SPECIALIZARE: IDENTITATE, INTERCULTURALITATE, [616828]

UNIVERSITATEA „ DUNĂREA DE JOS” DIN GALA
ȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZARE: IDENTITATE, INTERCULTURALITATE,
MULTICULTURALISM, ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
ȘI EUROPEANĂ

LUCRARE DE DISERTA
ȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,

PROF. DR. SIMONA ANTOFI

MASTERAND: [anonimizat](GÎRDEA) ALINA

IUNIE,
2018

–

2
–

UNIVERSITATEA „ DUNĂREA DE JOS” DIN GALA
ȚI

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZARE: IDENTITATE, INTERCULTURALITATE,
MULTICULTURALISM, ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
ȘI EUROPEANĂ

EXPERIEN
ȚA IUBIRII ÎN
ROMANUL MAITREY DE
MIRCEA ELIADE

COORDONATOR
ȘTIINȚIFIC,

PROF. DR. SIMONA ANTOFI

MASTERAND: [anonimizat]( GÎRDEA) ALINA

IUNIE,
2018

–

3
–

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………
………………………… 4

CAPITOLUL 1
–

Relevan
ța romanului Maitreyi în raport cu receptarea critică
actuală, post
–

decembristă
……………………………………………………….5

CAPITOLUL 2
–

Construc
ția cuplurilor și a temei iubirii î
n romanul

Maytrei
.
…………………………………………………………………………………………………….22

CONCLUZII
…………………………………………………………………
………………………….50

BIBLIOGRAFIE
…………………………………………………………..
………………………….51

–

4
–

Introducere

Mircea Eliade se numă
r
ă neî
ndoielnic
printre

p
u
ținii oameni că
rora li se
potr
ivesc cu adevă
rat cuvintele „dubla inzestrare” .

Ca unul dintre cei mai influen
ți
istorici
ș
i filozofi ai religiilor secolului nost
ru, Eliade

a dobâ
ndit concomite
nt
și o
faima literară mondială datorită povestirilor
și romanelor sale, traduse î
n numeroase

limbi, fiind
ș
i un
j
urnalist de
geniu. Prin romanele de inspira
ț
ie
i
ndiană, pe jumătate
autobiografic confesive, pe jumătate fic
ț
ionale, prec
um „Maitrey” ,

sau prin nuvelele
fantastice, în dublul sens al cuvântului, ca „Nop
ți la Serampore” și „La țigă
nci
” el se
situează ală
t
uri de marii creatori de cultură. Însa toată

activitatea sa

de la primele
scrieri
și până la cele din urmă n
–
ar fi fost po
sibilă

sau n
–
ar fi avut

ecoul rezultat dacă

nu s
–
ar fi

folosit de un intermediar

cu
r
ol chiar vital am putea spun
e: presa scrisă
.

Eliade s
–
a doved
it a fi un „polihistor” , nemul
țumit cu a îmbrățiș
a doa
r un domeniu
de activitate, el îmbină
științ
ele exacte

cu beletristica, jurnalistica, folosindu
–
se de
două caracteristici de bază : autenticitatea
ș
i originalitatea,
pe care le

va aplica
indif
erent de domeniul pe care

se axează

la un moment dat.

„ Labor om
nia vincit improbus”
–

munca neîncetată î
nvinge totul : această
maximă a lui Virgiliu pare să
–
i fi stat toată via
ța lui Eliade la inima. El a lăsat
mo
ștenire, o operă de o impresionantă bogăție și intindere și anume î
n jur

de
cincizeci de volume, printre care lucrări despre istoria miturilor
ș
i
a

ideilor religioase,
romane, nuvele,

piese de teatru, culegeri
ș
i studii, a
rticole de ziar, o coresponden
ță
impresionantă cu personalită
ț
i de valoa
re ca C. G. Jung, Ernst Junger
ș
i Paul Ricoeur.

Perioada Indiană

este d
easemenea de remarcat, experien
ța lui

Eliade în India este una
inedită, făcând subiectul mai multor romane
ș
i

nuvele
.

–

5
–

CAPITOLUL 1

Relevan
ț
a romanului Maitreyi în raport cu receptarea critică actuală, post
–

decembrist
ă

Mircea Eliade

este situat în tradi
ția exegetică
, pe bună dreptate,
î
n suita
Cantemir
–

Hașdeu
–

Eminescu
–

Iorga
–

Blaga, fiecare dintre aceștia
î
nsemn
â
nd
mereu altceva, potrivit perspectivei de valoare: istorie, estetică, politică, didact
ică,
spiritualitate.
Eliade
, a
șa cum

este considerat
de
mai mari

critici

este marele istoric al
religiilor pentru care literatura a fost un capriciu, o nostalgie, un „gagne
–
pain”
efemer.
O
pera
marelui prozator
a

constituit pentru unii critici

masca oficială a
literaturii, dacă n
u chiar a „doctrinarului”. Opera

acestuia

este văzută de
unii

dincolo
de sinteza științifică și universul epic o filozofie a culturii, o antropologie,
î
n vreme
ce pentru alții Eliade răm
â
ne un diletant
î
n toate, important ca instanț
ă

formativă
pentru t
â
năra generație dintre războaie și at
â
t.
O al
tă categorie sunt
cei pentru care
eseistul și gazetarul din
Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius

are,
î
ntr
–
un fel, o bătaie mai lungă dec
â
t romancierul și istoricul religiilor, acest resort
spiritual: „aventura”.
1

Eliade reprezintă

o adevărată dualitate

considerat în același timp „omul
absolut” și „omul fără destin”
: „atras deopotrivă de esență și accident, de atemporal
și cotidian, de mistică și de literatură, această dualitate nu produce la el nici o
sf
â
șiere: este natura și șansa

lui să poată trăi simultan sau r
â
nd pe r
â
nd la niveluri
spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească
anecdoticul”.
2

T
itulatura de roman se datorează poeticii autenticității experimentată
î
n
paginile
acestuia: „
Și este cu at
â
t mai sigur «roman», cu c
â
t acel care
î
și
î
nseamnă
î
nt
â
mplări și prefaceri le face mai spontan, mai nesofisticat
”.
3

Credem

că,
prozatorul, va realiza o lucrare despre oameni și
î
nt
â
mplări,

atât timp cât va scrie

1

Havriliuc, Nicolae. Printre romanele lui Mircea Eliade // Limba Română, nr. 1, 1996.

2

Marcu E. Opera citată, p.240.

3

Eliade M.
Șantier. Roman indirect. Ediția a doua.
–

București: Rum
–
Irina, 1991, p. 13.

–

6
–

pentru el însu
și,

acestea reprezent
â
nd condițiile primordiale de transformare a
oricărei narațiuni
î
n roman
.

Mircea
Eliade

este de părere că

„
orice se
î
nt
â
mplă
î
n viață, poate constitui un
roman; orice e viu se poate transforma
î
n epic
”
4

. El susține experimentul ca pe un
mijloc de cunoaștere. De

aceea conceptul de autenticitate a fost un experiment care a
avut succes.
5

„

A
utenticitatea

în concep
ția lui Eliade este cea care

redă calitatea de a fi
„nou”,
î
n sens organic, ime
diat, act care nu repetă și nu limitează. Preferința deosebită
pentru autenticitate presupune o orientare sigură „antiliterară”, „literatura” fiind
î
nțeleasă ca o construcție artificială, lipsită de veridicitate, loialitate și autentic.
„I
nsuficiența liter
aturii”

îl nemultume
ște pe Mircea Eliade
, consider
â
nd
–
o o sinteză
impură, imperfectă.
”
6

Literatura devine expresia jocului intelectual gratuit, formalist,
respinsă printr
–
o saturare produsă de estetism.
N
oțiunea de autenticitate,

din punctul
său de vedere reprezintă pentru

el o apropie de trăirea imediată, existențială, ca un
detaliu autobiografic, concret, anterior oricărei repetări. Or,
febrilitatea trăirii,
experiența autentică, dramatismul confesiunii, neliniștea existențială
7
, constituie
în

opinia lui Octav Șuluțiu, trăsăturile definitorii ale literaturii autenticității. At
â
t el c
â
t și
Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, au o viziune anticalofilă, specifică
autenticității.

I
nteresantă

este formula nar
ativă utilizată de către Eliade

prin faptul că
romanul se
dovede
ște a fi un
fel
de jurnal intim. Asadar,

reproducerea
directă a
„caietelor”, considerată libertate de literatură, constituie un
element
estetic fundamental
al tinereții romancierului. Eliade

a
re un sim
ț

dezvoltat

pentru genurile antiliterare, care
sunt cultivate nu pentru a lectura literatură, ci pentru a evada din ea.
Con
ținutul acestor
cărți int
rigă prin autenticul
, nu prin frumusețea și originalitatea imaginației sau a
comentariilor.
Din a
ceastă categorie fac parte
confesiunile și jurnalele, notele
personale, memoriile, scrisorile, ansamblul textelor ce comunică experiențe și trăiri
concrete.

Mircea Eliade

a dedicat o pledoarie autenticită
ții
: „
«Autenticitatea» tinde
î
ntotdea
una să exprime «concretul»: este, deci, o tehnică a realulu, o reacțiune

4

Ibidem, p. 13.

5

Grosu, Eugenia. Problematica erosului în proza lui Mircea Eliade // Basarabia, nr. 3
–
5, 1998.

6

http://bianca93bc.blogspot.com/2010/01/iubirea
–
in
–
literatura.html

7

Mușat Carmen
–
Matei. Romanul românesc interbelic. Antologie.
–

București: Humanitas, 1998, p. 28.
Apud Șuluțiu Octav. Scriitori și cărți.
–

București: Minerva, 1974.

–

7
–

î
mpotriva automatismelor psihologice. «Autenticitatea» este un moment
î
n marea
mișcare către «concret», care caracterizează viața culturală a ultimului sfert de veac
(succesul fenomen
ologiei, Proust, noul hipocratism
î
n medicină, valoarea acordată
«experienței iraționale»
î
n cercetarea religiilor, interesul pentru etnografie și folclor).
«Autenticitatea» nu poate fi integrată mentalității secolului XIX; căci nu confundă
«realul» cu
«pipăibilul». Acordă importanță «documentelor», experiențelor, numai
pentru că acestea participă la «real»; evită, astfel, automatismele, schemele formale,
iluziile ”
8
.

F
ormula jurnalului

reprezintă pentru Eliade un

experiment literar. Această
op
țiune provine dintr
–
o acută sete de autenticitate, din refuzul de a transfigura artistic
evenimente, tipuri și experiențe intime. Sfidarea artificiului, a tot ce este contrafăcut,
î
l
determină pe prozator să prezinte totul așa cum s
–
a
î
nt
â
mplat. De aceea j
urnalul
î
ncetează să mai aparțină autorului, el urmează să
–
l publice fără nici un sentiment de
jenă, chiar dacă acesta are un caracter eliptic, nediscursiv și sintetic al notației: „Cu c
â
t
ești mai autentic, mai tu
î
nsuți, cu at
â
t ești mai puțin personal,
cu at
â
t exprimi o
experiență universa
lă sau o cunoaștere universală.
Un jurnal intim are pentru mine o
mai universală valoare omenească dec
â
t un roman cu mase, cu zeci de mii de oameni.”

9
.
Generația lui Mircea Eliade nu mai acceptă opere sistematice, rigu
ros construite,
„rotunde”, ci texte absolut „libere”: eseul ce folosește tehnica romanului; romanul care
utilizează tehnica jurnalului. Jurnalul devine, astfel, gen literar autonom, redactat
î
n
baza unor note stupide și nu ca o stenogramă propriu
–
zisă. Ace
ste note, ulterior
condensate, nu
–
și propun să rețină dec
â
t esențialul.
10

George Călinescu

afirma că: „M. Eliade a îmbogățit literatura română cu o
viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul sens al cuvân
tului.”

M. Eliade

considera
, criteriul

suveran al autenticității

ca fii
n
d cel care

include viața
î
n
totalitatea ei morală și socială, intelectuală și personală: „De ce analiza sufletească a
unei cocote ar fi mai interesantă dec
â
t transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui
matematician și met
afizician? Orice se
î
nt
â
mplă
î
n viață poate constitui un roman.
…Orice e viu se poate transforma
î
n epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit, inclusiv
ideile, teoriile, cunoașterea.”
11

8

Eliade Mircea. Drumul spre centru. Antologie.
–

București: Univers, 1991, p. 149.

9

Apud Marino A. Hermeneutica lui Mircea Eliade.
–

Cluj
–
Napoca: Dacia, 1980, p.398.

10

Lejeune, Philipe. Pactul autobiografic.
–

București: Univers, 2000

11

Eliade M., Șantier
. Roman indirect.
–

București: Rum
–

Irina, 1991, p.13.

–

8
–

R
omanul
cuprinde
î
nt
â
mplări și personaje
î
n starea lo
r simultană, nesofisticată.
Scriitorul plasmuieste
un roman „ori de c
â
te ori este vorba de oameni și
în
t
â
mplări, și
nu de teorii și reverii ”.
12

Astfel se identifica două condiții esențiale care

au capacitatea
de a transforma orice narațiune
î
n roman. Personaj ideal devine omul viu ce are o
existență cotidiană care poate fi
î
nt
â
lnită
î
n viață, pe stradă.
13

Partizan
al autenticității
î
n literatură,

Camil Petrescu
,
î
și ia ca model și ca
reper demonstrativ opera lui Marcel Proust av
â
n
d convingerea că autorul descrie
realitatea ș
i experiențele cele mai intime,
intensitatea trăirilor ce au loc
î
n conștiința
personajului intelectual. Eliade
isi gaseste izvor de inspiratie

din
Les Faux

Monnayeurs

a lui André Gide, d
â
nd totuși dovadă de un
gidism „
avant la lettre
”
î
nainte cu un an de apariția acestui roman.
Mircea
Eliade
este adeptul
roman
ului

indirect (romanul scrierii unui roman)
–

avâ
nd
inserții directe din jurnalul intim al
scriitorului, adevărata originalitate n
efiind un artificiu

imposibil d
e elaborat.
Acesta dă

dovada de un real interes cu privire la

experiențele, atitudinile, cristalizările personale
pentru că acestea sunt concrete, sunt materiale culese dintr
–
o viață spirituală reală. Ca
și Petrescu, Eliade nu se
î
ncrede supers
tiției scrisului frumos, av
â
nd o atitudune
anticalofilă
î
n scrierea operei literare a fost echivalată cu stilul, Eliade nu este
preocupat de imperfecțiunile de ordin lexical, ci de omul din scriitor.
Ț
elul ideal al
autorului este acela de a ilustra

viața,
contemporaneitatea, și nu un fapt consumat,
perimat inactual.
P
ersonaje
le

trăiesc niște experiențe decisive

in romanele lui Eliade
care se dovedesc a fi celebrale
.
A

scris ceea ce a simțit
, ce a trăit, stilul său de scriitor a
fost unul grăbit și dramatic
.

Căutâ
nd
mereu
ră
spunsuri la
î
ntrebări, prozatorul include
în

operă numeroase paranteze
și ezitări care trădează deplina

sinceritate. Răspunsurile
sunt mai puțin importante dec
â
t interogațiile, căci orice concluzie reprezintă un final
sofisticat

și nu mai
exprimă dilemele cunoașterii de sine.
Entuziasmul înflăcă
rat
pentru
jurnale intime, confesiuni, documente autobiografice are o motivare anume: setea de
evadare din literatură, din construcție și explorarea unei autenticități relevate cotidian,
instantaneu
și discontinuu, setea de document viu, personal, inedit.

14

J
urnal

ca
și noți
une
(din latină
diurnus

–

al zilei, de
–
a lungul zilei)

ne duce cu
gâ
ndul,

de obicei,
la
un caiet
în

care sunt făcute niște
î
nsemnări, aranjate
î
n ordine

12

Glodeanu Gh. Opera citată. p. 218.

13

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe.
–

București: 100+1 Gramar, 2000

14

Marino, Adrian. Hermeneutica lui Mircea Eliade.
–

Cluj
–
Napoca: Dacia, 1980.

–

9
–

cronologică
sau care poate

f
i utiliza
t
î
n scopul planificării unor activități de viitor sau
î
nregistrări din cele ale civilizației umane, de exemplu, o operațiune militară, o
expediție, o călătorie pe mare, unele evenimente climaterice sau personale.

O

specie literară

aparte a genului memorialistic

o reprezintă

jurnalele intime ale unor
scriitori
. Acestea reprezintă o formă a scrisului autobiografic, o
î
nregistrare regulată a
activităților și reflecțiilor unui diarist.
15

Miani Laura este de pă
rere că e
stul este cuprins de euforia jurnalelor.
Î
n secolul
XX jurnalul ajunge să fie cultivat mai mult ca oric
â
nd, datorită unui gust tot mai
accentuat pentru autenticitatea documentului, pentru comunicarea neliteraturizată a
experiențelor subiective de cunoaște
re. Suntem
î
n perioada
î
n care viața
în

sine pentru
mulți scriitori se relevă mai interesantă dec
â
t ficțiunea. André Gide, Charles du Bos,
Kafka au o contribuție importantă la
î
mbogățirea materiei genului datorită
numero
aselor lor pagini de jurnal.
E
remarcabil faptul că jurnalele provoacă discuții,
declanșează z
â
mbete și aprind polemici,
î
ntr
–
un cuv
â
nt, animă și pigmentează viața
cultural
–
literară.
16

În opinia lui Mircea Handoca
jurnalul intim este recuperat tot mai intens de o
serie de s
pecii literare dintre care romanul este cel mai activ. Scopul
î
n sine nu este de
a
î
nfrumuseța o ficțiune, ci de a prezenta experiențe personale, de a
î
nregistra dicteul
automat al g
â
ndirii sporind astfel veridicitatea confesiunii. Jurnalul literar este fo
rma
de confesiune directă a scriitorului, modalitatea specifică de monologare
î
ntr
–
o formă
deosebită, de regăsire de sine
î
ntr
–
un timp și o anumită
î
mprejurare. Deseori scriitorii
au „ajutat” universului lor narativ, mai special, de factură autobiogafică.
17

Dupa părerea lui Ovidiu Ghidirmic în
roman un narator povestește despre alte
personaje, sub
î
nțeleg
â
ndu
–
se implicit personalitatea sa.
Î
n jurnal,
î
nsă, lucrurile s
u
nt un
pic altfel: scriitorul se identifică cu naratorul, fiind
î
n același timp personaj prin
cipal.
Anume această identitate autor
–
narator
–
personaj
î
n jurnal și non
–
identitatea autor
–
personaj
î
n roman le diferențiază, iar faptul că ambele relatează evenimente
î
n timp se
adresează unui lector și, țin
â
nd cont de aceasta, le aseamănă. Chiar aceeași fragmentare

15

Handoca, Mirc
ea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

16

Miani, Laura. Figuri feminine în proza lui Mircea Eliade // Limba și Literatura, vol.II, 1994.

17

Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Cîteva ipostaze ale unei personalități

proteice.
–

București:
Minerva, 1992.

–

10
–

î
ntr
–
un caz pe capitole,
î
n altul
–

o divizare temporală a evenimentelor este specifică și
le apropie. Iar prin modurile de narare jurnalul intim poate fi un concurent aprig
monologului interior ca

procedeu narativ al romanului.
18

Ideea de ficțiune este a
ș
adar pre
zentă î
n roman
. Dacă jurnalul intim relatează
sau
î
nregistrează datele cronologic aranjate din viața unei persoane care este
î
nsuși
autorul acestuia, intervine și ficțiunea
î
n proce
sul notării acestor materiale? Mircea
Anghelescu
î
n
Adevărul literar și artistic

din mai, 2004, se
î
ntreba pe bună dreptate:
„C
â
t de autobiografică este literatura biografică? Cu alte cuvinte, c
â
t din ceea ce se
prezintă cititorului (memorii, istoria vieți
i, jurnale, etc.) este cu adevărat un document
credibil și c
â
t este literatură, adică ficțiune? Și cum ajunge ficțiunea să invadeze
autobiografia, prelu
â
ndu
–
i procedeele și mim
â
ndu
–
i contururile? ”.
19

O

altă formă

prezi
nta „imaginarul” unui jurnal constitu
ie o

de exploatare a
identității autoricești, devenind o temă domina
ntă a literaturii contemporane. S
criitorii
s
u
nt
prezentati
sensibili atunci c
â
nd e vorba de funcția estetică a scriiturii și,
concentrați asupra propriei imagini, nu rezistă tentației de a

„prelucra” realitatea.
Perceput
expresie liberă a subiectivității, jurnalul cu c
â
t este mai puțin afectat de
stereotipuri, tabu
–
uri, interdicții
–

sociale și personale
–

și
î
n genere de tot ce
–
i stopează
spontaneitatea și franchețea, cu at
â
t acesta este
mai autentic și mai adevărat.

In
consecinta
, jurnalele

reprezinta

o punte de trecere spre identitatea adevărată a autorului
sau a cărții și, citindu
–
le, nu e nevoie de evadare, ci de comprehensiunea acestora,
asimilarea lor sau, din contra, respingerea sis
temului particular de
percepere a lumii
care ar există
.
20

Eugen Simion consideră că j
urnalul răm
â
ne a fi o poartă a sufletului, o
e
ternă
integrare a amintirilor, a unor paradisuri pierdute,
î
n sensibilitatea sau g
â
ndirea clipei
prezente
–

fie at
unci c
â
nd le scrii, fie atunci c
â
nd le citești sau le recitești. Viața oferă
un material brut, util și, pentru ca aceasta să capete o mișcare, e nevoie doar de un
echilibru al interiorului cu exteriorul, de o dispoziție, de o știință. Viața
ș
i
cultura
deop
otrivă
, sunt inseparabile

î
n jurnal
. Încărcătura emo
țională

a
unor g
â
nduri,
î
nse
mnare
a unor mișcări zilnice semnifică

viață. Prezentarea artei, a unei cărți, a unei

18

Ghidirmic, Ovidiu. Camil Petrescu sau patosul lucidității.
–

Craiova: Scrisul românesc, 1975.

19

Miani, Laura. Figuri feminine în proza lui Mircea Eliade // Limba și Literatura, vol.II, 1994.

20

Fînaru, Sabina.
Mircea Eliade: "Maitreyi". Jocurile inițierii // Limba și Literatura, vol. III
–
IV, 1999.

–

11
–

fr
â
nturi de reali
t
ate literară este cultură. Separarea culturii de viață este aspectul cel

mai
comentat, pentru că esențialul unui jurnal este legătura mutuală dintre cele două arii
educaționale.
21

S
entimentul cel mai
maret
ș
i mai
patrunzator
al fiin
ț
ei umane

este
ș
i va
rămâne iubirea

.
Iubirea este si va rămâ
ne
cea mai veche tem
ă

literar
ă,

î
nscris
ă

î
n
forme arhaice
î
n toate mitologiile
ș
i religiile lumii.

C
upluri r
ă
mase nemuritoar
e

se regăsesc î
n marile pove

de dragoste
,
deopotriv
ă
zei
ș
i p
ă
m
â
nteni, pe aceste dihotomii perpetue
î
ntemeindu
–
se marea
poezie de dragoste a lumii , marile tragedii , epopeele
ș
i o
î
ntreagă proză

modernă

î
n
care tema iubirii este dominant
ă
, dragostea oscil
â
nd intre Eros si Thanatos,
î
ntre
angelic
ș
i demonic,
î
ntre divin
ș
i infernal .

Iubirea

este

,un fior puternic ce trăie
ște î
n
sufletul t
ă
u, e un uragan care,
odată ce ai intrat î
n mrejele ei n
u mai ai scă
pare
. Iubirea e o boala

a sufletului
, se
poate trata numai prin iubire.
Atunci
câ
nd iube
ș
ti

scade ra
ț
ionamentul

ș
i vezi tot
frumosul care t
e inconjoar
ă

ș
i
î
ț
i dore
ș
ti s
ă

po
ț
i atinge infinitul, visezi la o lume care
chiar nu exist
ă
, e doar
î
n mintea ta, dar tu o vezi, fiecare vis pe care
î
l ai cu persoana
iubit
ă
,
î
ț
i treze
șt
e noi vise, noi speran
ț
e.

Iubirea e cel mai frumos sentiment tr
ă
it de
ființa

umană
. De fapt iubirea este adev
ă
ratul „subiect”

care d
ă
sens vie
ț
ii noastre,
iubirea

dă na
ș
tere
unor vise, tră
ri
,

iluzii

tot frumosul din lume. Ce e de fapt
iubirea?

Ceea ce găse
ș
ti
î
n inima ta
ș
i
î
n och
ii celui de l
â
ng
ă

tine
, poate sa ne ofere
toate ră
spunsurile
.

Poate tocmai importan
ț
a deosebit
ă

a acestui sentiment at
â
t de complex face
ca tema principal
ă

a majorita
ț
ii operelor literare s
ă

fie iubirea.
22

Iubirea
,
își

ia toate resursele
din
via
ță
, din d
ă
rnicie, iar oamenii d
ă
ruiesc
greu.
Aceasta face liantul
dintre dou
ă

suflete pereche
, este sf
â
nt
ă
, glasul, privirile
celuilalt pun
î
n mi
ș
care anumite strune din inim
ă
, care nu vibreaz
ă

dec
â
t sub puterea
amintirilor, pe ca
re le
î
nsufle
ț
e
ș
te.

21

Simion, Eugen. Mircea Eliade.
–

București: Recif, 1993.

22

Nicorovici, Vasile. Autentism.
–

Cluj
–
Napoca: Dacia, 1984

–

12
–

Întotdeauna în iubire sentimentele trebuie să

fie reciproce
, o certitudine a
pl
ă
cerilor pe care nimeni
ș
i nimic nu o poate afecta. Iubirea este vie
at
ât

timp

cât

se
crede ve
ș
nic
ă

iar cei ce sunt
î
ndr
ă
gosti
ț
i cu adev
ă
rat cred c
ă

dragostea lor e vie
ș
i
dincolo de morm
â
nt
. Dragostea este un templu al îndrăgosti
ț
ilor
, un l
ă
ca
ș

care
a
ș
teapt
ă

un abur de dorin
ță
, este un drum pavat spre eternitate un drum care
presupune compromisuri care uneori dep
ăș
esc puterea de
î
n
ț
elegere.

Este necesară

o
singur
ă

urmă de îndoială

pentru a
distruge acea
î
ncredere fără

margini
, care pentru unele suflete este
însuși

temeiul dragostei.

Î
n
dr
ă
gostitul simte
cum
î
nflore
ș
te
î
n el ceva ce nu
a

existat, simte c
ă

tr
ă
ie
ș
te pentru persoana
iubit
ă
.
Vă
zut
ca o entitate

omul reprezintă

, un tot unitar. Dar este
ș
i trebuie s
ă

fie
privit
și

ca un punct de intersec
ț
ie a multiple
și

diverse serii de rela
ți
i
și

interac
ți
uni.

Sistemul este
atât

î
nchis, c
â
t
ș
i deschis, pentru a se corela cu lumea
și
pentru a

d
ă
inui.

Dragostea
ș
i iubirea sunt subiecte
existent
e

î
n toate lite
raturile din toate
timpurile. Lor li

se
oferă

o
importan
ță

deosebit
ă
, ca
experien
ță

uman
ă

fundamental
ă,

care difer
ă

î
n func
ți
e de v
â
rst
ă
, sex, stare social
ă
,
credin
ță
, epoc
ă

istoric
ă

sau
apartenen
ț
a cultural
ă
. A
ceste teme extrem de exp
loatate

circul
ă

în

în
tre
gul sistem al
literaturii, apar

at
â
t
în

opera marilor scriitori c
â
t
și
î
n cea a celor minori,
î
n viziunea
specific
ă

diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.

Î
n
literatur
ă

iubirea,

dragostea sunt prezentate

din diverse unghiuri, de
–
a
lungul vremii exist
â
nd diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire.
Principalele trei ipostaze ale iubirii,
atât

în

literatura rom
â
n
ă

c
â
t
ș
i
î
n cea universal
ă

sunt: iu
birea ca ini
ți
ere, iubire
a

ca pasiune
și

iubire tragic
ă
.
23

Î
n
conceptia celo
r

mai vechi timpuri
iubirea este apreciată

ca fiind
o mare
putere,
reprezint
ă
o succesiune de stă
ri
configurat
e

printr
–
un singur mit: mitul erotic
al zbur
ă
torului.

G.

Calinescu

î
n opinia sa mitul fundamental al poporului român, mitul erotic

reprezintă
, „
personificare
a invaziei instinctului puberal.”

Î
n
viziunea
criticilor,
zbur
ă
torul este un spirit r
ă
u, privit ca un zmeu sau demon, o n
ă
luc
ă
, el intra noaptea
pe co
ș

sau horn, av
â
nd inf
ă
țiș
area de balaur,
șa
rpe, par
ă

de flac
ă
r
ă
.
Fiin
ță fabuloasă

zburatorul

chi
nue sufletele fet
elor î
n somn
.
Mai mul
ț
i scriitori s
–
au ocupat cu acest

mit
:

George C
ă
linescu
,

Dimitrie Cantemir,
Tudor Pamfile
, Simion Florea Marian
.
D
espre
s
tudierea
ș
i sistematizarea
mitului
în

literatur
ă
, C
ă
linescu afirma: „
Poezia

23

Sorohan, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosulu
i // Convorbiri literare, nr. 3, 2007

–

13
–

rom
â
n
ă,

prin Eminescu
î
ndeosebi, a ar
ăt
at
î
nclin
ă
ri de a socoti iubirea ca o for
ță

implacabil
ă
,
fără

vreo participare a con
ș
tiin
ț
ei.”

La baza acestui mit
st
ă

poemul
C
ă
lin(file din poveste),
avand ca inspiratie
basmul popular C
ă
lin Ne
bunul.

Î
n
ipostaze ale iubirii î
n literatur
ă

ne este prezentată

iubirea ca pasiune
.

Aceasta este descrisa
prin
tr
–
o

atrac
ți
e reciproc
ă

puternic
ă
,
prezen
ț
a
unor
piedici
î
n
în
t
âl
nirea
sentimentului de iubire, prin
nerespectarea
unor reguli ale
mediului
î
n care
tr
ăi
esc cei doi.
C
ei

doi

î
ndr
ă
gosti
ț
ii tr
ă
iesc

si resimt

o stare de e
ntuziasm
neintrerupt
, care duce la un dezechilibru sufletesc. De
si uneori cei doi

sunt desp
ă
r
ți
ț
i
de
î
mprejur
ă
ri
și

aceast
ă

dep
ă
rtare se impune pentru a verifica sentimentele
ș
i
î
n
acela
ș

timp pentru a
–
i p
ă
stra intensitatea.

Descoperim astfel in

mitologia greac
ă

pe l
â
ng
ă

zeul iubirii, Eros,

se
manifesta

ș
i zeul mor
ți
i,
Tanastos
putem
considera c
ă

iubire
a

ș
i moartea sunt două

reflexe caracteristice
psihicului uman.
Soarta
î
ndr
ă
gosti
ț
i
lor

î
n operele literare
se află

sub
semnul iubirii
și

al mor
ți
i. I
ubirea
–
tragedie
este pe cale sa devina
o iubire
–
simbol
fiind
surprinsa
dup
ă
moartea prot
agoni
ș
tilor, ca
în

operele literare

Tristan
ș
i Isolda,

Romeo și Julieta de W. Shakespeare
.

Marii s
criitori rom
â
ni au
analizat
ș
i
abordat
tema iubirii din diferite

perspective
,
realizâ
nd o
oper
ă

bogată
.
Voi enumera câ
ț
iva scriitori

și poeți

care s
–
au
ocupat cu

analiza
, descrierea
ș
i
expunerea
sentimentului de iubire: Mihai Eminescu,
George C
ăl
inescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Gala Galaction,
Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Radulescu, Mihail Sadovea
nu, Mircea
Eliade, Nichita St
ăn
escu, Mircea C
ă
rt
ă
rescu, Camil Petrescu, Radu Petrescu
ș
i mul
ț
i
,
mul
ț
i al
ți
i.
24

P
oetul nostru na
ț
ional

este si va rămâ
ne incontestabil Mihai Eminescu

ș
i,
dup
ă
cum afirma G. C
ă
linescu „

opera literar
ă

a lui M. Eminescu cre
ș
te
cu toate
r
ă
d
ă
ciniile
î
n cea mai plin
ă
tradi
ți
e
ș
i este o exponent
ă

deplin
ă,

cu toate aspectele
rom
antice, a spiritului autohton.”
Eminescu a fost

puternic

influen
ț
at de tr
ă
irile sale
suflete
ș
ti, de experien
ț
ele sale
, punându
–
și amprenta î
n poeziile sale d
e dragoste
.
Eminescu a tră
it,
a

sim
ț
it, a

dorit
ș
i a crezut cu putere
î
n
î
mplinirea iubirii
des
ă
v
â
r
ș
ite. Poetul exprimâ
ndu
–
se

puternic asemenea tră
irilor sale
î
n tonalit
ă
ț
i
majore,
î
n culori vii
și

lumini
fără

pat
ă
,
î
ntr
–
o mare abunden
ț
a vegetal
ă

ș
i ne
în
cetate

24

Vrabie, Diana. Diferențieri tipologice între discursul autobiografic și cel biografic // Limba română,
nr. 1
–
2, 2008.

–

14
–

sclipiri de ape.
Vorbele frumoase
de dragoste
î
nchinate
femeilor,
cuvinte atent alese
din
dotarea
îndragostitului fermecă
tor
,
urmaresc
atingerea unui scop pedestru, teluric.

Eminescu ne prezintă

e
rotica sa
cu
o sinceritate desăvârsită
, cu tr
ă
iri int
ense
,

''este o
dominant
ă

a existen
ț
ei, un mod de a privi
ș
i de a explica via
ț
a. I
ubire
a
, pasiune
a
,

semnifică

Erosul

spre deosebire de
expresia „
agape'', care
conturează

o iubire
î
mplinit
ă
.

Eminescu a
î
nchinat mai multe poezii sentimentului
de iubire dintre oameni,
legă
turile
suflete
ș
ti bazate pe

respect

și

î
n
ț
elegere reciproc
ă
, pe
ata
ș
ament sincer
ș
i
idealuri curate.
Î
n poeziile sale, Eminescu a
înă
l
ța
t un adev
ă
rat imn sentimentelor de
dragoste, las
â
nd m
ă
rturiile setei sale de
via
ță
, ale do
rin
ț
ei sale de a tr
ă
i
î
n fericire.

Î
n opera lui Eminescu un fir
în
doliat se
î
ntre
ț
ese cu bucuriile ei. Voluptatea
se asociaz
ă

cu durerea,
î
nc
â
t dulcea jale sau farmecul dureros fac parte din expresiile
eminesciene cele mai tipice. Ceea ce s
–
a numit pesimis
mul eminescian este mai cu
seam
ă

de
ș
teptarea brusc
ă
,
î
n ne
î
mp
ă
cata lumin
ă

conceptual
ă
, a omului care a dus
p
â
n
ă

la cap
ă
t experien
ț
a iubirii.
25

G.C
ă
linescu

ne prezinta eroticului in romanul

Enigma Otiliei

unde
exist
ă

un conflict,
erotic, sub aspectul unei
î
ntreceri
î
ntre t
â
n
ă
rul Felix
și

bătrâ
nul
Pascalopol, am
â
ndoi
î
ndr
ă
gosti
ț
i de Otilia.
Idila se desfăsoară

pe un fundal social, ilustrat de celelalte
personaje ale romanului.

E
xperien
ț
ele proprii

ale lui Mircea Eliade îl determină să

scrie romanul
Maitreyi.

Este un roman de dragoste

personaje principale fiind chiar

autor
ul

ș
i

o

t
â
n
ăr
a, oriental
ă

eroina, ce d
ă

și

titlul romanului
. Vasile Alecsandri scrie Doinele
sale, inspirate din folclorul rom
â
nesc, av
â
nd ca tem
ă

iubirea. Ionel Teod
oreanu
urm
ă
re
ș
te
î
n romanul
său

La Medeleni evolu
ți
a iubirii
î
nfiripat
ă

î
nc
ă

din copil
ăr
ie
dintre D
ă
nu
ț

și

Monica, iubire care are ca urmare c
ă
s
ă
toria dintre cei doi. Ac
ți
unea
romanul
ui

“
Ultima noapte de dragoste,
î
nt
âi
a noapte de r
ă
zboi
”

de Camil Petrescu
,

se
petrece
în

jurul incertitudinii credin
ț
ei reciproce
în

dragoste. Deasemenea, Tudor
Arghezi scrie idile precum Creion, Morgenstimmung, Psalmul de tain
ă,

Nichita
St
ă
nescu adopt
ă

tema dragostei
î
n romanele Adolescen
ț
i pe mare, Leoaic
ă

t
â
n
ă
r
ă,

25

Terminologie poetică și retorică (coord. Val Panaitescu).
–

Iași: Editura Universității „A.I.Cu
za”,
1994.

–

15
–

iubirea, aidoma lui Gala Galaction
î
n romanul De la noi la Cladova.

O alta ipostaza a
iubirii apare
î
n "Nora sau Balada z
â
nei de la B
â
lea
–
Lac" de Mircea Nedelciu.
26

Ne este prezentată î
n aceasta opera
un moment important din via
ț
a
personajului principal, Nora.
Este adolescenta
de 16 ani
care
se
î
ndragoste
ș
te de
Doru, iubitul ei.

A
ici

iese în eviden
ță

o iubire neobi
ș
nuită

fa
ț
a de natura,
în

mod
particular, de munte, pe care uneori
î
l compar
ă

cu Doru.

Nora
nut
re
ș
te

fa
ță

de Doru

o
iubire care
este sincer
ă
, se
î
mbin
ă

iubirea
,

pasiune
a

ș
i
platonicismul.
O iubire aparte
se
î
nt
â
lne
ș
te
în

sentimentele fetei pentru natur
ă,

pentru munte, ea se simte prizonier
ă

î
n ora
ș
, simte muntele ca fiind un spa
ț
iu al
libert
ă
ți
i, unde crede ca
îș
i va putea
î
mplini iubirea cu fiin
ț
a iubit
ă.
Lipsa acută

de
comunicare dintre Nora
ș
i p
ăr
in
ți
i acesteia, a severitatii

impuse de p
ă
rin
ț
i care nu
–
i
permite fetei s
ă
–
ș
i impun
ă

punctul de vedere, ea crede c
ă

mai bine ar fi
să
plece de
acas
ă

ș
i s
ă

abandoneze
ș
coala.

La sfarsit , textul ne

arata
c
ă

iubirea nu este etern
ă

î
n cazul
î
n care cele doua
fiin
ț
e nu corespund
în

mod egal prin intermediul sentimentelor lor.

M
arii scriitori ai literaturii au abordat te
ma iubirii din diferite ipostaze

cu
rezultate de o imens
ă

importan
ță

pentru literatura autohton
ă
.

Acest lucrru
demonstreaza

c
ă

iubirea i
–
a atras dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau
mic
ă

amploare este natural, c
ă
ci iubirea este poate cea mai vast
ă

surs
ă
de inspira
ți
e
prin fapt
ul c
ă
este o
experien
ță

unic
ă

pentru fiecare
î
n parte
și

poate fi privit
ă

sub
nenum
ă
rate aspecte.
Ș
i
î
n folclor iubirea este o tema fundamental
ă

și

poporul a creat
o categorie estetic
ă

caracteristic
ă

ei: Doina. Doina, fie de jale, fie de dor, exprim
ă

profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea
ș
i suferin
ț
a pe care acesta o poate
provoca.
27

Î
n sufletul
unei femei

ia na
ș
tere sentim
entul de iubire care se dezvoltă

dintr
–
o
sc
â
nteie ascuns
ă

în

cenu
ș
ă
, nu totdeauna descoperit
ă
, un vis de domina
ți
e, da
r
ș
i de
supunere, e o
dorin
ță

de amabil
ă

convorbire
ș
i un ad
ă
post
î
ntr
–
un pustiu.

În

iubire

cei doi s
ă
rmani
î
ndragosti
ț
i stau o clip
ă

t
ă
cu
ț
i
ș
i
–
ș
i mistuie chinurile bune
ori rele, g
â
ndurile lor
rămân

acelea
ș
i
ș
i se
î
n
țe
leg
atât

de bine
ș
i
–
n bucuriile l
ă
untrice
ca
și
–
n durerile cele mai ascunse
.

26

Matei Mușat, Carmen. Romanul românesc interbelic. Antologie.
–

București: Humanitas, 1998

27

Glodeanu, Gheorghe. Poetica romanului românesc interbelic.
–
București: Libra, 1998.

–

16
–

Tema iubirii
,

ră
mane o
tema inepuizabilă
și

mai
rămân

î
nc
ă

multe de scris.
N
oii s
criitori, viitoarele nume cunoscute

continu
ă

s
ă

scrie despre dragoste, sub alte
forme, sub alte titluri, descriind no
i tr
ă
iri. Iubirea este
ș
i va r
ă
m
â
ne tema
fundamental
ă

a literaturii tuturor
, a

prezentului, trecutului
ș
i viitorului.

Articole de Nicolae Manolescu cu privire la sentimentul de iubire
28

"
Î
n principiu, nu prea
văd

ce leg
ă
tur
ă

ar fi
î
ntre critic
ă

șe

iubire. Critica este o
activitate intelectual
ă

care apreciaz
ă
sau examineaz
ă
operele literare. Iubirea,
indiferent
î
n care dintre accep
ți
ile ei, este un sentiment. Fie

ș
i
fa
ță

de o
transcenden
ță
,
dar tot o emo
ț
ie este. Spiritul critic,
î
n schimb, care
ar trebui s
ă

stea la baza criticii
literare ori artistice, este o form
ă
a prejudec
ă
ț
ii

si interpret
ăr
ii
î
n care inevitabila
aplecare spre sentimente a fiin
ț
ei noastre nu joac
ă

dec
â
t un rol accidental sau
ocazional. Daca

repet aceste truisme, este fiindc
ă
observ de la o vreme cum iubirea
este tot mai des invocat
ă

ca argument
î
mpotriva revizuirilor critice.

Ș
i ura, ca prob
ă

a
nemerniciei lor.

Eugen Simion afirma că „ Eliade încercă să construiască, după o formulă a
lui Bachelard, o mitologie a seduc
ției, reu
șește, în bună parte” prin romanul Maitrey.

Incepand cu anii
1
989, unii critici
au constientizat
profesional

ș
i moral s
ă

atace
problema validit
ă
ț
ii unor opere sau autori din perioada anterioar
ă
, replica sosit
ă
cu
cea mai mare
frecven
ță

a fost c
ă

revizuiri
le denot
ă

ura

fa
ță

de
„marii scriitori ai
neamului”
, o ur
ă
care, daca

am tolera
–
o, s
–
ar transforma
în

'tr
ă
darea' unor valori
scumpe nou
ă
, rom
â
nilor.
Î
n ace
ș
ti termeni punea chestiunea un poet basarabean,
acum mai bine de un deceniu, ar
ătâ
nd cu degetul,
î
ntre alte publica
ți
i
din

ț
ar
ă

incapabile de iubire

ș
i fidelitate (acestea ar fi antonimele urii

ș
i tr
ă
d
ă
rii),

și

spre Rom
â
nia literar
ă
. M
–
am
î
ntrebat atunci, m
ă

în
treb

și
acum: ce semnifica
ț
ie pot
avea
î
n context critic

ș
i istoric literar sentimente ori a
titudini de felul celor,
î
ntoarse
c
â
nd pe o parte,
când
pe alta, de acei comentatori literari care

ș
i
–
au f
ă
cut din retorica
emo
ți
onal
ă

un certificat de patriotism?
29

Î
n l
iteratură

nu întâ
lnim
scopuri morale precise.
Î
n art
ă

căile
catharsisului

s
un
t la fel
de necunoscute (
ș
i de ocolite) precum c
ă
ile Domnului
î
n
via
ță
.
A
ceste
idei sunt cunoscute
demult (au fost t
eoretizate ori metaforizate

28

Fînaru, Sabina. Mircea Eliade: "Maitreyi". Jocurile inițieri
i // Limba și Literatura, vol. III
–
IV, 1999.

29

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

–

17
–

strălucitor de numero
ș
i filosofi ori critici),

reamintirea lor devine oportună

când se
încalcă
, deliberat sau nu, dar cu
mare
non
șalanță, granițele dintre intelectual

și
emotional în disciplina noastră
. Unii cred ca

e d
e ajuns o comportare regretabilă

a
unui mare scriitor sp
re a
–
i trece opera la index. Al
ții, din contra, preferă

a nu sufla o
vorb
ă

despre comportarea cu prici
na, c
a sa

nu

știrbim prestigiul operei. Rațional este
să

distingem planurile, nu să

le amestecăm. Pă
rerea mea este c
ă

revizuirea este
istorice
ște fatală

ș
i
este, inainte de orice, estetică. Dacă

nu mai citim astăzi o
opera

sau un autor a
șa cum î
i citeam ie
ri, a
ceasta nu

ține de voința noastră, nici de
vreo schimbare î
n

sine a operei sau a autorului î
n chestiune, ci de un concert de
fa
ctori obiectivi, inevitabili, câteodată

imponderabili;

și singurul lucru care
contează

cu adevărat î
n noua percepere a operei

sau a a
utorului este de
natura

literară, estetică, altfel spus, prive
ș
te ment
ț
nerea ori pierderea in
teresului
nostru pentru frumuse
ț
ea textului literar. Ne mai place sau nu ne mai place?
Re
vizuirea se produce de la sine

și constă

în a răspunde la î
ntrebar
ea aceasta.''
30

"Dacă

un critic pune î
n apre
cierile lui iubire sau ura, iată

ceva care n
–
are
legătură cu fondul ac
țiunii sale. Oameni suntem

și ne putem lăsa uneori conduși ori
cople
șiți de emoț
ii.

Lectura noastră

e afectată

ese
n
ț
ial de cu totul alte lucrur
i dec
ât
pasagerele sentimente care o înso
țesc ca o umbră, mai mare când soarele e jos, la
răsărit ori în amurg, decât câ
nd e, la maturitate,
exact deasupra capului nostru.

Și

nu
ne d
efinim ca iubitori de literatură

decât în mă
sura
în care ne place s
–
o
citim

ș
i avem
cev
a de spus despre ea, nicidecum în sensul manifestă
rii vulgar
–
demagogice a unui
sentiment.
Totdeauna lucrurile sunt în realitate mai simple decât î
n
ideologie. Iubirea
de literatură

a cri
ticii nu este nimic altceva decâ
t o forma

de onestita
te: a spu
ne
adevărul tău despre căr
ți

și despre scriitori. Firește, nu toate adevărurile sunt la fel de
convingătoare. Dacă

un critic se în
șeală, asta înseamnă

ca

n
–
are destul talent, nu
ca

ură
ște operele. Adevă
rul marilor cri
tici pare necontestabil datori
tă

geniul
ui lor, nu
datorită

iubirii lor de literatură
."
31

"Iubi
ți scriitori, cereți criticilor să

vă

citească, nu să

vă

iubească;

și nu e nevoie să
–
i
iubi
ți; e destul, la rândul vostru, să
–
i citi
ți. Această

mutualitate garantează

perenitatea
literaturii."

30

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în diaristica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7, 2007

31

Lotr
eanu, Ion. Introducere în opera lui Mircea Eliade.

–

București: Minerva, 1980

–

18
–

Dim. Păcurariu considera că romanul
„Maitreyi este jurnal interior al
descoperirii iubirii și al sufletului interior.”
32

Romanul
Maitreyi
, editat

î
n 1933,
se inscrie in
literatura interbelică și
ilustreză epicul pur,
în

care Mircea Eliade creează,
în

spiritul lui André Gide, eroul
lucid, dominat de dorința cunoașterii de sine, care
–
și ordonează epic experiențe trăite.
„Mircea Eliade este cea mai integrală și servilă
î
ntrupare a gidismului
î
n literatura
română”, afirmă G
eorge Călinescu
î
n
Istoria literaturii române de la origine p
â
nă
î
n prezent.

Dan C. Mihăilescu consideră romanul Maitrey ca fiind „ Carte de extaz
senzorial
și mist

ca dăruirii, Maitrey este mai mult

decâ
t o sumă

de febre erotice,
traversate în decorul „ l
iteraturii coloniale” cu fervorigidiano
–
papiniene.”

Maitrey este o opera artistica de o valoare exceptionala si face parte din
ciclulul

indian ce cuprinde volumele
Isabel și apele diavolului, India, Secretul
doctorului Honigberger

și este

o narațiune profund autobiografică ce va fi
continuată
î
n „romanul indirect”
Șantier
.

33

Eliade a
î
nceput să redacteze romanul
Maitreyi

av
â
nd o motivație inedită:
„Simțeam că trebuie să retrăiesc, ca să pot consuma definitiv această dramă care
î
mi
schimbă radical viața, silindu
–
mă să renunț la toate proiectele pe care le făcusem
î
n
legătură cu șederea mea
î
n India”
34
. Autorul notează
î
n
Aminti
ri

cum
î
ntr
–
o seară
„m
–
am așezat la masa mea de lucru și, cu emoție, am desfăcut plicul
î
n care
adunasem
î
n toamna anului 1930 c
â
teva relicve: biletele pe care mi le trimisese
Maitreyi după ce nu ne
–
am mai putut vedea, scrisorile lui Dasgupta, o fotografie

veche, c
â
teva flori uscate, o șuviță de păr. Apoi am
î
nceput să recitesc jurnalul acelor
ani, chiar și paginile pe care nu
î
ndrăznisem p
â
nă atunci să le recitesc.”
35

Î
n aceeași
sursă autorul mai nota: „Scriam mult mai ales nopțile, c
â
nd știam că nimeni nu

va
mai veni să bată la ușa mansardei. Primele capitole le
–
am scris repede, aproape fără
dificultate. Dar pe nesimțite m
–
am trezit din nou
î
n timpul acela fabulos din
Bhowanipore și mi
–
am dat seama că nu mai scriu un roman, așa cum hotăr
â
sem, ci o

32

Dim. Păcurariu,
Dicționar de literatură română, scriitori, reviste, curente
, București, Editura
Univers, 1979, p.153.

33

Crohmălniceanu, Ovidiu. S. Literatura română între cele
două războaie mondiale. Vol. I.
–

București: Editura pentru literatură, 1967.

34

Apud

Sebastian M. Prefață la Vol: Mircea Elade,
Maitreyi.

–

București: Minerva, 1991, p.6.

35

Eliade M. Memorii 1907
–
1960.
–

București: Humanitas, 1991, p.260.

–

19
–

confesiu
ne.”
36

Dar mai este și o altă motivație pentru care Eliade a luat decizia de a
scrie romanul
Maitreyi.

Z
iarele Bucureștiului anunțau
, î
n decembrie 1932

un concurs pentru
lansarea celui mai bun roman inedit sub patronajul Editurii Cultura Naț
ională, al
cărei director era Al. Ros
s
etti. Premiul
î
n sumă de 2000 lei era acordat de Societatea
„Tekirghiol
–
Eforie”. După

aceasta
ș
tire
, Mircea Eliade a decis să scrie romanul
Maitreyi
. L
a jumătatea lunii februarie 1933 romanul

capătă forma definitivă
.
Manuscrisul, dactilografiat de secretara unui coleg de liceu, care i
–
a mărturisit că nu
citise niciodată un roman mai „sf
â
șitor de frumos”, este prezentat la concurs, sub
pseudonim. A fost
dificil

de ales din cele 50 de manuscrise propuse cel mai reușit.
A
bia la 14 martie 1933, juriul
–

alcătuit din criticii George Călinescu, Șerban
Cioculescu, Perpessicius, Mihail Ralea și romancierul Cezar Petrescu
–

a decis
premiera romanului
Maitreyi.
Membrii juriului ghici
seră identitatea scriitorului,
î
n
ciuda anonima
tului, convinși că numai Eliade ar fi putut scrie un roman de
autenticitate copleșitoare despre India. Tipărit imediat, romanul
Maitreyi

a cunoscut
un nemaipomenit succes de public, răm
â
n
â
nd cartea adolescenței unor
î
ntregi
generații de tineri.
37

Criticul
literar Pompiliu Constantinescu afirma „ Maitrey este una din acele căr
ți cu
destin de miracol în cariera unui scriitor
și chiar a unei generații.”

Romanul exotic
Maitreyi

atrage simpatia cititorilor
prin frumusețea simplă
a poveștii de dra
goste dintre misterioasa indiancă Maitreyi (personaj real, fiica unui
mare filozof) și continentalul Allan, alias Mircea Eliade.
Povestea de iubire
a celor
doi, reconstituită sub formă de povestire de către una din „părțile” angajate
î
n ea, cea
masculină,
e „visul unei nopți de vară” petrecut aievea,
în
cadrat
în

viața reală.
Reprezintă

o

„monografie a tulburării”
care se î
ntinde
de
–
a lungul a cincisprezece
capitole, stilul cărora este original, subordonat autenticului,
î
mbin
â
nd jurnalul,
corespondența, eseul, reportajul și povestirea la persoana
î
nt
â
i a unor amintiri ale
eroului.
38

În romanul
Maitreyi

apar importante
, atmosfera și tehnica epică de factură
modernă din opera anterioară
Isabel și apele diavolului

. Naratorul

Allan

ține un

36

Eliade M.
Opera citată, p.260.

37

Fînaru, Sabina. Mircea Eliade: "Maitreyi". Jocurile inițierii // Limba și Literatura, vol. III
–
IV, 1999

38

Bulgăr, Gheorghe. Mircea Eliade în actualitate. Erudiție și artă; corespondență.
–

Baia
–

Mare:
Gutinul, 1991.

–

20
–

jurnal pe care
–
l va citi mai t
â
rziu și
–
l va adnota:

„
jurnalul e mai
î
ntotdeauna un prost
psiholog, după cum această povestire va confirma
”
sau

„
nu e adevărat, Maitreyi n
–
a
simțit niciodată patima și timpul acela
”, „
jurnalul e
sec și nesemnificativ
”,
„Maitreyi
n
–
a fost o clipă excitată, cum credeam eu; o tulbura numai atitudinea m
ea; ea voise să
se joace” etc. Eliade stăpâne
ște t
ehnica jurnalului nu este deloc complicată, avantajul
ei fiind diminuarea sentimentului ficțiunii și
sporirea iluziei de autenticitate a
faptelor. Impresia cititorului este că autorul nu face dec
â
t să reproducă
în

scris
propria biografie.
Maitreyi

rămâne
un roman ficțional
în

care s
–
a topit o parte din
biografia autorului.
Scriitor este însu
și
naratorul,

așa cum vor fi majoritatea din
romanele de tinerețe ale lui Mircea Eliade. Un moment nu este sigur: c
â
tă realitate și
c
â
tă ficțiune se află
î
n acest roman; ideea este cea a obiectivării, deoarece autorul
î
și
studiază și analizează stările sufletești:
„I
–
a
m adus astăzi lotuși, at
â
t de mulți,
î
nc
â
t,
lu
â
ndu
–
i
î
n brațe și mulțumindu
–
mi, nu i se mai vedea fața. Sunt sigur că Maitreyi mă
iubește. (
Notă. C
â
t mi
–
a trebuit p
â
nă să
î
nțeleg!
) Scrie poeme pentru mine și
–
mi
recită ziua
î
ntreagă versuri.
Eu nu o iubesc
.
O admir enorm și mă excită: totul,
carnea, ca și sufletul. Am surprins ceva nou
î
n ea”.
39

Specificul romanului
Maitreyi

mai constă și
î
n prezența unui alt roman
î
n
interiorul celui principal
–

un
roman de atmosferă și de moravuri
. E vorba de

Calcutta cu cele trei comunități: autohtonă, foarte tradițională; comunitatea albă,
majoritatea englezi; comunitatea eurasiatică bovarică, care disprețuiește indigenii,
docilă față de europeni și gata oric
â
nd să
–
i imite
în

orice. Allan are prilejul să le

cunoască pe toate trei și optează pentru cea mai veche dintre ele, cultura cea hindusă,
motiv
â
nd a fi cea mai profundă și cu efecte subtile
în

sfera vieții intime. Pe c
â
nd
Harold Carr, partenerul său de dialog și reprezentantul universului cinic, bulversa
t,
euforic și impavid al eurasiaticilor, disprețuiește bengalezii „murdari” și nu pricepe
interesul unui european ca Allan pentru o fată indiancă, impură prin originea ei, ca
Maitreyi. Anume
î
n cadrul acesta amestecat și exploziv ia aripi dragostea
î
ntre A
llan
și Maitreyi, cu adevărat splendidă și inedită pentru cititorul român, aceștia
simboliz
â
nd
î
ntruchiparea cuplului etern de
î
ndrăgostiți, alături de Tristan și Isolda,
Romeo și Julieta, Dafnis și Chloe.

39

Glodeanu,
Gheorghe. Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial.
–

București: Editura Didactică și pedagogică, 1997.

–

21
–

Motto
–
ul
î
n limba bengali are o semnifica
ție care, probabil, a fost
indescifrabilă pentru acea epocă: „
Î
ți mai amintești de mine, Maitreyi? Și dacă da, ai
putut să mă ierți?”, trădează oricum regretul naratorului și sentimentul culpabilității;
e suferința din dragoste ce nu a putut să se cicatri
zeze
â
n timp.

Titlul
amintește de o zeitate antică indiană Maitreya, care
în

traducere
î
nseamnă „cel legat
în
tru prietenie” și care era soția
în
țeleptului Yajnavalkya din
Upanișade.
Î
n mitologia indiană ea semnifică feminitatea care
î
i
și
depășește condiția,
năzuind la cunoașterea adevărului cosmic.
40

La fel ca și André Gide
î
n
Falsificatorii de bani
, Mircea Eliade va insera
î
n
romanul său pagini de jurnal,
î
ntărind ipoteza existenței de documente, prin
experiența erotică, ce nu poat
e fi acuzată de trivialitate, la care este supus eroul și
care se
î
ncadreză
î
n formula literară a lui Eliade de amestec de asceză și exaltare.
Tehnica jurnalului sporește autenticul, Mircea Eliade realiz
â
nd un roman
experimental de mare valoare.
41

40

Cosma, Anton. Geneza romanului românesc.
–

Chișinău: Eminescu, 1985

41

Bulgăr, Gheorghe. Mircea Eliade în actualitate.

Erudiție și artă; corespondență.
–

Baia
–

Mare:
Gutinul, 1991.

–

22
–

CAPITOLUL 2

Constructia cuplurilor si a temei iubirii in romanul Maytrei

Considerat de exegeți un „roman al autenticității”,
Maitreyi
este structurat pe
trei niveluri temporale ale „scriiturii”:



jurnalul autorului, care povestește experiența
î
n chiar momentul manifestării ei
legată de viața sa din India, de Dasgupta și Maitreyi
–

o
î
nt
â
mplare
miraculoasă, transformată
â
ntr
–
o tragedie plină de semnificații;



î
nsemnările ulterioare ale diaristului, i
nfirm
â
nd sau confirm
â
nd primele
impresii;



confesiunea făcută de narator după ce acțiunea s
–
a consumat.

În istoria românilor, femeile au avut un loc marginal atunci când nu erau
ignorate total
42
. Nu au avut acces la cultură, nu au avut drept la domnie, ele au trăit
în umbra bărbaților. Femeile erau supuse necondiționat părinților, tranzacționate
împreună cu zestrea lor, în funcție de interesele familiei. Ele au trăit multe secole în
interioare s
trâmte singura companie de care se puteau bucura era tot a femeilor de
condiția lor sau inferioare lor. Erau analfabete, ele cunoșteau doar lucrul de mână.

Emanciparea femeilor, începută înainte de jumătatea secolului al XIX
–
lea,
ilustrată bine și în lite
ratură, produce modelul personajului feminin independent și
puternic.

Femeia reprezintă ca principiu viața (Eva), ea trăgându
–
și seva din pământ (Adam),
care este spiritul, principiul masculin. Feminitatea este asociată simbolic cu sufletul
lumii și este
considerată un principiu al

De
–
a lungul șederii
î
n India, Allan ține un jurnal pe care ulterior
î
l
comentează cu o detașare uluitoare. Pentru acesta dragostea descoperită după multe
ezitări devine un mod de cunoaștere, o experiență esențială consecința că
reia este
revelația propriului suflet. Situată sub constelația memoriei, relatarea se va
transforma
î
ntr
–
o lungă și ardentă confesiune, iar setea de autenticitate motivează
gestul autorului de a transcrie
nașterii și al morții. Nunta în moarte proiectează
o cale

42

Sultana Craia,
Îngeri, demoni și muieri
, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p.9.

–

23
–

de salvare. Nu toate femeile au puterea și voința de a
–
și lua în stăpânire libertatea,
multe dintre ele rămân victime ale prejudecăților și ale bărbaților.

Personajul feminin în opera lui Mircea Eliade se caracterizează

prin aceea
că nu se conforme
ază canonului social, iese în afara mentalității colective. Iar dacă ne
referim strict la femeie,

canonul acceptă doar câteva tipuri consacrate: fecioara,
mama, sora, soția, văduva (care rămâne ca atare), călugărița. Orice iese în afara
acestor tipare este

catalogat
diferit
.

Om al autenticității, al trăirii autentice, al
experienței, Mircea Eliade se manifestă ca prozator nu
–
și blochează personajele în
închisoarea caracterelor. La Mircea Eliade, așa cum observă Felicia Gherghina,
tipologia feminină este „co
nstrucție narativă” și „reiterare mitologică”.
43

Tipologia personajelor plasate în afara centrului este și ea largă: curtezana,
adulterina, torționara, incestuoasa, femeia
–
vampir, femeia
–
menadă, femeia duală,
femeia
–
androgin, femeia frigidă, femeia cerebral
ă. În mare, se creează opoziții între
femeia angelică și femeia demonică, ele oscilează între Eva, femeia supusă bărbatului
și Lilith, femeia care reprezintă nesupunerea, încălcarea normelor și a regulilor,
sexualitatea, renunțarea la condiția de mamă, fem
eia care seduce, care gândește. O
femeie stăpână a propriului destin, conștientă de forța sa și capabilă să
–
și folosească
atributele pentru a reuși, nu este neapărat un demon.

În textele lui Mircea Eliade,

Maitreyi,

Domnișoara Christina, Nuntă în cer,
No
aptea de Sânziene
,
La țigănci

și
Șarpele

am descoperit eroine care au ieșit din
tiparele standard ale feminității.

Maitreyi este fata pură, inocentă care trăiește după regulile familiei, dar și ale
religiei hinduse, până când îl întâlnește pe Allan și tot
ul se schimbă, chiar dacă ea a
avut o conduită impecabilă până atunci. Domnișoara Christina este femeia care
ispitește bărbații chiar dacă era foarte tânără, lucru care îi aduce și o moarte
fulgerătoare, dar influența ei asupra lumii nu se oprește în acel
moment. Ea se
întoarce în lumea oamenilor sub forma strigoiului. Ileana
–

Lena face trimitere la
mitul Androginului, la căutarea sufletului pereche, dar și la mitul lui Pygmalion,
mitul creatorului, dar și a creației perfecte. Femeile din
La țigănci

sunt I
elele care îl
prind în vraja lor pe Gavrilescu, un modest profesor de pian, dar și care îi
influențează viața și deciziile. Hildegard este femeia psihopomp care îi călăuzește
calea. Ioana din
Noaptea de Sânziene este
s
oția și partenera „pământeană” a lui

43

Felicia Ghergina,
Formula existențială a femeii în proza lui Mircea Eliade
, Craiova, Scrisul
Ro
mânesc Fundația
–
Editura, 2007, p. 11.

–

24
–

Ș
tefan Viziru, ea va juca rolul jertfei ritualice, Ileana Sideri este ursita pe care Ștefan
o va căuta multă vreme
. Arghira, ulterior Dorina, din

Șarpele

este femeia care trece
printr
–
un proces de inițiere și care trebuie să
–
și schimbe destinul după ce s
–
a
reîntrupat în Dorina. Tot procesul de inițiere îl trăiește alături de Andronic.

Personajele eliadești trăiesc permanent la intersecția mai multor grădini și
simultan, în trecut și în prezent, ele fiind investite cu capacitatea de a determina atât
regenerarea propriei ființe cât și a spațiului cotidian. „
Agent mitic al devenirii,
întrupând Timpul și Moartea, femeia e și motor al evoluției, de vreme ce ea
capacitează ieșirea masculinului din solitudine spre comuniune”.
44

Allan tânărul inginer englez
ajunge în casa profesorului Narendra Sen o unde
cunoaște familia acestuia. Soția profesorului, Srimati Devi Indira purta „o sari
albastră, cu șal albastru muiat în aur”, aceasta era o femeie care zâmbea timpul. Soția
profesorului inginer era „atât de tânăr
ă, de proaspătă și de timidă încât părea sora
Maitreyiei”. Celălalt personaj feminin al familiei pe care îl cunoaște este Chabu, sora
mai mică a Maitreyiei, care avea aproximativ zece
–

unsprezece ani, era cu părul
tuns, purta o stamba și avea față oacheșă
, semăna cu „o țigăncușă”.

Dacă la prima întâlnire lui Allan, Maitreyi i se părea urâtă, cu „ochii ei prea
mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară
bengaleză, crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt”, acu
m la această întâlnire
imaginea și părerea lui despre Maitreyi era alt. Eroina i se părea mult mai frumoasă
decât prima dată când o văzuse, Allan admirându
–
i vestimentația, observând și
notând fiecare detaliu al acesteia. Maitreyi purta „sari de culoarea c
eaiului palid,
papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor”. Cele trei femei erau timide,
temătoare dar și retrase.

Cu timpul Allan descoperă cum era Maitreyi în realitate, o ființă naivă și
delicată. Pentru vârsta ei de șaisprezece ani dăde
a dovadă de o vastă cultură, atât în
domeniul civilizației indiene cât și în ceea ce privește literatura. Cu toate aceste
eroina era o fată simplă, care nu era înconjurată de bogății materiale, spiritualitatea și
bogăția sufletului erau cele mai importante
. Chiar și camera în care aceasta dormea
împreună cu sora ei, Chabu, nu era foarte mobilată, în încăpere existau doar un
scaun, două perne și un pat, în care dormea Chabu, iar Maitreyi dormea pe o
rogojină. Maitreyi era o fată simplă, naivă, inocentă, dar

cu toate acestea ea era și o

44

Florica Bodiștean,
Eroica și Erotica. Eseu despre imaginile feminității în eposul eroi
, București,
Editura Pro Universitaria, 2013, p.10.

–

25
–

prezență misterioasă.
Maitreyi este o femeie și un mit,

un simbol al sacrificiului în
iubire care trăiește cu o intensitate și un farmec de substanță tare. Mircea Eliade
afirma că „sub masca personajului Maitreyi joacă trăsătu
rile neobservabile ale
eternului feminin.”
45

Maitreyi este o fată cu un comportament ambiguu, lucru care îl contrariază
pe Allan deoarece nu poate înțelege sinuozitățile subtile ale atitudinii ei. Totodată
fata este o tânără inteligentă și cultivată, iar pr
in modalitatea ei de a ține o conferință,
un discurs îl surprinde pe Allan. Temele și subiectele abordate de ea sunt profunde.
Toate aceste elemente alcătuiesc universul fetei, un univers misterios și derutant
pentru tânărul Allan. „Nota particulară a scri
erii rezidă în amestecul de straniu și
obișnuit, de elevată distincție și frivolitate ingenuă, de sobrietate dusă până la asceză
și senzualitate frenetică, ce caracterizează comportamentul eroinei. Maitreyi devine o
enigmă atât pentru Allan cât și pentru c
ititor.”
46

Refuzul fetei de a se căsători reprezintă un semn de întrebare pentru erou.
Sufletul fetei se dezvăluie cu sinceritate, și tânărul Allan e pus în fața unor
sentimente nebănuite, „cât de complicat îi era sufletul! Înțelegeam încă o dată că
simpli
și clari suntem numai noi oamenii civilizați, acesta considerând că oamenii de
acolo „ oamenii aceștia pe care îi iubim atât de mult, încât aș fi voit să ajung unul
din ei, ascund fiecare o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și
adânc
i, complicați și neînțeleși”.În centrul romanului se află imaginea eroine
i „figura
imaterială și de o
zență atât de vie, a Maitreyi. Maitreyi este considerată ființa umană
și aspirație metafizică, naivitate, animală și tăcere lunară, printre nori diafani,
ingenuitate și rafinament, pudicitate și îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzații
forte adorație mistică, în această armonie de antinomii trăiește Maitreyi”.
47

Eroina
romanului este femeie și mit, dar mai ales un simbol al sacrificiului în iubire.

Maitreyi reușește să se definească prin atributele unei zeițe htoniene, a
pământului fecund, dar și acaparator, ca o Kali veritabilă. Asemenea zeițelor, ea îl va
iniția pe Allan în tainele iubirii: „În Maitreyi, în schimb, iubirea are puterea de a
converti

și de a iniția. Iar inițiatul aici este bărbatul.
48

Romanul e
ste un roman dublu

45

Mircea Ha
ndo
ca,
Prefață

la

Mircea Eliade,
Șantier
,
ediția a II
–
a, Editura
Rum
–
Irina, București,
1991. p.9.

46

Dim. Păcurariu,
Op. cit.,

p.153.

47

Eugen Simion,
De la T. Maiorescu la G. Călinescu, Antologia criticilor români
, București, Editura
Eminescu, 1997, p. 140.

48

Nicolae Manolescu,
Arca lui Noe
, București, Editura 100+1 Gr
amar, 2004, p. 477,

–

26
–

inițiatic, întrucât ne introduce într
–
un dublu mister: al eternului feminin și al
spiritualității hinduse.
49

Descoperim o nouă lume prin Maitreyi, cu alte valori și cu alte cr
iterii.
Tânăra ne surprinde și prin amestecul între inocența de prunc și senzualitatea de
fecioară sălbatică. Toate aceste elemente alcătuiesc o veritabilă „mitologie a
seducției”
50

și de aici combinația sublimă între Lilith și Eva în construirea unei reale

zeițe htoniene definită printr
–
o sacralizare a profanului, a ludicului Allan.
„Maitreyi
eroina trăiește pe etica dragostei specific indiene. Există un pitoresc moral, în
alcătuirea de specifică pornire a tulburătoarei iubite a lui Allan, care este un euro
pean
lucid chiar în tensiunea supremă a patimii cel consumă, fascinat de vraja fizică și de
superstiția poetică a exoticei cu destin damnat.”
51

Maitreyi îi povestește lui Allan că a iubit „întâi un pom, din aceia pe care noi
îi numim cu șapte frunze”, că s
ora ei Chabu iubește pomul ei, că fetele au un ritual al
lor, că ele urcă goale în pomul lor și așteaptă tremurânde „ziua”. Această povestire a
tinerei îi provoacă lui Allan gelozie față de elementele cadrului natural, dar în același
timp acesta și
–
o imagi
nează pe Maitreyi în capacul ei, în plin ritual. Allan a fost
surprins cum de a renunțat fata la toate acestea, la relația ei cu natura dăruindu
–
i
–
se
lui.

Într
–
o noapte i se dăruiește lui Allan, lucru care îi produce acestuia un
sentiment de nostalgie, de melancolie față de cele întâmplate. În dimineața imediat
următoare o consecință a acestui act s
–
a produs când Maitreyi a cerut să plece din
casa lor. Maitr
eyi era copleșită de durere, dar și de vină, de vinovăție, îi povestește
lui Allan despre dragostea ei pentru Robbi Thakkur, gurul sau mentorul ei, dar
continuă cu gesturile tandre pentru Allan, dăruindu
–
i o coroniță din iasomie. Gestul
fetei are un mesaj
ascuns, ceea ce înseamnă că între mintea și sufletul fetei se dă o
luptă, coronița reprezentând simbolul, semnul logodnei, deoarece „fecioara care
dăruiește o asemenea coroniță unui tânăr e considerat pe veci a lui, căci simbolul
acestei flori avea valoare
a unui legământ dincolo de împrejurări și moarte”. Maitreyi
trece de la o stare la alta, zbuciumul interior fiind unul puternic care o macină pe
eroină.

49

Dim. Păcurariu,
Op. cit.,

p.153.

50

Eugen Simion,
Mircea Eliade, spirit al amplitudinii
, Editura Demiurg, București, 1995, p. 62.

51

Eugen Simion,
De la T. Maiorescu la G. Călinescu, Antologia criticilor români
, București, Editura
Eminescu, 1997, p. 140.

–

27
–

Allan vrea să facă publică relația, dar Maitreyi se opune îi confesează că
părinții ei îl văd și îl iu
besc în alt mod, „Tu nu știi un lucru, îmi spuse. Nu știi că noi
te iubim
altfel

(ezită și se corectă), ei te iubesc

altfel
, și eu ar fi trebuit să te iubesc tot
așa, nu cum te iubesc acum… Trebuie să te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un
frate…”. D
ar cu toate acestea ei au o relație.

Logodna se produce într
–
un ritual, ceremonial sacru, totul fiind săvârșit de
Maitreyi asemenea unei zeițe. Inelul oferit, din fier și aur, este și el un simbol,
reprezentând doi șerpi încolăciți. Allan primește botezul

logodnei printr
–
o incantație
rostită de Maitreyi „Mă leg tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan și a nimănui
altuia, voi crește din el ca iarba din tine. […] Mă leg în fața ta că unirea noastră va
rodi, căci mi
–
e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va
fi, să nu cadă asupra lui ci
asupră
–
mi, căci eu l
–
am ales. Tu, mă auzi, mamă pământule, tu nu mă minți, maica
mea”.
Ion Lotreanu afirma că „pe tânăra <<barbară>>, ca femeia de pretutindeni,
iubirea împlinită o umanizează, îi anulează capriciile, îi dezvălu
i feminitatea și
devoțiunea specifică”.
52

Maitreyi trăiește intens fiecare secundă, fiecare moment al dragostei, al
iubirii, Maitreyi ia asupra ei toată vinovăția, vina păcatului, îndură umilințe,
claustrare, dar nu
–
și renegă și nu regretă o pasiune funestă
.
53

Relația lor secretă este descoperită de Chabu, care dorește divulgarea
adevărului. Chabu e „geloasa inconștientă de gelozia ei, așa cum este îndrăgostită
fără să aibă conștiința limpede a iubirii”.
54

După ce Allan a fost izgonit, se retrage în singurăt
ate, departe de civilizație
dar și de „prezența fascinatoare și primejdioasă a Maitreyiei.” Se poate remarca un
contrast între două modalități, între europeanul stăpân pe voința care i
–
a scăpat din
mână, și asiaticul cufundat în fericirea propriei suferin
ți.”

Finalul romanului e tragic în adevăratul sens al cuvântului. Cel mai trist este
că desacralizează tot ce sacralizase pană acum. Condiția eroinei decade brusc,
neputând rămâne zeiță până la final, fiind necesar ca femeia să
–
și recapete condiția
umilă
de Evă. Pe de altă parte, dacă iubirea este calea privilegiată de a atinge
Absolutul (sacrul), Maitreyi poate fi o Ariadna, ființa, care
–
l poartă pe Allan pe
drumul dificil de trecere de la profan la sacru (un drum care este totodată și un
examen pe care p
ersonajul masculin trebuie să
–
l treacă). Dar dacă drumul inițiatic

52

Ion Lotreanu,
Introducere în opera lui Mircea Eliade
, Editura Minerva, București, 1980, p. 150.

53

Eugen Simion,
Op. cit
., p. 140.

54

Nicolae Manolescu,
Op. cit
, p. 480.

–

28
–

este o relație inseparabilă între inițiator (aici femeia) și inițiat (bărbatul), atunci
eșecul are consecințe pentru ambii parteneri, de aceea destinul Maitreyiei trebuie să
fie acela care
este și nu altul (pierderea condiției sacre), nu din misoginismul eroului
sau al scriitorului, ci in virtutea legăturii indestructibile a destinului lor. Nicolae
Manolescu afirma despre Maitreyi că ea este singura victimă a pasiunii din romanul
lui Mircea
Eliade, totodată ea se consumă în focul pasiunii până la capăt.

„Nimeni n
–
a ieșit nevătămat din jocurile Maitreyiei. Să fie pierdere minților
sau moartea singura ieșire din toate marile pasiuni? Chiar de ar fi așa cum ne învață
cazul lui Tristan și al Iso
ldei, al lui Romeo și al Julietei, putem fi oare absolut siguri
că, Allan, care la sfârșit dorește din tot sufletul să mai privească o dată în ochii
Maitreyiei, ca să înțeleagă, n
–
a pierit el însuși, în nesiguranță și durere? Ce mai știm
noi despre el, o d
ată manuscrisul romanului încheiat?”
55

După experimentarea refacerii cuplului adamic, în spațiul sacru, ocrotitor,
după căderea luciferică (sau pierderea sacralității), Maitreyi își redobândește condiția
Evei decăzute (fusese și ea sacralizată prin iubire
) și îl așteaptă în cer pentru o altfel
de nuntă.
Eroina dorește, speră la o reîntâlnire a ei, cu iubitul ei „să se cufunde,
nelimitat, cu un simț al eternului indic” în pasiunea pe care a sanctificat
–
o prin
suferință.” Reîntâlnirea lor va fi posibilă nu
în lumea oamenilor, ci în viața de
dincolo.
George Călinescu

afirma că: „M. Eliade a îmbogățit literatura română cu o
viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul sens al cuvân
tului.”

P
agini din jurnalul intim: „
Dacă n
–
aș avea jurnalul, nu mi
–
aș aminti nimic din acea
vreme,
î
ntr
–
at
â
t de viu și de atent eram la cele ce se petreceau
î
n jurul meu, și
niciodată nu aveam răgaz să
–
mi amintesc sau să meditez; să leg faptele unele de
altele, să reactualizez anumite scene
; așa că acum trebuie să mă conduc după firul
acelor foarte sumare
î
nsemnări, ca și cum aș descifra viața altuia, căci memoria
acelor zile și nopți de agonie nu o mai am.”
56

Eroul este cel dint
â
i narator care,
î
n literatura lui Mircea Eliade, nu a
re
același nume ca și autorul, Allan asum
â
ndu
–
și rolul de autor al romanului. De altfel
scriitorul refuză invenția c
â
nd e vorba de evenimente cruciale ale tinereții și schimbă
â
n cadrul romanului doar numele și profesia naratorului, adevărata identitate a

inginerului Narendra Sen. Din același motiv, păstreză numele veridic al eroinei,

55

Nicolae Manolescu,
Op. cit., p. 481.

56

Ilie, Emanuela. Cîte
va descoperiri utile în diaristica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7, 2007.

–

29
–

Maitreyi, al surorii sale Chabu, c
â
t și al altui personaj, Khokha; nu modifică adresele,
numerele de telefon și chiar scrisorile lui Maitreyi și ale lui Surendranath Dasgupta

transmise naratorului
î
nainte de a părăsi India, sunt originale. Observăm că
autenticitatea romanului, teoretizată de M. Eliade alături de Camil Petrescu, are
originea
î
n trăirea efectivă a narațiunii de către autor. Astfel, romanul nu e doar o
ficțiune p
ură, ci este structurat pe o construcție narativă reală, trăită personal de
Mircea Eliade
î
n India (1928
–
1930): dragostea dintre el și Maitreyi. Evoluția
sentimentului de iubire a fost notată zilnic
î
n jurnalul redactat
î
n această perioadă,
pagini
î
ntregi
fiind integrate direct
în

textul romanului:

„
Din jurnalul acelei luni:

”
Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă p
â
nă la răzvrătire,
fermecătoare
î
n sensul magic al cuv
â
ntului. Recunosc că nu mi
–
am putut lua g
â
ndul
de la ea toată no
aptea. Și acum,
î
n loc să lucrez, mă g
â
ndesc la ea, imagine pală
î
n
sort albastră de mătase
â
ntunecată cu
â
nflorituri de aur. Și părul… Persanii aveau
dreptate,
î
n poeme, asemăn
â
ndu
–
l șerpilor. Ce va fi, nu știu. Probabil voi uita…”

Din jurnalul lunii următoare:

„
Noi doi, singuri, discut
â
nd despre virilitate; Walt Whitman, Papini și ceilalți. Ea a
citit puțin, dar mă ascultă. Știu că mă place. Mi
–
o spune. Mărturisește că s
–
ar da ca
în
tr
–
un poem din Tagore, pe plajă,
î
n
î
nceput
de furtună. Literatură.

”

„Adesea transcriam pagini
în
tregi din jurnal și dacă Jurnalul acelei veri,
1930, ar fi fost mai copios, poate că l
–
aș fi transcris
î
n
î
ntregime… Cu tot patosul
narațiunii, am
î
ncercat să mă țin c
â
t mai aproape de reali
tate”, se va confesa
romancierul.

57

Deși romanul este inspirat de un eveniment biografic, impresia de autenticitate
este dată de formula epică aleasă. Redact
â
nd la persoana
î
nt
â
i povestea de dragoste
dintre Allan și Maitreyi, scriptorul (autorul)
se bazează pe un jurnal scris la
momentul trăirii idilei, din care inserează direct fragmente
în

capitolele VI și VII ale
romanului și pe niște note făcute mai t
â
rziu, care corectează uneori primele
impresii.
58

57

Eliade M. Memorii 1907
–
1960.
–

București: Humanitas, 1991, p.260.

58

Lotreanu, Ion. Introducere în opera lui Mircea Eliade.

–

București: Minerva, 1980

–

30
–

„
Patima crește, delicios și firesc
amestec de idilă, sexualitate, prietenie,
devoție. C
â
nd stau l
â
ngă ea pe covor, cetind
î
mpreună, dacă mă atinge, sunt excitat
și mă turbur nebunește. Știu că și ea e turburată.
(Notă. Nu e adevărat. Maitreyi n
–
a
simțit niciodată patima
în

timpul acela.)
. Ne

spunem multe prin literatură. C
â
teodată
ghicim am
â
ndoi că ne vrem.
(Notă. Inexact. Maitreyi era c
â
știgată numai

de joc, de
voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici nu
–
și
î
nchipuia pe atunci ceea ce poate
î
nsemna pasiune.) ”.
59

Romanul conceput sub forma unui jurnal
î
l implică pe autor să refacă fiorul
timpului trecut, situ
â
ndu
–
se pe o buclă oscilatorie: fie pătruns de incandescența clipei,
fie renunț
â
nd la tonul de confesiune, fie sedus de
î
ndoială, fie distanțat și rece
. Acea
succesiune a fragmentelor de jurnal imprimă romanului vivacitate prin
î
nvăluirea
clipelor cu adevărul lor de viață. Astfel jurnalul implică o participare subiectivă a
naratorului. Fragmentele de jurnal inserate preponderent
â
n capitolele VI și VII
ale
romanului dau formă și expresie unei experiențe de dragoste autentice. Toate acestea
demonstrează valențele jurnalului ca tehnică narativă.

Alte elemente novatoare prezente
î
n romanul
Maitreyi
sunt:



intelectualizarea conflictului:

„
N
–
aș fi suportat pentru nimic
î
n lume să
–
și bată joc de mine o fată de 16 ani,
pentru care nu simțeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale.[…] Mi
–
am reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferențiind despre frumos mă
obseda.
Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc,
î
mi spuneam. Niciodată n
–
am
știut că fata aceea poate g
â
ndi probleme at
â
t de responsabile. Repetam prostii:
esența frumosului…
”;



descoperirea Indiei și arhetipurile ei culturale; confruntarea acestui unive
rs
cu tradițiile și mentalitățile europene:

„
Nu zău, Allan, cum de
–
ți poate plăcea ție o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M
–
am
născut aici,
î
n India, și le cunosc mai bine dec
â
t tine. Sunt murdare, crede
–
mă. Și
apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata
aceea n
–
are să
–
ți
în
tindă niciodată
m
â
na. […] Ascult
â
nd
–
o, mă
în
fioram de c
â
tă junglă se află
în
că
î
n sufletul și inima

59

Marcu, Elena.
Exerciții de admirație. Eseuri și portret.
–

București: Humanitas, 1991.

–

31
–

Maitreyiei. C
â
te
î
ntunecimi, ce floră tropicală de simboluri și semne, ce atmosferă
caldă de eventualități și senzualitate. Unde eram
eu
â
n toate acestea?
”;
60



introducerea elementelor de senzualitate
î
n roman și construirea unei
„mitologii a seducției”:

„
Îi

luai brațul și
–
l privii o clipă fascinat. Nu mai era braț de femeie acela. Căpătase
o transparență și o căldură autonomă, parcă
î
ntr
eaga pasiune se concentrase sub
pielea aceea brună, mată, și
î
ntreaga voință de victorie alături. Trăia prin sine; nu
mai aparținea fetei care
î
l
în
tinsese pe jăratec ca să
–
și
î
ncerce dragostea.
Î
l țineam
î
n m
â
inile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu
î
nsumi de intensitatea cu care palpita
și de ciudățenia faptului care trebuia să urmeze.
În
cepui să
–
l str
â
ng, să
–
l m
â
ng
â
i, să
–
l sărut, sigur fiind că
î
mbrățișez
î
ntreaga făptură a Maitreyiei, că pe ea o m
â
ng
â
i, de
ea toată mă bucur. Simțeam cum se pleacă su
b voluptate
”.
61

Revenim la tehnica jurnalului care devine pretext literar și o modaliate de
confesare și rememorare.
Î
n caietele sale va include autointrospecția conștiinței și
sufletului, retrospecția, dialogul și monologul interioar ce vor evide
nția zbuciumul
interior al personajului, cauzat de incertitudinea iubirii.
62

Tulburările și frăm
â
ntările permanente ilustrează firea dilemică a eroului,
care analizează
î
n mod obiectiv evenimentele realității trăite.
63

Allan reconstituie toate faptele dintr
–
un jurnal după ce va fi izgonit din casa
inginerului și după ce va căuta să
–
și înțeleagă propria situație. Urmărind
reconstituirea acestei iubiri, observăm că Allan are o dublă perspectivă asupra
evenimentelor. În epo
ca iubirii pentru Maitreyi, Allan ține un jurnal intim pe care îl
corectează mai tîrziu cînd istoria acestei iubiri s
–
a consumat. În momentul în care
Allan își scrie jurnalul, el nu mai știe cum va sfîrși totul, dar cînd rescrie jurnalul în
vederea romanul
ui, deja cunoaște sfîrșitul. Cu acest
procedeu

al dublei perspective

narative suntem familiarizați încă din debutul romanului: „
Am șovăit atîta în fața
acestui caiet pentru că n
–
am izbutit să aflu încă ziua cînd am întîlnit
–
o pe Maitreyi.
În însemnările me
le din acel an n
–
am găsit nimic.
”. Este evident faptul că autorul e

60

Havriliuc, Nicolae. Printre romanele lui Mircea Eliade // Limba Română, nr. 1, 1996

61

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în diaristica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7
, 2007

62

Handoca, Mircea. Eliade și Noica.
–

Cluj: Dacia, 2002.

63

Cosma, Anton. Geneza romanului românesc.
–

Chișinău: Eminescu, 1985.

–

32
–

implicat; un autor deopotrivă narator și personaj asemenea eroului lui Anton Holban.
Deosebirea este doar că Sandu, protagonistul romanului
O moarte care nu
dovedește nimic

are o singură
perspectivă asupra evenimentelor, pe cînd Allan, așa
cum arată Nicolae Manolescu, o dublă perspectivă asupra întîmplărilor: „În
Maitreyi,

unde romanul este diferit de jurnal, trebuie să luăm în considerare
existența, în pielea personajului Allan, a doi po
vestitori distincți: unul aflat la nivelul
imediat al evenimentelor (pe care le consemnează în jurnal) și altul situat la o
oarecare distanță de ele (și care le reordonează în roman)

”
64
. Allan își asumă toate
aceste roluri pentru a demonstra că jurnalul și

romanul sunt suprapuneri ale unei
realități față de care se află la o oarecare distanță și pe care încearcă să o prezinte
retrăind evenimentele. Există astfel o distanță de natură temporală între vocile
romanului, una acceptă determinativul de „atunci” și

alta e cea de „acum”, care
comentează paginile jurnalului. Această distanță capătă și un sens moral pentru că
aprecierea inferioară și calitatea ei diferă.

„Mi
–
era indiferentă Maitreyi atît timp cît mă știam căutat cu afecțiune de
întreaga famil
ie; mă temeam cînd am bănuit o cursă matrimonială; dar de îndată ce
hotărîrea mea de a rămîne celibatar a fost cunoscută și Maitreyi s
–
a schimbat cu
totul față de mine, a început să
–
mi fie dragă
(notă: nu e adevărat)
, și sufăr un pic de
gelozie, de singură
tate, de menirea mea.”
65

În jurnal
,

Allan descoperă lucrurile și le prezintă uneori sumar, pe cînd în
partea de roman ele sunt deja analizate și filtrate. Scena din bibliotecă pare a fi redată
atît de sumar și de șters, dar retrăirea ei e foarte
puternică încît se ajunge la paradox:

„Mi
–
am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura
genunchiului, pe care o presimțeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o
ghiceam brună și virgină, căci, fără îndoială, nici un trup om
enesc nu se înălțase atît
de departe în carnea ei. În acele două ceasuri de îmbrățișare
(erau oare altceva

mîngîierile gleznelor și pulpelor noastre? )

–

pe care jurnalul le schițează atît de
sumar, atît de șters, încît multă vreme după aceea m
–
am întrebat

dacă mai trebuie să
continuu însemnarea etapelor noastre
–

am trăit mai mult și am înțeles mai adînc
ființa Maitreyiei decît izbutisem în șase luni de efort, de prietenie, de început de

64

Manolescu N. Arca lui Noe, II.
–

București: Minerva, 1981, p.205.

65

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe.
–

București:
100+1 Gramar, 2000.

–

33
–

dragoste. Niciodată n
–
am știut mai precis ca atunci că posed ceva, că

posed
absolut”.
66

Consemnarea imediată, fidelă, nu mai asigură efectul de veridicitate, pe cînd
prelucrarea celor notate în jurnal devine proaspătă și trăită cu intensitate. Jurnalul
intim își pierde inocența devenind astfel interesat și interesant după o perspecti
vă mai
îndepărtată asupra evenimentelor. În momentul scrierii romanului Allan îl vede
limpede, el vede clar lucrurile despre care a scris în roman. Acest mod de structurare
a textului are la bază tehnica replay
–
ului sau a stop cadrului și e una cinematogra
fică
favorizată de jocul dublei perspective.
67

Atunci cînd recitește jurnalul, Allan își
îngăduie să refacă filmul evenimentelor, iar unele scene ce ni se par mai interesante,
să le analizeze cu lux de amănunte. Dublarea perspectivei trăite (a jurnalului) d
e
aceea prelucrată (a romanului) presupune o reconsiderare a structurii romanești.
Viziune
a autorului este și ea dublă, câștigâ
nd teren însă cea omniscientă, situată la o
anumită distanță, înzestrată totuși cu o perspectivă limitată. Romanul ține de rolul

autorului implicat în faptele operei. Evenimentele sunt înregistrate așa cum s
–
a
priceput mai bine atunci, dar autorul are brusc o luminare care îi deschide o ironie de
semnificații. Întîlnirea din bibliotecă îi apare în final lui Allan ca un eveniment
re
velator în schimbarea destinului său grație semnificației profunde pe care o poate
contempla dintr
–
o perspectivă întîrziată a iubirii deja consumate. Abia după ce
povestea sentimentală ia sfîrșit, Allan realizează că evenimentul
–
cheie din viața lui a
fost
anume acea întîlnire a picioarelor din bibliotecă.
68

Chiar dacă personajul e concomitent și narator, și autor al romanului,
oricum rămîne prizonier al propriei vieți și la fel de neputincios a o anticipa, creația
însă nu este limitată strict de j
urnal. Datorită dublei perspective, jurnalul e mereu
însoțit de prelucrarea romanului, ceea ce transformă autorul într
–
un personaj implicat
omniscient și în plus, în ciuda omniscienței, romanul rămîne a fi cu caracter deschis.
Cînd scrie lucrarea Allan, șt
ie mai mult decît atunci cînd își ține jurnalul, dar este pe
departe de a ști totul. Dar își poate critica viziunea dintîi asupra lucrurilor,
completînd
–
o: „
Ar trebui să povestesc mai pe larg aceste ultime zile, dar nu
–
mi
amintesc mai nimic, iar jurnalul
–

care nu prevedea o schimbare atît de apropiată
–

nu păstrează decît scheletul unei vieți pe care acum nu o mai pot intui și nu o mai pot

66

Fînaru, Sabina. Eliade prin Eliade.
–

București: Univers, 2003.

67

Manolescu N. Opera citată. p.471.

68

Marcu, Elena. Exerciții de admirație. Eseuri și portret.
–

București: Humanitas, 1991

–

34
–

evoca
”. Astfel își implică luciditatea pentru a analiza trăirile sale, dar înțelege cu
adevărat forța magică a Maitre
yiei, „
în clipele din pragul experiențelor decisive, în
clipele reale, cînd începeam să trăiesc
”, mărturisește naratorul pe baza unui impuls
de moment. Aceasta vine în contrazicere cu altă reflecție în privința autenticității care
nu mai este legată de tră
irea oarbă, imediată și inconștientă, ci pe o cugetare
ulterioară, idee ce l
–
a condus pe Eliade să facă apel la tehnica dublei perspective și a
rescrierii jurnalului.
69

Luciditatea cu care își analizează trăirile sufletești, pasiunea pentru o fa
tă de
16 ani, faptul că Allan este un intelectual, amintesc de Ștefan Gheorghidiu din
romanul
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război
, de Camil Petrescu.
Desigur, deosebirile dintre cele două romane sunt remarcabile,
Maitreyi
fiind un
roman exotic pe tema iubirii, care include erosul pur, care nu poate fi acuzat de
trivialitate
–

o iubire panteistă în stil indian. Romanul camilpetrescian este o
autoanaliză a geloziei. Farmecul cărții
Maitreyi
vine din surpriza stărilor interioa
re
profunde, care sunt înregistrate de autor cu o sporită fascinație. Romanul este o
confesiune autentică, în care intensitatea pasională dictează textului o sinceritate
cuceritoare și înlătură cochetăriile intelectuale.
70

Fiind în aparență un roma
n exotic,
Maitreyi
realizează o

revelatoare
diagramă a înălțărilor și căderilor pe care le poate cunoaște iubirea între doi oameni
cu structuri sufletești complexe și diferite. Adevărul psihologic străpunge insolitul
situațiilor și conferă experienței subs
tanțialitate umană.
71

Structura textului narativ si constructia subiectului

Principala coordona
ta a romanului "Maitreyi" este erosul, dimensiune
esen
țială a experienței omeneș
ti, sentiment copl
esitor al sufletului, zut ca tră
ire limită
.
Ca modalitate narati
vă
, romanul este con
struit pe baza epicului pur,

un singur de

tip de
ac
ț
iune,
dominat de luciditatea analitică

a narat
orului
–
personaj, care ilustrează erosul ca
pe o experien
ță de cunoaștere metafizică
.
72

69

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

70

Crohmălniceanu Ovidiu S. Literatura „autenticității” și „experienței” // Literatura română între cele
două războaie mondiale, I, 1967, p.524.

71

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în diarist
ica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7, 2007

72

Handoca, Mircea. Eliade și Noica.
–

Cluj: Dacia, 2002

–

35
–

Romanul

debutează

cu starea de incertitudine a personajului masculin,

Allan,
un englez de 24 de ani
ș
i est
e scris la persoana I, pe baza însemnărilor făcute de autor
î
n cei trei ani petrecu
ți î
n India. Incipitul
î
l constituie ezitarea
personajului care ar fi
dori
t să
știe exact ziua când a

cu
noscut
–
o

pe Maitreyi. Jurnalul realizat în timp obiectiv,
adică î
n

timpul real al evenimentelor, îi provoacă personajului
–
narator stări de confuzie
ș
i nedumeriri, deoar
ece atunci cand scrie romanul, în timp subiectiv, întâmplă
rile nu
mai au pentru el aceea
ș
i rele
van
ță. Cercetând caietele, naratorul încearcă să
–
și
amintească momentul când se îndrăgostise de Maitreyi, mărturisindu
–
și nepuținta de a
retrăi aievea acum, câ
nd scrie
romanul, "tulburarea celor dintâi întâlniri" cu fru
moasa
bengaleză. Citind î
n jurnal, este u
imit că la prima întâlnire, Maitreyi i se păruse urâtă
,
cu "ochii ei prea
mari si prea negri, cu buzele cărnoase si răsfrânte, cu sânii puternici,
de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut î
n copt
", descriere din care
reiese î
n mod direct portretul fizic al eroinei. Dialogul cu Harold,
colegul savj de
camera, scoate în eviden
ță firea analitică a lui Allan, căruia îi plăcea să audă lumea
vorbind de rău pe cei pe care îi "iubesc sau de care mă simt a
proape", întrucâ
t astfel
avea ocazia s
ă
–
ș
i verifice "
anumite procese obscure ale con
științ
ei".

A
llan, inginer englez, aflat la începutul carierei sale în India, merge împreună
cu un gazetar în vizită la profesorul Narendra Sen
ș
i Maitreyi i

se pare acum "
mult mai
frumoasă
" decat atunci cand o
văzuse prima oară, tânărul admirându
–
i vestimentatia,
ale cărei detalii le consemnase î
n jurnal:
73

"sari de culoarea ceaiu
lui palid, cu papuci albi, cusu
ți în argint, cu ș
a
lul asemenea
cire
șelor galbene". Soț
ia
inginer
ului, Srimati Devi Indira, era îmbrăcată cu "o sari
albastră, cu sal albastru muiat î
n aur"

și zâmbea întruna, fiind "atât de tânară, de
proaspată
și de timidă", încât pă
rea
sora Maitreyiei. Chabu, cealaltă

fiic
ă
, a
vea vreo
zece
–
unsprezece ani, păru
l tuns, rochie de stambă
și fața oacheșă, semănând cu "o
tigancu
șă". Cele trei femei "se strânseseră una lângă alta", tematoare și timide, retrase,
de
și inginerul încerca "zadarnic sa le î
ncurajeze".

Narendra Sen î
l sp
rijina pe Allan să
ocupe un post de inspector într
–
o zonă de
junglă, dar acesta se îmbolnăve
ș
te de "o malarie gr
ea"
și este internat î
ntr
–
un sanatoriu
din Ca
lcutta. Inginerul Narendra Sen îl invită să locuiască la el pentru toată perioada
cât trebui să rămână î
n India.
74

73

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în diaristica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7, 2007

74

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

–

36
–

Englez, venit dintr
–
o altă cultură
și civilizaț
ie, Allan se simte stingher

în casa
inginerului, stă retras în bibliotecă
,
înva
ță salutul lor traditional, "împreunând palmele
in dreptul frun
ții", apoi, încetul cu încetul, se î
mpr
ietene
ș
te
cu Maitr
eyi, care se
interesează

de ob
iceiurile europenilor, presupunând că în
ț
ara lui este foarte frig, din
această cauză sunt cu to
ț
ii albi. Allan

este fascinat de povestea micu
ț
ei Chabu,
care are
un pom al ei, pe care îl hrăne
ște î
n fiecare zi c
u "turtă
și
prăjituri,
ș
i firimituri"
. Trăind
în preajma Maitreyiei, tână
rul european este mirat de firea inocenta
a fetei, în
contradic
ție cu faptul că scria "poeme filozofice, care î
i
plac foarte mult lui Tagore".
Tânara de
ș
aisprezece ani avea o
profunda cultură, a
tât în domeniul literaturii, cât
și al
civiliza
ț
iei i
ndiene, subiectele expunerilor
și conferințelor, pe care fata le ținea în faț
a
unui auditor
iu de intelectuali despre "esen
ța frumosului", stâ
rnind un
real
interes.

In
primele luni, Allan nu avea nici

un
fel de sentimente pentru tânara bengaleză, "nu m
–
am gândit la dragoste în cele dintâ
i luni petrecute in torasia Maitrey
iei", era tulburat
numai de străniul din ochii
și râ
sul fetei. El o
învă
ța frantuzește și ea î
l
învă
ța
bengaleza, le
c
țiile destind relați
ile dintre ei, îi apropie din ce î
n ce mai mult, iar
toleran
ț
a excesi
vă a doamnei Sen îl determina pe englez să se intrebe dacă

nu cum
va ei
voiau să
–
l însoare cu fata lor, de
și era imposibil, pentru că

"ei
–
toti si
–
ar fi pierdut casta
si numele daca ar fi i
ngaduit o asemenea nunta". Ea scria mereu nu
mele gurului ei,
Robi Thakkur,
și acest lucru îl irita pe Allan, pentru că i se părea anormală

"p
asiunea ei
pentru un barbat de
ș
aptezeci de an
i". Notele de jurnal din această perioadă

sunt pline

de incertitudini

ș
i de autoanalize asu
pra sentimentelor, totul i se părea un joc, pe care
eroul î
l urmarea "cu multa luciditate".
75

Emo
ționat, dar în același timp puternic, Allan se simte ca în fața "unei sfinte",
când vede austeritatea î
n care loc
uie
ște fata
, î
n camera ei fiind numai u
n scaun, doua
perne si un pat, î
n care, afla cu stupoare, ca dormea Chabu, iar

Maitreyi se culca pe o
rogojină, a
șezată pe jos. El se simte din ce î
n ce mai at
ras de Maitreyi, cei doi schimbă

autografe pe care le scri
u pe cărti
și reviste, îș
i povestesc istorisiri insinuante,
vorbesc
despre casatoria indiană, fapte ce duc la o apropiere
ș
i o relatie mai fireasca intre ei.

Autentic
itatea romanului este reflectată î
n continuare prin ilustrarea

tulburărilor, a frămâ
ntarilo
r interioare ale lui Allan,
din dorin
ța de a î
ntelege exact

75

Glodeanu, Gheorghe. Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial.
–

București: Editura Didactică și pedagogică, 1997.

–

37
–

sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, expr
imate printr
–
o multitudine de gânduri
și interpretări ale unor gesturi, cuvinte și atitudini. De pildă, într
–
o seară
, pe veranda
casei, un ceremoni
al al atingerii picioarelor goale, care

era la ei un semn de respect, îi
dă europeanului o emo
ție deosebită, o beatitudine a simț
urilor.
76

Allan se gânde
ște din ce în ce mai des la căsătorie, mai ales că asistă la nunta
lui Mantu, un prieten

al l
ui

Sen
și este copleșit de simpatia maternă

a doam
nei Sen,
care "se ge ca o chem încă

«doamna»,

iar nu «mama», cum e obiceiul î
n India". Intre
cei doi
tineri se manifesta o atractie irezistibilă ce scaăa de sub control, ea i se dăruie
ște
într
–
o noapte
ș
i All
an se simte usor jenat pentru faptul

ca Maitreyi "se abandonase ataâ
de decisiv trupului meu, încat avusei chiar o urmă de melancolie ca mi se dăruise atât
de repede". A doua zi, dis
–
de
–
diminea
ță, cei doi se întâlnesc în bibliotecă și Maitreyi,
cople
ș
it
ă

d
e vino
vă
ție, îi spune că e timpul să

plece din casa lor
și îi povesteș
te despre
iubirea pe care o avea, de la treisprezece ani, pentr
u gurul ei, Robi Thakkur, relatâ
ndu
–
i
cu detalii despre scrisoril
e primite de la el, din toate păr
ț
ile lumii, pe unde umbla
se. Cu
toate ac
estea, gesturile tandre continuă, Maitreyi îi dăruie
ște o coronița de iasomie,
despre care Allan află mai târziu, că este semnul logodnei, "că fecioara care dăruie
ște o
asemenea coroni
ță unui tânăr e considerată pe veci a lui, că
ci schimbul
acesta de flori
avea
valoarea unui legământ dincolo de împrejurari
și de moarte". Ea îi oferă apoi
cutiu
ța dată de Tagore, mărturisind că nu 1
–
a iubit, că aceea a fost numai o rătăcire
și
abia acum î
și dă seama ce este dragostea aderată
.
77

Allan

s
e hotără
ște să spună părinț
ilor fetei despre

dragostea lor, fiind convins
că ace
știa așteaptă ca el s
–
o ceară în căsătorie, dar din nou îl derutează reac
ț
ia
Mai
treyiei, care se opune: "Tu nu
ș
tii un lucru,
îmi spuse. Nu
știi că noi te iubim altfel
(ezita

și se corectă), ei te iubesc altfel și eu ar fi trebuit să te iubesc tot aș
a, nu cum te
iubesc acum
. Trebuia să te iubesc tot timpul ca la î
nceput, ca pe un frate
". Cei doi tineri
traiesc o adevărată

poveste de dragos
te, cu gesturi tandre, priviri
și săru
tă
ri
furate.
Maitreyi îi mărturise
ște iubirea ei pentru pomul "cu șapte frunze", cu care se îmbrățișa,
se săruta
și căruia î
i facea versuri.
78

R
omanul tradi
ț
tional, social sau psihologic, este respins pentru vina de a
se
restrâ
nge la anumite asp
ecte ale vie
ții, căru
ia i
–
ar da
și un î
nteles prea burghez: „
Orice

76

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în
diaristica lui Eliade // Convorbiri literare, nr.7, 2007.

77

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe.
–

București: 100+1 Gramar, 2000

78

Miani, Laura. Figuri feminine în proza lui Mircea Eliade // Limba și Literatura, vol.II, 1994.

–

38
–

se întâmplă în via
ță

poate constitui u
n roman
–

crede Mircea Eliade.
Și în viață nu se
întâmplă numai amoruri, căsă
torii sau adultere
”
. Sunt î
ncrimi
nate aici tocmai acele
teme
–
cli
ș
eu care a
u

făcut (
ș
i mai
fac) din roman un gen popular. În via
ță, continuă
Mircea Eliade „se întâmplă
și ratări, entuziasme, filosofii, morți sufleteș
ti, aventuri
fantastice”. Mircea Eliade reven
dica pentru roman dreptul de a înfă
țișa ș
i altceva
decat
„fazele unui
sentiment”,
ș
i anu
me pe acela „ale unei inteligen
ț
e”. „
Nu î
nteleg
–

conchide el
–

de ce ar fi <<roman>> o carte î
n care se descrie o boala,

o meserie
oarecare sau o cocotă
–

ș
i n
–
ar fi tot atât de roman o carte î
n care s
–
ar descrie l
upta
unui om viu cu
propriile gânduri sau via
ța unui om între cărți ș
i vise
”. Prima
țintă

a
acestei critici o constituie, a
ș
adar, limitarea

psihologiei la sufletul comun
ș
i interior, cu
excluderea unor

zone esen
țiale ale conștiinței. Nu e greu să recunoaștem în prejudecata
co
mbătută

de Mircea Eliade un fel de
ist
orie a teoriilor despre roman, de ieri si de azi
.

Făcând referire la literatura română
,
dar
și la î
ncercarea eseistu
lui de a
sugera necesitatea depă
șirii socialului și psihologicului î
n directia metafizic
ului.
Metaf
izic, sau existen
ț
ial
, ar fi romanul bazat pe „cunoa
șterea esențială, reală, directă
,
care nu are nevoie de psihologie”.

I
ndividualismul

este respins categoric de către Eliade în numele unei noi
concep
ții a integrării, și intelectual
ismul, î
n num
ele unei intelegeri mai cuprinzătoare
a con
știintei înseși, pe care n
–
o mai reduce la ra
țiunea carteziană

( împingând la
limită o teză deja existentă

la Camil Petrescu). Critica psihologismului este la Mircea
Eliad
e o critica a romanului ionic
. În „Jurnal”, distan
ța în timp permite să se vadă

mai bine acest fapt. Mircea Eliade
precizează
„deminitatea me
tafizică a nara
ț
iunii”
pe care a ignorat
–
o la vremea lor „generatiile realiste, psihologizante”.
79

În cea mai mare parte

romanele

lui Mircea Eliade

din anii ’30 sunt
psihologice
ș
i ionice, dar concep
ția pe care autorul încearcă să o impună nu mai este
ea,

aceea ionică
.

Pu
țini au utilizat atât de conștiincios monologul interior în acea
epocă;
ș
i nimen
i nu l
–
a respins teoretic cu atâ
ta înver
ș
unare, dintr
–
un punct de vede
re
mai avansat. În locul analizei
și al tră
irii, romanul pre
conizat de Mircea Eliade vrea
să instaleze „naratiunea” că „forma readaptată a mitului
și mitologiei la conștiința
modernă
”.

79

Manolescu, Nicolae. Arca lui
Noe.
–

București: 100+1 Gramar, 2000.

–

39
–

Romanul metafizic sau

existen
țial, pe care Mircea Eliade î
l

teoretizează
î
mpotriva acelui social
–
p
sihologic, trebuie privit deci în legatură

cu redescope
rirea
acestei supraindividualită
ți mitice, în care „condiția umană” înlocuiește
psihologismul
și omul renaște din cenuș
a ind
ividu
alismului. Ionicul se vede depă
ș
i
t
aici î
n sensul corinticului.
80

V
iziune
a totalitară a româ
nescului continuă să se împace cu vechile no
țiune
de experien
ță ș
i autenticitate, introduse la noi de Camil Petrescu. La autorul „Tezelor
si antitezelor”, ele
reflectau triumful individualită
ții ș
i al psihologismului
ionic. La
Mircea Eliade reflectă, din contra, o tendin
ță

de revenire

la forme colective de
existen
ță, pr
in însă
ș
i natura lor, nepsihologice.
81

A nu fi trăit, ci a trăi; în explicarea acestei diferen
țe Mircea Eliade începe însă
să se despartă

de Camil Petrescu
. „
Cred ca tot misterul <<experien
ței>> rezidă în
această coinciden
ță perfectă nu termenul

exterior
ție (care poate fi o întâmplare sau
o stare de suflet)
și, î
n acela
și timp, o despărtț
rea a lui, o eliberare de el”
.
Despăr
țirea interiorității prin coincidenț
a ei cu
exterioritatea este altceva decât
individualismul, care î
n fond ne
a
ga
exteriori
tatea. Camil Petrescu însu
și descoperea
în personalismul francez o solu
ț
ie ase
mănătoare; fără să fie con
știent de contradicția
î
n care se pune, dar

pe care Mircea Eliade o rezolvă mergand mai departe î
n s
ensul
reincluderii individului î
ntr
–
o supraindividua
litate. „
Libertate înseamnă, înainte de
toate,
–

afirma el în acela
ș
i loc
–

au
tonomie, certitudinea că e
ști bine infipt în
realitate, în via
ță, iar nu în spectre sau dogme; ca tră
irea ta, nemaifiind a individului
din tine, a limitelor di
n tine este o
actualizare liberă a întregii tale vie
ț
i
.”
82

Mir
cea Eliade a analizat no
țiunea de experiment

foarte bine în eseuri, dar,
când o ilustrează în romane (cu excep
ția lui „Maitreyi” și a „Ș
arpelui”) nu mai
descoperim aproape nimic din ceea ce ea pres
upune pe latura metafizica. Omul real,
concret, nepsihologic, care face experien
țe fundamentale, e vizibil î
n aceste romane
atat

de vulgar erotice, din cauza că ideea e înecată

în întâmplă
ri nerelevante.

80

Simion, Eugen. Scriitori români de azi. Vol.I.
–

București
–

Chișinău: Litera Internațional, 1998

81

Sorohan, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosului // Convorbiri literare, nr. 3, 2007.

82

Vrabie, Diana. Personajul ce
re drept la replică // Limba română, nr. 9
–
10, 2004.

–

40
–

Romanele

lui Eliade

rămâ
n

în dilemă, î
ntre două universuri mentale
și între
două

feluri de a scrie.
Formula narativă, potrivită cu această

viziune, Mircea Eliade o
t
eoretiz
eaz
ă fără s
–
o utilizeze vreodată: s
–
a

în
țeles deja că

e vorba de roman corintic.
Critica tradi
țională a crezut că e de vi
nă lipsa capacită
ții creatoare în ordine obiectivă

(G. Calinescu: „Ceea ce ii lipseste lui Mircea Eliade

este talentul literar”). Repro
ș
ul
poate fi respins lesne: î
n Maitrey
i, aceasta capacitate e dovedită cu prisosin
ță
.
Concep
ția lui Mircea Eliade era mai

înaintată decât formula narativă. Solu
ția ar fi
fost să renun
ț
e compl
et la formula realistă
și să

scrie parabole sau mituri.
83

Unicul
roman al lui Mircea Elaide care, reciti
t astă
zi,
incontestabil
capodoperă, este Maitreyi. Romanul ocupă în mult
e privin
țe o poziție singulară.
Apărut î
n 1933
, după „Isabel
ș
i apele diavolului”, el nu
invedereaza criza ionicului,
de
ș
i, cum vom vedea, e departe de a fi un roman ionic ortodox.
84

Momentul cel mai semnificativ în evolu
ția acestei dragoste se
află î
n
capi
tolul al optulea al romanului. Îi vedem pe cei doi protagoni
ști în bibliotecă, unde
cataloghează căr
ț
ile lui Sen.
85

„
Pe Maitreyi am întâlnit
–
o a doua zi după amiază, înainte de ceai în pragul
bibliotecii, a
șteptându
–
mă
.

–

Vi
no să
–
ți arăt ce am facut, mă

cheama ea.

Adusese vre
o cincizeci de volume pe o masă
și le așezase cu cotoarele î
n sus,
în a
șa fel încât să poată fi citite unul după

altul.

–

Dumneata începi din capul ă
sta

al mesei, iar eu de dincolo. Să vedem l
a ce
volum ne întâ
lnim, vrei?

Părea foarte emo
ționată, îi tremura buza și mă

privea clipind des din
pleoap
e, ca
și cum s
–
ar fi silit să uite de ceva, să destrame o imagine din fa
ț
a ochilor.

83

Sorohan, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosului // Convorbiri literare, nr. 3, 2007.

84

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

85

Lovinescu,
Eugen. Istoria literaturii române contemporane 1900
–
1937.
–

București: Minerva, 1989.

–

41
–

M
–
am a
șezat la scris cu presimțire ciudată că se va
întampla ceva nou,
și mă
întrebam dacă

nu cumva
astept dragostea Maitreyei, dacă surpriza pe care o sim
ț
ea
nu era o even
tuală împărtă
șire, o luminare a ascunzișurilor sufletului ei. Dar mă
trezeam prea pu
țin clatinat de întâmplă
ril
e acestea eventuale. Scri
ind, mă

intrebam:
o mai iubesc? Nu; mi se părea că o iubesc, numai atât. În
țelesei pentru a suta oară
că mă atră
gea altc
eva în Maitreyi; ira
ț
ion
alul ei, virginitatea ei barbară
ș
i, mai

presus de toate, fascinul ei. Îmi lămuri perfect acestea; că eram vrăji
t, nu
îndrăgostit.
Și, ciudat, înțelegeam nu î
n ceasurile mel
e de luciditate
–

multe
–
putin
câte mai aveam
–

ci î
n clipel
e din pragul experien
țelor decisive, în clipele reale,
când începeam să trăiesc. Reflec
ția nu mi
–
a relevat niciodată

nimic.

Pusei mâna p
e un volum
și întâlnii mâna Maitreyei. Tresă
rii.

–

La ce volum ai ajuns? Mă întreabă
.

I
–
l

arătai. Era acela
ș
i
la care ajunsese
ș
i ea, Tales of the
unexpected de
Wells.Rosi deodată de bucurie, de încântare, nu
știu, dar î
mi spuse cu glas stins:

–

Ai văzut ce <<nea
șteptat>> avea întâlnirea noastră
?

[]

M
–
am retras în odaia mea, ca să ră
spund scr
isorilor, cu o nelini
ște și o
nerăbdare necunoscute până atunci, Dar, pe când scriam, am sim
țit deodată

nev
oia
de a o vedea pe Maitrey
i
–

ș
i m
–
am dus.
86

Ziua aceea are o mare însemnatate în povestirea de fa
ță
. Transcriu din
jurnal: <<Am gasit
–
o
abătută, aproape plângând. I
–
am spus că am venit pentru că
m
–
a chemat,
ș
i a
ceasta a surprins
–
o. Ne
–
am despărtit

apoi pentru cinci minu
te, ca să
sfârsesc scrisoarea. Când m
–
am î
nt
ors, dormea pe canapeaua din fa
ța mesii. Am
de
șteptat
–
o. A tresă
rit; ochii ii

erau mări
ți. Am început s
–
o privesc
țintă;ea îmi
sorbea privirile, ochi în ochi;întrebându
–
mă la răstimpuri,
șoptit: Ce? Apoi n
–
a mai
fost în stare să vorbească, nici eu n
–
am mai putut s
–
o î
nt
reb; ci ne priveam fix,
fermeca
ți, stăpâniți de acelaș
i fluid sup
rafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim,
să ne scuturăm de farmec de
șteptâ
ndu
–
ne. Mi
–
e greu să descriu emo
ția. O fericire
calm
ă,
și în același timp violentă, în fața că
reia sufletul nu
opunea nici un fel de

86

Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane 1900
–
1937.
–

București: Minerva, 1989.

–

42
–

rezisten
ță;o beatitudine a simț
urilor ca
re depă
ș
ea senzualitatea, ca si cum ar fi
p
articipat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se sim
țea numai
in p
riviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despăr
ți totuși ochii.
Strângeri barbare, mângâ
ieri de devot. A
m întrebat
–
o încă o dată
, de ce nu
putem fi
noi doi uni
ț
i.

S
–
a cutremurat. Ca s
–
o încerc, i
–
am cerut să recite de două ori acea
matra p
e care a învă
țat
–
o Tagore ca să

se ape
re de primejdiile contra purită
ții.
Totu
și, după ce le
–
a repetat, farmecul stă
ruia.
Cu aceasta i
–
am dovedit, căci credeam
și eu, că experiența noastră nu
–
și are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deși
manifestată în sinc
erită
ți carnale. Am simțit și verificat aceste minunităț
i umane;
controlul cu suprafirescul prin atingere, prin ochi, prin

carne. Experien
ța a durat
două

ceasuri, is
tovindu
–
ne. O puteam relua de câte ori ne fixam privirile î
n ochii
celulilalt. >>
87

Ea î
mi ceru

să lepăd sandalele
și să
–
mi aprop
ii piciorul de piciorul ei.
Emo
ția celei dintâ
i

atingeri n
–
am s
–
o uit niciodată. M
–
a ră
zbunat pen
tru toate
geloziile pe care le îndurasem până atunci. Am
știut că Maitreyi mi se da toată î
n
aceea abandonare
a glez
nei
ș
i a p
ulpei, a
șa cum nu se mai dăduse vreodată
. Scena
de pe terasa o

uitasem. Nimeni n
–
ar putea min
ți atât de dumnezeieș
te, ca s
ă pot fi
păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi
–
am ridicat, fără voie piciorul sus pe
pulpe, până aproape de

î
ncheietura aceea a

genunchiului, pe care o presim
ț
eam
halucinant de dulce, de fi
erbinte, pe care o ghiceam brună
și virgină, căci fără
îndoială

nici un trup omenesc nu se
înal
țase atât de departe de carnea ei. În acele
două ceasuri de îmbră
țiș
are
–

pe care

jurnalul le sch
i
țase atât de sumar, atât de
șters, încât multă vreme după aceea m
–
am gândit dacă mai trebuie să continui
î
nse
mnarea etapelor noastre
–

am trăit mai mult
și am înteles mai adânc ființa
Maitreyiei decât izbutisem în
ș
ase luni de eforturi, de

prietenie, de i
nceput de
dragoste. Niciodată

n
–
am
știut mai precis ca atunci că posed ceva, că

posed
absolut.
”
88

Allan are

î
n acest fragment

o dublă

perspectiva asu
pra evenimentelor

:
contemporană
ș
i

ulterioară. Î
n epo
ca iubirii pentru Maitreyi
, el
ț
ine un jurnal intim pe
ca
re îl completează
și corectează mai târziu, câ
nd istoria
acestei iubiri s
–
a consumat

;

87

Ghidirmic, Ovidiu. Camil Petrescu sau patosul lucidității.
–

Crai
ova: Scrisul românesc, 1975

88

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș: Editura Petru Maior, 1996.

–

43
–

când scrie în jurnal întâmplările fiecărei zile, nu
știe cum se va sfârși totul, dar câ
nd
rescrie jurna
lul sub forma unui roman, cunoa
ște
acest sfâr
ș
it. Procedeul dublei
perspective este vizibil din primele fraze ale romanului.
89

“

Totusi n
–
am scris nimic în jurnalul meu,
și astăzi, când caut în acele
caiete orice urmă care să mi
–
o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciuda
t
cât de incapabil sunt sa prevă
d e
venimentele esen
țiale, să ghicesc oamenii care
schimbă mai tâ
rziu firul vie
ț
ii mele
.” Cea mai evidentă distan
ță este de natura
temporală

: una din voci s
–
a facut auzită atunci, în paginile jurnalului

; cealaltă se
face au
zită acum, când comentează

jurnalul
. De aici se na
ște o distantă pe care am
putea
–
o numi morală

: între vocea care exprimă o trăire
și vocea care judecă această
trăire. Aprecierea informa
ției diferă. Și, odată cu calitatea, diferă și cantitatea
informa
ț
iei
.
Jurnalul se dovede
ște, î
n unele
privin
ț
e, sumar, sau
chiar mut

: abia
rescrierea redă glasul. În al patrulea rând, există o diferen
ță

de expresivitate
.
Ceasurile de îmbratisare, evocate î
n scena din capitolul opt, pa
r, la lectura jurnalului,
„schi
țe atât

de sumar, atât de
ș
terse”. Rescri
erea are menirea tocmai să regă
seasc
ă

atmosfera vie a mo
mentului, ceea ce ne avertizează

asupra unui sens oarecum nou al
ideii de auten
ticitate

: consemnarea, imediată, fidelă, nu mai garantează adevărul
trăirii; abia regâ
ndită, prelucrată, trăirea î
și recapătă prospț
imea.

Romanul ionic nu se mai încrede, la Mircea Eliade, în jurnalul intim,
ș
i
–
a
pierdut inocen
ța ș
i red
evine interesat de o perspectivă mai îndepartată

asup
ra
evenimentelor. Abia aceasta îngăduie
naratorului să vadă limpede: reluâ
nd

mental
filmul evenimentelor
și fixandu
–
și atenția acolo unde doreș
te.
90

D
ublarea
trăirilor resim
țite (a „jurnalului”) ș
i
aceea

prelucrată
(
a
„romanului
”) conduce la o reconsiderare a structurii române
ș
ti.

Rolu
l autorului
implicat constă în definitiv într
–
o luminare diferită, mai bună

a faptelor pe care
naratorul jurnalului le
–
a consemnat cum s
–
a price
put

: luminare care
–
i permite să
reintroducă î
n acest
e fapte o ierarhie de semnifica
ție. Întâlnirea din bibliote
ca îi

89

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe.
–

București: 100+1 Gramar, 2000.

90

Miani, Laura. Figuri feminine în proza lui Mircea
Eliade // Limba și Literatura, vol.II, 1994.

–

44
–

apare, în sfâr
ș
it lui Allan ca un eveniment
care i
–
a schimbat destinul

: de
și ecoul ei
imediat în jurnalul epocii se dovede
ș
te minim.

„Maitreyi”
se identifică

din
nou

cu structura dramatică din „Pădurea
spânzura
ților”. Câ
teva din evenimen
tele cheie pot fi lesne identifi
cate în aceasta
structură
. Primele trei capitol
e constituie o introducere

: ac
țiunea propiu
–
zisă se
declan
șează o dată cu mutarea lui Allan în casa lui Sen. Întâmplă
rile anterioare nu
au
fost consemnate in jurnal, că
ci abia

dupa mutare, Allan se decide să

țină un jurnal.
Mutarea î
n casa Sen
este un prim eveniment capital
și care parcă deschide tânărului
ochii asupra propriei vie
ți, ce i se va părea de aici înainte îndeajuns de bogată și de
interesantă ca să merite a fi a
ș
ter
nut
ă pe hâ
rtie. Aceasta ar fi istoria jurnalulu
i intim
din „Maitreyi”. Cealaltă

istorie, a roman
ului rezultat din transcrierea
ș
i comp
letarea
acestui jurnal, se leagă

de un eveniment mult ulter
ior pericolului iminent ca rela
ția lui
Allan cu Maitreyi să dev
ină publică
. „
Numai la o saptămâ
n
ă după ziua de na
ștere a
lui Maitreyi s
–
a întâmplat faptul pentru care am î
nceput eu a scrie acest caiet
”

:
faptul ca atare este o
plimbare cu ma
șina, în care Chabu, sora mai mică a Maitreyiei,
se arată deodată în cuno
știin
ță

de adevaratele raporturi dintr
e aceasta din urma
și
Allan
și amenință să î
l divulge familiei. Nu mai e nevoie de alte ex
emple pentru
structura dramatică

a

romanului.
91

Viziunea
naratoru
lui jurnalului nu este corectată

ca
ceea a unui autor
implicat omnisc
ient, ci de a unuia ca
re, situat la o anumita distantă, se află totu
și
înzestrat cu o perspectivă limitată. Când scrie romanul, Allan
știe mai mult decat știa
cand
ț
inea

jurnalul: dar e departe de a
ști totul. Î
si poate, de

exemplu, critica viziunea
dintâ
i asupra lucrurilor, o poate completa

(„Ar trebuie să

povestesc mai pe larg
aceste ultime zile, dar nu
–
mi aminte
sc mai nimic, iar jurnalul nu păstrează decât
scheletul unei vie
ț
i
pe care acum nu o mai pot intuit
și
nu o mai pot evoca”)

.
Prizonier al propr
iei vie
ți î
n calitate de

narator
și personaj în același timp, rămâne el
însu
ș
i la fel de nepu
tincios a o anticipa, acum, ca
și câ
nd iubea pe Maitreyi („
Mai
târziu,
și chiar în timpul cât am scris această povestire, m
–
am gâ
ndit asupra
destin
ului meu de a nu

ghici niciodată

viitorul, de a nu prevedea niciodata nimic
dincolo de faptele de fiecare zi
”)
.

Aceasta limit
are face ca finalul romanului să

aib
ă
caracter deschis. După ce a fost alungat de Sen
și după ce a încercat să

se v
indece de

91

Marcu, Elena. Exerciții de admirație. Eseuri și portret.
–

București: Humanitas, 1991

–

45
–

iubirea lui nefericită

tră
ind singur, un t
imp, î
ntr
–
un bungalow din Himalaia, Allan se
in
toarce la Calcutta; află că Maitreyi (ale că
rei scr
isori nu le citise) e pe cale să
–
și
piardă min
țile și că

s
–
a dat unui vanza
tor de fructe, voind probabil să fie, la rândul ei,
gonită de S
en
și să
–
și poată

r
eî
nt
â
lni iubitul;

î
ns
ă toate acestea, se gânde
ște Allan, nu
sunt decâ
t simple presupuneri: „
Sunt ceasuri de când mă gândesc.
Și nu pot face
nimic. Să telegrafiez lui Sen? Să scriu Maitreyiei? Simt că a făcut
–
o asta pentru
mine. Dacă a
ș

f
i citit scrisorile a
duse de Khokha. Poate plă
nuise ea ceva. Sunt foarte
tulbure, acum, foarte tulbure.
Și totusi vreau să

scriu aici, tot, tot
.
Și dacă n
–
ar fi
decât o pacaleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde
știu? Aș vrea să

privesc
ochii Maitre
yiei
.” Naratorul ionic

are totdeauna nevoie să privească î
n ochi
personajele sale ca sa scape de incertitudini;

ochii Maitreyiei n
–
ar fi avut însă un
argument să aducă

la inebranabilele certitudini ale unui narator doric.
92

Consternat
de

puterea de

seduc
ție

pe care Maitreyi o exercită asupra lui,
tânărul
ș
i
–
o explic
ă nu ca pe o îndrăgostire banală, ci ca pe o vrajă. Allan e
încredin
țat că nu î
n

ceasurile lui de luciditate, câ
nd a
pele sufletului s
–
au calmat, a
în
țeles cu adevărat ce î
nse
amnă for
ța magică a Ma
itreyiei, ci chiar „în clipele din
pragul experien
țelor decisive, în clipele reale, când începeam să tră
iesc”. Allan
respinge dreptul analizei
psihologice de a se pronun
ța asupra vieții sufleteș
ti.
Starea
eroului Allan ne arată

două

l
aturi: una care exprim
ă dorin
ța naratorului de a privi
con
ș
tiinta persona
jelor ca pe ceva fundamental ra
țional, chiar dacă adesea
imprevizibil
și însolit: nu analizează decât analizabilul; și o alta, decurgâ
nd uneor
i de
aici, care face din analiză

un instr
ument lucid
ș
i oarecum

distant.
93

Allan nu este î
n totalitate
convins că

doar „i se pare” a o iubi pe Maitreyi,
fiind atras de ea de „altceva”
și anume de iraț
ionalul de care farmecul ei feciorel
nic
este impregnat. Se simte vrăjit, mai curâ
nd de
cât îndrăgostit. E destul de luci
d, ca să
analizeze corect. Allan se lasă târâ
t de sentim
entul lui pentru Maitreyi. Nu fără a
încerca să reziste. Dar voin
ța lui Allan nu ascultă de glasul rațiunii; și nici
sentimentul lui. Când pasiunea există
, nici o cenz
ură nu o poate controla. Allan,
c
ăruia spiritul critic nu
–
i lipse
ște, este, el un pasionat. În preajma Maitreyiei, când se

92

Simion, Eugen. Mircea Eliade, spirit al amplitudinii.
–

București: Demiurg, 1995.

93

Țurcanu, Lucia. Jurnalul unui tînăr

scriitor // Semn, revistă literară, anul X, nr.1, 2007.

–

46
–

întâlnesc î
n bi
blioteca, e cuprins de o presim
țire ciudată, ca ș
i cum un even
iment
important ar fi pe cale să se producă în via
ț
a lui
. Privirile lor întâlnindu
–
se, se

simte
străbă
tut de un „fluid suprafiresc de du
lce”, care
–
l face incapabil de î
mpotrivire:
farmecul erotic e ca o otrava fără antidot. E defini
ț
ia pasiunii care potole
ște toate
nelini
știle cu excepția celei a simțurilor înseși, și care e o împlinire ce nu
lasă nici un
spa
țiu gol î
n suflet. Senzualitatea nu e totul.

Împlicâ
nd sexual
itatea, dragostea dintre
Allan
ș
i Ma
itreyi este deopotriva de esen
ță mistică: fizică și metafizică. Mircea
Eliade a insistat, în câteva râ
nduri, pe suprasexualitatea care ar
carac
teriza dragostea
indiana, în care omul are con
știința că participă

la marele tot
, iar egocentristul este
învins de nevoia dăruirii. No
ț
i
unea de iubire este mai cuprinză
toare pentru Maitre
yi
sau pentru sora ei Chabu decâ
t pentru

Allan. Allan nu întelege de
la î
nceput ca fetele
au, fie
care, copacul lor de care sunt îndrăgostite, sau că Maitreyi a putut păstra o
suvi
ță din pă
rul alb al lui Tagore, care
–
i fusese

guru
, adică mentor spiritual. Treptat
î
nsa, european lucid, egocentric
și superficial descoperă el î
nsu
și puterea ș
i farmecul
iubirii m
istice, de care se credea la adăpost prin forma
ția lui raționalistă. Gelozia sau
neîn
țelegerea se șterg și ele din mintea lui, rămânând să ardă doar flacăra pasiunii.
Întâlnirea cu Maitreyi î
n biblioteca, este ce
a dintâi
î
n care er
oul se simte aruncat, de o
for
ță

mai presus de el, din
colo de meterezele castelului său temeinic păzit, î
ntr
–
o
mare pasiune.
94

Atâ
t pitorescul moral
, dar
ș
i
exotismul mediului
lipsesc

din „Maitreyi”. Sau
este

secundar. Opozi
ț
ia India
–
Europa din romanul
lui Mircea Eliade trebuie redusă

la
dimensiunile sale reale. Allan

este, de altfel, un om avizat în gândirea indiana
ș
i
surprizele pe ca
re le mai are nu sunt legate atât de con
ținutul unor practici locale, câ
t
d
e forma lor. Când
, de exemplu, este nevoit să

inventeze pentru mica Chabu o
pov
este cu pomi vorbitori, Allan î
și dă usor seama că î
ncredin
țarea fetei că toț
i p
omii
vorbesc este o reminiscen
ță

de pateism.

Iubirea pentru Maitreyi
lucrează

în

el

asemeni

un
ui mirac
ol. După for
ța
magică, prin care orbe
ște rațiunea, aceasta e a doua trăsătură a pasiunii: pasiunea
converte
ș
te.

94

Ciubotaru, Adrian. Un diarist între rinoceri și bibliotecă // Semn, revistă literară, anul X, nr.1, 2007.

–

47
–

I
ub
irea are puterea de a converti
și de a iniț
ia

î
n „Maitreyi”
. Iar ini
ț
i
atul este
aici barbatul. Revela
ț
ia sufletului Maitre
yiei pătrunde trept
at în con
știința lui Allan,
otrăvind
–
o cu dulcea
ța ei și subjugând
–
o. Allan
știe că e vrăjit: și se lasă pradă vrăjii.
Face prea pu
ț
in ca

s
–
o spulbere. Mai mult: acceptă primejdiosul joc, la capătul căruia
nu mai există, pentru jucă
tor,
în
toarcere.

Observa
ția ca pasională Maitreyi se joacă
, Allan

o face destul de timpuriu,
după ce abia se cunoscuseră. Nu atribuie de la î
nceput jocu
lui ei sensul exact, dar
intuie
ș
te
în el altceva decât superficială cochetăr
ie.
95

Câ
nd
, î
nainte de mare
a scena pe
care o analizez, se întâmpla ca mâinele sau
picioarele lor să se atingă, Allan se tulbura
ș
i o credea

pe Maitreyi la fel de tulburată.
Î
n marginea paginii de jurna
l unde consemnase puternica emo
ție, Allan va nota mai
tâ
rziu:

„In
exact! Maitreyi era câstigat
ă numai de joc, de voluptatea amă
girii, nu de
ispită. Nici nu
–
și î
nc
hipuia pe atunci ceea ce putea î
nsemna pasiunea.”

Acesta e
primul stadiu al rela
ți
ei lor.

Stadiul urmă
tor este singurul
pe care naratorul nu
–
l
descrie î
n termeni
i jocului: zăpăceala erotic
ă a fetei suspendă

provizoriu jocul.
Dar,
dupa aceea, jocul este regăsit spontan
și încă în momentele cele mai î
nalte ale
iubirii.
96

Maitreyiei
stăpâne
ș
te foare bine
jocurile pasiunii

și seducț
iei
.

Maitrey
î
i
propune
lui Allan o distrac
ție aparent neangajat
ă: jocul cu car
ț
ile.
Urmând ca cei doi
să

transcrie titlur
i
le pe fi
șe, pornind din părți opuse ale mesei, pe care se găsesc
a
șezate la rând câ
teva zec
i de volume: va fi interesant să vadă la ce carte se vor
întâ
lni. Aceasta este

T
ales

of the unexpected

de
Wells.
Vizibil emo
ționată

de ideea de
supriză din titlu
și se roșește toată
.
S
urpriza

jocului

este esen
țială și trebuie cultivată
.
Observă
m
la Maitreyi c
ă ea crede î
n hazardul jocului.

Părăse
ște încăperea,mergân
d

î
n

camera ei, foarte tulburată
și nelinștită
. Scena care urmează nu e nici ea străină

de
ideea jocului.
Are loc
între Maitreyi
ș
i Allan acel

joc al privirilor care stabile
ș
te
legatura.
Cei doi
par să cadă într
–
un fel de transă
.
Un alt joc este
, jocul mâi
nilor
, d
e o

95

Fînaru, Sabina. Mircea Eliade: "Maitreyi". Jocurile inițierii // Limba și Literatura, v
ol. III
–
IV, 1999.

96

Glodeanu, Gheorghe. Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia romanului existențial.
–

București: Editura Didactică și pedagogică, 1997.

–

48
–

sensibilitate mai pronun
țată. Ceea ce izbește î
n el e un caracter apr
oape ceremonial.
Tinerii fac
, numai pe jumatate con
știenți, un ritual erotic ș
i di
mpotriva mistic. Ca
orice joc,
ș
i acesta ar
e regulile lui. Allan nu profită

vulgar de orbirea fete
i
și a lui; îi
permite Maitreyiei să se apere cu patimă rostindu
–
și rugăciunea învățată

de la Tagore.
Allan încearcă să

convingă pe Maitreyi că e vorba, între ei, de dragoste
și nu doar de
o josnică atrac
ție sexuală, Allan n
–
are alte cale decâ
t s
–
o lase s
ă se pătrundă

definitiv
de pas
iunea ei: aceasta este experien
ța, în concepția lui Mircea Eliade, și ea logodește
carnalul cu spiritualul
ș
i profanu
l cu sacrul. E o logodna mistică
.
T
reapta c
ea mai de
sus a acestei experin
ț
e

este atinsă

de jocul piciorului

acesta semnificâ
nd
abandonul
to
tal
și posesiunea absolută. Aici distingem două nuanț
e
.

Primul
, avansarea jocului,
î
n atingerea tot mai int
ima a picioarelor, nu e descrisă în termeni de adâncime, de
coborâre în fiin
ț
a
fetei, ci î
n termeni de
î
na
ă
ț
a
re. Pasiu
nea adevarată înal
ță

pe om.

A
doua nuan
ță
, jocul pasional e o f
orma de contact cu absolutul, dă convingerea
posedării î
n chip absolut.
Ritualul
pasiunii este, în această privin
ță, creator de iluzie
perfectă
.

P
osesiunea absolută se dovede
ș
te a fi

posibilă
î
n iubire, nu exista pasiune.
Fiind o altă

trăsătură

a iu
birii pasionale. Maitreyi este încredin
țată de miracolul
întâlnirii ochilor, mâinilor sau picioarelor, a
șa cum este de existența unui suflet demn
de iubire în copacul ei favorit. Însă

aceasta e singu
ra cale prin care
iubirea devine
pasiune: iluzionându
–
se că
–
și posedă obiectul î
n mod absolut.
97

I
ubirea
ră
m
â
ne

definită î
n

„Maitreyi”

ca fiind

o
experien
ță completă
.
Aceasta de
ține până aici toate trăsă
turile
pasiunii: târă
ște în vârtejul ei
fără putin
ță de
î
m
potrivire pe naiva Maitreyi ca
și pe lucidul Allan, convertește, creează

pri
n ritualul
ei solemn, iluzia ob
ț
inerii absolutului.

Pa
timă ucigă
toare, pasiunea o

distruge întâ
i pe Chabu. Chabu nu e nu
mai
prima ei victima, dar este
și una abso
lut nevinovată
.
Ajunge să îl iubească

pe Allan,
fără să
–
și dea măcar seama, și, fragilul ei suflet neputând suporta tensiunea,
explodează.Copila se îmbolnăve
ște de un fel de demență, cu perioade de prostatie și
cu altele de violen
ță, și moare î
na
inte de a
–
ș
i reveni.

Rolul ei î
n conflict este
important.
Molipsită

involuntar
de pasiunea care încă
rcase de
electricitate aerul casei
Sen,
știe, deși probabil nu înțelege, ce se petrece între sora ei și Allan, îi împinge cu
ingenuitate pe unul în bra
ț
ele c
eluilalt;

apoi cu aceia
și ingenuitate, îi denunță

97

Grosu, Eugenia. Problematica erosului în proza lui Mircea Eliade // Basarabia, nr. 3
–
5
, 1998

–

49
–

doamnei Sen.
Principala
victima a pasiunii î
n romanul lui Mircea Eliade este,
neind
oielnic, Maitreyi. Ea se consumă în focul pasiunii până la capă
t. Despar
țită cu
sila de Allan,Ӕnnebune
ște” ca ș
i Chabu.
98

Allan
se d
ovede
ște a fi mai raț
ional
în compara
ț
ie cu Maitreyi, el face p
ână

la urm
ă experien
ța pasiunii: cunoaș
te, prin fata lui Sen,

absolutul iubirii. O
marturise
ște, el însusi, indirect, în finalul scenei începute în bibliotecă. Nu e adevărat
că
experie
n
ța lui r
ămâne pur contemplativă
și abstract reflexivă: dovada cea mai
bună

o constituie convertirea la o lege a iubirii p
ână atunci necunoscută spiritului său
lucid. După cum, o dovadă este
și „căderea” lui, după despărț
irea de Maitreyi. Allan
e la
fel de bolnav
ca
și Chabu ș
i Maitreyi.

S
pre deos
ebire de Maitreyi, Allan pare că se vindecă: dar pasiunea n
–
a lăsat,
în carnea sufletului său, urme mai pu
țin adânci decât î
n acela al fetei lui Narendra
Sen. Nimeni n
–
a ie
șit nevătă
mat din jocuri
le Maitreyiei.

Să fie pierderea min
ților sau
moartea singura ie
ș
ire din toate marile pasiuni?
99

98

Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Cîteva ipostaze ale unei personalități proteice.
–

București:
Minerva, 1992.

99

Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Cîteva ipostaze ale unei personalități proteice.
–

București:
Minerva, 1992.

–

50
–

CONCLUZII

Romanul „
Maitreyi
” este considerat de critici cea mai bună operă a lui
Mircea Eliade. Cartea a fost scrisă în anul 1933 fiind redus ca
dimensiune (deoarece,
știm că acesta era de fapt jurnalul lui Mirce Eliade).

Fluența povestirii de dragoste ne farmecă din prima, dar scriitorul folosește
mult mai multe

forme decât o narațiune cursivă
.

Totul pornește de la o trăir
e al autorului, un sentiment. Chiar el dezvăluie :
“
Și dacă

sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai pentru că nu știu cum
să evoc figura ei (a Maitreyei) de
–

atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea,
nesiguranța și turburarea celor dintâi înt
âlniri
”
100
. Așadar, el își pune problema de
tehnică.

Allan este cel care o cunoaște pe Maitreyi în casa inginerului Narendra Sen
(tatăl ei). Chiar dacă avea un jurnal, nu putea să
–

și scrie toate gândurile,
sentimentele. Acestea trebuiau “dezgropate” din me
moria lui. În jurnalul lui,
Maitreyi arăta astfel : “
Maitreyi mi se părut atunci, mult mai frumoasă, în sari de
culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți înargint, cu șalul asemenea cireșelor
galbene, și buclele ei prea negre,ochii ei prea mari, buze
le ei prea roșii creau parcă
o viață mai transparent, care trăia, s
–

ar fi spus, prin miracol, nu prin bilogie”
101
.

Chiar dacă personajul feminine este foarte bine conturat, cu o descriere
bogată, ceea ce ne sare în ochi este fluiditatea povestirii, și pov
estirea în sine. Deja în
primele pagini, intrăm într
–

o lume indiană, aflăm și cine este ziaristul Lucian Metz
care este fascinate de această lume nu prea cunoscută. Pe Allan îl interesează doar
Maitreyi, chiar dacă înainte ieșea cu toate fetele, vroia să

le iubească. Singura
diferență este că, aceste lucruri făceau parte din rutina lui , până când o cunoaște pe
Maitreyi. Tensiunea se schimbă, o data cu mutarea lui Allan la Narendra Sen unde
cei doi se vor apropia mai mult începând cu privirea pe fereastră
.

100

Ion Lotreanu,
Introduce
re în opera lui Mircea Eliade,
Editura Minerva, Bucure
ști, 1980, p. 139.

101

Ibidem, p. 140.

–

51
–

BIBLIOGRAFIE

Literatură critică

1.

Allen, Douglas. Mircea Eliade et le phénomène religieux.
–

Paris: Payot,
1982.

2.

Bălu, Ioan. Mircea Eliade.
–

București: Mihai Dascal Editor, 1996.

3.

Bulgăr, Gheorghe. Mircea Eliade în actualitate. Erudiție și artă;
corespondență.
–

Baia
–

Mare: Gutinul, 1991.

4.

Ciubotaru, Adrian. Un diarist între rinoceri și bibliotecă // Semn, revistă
literară, anul X, nr.1, 2007.

5.

Crăciun, Gheorghe. Istoria didactică a literaturii române.
–

Chișinău:
Magister, 1997.

6.

Cosma, Anton. Genez
a romanului românesc.
–

Chișinău: Eminescu, 1985.

7.

Crohmălniceanu, Ovidiu. S. Literatura română între cele două războaie
mondiale. Vol. I.
–

București: Editura pentru literatură, 1967.

8.

Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade.
–

București: Nemira, 1995.

9.

Fînaru,
Sabina. Mircea Eliade: "Maitreyi". Jocurile inițierii // Limba și
Literatura, vol. III
–
IV, 1999.

10.

Fînaru, Sabina. Eliade prin Eliade.
–

București: Univers, 2003.

11.

Ghidirmic, Ovidiu. Camil Petrescu sau patosul lucidității.
–

Craiova: Scrisul
românesc, 1975.

12.

Glodeanu, Gheorghe. Poetica romanului românesc interbelic.
–
București:
Libra, 1998.

13.

Glodeanu, Gheorghe. Mircea Eliade. Poetica fantasticului și morfologia
romanului existențial.
–

București: Editura Didactică și pedagogică, 1997.

14.

Grosu, Eugenia. Problematic
a erosului în proza lui Mircea Eliade //
Basarabia, nr. 3
–
5, 1998.

15.

Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Cîteva ipostaze ale unei personalități
proteice.
–

București: Minerva, 1992.

16.

. Mircea Eliade.
–

București: Recif, 1993.

17.

Handoca, Mircea. Pe urmele lui Mircea

Eliade.
–

Tîrgu Mureș: Editura Petru
Maior, 1996.

–

52
–

18.

Handoca, Mircea. Eliade și Noica.
–

Cluj: Dacia, 2002.

19.

Handoca, Mircea. Interviuri
cu

și
despre

Mircea Eliade.
–

Tîrgu
–
Mureș:
Editura Petru Maior, 1996.

20.

Havriliuc, Nicolae. Printre romanele lui Mircea Elia
de // Limba Română, nr.
1, 1996.

21.

Ilie, Emanuela. Cîteva descoperiri utile în diaristica lui Eliade // Convorbiri
literare, nr.7, 2007.

22.

Lejeune, Philipe. Pactul autobiografic.
–

București: Univers, 2000.

23.

Lotreanu, Ion. Introducere în opera lui Mircea Eliade
.
–

București: Minerva,
1980.

24.

Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane 1900
–
1937.
–

București: Minerva, 1989.

25.

Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe.
–

București: 100+1 Gramar, 2000.

26.

Marcu, Elena. Exerciții de admirație. Eseuri și portret.
–

Bu
curești:
Humanitas, 1991.

27.

Marino, Adrian. Hermeneutica lui Mircea Eliade.
–

Cluj
–
Napoca: Dacia,
1980.

28.

Matei Mușat, Carmen. Romanul românesc interbelic. Antologie.
–

București:
Humanitas, 1998.

29.

Miani, Laura. Figuri feminine în proza lui Mircea Eliade // Lim
ba și
Literatura, vol.II, 1994.

30.

Micu, Dumitru. În căutarea autenticității. Vol. II.
–

București: Minerva,
1994.

31.

Micu, Dumitru. Scurtă istorie a literaturii române. Vol.II
–

București, 1995.

32.

Nicorovici, Vasile. Autentism.
–

Cluj
–
Napoca: Dacia, 1984.

33.

Scriito
ri români.
–

București, 1978.

34.

Simion, Eugen. Mircea Eliade.
–

București: Recif, 1993.

35.

Simion, Eugen. Scriitori români de azi. Vol.I.
–

București
–

Chișinău: Litera
Internațional, 1998.

36.

Simion, Eugen. Scriitori români comentați.
–

București: Recif, 1993.

37.

Simion, Eugen. Mircea Eliade, spirit al amplitudinii.
–

București: Demiurg,
1995.

38.

Sorohan, Elvira. Mircea Eliade. Magia erosului // Convorbiri literare, nr. 3,
2007.

–

53
–

39.

Terminologie poetică și retorică (coord. Val Panaitescu).
–

Iași: Editura
Universității
„A.I.Cuza”, 1994.

40.

Țurcanu, Lucia. Jurnalul unui tînăr scriitor // Semn, revistă literară, anul X,
nr.1, 2007.

41.

Țuțea, Petru. Mircea Eliade.
–

Oradea, 1992.

42.

Vodă
–
Căpușan, Maria. Mircea Eliade
–

spectacolul magic.
–

București:
Litera, 1991.

43.

Vrabie, Diana.

Personajul cere drept la replică // Limba română, nr. 9
–
10,
2004.

44.

Vrabie, Diana. Diferențieri tipologice între discursul autobiografic și cel
biografic // Limba română, nr. 1
–
2, 2008.

45.

http://bianca93bc.blogspot.com/2010/01/iubirea
–
in
–
literatura.html

**
***

1.

Eliade M. Maitreyi.
–

București: Minerva, 1991.

2.

Eliade M. Mitul eternei reîntoarceri.
–

București: Humanitas, 1989.

3.

Eliade M. Jurnal. Vol I
–
II.
–

București: Humanitas,1993.

4.

Eliade M. Memorii. Vol I
–
II.
–

București: Humanitas,1991.

5.

Eliade M. Șantier. Rom
an indirect. Ediția a doua.
–

București: Rum
–
Irina,
1991.

6.

Eliade M. Drumul spre centru. Antologie.
–

București: Univers, 1991.

7.

Eliade M. Încercarea labirintului. Traducere și note de Doina Cornea.
–

Cluj
–

Napoca, 1990.

8.

Petrescu C. Ultima noapte de dragoste
, întâia noapte de război.
–

București:
100+1Gramar, 2004.