SPECIALIZARE SPORT ȘI PERFORMANȚĂ MOTRICĂ [303502]

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZARE SPORT ȘI PERFORMANȚĂ MOTRICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

,,  [anonimizat]´´

Coordonator,

Student,

2020

Cuprins

Capitolul 1
1.1 Introducerea/ Generalitatea privind tema abordată
1.2 Importanta și actualitatea temei
1.3 Motivarea alegerii temei
Capitolul 2
2.1 Fundamentarea teoretica
2.2 Scurt istoric al gimnasticii artistice
2.3 Prezentarea probelor de concurs
2.4 Prezentarea probei la barna
2.5 Tendințe de evoluție la proba de barna
2.6 Aptitudini motrice și psihomotrice practicării gimnasticii artistice
2.7 [anonimizat]
2.8 Componentele antrenamentului in gimnastica artistica
Capitolul 3
3.1 Organizarea și desfășurarea studiului
3.2 Scopul și ipoteza lucrării
3.3 Sarcinile lucrării
3.4 Metode și tehnici de cercetare
3.5 Locul de desfășurare
Caputolul 4
4.1 Program algoritmic pentru învățarea elementului salt lateral
4.2 Descrierea elementului
4.3 Nivelul de start
4.4 Greșeli care pot aparea in timpul execuției
4.5 Seria 1 [anonimizat]
4.6 Seria 2 [anonimizat]-zisă a elementului
4.7 Seria 3 [anonimizat] 5
Concluzii și propuneri
Bibliografie

,,  [anonimizat]´´

Capitolul 1
1.1 Introducerea/ Generalitatea privind tema abordată

Gimnastica artistică de întreținere a [anonimizat] ’70. Aceasta a [anonimizat], balet clasic sau dans. [anonimizat] a [anonimizat], cu o [anonimizat].

1.2 Importanța și actualitatea temei

Denumirea gimnasticii artistice a [anonimizat], dezvolând rezistența generala a organismului. Actrița a fost inspirată și de Dr. Cooper care folosise pentru întâia oara termenul de “aerobics” și care marcase specificitatea acestei discipline, “gimnastică cu oxigen”.

[anonimizat]. Dintre acestea am sintetizat urmatoarele: sportul aerobic a [anonimizat] 1996. Acest lucru s-a întâmplat odată cu al 70-[anonimizat] a [anonimizat], unde s-a [anonimizat]. [anonimizat].

În martie 1995, a [anonimizat] a aceluiași an, s-a [anonimizat].
1.3 Motivarea alegerii temei

Timp de … ani am făcut parte din Lotului Național de Gimnastică Artistică de juniori si seniori. Acest lucru mi-a [anonimizat]: campioană a [anonimizat]. Sportul de performanță este o parte importantă din viața mea. Am practicat –ani de gimnastică la cel mai înal nivel, iar primii pași i-am început în ramura gimnasticii artistice. Anul 2005 a devenit punctul de plecare spre gimnastica artistică, cea care m-a și consacrat lumea sportului.

După anii petrecuți în sala de gimnastică între antrenamente și competiții, am continuat să manifest un interes deosebit pentru acest sport, concretizat prin anii de studiu în cadrul Universității Naționale de Educație Fizică și Sport.

Pentru alcătuirea acestei lucrări am fost motivată de următorii factori: anii de experiență, participarea în concursurile cele mai importante, alegerea specializării din cadrul facultății, pasiunea pentru gimnastică, dar nu în ultimul rând dorința de a scoate în evidență complexitatea și frumusețea acestui sport. Evoluția actuală a sportului de înaltă performanță pune în evidență dezvoltarea fără precedent a capacității de mișcare a corpului uman, precum și nivelul excepțional de manifestare a diferitelor capacități motrice și psihice.

Gimnastica este o formă de bază a practicării exercițiilor fizice, o disciplină a educației fizice care contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a celor care o practică,respectiv a calitaților motrice de bază, la formarea și perfecționarea deprinderilor si priceperilor motrice de bază ( mers, alergare, cățărare, aruncare, săritura etc.), precum și la dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter si personalitate.

Rezultatele obținute de către sportivii români sunt elocvente, ei demonstrând si confirmând în competiții internaționale de înalt nivel, valoarea și calitatea școlii românești de gimnastică, prin multiplele titluri olimpice, mondiale și europene obținute atât pe aparate, cât și la individual compus și pe echipe.

Modificările apărute în codul de punctaj, care este într-o continuă schimbare, referitoare la creșterea gradului de dificultate al elementelor acrobatice și artistice, au determinat o reorganizare și o restructurare metodica a procesului de antrenament, cu toate componentele lui, încă de la începutul pregătirii, care să asigure evoluția pe un traiect ascendent a practicii sportive.

Capitolul 2
2.1 Fundamentarea teoretică

Definiții:

Putem defini gimnastica artistică, fiind capacitatea de a realiza, pe un fond muzical adecvat, mișcari complexe și continue având un dinamism caracteristic. Exercițiul trebuie să exprime corectitudine în execuția tuturor mișcărilor celor 7 pași de bază precum și a elementelor de dificultate. Totodată în realizarea exercițiului trebuie să se țină cont de redarea mobilității, forței și mișcării continue, într-o armonie perfectă.

,,Sportul Aerobic reprezinta abilitatea de a realiza continuu complex, cu inalta intensitate, cu originalitate, miscari specifice sportului aerobic.’’

Următorii factori însumați, duc la realizarea performanței în gimnastica artistică. Pentru a ajunge la un exercițiu competițional trebuie să deții controlul tuturor: postura, rezistența generala, forța musculară, mobilitatea articulară și musculară, creativitate și precizie în execuția mișcărilor, compoziția exercițiilor, intensitate și ritmicitate, tehnică în realizarea elementelor de dificultate precum și multe altele.

,, […]sportul aerobic de performantă este o sinteză coregrafică originală, de elemente tehnice armonizate în combinații de pași […] care demonstrează, prin execuție, ținută, expresivitate, dificultate, originalitate, echilibru, calități și aptitudini complexe, individuale sau de grup.''

Ramurile gimnasticii

Fig. 1. Ramurile gimnasticii artistice

Gimnastica artistică se află într-o dezvoltare continuă, urmarind o pregătire complexă. Pentru a ajunge la gradul maxim de eficiență în realizarea elementelor tehnice, a unei execuții precise și a unei acurateți în mișcare este nevoie de îmbinarea perfectă a calităților fizice cu cele psihice, cât și o individualizare a acestora.

“[…]performanța sportivă apare ca rezultat al interacțiunii formelor de manifestare a unor calități precum: îndemânarea (capacitatea coordinativă), forță, mobilitatea articulară și suplețea musculară, viteză și rezistența."

.
2.2 Scurt istoric al gimnasticii artistice

În zilele noastre gimnastică a cunoscut o evoluție rapidă și spectaculoasă.

Nivelul performanțelor realizate în etapă actuală, atât pe plan internațional cât și pe plan național, este foarte ridicat și nu poate fi atins decât de gimnaștii a căror capacitate de performantă este deosebit de mare și în continuă creștere.

Componentele antrenamentului sportiv sunt într-o continuă influențare și intercondiționare reciprocă. Pregătirea fizică, atât cea generală cât și cea specifică, a atins parametrii tot mai greu de realizat.

Solicitările din antrenament și competiție se fac cu o participare fizică și psihică tot mai evidentă. Toate acestea au implicații asupra componentelor modelului de instruire al gimnaștilor, inclusiv a creșterii volumului, intensității și complexității în pregătire.

Cantitatea, dar mai ales calitatea procesului de instruire a copiilor și juniorilor, care constituie baza de masă a gimnasticii de performanța, reprezintă un factor hotărâtor al asigurării unei capacități superioare de performanță a gimnasticii.

Baza de masă a gimnasticii de performanță are drept obiectiv major, care-i definește însuși rațiunea de a există, fumizarea permanentă de elemente din ce în ce mai bine pregătite, cu o capacitate de performanță mereu îmbunătățită, eșalonarea gimnasticii de performanță. Realizarea acestui obiectiv este condițională, în cea mai mare măsură, de creșterea continuă a calității și eficienței muncii de selecție și instruire la nivelul copiilor și juniorilor, de o optimizare a procesului de pregătire.

Problemele pe care le-a ridicat și le ridică acest deziderat sunt multiple și se referă la cele mai diverse aspecte ale selecției și instruirii, cum ar fi raportul optim dintre componentele antrenamentului, raționalizarea și standardizarea mijloacelor, modelarea pregătirii, programarea instruirii, alegerea celor nai eficiente metode de pregătire, dozarea eficientă a efortului.

Până în prezent au fost efectuate numeroase studii cu caracter aplicativ, la care au aderat mulți specialiști în domeniu din lumea întreagă prin studii și cercetări efectuate de-a lungul anilor. în prezent se poate aprecia că cea mai mare parte a problematicii de selecție și antrenament la copii și juniori este rezolvată satisfacă tor, dar cerințele în continuă perfecționare impune realizarea de noi studii și cercetări reluate pe alte planuri a problemelor, în lumina noutăților apărute pe plan național și internațional.

Antrenorii care activează în baza de masă a gimnasticii de performanța au datoria profesională să se implice în cercetare, să formuleze și să experimenteze ipoteze exprimate realist și îndrăzneț, aducându-și astfel contribuția la progresul gimnasticii românești pe plan internațional.

Pe plan teoretic, prezența lucrare vine să completeze paleta cercetărilor științifice cu caracter aplicativ, aducând unele lămuriri cu privire la selecția în gimnastică. În domeniul practicii, cunoscând anumite probleme referitoare la selecție, se poate acționa cu mai mult discernământ și eficiență în abordarea procesului de performanța.

2.3 Prezentarea probelor de concurs

Au apărut și s-au perfecționat formele de organizare și conducere, avem de-a face cu noi conținuturi, se practică noi ramuri și probe sportive. În prezent, se poate afirma că sistemul nostru național de educație fizică și sport dispune, pe baze temeinice manageriale, de o planificare, organizare, pe baza unor principii clare, de caracteristici și componente fundamentate științific și care asigură orientarea dezvoltării și eficiența întregii activități de educație fizică și sport. La acestea, se adaugă preocuparea pentru continua dezvoltare a mijloacelor materiale și informaționale, pentru perfecționarea formelor de pregătire a specialiștilor, conform (fig.1..

).

Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. La atletism, Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.

În istoria de 86 de ani a Jocurilor Olimpice de iarnă, în clasamentul pe medalii din toate timpurile figurează 45 de țări, România reușind să prindă această ierarhie grație medaliei de bronz cucerite de echipajul de bob-2 alcătuit din Ion Panțuru și Nicolae Neagoe la J.O. de la Grenoble, din 1968 (tab.3.5.).

Tabelul 1.

Rezultatele înregistrate de țările participante la JOCURILE OLIMPICE DE IARNĂ din toate timpurile

Primul loc, destul de detașat, este ocupat de Norvegia, cu un total fabulos de 280 medalii, dintre care 98 de aur, 98 de argint și 84 de bronz, secundată de S.U.A. – 216 (78-80-58) și Rusia (U.R.S.S.) – 194 (78-57-59).

La ultima Olimpiadă de iarnă de la Sochi, Rusia, 2014, cea mai bună clasare a sportivilor români a fost pe locul 17 la probele de bob masculin și feminin.

2.4 Prezentarea probei la bârnă

Programul de concurs cuprinde exerciții liber-alese cu un număr minim de elemente cu o dificultate prevăzute în regulamentele de concurs și programele de clasificare. Se concurează cu 4 probe la fete (sărituri, paralele inegale, bârnă și sol) și 6 probe la băieți (sol, cal cu mânere, inele, sărituri, paralele și bara fixă).

Cele mai vechi consemnări amintesc introducerea gimnasticii, pe lângă celelalte discipline de învățământ în Școala domnească de la Sfântul Sava. Începând cu secolul XIX, se practică exercițiile fizice sub denumirea de gimnastică. Venirea în țară a unor profesori străini, care predau limbile străine, fovorizând deschiderea așa-ziselor ”școli de gimnastică și scrimă” sau de ”gimnastică, muzică și caligrafie”. Funcționarea școlii trebuia aprobată de Domnilor, iar elevii erau în majoritatea lor din păturile avute ale societății românești.

Profesorului gh. Moceanu este un susținător al gimnasticii lui Iahn (Germania). El are contribuții în domeniul practic dar și public. Scrie ”Cartea de gimnastică” (1868), cu figuri și text explicativ, ”Istoria, anatomia și igiena gimnasticii” (1879), ”Gmnastica rațională pentru uzul școlilor primare, secundare și superioare” etc. În 1989 în urma reorganizării învățământului sub ministerul Spiru Haret, gimnastica devine obligatorie în toate școlile secundare, de băieți și fete, având o programă, cu o oră de gimnastică pe săptămână. El ordonează pentru o mai bună dorate a sălilor și terenurilor de sport.

Spiru Haret a avut inițiativa introducerii în școală, la ora de gimnastică, a jocului național de oină. Tot el a alcătuit o comisie din maeștri de gimnastică: D. Ionescu (București), R.S. Corbu (Brăila), T. Berescu (Iași) care, în 1899 au alcătuit primul regulament oficial al jocului de oină competițională. Tot Spiru Haret a fost promotorul unor întâlniri și conferințe ale profesorilor de gimnastică din întreaga țară și, nu în ultimul rând, este primul care ia o hotărâre în privința concursurilor interșcolare, pentru întreaga țară.

Începând cu 1882 și până în 1924, activitatea de gimnastică a fost organizată și îndrumată de ”Societatea de Gimnastică, Muzică și Sport” din Iași și ”Societatea de Educație Fizică Înainte” in București.

În 1905 – Federația Societăților Române de gimnastică, arme și dare la semn se afiliază în 1907 la Federația Internațională de Gimnastică, având un rol active în dezvoltarea gimnasticii de performanță îm Europa.

În 1924 se înființează Institutul Superior de Educație Fizică din București, după modelul celui din Stockholm. Acesta se ocupa de pregătirea cadrelor de specialitate.

Prin reforma învățământului secundar din 1928, se atribuie educației fizice 4 ore obligatorii /săptămnă, pentru fiecare clasă, dintre cele două au fost rezervate gimnastici.

La Congresul de educație fizică din 1934 se discută introducerea educației fizice și în învățământul superior, dar această problemă s-a realizat în anul universitar 1949-1950.

Îm 1950 apare prima program de clasificare, federației revenindu-i rolul pregătirii loturilor representative naționale, în vederea practicării acestora la competițiile internaționale, precum și pregătirea copiilor și juniorilor în tabere de iarnă și de vară, organizarea competițiilor școlare, împreună cu Ministerul Educației Naționale (M.E.N.), începând din anul 1963. A introdus cu curaj pregătirea copiilor de la vârste foarte timpurii, ceea ce a creat baza de masă a gimnasticii de mare performanță.

2.5 Tendințe de evoluție la proba de bârnă

În 1993 se introduce Educația fizică în secțiile comerciale de toate categoriile.

FRG organizează periodic cursuri de antrenori, seminarii internaționale, trikmite și primește antrenori în schimb de experiență. S-a cristalizat o concepție proprie de lucru, o orientare metodică proprie, un system propriu de selecție, ceea ce a dus la primele rezultate de valoare, la afirmarea gimnasticii românește de performanță, încă de la Jocurile Olimpice de la Melbourne (1956), unde am ocupat locul III, cu echipa feminină, Campionatele Mondiale (locul III, 1958) de la Moscova, Jocurile Olimpice de la Roma (1960).

În 1957 FRG organizează primele Campionate Europene de Gimnastică la București pentru gimnastica feminină. Anul 1973 aduce reafirmarea gimnasticii româneștivprin Alina Goreac și Anca Grigoraș, care aduc patru medalii de la Campionatele Europene. Campionatele Europene Masculine (Grenoble, 1973) aduc în prim plan și gimnastica masculină românească , prin Dan Grecu, locul II la inele, iar în 1974, la Campionatele Mondiale de la Varna, primul tilu de campion mondial pentru gimnastica românească (inele).

La Skien (Norvegia) în 1975, la Campionatele Europene, Nadia Comăneci deschide o eră nouă, devenind campioană absolută a Europei.

Școala românească de gimnastică se bucură de un prestigiu mondial, datorită rezultatelor obținute de-a lungul anilor și datorită pregătirii superioare a cadrelor.

2.6 Aptitudini motrice și psihomotrice practicării gimnasticii artistice

La proba de bârnă pentru efectuarea elementelor tehnice este necesară o bună dezvoltare a forței specifice, statică și dinamică, cât și în combinarea acesteia cu celelalte calități motrice.

La proba de bârnă mobilitatea atât cea statică, cât și cea dinamică are un rol important în executarea elementelor acrobatice și artistice pentru realizarea acestora cu amplitune maximă.

Viteza este o calitate motrică condiționată genetic, bazându-se pe suportul ereditar existent al gimnastului.

Factorii care condiționează viteza sunt de natură biologică, biomecanică, psihologici, astfel avem:

mobilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitație și inhibiție);

viteza de conducere a influxului nervos;

forța mușchiului în viteza de contracție a lui în funcție de tipul fiberei musculare;

lungimea segmentelor ce intră în mișcare, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară;

resursele energetice (ATP și CP) implicate în metabolism;

starea de încălzire și oboseala;

sexul (fetele au o viteză mai mică decât băieții;

capacitatea de mobilizare psihică și concentrare a atenției.

Formele de manifestare ale vitezei sunt:

viteza de execuție este dată de rapiditatea cu care se execută o acțiune motrică, având ca factori limitativi forța și tehnica de execuție a mișcărilor (fiecare element tehnic are o anumită viteză de execuție care trebuie să corespundă parametrilor tehnici ale mișcării: ritm, tempou, amplitudine, direcție).

viteza de repetiție este definită prin frecvența cu care se repetă mișcările în unitate de timp, având factor limitativ labilitatea proceselor nervoase ale excitației și inhibiției (serii acrobatice bârnă și sol).

viteza de deplasare în strânsă legătură cu aspectul somatic și nivelul de dezvoltare al forței, manifestată sub forma vitezei de deplasare (elanul la sărituri cu sprijin).

viteza de reacție prezintă rapiditatea cu care organismul răspunde la comenzi, durata angajarii în acțiune și poate interveni în cazul unor defecțiuni tehnice în execuția mișcărilor și la aparate (timpul de la semnalul sonor al profesorului și momentul părăsirii barei la coborâre la paralele).

La proba de bârnă o pondere deosebită o au viteza de execuție, de repetiție și cea de reacție.

Pentru proba de bârnă gimnastele au nevoie de rezistență generală și specifică cu pondere anaerobă, deoarece exercițiul are o durată între 1’10” și 1’30”.

Tabelul 2. Sistematizarea calităților motrice necesare în gimnastica artistică și repartizarea lor pe aparat (după Grigore, V., 2001)

Tabelul 2.2. Varsta optima de antrenare a calitatilor motrice

(dupa Wolanski, 1979)

2.7 Caracterizarea probei de bârnă, cerințele codului de punctaj

Conținutul și construcția exercițiului trebuie să prezinte o varietate de mișcări, predominante fiind:

1. Acrobatice:

rostogoliri, stânduri pe mâini, elemente cu sprijin pe brațe, cu sau fără fază de zbor, salturi.

Elemente gimnice (dans):

sărituri

piruete.

Ca și la paralele și bârnă, aceste mișcări sunt împărțite în mai multe grupe de dificultate (A-0,1p., B-0,2p., C-0,3p., D-0,4p., E-0,5p., F-0,6p., G-0,7p.), având 5 cerințe pe grupe de elemente:

1.- Sărituri- orice săritură cu deschidere 180 numai în poziție față-spate;

2.- Piruete – pe 1 picior;

3. –Salturi înainte sau lateral;

4. – Salturi înapoi;

5. – Final min C -0,30p. și D și mai dificil – 0,50p.

Iar prin legarea indirectă sau directă a elementelor acrobatice (C+D, A+A+D, A+E, B+D, C+C, C+E, B+E, C+D), respectând principiile de legare, se acordă bonificație de 0,1p. sau 0,2p.

În conformitate cu cerințele și specificul aparatului (sol), elementele tehnice sunt clasificate în funcție de modul de execuție, grupa structurală și valoarea de dificultate.

Sărituri:

Fouetté hop, tur cu genunchii îndoiți cu întoarcere (360, 540, 720);

Piruete:

întoarcere în ghemuit pe un picior, celălalt întins înainte;

întoarcere pe un picior 360, 720, 1080ș picior liber în passé;

Elemente în sprijin pe brațe:

săritură în ghemuit și stând pe mâini, rostogolire înapoi în stând pe mâini cu întoarcere

răsturnare înainte sau înapoi lentă; rondat, flic-flac,

salturi înainte sau înapoi grupat, echer sau întins, cu sau fără întoarcere;

salt lateral grupat;

dublu salt înapoi sau înainte grupat sau echer;

dublu salt întins cu sau fără întoarcere, etc.

Notă: Repetarea fiecărui elemente tehnic (la paralele, bârnă și sol) nu este permisă, iar în cazul repetării a doua oară nu se acordă valoarea de dificultate, ci doar valoarea de legare.

2.8 Componențele antrenamentului în gimnastica artistică

Pregătirea artistică este o componentă a antrenamentului sportiv pe care o regăsim în acele ramuri sportive în care evaluarea în competiție se face pe baza notelor acordate de brigăzile de arbitri (gimnastica artistică, gimnastica ritmică, sport aerobic, patinajul artistic, înotul sincron, sărituri în apă, sărituri cu schiurile etc).

Din conținutul pregătirii artistice fac parte: pregătirea de dans, creația artistică, educație muzicală, educația plastică, pregătirea pentru expresie-comunicare, pregătirea gimnică (specifică gimnasticii) (Grigore V., 2002).

Componentă a pregătirii artistice, pregătirea gimnică oferă siguranța executării cu înalt grad de tehnicitate și plasticitate a unor elemente și legări din baletul clasic, dansul de caracter ori contemporan, incluse în exercițiile de concurs, apropiind aceste exerciții de artă.

În cadrul mijloacelor pregătitoare pentru sol și bârnă se introduc elemente din baletul clasic, dansul folcloric, de caracter și contemporan, gimnastica ritmică, adaptate bine înțeles ca manieră de execuție la specificul și cerințele gimnasticii artistice. Dintre acestea amintim:

exercițiile pentru pregătirea organismului pentru efort, în care pot intra și pașii speciali de mers și alergare;

exercițiile pentru optimizarea dezvoltării fizice care în acest sens primesc un aspect artistic de execuție;

exercițiile la bara de perete;

exercițiile la centru sau mijlocul sălii.

Succesiunea exercițiilor la bară trebuie să mărească gradat efortul fizic și angrenarea treptată musculatura, articulațiile și marile funcțiuni ale organismului.

Principalele exerciții la bara de perete sunt:

pozițiile picioarelor (preluate din baletul clasic);

demi-plié, plié;

battement tendu: înainte, lateral, înapoi;

battement tendu jeté;

battement soutenu etc.

Exercițiile la centru continuă dezvoltarea calităților care au făcut obiectul exercițiilor la bară, la care se adaugă mai ales echilibrul, pași și variații de pași, învârtiri, săltări și sărituri, combinații cu pași de dans și diferite întoarceri și piruete și sărituri.

Cerințele speciale privind elementele gimnice din cadrul exercițiilor la sol și bârnă sunt legate de dificultatea acestor elemente și de necesitatea legării și combinării lor atât între ele și cu elementele acrobatice.

Pregătirea psihică determină prin mijloacele antrenamentului și ale acțiunilor educaționale, creșterea capacității psihice, pentru a-i permite sportivului desfășurarea unor acțiuni (Epuran M., Horghidan V., 1996).

Pentru a face față stresului din antrenamente și competiții, sportivul trebuie pregătiți corespunzător parcurgând mai multe etape. Acestea sunt:

pregătirea psihică de bază, care cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor necesare formării personalității sportivului, a trăsăturilor sale atitudinale.

pregătirea psihică specifică constă din dezvoltarea și perfecționarea acelor calități psihice care condiționează direct performanța (Nicu A., 1993), motivația, voința, dârzenia, atenția, perseverența, dorința de victorie, capacitatea de concentrare, memoria, imaginația, capacitatea de reprezentare motrică. Acesta se desfășoară în paralel cu pregătirea fizică și tehnică.

pregătirea psihologică pentru concurs cuprinde (Epuran M., 1990):

pregătirea pentru concurs sub aspect general;

pregătirea pentru un anumit concurs.

Între cele trei etape ale pregătirii psihice, există o relație ierarhică de condiționare, pregătirea psihică de bază constituind suportul de la care pleacă întregul proces și pe care se sprijină, în permanență, indiferent de vârsta și valoarea competițională a sportivului.

Principalele componentele ale pregătirii psihice (Epuran M., 1990) sunt:

pregătirea psihologică – schema corporală, lateralitatea, chinestezia, percepțiile spațio-temporale, viteza de execuție și repetiție etc.;

pregătirea intelectuală (cognitivă)- constă din dezvoltarea funcțiilor și mecanismelor de cunoaștere, apreciere, decizie, atenție, dezvoltarea creativității și imaginației în compoziția exercițiilor, a memoriei;

pregătirea afectivă – este alcătuită din dispoziții, emoții, sentimente, pasiuni care pot fi activatoare sau frenatoare, dinamizatoare sau inhibatoare;

pregătirea volitivă- performanța în gimnastică se realizează prin eforturi mari și foarte mari, ce solicită puternice calități de voință (dorința de afirmare);

formarea componentelor personalității – reprezintă preocuparea centrală a tuturor factorilor educativi, inclusiv a antrenorului (concepția despre lume, interesele, motivația, atitudinile, trăsăturile temperamentale, aptitudinile specifice, trăsăturile de caracter, conștiința de sine.

Pregătirea tactică presupune valorificarea complexă, adecvată și eficientă a pregătirii tehnice și fizice a sportivului, a echipei, în desfășurarea concursului.

Conținutul pregătirii tactice în gimnastica artistică poate fi abordat din două puncte de vedere (Vieru, N., 1997):

pregătirea tactică înaintea competiției impune cunoașterea obiectivului propus pentru concurs, cunoașterea condițiilor legate de locul de desfășurare a concursului, cunoașterea regulamentului de concurs etc.;

pregătirea tactică în timpul competiției măsuri rapide ce apar în timpul concursului atât din partea sportivului cât și din partea antrenorului (elemente și combinații bine pregătite, evidența notelor, executarea elementelor originale atunci când este cazul etc).

J. Weineck (1980) susține că în cazul gimnasticii artistice tactica determină procedeele tehnice cu parametrii spațiali și dinamici. În cadrul pregătirii tactice trebuie să se țină seama de anumiți factori, ca (Grigore, V., 2001):

– poziția concursului în cadrul ciclului olimpic;

– poziția și numărul concursului în cadrul calendarului competițional;

– cerințele Codului de punctaj;

– anvergura concursului;

– obiectivele ce trebuie îndeplinite;

– scopul concursului;

– sarcinile echipei și nsarcinile individuale;

– condiții materiale (cazare, transport, sala, starea aparatelor);

– adversari;

– tradiții.

Pregătirea teoretică este prezentă în fiecare lecție, iar antrenorul are datoria să împărtășească gimnaștilor din cunoștințele sale în următoarele direcții:

metodica dezvoltării calităților biomotrice;

bazele teoretice ale tehnicii exercițiilor din gimnastică (biomecanica exercițiilor);

adaptarea fiziologică în antrenament;

cunoașterea codului de punctaj;

procedeele de asigurare în gimnastică;

cerințele priodizării și planificării antrenamentului;

cauzele, prevenirea și tratarea accidentelor etc.

Antrenorul trebuie permanent să stimuleze permanent gândirea teoretică a gimnaștilor, să discute cu ei înainte și după antrenamente, în timpul deplasărilor, în cantonamente, să asculte cu atenție opiniile lor și să găsească cele mai indicate soluții de acționare în viitor, să dezvolte un comportament moral corect (Niculescu, G., 2003).

Pregătirea teoretică vizează latura cognitivă a învățării, ceea ce înseamnă asimilare de cunoștințe legate mai ales de latura practică. Îmbinarea celor două laturi, în gimnastică, este foarte importantă, mai ales că vârsta celor care practică acest sport și care învață este mică. De asemenea este important evidențierea carcteristicilor gimnasticii și a limbajului specific utilizat (Grigore, V., 2001).

Problemele învățării au depășit de mult cadrul ramurii sportive, fiind necesară astăzi o abordare multi-și pluri- disciplinară, legată de concepte ca: “dezvoltare”, “creștere”, “adaptare”, “maturizare”.

Dezvoltarea este o lege general valabilă în corelație cu procesul de învățare, asimilare, selectare, prelucrare și elaborare de informații pe baza căror se structurează modalitățile comportamentale. Relațiile dintre maturizare, învățare și educare au fost studiate și exprimate foarte plastic de S.L. Rubinstein (1958) astfel: “Copilul nu se maturizează mai întâi și după aceea este educat și instruit. El se maturizează în timp ce este educat și instruit” (Grigore, V., 2001).

Gimnastica artistică nu face excepție, cele afirmate mai sus fiind aplicabile perfect și în acest sport, numai că toate încep foarte devreme. Gimnaștii încep să învețe chiar din clipa când pășesc prima oară în sala de gimnastică și continuă să învețe de-a lungul întregei cariere sportive.

Pentru realizarea scopurilor, eficientizarea muncii și obținerea randamentului scontat, deci realizarea performanței, gimnaștii învață atât comportamentele specifice (la antrenamente și concursuri, cu adversari și coechiperi etc.), cât și conținutul tehnic și tactic propus pentru fiecare în parte, precum și limbajul specific dat de termenii tehnici și teoretici cu care se operează.

Așa cum afirmă N. Löwe (citat de I. Neacșu în “Învățarea rapidă și eficientă”), învățarea “prezintă o latură cognitivă (de cunoaștere) și una practică (de acțiune). Ea duce pe de o parte la cunoștințe, iar pe de altă parte, la activitate”. Îmbinarea celor două laturi, este de o importanță deosebită în gimnastică, având în vedere vârsta celor care o practică și caracteristicile sportului. Pe lângă cunoștințele practice, copilul dobândește și unele cunoștințe teoretice, concretizate în termeni de specialitate, cerințe speciale și regulamente, date despre ființa umană ș.a. Noțiunile au o importanță deosebită influențând memorarea și învățarea exercițiilor de gimnastică. Cercetările au dovedit că “separarea procesului de învățare practică a mișcărilor, de cunoștințele teoretice privind particularitățile lor, este una din cauzele care îngreunează acest proces”.

Din punct de vedere practic problema este legată de metodologia instruirii, deoarece se știe că în gimnastică, cuvintele și combinațiile de cuvinte sunt mijloace de orientare în împrejurări concrete, toate constituind terminologia acestei ramuri sportive.

Pornind de la faptul că în cuvânt (denumirea exercițiului, termenul) se fixează experiența generalizată, noțiunea orientează just instruirea, mai ales că la începători sunt enumerate doar verigile principale ale mișcării. Numărul mișcărilor într-o combinație poate fi destul de mare, sportivii fiind nevoiți să le memoreze (chiar dacă au categorii de clasificare superioare, deoarece complexitatea se schimbă corespunzător fiecărei trepte de clasificare).

Conținutul tehnic ce trebuie învățat și redat foarte precis și corect (cerințe ale regulamentelor) are drept punct de sprijin memoria motrică, o formă a memoriei. În timpul învățării exercițiilor de gimnastică se memorează mișcările, imaginile vizuale ce apar în urma demonstrațiilor, explicațiile, indicațiile de execuție și senzațiile (în special cele chinestezice) din timpul execuției. Memoria motrică în cazul gimnasticii trebuie să fie foarte bine dezvoltată, capacitatea lor de a memora rapid, corect și temeinic având o însemnătate deosebită în obținerea unor rezultate sportive superioare.

În urma vizionării combinației noi, gimnaștii reactualizează cunoștințe vechi, sprijinindu-se pe experiența anterioară pentru formarea reprezentărilor noi, înțelegerea și memorarea lor, ceea ce duce la alcătuirea unei scheme mentale a combinației ce urmează a fi învățată.

În urma exersării combinațiilor învățate se ajunge la un automatism (la stereotip dinamic) care ajută gimnaștii să se concentreze asupra altor aspecte ale execuției (cum ar fi expresivitatea), sau ale participării la concurs (stăpânirea emoțiilor, de exemplu).

Metode și procedee de învățare a exercițiilor de gimnastică

Realizarea sarcinilor în diferite etape ale învățării necesită utilizarea unor metode și procedee metodice adecvate vârstei, nivelului de pregătire sportivă și intelectuală a copiilor, precum și condițiilor materiale în care se va realiza învățarea concretă.

Când vorbim despre “metode de învățare”, ne referim la întregul proces de selecționare sau alegere a căilor principale pentru realizarea în ansamblu a diferitelor sarcini.

“Procedeele de învățare” reprezintă manierele de acționare ale profesorului împreună cu gimnastul pentru realizarea unor sarcini parțiale.

Pentru realizarea unei sarcini propuse poate fi utilizată o metodă sau un procedeu dar în funcție de cerințe ce pot fi utilizate și mai multe metode și procedee. Acest lucru poate fi întâlnit și în sens invers, adică: aceeași metodă sau procedeu poate fi utilizat pentru o singură sarcină sau mai multe sarcini, de pe parcursul procesului de învățare. Alegerea și stabilirea metodelor și procedeelor metodice pentru învățarea noilor structuri tehnice depinde de o serie de factori și anume:

gradul de dificultate și structură a mișcării;

nivelul de pregătire fizică și tehnică, precum și starea de moment a gimnastului;

sarcinile parțiale ale pregătirii (prelucrarea și fixarea în întregime a deprinderilor, precizarea și perfecționarea detaliilor tehnice ale mișcării etc.);

nivelul de însușire tehnică a mișcării (calitatea însușirii, existența greșelii, ritmului învățării etc.).

Dintre metodele utilizate cu succes în gimnastică le prezentăm pe următoarele:

A. Metoda globală

Se folosește mai ales în pregătirea inițială a gimnaștilor, când structurile tehnice sunt simple și ușoare, dar și în învățarea unor elemente de dificultate, când toate condițiile premergătoare învățării mișcării respective au fost îndeplinite. Putem folosi cu succes metoda globală când sunt suficiente mijloace de asigurare și ajutor.

În practica gimnasticii s-au conturat o serie de variante ale învățării globale, astfel:

1. Metoda globală propriu-zisă: adică folosirea directă a mișcării în întregime, în procesul de învățare.

2. Metoda folosirii exercițiilor pregătitoare: care are la bază alegerea unor mișcări din aceeași familie cu structură asemănătoare, dar pe măsura posibilităților gimnaștilor la care se adresează.

Putem considera ca fiind mișcări pregătitoare toate structurile de bază la aparate.

Procedee caracteristice acestei metode:

Execuția independentă, realizată prin ajutorul antrenorului, al colegilor și utilizarea de mijloace ajutătoare (lonje, saltele, groapa cu bureți etc.) dacă integritatea corporală a gimnaștilor este garantată.

Execuția mișcărilor cu ajutorul direcțional este o execuție ușurată și mai ales în fazele principale ale mișcării.

Folosirea conducerii lente prin mișcare această conducere se poate realiza prin utilizarea forței antrenorului și a aparatelor special create în acest scop.

Folosirea conducerii direcționale rapide prin mișcare procedeu care seamănă cu cel de la punctul 3, deosebindu-se de acesta prin rolul hotărâtor al conducerii “din afară” a mișcării, se trece astfel de la o execuție pasivă la una activă, a mișcării respective.

B. Metoda parțială

Poate fi considerată ca fiind metoda caracteristică gimnasticii artistice sportive. Necesitatea folosirii acestei metode are la bază creșterea posibilităților de învățare a structurii tehnice, precum și creșterea accesibilității structurii ce a fost programată spre învățare.

1. Cerințe pentru aplicarea metodei parțiale:

Fragmentarea mișcării să nu modifice structura ei;

Fragmentările să cuprindă toate fazele;

Alegerea părților controlabile atât de către antrenor, cât și de către gimnaști;

Gradul de fragmentare depinde de complexitatea și gradul de însușire a mișcării;

Mișcările parțiale să nu cuprindă informații motrice colaterale.

Astfel putem fragmenta structurile tehnice conform necesităților.

2. Variante ale metodei parțiale:

2.1. metoda parțială propriu-zisă: este legată de folosirea unor sarcini metodice mari, care corespund cu una sau mai multe faze ale mișcării respective.

2.2. metoda realizării unor sarcini motrice mai înguste: este o dezvoltare logică a metodei parțiale. Prin folosirea ei putem distinge și despărți chiar și caracteristicile dinamice și motrice ale mișcării.

Sarcinile principale ce pot fi rezolvate cu ajutorul acestor exerciții sunt legate de:

Precizarea acțiunilor concrete și formarea reprezentării lor despre mișcare;

Perfecționarea tehnică a mișcării;

Corectarea greșelilor ce apar pe parcursul învățării.

Alte metode utilizate în procesul de învățare și despre care vom vorbi în continuare sunt:

C. Observarea execuției colegilor, adversarilor, precum și cea proprie se poate realiza direct în antrenament sau concurs, precum și cu ajutorul filmelor și tehnicilor video. Prin cu execuțiile proprii gimnaștii pot conștientiza mai bine acțiunile principale, își pot corecta reprezentările și astfel pot perfecționa mișcările respective.

D. Metoda verbală (expunerea verbală, explicarea) este o metodă universală cu ajutorul căreia antrenorul poate da explicații și indicații de realizare a mișcării și corectare a greșelilor, analizează execuțiile, transmite sarcini, dă ajutor. Limbajul folosit trebuie adaptat vârstei și pregătirii gimnaștilor cărora se adresează, iar denumirea să fie clară și concretă, conform terminologiei specifice.

E. Metoda demonstrației este foarte des utilizată în învățare deoarece asigură în mare măsură formarea unor reprezentări corecte a sarcinii motrice respective și precizează acțiunile principale.

Prin demonstrații se pot sublinia detalii tehnice și anume greșeli de execuție ce apar pe parcursul învățării.

Dintre procedeele care se încadrează aici amintim:

Demonstrarea mișcării în întregime;

Demonstrarea pe părți sau numai a anumitor părți;

Demonstrarea în ritm lent.

F. Metoda programării este metoda care utilizată în mod corespunzător poate duce la economie de timp în învățare prin eliminarea greșelilor în însușirea și valorificarea timpului ce ar fi fost afectat corectări (Dungaciu, P., 1982; Solomon, M., Grigore, V., Bedo, C., 1996; Vieru, N., 1997; Grigore, V., 2001).

Pentru o însușire cât mai corectă a structurilor tehnice propuse, a legărilor și combinațiilor se impune:

Cunoașterea nivelului de pregătire a executanților;

Cunoașterea particularităților de vârstă;

Cunoașterea posibilităților reale ale gimnaștilor care urmează a realiza structurile respective.

Toate acestea obligă profesorul la o analizare atentă a situațiilor concrete, precum și a materialului ce urmează a fi învățat. Această analiză trebuie să conducă la selecționarea lui și la selecționarea și aplicarea celor mai moderne metodologii de predare, adecvate vârstei mici a gimnaștilor.

În cadrul acestor preocupări se înscrie și metoda programării algoritmice. În ultimii ani s-a acumulat o experiență destul de bogată în domeniul programării de tip algoritmic, literatura de specialitate dispunând de date suficiente pentru recomandarea utilizării acestor metode în învățarea structurilor tehnice și a legărilor de gimnastică sportivă.

Prin programări algoritmice înțelegem împărțirea materialului de studiu (programa anuală, exercițiile impuse, liber alese) în părți (în structuri, combinații) într-o succesiune strict determinată, conform cărora se va desfășura procesul de instruire.

Pentru alcătuirea algoritmilor trebuie să se țină seama de:

Asimilările anterioare (bagajul motric existent);

Transferul pozitiv al caracteristicilor mișcărilor de la moment la altul;

Regulile alcătuirii algoritmilor;

Caracterul fiecărei acțiuni (de forță, viteză, mobilitate, coordonare etc.);

Structura tehnică a mișcării (balans, rotație, îndreptare etc.);

Creșterea treptată a complexității exercițiilor în programare.

Din experiența practică s-a constat că este necesară împărțirea exercițiilor în: trei serii, fiecare având atribute bine precizate.

Astfel:

Seria I-a de exerciții se referă la prelucrarea cantitativă și calitativă a grupelor musculare implicate în efectuarea mișcării, asigurându-se deci suportul fizic al mișcării – exercitii “suport”.

Seria a II-a de exerciții asigură învățarea și consolidarea structurii tehnice respective ( invatarea elementului propriu-zis).

Seria a III-a de exerciții oferă posibilitatea perfecționării elementului respectiv prin includerea în diferite legări și combinații.

Exercițiile care alcătuiesc seriile trebuie să fie asemănătoare cu structura elementului ce trebuie învățat, iar sarcinile motrice stabilite trebuie să aibă strânsă legătură între ele, să fie într-o succesiune logică și de o dificultate mereu crescândă.

Capitolul 3
3.1 Organizarea și desfășurarea studiului

Educația în ceea ce privește dezvoltarea psihomotrică este văzută arareori abordată ca temă cu caracter esențial în școala educației fizice românești, dovadă în acest sens fiind faptul că în cadrul curricular nu există o temă specială acordată ei. Ea se vede inclusă în cadrul dezvoltării capacităților motrice, neexistând bareme de evaluare care să o cuantifice într-un mod individual. Din cauza aceasta putem vorbi despre o prăpastie creată între consolidarea și conlucrarea dintre factorii motrici cu cei psihologici, lucru observat chiar și în realitatea colectivelor de la clase care se văd micșorate. Totuși, în programa școlară actuală s-a lăsat o libertate mai mare profesorului în opțiunea legată de exercițiile prin care să-și atingă scopul didactic. De altfel, un profesor de sport din Târgoviște ce are o largă experiență la catedră, referindu-se la ora de educație fizică, a accentuat rolul dezvoltării general armonioase ce trebuie dăruită copiilor claselor primare ce are în vedere și un scop secundar pozitiv și anume bucuria de a face sport.

Psihomotricitatea devine astfel o ramură aparte a aptitudinilor general sportive care, îndrăznesc să afirm, chiar dacă este mai dificil de abordat, prin intermediul jocurilor creative, îmbunătățește activitățile generale ale copiilor sau poate asigura succesul unui competitor talentat, muncitor și ambițios. Așadar educarea psihomotrică apare ca fiind o perlă între aptitudinile sportive, cuprinzând diverse forțe ce se cer modelate și dezvoltate. De fapt, echilibrul și distincția unui sportiv ce posedă aceste calități, se observă și în admirația ce o poartă față de el cei pasionați de sport. Este o artă a deține laolaltă aceste rafinate calități precum coordonarea, echilibrul, orientarea spațio-temporală, viteza de reacție, pe lângă cele clasice precum viteza, forța sau rezistența.

În special, în țara noastră pe problema psihomotricității, cunoaștem studii ample la autori precum Mihai Epuran, Gheorghe Ulici, Constantin Cucoș sau Constantin Albu. În aceste studii, autorii de specialitate încearcă, pe lângă descoperirile legate de modalități și necesități ale dezvoltării psihomotricității pentru oamenii fără vreo deficiență majoră, să găsească răspuns pentru diminuarea neajunsurilor celor ce nu beneficiază de aceleași capacități ca și primii.

Motivația lucrării ține de nevoia de explorare a unor particularități puțin cunoscute cât și de continuitatea sportului ce l-am practicat și mi-a adus plăcere la vârsta copilăriei prin intermediul unui profesor dedicat meseriei sale de șlefuire și inițiere în gimnastica sportivă. Totodată am încercat să aflu modalități prin intermediul cărora atractivitatea jovialității din anii trecuți de la orele de educație fizică să fie păstrată și stimulată în vederea dezvoltării și împlinirii diverselor tipuri de activități și experiențelor de viață. Scopul lucrării este de a îmbunătăți informațiile cu privire la dezvoltarea psihomotricității elevilor de gimnaziu pentru clasa a VII-a prin intermediul săriturilor din gimnastică.

Ipoteza de la care am pornit in definirea subiectului este aceea că prin intermediul jocurilor, stafetelor, traseelor aplicative și stimularea creativității se formează o atitudine pozitivă din punct de vedere psihomotric ce poate să-și atingă scopul și obiectivele educației fizice în ciclul gimnazial și anume o bună dezvoltare a capacităților fizice ale generației actuale. Procesul de educare corporală trebuie să solicite și gândirea creatoare atât de necesară în unele situații ale vieții. Mai ales că există o tendință în care se doresc modelate foarte mult personalitatea și capacitățile intelectuale multiple, învățarea prin descoperire personală, deprinderi de formări a cât mai multor conexiuni ce îl vor ajuta pe elev pe parcursul vieții. Astfel, prin promovarea relațiilor de colaborare și de parte comun integrantă la actul pedagogic, profesorul de educație fizică joacă un rol important în deprinderile elevilor. Este vorba despre o tratare interdisciplinară cu profesionalism din partea pedagogului întrucât chiar termenul de psihomotricitate presupune o capacitate multiplă pe care o poate dezvolta elevul.

Teorie asupra studiului

a) Conceptul de psihomotricitate

Aptitudinile au fost definite diferit în funcție de concepția generală a cercetătorilor, accentuându-se sau factorii genotipici sau cei fenotipici ori considerând-o un rezultat al integrării celor doi.

Andrei Cosmovici arată că aptitudinea reprezintă însușiri ale persoanei care, în ansamblul lor, explică diferențele constante între oameni în privința posibilității de a-și însuși anumite cunoștințe, priceperi și deprinderi. Există în performanța sportivă un cumul de aptitudini necesare printre care enumerăm pe cele somatice, funcționale, biochimice, psihomotrice, motrice, psiho-intelectuale, psiho-afective, psiho-reglatorii funcțional volaționale.

În cadrul acestor aptitudini se distinge ca și nucleu inteligența generală căruia putem să-i spunem și talent motric în sport care are ca și subdiviziuni sau capacități: – nivelul superior al performanțelor inițiale;

– învățare rapidă a actelor motrice;

– stabilirea performanței;

– rezistentă la factori perturbatori;

– mobilizare fizică și psihică;

– refacere psihică după înfrângere;

– refacere fiziologică dupa efort.

În urma cercetărilor și studiilor efectuate, mai mulți autori (Epuran, Fisher, Birms) au ajuns la concluzia că inteligența motrică se exprimă prin:

– capacitatea de gândire operativă;

– puterea de anticipare – decizie – acționare în situații de adversitate;

– viteza mare de punere în practică a celor decise;

– excelenta orientare spațială;

– capacități de percepere motrică specializate, pe ramură;

– coordonare superioară;

– capacitate de estimare a timpului;

– excelent echilibru dinamic;

Cunoașterea modului de manifestare a inteligenței motrice și distingerea acesteia de celelalte forme de inteligență formează punctul de plecare pentru identificarea și valorificarea acestui potențial în antrenamentul sportiv.

Chiar dacă motricitatea era considerată principalul „produs”, rezultat din activitățile de educație fizică, se poate arăta că este vorba de psihomotricitate, o legătură foarte puternică dintre calitățile motrice și calitățile emoționale și sentimentale. Un sportiv ce deține un summum de calități din punct de vedere emoțional, psihic, intelectual, va avea mai multă eleganță în activitatea sa motrică, prezentând-o ca pe o adevărată artă.

Cunoscându-se multiple sondări ale noțiunii de psihomotricitate de-a lungul timpului, se ajunge practic la concluzia că aceasta ar fi mult mai ușor abordabilă din punct de vedere interdisciplinar. Prin prisma documentelor curriculare se poate face concordanță între factorul motric si cel psihic astfel încât psihomotricitatea ar deveni în cadrul Educatiei Fizice și Sportului un capitol aparte ce ar viza o legătură strânsă cu aria disciplinelor socio-umane și ar ajuta prin aceasta pe elevi la o accesibilitate sporită în cadrul educației generale.

Avându-se în vedere faptul că activitățile motrice ocupă un rol însemnat în viața cotidiană, învățarea diferitelor tipuri de astfel de activități nu trebuie valorificate într-un mod rigid și mecanic ci trebuie adaptate la nevoile zilnice sau expuse într-o formă artistică în diversele jocuri și sporturi. Psihologia activităților corporale este, în același timp, studiu al subiectivității omului în mișcare, al omului care se joacă și se întrece cu alții și cu sine, și studiu prospectiv al căilor de optimizare a comportamentului, de desăvârșire a personalității individului și de creștere a nivelului integrării lui sociale , consideră Mihai Epuran și Valentina Horghidan.

Psihomotricitatea denumește, generic, orice acțiune motorie, atitudine sau model comportamental care se află sub influența proceselor psihice, cele două laturi ale sale (motorie și psihică) neputând fi separate. Este o caracteristică a comportamentului motor reieșită din particularitățile individuale ale organizării și coordonării mișcărilor musculare, fiind, deci, o funcție complexă, o caracteristică umană, o aptitudine, ce integrează și conjugă aspecte motrice și psihice legate de funcțiile senzoriale, perceptive, motorii și intelectuale, de recepția informațiilor și de execuția adecvată a actului de răspuns, care determină o conduită specifică, individualizată. Tot așa afirma și Mihai Epuran când vorbește despre complexitatea psihomotricității: Întreaga funcționalitate motorie este condusă conștient de instanțele psihice superioare și că în toate sporturile inteligența, motivația, echilibrul afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut indispensabile.

De aptitudinile psihomotrice s-au ocupat în special următorii cercetatori de prestigiu: Ozeretsky, Guilford, Epuran, Blume, etc. Chiar dacă se numesc aptitudini psihomotrice și uneori au fost în concordanță foarte apropiată cu cele motrice s-a simțit nevoia unor delimitări în sensul în care cele psihomotrice sunt mai rafinate și au manifestat un nivel superior în latura perceptivă și intelectuală.

În ceea ce privește raportul dintre factorii psihici și cei motrici în cadrul aptitudinii generale, importanța cade mai ales din punct de vedere psihic-informațional și reglatorie, latura motorie fiind pusă în valoare de către prima. Astfel, partea cognitivă si cea afectivă vor aduce stabilitate și eficiență în situațiile schimbătoare și problematice.

Așa după cum se arată in literatura de specialitate, psihomotricitatea are următoarele funcții și adaptări: pragmatică sau practică, socială sau interpersonală, estetica mișcării, educativă.

Când vorbim despre psihomotricitate ne putem referi la mai multe dimensiuni de cercetate de specialiști care o definesc într-un mod sintetic fie ca inteligența senzorio-motrică ( percepția și mișcarea aferentă ) așa cum afirmă Jean Piaget, psihologia activităților corporale așa cum afirmă Mihai Epuran, cunoaștere și inventare de ordin motric cum a numit-o Constantin Păunescu sau baza inteligenței practice cum a considerat-o Henry Wallon.

Referindu-se la vastul teren de sondare a definițiilor ce țin de psihomotricitate care presupun multe studii, unele puțin cunoscute sau realizate, francezul Lapierre propune totuși un drum de cercetare care cuprinde întâlnirea dintre concepția neurofiziologică și cea psihologică.

În privința caracteristicilor dezvoltării motricității s-a formulat de către Petru Arcan și Dumitru Ciumăgeanu un șablon care cuprinde următoarele puncte ce pot fi urmate pentru educarea sau reeducarea psihomotricității:

– dezvoltarea psihomotricității se bazează pe acumulări de cantitate a mișcării;

– formele de comportament noi le depașesc pe cele vechi;

– calitățile nou apărute le includ pe cele vechi;

– dezvoltarea se produce și în funcție de particularitățile și creșterile de vârstă cunoscându-se un ritm accentuat până la vârsta de 19 ani;

– dezvoltarea este permanentă dar în creșteri negalopante;

Cunoaștem factori precum vârsta, genul, sănatatea, particularitățile de mediu și de activități, ca și factori ce pot influența caracteristicile sau dezvoltarea psihomotricității și de aceea sunt foarte dificil de evaluat într-o formă foarte precisă modalitățile de influențare din punct de vedere pozitiv a acesteia.

În lucrarea sa, Psihologia educației fizice, Mihai Epuran formulează obiectivul

educației fizice și sportului arătând că dezvoltarea psihomotorie cuprinde:

a) Dezvoltarea capacităților motrice, ca: viteza, forța, rezistența, îndemânarea,

suplețea;

b) Dezvoltarea chinesteziei ( percepția complexă a mișcării );

c) Dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice ( mers, alergare, săritură,

aruncare, cățărare, împingere, tracțiune etc. );

d) Dezvoltarea capacității de lucru a organismului și de adaptare la sarcina de

mișcare ( stăpânirea corpului, stăpânirea mediului ).

Conform opiniei autorilor Adriana Albu și Constantin Albu obiectivele psihomotricității se împart în:

– obiective generale

– obiective particulare

Obiectivele generale vizate sunt:

– cunoașterea și înțelegerea elementelor componente ale psihomotricității;

– cunoașterea și înțelegerea instrumentelor cu ajutorul cărora se acționează (pentru dezvoltarea psihomotricității);

– cunoașterea, înțelegerea și stăpânirea comportamentelor de bază ale psihomotricității; – identificarea precoce a tulburărilor de psihomotricitate – creșterea potențialului psihomotric al copilului.

Obiectivele particulare vizate sunt:

– dezvoltarea chinesteziei, a percepției complexe a mișcării;

– dezvoltarea capacității de mișcare a organismului;

– evaluarea potențialului psihomotric al copilului;

– dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază și applicative;

– dezvoltarea corespunzătoare a calităților motrice de bază.

În concluzie, problematica psihomotricității în ansamblul ei, are ca țintă atât copiii cu o dezvoltare normală, cât și copiii cu dificultăți în stabilirea relației cu sinele și cu mediul înconjurător.

Cunoaștem modalități generale pentru dezvoltarea sau evoluția psihomotricității:

– maturizarea nervoasă în special până în jurul vârstei de 5 ani dar care continuă cum am afirmat mai sus până la maturizarea completă, însă trebuie specificat rolul foarte important al factorului numit experiența activităților;

– dispoziția de educare a psihomotricității cunoscute fiind diferențele de temperament și comportament uman;

– factorul genetic ca o sinteză între latura motrică și cea psihică ce pot avea multiple forme și posibilități ce condiționează succesul;

– de la un anumit nivel de dezvoltare, conduitele motorii și psihomotorii evoluează și ating performanțe superioare numai datorită aportului inteligenței;

– diferențele evidente, manifestate printr-o dezvoltare și o conduită psihomotorie semnificativă inferioară nivelului normal mediu. Așadar trebuie pus accentul pe următoarele componente esențiale ale dezvoltării psihomotrice și anume: partea biologică, cea psihologică și experiența, toate acestea întâmplându-se într-o succesiune temporală.

Cunoaștem la polul opus unei bune psihomotricități și sindromul numit de specialiști “ debilitate motrică ” ce apare ca o incapacitate de ordin motric de a se adapta nevoilor vieții de zi cu zi. A practica cu profesionalism psihomotricitatea înseamnă de fapt a întinde o mână de ajutor în special persoanelor ce au nevoie de tratament recuperator, pe de alta parte o modalitate de descoperire a persoanelor care au reale calități și capacitați fizice și psihice iar nu în ultimul rând o modalitate de educare a structurilor psihomotrice ale fiecărui om. Indiferent de capacitățile intelectuale, se poate ajunge la deficient de ordin psihomotric și astfel este necesară educarea cu multa atenție a acestei capacități.

Deficiențele psihomotorii sunt tulburări ale relațiilor normale ale persoanei cu mediul, determinate de insuficienta conjugare a forțelor motrice cu cele psihice în realizarea acțiunii, ca rezultat al unor insuficiențe perceptive, senzoriale, intelectuale și motrice care diminuează capacitatea de recepție a informațiilor, precum și execuția adecvată a actului de răspuns. Frecvența acestor deficiențe este de aproximativ l până la 6 la mie din populația generală. Oscilația în plus sau în minus a acestei frecvențe poate fi influențată de cauze trecătoare, ca insuficienta stimulare senzorială, traumele afective, oboseala, abuzul de alcool, cafea și droguri, intoxicații ș.a. Odată cu dispariția acestor cauze dispare sau se favorizează dispariția deficitului psihomotor.

Există și cauze de durată și permanente, care duc la creșterea frecvenței deficiențelor psihomotorii. Deficiențele senzoriale, mai ales cele vizuale și auditive, antrenează un deficit de organizare a percepției spațiale și dificultăți în organizarea limbajului (care joacă un rol deosebit în coordonarea acțiunii). La aceste categorii de handicapuri crește frecvența dificultăților de psihomotricitate. Reiese din literatura de specialitate că frecvența deficiențelor psihomotorii ajung în medie de 15% la deficienții de vedere și 8%, la deficienții de auz sau chiar mai mare. Frecvența cea mai mare a dificultăților psihomotorii se întâlnește la deficienții mintal, la care dificultățile motorii, secundare unor leziuni ale sistemului nervos central sau periferic, sunt asociate ca expresie a aceleiași etiologii organice. La această categorie, dificultățile de psihomotricitate pot ajunge la 70-80%, asociindu-se cu gravitatea deficienței mintale. Insuficiențele senzorial-perceptive, cele motorii și intelectuale duc la tulburări ale controlului și coordonării mișcării, din care rezultă o calitate necorespunzătoare a mișcării corporale și dificultăți de psihomotricitate, care perturbă adaptarea și integrarea corespunzătoare la mediu. Combinarea diferită, de la caz la caz, a tulburărilor motrice, senzorio-perceptive și psihice determină o conduită specifică, individuală, care se caracterizează prin insuficiențe, incapacități, dificultăți, care dau un tablou complex deficiențelor psihomotorii.

În privința componentelor constitutive ale psihomotricității cunoaștem o serie de categorisiri ale specialiștilor care, cu toate ca le subîmpart după cum consideră fiecare, totuși ele apar într-un fond comun. Astfel, Emilia Florina Grosu amintește sintetic următoarele componente psihomotrice:

– sensibilitatea chinestezică;

– simțul echilibrului;

– simțul ritmului și al aprecierii duratelor scurte;

– coordonarea membrelor – homolaterală sau heterolaterală;

– coordonarea ochi – mână sau picior;

– coordonarea generală;

– agilitatea;

– precizia și stabilitatea mișcărilor;

– aprecierea oportunității acțiunilor în diferite momente de timp;

– lateralitatea;

– schema corporală.

Într-o formă mult mai complexă Ioan Dorin Radu si Gheorghe Ulici fac urmatoarea categorisire privind elementele structurale (componente) ale psihomotricității:

Organizarea si coordonarea motorie generală

Abilitatea motorie generală, care include:

a. mișcările fundamentale (gestul rectiliniu, rotativ, scripturo-plastic, polimorf și de oscilație a corpului);

b. capacitățile fizice (forța, apăsarea, efortul, viteza mișcării, amplitudinea, agilitatea, precizia statică și dinamică, îndemânarea, flexibilitatea, coordonarea, continuitatea, rezistența și automatizarea);

c. mișcările membrelor și ale altor segmente ale corpului (mișcările membrelor superioare și inferioare, mișcările deget-mână, mână-ochi, mână-picior, mână-ureche);

d. activitatea de manipulare. Conduita de comunicare neverbală (manipulare pe bază de imitație spontană, pe bază de imitație observabilă, pe bază de comenzi verbale, pe bază de selecție și discriminare a mișcărilor în vederea realizării unei conduite motorii adecvate, manipulare în scop de asamblare, manipulare complexă, mânuirea instrumentelor și aparatelor, modificarea voluntară a mișcărilor, capacitatea de valorificare a mișcărilor automatizate prin crearea de noi scheme de mișcări);

e. conduita verbală. Activitatea motorie și limbajul, (mișcările organelor fonatoare și producerea sunetelor, asocierea sunet-cuvânt, coordonarea sunetelor în cuvinte și mesaje cu semnificație, coordonarea sunet-gest, coordonarea mișcărilor ochilor, coordonarea mișcărilor digitale solicitate în actul grafic);

f. comunicarea de atitudini, sentimente și emoții prin gesturi (activități de mimică și pantomimică).

Organizarea acțiunilor

a. organizarea mișcărilor în acțiuni eficiente (descompunerea acțiunilor în actene, praxene, secvențe); b. deprinderile de lucru (deprinderile elementare de mânuire, deprinderile operaționale și a ciclurilor, integrarea subrutinelor în componente noi, adaptarea rutinelor la situații noi, transferări de deprinderi operaționale).

Organizarea conduitelor și structurilor perceptiv-motrice

a. organizarea schemei corporale și lateralitatea (priza de conștiință a schemei corporale proprii, identificarea-discriminarea diferitelor părți ale corpului propriu, reprezentarea statică și dinamică a schemei corporale, reprezentarea mintală a acțiunilor, coordonarea mintală a acțiunilor, cunoașterea digitală, identificarea-discriminarea diferitelor părți ale corpului partenerului, relația dintre corp și mediu, relația dintre corp și obiecte reprezentate imagistic, relația între obiecte, dominanta cerebrală);

b. conduita și structura perceptiv-motrică de culoare (identificarea culorilor, discriminarea culorilor, operare-clasificare);

c. conduita și structura perceptiv-motrică de formă (identificare, discriminare, operare);

d. capacități perceptive (discriminare kinestezică, percepția spațială a pozițiilor, direcțiilor și mărimilor, discriminare vizuală: acuitate, mișcarea oculară, discriminarea fond-formă, constanța percepției, discriminare auditivă, discriminare tactilă);

e. conduita perceptiv-motrică de spațiu (în domeniile: spațiul fizic al obiectelor, faptelor,1 evenimentelor, spațiul cognitiv al simbolurilor, conceptelor, ideilor; conduita perceptiv-motrică de spațiu în câmpul lexic, grafic, în câmpul de configurație a mulțimilor, în câmpul de muncă; în conduita de direcție într-un câmp spațial: dreapta, stânga, înainte-înapoi, sus-jos; în zonele de spațiu: apropiate, intermediare, îndepărtate, foarte îndepărtate; în aptitudinea spațială specială: în proiecția spațială, discriminarea distanțelor, mulțime-submulțime, ansamblu-subansamblu, transpunere grafică, proiectarea în spații structurate diferit);

f. orientarea (organizarea) structurarea (spatio) temporală (raportarea timpului la propria persoană, discriminarea succesiunii cronologice, discriminarea duratei faptelor, acțiunilor, proceselor, evenimentelor; discriminarea ritmului intevalului, transpunerea în timp a spațiului și invers).

După Mihai Epuran citat de Emilia Florina Grosu , elementele componente ale psihomotricității sunt:

– schema corporală;

– lateralitatea;

– rapiditatea mișcărilor;

– coordonarea dinamică segmentară și generală;

– coordonarea static

– echilibrul;

– coordonarea perceptiv – motrică (percepția spațiului, ritmului și a mișcărilor proprii);

– ideomotricitatea ca sinteza dinamică a schemei corporale și a coordonărilor perceptiv – motrice cu sarcina motrică.

Realitatea a arătat că între componentele psihomotricității există multiple legături și relații de interdependență. Componentele psihomotricității nu numai că depind unele de altele sau se influențează reciproc, ele se și presupun reciproc, existând unele prin altele.

Cele mai importante aptitudini psihomotrice potrivite gimnasticii potrivit lui Ioan Pașcan ar fi:

1. Perceperea corpului

a) Bilateralitatea

b) Lateralitatea

c) Dominare stânga-dreapta

d) Perceperea raportului corp-spațiu-timp

2) Determinare chiinestezică

a) A pozițiilor corpului

b) A segmentelor și combinate

c) A mișcărilor libere și a celor cu îngrădire, îngreuieri sau opoziție

3) Percepții spațiale

a) De poziție

b) De volum

c) De adâncime

4) Percepții temporale

a) De durată

b) De ritm

c) Simțul timpului

5) Percepția mișcărilor proprii

a) Impuls și energie

b) Coordonare

c) Spațiul și timpul mișcării

d) Eficiența mișcării

6) Coordonarea

a) generală a întregului corp

b) Coordonarea segmentară și intersegmentară

c) Coordonarea complexă în poziții și mișcări neobișnuite

d) Coordonare oculo-segmentară

7) Sincronizarea mișcărilor

8) Echilibrul static și dinamic

9) Orientarea corpului și a mișcărilor în spațiu

10) Viteza de reacție și de anticipare

În legătură cu studiul de cercetare prezentat în partea a doua și a treia a lucrării am considerat că cele mai importante componente psihomorice dezvoltate prin săriturile la aparate în gimnastică, ce pot fi cuantificate, sunt orientarea spațio-temporală, coordonarea generală și echilibrul. Voi prezenta în continuare informații referitoare la aceste componente pentru a se deduce relația strânsă dintre sărituri și ele:

a) Organizarea (orientarea) spațio-temporală

Percepția corporală constituie punctul de plecare în construirea noțiunilor abstracte cum sunt spațiul și timpul. Atâta timp cât nu există un individ care să le conceapă mental și un corp care să le perceapă, aceste noțiuni nu există. Deci percepția timpului și a spațiului se formează pe parcursul experiențelor trăite de copil. Organizarea spațială este strâns legată de cunoașterea schemei corporale, de coordonarea oculomotorie, de echilibrul static și dinamic și a noțiunii de dreapta-stânga. Receptorii kinestezici oferă informații legate de poziția segmentelor corporale în spațiu, astfel dezvoltându-se spațiul intern al corpului. După realizarea percepției propriului corp, se poate cunoaște spațiul extern prin care se inițiază relația dintre propriul corp și mediul înconjurător și/sau anturaj. Potrivit opiniei lui Constantin Albu și colaboratorii structura spațială se formează până la 8 ani, în patru etape:

– etapa cunoașterii noțiunilor spațiale (sus/jos, în față/în spate, mare/mic) (2-4 ani);

– etapa orientării în spațiu – se dezvoltă noțiunile de stânga-dreapta (4-5 și ½ ani);

– etapa organizării spațiale- copilul își organizează spațiul de joc în funcție de dorințele proprii (5-6 ani);

– etapa înțelegereii complexe a relațiilor spațiale- se dezvoltă noțiunile de simetrie, opoziție, inversare (6-8 ani). Orientarea în spațiu este complet dezvoltată la vârsta de 12-14 ani.

Organizarea temporală După De Meur citat de Constantin Albu și colaboratorii, structura temporală reprezintă posibilitatea unei persoane de a acționa în funcție de succesiunea unor evenimente, de durata acestora. Măsurarea timpului nu este un element înnăscut, ci depinde de dezvoltarea proceselor cognitive, de reprezentarea de sine și de dezvoltarea imaginației. Această noțiune se află în legătură cu spațiul intern (spațiul anatomic și neurofiziologic al corpului). Noțiunea de timp, fiind abstractă se învață cu dificultate. Structurarea orientării temporale are patru etape:

– etapa de ordine și succesiune (începând de la 4 ani);

– etapa de percepție a duratei intervalelor;

– etapa înțelegerii fenomenului revenirii ciclice al unor perioade;

– etapa dezvoltării ritmului (care cuprinde noțiunile de ordine, succesiune, durată și alternanță).

Începând de la 4-5 ani copilul percepe ritmul impus de o anumită activitate. Timpul este imaterial, dar poate fi exprimat prin sunet. Sunetul accentuat la intervale regulate de timp se transformă în tempo, iar sunetul care se repetă la intervale regulate devine ritm.

După cum spune Slemin, A. M. de calitatea funcției aparatului vestibular depind precizia diferențelor de spațiu și calitatea formării deprinderilor motrice rezultă că aparatul vestibular este responsabil cu orientarea în spațiu iar pentru săriturile din gimnastică ce se desfășoară cu ajutorul aparatelor este foarte important ca acesta să fie bine antrenat și echilibrat.

3.2 Scopul și ipoteza lucrării

b) Coordonarea este definită de către Marta Bon ca fiind abilitatea unei persoane de a realiza cu eficiență sarcini motrice complexe. Caracteristicile bunei coordonări ale mișcărilor, constau în a fi cât mai performant, la momentul oportun și cu un maximum de precizie. Actele motrice în condițiile unei coordonări optime, ar urma să fie executate cât se poate de corect, fără consumuri inutile de energie și fără mișcări parazite. Influența moștenirii ereditare este mare în ceea ce privește coordonarea, antrenarea aducând o îmbunătățire de maximum 20%, semnificativă dacă se produce în timpul copilăriei. Cercetările au demonstrat faptul că dezvoltarea coordonării în timpul stadiilor de dezvoltare corespunzătoare, poate influența și nivelul inteligenței copiilor antrenați. În antrenamentul destinat dezvoltării coordonării, li se vor da copiilor de vârstă preșcolară, ocazia de a se confrunta cu numeroase și diverse tipuri de mișcări, aceasta fiind perioada în care se pot înregistra cele mai mari progrese. Dintre toate abilitățile de care depinde succesul în sport în general și în handbal în special, coordonarea este cea care este în cea mai mare măsură relaționată cu activitatea sistemului nervos central, progresul acesteia fiind influențat de fiecare mișcare nou învățată de către sportivi, în timp, aceasta fiind executată într-un timp din ce în ce mai scurt și cu un nivel superior de măiestrie.

Janner C. considera ca o miscare coordonata se caracterizeaza prin următoarele:

– O reacție anticipativă bună;

– Căi de impuls bătătorite;

– Dozarea corectă a parametrilor de forță;

– Schimbarea precisă a direcției ( a inervării cu deinervarea în cazul excitației și inhibiției );

– Echilibrarea;

– Precizarea inervației;

– Sincronizarea mișcărilor simultan executate;

– Continuitate, cursivitate în execuție;

– Elasticitate musculară prin punere în tensiune și frânare potrivit situației;

– Reajustare de senzori – sau perceptiv-motrică, prin valorificarea tuturor informațiilor parvenite pe calea sinesoorganelor.

Coordonarea se poate perfecționa mai ales în perioada copilăriei, prin amplificarea proceselor neuro-fiziologice de acum.

Pentru săriturile din gimnastică este necesar un ridicat nivel de coordonare generală și segmentară.

c) Echilibrul este aptitudinea omului de a menține, într-o poziție controlată, cu ajutorul mișcărilor compensatorii, corpul propriu sau un alt corp sau obiect, într-o poziție stabilă. Pentru menținerea echilibrului, corpul nu rămâne niciodată fixat într-o poziție, ci în permanență sunt efectuate mișcări compensatorii de mică amplitudine. În situații simple, obișnuite, echilibrul corpului și orientarea lui în spațiu se asigură prin colaborarea mai multor simțuri: simțului echilibrului și al orientării mișcărilor corpului în spațiu, cu simțul chiinestezic, vizual și tactil. În actele motrice complexe și cu grad sporit de dificultate, când corpul se află în poziții neobișnuite, echilibrarea și orientarea sunt lipsite în cea mai mare măsură de informațiile celorlalte simțuri și de repere.

Se disting trei forme de echilibru, cărora le corespund trei forme de aptitudini:

(1) echilibrul static, aptitudinea de a menține o poziție determinată;

(2) echilibrul dinamic, aptitudinea de a păstra echilibrul în timpul unei mișcări;

(3) echilibrul obiectelor, aptitudinea de a menține în poziție un corp străin sau un obiect.

Literatura de specialitate afirmă că acesta se dezvoltă deosebit între 3 și 19 ani și accentuat între 9 și 12 ani. George Herbert, referindu-se la simțul echilibrului afirma că acesta apare prin congruența dată de analizatorii vestibular, optic si motor.

b) Săriturile în gimnastica școlară

Săriturile din gimnastică ocupă un rol însemnat în programele de educație fizică școlară atât în ciclul gimnazial cât și în cel liceal.

Programa pentru clasa a VII-a prevede următoarele tipuri de sărituri:

Sărituri cu sprijin la aparate specifice:

– Săritură în sprijin depărtat peste capră, cu întoarcere de 90˚;

– Săritură în sprijin depărtat pe lada de gimnastică, trecere în sprijin ghemuit, urmată de aterizare

– Săritura în sprijin depărtat peste capră, cu întoarcere de 90˚;

– Săritură în sprijin depărtat pe lada de gimnastică, trecere în sprijin ghemuit, urmată de

coborâre prin săritură dreaptă.

Se presupune cunoașterea următoarelor sărituri:

– Săritură în depărtat peste capră

– Săritură în ghemuit peste lada așezată transversal

Săriturile cu sprijin la aparate, plecând de la metodica predarii gimnasticii în școală, trebuie a fi învățate pornind de la urmatoarea schemă:

1. aterizarea- trebuie să fie elastică, sigură și corectă, de ea depinde impresia finala a sariturii.

2. elanul- are rolul de a obține o bună viteză atinsă înaintea săriturii în vederea realizarii unei bune sărituri.

3. bătaia și desprinderea de pe trambulină- implică întinderea energică a picioarelor și impulsul lor pe trambulină.

4. primul zbor- este foarte important în vederea realizării celorlalte faze.

5. sprijinul (bătaia din mâini)- acum e necesar un puternic impuls al mâinilor pe aparat și o așezare corectă a acestora, în vederea ridicării corpului.

6. zborul doi- constă din zborul ce pregătește o corectă aterizare.

Realizarea corectă a săriturilor cu sprijin este condiționată de desfășurarea corectă a fiecărei faze; orice imperfecțiune apărută la nivelul unei faze se va răsfrânge negativ asupra celorlalte.

Pentru buna desfășurare a studiului de cercetare am apelat la o diversitate de sărituri mai complexe precum cele de mai jos. În cazul dedicarii unui timp superior ramurii sariturilor prin intermediul aparatelor, profesorul poate învăța urmatoarele tipuri de sărituri:

Săritură în depărtat peste capră

Săritura constă dintr-un elan de aproximativ 10-15m. urmat de o bătaie pe trambulină, desprinderea și înclinarea corpului înainte cu întinderea brațelor spre aparat. În momentul în care palmele ating suprafața de sprijin, picioarele se depărtează lateral, bazinul se ridică concomitent cu împingerea energică în aparat, urmată de o ridicare a trunchiului spre verticală. În timpul zborului II, brațele se ridică lateral sus, privirea este orientată înainte iar picioarele se apropie, pregătind aterizarea.

Săritură în ghemuit peste lada așezată transversal

Săritura constă dintr-un elan, bătaie pe trambulină, înclinarea trunchiului înainte, ridicarea picioarelor spre orizontală. În momentul sprijinului pe aparat, corpul se grupează prin îndoirea picioarelor la piept, trecerea lor printre brațe, urmată de o împingere energică în brațe concomitent cu extensia corpului și ridicarea brațelor lateral sus.

Săritură în sprijin ghemuit pe lada așezată transversal urmată de săritură cu extensie

După un elan de 8-10 pași și bătaie pe trambulină, se realizează o desprindere a corpului

spre înainte cu așezarea mâinilor pe aparat la nivelul umerilor având degetele orientate înainte. În momentul în care mainile iau contact cu aparatul, se ridică bazinul, picioarele se grupează sprijinindu-le pe aparat. Odată ce picioarele ating aparatul brațele se ridică oblici înainte-sus, această acțiune fiind urmată de o impulsie puternică la nivelul membrelor inferioare prin întinderea lor. Corpul se extinde pe verticală, privirea este orientată înainte pregătind aterizarea.

Săritură în sprijin depărtat peste capră cu întoarcere 90°

Săritura constă dintr-un elan de aproximativ 10-15m. urmat de o bătaie pe trambulină,

desprinderea și inclinarea corpului înainte cu întinderea brațelor spre aparat. În momentul în care palmele ating suprafața de sprijin, picioarele se depărtează lateral, bazinul se ridică concomitent cu împingerea energică în aparat, urmată de o ridicare a trunchiului spre verticală. În timpul zborului doi, corpul efectuează o întoarcere de 90 de grade (stânga–dreapta), întoarcere declanșată de ridicarea și ducerea brațului opus întoarcerii pe direcția de întoarcere.

Săritură în sprijin depărtat pe lada așezată transversal, trecere în sprijin ghemuit, urmată de coborâre prin săritură dreaptă

Săritura constă dintr-un elan, bătaie pe trambulină ca și în cazul celorlalte sărituri, ridicarea bazinului și depărtarea picioarelor concomitent cu așezarea mainilor pe aparat și oprirea picioarelor in sprijin depărtat pe aparat. Din această poziție se trece în sprijin ghemuit, urmată de desprinderea pe verticală a trunchiului, simultan cu ridicarea brațelor lateral sus și aterizare.

Săritură cu rostogolire înainte pe lada așezată longitudinal, (pregătitoare pentru săritura cu rostogolire înainte cu desprindere)

Săritura cuprinde un elan, bătaie pe trambulină cu o ușoară desprindere și răsturnare a corpului spre verticală. În momentul în care mâinile se sprijină pe aparat, brațele se flectează, capul se apleacă înainte cu bărbia in piept, spatele se rotunjește iar picioarele se grupează, efectuându-se o rostogolire înainte. Această poziție se menține până în momentul în care bazinul atinge capătul depărtat al lăzii. Printr-o extensie energică a corpului și ridicarea brațelor înainte sus, elevul se desprinde de pe aparat, pregătind aterizarea.

Săritură în ghemuit pe lada așezată transversal, urmată de săritură cu extensie și întoarcere 180°

După un elan de 8-10 pași și bătaie pe trambulină, se realizează o desprindere a corpului

spre înainte cu așezarea mâinilor pe aparat la nivelul umerilor având degetele orientate înainte. În momentul în care mâinile iau contact cu aparatul, se ridică bazinul, picioarele se grupează sprijinindu-le pe aparat. Odată ce picioarele ating aparatul, un braț se ridică prin înainte sus, iar celălalt se ridică spre direcția de întoarcere (brațele acționează simultan), această acțiune fiind însoțită de o impulsie puternică la nivelul membrelor inferioare prin întinderea lor. Corpul se extinde pe verticală, se întoarce 180 de grade (dreapta-stânga), urmând aterizarea.

Săritură în sprijin ghemuit peste capră

Elanul și bătaia pe trambulină sunt identice cu cele de la săritura în depărtat. În momentul sprijinului pe aparat, spatele se rotunjește, bazinul se ridică iar genunchii se aduc la piept. Contactul cu aparatul la nivelul brațelor este energic, ceea ce determină trecerea membrelor inferioare înainte printre brațe, urmată de extensia trunchiului, ridicarea brațelor prin înainte sus, simultan cu întinderea picioarelor și pregătirea aterizării.

3.3 Sarcinile lucrării

Particularitatile de vârstă ale elevilor de clasa a VII-a în raport cu tema aleasă

Elevii de clasa a VII-a au o vârstă cuprinsă între 12 și 13 ani și sunt încadrați din punct de vedere al dezvoltării lor în prima perioadă a pubertății. Este vârsta propice unor mari transformări din punct de vedere fizic și psihic, transformări cauzate de neurosecrețiile hipotalamice ce ajung mai departe la glanda hipofiză.

În privința creșterii membrelor se observă o diferență aparte între creșterea de la nivelul membrelor inferioare care cresc înaintea celor superioare. Toracele este îngust, trunchiul lung iar abdomenul îngustat. Articulațiile sunt lipsite de tărie fiind și ele în plin proces de stratificare.

Musculatura capăta o formă mai proeminentă ajungând de la 27 % la 42%. Se va accentua o dezvoltare generală a musculaturii iar în cazul antrenamentelor se încep ședințele bazate pe forța explozivă și cea în regim de rezistență.

Din punct de vedere psihic se observă o dominantă de instabilitate, fapt ce generează o responsabilitate superioară din partea profesorului. Dezvoltându-se procesele de gândire, capacitatea de orientare spațială și temporală devine mai puternică ceea ce reprezintă un factor propice antrenamentului în aceasta direcție. La această vârstă, capacitatea spațială este apropiată de nivelul unui adult. Particularitățile acestei vârste influențează Sistemul Nervos Central remarcându-se apariția prematură a oboselii și slăbirea voinței și a perseverenței. Este necesar ca profesorul să se comporte cu foarte mult tact, existând reala posibilitate a întreruperii activităților sportive din pricina irascibilității. Elevul devine mai interesat de primirea informațiilor. Tot din bagajul metodic al profesorului trebuie să facă parte optimismul, sinceritatea și încurajarea în cazul în care elevul ar trece prin stări de anxietate, teama de a nu fi luat în râs în cazul unui eșec.

În privința laturii afective, elevul încearcă sentimente diverse ce au legătură cu integrarea sa de ordin social.

În ceea ce înseamnă voința, elevul încearcă în această perioadă să iasă în evidență și se dezvoltă sensul responsabilității.

Specialiștii vorbesc despre o dezvoltare fără restricții deosebite a vitezei și a capacității coordinative, această vârstă fiind numită vârsta îndemânării. La 12 ani pentru fete și 13 ani pentru baieți, are loc în special dezvoltarea vitezei. Totodată rezistența este recomandată a fi dezvoltată în vederea măririi volumului maxim de oxigen. În schimb, mobilitatea are cele mai scăzute valori la această vârstă și se impun măsuri speciale pentru dezvoltarea lor. Baieții înclină către exercițiile de forță iar fetele către mișcările expresive.

Cercetarea pedagogică reprezintă un tip special de cercetare științifică angajată la nivelul activității de educație. Cercetarea pedagogică este o acțiune organizată, proiectată, sistematizată, pornind de la o ipoteză, o problemă de claritate sau de rezolvat, de cunoscut obiectiv, în contextul teoretic și practic educațional.

Cercetarea cuprinde mai multe etape:

a) Stabilirea temei de cercetare și delimitarea scopului cercetării

Tema cercetării a fost observarea dezvoltării psihomotricității prin intermediul săriturilor din gimnastică. Scopul cercetării a fost unul imediat legat de alcătuirea lucrării de licență, din punct de vedere personal a fost cel de verificare a ipotezei iar din punct de vedere pedagogic acela de observare a schimbărilor care apar prin stimuli educaționali la nivelul gradului de asimilare a calităților psihomotrice.

b) Stabilirea obiectivelor cercetării

Am dedus obiectivele cercetării din aceea că acolo unde există mai multe persoane care să conlucreze, șansele de reușită sunt mai mari și am ales metodele cercetării pornind și de la schimbările comportamentale și aptitudinale specifice acestei vârste. Săriturile prin intermediul aparatelor ar trebui, datorită spectaculozității și laturii lor ludice, să fie primite cu mare bucurie de elevii claselor gimnaziale, chiar și acolo unde latura materială este modestă. Lăsându-se mai multă libertate profesorului de educație fizică în alegerea exercițiilor pentru ducerea la bun sfârșit a învățării săriturilor din gimnastică, putem spune că în același timp asupra sa cade și o mare responsabilitate pentru dezvoltarea simultană atât a creativității cât și a aptitudinilor psihomotrice. În general, vorbim despre o pregătire a capacităților psihomotrice cât și o privire în viitor referitoare la necesitățile extrașcolare ale elevului. Obiectivele cercetării țin de a dezvolta calitățile psihomotrice prin intermediul săriturilor din gimnastică și totodată de a păstra o stare de pozitivism față de ora de educație fizică prin mai multe metode și procedee precum implicarea activă a elevilor, trasee aplicative, ștafete, creativitate, încurajare, etc.

Pentru atingerea obiectivelor s-a ținut cont în cadrul cercetării de următoarele aspecte pe parcursul orelor practice:

1. Pe parcursul încălzirii s-au efectuat exerciții specifice încălzirii aparatului locomotor și sistemului circulator în vederea îndeplinirii cu succes a temelor propuse;

2. Preocupări pentru o atitudine pozitivă a elevilor, necesară verificării în condiții optime a ipotezei;

3. Încurajări pentru a dezvolta creativitatea personală în vederea stabilirii unor succesiuni de sărituri;

4. Stabilirea de ștafete ce au rolul de a aduce buna dispoziție și motivația în rândul elevilor;

5. Dezvoltarea calităților motrice precum și a curajului necesare îmbunătățirii performanțelor în ramura săriturilor din gimnastică.

c) Formularea explicită a ipotezei cercetării

Consider că prin însușirea unui număr cât mai mare de exerciții de gimnastică din ramura săriturilor la aparate desfășurate în grupuri, ștafete, trasee aplicative și prin creativitatea elevilor, se îmbunătățeste personalitatea elevului în plan psihomotric.

d) Stabilirea universului cercetării

Am stabilit clasa a VII-a de la Școala Gimnazială Ulmi, ca fiind propice acestui subiect, elevii având o medie de vârstă de 13 ani. Cercetarea a fost realizată pe un grup de 19 elevi, 11 băieți și 8 fete. Din punct de vedere al greutății s-a observat că 5 dintre aceștia ( 3 fete și 2 băieți ) aveau o greutate supraponderală ceea ce a constituit o problemă suplimentară în vederea atingerii obiectivelor.

e) Locul desfășurării și mijloacele materiale

Sala de sport a Școlii Gimnaziale Ulmi este o sală de clasă de dimensiuni limitate dar care excelează prin materialele bogate din punct de vedere al gimnasticii. În sală se găsesc 12 saltele, 4 bănci de gimnastică, o capră, o ladă de gimnastică și o trambulină.

Lada de gimnastică are multiple posibile întrebuințări în vederea dezvoltării abilităților psihomotrice. Ea poate fi de asemenea folosită cu succes alături de capră într-o succesiune de exerciții care pune la întrebuințare aceste capacități sau aptitudini. Se poate folosi doar capacul lăzii, așezat transversal sau longitudinal, depinde și de stadiul de pregătire sportive a elevului sau chiar de tiparul metodic abordat de cadrul didactic. Atunci când sunt montate și celelate cutii, din punct de vedere psihomotric putem vorbi de educarea coordonării generale și segmentare, orientării spațiale, simțului de echilibru dinamic, viteza de reacție.

f) Alegerea tehnicilor și elaborarea instrumentelor proiect de culegere a datelor cercetării

În vederea asigurării tuturor factorilor care să-i predispună în a realiza exerciții pentru dezvoltarea capacităților psihomotrice prin intermediul săriturilor în gimnastică s-a ținut cont de urmatoarele probleme:

– Condiții favorabile din punct de vedere motivațional;

– Eliminarea diverselor probleme de natură motivațională, volițională, intelectuală sau afectivă precum: frica, lipsa ambiției, timiditatea, ridicolul situației, neîncrederea personală, teama de greșeală, prejudecățile;

– Încurajarea părerilor personale;

– Imaginarea unor sărituri conexe cu mecanismul de bază;

– Îmbărbătarea permanentă pentru depașirea situațiilor prezente;

– Exerciții din cadrul învățării săriturilor care să aibă legătură și cu dezvoltarea calităților psihomotrice;

– Problematizarea unor situații pasibile de creativitate;

– Explicarea practică a realizării săriturilor;

– Informarea de către profesor sau chiar descoperirea de către elevi în legătură cu aptitudinile psihomotrice dezvoltate prin intermediul unui exercițiu propus;

– Legătura dintre sărituri și alte sporturi sau situații concrete de viață;

– Alcatuirea de trasee aplicative formate din 2 sau 3 sărituri;

– Ștafete formate din 5-6 elevi care să fie notate în funcție de diversitatea săriturilor pe de o parte cât și din corectitudinea lor pe de alta.

Profesorul universitar doctor Miron Ionescu arată că în prezent, o preocupare prioritară a științelor educației o constituie valorificarea germenilor creativității potențiale și educarea creativității la copiii de toate vârstele, preocupare care își propune atingerea următoarelor obiective cu caracter general:

– Formarea unei atitudini pozitive / adecvate față de progres, față de elementele de noutate și față de introducerea acestora în propriile acțiuni;

– Pregătirea lor pentru a accepta noul ca un indiciu al progresului, al inovațiilor și al creativității umane;

– Încurajarea manifestărilor elevilor caracterizate prin caracter și rezultate originale;

– Formarea și dezvoltarea atitudinilor și a capacităților de a crea, de a regândi strategiile de lucru și de a le integra în sisteme dinamice, flexibile și eficiente;

– Formarea și dezvoltarea capacităților de a realiza ceva nou: conexiuni, idei, teorii, modele ideale sau materiale, produse materiale, s.a.m.d.

Nicolae Jurcău arată că școala nu trebuie sa se limiteze doar la a transmite cunoștințe și a-i face pe elevi sa evite eșecul școlar, ci trebuie să-și asume rolul de a-i ajuta să-și descopere propriile potențialități.

Li s-a explicat încă de la început scopul întrevederilor comune pentru a conștientiza și a-i anima în vederea încercării împlinirilor cu succes pentru temele de lucru. S-a avut în vedere asigurarea unei bune colaborări dintre cadrul didactic și elev, de susținere a părerilor personale, de învățare prin descoperire, studiile de caz, brainstormingul și încurajarea pentru depășirea situațiilor dificile, în special cele care țin de curaj și perseverență. Totodată s-a încercat a se realiza legătura concretă dintre elementele constitutive ale săriturilor și capacităților psihomotrice.

3.4 Metode și tehnici de cercetare

Mai întâi pentru mobilizarea elevilor, observarea nivelului de pregătire dar și importanța pe care o acordă gimnasticii în general și săriturilor prin intermediul aparatelor în special, s-a realizat un chestionar ce a cuprins următoarele 7 întrebări:

1. Câte ore de educatie fizica ați dori să aveți săptămânal?

2. Ce sporturi sau ansamble sportive ați dori să studiați cu precădere în cadrul orelor de educație fizică?

3. Care dintre ramurile gimnasticii (acrobatice sau sariturile) preferați? Argumentați-vă răspunsul.

4. Ce calități considerați că sunt necesare pentru ca elevul să realizeze o săritură reușită?

5. Cum considerați că vă pot ajuta în viață săriturile din gimnastică?

6. Cum vă autoevaluați din punct de vedere al nivelului la care sunteti în cazul săriturilor prin intermediul aparatelor din gimnastica? ( slab, mediu, bun, foarte bun )

7. Cum anume preferați să se desfășoare ora de educație fizică:

a) prin intermediul ștafetelor, jocurilor, concursurilor pe echipe;

b) să se lucreze individual pentru succesul sportiv;

c) să se lucreze în perechi.

Am considerat că cea mai bună verificare a ipotezei se realizează prin metoda cercetării de tip experimental.

Studiul care a presupus testarea preliminară, experimentarea practica a ipotezei și testarea postexperiment s-a desfășurat pe parcursul a 14 săptămâni în perioada lunilor ianuarie, februarie, martie și aprilie. În continuare s-a facut bilanțul datelor, observarea corectitudinii ipotezei lansate precum și lansarea concluziilor cu privire la problematica studiului realizat.

Între cercetătorii aptitudinilor psihomotrice care au realizat diverse teste amintim pe:

* Fleishman care folosește o amplă baterie de teste atât din punct de vedere practic cât și de laborator. Dintre cele de laborator menționăm:

1. Probe de tragere și impingere pentru diagnosticarea motrică generală

2. Test de măsurare a eficienței manevrării obiectelor mici pentru degete

3. Apăsare tip manetă pentru determinarea vitezei brațului

4. Test de evaluare a vitezei de reacție prin intermediul cronoscopului

5. Tapping pentru măsurarea vitezei de repetiție

6.Test de disociere pentru determinarea ambidextriei

7. Probe de coordonare complexă pentru observarea autocontrolului

8. Test tip termometru pentru măsurarea preciziei mână-braț

* Pentru coordonarea segmentară simultană și pentru partea legată de echilibru, literatura de specialitate prezintă testul Bruininks-Oseretsky în opt itemi pentru fiecare dintre cele două componente psihomotrice.

Testarea preliminară și cea postexperiment au cuprins următoarele teste, plecând de la trei componente psihomotrice:

a) Organizarea (orientarea) spațio-temporală

Capacitatea de orientare în spațiu se măsoară prin indicele de stabilitate vestibulară. Se desenează pe sol un cerc cu diametru de 30 de centimetri, care se continuă cu o semidreaptă de 5 metri. Elevul se află în poziția stând în centrul cercului cu fața la linia trasată la sol, cu ochii legați cu o banderolă. La comandă, execută trei întoarceri de 360 de grade ( cu pași succesivi ), fiecare întoarcere efectuându-se într-o secundă. Dupa 2 secunde de pauză, subiectul execută cinci pași obișnuiți și se străduiește să meargă sau să se mențină cât mai aproape de linie. Se măsoară în centimetri distanța cu care subiectul s-a abătut de la linie. Fiecare executant are dretul la două încercări, notându-se încercarea mai bună. Cu cât devierea este mai mică, cu atât indicele de stabilitate vestibulară este mai bun.

b) Coordonarea

Coordonarea generală se poate aprecia prin testul Matorin care constă într-o săritură cu întoarcere maximă în jurul axei proprii în plan longitudinal. Este evaluat fiecare dintre cei ce sar în funcție de amplitudinea unghiului realizat.

c) Echilibrul

Testul de echilibru static- Șina de echilibru; Șina de echilibru este o bucată de lemn, groasă de 4,5 cm, lată de 5 cm și lungă de 60 cm. Bucata de lemn este fixată pe o scândură de baza având lățimea de 20 de centimetri. Este nevoie de un cronometru. Elevul trebuie să se mențină în echilibru pe șina pe care picior dorește, astfel incat axul longitudinal al piciorului, sa fie paralalel cu axul longitudinal al sinei iar piciorul ridicat la 90 de grade. Are dreptul la doua incercari cu ochii inchiși. Mai întâi își pune mâinile pe șolduri, apoi urcă pe șină sși închide ochii. Elevul dupa ce este pregătit semnalează dorința de a începe proba. Executantul nu are voie să-și desprindă mâinile de pe șolduri și nici să atingă solul cu vreo parte a trupului său. Se notează cea mai bună reușită. Dacă deschide ochii sau își desprinde una dintre mâini de pe șolduri, coboară piciorul ridicat sau atinge solul, proba se întrerupe și se notează timpul.

După realizarea pretestelor a urmat realizarea antrenamentului practic ce a constat din exerciții specifice orientării spațio-temporale, coordonării și echilibrului. În cadrul acestor exerciții, elevii alfați în grupe de câte 4 au fost încurajați să inoveze mai multe tipuri de sărituri în vederea dezvoltării componentelor psihomotrice.

În cadrul lecțiilor de pe parcursul studiului experimental s-a avut în vedere ca cel puțin una dintre teme să aibă ca obiectiv îmbunătățirea calităților psihomotrice prin intermediul săriturilor din gimnastică cuprinzând diverse exerciții specifice.

Pentru o învățare eficientă a săriturilor și implicit a verificării ipotezei s-au urmărit:

-Imagini cu părțile componente ale săriturilor;

-Explicarea în legătură cu factorii spațio-temporali;

-Precizarea parametrilor musculari pentru îndeplinirea părților componete ale săriturilor;

-Asigurarea învățării corecte a săriturilor;

-Informații tehnice necesare implicării concrete a laturii intelectuale;

-Atenționarea în cazul greșelilor de execuție;

-Identificarea de către elevi a propriilor dificultăți în execuții, cât și a greșelilor în execuția unei persoane din afara grupului de elevi;

În primele patru săptămâni s-a lucrat atât în verigile 2 și 3 ale lecției cât și în partea fundamentală în vederea atingerii scopului propus și anume îmbunătățirea calităților psihomotrice prin intermediul săriturilor din gimnastică. Astfel, s-a lucrat în cadrul verigilor “ Pregătirea organismului pentru efort “ și “ Influențarea selectivă a aparatului locomotor “ prin exerciții specifice săriturilor din gimnastică. Totodată în fiecare lecție dintre primele 4, s-a pus accentul pe diverse exerciții care au avut ca temă învățarea defalcată a celor 7 componente ale săriturilor: aterizarea, elanul, pasul de apel pe trambulină, bătaia propriu-zisă, zborul I, sprijinul mâinilor, zborul al II-lea. În cadrul fiecărei ore, celelalte teme din cadrul altor discipline sportive au fost realizate integral.

Pentru captarea elevilor s-au folosit următoarele mijloace:

1. Folosirea precisă a termenilor;

2. Racordarea cu necesitățile concrete ale vieții;

3. Prezentarea unor imagini care argumentează cele spuse la punctul 2;

4. Problematizarea unor situații speciale din cadrul săriturilor și rezolvarea lor în echipe de 5-6 elevi;

5. Crearea de exerciții intuitive și personale ce au ca temă centrală părțile fundamentale constitutive ale săriturilor.

Voi prezenta în continuare modalitățile practice prin care am încercat să dezvolt cele trei capacități psihomotrice:

3.5 Locul de desfășurare

București

Caputolul 4
4.1 Program algoritmic pentru învățarea elementului salt lateral

a) Orientarea spațială și temporală

Au fost exemplificate modalități în care, prin intermediul săriturilor, intră în funcțiune aparatul vestibular accentuându-se rolul rotațiilor în jurul propriului ax sau al întoarcerilor. Exercițiile de dezvoltare a orientării în spațiu au fost realizate în decursul săptămânilor 5 și 6.

Exercițiile recomandate și cele inițiate de elevi au fost următoarele:

– stând ghemuit pe ladă, întoarcere 180 de grade;

– stând ghemuit pe ladă, întoarcere 180 de grade, rostogolire pe ladă și aterizare în picioare;

– stând vertical pe ladă, întoarceri pe un picior cu 180 de grade;

– stând vertical pe ladă, întoarceri pe un picior cu 180 de grade atât într-o direcție cât și în cealaltă;

– stând vertical pe ladă, întoarceri prin săritură cu 180 de grade;

– săritură de pe ladă cu întoarcere de 90 de grade;

– stând vertical pe capacul lăzii, întoarceri prin săritură cu 360 de grade;

– elan, bătaie pe trambulină și aterizare pe saltele cu întoarceri de 180 de grade;

– elan, bătaie pe trambulină și aterizare pe saltele cu întoarceri de 360 de grade;

– săritură de pe ladă cu întoarcere de 180 de grade și aterizare pe saltele;

– săritură de pe ladă cu întoarcere de 360 de grade și aterizare pe saltele;

– săritură de pe ladă cu întoarceri multiple și aterizare pe saltele;

– rostogolire din ghemuit pe ladă, săritură cu întoarcere de 360 de grade și aterizare pe saltele;

– săritură la capră cu întoarcere 90 de grade;

– săritură la capră cu întoarcere 180 de grade;

– rostogolire din ghemuit pe ladă, aterizare în picioare;

– stând ghemuit, rostogolire pe ladă cu ochii închiși;

– stând ghemuit, cu ochii închiși, rostogolire pe ladă și aterizare în picioare;

– elan, bătaie pe trambulină, rostogolire pe ladă, aterizare în picioare;

b) Coordonarea generală

În vederea dezvoltării coordonării s-a ținut cont de patru aspecte necesare:

a) afirmarea principiului accesibilității;

b) exerciții ce s-au executat în același plan de pe loc și din deplasare;

c) exerciții executate în planuri si direcții diverse;

d) combinarea săriturilor cu mișcări de brațe simetrice și asimetrice.

Iată câteva dintre exercitiile realizate in vederea dezvoltarii coordonarii:

– stând pe ladă, sărituri pe ambele picioare, la semnal desprindere pe verticală și aterizare;

– stând pe ladă, sărituri pe ambele picioare, la semnal desprindere pe verticală cu întoarcere în jurul axei longitudinale (45-90-180-360 grade) și aterizare;

– aterizarea pe saltea de pe ladă prin extensia corpului;

– aterizarea pe saltea de pe ladă cu răsucire la 90 de grade;

– stând transversal pe ladă, săritură în adâncime și aterizare;

– aterizarea pe saltea de pe ladă și ridicarea alternativă în aer și la sol a brațelor;

– rostogolire înainte grupat pe lada așezată longitudinal, săritură pe verticală și aterizare;

– rostogolire înainte grupat pe lada așezată longitudinal, săritură pe verticală cu întoarcere în jurul axei longitudinale 90 de grade și aterizare;

– stând transversal pe ladă, săritură în adâncime cu întoarcere în jurul axei 90 de grade și aterizare

– stând transversal pe ladă, săritură în adâncime cu picioarele în ghemuit sau depărtat și aterizare;

– alergare pe linie marcată;

– alergare pe semne desenate;

– alergare cu trecere peste obstacole (mingi medicinale cu dimensiuni reduse);

– sărituri succesive pe loc pe ambele picioare;

– stând, pas înainte, săritură pe ambele picioare concomitent cu rotarea brațelor înapoi și oprirea lor înainte sus;

– stând pe piciorul de bătaie, celălalt sprijinit pe vârf înapoi, brațele înapoi jos, săritură peste un obstacol, bătaie pe ambele picioare concomitent cu ridicarea energică a brațelor prin înainte sus, desprindere și aterizare

– stând pe piciorul de bătaie, celălalt sprijinit pe vârf înapoi, brațele înapoi jos, săritură pe trambulină, bătaie pe ambele picioare concomitent cu ridicarea energică a brațelor prin înainte sus, desprindere și aterizare;

– elan progresiv, bătaie pe trambulină și desprindere cu trecere în rostogolire peste

calupuri de saltele la o înălțime de 1m;

– ghemuit cu brațele înainte, săritură înainte cu sprijin pe mâini concomitent cu ridicarea picioarelor în sprijin plutitor și revenire în poziția inițială;

– alergare, bătaie și săritură lungă peste sfoară, urmată de o rostogolire înainte grupat pe calupul de saltea;

– stând pe perechi față în față cu brațele înainte sus, dezechilibrarea corpului spre înainte urmată de o împingere la nivelul brațelor, luând contact la nivelul palmelor cu partenerul și revenire;

– stând facial cu brațele înainte sus la o distanță de 1 metru față de perete, dezechilibrarea corpului spre înainte, împingere în brațe și revenire;

– stând facial cu brațele înainte sus la o distanță de 1m față de scara fixă, dezechilibrarea corpului și săritură inainte, împingere în brațe și revenire;

– stând, bătaie pe trambulină și sprijin pe ladă în poziția ghemuit;

-stând, bătaie pe trambulină și sprijin pe ladă în poziția depărtat;

– stând, bătaie pe trambulină și sprijin pe ladă în poziția fandare laterală;

– elan scurt, bătaie pe trambulină și sprijin pe lada așezată longitudinal cu ridicarea mâinilor.

Exercițiile legate de coordonare au fost realizate în săptămânile 7 și 8.

4.2 Descrierea elementului

c) Echilibrul

Execițiile referitoare la echilibru au fost lucrate in săptămânile 9 și 10.

Pentru a aduce progrese din punct de vedere al echilibrului am ținut cont de următoarele procedee metodice:

a) executarea exercițiilor de obicei prin intermediul aparatelor pentru sărituri;

b) executarea mișcărilor de la suprafețe înalte la cele joase;

c) executarea mișcărilor la înălțimi mici, medii și mari;

d) ajutorul și sprijinul acordat pentru eliminarea diverselor accidentări;

e) eliminarea simțului văzului în unele mișcări.

Iată exercițiile din sfera echilibrului:

– alergare, bătaie pe trambulină, săritura dreaptă cu aterizare pe ambele picioare în spațiu marcat, închiderea ochilor, menținere 5 secunde;

– alergare, bătaie pe trambulină, săritură cu întoarcere 180 de grade cu aterizare pe ambele picioare în spațiu marcat, menținere 5 secunde;

– aterizare de pe ladă, piciorul drept înapoi, menținere 5 secunde;

– stând pe capră vertical, ridicarea piciorului înainte, menținere 5 secunde;

– stând depărtat pe lada așezată transversal, ridicare asimetrică a mâinilor, menținere 5 secunde;

– stând într-un picior pe ladă, celălalt ridicat înapoi, mâinile lateral, trunchiul ușor aplecat înainte, menținere 5 secunde;

– ridicare pe vârfuri pe capacul lăzii, menținere 5 secunde;

– 5 sărituri într-un picior pe toată lungimea capacului lăzii cu aterizare și menținere 5 secunde;

– întoarcere 180 de grade într-un picior pe capacul lăzii, menținere 5 secunde;

– stând ghemuit pe ladă, rostogolire înainte, ridicare în picioare, menținere 5 secunde;

– stând ghemuit pe ladă, rostogolire înainte, ridicare în picioare, săritură pe saltea cu întoarcere 180 de grade, menținere 5 secunde;

– săritură pe lada așezată transversal în stând depărtat, mâinile ridicate în sus, menținere 5 secunde;

– stând pe ladă, cumpăna pe un genunchi, menținere 5 secunde;

– stând pe capră vertical, ridicarea brațului stâng înainte, dreptul lateral și a piciorului stâng lateral, menținere 5 secunde;

– stând pe capră vertical, balansarea brațului stâng înainte, celui drept lateral și a piciorului drept înapoi, menținere 5 secunde;

– stând pe capră vertical, ridicarea brațelor lateral, a piciorului înainte, menținere 5 secunde;

– stând pe ladă vertical, pas înainte cu piciorul de sprijin, cumpăna, menținere 5 secunde;

– stând la orizontală pe capră, menținere 10 secunde;

– stând vertical în sprijin cu mâinile așezate pe marginea caprei, închiderea ochilor, menținere 10 secunde;

– stând în mâini pe marginea lăzii, menținere 5 secunde;

– stând în cap pe ladă, menținere 5 secunde;

În continuare s-a încercat punerea în prim plan al elevilor prin competițiile realizate în următoarele trei săptămâni după cum urmează:

În săptămâna a XI-a, elevii împărțiți în grupe de câte 4, 2 băieți și 2 fete ce au trebuit să realizeze o linie complexă de exerciții învățate anterior. Fiecare elev din grupă avea în componență exerciții diferite de colegul său. Câștiga acea grupă ce propunea cele mai complexe exerciții și reușea să le realizeze correct.

În săptămâna a XII-a, elevii împărțiți în 2 grupe au trebuit să concureze pentru o ștafetă. Regulamentul concursului a presupus ca fiecare ștafetă să realizeze sărituri diferite peste capră și ladă, profesorul anunțându-i succesiunea de sărituri. S-a desfășurat o competiție după sistemul câștigătorului celui ce acumulează 2 victorii din 3 încercări. Câștiga ștafeta care îndeplinea corect sarcinile de lucru și termina cel mai rapid.

În cea de-a XIII-a săptămână s-a desfășurat o competiție individuală sub forma unui taraseu aplicativ în care erau îmbinate exerciții din gimnastica acrobatică alături de cele din săriturile din gimnastică prin intermediul aparatelor. Câștiga competitorul care respecta ordinea exercițiilor și finaliza cel mai repede acel traseu.

În cea de-a XIV-a săptămână s-a desfășurat posttestul format din teme pe problematica orientării spațio-temporale, coordonării și echilibrului.

4.3 Nivelul de start

În privința chestionarului observăm o disponibilitate majoritară a elevilor de a răspunde întrebărilor și de a fi cooperanți. În ce privește răspunsurile la prima întrebare: Câte ore de educatie fizica ați dori să aveți săptămânal? se observă o bună dispoziție a elevilor de a practica educația fizică, media fiind de 3, 09 ore, unul dintre ei chiar excelând prin dorința de a participa la 6 ore săptămânal.

La cea de-a doua întrebare: Ce sporturi sau ansamble sportive ați dori să studiați cu precădere în cadrul orelor de educație fizică? Au fost enumerate ca și posibile sporturi: atletismul, baschetul, fotbalul, gimnastica, handbalul, tenisul de masă, elevii au răspuns în următorul fel: fotbalul a fost vizat de 8 elevi, handbalul de 5 elevi, gimnastica de 2 elevi, tenisul de masă cu 2 elevi, baschetul de 1 elev, atletismul de 1 elev. Se explică aceste opțiuni și prin faptul că în spatele școlii se află un generos teren pe care se poate practica atât fotbalul cât și handbalul.

La cea de-a treia întrebare: Care dintre ramurile gimnasticii (acrobatice sau sariturile) preferați? 11 dintre elevi au afirmat că preferă săriturile și 8 au răspuns că au plăcerea de a practica gimnastica acrobatică. Între cei ce preferă săriturile s-au observat răspunsuri precum: ” Săriturile aduc mai mult amuzament, mai multă bucurie.”

În cadrul celei de-a patra întrebare: Ce calități considerați că sunt necesare pentru ca elevul să realizeze o săritură reușită? elevii au găsit următoarele calități: curajul, detenta, forța, echilibrul, energie.

La întrebarea a cincea: Cum considerați că vă pot ajuta în viață săriturile din gimnastică? Am primit răspunsuri de genul: ” Mă ajută să fiu mai atletic”, ”Prin sărituri avem mai multă mobilitate”, ”Mă face să devin un bun luptător”, ”Pot sări mai repede un gard”.

La întrebarea a șasea: Cum vă autoevaluați din punct de vedere al nivelului la care sunteți în cazul săriturilor prin intermediul aparatelor din gimnastică? ( slab, mediu, bun, foarte bun ) 10 elevi s-au considerat foarte buni, 5 se consideră buni iar 4 se consideră slabi.

La cea de-a șaptea întrebare: Cum anume preferați să se desfășoare ora de educație fizică: a) prin intermediul ștafetelor, jocurilor, concursurilor pe echipe;

b) să se lucreze individual pentru succesul sportiv;

c) să se lucreze în perechi.

– 9 sunt de acord cu soluția de la punctul a;

– 6 cu soluția de la punctul b

– 4 doresc lucrul în perechi.

Din chestionarul dat se poate identifica în general o bună părere despre săriturile din gimnastică precum și atașament față de educația fizică în cadrul materiilor studiate. Cunosc noțiuni informative despre tipurile, rolul și importanța săriturilor. De asemenea se observă o dorință de a conlucra atât între ei cât și cu profesorul pentru împlinirea obiectivelor din cadrul orelor.

În ceea ce privește aplicarea pretestului care indică statistica elevilor din punct de vedere al pregătirii psihomotrice am obținut următoarele rezultate:

a) În cazul pretestului de orientare spațio-temporală s-au dat următoarele calificative convertite pe măsura îndeplinirii probei întoarcerilor la 360 de grade în cercul desenat pe sol în diametru de 30 de centimetri și deplasarea pe linia trasată pe sol în lungime de 5 m:

– pentru abateri mai mici de 15 grade se primește calificativul 10;

– pentru abaterea cu 30 de grade se primește calificativul 9;

– pentru abaterea cu 45 de grade se primește calificativul 8;

– pentru abaterea cu 60 de grade se primește calificativul 7;

– pentru abaterea cu 90 de grade se primește calificativul 6;

– pentru abaterea cu 120 de grade se primește calificativul 5.

Rezultatele au fost următoarele:

– calificativul 10 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 7 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 2 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 1 elev;

– calificativul 5 a fost obținut de 1 elev;

b) La pretestul de coordonare Matorin au fost date următoarele calificative plecând de la măsurarea capacității de întoarcere prin răsucire:

– pentru răsuciri de 380 de grade a primit calificativul 10;

– pentru răsuciri de 340 de grade a primit calificativul 9;

– pentru răsuciri de 300 de grade a primit calificativul 8;

– pentru răsuciri de 260 de grade a primit calificativul 7;

– pentru răsuciri de 220 de grade a primit calificativul 6;

– pentru răsuciri de 180 de grade a primit calificativul 5;

Rezultatele au fost următoarele:

– calificativul 10 a fost obținut de 5 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 6 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 1 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 1 elev;

– calificativul 5 a fost obținut de 2 elevi;

Unul dintre elevi nu a îndeplinit baremul, reușind o săritură de 160 de grade.

c) În cazul pretestului de echilibru static, denumit șina de echilibru, s-au dat următoarele calificative convertite pe măsura îndeplinirii probei prin menținerea în timp a echilibrului după cum urmează:

– pentru menținerea pe șină timp de 12 secunde a primit calificativul 10;

– pentru menținerea pe șină timp de 10 secunde a primit calificativul 9;

– pentru menținerea pe șină timp de 8 secunde a primit calificativul 8;

– pentru menținerea pe șină timp de 6 secunde a primit calificativul 7;

– pentru menținerea pe șină timp de 5 secunde a primit calificativul 6;

– pentru menținerea pe șină timp de 4 secunde a primit calificativul 5;

Rezultatele au fost următoarele:

– calificativul 10 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 2 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 5 a fost obținut de 3 elevi;

De remarcat este faptul că unul dintre elevi a obținut o performanță de echilibru timp de 21 de secunde.

4.4 Greșeli care pot aparea in timpul execuției

S-a trecut mai apoi la educarea timp de 13 săptămâni a calității psihomotrice prin sărituri, exerciții, ștafete, trasee aplicative, creații personale, toate prin intermediul aparatelor din gimnastică. La sfârșitul acestei perioade, s-a repetat testul inițial în vederea verificării ipotezelor lansate.

a) Rezultatele obținute la testul de orientare spațio-temporală a fost următorele:

– calificativul 10 a fost obținut de 6 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 8 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 1 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 1 elev.

Se remarcă faptul că elevii, chiar și cei cu rezultatele cele mai slabe, au reușit orientarea într-un mod îmbunătățit, observându-se totodată siguranță sporită în executarea testului.

Analiza comparativă test – pretest

Raportul statistic pretest-test, referitor la media generală a clasei pentru componenta psihomotrică numită orientare spațio-temporală ne indică următoarele rezultate: 8, 42 pentru pretest și 8, 89 pentru test.

b) Rezultatele pentru testul de coordonare prin săritura cu răsucire au fost următoarele:

– calificativul 10 a fost obținut de 8 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 4 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 2 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 1 elev.

4.5 Seria 1 de exerciții – realizarea suportului fizic

.

Analiza comparativă test – pretest

Raportul statistic pretest-test, referitor la media generală a clasei pentru componenta psihomotrică numită coordonare, ne indică următoarele rezultate: 8, 15 pentru pretest și 8, 84 pentru test.

c) Rezultatele pentru testul echibrului pe șină au fost următoarele:

– calificativul 10 a fost obținut de 5 elevi;

– calificativul 9 a fost obținut de 5 elevi;

– calificativul 8 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 7 a fost obținut de 2 elevi;

– calificativul 6 a fost obținut de 3 elevi;

– calificativul 5 a fost obținut de 1 elev.

Analiza comparativă test – pretest

Raportul statistic pretest-test, referitor la media generală a clasei pentru componenta psihomotrică numită echilibru, ne indică următoarele rezultate: 7, 52 pentru test și 8, 21 pentru test.

Se dorește și observarea raportului statistic pretest-test, referitor la media generală a clasei pentru psihomotricitatea educată prin intermediul a trei componente, ajungându-se la următorul rezultat: 8, 03 pentru pretest și 8, 64 pentru test.

În urma analizei rezultatelor se impun câteva concluzii:

1. Prin aplicarea optimă și eficientă a săriturilor din gimnastică prin intermediul aparatelor cât și a unor exercitii ce au legatură directă cu respectivele aparate, se dezvoltă aptitudinele psihomotrice;

2. Dezvoltarea psihomotrică este mai mare cu cât interesul elevilor este mai ridicat;

3. Elevii clasei a VII-a din cadrul Școlii Ulmi pot crea variațiuni interesante ale săriturilor clasice învățate în cadrul programei școlare;

4. Prin utilizarea traseelor aplicative și a ștafetelor, șansele de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice cât și a motivației elevilor devin reale;

5. O bază bogată din punct de vedere a materialelor legate de sărituri prin intermediul aparatelor, cresc semnificativ șansele de dezvoltare psihomotrică pentru elevii de gimnaziu;

4.6 Seria 2 de exerciții – învățarea propriu-zisă a elementului

6. Se face propunerea ca evaluarea elevilor să fie acordată în funcție și de răspunsurile acestora la problemele lansate de cadru diadactic, de creativitatea și implicarea lor la oră, prin aceasta micșorându-se posibilitatea de renunțare la ora de educație fizică și sport a celor ce sunt dotați mai puțin motric sau psihomotric;

7. Elevii supraponderali pot să-și mărească simțitor capacitățile psihomotrice prin intermediul antrenamentelor. Totodată trebuie lucrat diferențiat cu aceștia.

8. Se confirma ipoteza lansată.

4.7 Seria 3 de exerciții – perfectionarea elementului

Gimnastica este unul dintre cele mai vechi sporturi olimpice fiind inclusă și în programul Jocurilor Olimpice antice, atunci când concurenții se întreceau într-o varietate de concursuri, care, cu greu, ar putea fi denumite „gimnastică”.

Acestea au inclus lupte și sărituri peste tauri, în conformitate cu ilustrațiile de pe vase de lut. De fapt, numele de „gimnastică” este derivat din cuvântul grecesc antic „gumnos “, care, tradus literal, înseamna gol, acesta fiind și unul dintre motive pentru care femeile au fost excluse de la Jocuri, nu doar în calitate de concurente, ci și ca spectatoare.

Gimnastica olimpică a acelor timpuri s-a stins odată cu desființarea J.O., dar, până atunci, timp de peste o mie de ani, regii care au guvernat în epocă au încurajat practicarea exercițiilor fizice.

Din greaca antică la Internet, istoria gimnasticii este strâns legată și de evoluția Jocurilor Olimpice, de la cele Antice la cele Moderne.

Sportul, la modul general, prin urmare și gimnastica, a căpatat forme în accepțiune modernă pe parcursul secolului al 19-lea, în ceea ce privește gimnastica în prim-plan aflându-se disputa dintre cele două stiluri în conflict: sistemul suedez (în principal grup de exercitii libere) și sistemul german (cu ajutorul unui aparat).

În Europa secolului al XIX-lea au început să apară Gimnazii destinate gimnasticii, în aer liber, care seamană cu locuri de joacă, locuri privite ca o aventură în cazul domnilor care doreau să impresioneze doamnele, care, la randul lor, tot din același motiv, care purtau semne ale « ascensiunilor » montane.

Din punct de vedere al armatei, gimnastica a fost privită ca o posibilitate de exprimare a disciplinei, și nu este de mirare că termenii militari încă mai există, cum ar fi „defilează pe…” și „salutul juriului”.

Federația Internațională de Gimnastică (FIG) a fost fondată în 1881, la Liège, în prezent existând 129 federații afiliate.

Gimnastica este unul dintre puținele sporturi prezente în Program încă de la prima ediție a Jocurilor Olimpice din epoca modernă. Începând cu 1989, prin evoluțiile baieților, fetele intrând official în scenă abia în 1952, la Helsinki, dar și până atunci, la diferite ediții au fost concursuri destinate gimnastelor.

Primul concurs olimpic de gimnastică, Atena în anul 1896, a reunit la start 18 gimnaști din patru – șase națiuni, la câteva aparate, programul (uneori concursul a avut loc în aer liber) suferind permanente schimbări până să ajungă la forma cunoscută azi.

Modificări au fost făcute aproape la fiecare concurs olimpic, în ceea ce privește numărul, felul și construcția aparatelor utilizate, numărul de gimnaști pe echipa, tipul de exerciții, calitatea evoluției, vârsta competitorilor, de la concursurile în aer liber la cele în sală etc.

Cu toate acestea, era adevarată a gimnasticii a debutat odată cu Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki, atunci fiind stabilite liniile coordonatoare ale dezvoltării acestei discipline.

Gimnastica este, astazi, una dintre cele mai populare sporturi din programul olimpic, dar, de asemenea, una dintre cele mai pretențioase. Practicată pe scară largă în intreaga lume, este nevoie de o combinație unică de putere, flexibilitate, rezistență, îndrazneală și măiestrie pentru a atinge cotele de vârf.

Astazi, gimnastica artistică se bucură de o largă popularitate, fiind „regina” marilor întreceri poli-sportive, timp în care și-a diversificat și aria de cuprindere, apariția gimnasticii ritmice, trambolina, aerobica și acrobatice, fiecare având competiții la nivel mondial și continental care suscită un interes deosebit.

Podul din poziția stând depărtat

Descriere tehnică: din poziția stând depărtat, brațele sus, se realizează extensia accentuată a corpului, proiectând bazinul spre înainte și capul spre înapoi. Brațele se mențin întinse, iar palmele iau contact cu solul pe o suprafață de sprijin cât mai apropiată de suprafața de sprijin a picioarelor.

Mișcarea este corect executată atunci când bazinul este proiectat mult spre înainte în momentul extensiei trunchiului, genunchii sunt întinși, linia umerilor se află deasupra articulațiilor mâinilor, iar distanța dintre sprijinul palmelor și cel al picioarelor este mai mică. Revenirea la poziția inițială se realizează prin ridicarea trunchiului la verticală, în urma împingerii cu palmele pe sol și proiectarea bazinului spre înainte.

În funcție de gradul de mobilitate a executanților, în momentul revenirii la verticală, picioarele pot fi întinse sau îndoite, brațele și capul fiind cele care rămân în urma, finalizând mișcarea.

Metodica de invatare:

stând depărtat cu trunchiul aplecat, apucare la nivelul unei trepte a scării fixe – acțiuni repetate de îndoire a trunchiului cu arcuire cu/fără ajutorul unui partener;

culcat facial brațele sus – extensii ale spatelui;

podul din poziția culcat dorsal;

stând depărtat, brațele sus – extensia spatelui simultan cu proiectarea bazinului înainte;

în fața scării fixe – stând departat, bratele sus – proiectarea bazinului înainte, extensia spatelui – pod – coborare cu sprijinul palmelor din treaptă în treaptă – revenire;

podul din stând depărtat – luarea contactului palmelor pe o suprafață mai înaltă;

execuția globală a podului cu ajutor;

execute globală a podului – individual;

introducerea elementului în combinații simple.

Greșeli tipice:

lipsa mobilității la nivelul articulației scapulo-humerale;

lipsa proiecției bazinului spre înainte în momentul realizării elementului;

îndoirea genunchilor;

îndoirea brațelor;

bărbia în piept;

distanța mare între sprijinul palmelor și picioarelor;

Ajutorul: se acordă din lateral, cu o mână la nivelul brațului apropiat și cu cealaltă la nivelul taliei executantului.

Variante de pod: pod cu trecere stând pe maini; stând pe mâni cu trecere în pod; pod din poziția pe genunchi etc.

Cumpăna înapoi

Descriere tehnică: se execută din poziția stând pe un picior, cu piciorul liber sprijinit înainte, brațele sus. Mișcarea începe în momentul în care corpul se îndoaie spre înapoi, iar piciorul liber se ridică prin înainte sus.

Concomitent cu ridicarea piciorului liber și extensia spatelui, bazinul este proiectat spre înainte, iar capul este cel care amplifică mișcarea de extensie a trunchiului. Mișcarea este mai dificil de însușit, datorită pozitiei trunchiului care se află în extensie. Acest element se poate executa cu piciorul de sprijin întins sau îndoit și cu piciorul liber întins sau îndoit.

Metodica de invatare:

stând cu un umăr la bară de perete sau la scara fixă, apucat: balansuri ale piciorului din exterior spre înainte / înapoi;

stând cu fața spre oglindă sau spre scara fixă: balansuri alternative ale picioarelor în plan lateral stânga / dreapta;

stând cu spatele la scara fixă: ridicarea alternativă a picioarelor înainte/lateral într-o poziție cât mai înaltă, menținere / arcuire cu ajutorul unui partener;

stând cu fata la scara fixă: ridicarea alternativă a picioarelor înapoi într-o pozitie cât mai înaltă, menținere / arcuire cu ajutorul unui partener;

execuții repetate a poziției inițiate sau de plecare a cumpenei;

execuția globală a cumpenei într-un ritm lent – menținere trei secunde.

introducerea mișcării într-o combinație simplă.

Greșeli tipice:

rotunjirea spatelui în timpul menținerii cumpenei;

îndoirea trunchiului înainte;

îndoirea piciorului de bază.

Ajutorul: se acordă din lateral la nivelul pieptului și la nivelul coapsei pe partea anterioară a piciorului ridicat – cumpăna înainte, dinapoia executantei la nivelul taliei și la nivelul coapsei piciorului ridicat – cumpăna laterală, la nivelul spatelui și coapsei piciorului ridicat – cumpăna înapoi.

Variante de cumpănă: cumpăna spre înainte – trecere în stând pe mâini, răsturnare lentă înainte / înapoi finalizată în cumpăna înainte / înapoi; cumpăna laterală – roata laterală etc.

Sfoara în plan frontal

Descriere tehnică: se execută prin alunecarea picioarelor în plan frontal, contactul cu solul luându-se pe toată lungimea lor pe partea interioară, prezentând un grad mai mare de dificultate față de sforile executate în plan sagital. Pentru realizarea unei execuții corecte, bazinul este usor proiectat spre înainte, trunchiul păstrându-și verticalitatea, brațele putând fi susținute în diferite poziții.

Metodica de învățare:

stând cu un umar la bara de perete sau la scara fixa, apucat: balansuri ale piciorului din exterior spre inainte / inapoi;

stând cu fata spre oglinda sau spre scara fixa: balansuri alternative ale picioarelor in plan lateral stanga / dreapta;

stând cu spatele la scara fixa: ridicarea alternative a picioarelor inainte/lateral intr-o pozitie cat mai inalta, mentinere / arcuire cu ajutorul unui partener;

stând cu fața la scara fixă: ridicarea alternativă a picioarelor înapoi într-o poziție cât mai înaltă, menținere / arcuire cu ajutorul unui partener;

execuția sforii cu unul dintre picioare sprijinit pe o suprafață mai inaltă – menținere;

introducerea mișcării într-o combinație simplă.

Greșeli tipice:

lipsa mobilității la nivelul articulației coxo-femurale;

lipsa contactului picioarelor cu solul, pe toate lungimea lor;

îndoirea picioarelor.

Variante de sfoară:

săritură sfoara înainte / laterală;

stând pe umeri cu picioarele menținute în sfoara înainte / laterală;

stând pe cap cu picioarele menținute în sfoara înainte / laterală;

stând pe maini cu picioarele menținute în sfoară înainte / laterală;

semisfoara în plan sagital / lateral etc.

Parcurs aplicativ

PLECARE – din spatele unei linii de start;

Sărituri în lungime de pe loc pe o distanță de 5 metri;

Aruncare la punct fix: se execută de la linia trasată pe sol cu trei mingi de handbal – în cazul în care concurentul nu reușește să lovească ținta, cu cele trei aruncări, trece la stația următoare;

Alergare 15 metri;

5 tracțiuni;

Deplasare în echilibru: se execută pe banca de gimnastică întoarsă – latura îngustă;

Escaladare: se execută trecerea liberă peste lada de gimnastică – aterizarea se realizează pe partea opusă lăzii de gimnastică pe saltea;

Sărituri succesive în spații marcate: în interiorul a nouă dreptunghiuri, așezate împrăștiat;

Ridicare și transport de greutăți: se execută ridicarea și transportul a două mingi umplute (medicinale) a câte 3 kg fiecare și se realizează deplasare printre 5 jaloane, așezate la o distanță de 1,5m unul față de celălalt – așezarea mingilor transportate într-un spațiu delimitat;

Alergare de viteză;

Târâre cu tracțiune simultană: se execută din poziția culcat facial pe banca de gimnastică – târârea începe la capătul apropiat cu sprijin la abdomen;

Alergare de viteză cu trecere peste linia de SOSIRE.

Unele documente au relevat faptul că, de-a lungul sec. al XVII-lea și al XVIII-lea, diferite celebrări sau evenimente importante de la curțile principiale din țările românești au fost însoțite de demonstrații acrobatice, precum elemente acrobatice, trageri de frânghii, sărituri peste animale aliniate (incluzand chiar și salturi), toate acestea executate de către sportivi locali (pehlivani) sau renumiți acrobați, aduși din străinatate special în acest scop.

În anul 1822, la Mediaș, a fost creată o asociație de gimnastică numită TURNVEREIN. Profesorul saș Stefan Ludwig Roth a introdus în cadrul ‘curriculum’- lui școlar programul de gimnastică al germanului Friedrich Ludwig Jahn. Figura controversată, Jahn a fost creatorul aparatelor de gimnastică.

Începând din anii 1860, programele de gimanstică din țara noastră s-au dezvoltat prin crearea de asociații și societăți de gimnastică, precum cele din Arad și Bistrita în 1869, și Brașov în anul 1861.

O societate de arme, gimnastica și tir a fost creată în București în 1866. O societate internațională de tir și gimnastică a fost creată și la Iași în anul 1877.

Societăți de gimnastică au fost înființate mai târziu la Timișoara și Craiova în 1889 și respectiv, 1890. Altele au apărut între 1891 și 1906 la Pitești, Agnita, Târgu-Jiu, Ploiești, Galați și Câmpulung-Muscel.

La dată de 14 septembrie 1906 a avut loc un congres al societăților de gimnastică care a dus la crearea Federației Române de Gimnastică, prima instituție centrală ce va coordona și conduce peste 18 societăți existente la aceea dată în întraga țară. Primul conducător al instituției a fost generalul P.V.Năsturel, cu doi adjuncți – ministrul la acea dată al Educației Spiru Haret șI lt.colonelul Theodor Petrescu. Societăți noi de gimnastică și cluburi au apărut în 1907, același an când Federația Română de Gimnastică a devenit a nouă federație care s-a afiliat la Federația Internațională de Gimnastică. În luna mai a aceluiași an prima manifestare națională a avut loc la Arenele Române din București, cu demonstrații la bară fixă, paralele inegale și cal cu mânere.

Gheorghe Moceanu (1835-1909) a fost primul mare profesor român de gimnastică. El și-a început carieră la Cluj, după care a lucrat o lungă perioada de timp la București. A tradus numeroase studii și lucrări despre gimnastică din germană în română și a înființat numeroase asociații de gimnastică în Transilvani și Banat, la fel că șI în București. Moceanu a militat puternic pentru introducerea gimnasticii în programele școlare și în armata, scriind, în susținerea acestui scop, primele cărți și ghiduri despre gimnastică. Înafara faptului că a practicat gimnastică, Moceanu a mai fost și un excelent dansator și un promotor al dansului popular românesc, atât în țară, cât și în străinătate. Gimnastică din România îi este profund îndatorată.

Un alt mare profesor al gimnasticii a fost Nicolae Velescu, student și apoi coleg al lui Moceanu. A fost coautor la unele studii și a ajutat organizarea unor turnee demonstrative de gimnastică și dansuri populare românești în Orientul îndepărtat. Dimitrie Ionescu (1864-1946) a fost o altă personalitate și profesor al gimnasticii românești. Absolvent al Școlii Centrale de Gimnastică din Roma, în martie 1892 a înființat revista ‘Gimnastul Român’, care, începând din anul 1907, a devenit revista oficială a Federației Române de Gimastica.

În 1910 președintele Federației Române de Gimnastică a devenit membru al Consiliului Federației Europene de Gimnastică. Gimnastică a continuat să câștige popularitate în România. Anul 1914 este anul creerii unei noi asociații în Aiud, Buzău, Lugoj și Alexandria. În anul următor, 1915, a avut loc al nouălea Congres al Federației Române de Gimnastică; cu această ocazie, regele Ferdinand a emis un decret regal, atribuind federație deplină autonomie juridică.

Capitolul 5
Concluzii și propuneri

Femeile au devenit parte din programele gimnasticii între 1916-1932, odată cu participarea la concursuri internaționale organizate în Franța, Italia, Iugoslavia și Cehoslovacia. Competiții naționale, de fapt, festivaluri de gimnastică, au fost organizate în țară la intervale regulate. În 1932 Federației Române de Gimnastică s-a afiliat la Uniunea Federațiilor Sportive din România.

Perioada anilor până la 1940 a fost caracterizată de introducerea și dezvoltarea sistemului gimnasticii suedeze dezvoltată de Pierre Ling, în școli, universități, armata și la Academia Națională de Educație Fizică. Această a fost un rezultat direct a existenței mai multor specialiști care au fost educați în aceea perioada la Stockolm.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, după cel de-al doilea război mondial, sistemul sovietic a dat o calitate mai mare gimnasticii la aparate, această instaurandu-se în instituțiile educaționale la fel că și în cluburi. În anul 1947, primul campionat național a avut loc la Reșița, în timp ce Bucureștiul a găzduit primul campionat național școlar. Mai multe competiții bilaterale au avut loc între 1950-1951.

Între anii 1950-1964 sub îndrumarea unor mari antrenori precum Iosif Maier, Adina Stroescu, Robert Podlaha, Nicolae Balasu, Caius Jianu, Petre Dungaciu, Maria Simionescu și alții, gimnastică românească a cunoscut o creștere rapidă, atât din punct de vedere tehnic și metodologic, cât și din punctulul de vedere al formării specialiștilor, unii dintre ei mai activând și astăzi în gimnastică românească.

Jocurile Olimpice din anul 1952 de la Helsinki au însemnat prima participare a unor echipe românești, atât la masculin cât și la feminin, dar cu rezultate modeste. Primele campionate naționale universitare au avut loc la Arad în anul 1953 și campionul național nu a fost altul decât actualul președinte al Federației Române de Gimnastică, Nicolae Vieru. Aceste campionate au continuat până în anul 1980, când greutăți financiare au determinat întreruperea acestora.

La București, în luna mai 1957, s-au organizat de către Federația Române de Gimnastică Campionatele Europene de Gimnastică, la feminin. Gimnastele române Sonia Iovan și Elena Leuștean au câștigat medalia de argint, respectiv bronz, la această competiție. În anul 1956 s-au organizat, că o repetiție pentru aceste Campionate Europene, o competiție numită ‘Campionatele Internaționale de Gimnastică ale României’. Este cea mai veche competiție individuală din lume, atât la masculin cât și la feminin: în anul 1996 s-a desfășurat o ediție comemorativă, cea de-a 4o-a ediție a acestor Campionate Internaționale.

În 1956 la J.O. de la Melbourne, în 1958 la C.M. de la Moscova și la J.O. de la Roma din 1960 echipa feminină a cucerit medalia de bronz. În perioada 1950-1964, atât echipa masculină cât și cea feminină au câștigat experiență, prin participarea la competiții balcanice, europene și mondiale, câștigând uneori și medalii.

Ediția 1964 a Jocurilor Olimpice a adus rezultate slabe pentru România, locul IV la feminin și locul XII la masculin, fapt care a dus că oficialii acelei perioade să pună în discuție participarea țării noastre la J.O. de la Mexico City, 1968. În același timp, au fost luate o serie de inițiative pentru a îmbunătăți participarea la competiții a gimnaștilor români, eforturi care au fost răsplătite începând cu anii 1971-1972. Aceste măsuri au inclus contacte cu antrenori din Uniunea Sovietică și din Japonia. Antrenori români au fost trimiși la studii în străinătate și au fost organizate cantonamente comune cu sportivii sovietici și japonezi. În 1969 a fost creată școală de gimnastică de la Onești, o fortăreața pentru gimnastică feminină.

Din 1961 s-au organizat campionate naționale pentru gimnastică ritmică-sportivă, eforturile federației fiind încununate de succes în competiții internaționale, continentale și mondiale. Începând cu anul 1965, România a luat parte în mod regulat la “Turneul Prietenia”, o competiție între țările socialiste. Competiția a fost un loc de lansare pentru numeroși campioni mondiali și olimpici. În 1973 această competiție a fost câștigată de către Nadia Comăneci.

Federația Română de Gimnastică a luat ființă în anul 1906 și s-a afiliat la Federația Internațională în anul 1907.

În anul 1987 FRG s-a afiliat și la Uniunea Europeană de Gimnastică.

Prima participare olimpică a avut loc în anul 1952 la Helsinki, echipa clasându-se pe un modest loc IX.

În anul 1957 FRG a organizat primul Campionat European de gimnastică feminină, în București – sala Floreasca, unde gimnastele Sonia Iovan și Elena Leuștean s-au clasat pe locurile ÎI și III la individual compus, cucerind încă 3 medalii de argint și bronz la aparate.

Prima afirmare olimpică a gimnasticii feminine s-a produs la olimpiada (J.O.) de la Melbourne 1956, unde echipa formată din Elena Leuștean, Sonia Ioban, Emilia Vatasoiu-Lița, Ileana Sacalici, Uta Schland, Elena Dobrovolschi și Georgeta Hurmuzache a cucerit medalia de bronz; totodată, Elena Leuștean se clasează pe locul IV la individual compus și obține o medalie de bronz la sol.

Anul 1958 menține echipa feminină pe locul III la Campionatele Mondiale (CM) de la Moscova, loc confirmat și la J.O. Roma 1960.

Perioada 1964-1968 a fost marcată de un ușor declin al gimnasticii feminine, echipa situându-se pe locul VI la J.O. Tokyo 1964 și absentând la J.O. Mexic 1968.

Ca urmare, între măsurile luate de federație pentru redresare, a fost și aceea a înființării liceului de gimnastică de la Onești (actualmente Liceul “Nadia Comăneci”).

La C.M. 1970 de la Ljubljana și J.O. Munchen 1972 se remarcă deja o creștere a echipei, această clasându-se pe locul V, respectiv VI și prezentând o nouă garnitură de gimnaste din care se remarcă Alina Goreac și Anca Grigoraș.

J.O. Montreal 1976 au însemnat un moment istoric, de referință pentru gimnastică românească. Rezultatele memorabile ale acestei competiții, dar mai ales apariția Nadiei Comăneci au revoluționat gimnastică mondială, că dovadă că această olimpiada a fost denumită semnificativ “Olimpiada Nadiei”; echipa formată din Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraș, Mariana Constantin, Gabriela Trușcă și Georgeta Gabor a cucerit medalia de argint, urmată de o salbă de medalii de aur, argint și bronz la individual compus și aparate, adjudecate de Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu.

A urmat o perioada de dominare a Nadiei care își înscrie în palmares – până la retragerea din 1981 – participarea la încă o olimpiada – totalul medaliior “olimpice” fiind de 9 din care 5 de aur. De asemenea, ea deține performanță unică de cucerire a 3 ediții consecutive a Campionatelor Europene rămânând astfel definitiv în posesia Cupei “Challenge”. La toate acestea se adaugă o multitudine de medalii cucerite la C.M., C.E. și turnee internaționale.

Nadia a fost distinsă în anul 1984 cu Colanul Olimpic de Argint, de către președintele C.I.O. Juan Antonio Samaranch. Actualmente ea trăiește în America și este președinte onorific al FRG.

De menționat este deasemenea faptul că echipa României a cucerit de 3 ori consecutiv titlul mondial pe echipe în anii 1994, 1995 și 1997, participante la victorie fiind și gimnastele Alexandra Marinescu, Claudia Presecan, Ionela Loaies, Daniela Maranduca, Nadia Hațegan, Mirela Țugurlan, Corina Ungureanu.

Numărul de sportive legitimate este în jur de 900, în cadrul a 26 de secții de gimnastică ce participa consecvent la competițiile oficiale ale FRG.

Bibliografie

Alexe N., și colab., ( 1993) Antrenament sportive modern, Editura Editias, București,

Alexe N. ., (2002), Teoria și Metodica Antrenamentului Sportiv Modern, Edit. Fundației” România Mare”

Boroga L., Educarea calităților fizice combinate, Editura Sport-Turism, București 1984.

Băiașu N., & colab. (1984)- Gimnastica. Ed.Sport – Turism, București.

Bompa T.O., (2002) – Teoria și metodologia antrenamentului. București, Ex Ponto.

Caraci N., (1976) – Sărituri în gimnastică. Ed.Sport – Turism, București.

Cârstea Gh., (1993) – Teoria și metodica educației fizice și sportului. Ed.Univers, București.

Crețu m., (2006), Gimnastica artistică, curs de perfecționare, Edit. Universității din Pitești

Demeter A., (1982) – Bazele fiziologice și biochimice ale formării deprinderilor motrice.București, Sport – Turism.

Dragnea A., (1990) – Teoria antrenamentului sportiv. București, IEFS.

Dragnea A., (1996) – Antrenamentul sportiv. București, Didactică și Pedagogică.

Dragnea A., Teodorescu-Mate S. (2002) – Teoria sportului. București, FEFS.

Dungaciu P., (1971)- Gimnastica sportivă pentru copii și juniori. Ed.Stadion, București.

Dungaciu P., (1982)- Aspecte ale antrenamentului modern în gimnastică. Ed.Sport-Turism, București.

Grigore V., (1998) – Gimnastica de performanță. București, Inedit.

Grigore V., (2001) – Gimnastica artistică. Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv. București, SemnE.

Grosu F.E., ( 2004), Biomecanica, tehnica și metodica elementelor la sol și bârnă, Edit. G.M.I., Cluj – Napoca

Grosu F.E., Cucu B., Nuț R.A., Negru N.I., (2006), Gimnastica educativă, de bază, acrobatică și sărituri la aparate, Edit.,G.M.I., Cluj-Napoca

Hidi I., (1991)- Note de curs. ANEFS, București.

Popescu-Neveanu P., (1974) – Tehnica programării didactice. București, Didactică și Pedagogică.

Răduț C., (1986) – Planificarea și conducerea științifică a antrenamentului sportiv EFS nr. 5, București.

Rusu C.& colab., (1998) – Gimnastica. Ed.G.M.I., Cluj-Napoca.

Șlemin A.M., (1976)- Pregătirea tinerilor gimnaști. Ed.Sport- Turism, București .

Tudușciuc I., (1984)- Gimnastica sportivă. Ed.Sport- Turism, București.

Vieru N., (1997) – Manual de gimnastică sportivă. București, Adriada,.

* * Codul de punctaj al Federației Internaționale de Gimnastică, 2004, 2006, 2008, 2009