SPECIALIZARE: PROBATIUNE, MEDIERE SI ASISTENTA SOCIALA A VICTIMELOR INFRACTIUNILOR [628819]

UNIVERSITATEA "AL. I. CUZA IASI "
FACULTATEA DE FILOSOFIE SI STIINTE SOCIAL-POLITICE
SPECIALIZARE: PROBATIUNE, MEDIERE SI ASISTENTA SOCIALA A VICTIMELOR INFRACTIUNILOR
MASTERAND: [anonimizat]
2020

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Individ, societate, responsabilitate
1.1.Societatea si normele juridice
1.2.Constiinta si sistemul psihic uman
1.3.Omul si personalitatea lui la intersectia biologic, social si cultural
CAPITOLUL II
Obiectul criminologiei – analiza sintetica
2.1.Criminalitatea ca fenomen social
2.2.Infractiunea
2.3.Infractorul
2.4.Victima infractiunii
2.5.Reactia sociala impotriva criminalitatii
CAPITOLUL III
Teoriile cauzalitatii
3.1.ORIENTAREA BIOLOGICA
3.1.1. Cesare Lombroso. Teoria atavismului evolutionist
3.1.2. Teoriile "ereditatii"
3.1.3. Teoriile biotiPurilor criminale
3.1.4. Constitutia biopsihologica si inadaptarea sociala (Olof Kinberg)
3.1.5. Teroria constitutiei delincvente
3.2.ORIENTAREA PSIHOLOGICA
3.2.1.Perspectiva psihanalitica – Teoria freudiana
3.2.2.Teorii psihanalitice post- Freudiene
3.2.3.Varianta psihomorala
3.2.4.Teoria personalitatii criminale
3.3.PERSPECTIV A SOCIOLOGICA
3.3.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice
3.3.2. Legea termica a criminalitatii
3.3.3. Teoria lui Durkheim
3.3.4. Teoria lui Lacassagne
3.3.5. Scoala interpsihologica
3.3.6. Teoria sociologica multifactoriala
3.3.7. Teorii sociologice moderne
3.3.8. Scoala ecologica de la Chicago
3.3.9. Teoria "asociatiilor diferentiate". Invatarea sociala a comportamentului
delincvent
3.3.10. Teoria "conflictului de cultura"
3.3.11. Teoria "subculturilor delincvente"
3.3.12. Teoria anomiei sociale
3.3.13. Teoria " oportunitatii diferentiate". Esecul social
3.3.14. Teoriile controlului (autocontrolului) social
3.3.15. Teoria apartenentei sociale (legaturii sociale)
3.3.16. Teoria rezistentei la frustrare (autostapanirii)
3.4.Teoria „modus operandi” aplicabil crimelor și criminalilor în serie

CAPITOLUL IV
Crima in serie. Criminalul in serie: notiuni, personalitate, tipologie
4.1.Consideratii terminologice privind notiunea de "crima"
4.2.Specificitatea crimelor in serie
4.3.Abordarea penala si criminologica a notiunii de "criminal"
4.4.Criminalul in serie – un fenomen criminogen complex
4.5.Distributia geografica a criminalilor in serie
4.6.Profilul psihocomportamental caracteristic al criminalului organizat si al
celui neorganizat
4.7.Analiza psihopatologiei criminalilor in serie
4.8.Profiling – portretul psihologic al criminalului dupa modul de operare si
urmele lasate la fata locului
CAPITOLUL V
Elemente de psihopatologie la criminalii in serie
5.1.Cazuistica
5.2.Concluzii desprinse din studiul cauzalitatii criminale
BIBLIOGRAFIE

"Mintea isi ajunge siesi, caci ea
Cerul il face iad, si iadul in cer il poate transforma!"
(John Milton , Paradisul pierdut, 1667)
Introducere
Psihologic vorbind, criminalii sunt, si ei, oameni de toate formele si dimensiunile. A face o
fapta buna, a-i face pe ceilalti sa rada, sa fie fericiti, din punctul meu de vedere este usor. Dar, a
comite o crima, si a-i inspaimanta pe ceilalti oameni este un pic mai dificil de acceptat.
Adevarul crud este ca nu exista nimic amuzant in ceea ce ii priveste pe acesti infractori. Pot
fi periculosi, distructivi si chiar mortali , iar fiecare om care se respecta are datoria de a-i trata cu
juriciozitate.
Problematica infracționalității în rândul persoanelor diagnosticate cu diferite tulburări
psihice reprezintă o topică de cercetare cu importante implicații pentru specialiștii care lucrează în
domeniul sănătății mintale, precum și pentru cei din domeniul judiciar (de exemplu, criminologi sau
psihologi judiciari). În ultimele două decenii, au fost publicate numeroase studii care au avut ca
principal obiectiv relația dintre tulburările psihice și comportamentul infracțional.
Populația persoanelor private de libertate pentru diverse infracțiuni penale și care sunt
diagnosticate cu o tulburare de personalitate recunoscută din punct de vedere clinic prezintă o
eterogenitate a caracteristicilor socio-demografice, la care se adaugă variabile specifice traseului
dezvoltării și socializării. Acestea din urmă cumulează vulnerabilități ale personalității și riscuri
comportamentale grefate, adesea, pe adversități care s-au manifestat cronic, pe parcursul dezvoltării
din copilărie și până la vârsta adultă (DSM-5, 2013). Pe lângă factorii toxici legați de traseul
dezvoltării, tulburările de personalitate severe sunt recunoscute ca reprezentând un factor de risc
major pentru trecerea la actele criminale, mai ales la cele care implică violența manifestată
împotriva altor persoane (Mitrofan, Zdrenghea și Butoi, 1997; Sirotich, 2008). Rezultatele studiilor
de factură epidemiologică realizate în populația custodiată în unitățile corecționale evidențiază o
prevalență destul de ridicată a tulburărilor de personalitate (în special a celor cărora le sunt
caracteristici manifestări și consecințe severe), atât în rândul bărbaților, cât și în cel al femeilor
(Fazel și Danesh, 2002; Trestman, 2000; Watzke, Ullrich și Marneros, 2006).
Tulburările de personalitate (mai ales cele care implică severitatea manifestărilor și a

consecințelor, cum este tulburarea antisocială sau tulburarea de tip borderline) reprezintă o categorie
clinică aparte, prin implicațiile pe care le au pentru persoanele diagnosticate, familiile de
apartenență, comunitate și societate (Ruegg și Francis, 1995; Magnavita, 2004; Millon, 2004).
Tulburările de personalitate severe (de tip psihopat) se asociază cu pattern-uri
comportamentale care implică devieri semnificative de la cerințele și normele socio-culturale și care
se caracterizează prin
stabilitate în timp, inflexibilitate (situațională) și pervazivitate (DSM-5, 2013). Etiologia include
factori biologici (de exemplu: vulnerabilități genetice, traume fizice experimentate în cursul vieții),
la care se adaugă experiențele sociale și emoționale timpurii negative.
Tulburările severe de personalitate se asociază cu numeroase complicații în domeniul
funcționării personale, familiale, profesionale și sociale (Levy și Scott, 2006; Millon, 2004; Trull,
Stepp și Solhan, 2006). Astfel, este bine documentat faptul că tulburările de personalitate reprezintă
un factor de risc important pentru angajarea în comportamente infracționale (Davison și Janca,
2012 ; F r i d e l l , H e s s e , Jæger și Kühlhorn, 2008; Mendez, 2009), în special cele comise cu
violență, cum sunt omorul, vătămarea corporală gravă sau violul (De Brito și Hodgins, 2009; Stone,
2007).
Impactul pe care tulburările de personalitate îl au asupra pacienților, familiilor acestora,
comunităților din care fac parte, precum și la nivelul societății este substanțial. R. Ruegg și A.
Francis (1995) sumarizează într-un stil elocvent implicațiile tulburărilor de personalitate:
,,Tulburările de personalitate se asociază cu infracțiuni, abuzul de substanțe, dizabilități, nevoia
crescută pentru îngrijire medicală, tentative de suicid, comportamente de auto-vătămare, atacuri
fizice, întârzierea recuperării în cazul unor boli psihice diagnosticate pe Axa I sau a unor boli
organice, instituționalizare, subrealizare, rată scăzută a angajării pe piața muncii, destrămarea
familiei, neglijarea și abuzarea copiilor, vagabondajul, ilegitimitatea, sărăcia, bolile cu transmitere
sexuală, diagnosticarea și tratarea incorectă a unor boli medicale și psihiatrice, cazuri de malpraxis,
recidiva medicală și judiciară, insatisfacția față de tratamentul psihiatric și întreruperea acestuia,
respectiv cu dependența de suportul public” (p. 16−17). Pacienții diagnosticați cu tulburări de
personalitate întâmpină dificultăți în controlul impulsurilor și al emoțiilor. Adesea, au percepții
greșite despre ei înșiși și despre ceilalți. În general, prezintă diverse niveluri ale deficitului de
adaptare la rolurile familiale și profesionale și de integrare în societate. Adesea, familiile pacienților
diagnosticați cu tulburări de personalitate sunt forțate să asiste la manifestări impulsiv-explozive și
agresive, acte de automutilare, precum și la episoade depresive severe, care sunt însoțite de
comportamente parasuicidare sau suicidare (Beckwith, 2014).

CAPITOLUL I
Individ, societate, responsabilitate
Evoluția societății a adus cu sine accentuarea fenomenului deosebirii de stare socială, de
aptitudine și mentalitate a oamenilor, arătând clar că, în chip esențial, ea (societatea) nu aspiră la
eliminarea, ci la creșterea inegalității umane. Fundamental străină omului, starea de turmă ia naștere
în intervalul decadenței, nu al normalității sociale. În vremea în care omul ratează siguranța
eminenței și unicității personale, devine incapabil de a-și consacra adevărata dimensiune a geniului
său creator. Își pierde raționalitatea regresând în sfera subumană a existenței atunci când este pur și
simplu adunat cu ceilalți, întrucât unicul mobil de acțiune în societate al omului, gândirea, e un
fenomen preponderent individual, nicidecum colectiv. Doar în singurătate gândirea e creatoare de
efecte sociale superioare. Dacă dispozițiile sufletești de mulțime produc, în ansamblu, efecte sociale
negative, numai sub semnul exclusiv al marilor individualități, al reflecțiilor personale îndelungi
stau toate marile invenții, realizări și dezvăluiri ale spiritului uman. Așa cum înălțarea
individualității are drept consecință înălțarea socială, tot așa regresul individului are ca efect
regresul social.
Prin separarea individualului de social se comite o imensă imprudență, întrucât termenul
contrar socialului este naturalul, nu individualul. O reală opoziție descoperim doar între societate și
natură și aproape niciodată între individ și societate. Stavila, definind: „Subiectul purtător al vieții
sociale este individul, în sensul că totalitatea fenomenelor sociale este rezultatul activității
cunoștințelor individuale”, prezumă apoi: „Nimic nu este în societate care mai înainte să nu fi fost
în conștiință” (Micu Stavila 1945: 52). Domeniu de sensuri și de scopuri deosebit de cel al faptelor
sociale, regiune existențială distinctă în univers, socialul este „o obiectivizare a structurii morale a
conștiinței, opusă structurii mecanice a naturii” (Micu Stavila 1945: 52-53). Dacă în firea naturii stă
pasivitatea și invariabilitatea, repetiția și inerția, esența conștiinței se traduce prin a fi inovatoare și
creatoare, anticipativă și selectivă, orientată spre viitor și aspirând la depășirea noilor probleme și
conjuncturi. Dacă în viața naturii determinante sunt cauzele și fenomenele acesteia pot fi explicate
prin cauza lor producătoare anterioară, în cea a conștiinței hotărâtoare sunt reprezentările, iar
manifestările ei se explică prin scopurile viitoare pe care intelectul își propune și dorește să le
realizeze. Supusă cauzalității, sfera naturii este una a necesității în virtutea caracterului involuntar,
mecanic și necesar al cauzelor, în vreme ce domeniul conștiinței, ca împlinire de scopuri, e un
domeniu al libertății, deoarece reprezentările au o intenționalitate, o finalitate și, prin aceasta,

libertate. Așadar, avem într-o direcție necesitatea, materia și natura, iar în cealaltă, libertatea, spiritul
și cultura.
1.1. Societatea si normele juridice
Existența oricărui individ ca ființă socială pre- supune o serie de obligații exercitate în tot
cursul ciclului său de viață, concretizate într-o serie de norme, dintre care unele se completează între
ele, altele apar contradictorii față de celelalte, fiind speci- fice unor grupuri de interese diferite.
Sorin M. Rădulescu consideră că „diversitatea acestor norme, ca și modul lor specific de
funcționare în variate contexte de viață creează așa-numita ordine normativă a unei societăți, în
temeiul căreia apare re- glementată desfășurarea rațională a vieții sociale”(Radulescu, 1994, p. 47-
48).
Termenul de „nomos” semnificând din limba grea- că lege naturală, normă, ce presupune
respectarea or- dinii instituite de zei, își are corespondent în spirutua- litatea asiatică, prin „Dao”,
sub mai multe forme: Dao al cerului; Dao al omului. Normele sociale, ca suport al reglementării
nor- mative, reprezintă un ansamblu de norme care re- glementează relațiile sociale, conduita și
acțiunile colectivităților umane. Genoveva Vrabie definește norma socială ca „un model general de
comportare care reglementează une- le acțiuni sociale ale oamenilor, conduita și activitatea lor și,
prin aceasta, relațiile dintre oameni. Nu există gen de activitate socială căreia să nu i se impună sau
să nu i se recomande reguli de desfășurare, de exercitare” (Vrabie, 1977, p. 17-18).
Norma socială este o regulă care determină com- portamentul individului într-o situație
concretă. De al- tfel, societatea ca ansamblu complex de structuri im- pune un sistem dezvoltat și
dinamic de norme sociale. Acest sistem de norme este o condiție de existență a vieții societății, un
mecanism care impune buna admi- nistrare a relațiilor dintre oameni și înlătură pericolul iminent de
instaurare a haosului. Normele sociale sunt impuse, promovate și perpetuate prin mai multe metode,
și anume: sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societății sau
grupului social; sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă ordinea acelei
societăți și sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajută la inte- grarea
individului ca membru al societății.
Ca emanații ale conștiinței colective a societății, normele sociale, în totalitatea lor, reprezintă
condițiile de organizare rațională a conduitelor umane, contribu- ind direct la asigurarea
continuității vieții sociale, prin stabilirea modelelor de comportament pentru condiții determinate.
Astfel, normele sociale presupun orga- nizarea acțiunilor umane în conformitate cu regulile, valorile
apreciate pozitiv de societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea, ca ansamblu coerent de
relații și acțiuni sociale, elaborează un sistem nor- mativ referențial care permite membrilor să se

com- porte în mod inteligibil și normal. Așa cum am menționat, normele sociale impun indivizilor
modele de comportament, creând condiții optime de realizare a vieții în cadrul social determi- nant
al existenței lor. Diferitele domenii de activitate socială, care se dezvoltă permanent, implică moder-
nizarea continuă a sistemului de norme sociale. Dan Banciu consideră că indiferent de domeniul pe
care îl reglementează, „normele sociale conțin reguli adre- sate indivizilor, descriind și detaliind
modalitățile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime și acceptate de
societate” (Banciu, 1982, p. 15) .
Întrucât relațiile sociale sunt extrem de variate, se conturează și o diversitate de norme
sociale care reglementează aceste relații. Astfel, sistemul normelor sociale este constituit din
următoarele grupuri de nor- me: norme morale, norme obișnuielnice (obiceiuri), norme corporative,
norme religioase, norme juridice și norme tehnice. Clasificarea normelor sociale implică mai multe
criterii de categorizare. Astfel, normele sociale pot fi diferențiate: a) în funcție de sfera de
reglementare normativă: norme sociale general-umane (internaționale) și norme sociale specifice
unei societăți; b) după modul de apariție: norme apărute spontan (obiceiuri, norme morale) și norme
adoptate (norme juridice, norme ale unor organizații); sau norme ce apar prin intermediul organelor
statale și norme ce apar în afara acestei activități; c) după modul de expunere: norme reco- mandate
și norme obligatorii; d) după conținutul lor, domeniul vieții sociale în care sunt aplicate: norme
politice, juridice, religioase, corporative etc.; e) după modul de asigurare a realizării lor: norme
ocrotite prin dezaprobare (normele morale, religioase) și norme a căror realizare este asigurată prin
forță de constrângere (norme juridice, corporative.); f) după gradul de independență și libertatea de
alegere acordată subiectului acțiunii: cu caracter conservator (tradițional) și liberal. Stabilirea
categoriilor de norme sociale în funcție de diferite criterii este importantă pentru stabilirea ierarhiei
acestora în cadrul sistemului. În aceste circumstanțe, se facilitează stabilirea coraportului dintre
diferitele categorii de norme sociale, influența reciprocă dintre acestea. Mai mult ca atât, procesul
de clasificare a normelor este eficient din perspectiva studierii conținutului normelor sociale și
pentru dezvoltarea continuă a acestora. Analiza normelor sociale o vom iniția cu prima categorie, și
anume, normele morale. Acest fapt nu este întâmplător, întrucât, din perspectivă istorică morala
precedă dreptul. În acest sens, urmează să accentuăm coordonatele evoluției corelației drept-morală.
Problema legăturii dintre drept și morală a constituit o preocupare constantă a filosofilor și juriștilor.
Teoriile care dezvoltă această temă variază de la un pol în care dreptul este identificat cu morala la
un altul, corespunzător pozitivismului juridic, în care dreptului i se neagă orice influență a moralei.
Omul de drept trebuie să aibă o viziune de ansamblu asupra dreptului pentru a putea aplica dreptul
fără a-l deturna de la finalitatea sa. Numai privind dincolo de litera legii, juristul poate spera să
identifice spiritul acesteia și numai stăpânind principiile care stau la temelia dreptului, el poate
înțelege de unde vine și încotro se îndreaptă dreptul. (Ripert, 1927, p. 11).

1.2. Constiinta si sistemul psihic uman
Dezvoltarea cunoașterii psihicului, s-a produs, ca în toate domeniile cunoașterii de altfel, în
timp, de la intuitiv/empiric/preștiințific la științific, dar spre deosebire de alte sistematizări cu cert
statut științific, psihologia a avut de depășit o serie de dificultăți datorită specificului obiectului său
de studiu – psihicul. Una dintre dificultăți este provocată chiar de lunga (prea lunga perioadă) în
care a evoluat ca și cunoaștere empirică, nesupusă rigorilor și exigențelor cunoașterii științifice.
Lungul trecut al cunoașterii psihologice preștiințifice pare să afecteze scurta istorie a psihologiei ca
știință. De la afirmarea necesității abordării proceselor mentale prin alte metode decât cele ale
filosofiei până la înființarea de către Wundt a laboratorului de psihologie (Leipzig, 1879) a trecut 9
Aurelia BALAN-COJOCARU Introducere în psihologie aproape tot atâta timp cât de la acest
moment emblematic pentru psihologie până în zilele noastre când se fac eforturi deosebite pentru
legitimarea ei ca știință: „Psihologia s-a desprins de filozofie în secolul al XIX-lea, când a îndeplinit
trei condiții de bază: delimitarea unui domeniu de fenomene diferit de al altor științe; descoperirea
unor legi care guvernează viața psihică; dezvoltarea metodelor de cercetare (T. Crețu (2001, p. 13).
Pentru C.Rogers, obiectul psihologiei este Sinele unic și individual al omului. Acesta face ca
omul să nu fie un sclav sau o mașină ci o persoană capabilă să se construiască, să devină, până la
deplina autorealizare. Omul nu este o ființă dirijabilă din exterior ci o ființă proactivă care își alege
liber propiile căi de valorificare a propiului potențial: „omul nu are caracteristicile unei mașini, el
nu este pur și simplu o ființă sub controlul instinctelor inconștiente, ci este o persoană aflată țn
procesul creării de sine… Omul tinde să devina el însuși, nu o păpușă, nu un sclav, nu o mașină, ci
sinele său individual si unic” (Apud: Sutich, Vich, 1969, p.451).
Comportamentele umane produse în context natural și ,,nișa personală” sunt asumate de
psihologia ecologică drept reprezentative pentru ființa umană și demne de a fi studiate: „Psihologia
ecologică se ocupă de influența ,,ambianței fizice”, a ,,ambianței sociale” , a ,,lumii lucrurilor” și
a ,,lumii oamenilor” asupra acțiunilor, activităților, funcțiilor și comportamentelor umane” (Zlate,
2001, p. 44) sugerând ca cercetările de laborator, specifice psihologiei clasice să fie completate cu
cercetări desfășurate în mediul natural în care trăiește individul. Ecologia, ramura biologiei care are
ca obiect cercetarea interrelațiilor dintre organismele vii și factorii naturali ai mediului înconjurător,
era caracterizată de către E.Haeckel drept o „știință a relațiilor ființelor vii cu mediul lor anorganic
și organic”.
Pentru a stabili natura psihicului uman și a-i surprinde identitatea este necesară „raportarea
psihicului la un criteriu exterior lui însuși” (Zlate, 2000, p.201). Astfel, raportat la conexiunea sau

interacțiunea universală a lucrurilor, psihicul apare ca o formă sau o expresie a vieții de relație,
raportat la substratul lui material, apare ca o funcție a materiei superior organizate, adică a
creierului, raportat la realitatea înconjurătoare naturală, psihicul apare ca o reproducere în plan
subiectiv a realității obiective, raportat la realitatea socială a oamenilor, el relevă condiționare și
determinarea socio-istorică și socio-culturală. În baza acestor raportări se poate elabora ca definiție
a psihicului: „psihicul este o expresie a vieții de relație, un fenomen inseparabil legat de structurile
materiale și cuantice, o reproducere in subiectiv a realității naturale obiective, un produs al
condiționărilor și determinărilor socioistorice și socio-culturale” (Zlate, 2000, p.202).
1.3. Omul si personalitatea lui la intersectia biologic, social si cultural
Psihologia se ocupa cu dezvoltare a psihicului, incercand sa stabileasca in ce masura acest
proces este continuu sau in etape, in ce masura influenteaza ereditatea si in ce masura influenteaza
socialul, ca mediu specific omului.
Se vorbeste foarte mult despre puterea modelului atunci cand un copil adopta prin
imitatie,un anumit comportament care i se pare foarte aproape de convingerile lui. Alegerile facute
de catre copii nu se fac deloc intamplator si tin de personalitatea acestora, personalitate care este, de
fapt, rezultatul celor trei factori: ereditate, mediu si educatie.Toate acestea asigura fiecarui om
caracteristica de a fi unic, tocmai in functie de experienta personala pe care fiecare persoana o are in
viata. Astfel, dezvoltarea psihica a fiecarui individ este data de interactiunea factorilor interni si
externi.
Mediul si educatia sunt factorii externi, care sunt constituiti din totalitatea actiunilor si
influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si dezvoltarii pesonalitatii umane. Factorii
interni sunt constituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica,
iar acestia tin de predispozitiile ereditare ale fiecarui individ.
Nu se poate spune care dintre cei trei factori este mai important in dezvoltarea psihica a
fiintei umane. Dar s-a constatat ca factorul ereditar este singurul ce nu depinde de noi, mediul este
cel in care ceilalti au influenta asupra noasta, iar prin educatie ne aducem si noi contributia.
Importanta este data de interactiunea dintre acesti factori.
Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce
direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a
individului. In aceste faze ale dezvoltarii se ajunge numai prin mijlocirea mediului si a educatiei. In

fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai
usor sesizabile. La varste mai mari, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu-se cu
experienta deja achizitionata.
Reprezinta zestrea nativa, un specific biologic ce garanteaza o anumita forma diferentiata de
adaptare si de reactie.Avem in vedere trasaturile cunoscute ca fiind inascute, rezultat al dezvoltarii
biologice complexe de-a lungul generatiilor si reprezinta proprietatea organismelor vii de a
transmite anumite caractere de la antecesori la succesori. Privite in acest fel aceste trasaturi
reprezinta punctual de plecare al dezvoltarii, conditie fara de care acest process n-ar putea fi
parcurs.
Mediul, ca factor al dezvoltarii umane, este si mai profound implicat in formarea psihicului
uman, oferind materialul de constructie. In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor
naturale, sociale, culturale ce ne inconjoara si cu care omul este in interactiune pemanenta, pe tot
parcursul vietii sale. Factorii de mediul actioneaza in anumite contexte sau cadre sociale – grupurile
familiale, de joc, de invatatura – care constituie si ele tot atatea medii.
Termenul de ‘’mediu’’ exprima totalitatea cerintelor sociale si a relatiilor in care traieste si
actioneaza copilul. Factorii care tin de mediul social se grupeaza in doua categorii:
– mediul imediat– familie, rude, scoala – micro-sistem
– mediul social n general – societatea cu particularitatile social-istorice – macro-sistem.
Micro-sistemul si macro-sistemul nu sunt identice, desi ele se interactioneaza in multe
puncte, in mod diferit, de la o etapa de varsta la alta. S-a demonstrat ca exista diferente de
dezvoltare la copiii care traiesc in aceiasi societate ceea ce arata ca nu un mediul identic ne-ar face
si pe noi identici.
Dintr-un alt punctul de vedere, al tipului de influente exercitate din partea factorilor de
mediu distingem influente ale mediului:
-proximal (persoane si situatii cotidiene)
-distal(mass-media, internetul).
Actiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este una de factura aleatorie, probabilistica,
putand fi in egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia.
Mediul devine sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante si conditii
concrete de viata, obiecte, informatii si modele de conduita, susceptibile a fi percepute si invatate.

Educatia este o componenta a mediului social, dar se opune influentelor intamplatoare ale
mediului prin caracterul constient, sistematic, planificat, de exercitare a influentelor formative intr-
un cadru institutionalizat, printr-un personal, pregatit in acest sens.
Educatia presupune a plasa individual din starea de natura in starea de cultura. Despre rolul
sau, puterea educatiei si ponderea ei in dezvoltarea psihica a omului s-au format, de-a lungul
timpului, diverse conceptii si teorii. Rolul in formarea individului ca om, posibilitatile si limitele
educatiei, sunt o problema despre care s-a discutat si se discuta intens. Atitudinile posibile in
problema eficientei educatiei sunt trei: pozitiva, limitat pozitiva si negative. Educatiei ii revine rolul
conducator in formarea si dezvoltarea personalitatii, deoarece organizeaza intr-o maniera optima
influentele de mediu si, in acelasi timp, depisteaza predispozitiile ereditare, le diferentiaza si le
grabeste intrarea in functiune suplimentandu-le forta.
Comportamentul, in conceptia lui Albert Bandura, este controlat atat de persoana, prin
intermediul proceselor cognitive, cat si de mediu, prin stimuli sociali. Omul nu este nici obiect pasiv
al influentelor externe, nici subiect liber de orice determinare. Omul si mediul sau se determina
reciproc. Raspunsul la stimuli exteriori depinde atat de stimuli cat si de anticipari, care sunt rodul
experientelor anterioare. Intarirea nu schimba automat comportamentul, ci numai in masura in care
subiectul anticipeaza intarirea pe care o va provoca rezultatul comportamentului. Cu exceptia
reflexelor neconditionate, tot comportamentul nostru este rezultatul invatarii.
Ereditatea, mediul si educatia sunt doar factorii fundamentali, lor li se adauga alti factori ce
dau nuanta si unicitate procesului de dezvoltare psihica. Printre acestia se regasesc: evenimentele de
viata, emergenta vietii psihice si autodeterminarea de care este capabila fiinta umana intr-un
moment al vietii.

CAPITOLUL II
Obiectul criminologiei – analiza sintetica
2.1. Criminalitatea ca fenomen social
Ca orice fenomen social, criminalitatea reprezinta un sstem cu proprietati si functii proprii,
distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
Criminalitatea reala este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale
savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de timp determinata. Criminalitatea aparenta
cuprinde totalitatea infractiunilor semnalate sistemului justitiei penale si inregistrate ca atare.
Criminalitatea legala reprezinta totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronuntat hotarari de
condamnare ramase definitive.
Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta este denumita cifra neagra a
criminalitatii si reprezinta faptele antisociale care din diverse motive, raman necunoscute organelor
din sistemul justitiei penale.
Obiectul criminologiei are in vedere criminalitatea reala, cercetarea stiintifica incercand sa
surprinda dimensiunile adevarate ale acestui fenomen (Nistoreanu, Paun, 1996, p. 23-24).
2.2. Infractiunea
Ca element component al sistemului, infractiunea, reprezinta manifestarea particulara a
fenomenului infractional, avand identitate, particularitati si functii proprii.
In dreptul penal romanesc, conceptul de infractiune nu este formal, redus la o simpla eticheta
pe care societatea o aplica unor indivizi sau grupuri social defavorizate. Consacrat in cuprinsul unei
norme juridice (art. 17 C. Pen.) pentru acest concept reflecta aspectul material, uman, moral si
juridic al continutului infractiunii, evidentiind factorii de conditionare si determinare sociala ai
dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia (Stanoiu, 1992, p. 28)
Avand rolul instrumentului de cunoastere stiintifica a fenomenului infractional, a proceselor
dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia isi aduce contrinutia
la procesul de perfectionare a reglementarii juridice, la realizarea unei mai bune concordante intre
legea penala si realitatea sociala pe care o protejeaza.

2.3. Infractorul
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovatie, savarseste o fapta sanctionata de
legea penala. Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificatie complexa
datorita conditionarilor bio-psiho-sociale care il determina pe om sa incalce legea. (Nistoreanu,
Paun, p.; 24-25)
2.4. Victima infractiunii
Ultimele decenii au evidentiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul
criminologiei, anume victima infractiunii. Pe buna dreptate s-a reprosat criminologiei ca si-a
concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor , neglijand aproape total studiul
victimologic. Lucrarile criminologice de data recenta au demonstrat existenta unei relatii complexe
intre faptuitor si victima, constatandu-se ca , n producerea actului infractional, contributia victimei
nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex (Criminological research Conference,
Strasbourg, 26-29 nov. 1984)
2.5. Reactia sociala impotriva criminalitatii
Orientata catre identificarea modalitatilor prin care fenomenul infractional poate fi prevenit
si cntrolat, criminologia nu poate exclude, din obiectul sau de studiu, reactia sociala formala si
informala asupra criminalitatii.
Reactia sociala intervina atat ante-factum,, prin programe si masuri de prevenire, cat si post-
factum,, prin infaptuirea justitiei, prin tratamentul , resocializarea si reinsertia sociala a infractorilor.
Includerea reactiei sociale in obiectul de studiu al criminologiei este determinata de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infractional si la
tendintele sale evolutive. Sesizarea inaderventelor permite eleborarea unor studii utile atat nivelului
institutionalizat al politicii penale, cat si persoanelor implicate in actiunea concreta de prevenire si
combatere a criminalitatii.
In aceeasi maniera , problematica reactiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei
in masura in care schimbarea sociala accelerata determina ramanerea in urma a sistemului de
aparare antiinfractionala, dupa cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire si control a
crominalitatii constituie unul din scopurile acestei stiinte (Nistoreanu, Paun, p. 26).

CAPITOLUL III
Teoriile cauzalitatii
3.1. ORIENTAREA BIOLOGICA
3.1.1. Cesare Lombroso. Teoria atavismului evolutionist
In primele editii ale lucrarii sale "L'uomo delinquente", Lombroso extinde conceptia lui
Gall cu privire la corelatia dintre anomaliile craniului si functiile creierului si la alte trasaturi ale
individului. In urma efectuarii unor examene antropometrice , medicale si psihologice asupra a
5907 delincventi, el a formulat ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia , caracterele omului
primitiv pot apare la anumite persoane sub forma unor "stigmate anatomice" (malformatii ale
scheletului si cutiei craniene, asimetrie bilaterala, dezvoltare masiva a maxilarelor, anumite
anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mainilor si picioarelor).
Ulterior Lombroso a largit aceasta ipoteza incluzand degenerescenta epileptica, precum si
alte anomalii de natura fiziologica, constitutionala si psihologica. Cand la o persoana sunt intalnite
mai multe anomalii, mai ales de natura atavica, aceasta ar fi un criminal innascut, un individ cu
puternice inclinatii criminogene, care pot fi neutralizate prin influenta pozitiva a mediului. Totusi,
anomaliile amintite, nu presupun in mod necesar savarsirea de infractiuni, ci constituie doar o
predispozitie in acest sens, printr-un efect de daltonism moral (Nistoreanu, Paun, p. 82).
3.1.2. Teoriile "ereditatii"
Sustinand o anumita relevanta a factorului ereditar in geneza criminalitatii, Goring a
introdus o noua ipoteza de cercetare in cadrul orientarii biologice, care a inlocuit temporar ipoteza
atavismului evolutionist.
Intre cercetarile destinate examinarii rolului erditatii in etiologia actului infractional,
amintim: studiile de arbore genealogic, studiile efectuate asupra gemenilor, cercetari de
antropologie comparata. (Nistoreanu, Paun, p. 83).
3.1.3. Teoriile biotipurilor criminale
Curentul biotipurilor criminale reprezinta o varianta moderna a antropologiei criminale. El

are la baza lucrarile tipologice realizare de Ernst Kretschmer in Germania, N. Pende in Italia si
William Sheldon in SUA. (Nistoreanu, Paun, p. 83-84).
Se sustine ca exista o legatura intre tipurile biologice , conformarea lui fizica si
anormalitatea mentala a caracterului individului .
TIPUL ASTENIC – longeviv , umeri ingusti , nesociabil , este predispun la infractiuni contra
proprietatii
TIPUL ATLETIC – infractiuni contra liberatii persoanei .
TIPUL PICNIC – – scund , gras , predispus la escrocherii
TIPUL DISPLASTIC- predispus la infractiuni sexuale
Mult mai influenta a fost teoria tipologica elaborata de Sheldon. Ea se bazeaza pe
dezvoltarea diferita a embrionului uman, stabilind un raport intre dezvoltarea corporala si trasaturile
energodinamice ale personalitatii de tipul :
ENDOMORF-VISCEROTONIC (o dezvoltare mai pronuntata a organelor interne)
MEZOMORF-STOMATOTONIC (o dezvoltare puternica a musculaturii)
ECTOMORF-CEREBROTONIC (o mai mare dezvoltare a scoartei cerebrale si a inteligentei)
3.1.4. Constitutia biopsihologica si inadaptarea sociala (Olof Kinberg)
Cel mai important reprezentant al teoriei bioconstitutionale a fost criminologul suedez olaf
Kinberg, fondatorul teoriei inadaptarii sociale expusa in lucrarea sa "basic problem of
crominology", aparuta la Copenhaga in 1935. Kinberg a considerat ca pentru a descoperi cauzele
fenomenului infractional este necesar sa se studieze personalitatea individului. In acest scop el a
elaborat conceptul de constitutie biopsihologica prin care intelege dispozitiile ereditare normale si
caracterele fenotipice rezultate din acestea.
Structura biopsihologica poate fi compusa din doua grupe de trasaturi:
a. trasaturi ereditare normale care formeaza nucleul constitutional si reprezinta suma tendintelor
reactionale ale individului
b. trasaturi ereditare patologice
3.1.5. Teroria constitutiei delincvente
Aceasta teorie a fost promovata de italianul Benigno di Tulio care a utilizat un concept
fundamental similar celui folosit de Kinberg, dar cu o semnificatie mai larga. In opinia lui di Tulio

constitutia cuprinde, pe de o parte, elementele ereditare si congenitale, iar pe de alta parte,
elementele dobandite in timpul vietii in special in prima ei parte.
Constitutia delincventa ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente ce determina tendintele
criminogene, care insa nu duc in mod automat la savarsirea de infractiuni, ci numai favorizeaza ca
un subiect sa comita crima mai usor decat altul.
Un concept important in teoria lui di Tulio este acela de prag care reprezinta nivelul de la
care excitatiile exterioare il determina pe individ sa comita actul infractional. Astfel, daca toti
indivizii pot prezenta reactii antisociale, declansarea acestora nu este conditionata de o intensitate
similata a stimulului. Pentru unii stimulul poate fi mai slabe, pentru altii mai puternic. Crima,
asemanator conceptiei lui Kinberg, ar reprezenta o manifestare de inadaptare sociala. (Nistoreanu,
Paun, p. 85).
3.2. ORIENTAREA PSIHOLOGICA
Orientarea psihologica grupeaza principalele teorii criminologice care au in comun
conceptul de personalitate criminala ca baza teoretica a explicarii cauzalitatii fenomenului
infractional.
3.2.1.Perspectiva psihanalitica – Teoria freudiana
Doctrina psihanalitica, avand ca principal exponent pe austriacul Freud, a dominat orientarea
psihologica in criminologie in perioada interbelica.
Teoria lui Freud a fost elaborata in doua etape. Intr-o prima etapa una din cele mai cunoscute
idei ale acestei teorii a fost cea referitoare la inconstient, "partea invizibila a aisbergului, care
formeaza cel mai larg, si intr-un anume fel cel mai puternic sector al mintii noastre."(Mannheim,
p.312).
Cea de-a doua clasificare freudiana se refera la personalitate si cuprinde Eul, Supereul si
Sinele.
Cand sublimarea si compensare nu reusesc sa produca echilibrul necesar, Supereul utilizeaza
represiunea, determinand refularea in inconstient a instinctelor nedorite, unde vor ramane pana cand
vor gasi o ocazie sa erupa in mod necontrolat, inlaturand barierele impuse de Eu si Supereu. Aceste
refulari ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele benigne, pana la manifestari
periculoase, violente.
In clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important il ocupa criminalul
care a savarsit infractiunea datorita complexului de vinovatie.
Complexul de vinovatie ar favoriza co0miterea crimei in momentul in care acest sentiment

ar atinge un grad atat de inalt incat devine insuportabil, astfel incat pedeapsa este asteptata ca o
eliberare. In acest mod este explicat faptul ca unii infractori isi "semneaza" crima , pentru a fi cat
mai repede descoperiti (Stanoiu, p. 61).
3.2.2.Teorii psihanalitice post- Freudiene
Una din cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologica a
comportamentului infractional apartine lui Alfred Adler (1870-1937), care a devenit cunoscut in
urma inventarii conceptului de "complex de inferioritate".
Aceasta teorie pleaca de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanseaza
dorinta acestuia de a-si depasi conditia proprie, in contextul unor relatii de compensare sau
supracompensare. In cazul in care deficienta nu este depasita, sentimentul de inferioritate poate
degenera in complex de inferioritate.
Complexul de inferioritate poate conduce la savarsirea de infractiuni, deoarece acesta este o
cale extrem de facila ca individul sa atraga asupra sa atentia opiniei publice, in felul acesta
compensand psihologic propria inferioritate. (Nistoreanu, Paun, p. 97)
3.2.3.Varianta psihomorala
Principalul reprezentant al teoriei psihomorale este criminologul belgian Etienne de Greef.
El considera ca structurile efective ale individului sunt determinate de doua grupuri funsamentale de
instincte: de aparare si de simpatie. In cursul copilariei aceste instincte se pot altera, determinand un
sentiment de injustitie , o stare de inhibitie si indiferenta afectiva. In opinia autorului, personalitatea
infractorului se structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a individului, denumit
proces criminogen, care il conduce la comiterea actului infractional. (Nistoreanu, Paun, p. 99)
3.2.4.Teoria personalitatii criminale
Aceasta teorie apartine criminologului francez Jean Pinatel si reprezinta una din cele mai
complexe teorii formulate in cadrul orientarii psihologice.
Teoria este axata pe conceptul de personalitate criminala in cadrul careia sintetizeaza
elementele esentiale ale teoriilor anterioare , mai ales viziunea dinamica asupra entitatilor
personalitatii si abordarea diferentiata a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act
din varianta psihomorala.
Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori (egocentrism, labilitate
psihica, agresivitate si indiferenta afectiva) luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de

persoane si numai reunirea lor intr-o constelatie confera personalitatii un caracter infractional.
Aceasta constelatie de trasaturi reprezinta "nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca
o rezultanta si nu ca un destin."(Stanoiu, p.67)
Conform conceptului de personalitate criminala, infractiunea este o fapta omeneasca, iar infractorii
sunt oameni ca toti ceilalti, ceea ce ii deosebeste este "trecerea la act" care constituie expresia
"diferentei de grad". In consecinta, intre personalitatea infractorilor si cea a noninfractorilor ar
exista doar o diferenta cantitativa si nu una calitativa. (Nistoreanu, Paun, p. 101)
3.3.PERSPECTIV A SOCIOLOGICA
3.3.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice
Orientarea sociologica in criminologie a furnizat o consistenta literatura de specialitate,
structurata intr-o mare diversitate de curente, teorii si opinii inspirate de sociologia si psihologia
sociala. Primele explicatii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generica de
scoala franco-belgiana a mediului social.(Gassin, p. 159)
3.3.2. Legea termica a criminalitatii
Quelet a studiat statisticile franceze din anii 1826-1830 subliniind constanta criminalitatii in
perioada respectiva. El a sesizat faptul ca infractiunile contra persoanei predomina in timpul
sezonului cald, in regiunile din sudul Frantei, in timp ce infractiunile contra proprietatii sunt comise
mai ales in regiunile din nord , in timpul sezonului rece. Pe aceasta baza autorul a formulat legea
termica a criminalitatii, relevata si de Guerry (Pinatel, Bouzat, p.63)
Varsta este considerata de autor ca ar avea cea mai mare influenta in comiterea crimei.
Criminalitatea s-ar afla in relatie direct proportionala cu "forta fizica si cu pasiunea indivizilor". De
asemenea, varsta influenteaza tipul infractiunii comise (fapte savarsite cu violenta contra persoanei,
in tinerete si contra proprietatii o data cu inaintarea in varsta). Sexul influenteaza disponibilitatea de
a comite infractiuni , barbatii venind mult mai des in conflict cu legea, cat si tipul de delict, femeile
preferand infractiunile contra proprietatii. Anotimpul, Climatul, eterogenitatea, profesia, saracia,
alcoolismul sunt alte caracteristici importante in influentarea savarsitii de infractiuni cu violenta.
Quelet a exprimat indoieli asupra faptului ca datele statistice ar corespunde realitatii. Cu
toate acestea , el a considerat ca exista o rata constanta a cifrei negre a criminalitatii, ceea ce ar
conduce la o anumita acuratete a analizei globale. (Nistoreanu, Paun, p. 104)

3.3.3. Teoria lui Durkheim
O alta contributie valoroasa in planul analizei criminologice este reprezentata de elaborarea
de catre Durkheim a conceptului de anomie , care desemneaza o stare obiectiva a mediului social ,
caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale, datorita unor schimbari bruste (razboaie,
revolutii, crize economice etc). Intrucat nici o fiinta umana nu poate fi fericita daca nu exista un
echilibru intre nevoile sale si posibilitatile de a le satisface, iar dereglarea sociala determina
dezechilibrul , poate sa apara fenomenul de suicid, dar si comportamentul infractional al oamenilor,
la baza caruia ar sta determinismul social si nu predispozitiile psihologice ale individului.
(Nistoreanu, Paun, p. 105)
3.3.4. Teoria lui Lacassagne
Teoria lui Lacassagne este rezumata in doua fraze celebre: " Les societes n'ont que les
criminels qu'elle meritent" (Societatile nu au decat criminalii pe care ii merita) si " Le milieu social
est le bouillon de culture de la criminalitr, le microbe c'est le criminel , un element qui n'a
d'importance que le jour ou il trouve le buillon qui le fait fermenter" (mediul social este mediul de
cultura al criminalitatii, iar microbul este infractorul, un element care nu prezinta importanta decat
in ziua in care gaseste mediul care il face sa se dezvolte). Aceste fraze au devenit laitmotivul
criminologiei sociologice care sustine, in fond, ca " fiecare societate contine tipurile de infractiuni si
de infractori care corespund conditiilor economice, culturale, morale si sociale proprii" (Mannheim,
p.422).
3.3.5. Scoala interpsihologica
Scoala interpsihologica, reprezentata de Gabriel Tarde (1843-1904) face din sociologie o
interpsihologie (Pinatel, p. 67), socialul fiind guvernat de relatiile psihologice dintre indivizi, bazate
pe legea imitatiei.
Tarde refuza sa considere crima ca pe un fenomen normal al vietii sociale. Spre deosebire de
Durkheim , el considera infractorul ca fiind un parazit social.
3.3.6. Teoria sociologica multifactoriala
Ferri acorda importanta factorilor criminogeni : factori antropologici (endogeni), factori
fizici sau cosmo-telurici si factorii mediului social.
Acordand importanta factorilor sociali , Ferri reliefeaza faptul ca acestia se regasesc mai ales

in planul general al fenomenului infractional. De asemenea, autorul a reformulat "legea saturatiei
mediului" apartinand lui Quetelet, elaborand "legea suprasaturatiei", conform careia orice fenomen
social anormal, cum ar fi razboaiele, revolutia, foametea etc, produce o crestere brusca a
criminalitatii. O data cu epuizarea evenimentului in cauza, criminalitatea revine la "normal".
(Nistoreanu, Paun, p.108)
3.3.7. Teorii sociologice moderne
Unii autori (Siegel, p. 164), au clasificat teoriile sociologice moderne in trei orientari :
– teoriile structurii sociale , care includ curentul culturalist si curentul functionalist
– teoriile proceselor sociale , care cuprind teoriile invatarii, ale controlului social si ale "etichetarii"
sociale
– teoriile conflictului social
3.3.8. Scoala ecologica de la Chicago
Incercand sa explice cauzele criminalitatii in marile concentratii urbane in care proportia
imigrantilor este ridicata, Shaw si McKay au facut o analogie intre grupurile de imigranti si speciile
de plante care incearca sa supravietuiasca apeland la forme de adaptare impuse de viata concreta
(Shaw, 1929).
Autorii au evidentiat existenta unor corelatii intre delincventa si perturbarile sociale in
zonele de deteriorare morala (caracterizata prin saracie, somaj, conditii de munca nefavorabile,
invatamant dezorgonizat etc.). Delincventa apare astfel ca un fenomen de respingere, specific
cartierelor sarace, reprezentantii scolii din Chicago formuland conceptul de zona criminogena
specifica. (Siegel, p. 74)
3.3.9. Teoria "asociatiilor diferentiate". Invatarea sociala a comportamentului
delincvent
Elaborata de Edwin Sutherland , teoria "asociatiilor diferentiate", este una din teoriile
reprezentative ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-
americane, Sutherland eleboreaza o teorie complexa, propunand o abordare multifactoriala a
criminalitatii, privita ca un fenomen socio-cultural. (Sutherland, 1924)
Conform acestei teorii , comportamentul delincvent se invata printr-un proces obisnuit de
comunicare cu alte persoane, in cadrul unor grupuri. El se dobandeste prin asocierea cu indizici care
apreciaza favorabil acest comportament si prin izolarea (diferentierea) de persoanele care il
apreciaza defavorabil. (Nistoreanu, Paun, p. 112)

3.3.10. Teoria "subculturilor delincvente"
Ideea centrala a acestei teorii este aceea ca infractionalitatea tinerilor din clasele defavorizate
constituie, de fapt, un protest impotriva normelor culturale dominante in SUA. Intrucat conditiile
sociale nu le permit sa obtina un succes social legitim , acesti tineri resimt o puternica stare de
frustrare. Delincventa, afirma autorul, nu este un rezultat inerent inferioritatii sociale. Ea este mai
degraba o functie a barierelor sociale si economice impuse grupurilor sociale sarace. (Nistoreanu,
Paun, p. 114).
3.3.11. Teoria anomiei sociale
Conform teoriei lui Merton , anomia este transferata individului sub forma frustrarii sociale.
Ordinea sociala este stabilita atunci cand exista un echilibru intre scopurile ce urmeaza a fi atinse si
mijloacele disponibile pentru a le atinge. Cand echilibrul se rupe, isi face aparitia dezorganizarea
sociala. Deci, anomia se naste ca rezultat al tensiunii dintre scopuri si mijloace. (Nistoreanu, Paun,
p. 115).
3.3.12. Teoria " oportunitatii diferentiate". Esecul social
Ideea centrala a caestei teorii este inclusa in conceptul de oportunitate diferentiata. Cloward
si Ohlin sunt de acord cu Merton ca indivizii care au esuat sa obtina succesul in societatea
conventionala vor cautab noi cai pentr a-l atinge. Aceia dintre ei care se vad lipsiti de sansa reusitei
prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventa. Participarea in aceste grupuri orientate
antisocial le ofera prilejul sa obtina succesul personal si satisfactie ca urmare a aprobarii si
gratitudinii acordate de ceilalti membri ai grupului subcultural. (Nistoreanu, Paun, p. 115-116).
3.3.13. Teoriile controlului (autocontrolului) social
3.3.13.1. Teoria apartenentei sociale (legaturii sociale)
Conform opiniei autorului, Hirschi, legatura sociala include urmatoarele aspecte:
– atasamentul: acceptarea normelor sociale si dezvoltarea constiintei sociale individuale depinde de
atasamentul si grija fata de alte fiinte umane. Atasamentul fata de parinti este cel mai important. In
lipsa lui este foarte putin probabil ca un individ sa-si dezvolte sentimentul de respect fata de vreo
alta autoritate. (Hirschi, 1969)
– respectul si acceptarea scopurilor conventionale ale societatii globale

– implicarea : ca urmare a participarii hotarate la activitatile sociale pozitive ramane prea putin timp
pentru comiterea faptelor antisociale
– credinta in validitatea regulilor morale si sociale
3.3.13.2. Teoria rezistentei la frustrare (autostapanirii)
A fost elaborata de Reckless si analizeaza " structura interioara" a individului care
actioneaza ca un mecanism psihologic de blocare a comportamentului delincvent. In opinia
autorului exista o structura sociala externa si o structura psihica interioara care actioneaza ca un
mecanism de protectie in calea frustrarii si a agresivitatii tanarului. (Nistoreanu, Paun, p. 119)
3.4.Teoria „modus operandi ” aplicabil crimelor și criminalilor în serie
Principiile descoperirii prin identificarea „modus operandi” au fost statuate în
literatura româna de specialitate de catre dr. Constantin Turai. (Turai, p.302-310).
„Descoperirea autorilor necunoscuti, prin identificarea modului caracteristic în
care au operat, implica compararea modului caracteristic de a opera al autorului
cunoscut, cu modul în care o operatiune criminala, ramasa cu autori necunoscuti, a
fost savârsita.
Cunoasterea modului caracteristic de a opera al infractorilor, în cadrul fiecarei
specialitati, presupune un examen amanuntit al activitatii trecute a infractorului
respectiv si o definire stiintifica a modului caracteristic de a opera, rezultând din
însusi felul în care infractorul în cauza obisnuieste sa savârseasca operatiunile. Pentru
aceasta este nevoie de un studiu amanuntit asupra fiecarei specialitati criminale în
parte si asupra fiecaruia dintre infractorii acestei specialitati, în particular. Acest
studiu va face obiectul capitolului de fata în care ne propunem a da principiile
descoperirii prin identificarea modului caracteristic de a opera al infractorului.
Cunoscând concluziile la care a ajuns stiinta criminalisticii: ca infractorul de
profesie se specializeaza într-o anumita ramura de activitate criminala si în cadrul
acestei specialitati repeta modul sau particular si caracteristic de a opera, noi vom
trece la examinarea organizarilor pe care tehnica politieneasca le poate folosi în
vederea descoperirii prin acest mijloc. Repetarea modului caracteristic de a opera. Pe
baza enuntarilor criminalisticii, ca infractorul de profesie este un infractor specializat
în savârsirea unei anumite activitati criminale, pe care o practica în mod statornic,

tehnica politieneasca, în afara de organizarea cazierului dactiloscopic decadactilar si
monodactilar, a caror functie ne este cunoscuta, a organizat un sistem de înregistrari în
care infractorii sunt grupati pe specialitati criminale.
CAPITOLUL IV
Crima in serie. Criminalul in serie: notiuni, personalitate, tipologie
4.1. Consideratii terminologice privind notiunea de "crima"
Crimele în masă vizează asasinatele comise asupra unui grup, format din cel puțin patru
persoane, în același loc și în același moment. Crimele în serie se aplică infracțiunilor comise la un
interval de timp (câteva zile până la câteva luni) pentru fiecare dintre acestea și necesită cel puțin
trei treceri la actul distinct. Crimele compulsive, un amestec de crime în serie cu crime în masă,
desemnează mai multe crime comise în locuri diferite și într-un interval de timp foarte scurt (de la
câteva ore la maxim o zi). Conceptul de crimă în serie a fost utilizat în Franța pentru prima dată
începând cu anii 1986-1987, în urma crimelor comise de Thierry Paulin și Jean-Thierry Mathurin
împotriva unor persoane în vârstă în arondismentul 18 din Paris. Inainte se vorbea despre "crime
sexuale", despre crimele unor "maniaci" sau despre crimele unor "vagabonzi" pentru a desemna
acest tip de fapte repetitive și fără mobil aparent. Definiția referitoare la "criminalii în serie" este
prea exclusivă. Aceasta nu oferă cu adevărat posibilitatea înțelegerii acestui fenomen în ansamblul
său. Această concepție restrânsă provoacă o dificultate reală în a aprecia amploarea problemei la
justa sa dimensiune. In realitate este acesta un fenomen în creștere în Franța? Este produsul exclusiv
al societății americane? Prin ce se diferențiază criminalii în serie de ceilalți criminali? Cum are loc
repetarea crimelor și de ce? Studiul biografic care a vizat aproximativ douăzeci de criminali
francezi încearcă să răspundă la unele dintre aceste întrebări.
Câte crime trebuie să comiți ca să devii "criminal în serie"?
Marea majoritate a experților au prezentat cifra de cel puțin trei asasinate comise la un
interval de timp între fiecare trecere la act. După părerea profesorului Bénézech, un criminal este
calificat drept criminal în serie pornind de la trei asasinate fără mobil comise aparent cu sânge rece.
Aceștia se vor distinge de criminalii în masă care masacrează simultan un grup de persoane, în

general cu o armă de foc. După părerea lui Stéphane Bourgoin(1) [Stéphane Bourgoin, "Ancheta
privind criminalii în serie", Editura Grasset, 1992, p. 15], criminalul în serie este un recidivist care
ucide timp de mai multe luni, uneori chiar ani, existând un anumit interval de timp între crimele
sale. "Se vorbește de obicei despre un criminal în serie atunci când acesta comite mai mult de trei
crime. Specificitatea acestui tip de asasin rezidă în această bulimie de crime care îl diferențiază de
criminalul pasional care ucide în general decât o singură dată sau de criminalul în masă care va
executa într-un interval scurt de timp un număr mare de persoane." La nivel internațional,
comunitatea științifică nu admite mereu definiția în accepțiunea înțeleasă de americani. In Canada
se vorbește despre criminali în serie pentru a-i desemna pe criminalii care s-au făcut vinovați de
comiterea a cel puțin patru crime într-un anumit interval de timp.
4.2. Specificitatea crimelor in serie
Pentru a înțelege această frecvență a crimelor în serie trebuie să observăm câteva
caracteristici, având în vedere că ucigașul în serie are câteva trăsături aparte:
a) Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mică,
adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele
continuă până când asasinul este prins, sau până când moare ori, la rândul său, este ucis. (Lane,
Gregg, p.11)
Definiția de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu
există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în „serie” și nici
vreo frecvență stabilită a acestei activități macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Spre
exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deși a ucis o singură dată
înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv și planificat cu grijă de
ucidere a copiilor. Această predispoziție este deseori recunoscută chiar de ucigași. Mulți dintre ei,
după ce au fost arestați, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsați în libertate.
William Banin, „ucigașul de pe autostradă” din California, i-a declarat unui ziarist, după proces:
„Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să o fac”. Pentru cei mai mulți criminali în
serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la
fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce mai mare. Așa cum un drogat
nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot așa și asasinul va
continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi
prins și înlăturat din societatea pe care o afectează. De exemplu, credința lui Ted Bundy era că actul
de a ucide generează o asemenea senzație de plăcere pură și că te „înalță” din punct de vedere psihic
atât de sus, încât ucigașul e silit să omoare din nou.

b) La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relație de
unu-la-unu. (Lane, Gregg, p.11) Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin
care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convențional, criminologia clasifică acest gen de
omoruri în două categorii: – crima pasională, comisă într-un moment de furie intensă sau de
frustrare; – crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată
adeseori de speranța unui câștig personal. O dată atins obiectivul propus (eliminarea soțului
necredincios, de exemplu, sau a deținătorului unui obiect râvnit), nu există niciun motiv de a mai
presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea
că, în anul 1989, în Anglia și Țara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane
care se cunoșteau cu victima. Există și circumstanțe accidentale, în care un criminal în serie a ucis
mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiași familii, ca și de o
infracțiune complementară, cum ar fi hoția. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca
și pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu și cu o singură victimă. În mare măsură,
motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai „sigur” să lucrezi singur, în
sensul că numai ucigașul știe despre crimă, și trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt
reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult,
caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situația în care el să fie capabil sau
dornic de a-și împărtăși nevoile și plăcerile altcuiva. Concluzia reieșită din studierea personalității
criminalilor în serie condamnați este că, foarte probabil, ei duc o viață paralelă sub chipul unor
scelerați demni de încredere, onorabili capi de familie și buni vecini. În cazul „criminalului de pe
Săsar”, cum l-a denumit mass-media pe Bota Grigore, doi colegi de muncă și vecinii l-au
caracterizat ca fiind un angajat model și un om pașnic, el devenind însă foarte agresiv atunci când
era refuzat în propunerile sale homosexuale.
c)Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigași și victimă, persoanele
implicate având foarte rar relații directe de rudenie.(Lane, Gregg, p.11)Acest atribut al criminalilor
în serie este, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai
pentru că aparțin familiei asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care
urmăresc un câștig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici
criminologia, nici medicina și nici arta investigației nu erau atât de dezvoltate.
Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary
Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți și toți copiii vitregi și să obțină ca în dosare cauza morții
să fie trecută „febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică și
comunicațiile între poliții, ca și înțelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare
victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat. În România, din datele cunoscute, există doar un
criminal în serie care să-și fi ucis membrii familiei sale: Toma Gheorghe.

d)Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”,
crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.11 Avem
de-a face, în principal, cu ceea ce se numește „explicație psihologică” a unei crime în serie: motive
care-și au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a
lua o decizie,într-o exacerbare a poftelor și așa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este
considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai șocante observații a
fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur și simplu, de faptele sale, ca un psihopat a
cărui violență să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalul are o
personalitate foarte bine organizată și rațională și, adeseori, își planifică crimele cu mult timp
înainte. Aceste trăsături ies în evidență și după ce criminalii sunt prinși, în cadrul anchetei; după ce,
în prima parte, urmăresc unele aspecte minore, lipsite de relevanță, în momentul în care sunt puși în
fața mijloacelor de probă evidente, ei își găsesc apărări care mai de care mai fanteziste. Dacă
Rîmaru Ion a afirmat că autorul faptelor sale este de fapt „arabul Ahmad”, un alt celebru „serial
killer” autohton, Vereș Romulus, a declarat că de fapt „Satana” este cel care a ucis. Exact această
aparentă lipsă de legătură între asasinul în serie (sau „asasinul necunoscut”) și victima sa este cea
care face ca acest gen de omucidere să fie atât de greu de cercetat.(Vasile, V . 2013)
e) Creșterea vertiginoasă a mobilității în spațiu, de la inventarea automobilului încoace, dă
posibilitatea criminalului ca, la dorința lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte
chiar de a i se fi descoperit crima.(Lane, Gregg, p. 27)
Așa cum absența mobilului face ca un polițist să întocmească cu greu o listă de suspecți, tot
astfel și natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informații între forțele de poliție
să fie dificil. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puțin probabil ca asasinatele să fie
comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are suficient
timp la dispoziție ca să mai poată comite și alte crime și să se afle deja într-un alt stat îndepărtat.
Aceste lucruri sunt valabile în țări cu întindere geografică mare, mai ales în S.U.A., unde există, pe
lângă marea întindere a teritoriului, și o atitudine păgubitoare a multor poliții statale care „își
păzesc” geloase, propriile teritorii. În țara noastră, unde există Poliția Națională, sunt mai greu de
întâlnit astfel de situații, dar dorința de a arăta că o poliție județeană este mai bună decât alta duce
uneori la inexistența unui schimb real și eficient de informații.
f) În mod obișnuit există un grad înalt de violență inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul
cărora victima e supusă unor brutalități exagerate. (Lane, Grigg, p.27) Motivul acestor brutalități are
legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie
întreaga motivație a omorului, ea nu e un mijloc de a obține un alt sfârșit, ca în cazul jafului, unde
esența unui succes al operației este dată de furt. Apar multe situații în care victima e torturată încet,
uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a

asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale și crima în serie. Adesea, acestea
sunt asociate cu dorința de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenței,
mergând până la excese.
4.3. Abordarea penala si criminologica a notiunii de "criminal"
Crima, așa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman și, de aceea, orice crimă
presupune existența unui criminal.(Cioclei, p.18) Noțiunea de criminal va necesita mai puține
explicații, deoarece sunt valabile și în acest caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu
noțiunea de crimă. Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul de criminal este folosit în paralel
cu termenii de infractor și delincvent, fără a se face vreo distincție între aceștia. Există și autori care
propun expresii eufemistice pentru a disimula aceste noțiuni.(Hulsman, p.102)
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracțiune. În sens
penal, mai riguros, se adaugă și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare. Tratând
foarte succint, dar în același timp sugestiv problema diferențierii între abordarea penală și cea
criminologică a noțiunii de criminal, arătăm că „spre deosebire de penalist, care vede în
condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se atașază la realitatea fenomenului și
definește delincventul ca «acela care a comis o crimă». Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost
condamnat, nici măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție (delincventul ascuns
a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este totdeauna suficientă,
căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare.”(Gassin, p.55)
Cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că noțiunea de criminal are o
semnificație aparte și este persoana care comite o crimă în sensul de faptă penală sau cu justificată
aparență penală. (Cioclei, p.25)
4.4. Criminalul in serie – un fenomen criminogen complex
Până în epoca modernă, această obsesie de a ucide s-a disipat mai întâi în modul de viață
primitiv, iar mai târziu a fost camuflată de relațiile și organizarea socială din Antichitate și Evul
Mediu. Aceste perioade istorice au reținut, totuși, cazurile unor ucigași patologici ieșiți din comun.
În antichitate avem exemplele unor împărați romani precum Tiberius, Caligula sau Nero, care au
lăsat în urma lor un număr impresionant de victime. Uciderea acestora nu era întotdeauna dictată,
cum s-ar putea crede, de rațiuni legate de menținerea puterii. Nero, spre exemplu, în mod evident,
ucidea și din „simplă plăcere”. La rândul ei, Epoca Medievală, când astfel de comportamente aveau
destule șanse să fie ocultate într-o lume a violențelor extreme cotidiene, a cunoscut unele cazuri de

ucigași care, prin sadismul de care au dat dovadă și prin numărul impresionant de victime pe care l-
au lăsat în urmă, au depășit limita imaginabilului. Cele mai cunoscute exemple sunt: cazul
mareșalului francez Gilles de Rais, un pedofil sadic, ucigașul a peste trei sute de copii, și cazul
contesei maghiare Elisabeth Bàthory care a ucis sute de tinere fete pentru a folosi corpurile și
sângele acestora în ritualuri vampiriste și antropofage, în speranța conservării propriei vitalități.
(Negrier-Dormont, p. 48-51)
Ucigașul în serie (serial killer în engleză, tueur en série în franceză), ca tip de criminal
distinct, preocupă însă de relativ puțin timp cercetarea criminologică. Prioritatea în acest domeniu o
dețin, fără dubiu, cercetătorii americani, fapt explicabil, în primul rând, prin numărul mare de cazuri
de acest gen, cu care a fost nevoită să se confrunte societatea americană, mai ales în ultimii
cincizeci de ani. Dar, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, fenomenul generat de uciderile
în serie a încetat să mai fie perceput doar ca o realitate tipic nord-americană; acest fenomen
cunoaște astăzi o extensie planetară care pune problema marii criminalități transnaționale și
transcontinentale. Riposta societală implică în consecință niște acțiuni concertate și diversificate, în
scopul de a întări dispozitivele de securitate publică și de a asigura protecția persoanelor. Cufundați
în societățile lor de origine, ucigașii în serie nu ezită să profite de unele dezvoltări tehnologice și de
evoluția mentalităților, pentru a complexifica și a agrava activitatea lor ucigașă. (Negrier-Dormont,
p. 113)
Ucigașul în serie este greu de definit, deoarece delimitarea acestuia față de alte tipuri de
criminal este și ea dificilă. Există însă unele elemente obiective și unele elemente subiective, care
trebuie să se afle reunite pentru a putea vorbi despre un ucigaș în serie, și pe baza lor se poate schița
o definiție a acestuia.
Ucigașul în serie nu omoară într-un moment de furie oarbă pe fondul unui conflict cu
victima sau împins de pasiuni puternice și nestăpânite (ură, gelozie, răzbunare) și, rareori, din
lăcomie, din interes material (criminalii în serie Țigănilă Iulian și Barbu Ion) sau un alt interes
(social, profesional, politic etc.), așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul infracțiunilor
contra vieții. De altfel, această lipsă a unui mobil aparent din categoria celor comune, clasice, a
făcut ca inițial faptele comise de ucigașii în serie să fie catalogate drept crime fără mobil. Această
etichetă este total greșită, deoarece tocmai mobilul, în sensul corect al noțiunii, acela de impuls
intern, de regulă, inconștient și incontrolabil, reprezintă factorul care declanșează trecerea la act în
cazul ucigașului în serie. Numai că acest mobil este unul specific, atipic în raport cu omorurile
clasice. Sensul profund al termenului uci gaș în serie, din punct de vedere motivațional, a fost foarte
bine surprins de Robert Ressler, unul dintre primii investigatori ai comportamentului acestui tip
criminal, un pionier al profilingului, care constata: „Ei sunt obsedați de propriile fantasme și
tentativa lor de a trece de la fantasmă la realitate, printr-un act neterminat, s-ar putea spune, se

traduce prin obligația de a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect
fantasmei.”(Ressler, 1993, p. 41)
Cercetările efectuate au scos, într-adevăr, în evidență faptul că, în majoritatea cazurilor,
ucigașul în serie are ca mobil obținerea unor senzații extreme, izvorâte din fantasme senzuale cu
caracter pervers. Traducerea în fapt a acestor fantasme se îmbină sau se completează de cele mai
multe ori cu căutarea unor senzații extreme de dominare, manipulare și stăpânire a victimei, ceea ce
corespunde unor impulsuri sadice ale subiectului. (Negrier-Dormont, p.21-22)
4.5. Distributia geografica a criminalilor in serie
Unite și că apariția lor bruscă în alte țări este o greșeală, o aberație a naturii. Opiniile lor sunt
greșite. Criminalii în serie sunt peste tot pe planetă. Toate continentele, poate exceptând Antarctica,
au cunoscut crimele în serie, dar unele regiuni sunt cu siguranță mai periculoase decât altele.
America de Nord a „produs” aproape 80% din toți criminalii în serie cunoscuți. Europa este mult în
urmă, cu 16%, țările europene cu cei mai mulți criminali în serie fiind Marea Britanie (28% din
întreg continentul european), Germania (27%) și Franța (13%). Națiunile din „lumea a treia” au
generat doar 4% din criminalii în serie cunoscuți, dar se constată o creștere recentă în Africa de Sud
și America de Sud. Probabil, aceste statistici se vor schimba în secolul XXI. (Vasile, V. 2013, p. 19-
20)
Studiile sugerează că țările „lumii a treia” au mai puțini criminali în serie datorită
diferențelor culturale, lipsei facilităților de comunicare și cenzurii impuse de către regimurile
totalitare. Cu toate acestea, U.R.S.S. a cunoscut acest fenomen în regimul comunist. Un lucru este
clar însă, Statele Unite, cu doar 5% din populația lumii, produce 76% din toți criminalii în serie
cunoscuți în secolul XX (aproape 85%, începând cu anii '80).
Cu toate acestea, pe continentul american criminalii în serie au apărut de o perioadă scurtă
de timp. Crimele în serie sunt o problemă națională, în Statele Unite. Niciunul din cele 50 de state
nu se poate lăuda că niciodată nu au fost „afectate”, nici măcar Alaska. Criminalii în serie diferă de
alți criminali americani în principal, prin două caracteristici: locul unde au omorât și armele pe care
le-au utilizat. În ultimii ani, statisticile au arătat că 45% din totalul crimelor „normale” au fost
comise în statele din sud, în timp ce criminalii în serie ucid pe întreg teritoriul Statelor Unite. Din
anul 1900, cinci state sunt cele mai periculoase în materie de criminali în serie: California (134 de
cazuri, aproape 10% din teritoriul țării), Florida (78 cazuri), New York (74 cazuri), Texas (47
cazuri) și Illinois (45 cazuri). Din punct de vedere geografic, criminalii în serie preferă cinci dintre
cele mai populate șapte state din SUA și șapte din cele mai populate 10 orașe. În plus, față de
densitatea populației, orașe ca New York, Los Angeles, Chicago, San Francisco și Miami au o
reputație de orașe liberale și tolerante, orașe în care sexul, drogurile și alcoolul sunt frecvente. Toate

au, de asemenea, comunități înfloritoare de prostituate și homosexuali, care sunt adesea prada
criminalilor în serie. Aceste orașe sunt, de asemenea, cele care cunosc crimele cele mai violente.
În societatea americană, foarte mobilă, aceste orașe atrag marea majoritate a migranților fără
documente și fugarii tineri. O climă ușoară și o agricultură înfloritoare aduc mii (dacă nu chiar
milioane) de lucrători și imigranți ilegali în California, Florida și Texas, care în fiecare an devin
victimele criminalilor în serie. În afara Statelor Unite, în ultimii zece ani, analiștii fenomenului au
fost surprinși să descopere criminalii în serie din fostul bloc sovietic și Africa de Sud. Aceștia chiar
au sugerat că Africa de Sud, cu o populație reprezentând mai puțin de o șesime din cea a Statelor
Unite, ar putea deține în curând o statistică mai mare decât cea din Statele Unite. China se confruntă
cu același fenomen, dar autoritățile și poliția refuză cu încăpățânare să recunoască faptul că sunt
prezente numeroase crime în serie. (Vasile, V . 2013, p. 19-20)
În 1995, trei ucigași în serie au fost identificați, iar în rapoartele oficiale cazurile au fost
catalogate ca fiind, fiecare, „primul în China”. China, ca și Statele Unite, are mai multe mega-orașe,
în care mulți „țărani” își caută de lucru, prostituatele au devenit mai numeroase și anonimatul este
regula. Problema criminalilor în serie cu care se confruntă recent Africa de Sud este destul de
diferită față de cea din Rusia și China. În timp ce guvernul a fost exclusiv alb, brutal ca regimul
sovietic (față de negri, oricum), statul a raportat câteva cazuri de crime „senzaționale”, comise de
civili. Odată cu sfârșitul apartheidului, în 1993, se pare că (potrivit unor analiști), furia negrilor, care
au fost reprimați de mai multe generații, a găsit în sfârșit un mijloc de exprimare fizică. Dar
majoritatea criminalilor în serie atacă victimele de aceeași culoare.
Se pare deci că fenomenul criminalilor în serie, urmând o tendință generală a
contemporaneității, tinde și el spre un soi de „globalizare”, iar dispozitivele de apărare și răspuns
trebuie pregătite să facă față la această nouă dimensiune care se conturează. La un asemenea efort
sunt chemate să participe inclusiv statele și sistemele de drept care, până în prezent, au cunoscut
uciderile în serie doar ca un fenomen marginal, izolat. În acest context și într-o logică anticipativ-
preventivă, o încercare de a stabili unele repere criminologice vizând tipul criminal reprezentat de
ucigașul în serie pare utilă. (Vasile, V. 2013, p. 19-20)
4.6. Profilul psihocomportamental caracteristic al criminalului organizat si al celui
neorganizat
Tipologii ale criminalilor în serie:
1. În funcție de starea psihică:
a) Criminal în serie psihotic: prezintă o tulburare gravă a funcțiilor mintale, care conduce la lipsa de
discernământ;

b) Criminal în serie psihopat: alterare gravă a simțului moral cu capacitatea de conservare a
capacităților mintale ceea ce determină de cele mai multe ori comiterea de crime cu discernământ.
Înfuncțiedecomportament:
1.criminalul în serie mixt
2.criminal in serie organizat
3.criminal in serie dezorganizat
Criminal în serie organizat- acordă o atenție deosebită modului de alegere a victimei, timpul
și locul unde va acționa, a instrumentelor utilizate precum și a modului în care va elimina orice
urmă care ar putea duce la prinderea lui. Aceast mod de acțiune corespunde din punct de vedere
psihologic psihopatului.
Criminal în serie neorganizat- tipologie specifică psihoticului, tinde să acționeze pe baza
impulsurilor, fără o pregătire minuțioasă, manifestând o arecare nepăsare în legătură cu faptul că ar
putea fi prins. Posedă o capacitate dezvoltată de improvizație ceea ce îl ajută de cele mai multe ori
să se facă dispărut.
Criminal în serie mixt (borderline) „aparține în principiu categoriei ucigașilor organizați, dar
anumite situații sau condiții îl vor conduce să-și piardă sângele rece și să acționeze de o manieră
neorganizată. El poate, de asemenea, încă de la debutul trecerii la act, să oscileze între
comportamente ce țin de ambele categorii precedente”.
Un ultim aspect pe care aș dori să-l aduc în completarea celor prezentate anterior constă în
particularitățile de ordin psihologic a criminalilor în serie:
• Instabilitatea emotiv-acțională:
Pe baza experențeloe negative, a unei educații deficitare primite în mediul familial, a deprinderilor
de factură antisocială. Criminalul în serie este caracterizat ca fiind un individ instabil la nivel
emoțional și acțional, trecând cu ușurință de la o stare la altă
• Inadaptarea socială:
Conform specialiștilor din domeniu criminalii în serie sunt inadaptați social, fapt datorat
preponderent unui mediu familial dezorganizat, în care rolurile nu erau clar definite, fapt ce stimula
în permanență adâncirea unor carențe de ordin emoțional. Lipsa sustenabilității din partea altor
persoane de referință sau a mediului social reprezintă o altă componentă ce generează și menține
inadaptarea viitorului criminal;
• Sensibilitatea deosebită:
Posesor al lipsei de inhibiției și de răspundere socială. Tinde spre atingerea propriilor

interese indiferent de consecințe pri utilizarea tuturor resurselor existente în proximitate;
• Duplicitatea comportamentului:
Din dorința de a-și ascunde caracterul socialmente distructiv al actului infracțional.
Stimulează comportamentul unui om corect, preocupat de starea celor din jur, însă această
duplicitate nu poate fi menținută în permanență, lucru detestabil de cei ce au cunoștințe cu privire la
această tipologie;
• Imaturitatea intelectuală:
Criminalul în serie nu este incapabil să prevadă consecințele acțiunilor sale pe termen lung.
Este centrat pe timpul prezent acordând o importanță scăzută viitorului.
• Imaturitate afectivă:
,,Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție
critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu
imaturitatea intelectuală predispune criminalul în serie la manifestări
și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave”
• Frustrarea:
Stare de ordin emoțional resimțită îm mmentul privării de un set de drepturi și îngreunarea
procesului de bținere a unor recompense satisfacții. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe
moment autocontrolul, acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent, cu urmări antisociale
grave.
• Complexul de inferioritate:
Stare generată de sentimente de incapacitatea proprie prin comparație cu ceilalți față de care
manifestă o atitudine de dispreț pe baza unor evenimente reale s-au imaginare.
În concluzie tipologile prezentante în cadrul acestei lucrări cu privire la criminalii în serie reprezintă
niște modele de portretizare prin prisma literaturii de specialitate și nu vizează oferirea de
argumente și tipologi absolute.
Cunoscuti sub numele de criminali, oamenii ce comit omoruri, brutalitati si infractionalitati
sunt cel mai des asociati cu puscaria. Desi multi dintre criminali, celebri sau mai putin celebri,
ajung in inchisori de maxima siguranta exista si criminali mai “destepti” ce nu sunt prinsi sau ce
evadeaza. Toti acestia, inchisi sau nu, au o modalitate aparte de a actiona in anumite imprejurari,
ceea ce noi numim comportament criminal.
Explicarea acestui comportament criminal sta la baza criminologiei, ajutand la intelegerea faptei,
reconstituirea scenei, stabilirea cauzei si a factorilor determinanti. Sutherland enunta “ conditiile

despre care s-a spus ca ar cauza crima ar trebui sa fie intotdeauna prezente atunci cand este prezenta
crima si ele ar trebui sa fie intotdeauna absente atunci cînd crima este absenta. “ Astfel, precum
spune autorul cartii Crime si criminali celebri, Martin Edwards, “trecutul agresorului poate avea
partea lui de contributie la modul de operare folosit intr-o crima”
Psihologii si criminologii sunt se confrunta cu bolile psihice, psihopatia,experientele din
copilarie, educatia dar si cu ocaziile cu care un agresor si-a desavarsit crima. Steadman si colegii sai
au declarat in anul 2009 ca 14-16% dintre persoanele aflate sub supraveghere din SUA sufera de
boli mintale precum schizofrenie, depresie sau bipolar disorder. Torrey, confirma aceasta afrimatie
spunand ca exista o mare legatura intre simptomele psihice si comportamentul criminal. Pornind de
la aceste afirmatii, Peterson isi propune sa demonstreze contrariu, facand un studio in anul 2014 pe
mai multi delicventi din SUA. Acesta a reusit sa demonstreze ceea ce si-a propus insa doar pe
delicventi fara titlul de “ucigas”. Alte cercetari au aratat ca un fenomen cunoscut al realitatii nu a
aparut de la sine, ci a fost generat de un alt fenomen. Octavian Bejan afirma faptul ca exista
fenomene la fel de reale ca si conduit criminala, care determina vointa individului de a savarsi acte
criminale. Totusi multe crime au fost savarsite in urma unei crize a unei boli psihice, persoana in
cauza nefiind constienta de ceea ce face. Un astfel de exemplu este Daniel Taylor ce si-a atacat
fratele mai mic. Acesta si-a atacat si parintii dupa ceva timp pe motiv ca aude voci. Desi procurorul
a stat cu el timp de 20 de minute si a concluzionat ca nu sufera de nici o criza in momentul acela,
peste cateva ore acesta a luat un cutit si a plecat in cautarea fratelui sau, pe care deja il omorase.
( Daily Mail Reporter) Asfel de comportamente sunt des intalnite printre criminali, acestia fiind
eliberati din inchisori pentru a ajunge mai tarziu intr-un spital psihiatric.
“Din punct de vedere al teoriei alegerii rationale, infractionalitatea reprezinta un caz special
deoarece comportamentul infractorului sau al potentialului infractor nu se inscrie in tiparele
comportamentale normale. Comportamentul acestuia va fi de multe ori irational si nepotrivit, in
comparatie cu comportamentul uzual al celorlalti membri ai societatii atat in viata de zi cu zi cat si
in deciziile economice si financiare” declara un autor necunoscut. Printre bolile psihice cu care se
confrunta psihologii si criminologii se afla si psihopatia. Cel mai folosit mod de a numi o persoana
ce sufera de aceasta boala este psihopat. Cu totii stim ca psihopatii sunt “nebuni” ce fac rau insa nu
stim cu adevarat ce este cu adevarat un psihopat. Psihopatia este caracterizata prin lipsa emotiilor,
“din punct de vedere medical ei sunt personae ce nu au empatie si remuscari, nu le pare rau ca au
gresit cu ceva. De asemenea, psihopații sunt foarte impulsivi, de obicei nu isi fac un plan si nu
gandesc inainte sa actioneze. De obicei ajung să aiba probleme de la varste fragede” (Kiehl). Kiehl
este unul din doctorii americani ce spera sa gaseasca un medicament ce poate vindeca aceasta boala
ce care se crede ca sufera 15-20% dintre prizonierii din SUA dar si 1% din barbatii de pe tot
Pamantul. Tot acesta a studiat si cazul lui Dugan care a violat si omorat 2 fetite si o asistena

medicala. Acesta a studiat creerul lui Dugan in timp ce i-au fost aratate poze cu oameni ce sufereau
insa activitatea din sitemul para-limbic la vederea imaginilor a fost foarte mica, cu alte cuvinte
acesta nu a avut vre-o emotie, ba chiar a intrebat ce tebuia sa faca. (BBC)
O alta cauza a comportamentului criminal este copilaria. Printre miile de exemple gasim in
cartea “Cine sunt eu?” scrisa de Gheorghe Florian un mic copil ce il ia drept exemplu pe unghiul
sau, unchiul Gica. Cartea este povestea unui copil “abandonat” de parintii care nu il acceptau si
adoptat de unchiul sau, exemplu negativ insa pozitiv pentru acesta. La varsta de 5 ani a avut primul
sau delict, inluentat de unchiul sau, continuandu-si viata de delicvent ba chiar criminal. Un alt
exemplu sunt sociopatii. Acestia au suferit in copilarie de traume sau abuzuri pe care le duc mai
departe asupra familiei sale. Astfel un barbat ce a fost batut in copilarie isi va abuza sotia si copii si
este mai predispus la un comportament criminal.
Dupa cum spune Helen McCloy “ Nu exista fiinta omeneasca care sa comita orice fel de fapta
fara un motiv, constient sau inconstient. Actul nemotivat este un mit, la fel ca unicornul sau sarpele
de mare”. Aceasta afirmatie este sustinuta si de John Douglas in lucrarea Anatomy of motive
afirmand ca nu exista crima fara motiv, “ toate crimele au o motivatie”. Ani la rand psihiatrii,
politistii, psihologii ba chiar si scriitorii de romane politiste au incercat sa inteleaga cum gandesc cei
ce comit crime. Acestia diferentiaza ucigasii ce sufera de psihoza sau de alte boli mintare, de restul
criminalilor. Motivul aparatiei psihozei nu este inca doarte clar definit insa se crede ca este datorata
unei lovituri la cap in copilarie. Spre deosebire de cei ce sufera de o tulburare de personalitate, ce
par perfect normale, o persoana care sufera de un episode psihotic nu este in stare sa comita acte de
cruzime si sa para in acelasi timp perfect sanatosi. Ted Bundy se afla printre persoanele cu tulburari
de personalitate, Dupa Bundy, motivul principal al omorurilor in serie este placerea pe care o resimt
faptasii atunci cand comit crimele. Acesta a avut cel putin 40 de crime si a fost condamnat la
moarte. Desi i s-a facut un portret electronic acesta nu a reusit a fi prins pana cand acesta s-a mutat
in Utah iar disparitiile din Seattle, orasul sau natal, au incetat, dar, a pornit un val de omoruri in
zona in care acesta s-a mutat. Desi prima data a fost arestat in 1975 acesta a fost executat abea peste
14 ani, timp in care psiholgii au aflat parerea acestuia despre criminalii in serie ( Martin Edwards).
Printre copiii influentati de parinti se afla si Issei Sagawa, un japonez nascut intr-o familie
instarita ce participa la jocuri de familie cum ar fi “ uriasii si canibalii”. Parintii se prefaceau ca pun
copii intr-o oala pentru a-i gati si a-i manca. Mutat in Franta acesta s-a omorat o colega de facultate
a carui carne a mancat-o timp de doua zile. Acesta a fost prins insa a fost eliberat dupa numai 15
saptamani. Sagawa a devenit un autor cunoscut in urma propriului roman “ In the Fog” ce a devenit
bestseller. Acesta declara in cartea sa ca “ Pasiunea mea era atatde mare incat vroiam sa o posed.
Vroiam să o mananc. Daca faceam acest lucru, atunci mi-ar fi apartinut pentru totdeauna”. Albert
DeSalvo ,supranumit Strangulatorul din Boston a fost de asemenea vandut cand era copil de catre

tatal sau alcoolic. Ed Kemper decapita de asemenea papusile sororii sale cand era copil.
Steven Egger in cartea „ Criminalii dintre noi „ defineste crima in serie astfel :Un minim de trei
sau patru victime, cu o perioada de inactivitate intre ele; Ucigasul este de obicei strain victimei-
crimele par sa nu aiba legatura, facute la intamplare; Crimele reflecta o nevoie de a domina victim
in mod sadic; Motivatia este psihologica si nu materiala
Victimele pot avea valori „simbolice” pentru criminal; modul de ucidere poate scoate la
iveala acest lucru; Criminalii aleg mai ales victime vulnerabile , prostituate, oameni fara adapost
etc. Statistic acestia sunt barbate intre 20-40 de ani se sunt pasionati de politie si fortele militare,
sau chiar au incercat sa intre in acestea dar au fost respinsi. Ted Bundy a fost unul dintre criminalii
ce se deghizau in agenti de politie pentru a castiga increderea victimelor, insa nu a fost singurul. Pe
langa acesta il mai gasim si pe John Gacy ce a omorat un minim de 33 de tineri. Mult mai rar gasim
femei ucigase, iar acestea nu sunt, de obicei, criminale in serie. ( Frei) Alte surse precum Eric W.
Hickey si Peter Vronsky declara ca femeile reprezinta 1/6 criminali iar 15% dintre criminalii in
serie sunt femei.
Nu doar amintirile din copilarie au o influenta asupra crimelor, ci si amintirile ca adult. Il
amintim din nou pe Bundy ce prefera femeile cu parul lung si castaniu, ce semanau cu fosta lui
sotie. Criminalii actioneaza de obicei singuri si asteapta pana gasesc victima potrivita caruia ii
inregistreaza tipetele pentru a le savura mai tarziu.
Un procent foarte mare dintre criminali prezinta psihopatie, omorand pentru a-si diminua furia,
ura sau dorinta de razbunare. Desigur Tennyson Jesse a categorizat crimele in studiul sau “ Murder
and its motives”. Categoriile pe care le propune sunt: crima pentru castig material, din razbunare,
pentru eliminare, din gelozie, din convingere, din placerea de a ucide. Aceste categorii ne arata ca
nu toate crimele sunt facute inconstient si fara emotii. Sa luam spre exemplu Crima pentru castig
material. Jesee l-a ales ca exemplu pe doctoral Willian Palmr de a otravit cel putin 40 de oameni.
Acesta isi otravea pacientii pentru a amana presiunile financiare provocate de dependeta sa de
jocurile de noroc.
Criminalii sunt personae ce se integreaza cu greu in societate insa au fost facute studii prinvind
relatia dintre criminalitate si procesele sociale. S-a observat, de exemplu, că nivelul criminalității
depinde de structura societății, fiind atestate societăți în care nu există, practic, manifestări
criminale, datorită unei încadrări deosebit de strînse a individului în viața socială, sistemul social
fiind astfel conceput încît îi asigură un trai îndestulat și un parcurs social predeterminat (Edwin H.
Sutherland ).De asemenea majoritatea sunt piromani ( Scott, Shirley Lynn) necromani ( Silvia) si au
in IQ mediu sau scazut, in ciuda faptului ca se spune despre acestia au un IQ ridicat si sunt in
general foarte isteti ( Holloway). Se spune ca cei ce folosesc bombe au in IQ peste medie. ( Joyce
Brothers)

Intelegerea comportamentului criminal poate duce la descoperirea motivului crimei insa pentru a
intelege cu adevarat acest comportament este nevoie de multe informatii, timp cat si cooperarea
ucigasului. Printre cei mai cunoscuti criminali din Romania de afla Vera Renczi supranumita si
Vaduva Neagra(Traian Tandin) Aceasta a fost cunoscuta atat pe plan national cat si international
pentru crimele sale. Motivul crimei a 35 de barbate, inclusive sotii si copilul sau nu a fost
descoperit, dovada a importantei intelegerii comportamentului.
In concluzie comportamentul criminal este un criteriu foarte important in descoperirea
motivelor crimelor, spusele lui Dachiel Hammet “ In orice crima exista o urma care duce la autorul
ei…detectivii sunt platiti ca sa descopere aceste urme” fiind infirmate de importanta psihologilor si
psihiatrilor in acest domeniu.
4.7. Profiling – portretul psihologic al criminalului dupa modul de operare si
urmele lasate la fata locului
Un profil psihologic este un instrument care poate ajuta anchetatorii crimei spunându-le ce
fel de autor este cel pe care îl caută. Dezvoltarea psihologică a profilului a început în Biroul Federal
de Investigații (FBI) Behavioral Science Unit în timpul anilor 1960 într-o încercare de a înțelege
comportamentul criminal violent. Deși profilului psihologic a fost utilizat în urmărirea de criminali
in serie , este, de asemenea aplicat la investigarea produsului manipulant , otrava din stiloul ce scrie
o scrisoare, bombardarea serială,violul în serie, rapire, incendiere premeditată , și crime.
Un profil psihologic este construit prin dovezi de la locul crimei, care este integrat în teoria
psihologică. Este important ca cel care întocmește profilul să aibă acces la toate informațiile despre
o crimă, din declarațiile martorilor și analiza probelor fizice, la fotografie și constatări din autopsie.
Un infractor nu lăsa în urmă doar dovezi fizice cum ar fi amprentele digitale la scena în care el sau
ea comite o infracțiune. De asemenea, lăsate în urmă indiciile sunt indicii cu privire la
comportamentul și personalitatea care sunt relevate de un studiu de scenă și toate elementele de
probă conectate la acesta.
Victimologie, studiul victimei, este o parte importantă a profilului psihologic. Anchetatorul
vrea să știe ce a atras acest autor pentru această victimă și care a fost relația dintre ele. Acest lucru
poate arunca lumină asupra motivației pentru infracțiunea care poate dezvălui multe despre
personalitatea făptuitorului și poate și despre fanteziile lor de conducere.
Profilul psihologic al unui criminal poate fi foarte revelator de obiceiul său , ocuparea forței
de muncă, starea civilă, starea mentală, și trăsături de personalitate. Un profil funcționează cel mai
bine în cazul în care autorul infracțiunii afișează o formă de tulburări mentală, cum ar fi angajarea la

tortură sau mutilare. Unii iau un trofeu departe de la victimă, eventual, un element de nicio valoare
evidentă, dar de profundă semnificație simbolică pentru a făptuitorului. El poate folosi, de
asemenea, o semnătură, care este un semn de comportament, cum ar fi poziționarea cadavru într-un
anumit fel sau legarea cu un nod complicat. Acest lucru, din nou, poate reflecta un capriciu de
personalitate specifică care poate fi extrem de revelatoare pentru profilier.
Profilele psihologice și-au dovedit utilitatea în prima captură de Richard Trenton Chase, așa-
numita captură"Vampirul din Sacramento", care a ucis o femeie și au băut sângele ei în 1978. FBI-
ul a luat act de tulburare la fața locului și, dintr-un studiu de tip de corp și de temperament mental, a
concluzionat că ucigașul a fost alb, subțire, subnutriți, și în jur de douazeci de ani. Ca un tip
dezorganizat, el ar fi șomer și trăia în pace. De asemenea, profilierul a ghicit că ar ucide din nou și,
din păcate, trei zile mai târziu a și făcut asta. El a ucis trei oameni în propria casă, a furat mașina de
familie și apoi a abandonat locuința. Cea de a doua crimă a furnizat mai multe informații pentru a
rafina profilul Chase(“Vampirul din Sacramento"), a fost găsit în curând traind la nivel local.
Apariția lui a fost la fel precum de profilul său a sugerat. El a avut o istorie de boli psihice, a
recunoscut crimele, dar nu am vazut că el a făcut ceva greșit. El a spus anchetatorii săi că avea
nevoie de sângele așa că a trebuit să devină vampir. Profilul a salvat multe vieți, pentru că Chase a
avut mai multe crime planificate care erau marcate pe un calendar găsit în camera lui.
CAPITOLUL V
Elemente de psihopatologie la criminalii in serie
5.1. Cazuistica
Studiu de caz – particularitățile și investigarea judiciară a activității infracționale a
criminalului în serie Rîmaru Ion (Vasile, V. 2013, p. 23)
Istoricul crimelor
În dimineața zilei de 05 martie 1971, locatarii imobilului situat în str. Scărlătescu nr. 46 au
sesizat Miliția Sectorului 8 București că în curtea blocului respectiv se află cadavrul unei femei ce
prezintă multiple leziuni. Cercetările efectuate la fața locului de către organele de procuratură și
miliție au stabilit că victima agresiunii a fost Ilie Fănica, de 31 ani, căsătorită, având și un copil,
debarasatoare la restaurantul „Vulcan”, cu domiciliul în str. Scărlătescu nr. 38, care, în jurul orei
02.00, se întorcea de la unitate spre locuință. Cadavrul a fost găsit cu fața în sus, în poziție

ginecologică, având chiloții, portjartierul și fusta rupte și smulse de pe corp, așezate alături.
Examinarea exterioară a cadavrului a relevat existența a șapte leziuni craniene grave, două frontale
și cinci parietale stânga, dispuse aproape paralel și produse cu un corp contondent, precum și mai
multe mușcături pe sâni și coapse. În fața porții, la o jumătate de metru de trotuar și de-a lungul
culoarului de acces, în curtea imobilului, s-au găsit mai multe pete de sânge în zăpadă, împrejurare
care a permis să se rețină concluzia că victima a fost lovită de agresor în stradă și târâtă în locul
unde a fost descoperită. Analiza de laborator a secreției vaginale a stabilit prezența
spermatozoizilor, confirmându-se prezumția inițială că autorul agresiunii a avut raport sexual cu
victima.
Cercetările efectuate au stabilit că de la victimă lipsesc un ceas de mână „Pobeda”, cu
caracteristicile care puteau permite o identificare, precum și o geantă din vinilin maron cu clapă și
încuietoare de culoare bej, în care păstra diferite obiecte de uz personal și o sumă mică de bani. În 
noaptea de 08/09 aprilie 1971, a fost săvârșit un alt omor deosebit de grav, în str. Vulturi nr. 40, în
zona sectorului 4, la o distanță mare de locul unde a fost înregistrat cazul descris anterior. Victima
acestui omor a fost identificată în persoana numitei Popa Gheorghița, de 35 ani, căsătorită, însă
despărțită în fapt de soț, salariată la restaurantul „Prieteniei”, în calitate de debarasatoare,
domiciliată în str. Vulturi nr. 55, care, de asemenea, ca și Ilie Fănica, în jurul orelor 02.00, se
întorcea de la serviciu spre locuință. Victima prezenta un număr de 48 de leziuni tăiate și înțepate,
dispuse la nivelul capului, pieptului, regiunii pubiene și membrelor inferioare, produse cu obiecte
tăietor-despicătoare. Examinarea cadavrului a evidențiat urme de mușcături pe sânul drept, în
regiunea pubiană și labii, constatându-se decuparea și lipsa țesuturilor din aceste locuri (rupte cu
dinții) care nu au fost găsite la fața locului. Cercetarea câmpului infracțiunii a stabilit că victima a
fost atacată în mijlocul străzii, la o distanță de 30 metri de la locul unde a fost găsită, și apoi târâtă
în curtea imobilului sus-menționat, așezată lângă gard, cu fața în sus și violată. Lenjeria a fost tăiată,
o parte din sutien și chiloții s-au găsit sub cadavru, iar o porțiune din portjartier și dintr-un ciorap
agățate în pom. Lângă bordura trotuarului din fața imobilului cu nr. 34, de pe str. Vulturi, s-a găsit o
bucată de pânză cu margini neregulate, pătată de sânge, iar în curtea aceleiași clădiri, într-un
container metalic, s-a identificat o altă bucată de pânză, de asemenea, pătată cu sânge. Analizele de
laborator au evidențiat pe ambele țesături grupa de sânge aparținând victimei (01), iar pe una din
bucăți (cea găsită în container) și grupa de sânge A2, tip secretor.
Cu ocazia examinării cadavrului s-au găsit pete de spermă pe coapsa dreaptă și pe fusta
victimei, urme care, împreună cu secreția vaginală recoltată au fost supuse examenului de laborator,
confirmându-se existența unui raport sexual recent și determinându-se în plus, grupa sanguină a
autorului – A2, tip secretor. Urmele de dinți de pe sânul drept al victimei s-au prelevat prin
fotografiere, iar bucățile de dermă purtătoare de urme au fost conservate în formol. De la fața

locului s-au mai ridicat îmbrăcămintea victimei, fire de păr găsite în mâna și pe fusta victimei și mai
multe corpuri purtătoare de urme. La o distanță de 50 metri de la locul unde s-a găsit cadavrul, pe
str. Vulturi, în dreptul imobilului cu nr. 50, se afla o alee pe care, la o depărtare de 100 metri, a fost
descoperită geanta victimei, obiect ridicat în vederea examenelor criminalistice de laborator.
Autorul și-a însușit de la victimă un ceas „Pobeda” și suma de 350 lei.
Modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante:
autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal, în zone de interes vital, cu 
intenția netă de a anihila orice împotrivire a victimelor, neținând seama de consecințele deosebit de
grave ce puteau urma;
obiectele vulnerante folosite (corp contondent în cazul Ilie Fănica, cuțit și instrument 
tăietor-despicător în cazul Popa Gheorghița) ar putea crea o aparență de diferențiere între cazuri, dar
în fapt nu exclud posibilitatea acțiunii aceluiași autor, mai ales că în ambele cazuri rezultă că
infractorul le-a avut pregătite anterior, nerecurgând la instrumente de atac ocazionale, găsite
eventual la locul faptei; iar leziunile produse cu acestea – prin specificul și gravitatea lor – oferă
elemente caracteristice comune; în plus, prezența mușcăturilor trebuie considerată ca un puternic
indiciu de acțiune comună; regularitatea cu care au fost aplicate loviturile în cazul Ilie Fănica, care
prezenta cinci leziuni craniene dispuse paralel, a dus la concluzia că autorul ar avea o anumită
dexteritate și că deci ar fi plauzibil să facă parte din rândul celor care în mod curent folosesc
instrumente de tăiere și despicare;
în ambele cazuri, victimele prezentau lenjeria intimă ruptă sau tăiată (chiloții, portjartierul, 
sutienul), iar analizele de laborator au stabilit prezența spermatozoizilor în probele ridicate,
confirmându-se deducția cu privire la consumarea unui raport sexual cu victimele. A rezultat că
violurile s-au produs în condiții deosebite și de vreme extremă; pe timp nefavorabil, după o
prealabilă lezare gravă a victimelor și în timp ce acestea se aflau în faza comatoasă sau chiar post-
mortem. Mușcăturile semnalate au fost produse tot în această situație, iar în cazul Popa Gheorghița
s-a constatat o absență de țesuturi din zonele mușcate, putându-se pune în discuție în afară de
tendințe necrofilice și manifestări de cvasicanibalism, constatare unică în analele criminalisticii
noastre;
acțiunea criminală a autorului s-a conjugat cu jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le 
unele bunuri personale: bani sau alte valori (poșetă, ceas, acte);
analiza modului de desfășurare a acțiunii criminale, a mecanismului săvârșirii acestora, a 
evidențiat că autorul, deși și-a luat măsuri de precauție, și-a asumat concomitent un risc extrem,
rezultând chiar o oarecare anihilare a noțiunii de risc, deoarece a atacat victimele în plină stradă, în
imediata apropiere a domiciliului lor, le-a violat în curtea unor locuințe, deci în locuri unde în orice
moment putea să se sesizeze cineva. În plus, în cazul Popa Gheorghița, situația este și mai relevantă

deoarece acțiunea de viol s-a consumat în imediata apropiere a unui gard de fier, care permitea să se
observe din stradă orice mișcare, iar ulterior autorul și-a trădat prezența, după urmele materiale
descoperite, încă în două curți de pe aceeași stradă, împrejurare care denotă un risc suplimentar.
În dimineața zilei de 05 mai 1971, organele de miliție au fost sesizate că s-a comis un nou
asasinat în împrejurări similare celor două săvârșite anterior. Victima, Ursu Mihaela, de 39 ani,
asistentă universitară, căsătorită, domiciliată în București, str. Rotundă, bl. Y1A, ap. 18, sector 4, a
fost găsită în curtea imobilului situat în str. Stupini nr. 24 A, sector 3, în poziție culcat pe față, capul
întors spre stânga, membrele superioare îndreptate lateral în stânga, iar cele inferioare depărtate.
Sub abdomen, în partea inferioară se găseau trei cărămizi suprapuse care au produs o denivelare a
capului. Obiectele de îmbrăcăminte ale victimei erau tăiate și sfâșiate, iar pantofii și poșeta au fost
găsite în apropierea acesteia așezate pe un gard de zid. În acest caz, asasinul nu și-a însușit obiecte
de la victimă, deși aceasta avea ceas la mână, bani și alte obiecte în poșetă.
La cap, victima prezenta mai multe leziuni liniare cu marginile crenelate produse cu un corp
contondent, iar la gât două plăgi tăiate, din care una a secționat traheea. De asemenea, pe sânul
drept și omoplatul stâng existau echimoze produse prin mușcare, având imprimată în dermă forma
arcadelor dentare. Aceste urme au fost ridicate prin fotografiere și desen iar, cu ocazia necropsiei,
bucățile de dermă purtătoare de urmă au fost decupate și conservate în formol. În urma examenului
de laborator a secreției vaginale recoltată de la victimă, s-a stabilit că autorul are grupa sanguină A2,
tip secretor.
Cercetarea la fața locului a făcut posibilă identificarea, conservarea și exploatarea unor
probe ca: fire de păr găsite în mâna victimei, cruste și cheaguri de sânge pe îmbrăcămintea victimei
și o adeverință eliberată de Spitalul de studenți, găsită sub cadavru, formular puternic îmbibat cu
apă și sânge, care a dus la ștergerea scrisului. Și în acest caz, s-a pus în evidență constatarea că actul
de agresiune s-a realizat tot în stradă, în fața imobilului sus-amintit, deoarece s-au identificat pete și
cheaguri de sânge pe trotuar și în curte, până în spatele imobilului unde a fost găsit cadavrul. În 
aceeași noapte când a fost asasinată Ursu Mihaela, o altă femeie, Iordache Maria, a fost atacată în
jurul orei 05.00, pe str. Mehadiei, de un individ care i-a aplicat două lovituri în cap cu o bară de fier.
Victima, profitând de faptul că agresorul a scăpat din mână bara de fier, a intrat într-o curte,
iar autorul a dispărut. După numai 48 de ore, pe raza Capitalei s-au înregistrat încă trei tentative de
omor, care după modul de operare indicau ca fiind săvârșite de același autor, astfel: Pe strada 
Porțile de Fier, sector 2, în noaptea de 06/07 mai, în jurul orelor 01.00, tot pe timp de ploaie, Enache
Margareta, de 25 ani, domiciliată pe aceeași stradă, debarasatoare, a fost lovită de un individ cu un
corp tăietor-despicător în regiunea capului, iar în zona gurii cu un cuțit, autorul părăsindu-și
victima, întrucât la locul faptei și-a făcut apariția un paznic. Victima a fost internată în spital și
salvată. În aceeași noapte, pe Calea Griviței, în apropierea Podului Constanța, în jurul orelor 

04.30, numita Buluci Elena, de 20 ani, debarasatoare, domiciliată în str. Amiciției nr. 17, sector 8, a
fost lovită în cap cu un corp contondent, târâtă și abandonată în spatele unui bloc. Victima a fost
internată în spital, unde în urma intervenției chirurgicale de specialitate a fost salvată. În seara 
zilei de 07 mai, în jurul orelor 22.00, Frunzinschi Iuliana, casieră la magazinul alimentar din str.
Carol Davila nr. 11, sector 6, însoțită de vânzătoarea Petre Constanța, au plecat de la unitate
îndreptându-se spre casieria situată în str. Dr. Lister nr. 6, pentru a depune suma de 26.687 lei
rezultată din vânzări. Când au ajuns în dreptul imobilului cu nr. 26 din str. Dr. Lister, Frunzischi
Iuliana a fost lovită pe la spate de un individ cu un corp tăietor-despicător, lovitură în urma căreia a
căzut. Însoțitoarea sa, Petre Constanța, s-a speriat și a fugit, timp în care agresorul a continuat să o
lovească pe Frunzinschi Iuliana, apoi i-a luat geanta cu banii și a dispărut. Salvarea vieții victimei s-
a datorat intervenției chirurgicale calificate efectuate la timp.
Din analiza împrejurărilor săvârșirii, a mobilului și a modului de operare folosite la alte
fapte s-a stabilit că: – un omor rămas cu autori necunoscuți din luna mai 1970 (victima Oprea
Elena) și – o tentativă de omor din luna noiembrie 1970 (victimă Baraitaru Olga) prezintă
numeroase și importante elemente de similitudine cu cazurile anterioare, conchizându-se, ca atare,
că sunt săvârșite de același infractor.
Această concluzie, care în final s-a dovedit realistă, a avut o valoare operativă deosebită,
orientând unele măsuri și verificări și reprezentând o anticipație inspirată, o bază de plecare
temeinic pregătită pentru faza cercetărilor.
În finalul anchetei s-a stabilit în sarcina lui Rîmaru Ion, pe lângă faptele prezentate, încă
două tentative de omor (victime: Florea Elisabeta și Sfetcu Gheorghița), o tâlhărie în dauna avutului
particular (victimă Hanganu Margareta), un furt prin spargere în paguba O.C.L. Confecția, unitatea
22, un viol (victima Marcu Florica) și o tentativă de viol (victimă Saracin Stana), deci în total 15
infracțiuni. Dintre aceste ultime cazuri, prezentăm pe scurt cazul de viol a cărui victimă a fost
Marcu Florica, întrucât prezintă unele particularități care-l diferențiază de celelalte fapte penale,
astfel: În noaptea de 01/02 iulie 1970, Marcu Florica, ospătăriță la restaurantul „Mărășești”, în jurul
orei 01.30, în timp ce se îndrepta spre domiciliul său situat în str. Constantin David, în fața
locuinței, a fost lovită în cap de mai multe ori cu o bară metalică, de un individ necunoscut.
După acest act de agresiune, autorul și-a luat victima în brațe, a transportat-o pe str.
Gheorghe Missail până în dreptul unui autocamion unde i-a cerut să-și dea chiloții jos, lucru pe care
aceasta l-a și făcut. În continuare, agresorul a luat-o din nou în brațe, deplasându-se cu ea până la
gardul cimitirului Sf. Vineri, pe care, sub amenințarea cuțitului, a obligat-o să-l escaladeze.
Neputând să facă acest lucru, infractorul și-a împins brutal victima peste gard, după care imediat a
sărit și el în incinta cimitirului, unde a condus-o pe Marcu Florica până în dreptul unui mormânt,
obligând-o să îngenuncheze în fața unei cruci, cerându-i să jure că îl va lua de soț și că nu va

povesti nimănui ce s-a întâmplat. Tot sub amenințarea cuțitului, agresorul a obligat-o să se dezbrace
complet având cu ea raport sexual, timp în care a mușcat-o de ambii obraji și pe coapsa stângă.
După consumarea actului sexual, agresorul împreună cu Marcu Florica au părăsit cimitirul tot prin
escaladarea gardului, deplasându-se până la intersecția străzii Constantin David cu strada Iani
Buzoiani, unde a înțepat-o pe victimă de trei ori cu cuțitul pe antebrațul drept, sugându-i sângele.
Profitând de faptul că, între timp, pe strada Constantin David a apărut un autocamion, Marcu
Florica a fugit de lângă agresor solicitând ajutor conducătorului auto, împrejurare care l-a
determinat pe infractor să dispară.
După cum am precizat, în urma cercetării la fața locului, în omorul săvârșit asupra Mihaelei
Ursu s-a descoperit o adeverință medicală eliberată în martie 1971 de către Spitalul studențesc, iar
numărul trecut pe aceasta era compus din mai multe cifre, care avea obligatoriu, în alcătuirea sa,
una din următoarele variante cu două cifre: 42, 47, 62 și 67.
Cu privire la existența adeverinței au fost emise versiuni referitoare la victimă și locatarii
imobilului în care a fost găsită decedată, dar verificările au stabilit cu certitudine că asistenta
universitară Ursu Mihaela n-a primit nicio adeverință de scutire medicală de la cabinetul dr. Ieniștea
în luna martie 1971. De asemenea, nici unul din locatarii imobilului respectiv nu primiseră
adeverințe din anul 1971. În consecință, a rămas de verificat ipoteza că adeverința a fost pierdută de
autor sau că prezența ei la fața locului este întâmplătoare. Pentru aceasta a fost necesară efectuarea
în continuu a unor verificări și investigații secrete în cadrul Spitalului studenților în scopul
identificării studenților care au primit adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971, de la
cabinetul dr. Ieniștea Octavian. La data încheierii operațiunii au fost depistați 83 de studenți de la
diferite facultăți cărora li se eliberaseră adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971 la
cabinetul de neurologie al Spitalului pentru studenți. Pe această listă, deși nu se cunoștea încă cine
este autorul asasinatelor, Rîmaru Ion figurează la poziția 21, cu fișa medicală nr. 347, ceea ce
demonstrează justețea concluziilor din constatarea tehnico-științifică ce indica faptul că numărul
adeverinței trebuia să cuprindă una din următoarele împerecheri de cifre: 42, 47, 62 sau 67.
Procuratura Municipiului București de la acea dată a dispus efectuarea unei constatări
tehnico-științifice, pentru relevarea scrisului de pe imprimatul de adeverință descoperit la fața
locului unde s-a găsit cadavrul numitei Ursu Mihaela-Ecaterina. Efectuarea constatării tehnico-
științifice a avut loc la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției și a
avut ca rezultat următoarele concluzii:
1.Imprimatul de „adeverință” îmbibat cu sânge și ridicat de la fața locului unde s-a descoperit
cadavrul numitei Ursu Mihaela Ecaterina a fost eliberat de dr. Ieniștea Octavian, Cabinetul
de neurologie al Spitalului pentru studenți.
2.Documentul în cauză a fost datat martie 1971, fără a se putea preciza ziua.

3.Adeverința corp delict poartă un număr format din cel puțin două cifre între care se includ și
variante cu următoarele cifre: 42, 62, 47 și 67. La radiațiile emise de lampa cu sodiu apare
nr. fișei foarte estompat ca fiind 471, dar nu se poate afirma cu certitudine.
4.Pe adeverință, în stânga, în afara textului, probabil adăugat ulterior, este scris numărul 357
sau 471.
Pentru cunoașterea lui Rîmaru Ion s-au efectuat verificări și investigații rezultând
următoarele:
ș Secretarul facultății a arătat că într-o ceartă cu studenții, de furie, acesta și-a înfipt un bisturiu în
propriul braț și că, în general, acesta are asupra sa un bisturiu, briceag sau chiar cuțit. Aceste
informații au fost coroborate cu împrejurarea că adeverința sa purta numărul 347, iar fișa medicală
menționa că suferă de psihopatie instabilă;
ș Rapoartele de investigație care au fost depuse au relevat că acest individ locuiește singur într-o
încăpere a căminului unde-și ținea ușa încuiată cu două lacăte, era o fire închisă, lipsea deseori
noaptea de la cămin și purta cuțit asupra lui. Femeia de serviciu a relatat că a fost apostrofată cu
multă violență, chiar în acea zi, de către Rîmaru Ion, deoarece, făcând curat, i-a aruncat o scoabă pe
care a găsit-o sub pat. Tot ea a declarat că Rîmaru Ion avea salteaua împunsă în numeroase locuri cu
cuțitul, iar masa și rama patului prezentau numeroase urme de lovituri aplicate cu o toporișcă;
ș Verificările la cartotecă au scos în evidență faptul că are antecedente penale, suferind cu patru ani
în urmă o condamnare pentru tâlhărie (cinci luni).
După aceste operațiuni s-a luat hotărârea ca suspectul să fie invitat la miliție, unde erau
formate două echipe de specialiști, în vederea prelucrării rapide a unor probe și efectuării de
analize. Un prim colectiv, format din stomatologi-antropologi, a obținut amprentele dentare ale lui
Rîmaru Ion, concluzionând, după o examinare comparativă exigentă, atentă și minuțioasă, că
urmele de dinți de pe victime erau identice cu amprentele dentare ale acestuia. Un al doilea colectiv
de medici legiști și farmaciști a obținut probele serologice de la suspect stabilind că acesta aparținea
grupei sanguine A2, tip secretor, iar firele de păr ridicate de la cazul Popa Gheorghița aveau
caractere medulare de asemănare cu cele ale lui Rîmaru Ion. La examinarea atentă a diverselor
obiecte de îmbrăcăminte ridicate din cămin, s-au descoperit unele pete care la proba serologică s-au
dovedit a fi sânge uman. Ceasul de mână pe care îl avea asupra sa a fost prezentat într-un grup de
ceasuri unor persoane din anturajul victimei Popa Gheorghița, care l-au recunoscut.
Modul de operare folosit
În ceea ce privește categoria din care provin victimele, se remarcă faptul că acestea fac parte
din personalul de deservire al unor bufete și restaurante, fiind ajutoare de ospătar în trei cazuri și
responsabilă de local (cazul Baraitaru Olga).
În aceste cazuri este vorba de localuri de categorie inferioară, remarcă ce sugerează că

autorul trebuia căutat cu precădere în rândul persoanelor care frecventau asemenea unități. Alte date
relative la victime denotă că, în toate cazurile, acestea erau blonde sau șatene, subliniind o anumită
preferință, un eventual contrast de situații, mai probabil fiind ca autorul să fie brunet. Celelalte date
privind eventuala relație între victime sub aspectul locului de naștere, a domiciliilor, a locurilor de
muncă și a anturajului acestora nu erau semnificative, nepermițând deocamdată vreo concluzie cu
privire la existența vreunui punct de contact între ele.
Analiza împrejurărilor în care au fost săvârșite faptele demonstrează că în patru spețe avem
de-a face cu infracțiuni comise după orele 02.00 noaptea și în imediata apropiere a locuințelor
victimelor, stare de fapt care denotă o prealabilă examinare a terenului (a configurației, iluminației,
frecvenței circulației etc.) și a itinerarului victimelor și mai puțin probabil alegerea întâmplătoare a
victimelor sau urmărirea și acostarea lor numai în noaptea comiterii faptelor.
Pentru această concluzie pledează și alte constatări:
în trei cazuri (Oprea Elena, Ilie Fănica și Popa Gheorghița) s-au stabilit date despre existența unor
acostări anterioare, care au provocat o stare de alarmare a victimelor;
în cele patru cazuri, autorul a folosit la săvârșirea faptelor instrumente dinainte pregătite și nu a 
recurs la obiecte vulnerante pe care să le fi găsit întâmplător la locul faptei.
Modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante, mai ales
în trei cazuri (Popa Gherghina, Ilie Fănica și Baraitaru Olga); examinarea primului caz, în ordinea
cronologică a săvârșirii lor (victimă Oprea Elena) necesită o discuție separată. Relevante sunt mai
ales următoarele aspecte:
a) autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal și grav, cu intenția de
ucidere, numai intervenția medicală calificată putând determina salvarea uneia dintre acestea
(Baraitaru Olga);
b) varietatea obiectelor vulnerante folosite (forța fizică a pumnului, corpuri contondente,
cuțit și instrument tăietor-despicător) creează o aparență de diferențiere între cazuri, care este însă
estompată de judecarea corelativă a altor caracteristici ale acțiunii criminale și leziunilor produse.
Astfel: – în toate cele trei cazuri este vizat și lezat grav capul victimelor, ca loc vital, care
permite anihilarea rapidă a oricărei rezistențe (trei lovituri cu un corp contondent în cazul Baraitaru
Olga, șapte lovituri – două frontale, cinci parietale – în cazul Ilie Fănica și două plăgi produse cu un
instrument tăietor-despicător, plus mai multe lovituri de cuțit în cazul Popa Gheorghița); – în două
cazuri există leziuni provocate de pumni: plagă în regiunea orbitară dreaptă, echimoză periorbitară
dreaptă cu scleroza pleoapei superioare în cazul Baraitaru Olga; tumefiere puternică a ochiului
stâng și mai ușoară a celui drept în cazul Ilie Fănica; – în două cazuri, victimele prezintă pe lângă
leziunile produse la cap (cu obiect contondent la Baraitaru Olga și tăietor-despicător la Popa
Gheorghița) și plăgi înțepate sau tăiate în alte zone ale corpului, cu predilecție în apropierea zonei

pubiene (foarte numeroase și grave la Popa Gheorghița, inclusiv pe gât; o plagă tăiată pe fața
posterioară a coapsei în cazul Baraitaru Olga); – în două cazuri victimele prezintă urme certe de
mușcături (Ilie Fănica, pe ambii sâni și pe coapse, în apropierea zonei peripubiene; Popa
Gheorghița, una pe sânul drept și două în regiunea pubiană, două din acestea cu absență de țesuturi);
este posibil, mai ales actul medico-legal de examinare nu este suficient de clar în cazul Baraitaru
Olga, ca și aceasta să fi fost mușcată de gură sau tăiată deoarece prezintă o leziune, ce n-a fost
descrisă și interpretată concludent, la nivelul comisurii bucale stângi;
c)În toate cele trei cazuri, victimele prezintă lenjeria intimă ruptă sau tăiată (chiloții, port-
jartierul și sutienul sau chiloții), în două din ele stabilindu-se cu precizie, prin examen de laborator,
prezența spermei în vagin și ca atare consumarea raportului sexual; nu este exclus ca și în cazul
Baraitaru Olga să fi avut loc un raport sexual, rezultatul examenului de laborator putând fi relativ
dacă nu s-a executat cu operativitatea necesară;
d)În două cazuri, victimele au fost târâte după ce au fost lovite în curtea unor locuințe din
apropierea domiciliului victimei (caz Ilie Fănica și Popa Gheorghița), mod de acțiune foarte
caracteristic și rarisim întâlnit în practica judiciară. Este posibil ca și în cazul Baraitaru Olga să ne
aflăm în fața unei situații de târâre a victimei, aceasta fiind găsită în fața ușii de intrare în subsolul
blocului. Din cauza unor minusuri în cercetarea la fața locului nu se poate susține cu certitudine
ipoteza deplasării victimei, care ar fi încercat să ajungă la lift, ocolind clădirea până la cealaltă scară
a blocului, existând indicii care pot promova și teza conducerii și susținerii victimei de către agresor
deoarece pantofii acesteia s-au găsit pe traseu, iar bareta genții la locul unde se afla victima și nu
unde a fost atacată și lovită. De asemenea, este mai plauzibil ca ruperea lenjeriei intime a victimei
să se fi produs în locul unde a fost găsită și nu unde a fost atacată: pe scări sau în holul principal de
intrare în bloc;
e) În toate cele trei cazuri autorul a procedat și la jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le
unele acte personale, bunuri sau valori, după cum urmează:
în cazul Baraitaru Olga: – o geantă din material plastic fără toartă (aceasta fiind găsită lângă 
victimă); – o pereche de ochelari de vedere cu toc; – un portmoneu cu cca 300 de lei; – cheile de la
bufet și casa de bani; – actele de identitate (buletin de identitate); – două chitanțe (una pentru o
pălărioară comandată la o unitate din str. Brezoianu și alta pentru repararea unui ceas de masă la un
atelier particular de pe str. Plevnei (nea Florică).
în cazul Ilie Fănica: – o poșetă din vinilin, de culoare bej, cu baretă și cataramă; – un ceas Pobeda,
cu carcasă galbenă, cifrele marcate prin litere arabe și cu o curea din fire subțiri de plastic, împletite,
de diferite culori, în care predomină galbenul și verdele deschis; – un portmoneu de culoare albă cu
cca 30-40 lei.
f) Sub aspectul mobilului săvârșirii faptelor, analiza împrejurărilor și a modului de operare,

precum și a datelor de investigație și cercetare cu privire la relațiile victimei, subliniază cu
precădere teza unor asasinate săvârșite de același autor, în scopul rezolvării actului sexual și nu cea
a unei acțiuni de răzbunare sau de jaf, ultimele versiuni apărând doar ca aspecte subsidiare și
necaracteristice ale activității autorului.
Concluzia s-a întemeiat pe mai multe argumente:
polarizarea întregii acțiuni delictuoase spre actul sexual, care s-a realizat în condiții de mare risc, 
conduce la concluzia că autorul nu este normal, fiind un bolnav psihic, pe fond de psihopatie
sexuală accentuată;
agresorul nu a luat toate obiectele de valoare, iar pe altele le-a abandonat la locul faptei, după o 
prealabilă verificare, de exemplu, poșeta în cazul Popa Gheorghița, riscând în plus să se descopere
urmele sale, conduită care nu este caracteristică concepției și acțiunii unui tâlhar propriu-zis;
s-a considerat că neexistând o legătură între victime și chiar dacă s-ar stabili ulterior, este puțin 
plauzibil ca, într-o perioadă scurtă de timp, același autor să aibă motive de răzbunare extremă față
de mai multe femei, ori dacă s-ar admite ipoteza mai multor agresori, aceștia să acționeze
concomitent în timp, după un mod de operare apropiat și pe un teren psihic rar întâlnit, cum rezultă
în cazurile discutate.
Rezultatul cercetărilor a demonstrat justețea emiterii ipotezei, elaborată chiar din faza
primelor cercetări, că autorul ar face parte din rândul psihopaților, stabilindu-se prin expertiza
medico-psihiatrică, că Rîmaru Ion suferă de o psihopatie-polimorfă, cu dominante impulsive și
sexuale, maladie care nu afectează discernământul și nu înlătură răspunderea penală pentru faptele
penale săvârșite.
Profilul psiho-social al criminalului Rîmaru Ion
–Nu avea niciun prieten, vorbea foarte puțin chiar și cu colegii;
– Nu a fost văzut niciodată cu fete;
–În luna mai și-a luat cartelă de masă pe numele unui coleg, Dan Teodorescu, al cărui tată
este ofițer superior (colonel);
–În ziua de 26.05.1971 a fost vizitat de tatăl său;
–Fuma mai rar, nu era pasionat;
– A refuzat să locuiască cu vreun coleg în aceeași cameră;
– Colegii știau că este bolnav, dar nu știau ce anume are;
– În noaptea de 10.04.1971 a trezit un coleg să bea cu el o sticlă de bere (era reuniune în
cadrul facultății). Colegul se numea Oproiu Vasile – anul III, camera 146;
–Bisturiu aveau toți studenții, unii chiar truse complete;

– În luna aprilie a avut mâna dreaptă în gips;
–Nu l-au văzut să primească corespondență;
– Nu se împrumuta cu nimic de la colegi;
–Între 10-13.04.1971 a solicitat o adeverință pentru motivarea absențelor secretarului
Asociației, Oproiu Vasile;
–Colegii aveau impresia că mai lucrează noaptea;
–Lipsă de bani nu ducea, însă nu se etala cu sume prea mari de bani;
–În urmă cu trei săptămâni a urmărit o colegă de-a lui, Preda Maria, anul III, cu care a
călătorit în tramvai, apoi pe jos până la domiciliu;
– În pauzele dintre cursuri și în general, se izola de colectiv
– La baluri studențești a fost văzut de două ori singur, când consuma câte o sticlă de bere; nu
dansa;
– Nu avea capacitate intelectuală corespunzătoare, era promovat din mila profesorilor;
–Colegii știu că un fost coleg de-al lor, care nu mai este în prezent în facultate, a fost rugat de
Rîmaru să-l ducă la o sală de box unde să facă antrenament. Nu se mai cunoaște dacă a
continuat;
– Mai avea un frate mai mic și o soră mai mică și care rar îl vizitau la cămin împreună cu
părinții;
–Când erau împreună (el cu familia), discutau câte 2-5 minute, după care tăceau perioade
lungi de timp. Se pare că și părinții sufereau de afecțiuni psihice;
–În 1969, în primăvară, s-a așezat lângă o colegă măritată, Daiculescu Nicoleta, așezându-și
picioarele aproape peste ale ei. Au avut o discuție, în care Daiculescu a fost jignită;
–Citea literatură polițistă de tip vechi, însă nu comenta cu alții despre aceste lecturi;
–Era mai atent atunci când la cursuri se discuta despre substanțe toxice;
– A fost văzut consumând rom, vodcă, țuică și bere;
–În urmă cu trei ani a fost enervat de unii colegi, fapt pentru care a spart o sticlă și a dansat pe
cioburi până s-a tăiat la picioare;
– A oferit sânge pentru analiză dintr-o plagă pe care și-a produs-o singur cu bisturiul,
deoarece colegii afirmau că este bolnav de lues;
–A lovit o taxatoare în urmă cu patru ani pentru că nu a vrut să-i deschidă ușa;
–Noaptea pleca, iar după-amiaza dormea; nu răspundea unde merge atunci când era întrebat;
–A telefonat unui student, se presupune că ar fi vorba de Filip Ovidiu, însă nu l-a găsit și a
discutat cu sora acestuia; nu a fost văzut primind telefoane ori telefonând;

–Avea un caiet bloc-notes cu coperți bleu-albastru în care mai nota câte ceva; îl păstra de
aproape 4 ani;
–Tatăl lui a discutat cu un cadru didactic, neidentificat, interceptându-se următoarele: „…Ce
să-i mai fac!! L-am ajutat în tot felul …” Afirmațiile au fost făcute de asistent;
– Umbla nervos, motivând că are o eczemă;
–În urmă cu trei ani, când a rămas repetent, a căpătat dușmănie pe profesor, afirmând că din
cauza lui repetă anul;
–A fost văzut pe la Buzești, Dorobanți, cobora din mijloacele de transport în diverse locuri, în
mod neașteptat;
–A mai fost văzut pe la bufetul „Turda” din B-dul 1 Mai în anul 1969, iar după ce a consumat
mai mult alcool, a propus unui coleg să scoată cetățenii din local și să-i bată;
–Se pare că mai avea o rudă (mătușă) în București;
–Avea și o geantă care se purta pe umăr, într-o singură curea;
–În ultimele săptămâni a manifestat mai mult interes pentru recuperarea materiei;
–Nu a fost violent cu colegii;
–Colegii presupuneau că noaptea mergea pentru a avea relații intime cu femeile de la I.S.N.,
care lucrau pe străzi;
–A fost văzut cu o umbrelă neagră până în urmă cu o lună;
–Nu a fost văzut cumpărând ori oferind spre vânzare obiecte;
–În ultimul timp era mai bănuitor;
–În ultimele zile nu mai punea lacătele pe ușă.

Concluzii privind crima și criminalul în serie
Pe baza reperelor minimale de ordin obiectiv și subiectiv analizate în acest capitol, se poate
trage concluzia că ucigașul în serie este acel tip criminal care comite multe omoruri la intervale de
timp relativ mari, având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale
perverse și/sau impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor.
Dar această concluzie surprinde trăsături extrem de generale sau, altfel spus, reperele
principale în limitele cărora poate fi identificat și studiat ucigașul în serie. De aceea trebuie să avem
în vedere și aprecierile lui Egger, profesor asociat de justiție socială la Universitatea din Sangamo,
și anume: „O crimă în serie se constituie atunci când unul sau mai mulți indivizi (bărbați în cea mai
mare parte a cazurilor) comit o a doua omucidere și/sau o altă crimă ulterior; este fără
predeterminare (nu există o relație prealabilă între autor și victimă); survine într-un moment distinct
și, aparent, nu are legătură cu omuciderea inițială, fiind, în general, comisă într-o zonă geografică
diferită. În plus, mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare să fie dorința de a-și exercita
puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind
neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe
ceilalți. De asemenea, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situației lor
în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia îi aparțin (vagabonzi, prostituate, muncitori
imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă).”
Dar și această abordare a fost criticată de editorii de la Forensic Science International care
au atras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei
crime în serie, atunci când crima a fost „comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați
și care au răni aparente ante-mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii și a
suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă
eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului,
îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă”.
De asemenea, Hickey, profesor de psihologie criminală la Universitatea din California, a
precizat, pe bună dreptate, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt suficient reprezentate
în această abordare. Tot astfel, pot exista relații prealabile între făptaș și victima sa („văduvele
negre”), ca și un mobil pecuniar („îngerii morții”, doctori, escroci).
Pentru a ajunge la o anumită finalitate (idealul agresional), criminalul în serie stimulează o
anumită trăire în sensul ordonării senzațiilor și judecăților, minimalizând consecințele sociale. În
acest sens, tendința realizării unui mod original de comitere a faptelor determină în subconștient
unirea tuturor trăsăturilor particulare de la cele incipiente până la cele mai perfecte. Chiar dacă în

infracționalitatea aceluiași criminal în serie există determinări diferite, se constată că unele acțiuni
își au geneza în acte agresionale vechi prin afirmarea sau negarea comportamentală a acestora.
Ingeniozitatea criminală reprezintă o formă de acceptare a unor reguli comportamentale pentru a se
ajunge la o perfecțiune individuală, care se poate grupa după stilul de concepere (modus operandi),
garantând o anumită finalitate.
De regulă, criminalul în serie pornește de la un anumit plan, în sensul stabilirii fenomenelor
mai importante, preluării și ordonării datelor într-un anumit ansamblu, determinat de deducții,
intuiții etc. În acest mod, consideră că temperamentul său inconsecvent poate fi condiționat doar de
privațiunile voluntare, înțelegând să renunțe la alte tendințe care reflectă „capacitatea negativă” a
sa. Conștiința de sine se regăsește în dezaprobarea regulilor, în refuzul de a accepta că societatea are
posibilitatea depistării actelor criminale, astfel încât prin examinarea procedeelor și metodelor de
operare să recunoască doar faptele evidente, lăsând impresia că este lipsit de experiență în sensul
producerii crimei ca rezultat al unei întâmplări. (Bogdan, p.175)
Lanțul criminal se compune din trei momente: deliberarea (cumpănirea motivelor de acțiune
care justifică o anumită alegere), hotărârea în executarea acțiunii și ultimul moment – executarea
agresiunii. Nu va exista momentul hotărârii în cazul când nu a existat posibilitatea alegerii, de a face
sau a nu face actul, dacă nu există confruntarea motivelor și deliberarea acestora în sensul adoptării
uneia dintre ele. O cauză nu poate fi posterioară producerii evenimentului, cauza legând voințele
care determină complicitatea la săvârșirea unei crime. Dacă există o anumită temporizare în
conceperea crimelor, execuția acestora poate să fie promptă, întrucât criminalul în serie separă
concepția de executare a evenimentului, prezentând repere diferite pentru fiecare registru volițional.
Între aceste faze există o deosebire justificată de scopul criminal, precum și de maniera de
producere a acțiunii. Intensitatea modalității de acțiune reprezintă o caracteristică specifică
tratamentului agresional, dezvăluie intențiile criminale, rigoarea logică sau reversul logicului uman,
inconștientul, stările halucinatorii, maladive – care poartă însă amprenta individuală a personalității
agresive.
Crima constituie o modalitate de informare privind psihologia deviantă, fiind explicată de
biografia individuală, și determinată de cauze generale, la realizarea acesteia contribuind atât
spiritul agresional (caracterul, temperamentul, educația, pasiunile, viciile), cât și starea fizică
specifică, rezultat al unei confruntări cu alți factori agresionali . Derivată din viața individului,
agresiunea – indiferent de mobil – apare în concepția criminalul în serie ca o consecință firească a
afirmării capacității sale în relația cu mediul ambiant, în sensul reproducerii stării de revoltă față de
un individ sau față de societate. Faptele traumatizante, în perioada anterioară, vor marca devenirea
criminală în sensul acceptării, de către criminalul în serie, în mod conștient sau inconștient a unor
concepții despre lume care se reflectă în gândire, limbaj și actele personale.

Personalitatea univocă sau dedublată a criminalului în serie permite cunoașterea finalității
tuturor actelor agresionale și a cauzelor care le produc. Evenimentele familiale, sociale grăbesc sau
întârzie comportamentul criminalului în serie în cadrul raportului cu societatea. Acesta consideră că
nu reprezintă doar propria sa structură comportamentală, ci împrejurarea că, prin actele produse, se
exprimă un anumit tip de personalitate, derivată din social și influențată de social. Sinteza acestui
„iter criminis” determină stabilirea legăturii nemijlocite dintre activitatea criminală și viața socială,
a cauzei care explică motivul săvârșirii crimei, psihicul și influența pe care o avea criminalul în
serie asupra mediului social. (Bogdan, p.175)
Cauzele urmează a fi căutate și în originalitatea realizării actului criminal, determinat de
structura mentală, ereditate și întâmplare, detașat de propria experiență agresională. Tentația de a
înfrânge impactul cu conștiința, confruntarea cu unele norme, determină aprecieri psihologice care
vor atesta calitatea de persoană responsabilă sau iresponsabilă a criminalului, precum și existența
unor acte agresionale originale, unice, care pot forma o anumită stare individuală agresională.
Determinarea ciclică a activității agresionale relevă faptul că raporturile criminalului în serie cu
mediul social sunt atât raporturi de dependență, cât și de interdependență.
Capacitatea individuală de detașare de interdicțiile sociale poate crea o tendință de
suprasolicitare a calităților individuale, care nu pot fi înțelese doar prin investigarea unor etape ale
acțiunii, ci și prin aprecierea activității criminogene în totalitate. Este evident că un criminal în serie
se supune regulilor și restricțiilor sociale pentru a se integra mediului deși va continua să exercite
acte și acțiuni în care se prezintă forme agresionale semnificative, ca: revolta, ura, tentația.
Conștiința agresională va reprezenta o relație între eul criminal perceptiv și mediul ambiant,
stabilindu-se un anumit tip comportamental care va depinde de modul de rezolvare a conflictului
individual. Condiția morală a criminalului în serie este înțeleasă doar prin integrarea acestuia în
mediul ambiant, statutul experienței sale reflectând unele elemente criminogene care motivează
actul. Agresivitatea apare ca un fenomen fizic și psihic, în sfera căruia sensibilitatea și
comportamentul se regăsesc în forme adecvate de exprimare supuse realității exterioare prin
definirea unei contradicții între intenționalitatea și realizarea faptei. Crima poate fi acceptată ca
produs exclusiv al unor factori iraționali, însă poate exista și ca act gratuit, dar și ca act însușit de
rațiunea proprie, întrucât criminalul în serie se detașează de anumite trăiri, de o anumită pasiune
individuală, relevând prin modul de acțiune confruntarea unor idei cu mediul ambiant.(Bogdan,
p.175)
Implicațiile psihologice ale actului de agresivitate pentru autorul acestora constituie
elemente ajutătoare în activitatea de identificare și de prevenire a infracționalității. Modul în care
criminalul în serie concepe actul criminal și înțelege efectele antisociale produse determină, în cele
din urmă, și modalitatea de reformare socială a acestuia. Pentru cazurile când, în comportamentul

criminalului care a produs un singur act agresional nu se regăsesc elemente de natură să determine
depistarea imediată a acestuia, se impune concluzia că infractorul va mai săvârși acte antisociale.
Pentru situațiile când criminalul nu se îngrijește să șteargă urmele sau să acționeze cu
precauție, se poate concluziona că acesta nu urmărește, în principal decât realizarea scopului
individual, dar nu și intenția producerii, în viitor, a unor acțiuni infracționale. Este adevărat,
atitudinea comportamentală a criminalului în serie este oscilantă și dependentă de unele cauze
obiective și de condiții subiective care sunt variabile și care nu se pot generaliza.

BIBLIOGRAFIE
1.Micu Stavila 1945: Constantin Micu Stavila, Existență și Adevăr. Esseuri, București, Editura
„Bucovina” I. E. Torouțiu
2.Rădulescu Sorin M. Homo sociologicus. Raționalitate si iraționalitate în acțiunea umană.
București: Șansa, 1994, p.47-48.
3.Vrabie G. Politica, morala și dreptul, Forme de reglementare a relațiilor sociale în socialism.
București: Ed. Politică, 1977, p.17-18.
4.Banciu D. Control social și sancțiuni sociale. București: Victor, 1982, p.15.
5.Ripert G. La règle morale dans les obligations civiles. Paris: Librairie Generale de Droit et
de Jurisprudence, 1927, p.11.
6.BECKWITH, H., MORAN, P.F., & REILLY, J., Personality disorder prevalence in
psychiatric outpatients: A systematic literature review, Personality and Mental Health, 2014,
8, 2, p. 91–101.
7.Cozmin, M., Robu, V., Chirita, R., Caracteristici psihosociale ale infractorilor cu tulburari de
personalitate, 2016
8.Nicusor, N., Elemente de psihopatologie la criminalii in serie, Bucuresti, 2004
9.Vasile, V ., Investigarea crimelor si criminalilor in serie, Editura Ministerului Afacerilor
interne, Bucuresti, 2013
10.Nistoreanu, Gh., Paun, C., Criminologie, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1996
11.Dutton, K., Intelepciunea psihopatilor, Editura Globo, Bucuresti, 2013
12.Alecu, Gh., Criminalistica, Editura Ovidius University Press, Constanta, 2004
13.Cozmin, M., Tulburarile severe de personalitate la persoanele private de libertate, Iasi, 2018
14.Societatea romana de criminalistica din Romania, Asociatia procurorilor din Romania,
Studii, Criminologie, criminalistica si penologie, Nr. 1-2/ 2015 (coordonator: Prof. Univ. Dr.
RODICA MIHAELA STĂNOIU )
15.ZLATE, M., (2000), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași.
16.ZLATE, M., (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București
17.Daily Mail Reporter ( 2011) Schizophrenic stabbed brother, nine, to death hours after health
workers said he was no threat
18.Edwin H. Sutherland & Donald R.Cressey, (1974 ) Criminology,9 th edition, J.B. Lippincott

Company, Philadelphia/New York/Toronto, p. 93-94
19.Edwin H. Sutherland & Donald R. Cressey, (1974) Criminology,9th edition, J.B. Lippincott
Company, Philadelphia/New York/Toronto, p. 72
20.Holloway, Lynette. Of Course There Are Black Serial Killers. The Root.
21.Martin Edwards; trad: Ligia Sendrea (2008), Crime si criminali celebri, Editura M.A.S.T
22.Matthew Taylor (2011 )- Psychopaths: Born evil or with a diseased brain?- BBC
23.Peterson, J. K., Skeem, J., Kennealy, P., Bray, B., & Zvonkovic, A. (2014). How Often and
How Consistently do Symptoms Directly Precede Criminal Behavior Among Offenders
With Mental illness?.
24.Ramsland, Katherine (2007).”When women kill together” . The Forensic Examiner –
American College of Forensic Examiners Institute . Retrieved 2009
25.Scott, Shirley Lynn ( 2011) “What makes serial killers tick ?”
26.Serial Killer Information Center: Serial Killer I.Q. by Dr. Joyce Brothers in Seattlpi.com on
8-14-2007
27.Silva, J. Arturo., Leong, Gregory B., Ferrari, Michelle M. (2004) "A neuropsychiatric
developmental model of serial homicidal behavior". Behavioral Sciences & the Law ,p794.
28.Steadman, H. J., Osher, F. C., Robbins, P. C., Case, B., & Samuels, S.(2009). Prevalence of
serious mental illness among jail inmates. Psychiatric Services, 60, 761–765
29.Tennyson Jesse (1924) Murder and its Motives
30.Torrey, E. F. (2011). Stigma and violence: Isn’t it time to connect the dots? Schizophrenia
Bulletin, 37. Advanced online publication.
31.Traian Tandin (2008) "Cei mai odiosi 100 criminali romani"
32.Frei, A.; Völlm, B.; Graf, M.; Dittmann, V. (2006). "Female serial killing: Review and case
report". Criminal Behavior and Mental Health
33.Eric W. Hickey, Serial Murderers and Their Victims, (2010) [Fifth Edition], Belmont, CA:
Wadsworth,
34.Peter Vronsky,(2007) Female Serial Killers: How and Why Women Become Monsters, New
York: Berkley Penguin,. p.9
35.Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973; \
36.Dr. Viorel Vasile, Investigarea crimelor și criminalilor în serie, Editura Ministerul Afacerilor
Interne, București 2013;
37.Stănoiu R., Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1995;
38.Stoica O.A. Drept penal, Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976;
39.Pinatel J., Agressivité et personalité criminelle, R.S.C./D.P.C. nr. 1, 1960;

40.Stănoiu R.M., Vasilescu H., Studiul internațional al criminalității și al victimelor, Revista de
Criminologie, Criminalistică și Penologie, București, 2000;
41.Stănoiu R., Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1995;
42.Schaffer S., Victimology, Editura Roston, Virginia, 1977;
43.Rădulescu S., Banciu D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală,
București, 1990;
44.Ressler R., Whoever Fights Monsters, Editura Presses de la Cité, 1992;
45.Négrier-Dormont L., Tueurs en série à comportement systémique, Editura Chlorofeuilles,
1998;
46.. Négrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en série, Editura Dominos Flammarion,
2001;
47.Lombroso C., L`Homme Criminel, Tome I, Editura Felix Alcan, Paris, 1895;
48.Gassin R., Criminologie, Editura Dalloz, Paris, 1990;
49.Cioclei V., Manual de criminologie, Editura C.H. Beck, București, 2007;
50.Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973;