină Legală
pentru a prelua cadavrele întinse pe paleții de lemn din fața clubului. În jurul orei 1.00 ultimii
răniți sunt transportați de ambulanțe sau de mașinile prietenilor către Spitalul Universitar,
Spitalul Floreasca și Spitalul de Arși. În total peste 500 de efective ale M.A.I. și ale
Ministerului Sănătății au intervenit pentru salvarea răniților și stingerea incendiului.
Echipajele de intervenție au acționat cu 75 de autospeciale ale ISU București și Ilfov, printre
care două spitale mob ile, 57 de autospeciale SMURD și ambulanțe, 11 echipaje cu apă și
spumă, 3 echipaje de descarcerare, 3 echipaje pentru transport victime multiple, 2 echipaje cu
autoscări la care s -au adăugat mașinile Poliției și Jandarmeriei care au asigurat fluidizarea
traficului pentru deplasarea ambulanțelor.
Martorii incendiului relatează ce au văzut când participanții de la concert au năv ălit
afară din sala incendiată „oameni care umblau ca în filmele cu zombi, oameni arși , fără păr pe
cap”113.
112 Harold Dwight Lasswell, Propaganda Technique in the World War , apud Il ie Pârvu, op. cit., p. 50.
113 http/ro.m.wikipedia.org/wil.
73 La ora 2.00 Ministrul de Interne Gabriel Oprea comunică un nou raport despre
incendiu susținând existența a 27 de morți și 140 de răniți. La ora 3.00 zona incendiului se
eliberează de curioși rămânând doar agenții de poliție care păzesc intrarea în club.
4.4. Efectele produse de evenimentul „Colectiv ”
La ultima întrebare din modelul funcțional al lui Harold Lasswell folosit în
comunicarea în masă în cazul „Colectiv ” „cu ce efect?”, ca și efect produs de transmiterea
cazului de către media au apărut următoarele reacții atât pe plan intern cât și internațional.
Primul Ministru din acea perioadă, Victor Ponta, s -a întors de urgență sâmbătă 31
octombrie din vizita sa în Mexic și a convocat o sedință de Guvern unde a fost dezbătută
situația creată după incendiul devastator, măsurile car e vor fi luate, fiind totodată declarat
doliu național timp de trei zile: pe data de 31 octombrie și pe datele de 1și 2 noiembrie 2015.
Era a șaptea oară în ultimii 15 ani când se instituia doliu național în România. Ultimul doliu
național a fost decretat pe data de 26 iunie 2013 după accidentul autocarului turistic din
Muntenegru.
Fostul rege al României, Mihai I, a declarat că „ sunt cu tot sufletul alături de familiile
îndurerate, familia mea și cu mine ne rugăm pentru ei toți ca și pentru cei îndoliați care au
astăzi lacrimi în ochi”114.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a adresat sâmbătă 31 octombrie 2015 un mesaj
de compasiune pentru familiile, rudele și prietenii celor decedați sau aflați în spitale și a făcut
un apel la solidaritate îndemnând la uni rea rugăciunii cu fapta milostivă pentru cei aflați în
suferință.
Pe plan internațional o primă reacție a fost din partea ambasadorului Franței, François
Saint -Paul. Acesta a anunțat că în seara zilei de 1 noiembrie 2015 va sosi la București o
echipă de do i medici francezi, unii dintre cei mai buni specialiști în domeniul arsurilor, pentru
a sprijini eforturile medicilor români. Ambasadorul Franței la București a mers în aceeași zi la
locul tragediei unde a depus flori și a aprins lumânări .
Ambasadorul Germ aniei a trimis „cele mai sincere condoleanțe familiilor victimelor
care și -au pierdut viața în incendiul teribil care a avut loc în București. Gândurile noastre sunt
de asemenea alături de persoanele rănite, de familiile și prietenii acestora”115. O echipă d e
114 http/ro.m.wikipedia.org/wil.
115 Ibidem.
74 chirurgi israelieni a sosit pe data de 31 octombrie 2015 în România pentru a opera pacienții
internați la Spitalul Bagdasar -Arseni.
Ambasadorul Regatului Unit la București, Paul Brumnell a transmis „condoleanțe
tuturor celor aflați și afectați de tragicu l incendiu de la Clubul „Colectiv ”, suntem alături de
România în acest moment dificil”116.
Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a transmis președintelui Klaus
Iohannis un mesaj de solidaritate: „am aflat cu profundă durere despre tragedia produs ă la
București în urma unui incendiu. Deplângem pierderile de vieți omenești și ne rugăm pentru
însănătoșirea persoanelor rănite în acest accident îngrozitor. În aceste momente de grea
încercare pentru întreg poporul român, de care ne leagă temeinice punți de istorie și cultură,
permiteți -mi să exprim în numele poporului Republicii Moldova și al meu personal
sentimentele noastre de compasiune și solidaritate, iar familiilor îndoliate, sincere
condoleanțe”117.
Ambasadorul Rusiei a afirmat: „regret profund acea stă tragedie împreună cu toată
România și exprim sincere condoleanțe către familiile, rudele și prietenii victimelor”118.
4.5. Manifestații și proteste
Tinerii, folosind mijloacele de comunicare moderne s -au mobilizat și au organizat
proteste și manifestați i la adresa premierului Victor Ponta și a celor care aveau competență în
a face ca această tragedie să fie evitată.
În data de 1 noiembrie 2015 în Piața Universității a fost organizat un marș de
comemorare a victimelor incendiului unde au participat opt mi i de persoane, ulterior mulțimea
îndreptându -se către locul tragediei unde se aflau alte două mii de persoane care au venit să
aducă omagii celor care au dispărut în tragedie.
Ca urmare a declarațiilor primarului sectorului 4, Cristian Popescu Piedone că „ nu am
ce să -mi reproșez și din punctul meu de vedere Clubul funcționa legal”119 a fost organizat un
miting pentru demiterea acestuia în Piața Universității în ziua de 3 noiembrie 2015.
Mitingul de la București a început la ora 18.00 și au participat 25.000 d e persoane.
Aceștia au scandat lozinci și au cerut demisia lui Victor Ponta, Gabriel Oprea, dar și a lui
Cristian Popescu Piedone.
116 https://twitter.com .
117 http/www.presedinte.md/rom/presa.
118 http/www.româniatv.net.
119 http/www.hotnews.ro.
75 Acest eveniment tragic a condus și la unele schimbări în ceea ce privește funcționarea
cluburilor de genul „Colectiv”. Datori tă multor dezbateri media pe tema: Cum funcționa
Clubul „Colectiv”? din punct de vedere legal, autoritățile competente s -au sesizat și s -au
deplasat pentru efectuarea controalelor la cluburi și diverse locații cu specific comercial
pentru a verifica dacă a cestea funcționează conform legislațiilor în vigoare.
Discuțiile mediatice care au avut loc și concluziile care s -au tras în urma abordărilor
referitoare la tragedie, au condus la închiderea cluburilor care nu respectau legile în privința
condițiilor de fu ncționare , au determinat autoritățile să fie mai vigil ente în eliberarea de
autorizații de funcționare oferite acelora care, pentru a obține profit, ignoră totalmente legile
și expun persoane nevinovate la riscuri și la tragedii similare celor petrecute în Clubul
„Colectiv”.
76 CONCLUZII
S-a discutat și se discută în continuare mult despre importanța pe care comunicarea și
mijloacele de comunicare le au pentru societate și de influența pe care acestea le au asupra
omului modern.
Extraor dinara dezvoltare tehnologică în privința comunicării a schimbat și continuă să
schimbe existența cotidiană a omului, mijloacele de comunicare sociale au devenit atât de
importante și de necesare astfel încât pentru multe persoane sunt principalul mijloc i nformativ
și formativ, călăuză și inspirație pentru comportamentele individuale, familiale și sociale.
Cât privește administrația publică ea depinde de comunicare într -o foarte mare măsură.
Comunicarea se întâlnește în toate structurile și la toate nivelur ile administrației publice.
Dezvoltarea unei societăți și a unei politici pentru societate, crearea și menținerea la toate
nivelurile a unei atmosfere transparente în administrația publică sunt în mare măsură
determinate de importanța ce se acordă comunică rii și procesului de comunicare.
Numeroasele aspecte cu privire la importanța și influența comunicării și a mijloacelor
de comunicare în ceea ce privește formarea, informarea și progresul, precum și necesitatea
folosirii și canalizării corecte a informații lor prin intermediul comunicării în cadrul
administrației publice pot fi structurate pe baza teoriilor și modelelor de comunicare care s -au
dezvoltat în urma numeroaselor cercetări și analize ale unor oameni de știință în domeniul
comunicării și care sunt deja expuse în prezenta lucrare în mod special în capitolul al doilea.
În epoca noastră , care este una a comuni cării globale, multe momente ale existenței
umane se derulează prin procese mediatice; formarea personalității și a conștiinței,
interpretarea și structurarea relațiilor afective, articularea etapelor educative și formative,
elaborarea și răspândirea unor conduite morale adecvate în societate, toate se realizează și se
dezvoltă prin intermediul comunicării.
În cadrul administrației publice comunica rea răspunde nevoilor din sectorul public de
a-și afirma rolul specific, aducând la cunoștința cetățenilor obligațiile pe care aceștia trebuie
să și le asume și prerogativele de care trebuie să dispună.
Comunicarea s -a dezvoltat și este necesar să se dezvo lte cât mai mult și cât mai bine în
cadrul organizațiilor publice. Din aceste considerente marile întreprinderi publice și în general
instituțiile publice administrative au creat departamente pe tema comunicării și își mențin
imaginea publică datorită unor strategii de comunicare și a unor activități susținute în
permanență.
77 Legea care reglementează comunicarea și evidențiază obiectivele, conținutul și
structura activității de comunicare este lege 544/2001.
Această lege confirmă „asigurarea accesului oricăr ei persoane la informația de interes
public obligând totodată instituțiile publice de a organiza compartimente specializate în
comunicare care să informeze sau să desemneze persoane cu atribuții în domeniul
comunicării”120.
Astfel s -au creat compartimente de comunicare la nivelul administrației prezidențiale,
la nivelul Guvernului, ministerelor și prefecturilor care au rolul de a prezenta deciziile publice
și de a informa audiența largă cu mesaje de interes general.
În ultimul capitol al prezentei lucrări est e tratată modalitatea în care s -a desfășurat
comunicarea în cadrul tragicului eveniment care a avut loc în Clubul Colectiv.
Comunicarea s -a realizat în primul rând prin intermediul mass -media, prin intermediul
televiziunilor care au relatat de la fața locu lui cele petrecute, difuzând imagini prin luări de
interviuri, iar în zilele următoare tragediei au comentat prin emisiuni special realizate pentru a
putea descoperi cauzele reale ale acestui eveniment tragic.
Numeroase personalități de pe plan local dar ș i extern s -au solidarizat în această
perioadă neagră cu poporul român transmițând mesaje de condoleanțe, de regret și de
susținere morală a familiilor lovite de acel incendiu devastator.
În final, o idee generală desprinsă din această lucrare este faptul c ă în mediul social
comunicarea este esențială. Ea însoțește persoana umană de la nașterea ei până la dispariția
acesteia. Nu este posibil să nu se comunice. Ființa umană comunică nu numai vocal , ci poate
transmite mesaje prin gesturi, prin mimica feței și chiar prin tăcere.
În administrația publică comunicarea este de o mare importanță pentru că instituția
publică are datoria legală de a face cunoscute cetățeanului informațiile cu privire la măsurile
și deciziile luate în cadrul instituției publice.
120 Cf. Legea 544/2001, articolul 4.
78 BIBLIO GRAFIE
Dicționare
1. Dicționarul explicativ al limbii române , Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
2. Noul dicționar explicativ al limbii române , Editura Litera Internațional, București,
2002.
3. Marcu, Florin (coordonator), Dicționar de neologisme , Editura Academiei,
București, 1995.
Cărți
1. Berlo, David Kenneth , The process of communication: an introduction to the theory
and practice , Holt, Rinehart and Winston, 1960.
2. Borțun, Dumitru, Relații pub lice și noua societate , Editura Tritonic, București,
2005.
3. Cazeneuve, Jean, La société de l´ubiquité , Editura Denoёl/Gonthier, Paris, 1972.
4. Cândea, Rodica, Cândea, Dan, Comunicarea managerială – concepte, deprinderi,
strategii , Editura Expert, București, 1 996.
5. Coman, Cristina, Relații publice. Principii și strategii , Editura Polirom, Iaș i, 1999.
6. Coșeriu, Eugen, Teoria limbajului și lingvistică generală , Editura Enciclopedică,
București, 2004.
7. Hințea , Cristina, Introducere în administrația publică , suport de curs pentru
învățământ la distanță, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale
Comunicării, Cluj -Napoca, 2012.
8. Deac, Liviu Aron, Comunicarea , curs Universitatea „Athenaeum”, București, 2010.
9. DeFleur, Melvin, Ball -Rokeach, Sandra, Teorii ale com unicării de masă , Colecția
Collegium, Seria Media, Editura Polirom, Iași, 1999.
10. Delbecq, André, Van De Ven, Andrew, Group Techniques for Program Planning ,
Glenview, Illinois, 1975.
11. Devitt, Michael, Sterelny, Kim, Limbaj și realitate. O introducere în filos ofia
limbajului , Colecția Collegium, Seria Filosofie, Editura Polirom, Iași, 2000.
12. Dinu, Mihai, Comunicarea, repere fundamentale , Ediția a II -a, București, Editura
Algos, 2000.
79 13. Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass -media și societatea , Editura SNSPA –
Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București , 2001.
14. Fiske, John, Introducere în științele comunicării , Colecția Collegium, Seria Media,
Editura Polirom, Iași, 2003.
15. Fodor, Jerry, Harman, Gilbert, The Language of Thought , Editura Harvard
University P ress, 1975.
16. Gortner, H. F., Mahler, J., Nicholson, J. B., Organization Theory , Wadsworth
Group, 1997.
17. Iacob, Dumitru, Relații publice. Comunicarea organizațională , Editura SNSPA,
București, 2001.
18. Johns, Gary, Comportament organizațional , Editura Economică, București, 1998.
19. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în știința publicisticii și a
comunicării , Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1998.
20. Lazar, Judith, Sociologie de la communication de masse , Librairie Armand Colin,
Paris, 1991.
21. Le Coadic, Yves, Știința informării , Editura Sigma, București, 2004.
22. Lindblom, Charles E., The Science of „Muddling Through” , Review, Yale
University, 1959.
23. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune , Colecția
Collegium, Seria Relații publice și publicitate, Editura Polirom, Iași, 2002.
24. Macoviciuc, Vasile, Inițiere în filosofia contemporană , Ediția a II -a București,
Editura Economică, 2000.
25. McQuail, Denis, Comunicarea , Editura Institutul European, Iași, 1999.
26. McQuail, Denis, Win dahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării
de masă , apud Yves Le Coadic, Știința informării , Editura Sigma, București, 2004 .
27. Miulescu, Viorel, Comunicarea în administrația publică , Fundația România de
Mâine, București, 2013.
28. Neculau, Adr ian (coordonator), Dinamica grupurilor. Teste de bază , Colecția
Collegium, Seria filosofie, Editura Polirom, Iași.
29. Newcomb, Theodore Mead, An Approach to the study of Communicative Acts ,
Colecția Colegium, Seria Media, Editura Polirom, Iași, 2004.
30. Nirenbur g, Serghei, Raskin, Victor, Ontological Semantics , MIT Press, Cambridge,
2004.
80 31. Pânișoară, Ion -Ovidiu, Comunicare eficiență , Colecția Collegium, Științele
Educației, Editura Polirom, Iași, 2004.
32. Pârvu, Ilie, Filosofia comunicării , Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare și
Relații Publice, București, 2000.
33. Peirce, Charles Sanders, Semnificație și acțiune , Colecția Idei contemporane, Seria
Gândirea filosofică a sec. XX, Editura Humanitas, București, 1990.
34. Popescu, Luminița Gabriela, Comunicarea în administraț ia publică , Editura
Economică, București, 2007.
35. Prutianu, Ștefan, Comunicare și negociere în afaceri , Editura Polirom, Iași, 1998.
36. Radu, Ioan, Iluț, Petru, Matei, Liviu, Psihologie socială , Editura Exe, Cluj -Napoca,
1994.
37. Saussure, Ferdinand de, Cours de l inguistique générale , Bibliotheque scientifique,
Editura Payot, Paris, 1972.
38. Saussure, Ferdinand de, Scrieri de lingvistică generală , Colecția Collegium, Seria
Litere, Editura Polirom, Iași, 2004.
39. Schramm, Wilbur, Mass Communication , second edition, Editur a University of
Illinois Press, Urbana, 1975.
40. Schramm, Wilbur, The Nature of Communication between Humans , Editura
University of Illionis Press, Urbana, 1971.
41. Severin, Werner J., Tankard, William, James, Jr., Perspective asupra teoriilor
comunicării de mas ă, Colecția Collegium, Seria Media, Editura Polirom, Iași, 2004.
42. Silbermann, Alphons, Communication de masse , Editura Denoёl/Gonthier, Paris,
1972.
43. Șerb, Stancu, Relații publice și comunicare , Editura Teora, București, 1999.
44. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irin a, Teoria Comunicării , Editura Comunicare.ro,
București, 2003.
45. Van Cuilenburg, J. Jan, Scholten, Otto, Noomen, G. W., Știința comunicării ,
Colecția Top H, Editura Humanitas, București, 2000.
46. Vasile, Dragoș, Tehnici de negociere și comunicare , Editura Exper t, București,
2000.
47. Voyenne, Bernard, La presse dans la société contemporaine , Collection U., Série
Société politique, Librairie Armand Colin, Paris, 1962.
48. Zémor, Pierre, Comunicarea publică , Editura Institutul European, Iași, 2003.
81 Articole
1. Legea 544/200 1 privind liberul acces la informațiile de interes public, articolul 4.
2. Legea 52/2003 privind asigurarea transparenței decizionale.
Adrese web:
1. www.gov.ro.
2. www.brașovcity.ro.
3. www.presidency.ro.
4. http/ro.m.wikipedia.org/wil.
5. http/ro.m.wikipedia.org/wil.
6. https://twitter.com.
7. http/www.presedinte.md/rom/presa.
8. http/www.româniatv.net.
9. http/www.hotnews.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LUCRARE DE LICENȚĂ COORDONATOR: LECT. UNIV. DR. VIOREL MIULESCU ABSOLVENT: MIHALACHE CRISTIAN BUCUREȘTI 2018… [621412] (ID: 621412)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.