SPECIALIZARE: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

FACULTATEA DE MANAGEMENT MARKETING ÎN AFACERI

ECONOMICE

SPECIALIZARE: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

RÂMNICU VÂLCEA

LUCRARE DE LICENȚĂ

DIVORTUL

Profesor coordonator

Conf. univ. dr. Grădinaru Nicolae

Absolvent

Viorean Nicoleta Alexandra

2016

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Desfacerea căsătoriei prin divorț prin acordul soților pe cale administrativă și prin procedura notarială

1.1. Considerații generale

1.2. Cazuri de desfacere a căsătoriei prin divorț

1.3.1. Constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către ofițerul de stare civilă

1.3.1.1. Considerații generale

1.3.1.2. Înregistrarea cererii de divorț pe cale administrativă

1.3.1.3. Procedura divorțului pe cale administrativă și eliberarea certificatelor de divorț

1.3.1.4. Pocedura respingerii cererii de divorț pe cale administrativă

1.3.1.5. Înscrierea mențiunilor de divorț și actualizarea R.N.E.P.

1.3.2. Divorțul prin acordul soților prin procedura notarială

Capitolul II. Desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească

2.1. Divorțul remediu

2.1.1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

2.1.2. Divorțul la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

2.2. Divorțul din culpă

2.2.1. Instanța de judecată competentă să soluționeze divorțul

2.2.2. Cererea de divorț

2.2.3. Înregistarea cererii de divorț

2.2.4. Întâmpinarea

2.2.5. Cererea reconvențională

2.2.6. Modificarea cererii de chemare în judecată

2.2.7. Măsuri vremelnice

2.2.8. Prezența personală a părților

2.2.9. Citarea pârâtului

2.2.10. Judecata divorțului

2.2.11. Renunțarea la judecată

2.2.12. Împăcarea soților

2.2.13. Decesul unuia dintre soți

2.2.14. Pronunțarea divorțului

2.2.15. Căi de atac. Publicitatea hotărârii

2.3. Divorțul pentru separarea în fapt îndelungat

Capitolul III. Divorțul în fapt comparat

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Divorțul a devenit un fenomen din ce în ce mai întâlnit atât în străinătate, cât și în România.

Desfacerea căsătoriei este un eveniment social și juridic cu profunde implicații asupra vieții soților care au decis să formuleze o acțiune de divorț.

Divorțul va produce efecte nu numai asupra vieților celor doi soți, dar și asupra copiilor, care vor trebui încredințați spre creștere și educare unuia dintre cei doi soți.

În mod normal, căsătoria încetează doar odată cu decesul unuia dintre soți.

Dar în viață pot interveni împrejurări dintre cele mai diverse, ce pot duce la imposibilitatea continuării căsătoriei.

Tocmai de aceea, majoritatea legislațiilor permit desfacerea căsătoriei prin divorț.

În unele țari, motivele de divorț sunt foarte clar formulate și sunt restrictive, încât judecătorul nu are libertate de interpretare.

Practica judiciară a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la desfacerea căsătoriei prin divorț, cum sunt: infidelitatea unuia dintre soți;  actele de violență exercitate de către unul din soți împotriva celuilalt; despărțirea în fapt în baza culpei unuia dintre ei.

Procedura divorțului are un caracter special și față de celelalte proceduri speciale, împrejurarea determinată de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, adică familia.

Capitolul I. Desfacerea căsătoriei prin divorț, prin acordul

soților pe cale administrativă și prin procedura notarială

1.1. Considerații generale

Divorțul presupune desfacerea căsătoriei printr-o hotărâre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți, atunci când continuarea acesteia a devenit imposibilă pentru cel care cere desfacerea căsătoriei sau într-un sens mai larg, când unul dintre soți, efectiv, nu mai dorește continuarea acesteia.

Divorțul are urmări foarte grave mai cu seama în privința copiilor.

Divorțul există și la români și voința unilaterală a unuia din soți ajungea pentru a dizolva căsătoria ( repudium) sau voința ambilor soți.

Biserica creștină a propovăduit indisolubilitatea căsătoriei, care făcea parte din sfintele taine.

Codul Calimach și Codul Caragea instituia în cele două principate române reguli privind divorțul.

În Franța după laicizarea căsătoriei s-a restabilit divorțul în anul 1762.

Codul civil român de la 1864, a prevăzut desfacerea căsătoriei prin divorț enumerând în art.211 cauzele care pot fi invocate în procesul de divorț.

Desfacerea căsătoriei avea un caracter excepțional. Art. 37, alin.2 din Codul familiei dispune că, se poate desface căsătoria ,, în cazuri excepționale’’ prin divorț.

Nouă reglementare care a modificat Codul familiei nu mai face precizare menționată, se dispune doar ,, Căsătoria se poate desface prin divorț’’.

Art. 38 din Codul Familiei a fost redactat diferit față de cel anterior, lucru din care se putea deduce faptul că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri excepționale.

Condițiile în care se poate desface căsătoria prin divorț sunt stabilite într-un mod care nu mai au în vedere caracterul excepțional al divorțului.

Divorțul nu se putea pronunță decât atunci când, ,,datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea căsătoriei.

După modificarea Codului familiei, se dispune că, desfacerea căsătoriei se poate hotărî atunci când ,,datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă’’.

1.2. Cazuri de desfacere a căsătoriei prin divorț

A. Divorțul prin acordul soților

Desfacerea căsătoriei de ofițerul de stare civilă sau de notarul public

Divorțul prin acordul soților nu mai este condiționat de trecerea unei perioade de timp de la încheierea căsătoriei și existența copiilor minori.

Desfacerea căsătoriei prin acordul părților de către instanța de judecată

Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

B. Conform prevederilor art. 372 litera b din Codul familiei, instanța judecatoresca poate desface căsătoria prin divorț atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

C. La cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

1.3.1. Constatarea desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către ofițerul de stare civilă

Divorțul prin acordul soților nu mai este condiționat de trecerea unuei perioade de timp de la încheierea căsătoriei și existența copiilor minori.

Existența copiilor minori rezultați din căsătorie, din afară căsătoriei după care părinții sau căsătorit iar apoi divorțează ori copii adoptați, impune că divorțul prin acordul părților să fie pronunțat numai de judecătorie.

Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați, ofițerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț.

Divorțul prin acordul soților nu poate fi admins dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.

Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuală retragere a cererii de divorț.

La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpă soților.

La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi că soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei.

Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competență instanței judecătorești.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenită mențiunea în actul căsătoriei.

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuința comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și inainteza, de îndată, o copie certificată de pe această la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiunea în actul de căsătorie.

În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiunea în actul de căsătorie.

Căsătoria este desfăcută pe dată eliberării certificatului de divorț.

1.3.1.1. Considerații generale

Condițiile în care se poate desface căsătoria prin divorț sunt stabilite prin Legea nr.202/2010 care modifică astfel Codul familiei și dispune potrivit art.38

,,Căsătoria se poate desface prin divorț’’.

Divorțul poate avea loc:

a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți;

b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și căsătoria nu mai este posibilă;

c) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Potrivit art. 48 alin. 2 din Constituție, condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege, astfel legile sunt Codul familiei și Codul de procedura civilă.

Prevederile Legii nr. 105/1992 arată că, divorțul este cârmuit de legea națională comună a soților, iar în cazul în care au cetățenii diferite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.

Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la dată cererii de divorț, cetățean român.

În cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.

1.3.1.2. Înregistrarea cererii de divorț pe cale administrativă

Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în față ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe rază căreia se află ultima locuința comună a soților.

În cererea de divorț fiecare dintre soți declara pe propria răspundere că:

– este de acord cu desfacerea căsătoriei;

– nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie sau adoptați împreună cu acesta;

– nu este pus sub interdicție;

– nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.

În cererea de divorț soții mai declara pe propria răspundere:

– adresa ultimei locuințe comune;

– numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceștia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei.

La depunerea cererii de divorț, ofițerul de stare civilă delegat solicită soților următoarele documente:

– certificatele de naștere și căsătorie ale soților, în original și în copie;

– documentele cu care se face dovadă identității, în original și copie.

După confruntarea datelor din documentele prezentate cu datele înscrise în cererea de divorț, ofițerul de stare civilă delegat certifica pentru conformitate copiile depuse, cu excepția certificatului de căsătorie, în cazul căruia se reține originalul.

Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la dată depunerii cererii, pentru eventuală retragere a acesteia.

Cererea de divorț, însoțită de documentele prevăzute anterior, se constituie într-un dosar de divorț.

1.3.1.3. Procedura divorțului pe cale administrativă și eliberarea certificatelor de divorț

La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofițerul de stare civilă delegat verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat, solicitând soților o declarație în care își mențin cererea privind desfacerea căsătoriei.

În situația în care ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț, completează o declarație de renunțare la cererea de divorț.

Dacă soții nu se prezintă împreună, după expirarea termenului de 30 de zile, dosarul de divorț se clasează.

Dosarul de divorț se clasează în aceleași condiții și în următoarele cazuri:

– dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia înțeleg/înțelege să renunțe la divorț;

– dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți este pus sub interdicție;

– dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, intervine nașterea unui copil;

– dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând prin deces.

Dacă sunt întrunite condițiile de divorț, ofițerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei prin acordul soților și eliberează certificatul de divorț, care va fi înmânat foștilor soți într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare.

Dată eliberării certificatului de divorț constituie dată la care este desfăcută căsătoria.

La dată desfacerii căsătoriei, ofițerul de stare civilă delegat anulează cartea de identitate a fostului soț care își schimbă numele de familie prin divorț, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.

În cazul cărților de identitate provizorii și buletinelor de identitate, anularea se face prin înscrierea mențiunii privind desfacerea căsătoriei, numărul de înregistrare al certificatului de divorț, mențiunea privind numele de familie al titularului, dată până la care va fi preschimbat actul de identitate.

Termenul de preschimbare este de 15 zile.

Certificatul de căsătorie reținut la dosarul de divorț se transmite spre anulare primăriei emitente la dată eliberării certificatului de divorț.

În vederea realizării evidenței centralizate a certificatelor de divorț, la nivelul Direcției pentru Evidență Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor se constituie Registrul unic al certificatelor de divorț, care se poate ține și în sistem informatic.

Înainte de eliberarea certificatului de divorț că urmare a constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților, ofițerul de stare civilă delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor, alocarea, din Registrul unic al certificatelor de divorț, a numărului certificatului de divorț, care urmează a fi înscris pe acesta.

În cazul în care, în urmă solicitării adresate, se constată că pentru același divorț s-a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorț, număr de certificat la cererea unui alt ofițer de stare civilă sau a unui notar public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a certificatului de divorț.

Certificatul de divorț se întocmește în 3 exemplare originale, din care două se înmânează părților pe baza de semnătură pe cererea de divorț și în registrul de evidență a certificatelor de divorț, iar un exemplar rămâne la dosarul de divorț.

Pe certificatul de divorț nu se înscriu mențiuni cu privire la motivele divorțului sau culpă soților.

1.3.1.4. Pocedura respingerii cererii de divorț pe cale administrativă

În cazul în care constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părților, ofițerul de stare civilă delegat întocmește un referat prin care propune respingerea cererii de divorț și emiterea unei dispoziții de respingere de către primar.

1.3.1.5. Înscrierea mențiunilor de divorț și actualizarea R.N.E.P.

În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ- teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț, ofițerul de stare civilă delegat înscrie de îndată pe marginea actului de căsătorie următoarea mențiune:

,, Desfacut casatoria prin certificatul de divort nr. ……… din……. al primariei…….

judetul…… Fostul sot va purta numele de familie ……… iar fosta sotie numele de familie……..’’.

În termen de maximum 10 zile de la înscrierea mențiunii prevăzute la alininiatul anterior, ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P sau, după caz, de la primăria unității administrativ- teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite:

a) comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie și la actele de naștere ale foștilor soți;

b) copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P.

În cazul cetățenilor străini, ofițerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie transmite la D.E.P.A.B.D. extras pentru uz oficial de pe actul de căsătorie, cu mențiunea de divorț, însoțit de copia certificatului de divorț.

În cazul în care cererea de divorț se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primăria unității administrativ- teritoriale de la ultima locuință comună a foștilor soți, care nu are în păstrare actul de căsătorie, ofițerul de stare civilă delegat transmite:

a) de îndată, copia certificatului de divorț la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de căsătorie, pentru înscrierea mențiunii de divorț;

b) în termen de maximum 10 zile, copia certificatului de divorț la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P. de la domiciliul soților, în vederea înregistrării mențiunii în R.N.E.P.

Ofițerul de stare civilă delegat care primește copia certificatului de divorț înscrie de îndată mențiunea corespunzătoare în actul de căsătorie și, în termen de maximum 10 zile, transmite comunicare de mențiune la exemplarul II al actului de căsătorie, precum și la actele de naștere ale foștilor soți.

Pe actele de naștere ale foștilor soți se înscrie următoarea mențiune: "Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr………… din ………….. al Primăriei ……….., județul ….. . După divorț va purta numele de familie ……. ."

Structura de stare civilă din cadrul direcției județene de evidență a persoanelor pe raza căreia se află primăria unității administrativ-teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie primește copiile certificatelor de divorț transmise de notarii publici.

La primirea copiei certificatului de divorț de la notarii publici, structura de stare civilă prevăzută, înscrie de îndată pe marginea exemplarului II al actului de căsătorie următoarea mențiune:

"Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorț nr. …….. din ………. al Biroului notarului public ……….. din ……….. . Fostul soț va purta numele de familie ………, iar fosta soție numele de familie ……… ."

După înscrierea mențiunii, se transmite, de îndată, comunicare de mențiune la exemplarul I al actului de căsătorie.

Ofițerul de stare civilă delegat de la primăria unității administrativ-teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie înscrie mențiunea de divorț și transmite comunicările stabilite in art. 179 din HG 64/2011.

Certificatele de divorț greșit completate se retrag în vederea rectificării.

După rectificare, se eliberează certificatul de divorț conform rectificării, iar cel greșit completat se anulează.

Certificatele de divorț retrase și anulate se clasează la dosarul de divorț.

Dosarele de divorț se arhivează în ordinea numerelor de înregistrare, pe ani calendaristici, și se păstrează în arhiva de stare civilă 50 de ani, după care se predau la Arhivele Naționale.

1.3.2. Divorțul prin acordul soților prin procedura notarială

Divorțul prin procedură notarială se adresează oricărui cuplu, atât cel fără copii, cât și cel în urma căruia au rezultat copii minori.

Spre deosebire de procedura administrativă, în cadrul divorțului prin procedură notarială părțile, prin acordul lor bilateral, pot să reglementeze toate aspectele pe care le implică desfacerea căsătoriei, atât cele ale divorțului, cât și cele referitoare la copii sau la efectele patrimoniale care rezultă din divorțul respectiv.

Condițiile necesare pentru alegerea procedurii divorțului pe cale notarială:

cei doi soți să fie de acord cu divorțul, precum și cu toate efectele care rezultă din acesta: atât personale, cât și patrimoniale.

Acordul soților cu privire la aceste aspecte va fi realizat printr-un act distinct, încheiat în fața notarului;

2. în cazul în care există copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați: soții să convină (tot printr-un act distinct) asupra tuturor aspectelor referitoare la:

– numele de familie pe care să îl poarte după divort,

– exercitarea autorității părintești de către ambii părinți,

– stabilirea locuinței copiilor după divorț,

– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii,

– stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Capitolul II. Desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească

2.1. Divorțul remediu

Pronunțarea divorțului nu este condiționată de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei, cel puțin pentru unul dintre soți. În acest caz, divorțul este considerat un remediu, o soluție pentru o situație care nu mai poate dăinui.

Astfel, de exemplu, dacă unul dintre soți este bolnav și s-a creat o soluție care nu mai poate continuă, divorțul urmează a se pronunță.

Legat de acesta, legislațiile din țările nord-europene (Suedia, Norvegia, Danemarca) și, într-o anumită măsură, și din Marea Britanie admit desfacerea căsătoriei pe unicul motiv al ruperii, al prăbușirii iremediabile a uniunii conjugale.

2.1.1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară este o modalitate de încetare a căsătoriei, indiferent dacă soții au sau nu copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, reglementare care nu s-a regăsit și până la data intrării în vigoare a Noului Cod civil. ( art. 374 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, pusa in aplicare prin legea 71/2011).

Condițiile și modalitățile de încheiere a acordului soților privind desfacerea căsătoriei, precum și avantajele alegerii soluțiilor amiabile privind conflictele de familie.

Art. 374 din Legea 287/2009 (Noul Cod Civil) reglementează condițiile divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, care nu s-au modificat în raport

de vechea reglementare, în sensul că divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și dacă au sau nu copii rezultați din căsătorie, instanța fiind obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț, divorțul neputând fi pronunțat dacă unul din soți este pus sub interdicție.

Acordul soților trebuie să mai cuprindă:

– numele de familie pe care să-l poarte după divorț;

– exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

– stabilirea locuinței copiilor după divorț;

– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii;

– stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

În cazul divorțului cu copii, la acord se va atașa și un raport de anchetă socială întocmită de către autoritatea tutelară, care să confirme că înțelegerea soților este în acord cu interesul superior al copilului.

2.1.2. Divorțul la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

În acest caz legiuitorul a manifestat o grijă deosebită pentru evitarea recurgerii cu superficialitatea la actul grav de desfacere a unei căsătorii, fără însă a se menține artificial și nociv pentru soțul bolnav o căsătorie devenită imposibilă.

S-a considerat că existența unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți, constituie motiv de divorț pentru soțul respectiv, care nu mai poate coabita cu soțul pârât sănătos, datorită manifestărilor ulterioare ale boli, din ce în ce mai dese și care determina imposibilitatea continuării căsătoriei.

Dacă boală se poate trata, acest lucru nu poate constituie motiv de divorț.

Soluția s-ar putea deduce și pentru situația în care boală este incurabilă, dar nu a fost ascunsă celuilalt soț la încheierea căsătoriei.

Din cele expuse mai sus rezultă faptul că, în nouă reglementare juridică, divorțul nu mai are caracter excepțional, fiind un mijloc de desfacere a căsătoriei, de fapt singurul.

În principiu, căsătoria se încheie pe viață.

2.2. Divorțul din culpă

Stabilirea culpei unuia dintre soți sau a ambilor prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului. Astfel:

Pensia de întreținere.

Soțul care este vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptățit să primească întreținerea din partea celuilalt soț, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs de un an de la data acestei desfaceri.

În cazul recăsătoririi soțului vinovat, în decursul acestui an, dreptul la întreținere încetează.

Dacă ambii soți sunt vinovați de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre ei este îndreptățit să ceară pensia de întreținere de la celălalt, nederminat în timp. Dreptul la întreținere al soțului care nu este vinovat de divorț, de la celălalt soț, nu este țărmurit în timp.

b) Culpa exclusivă a soțului reclamant.

Aceasta, dacă soțul pârât nu cere și el desfacerea căsătoriei, justifică respingerea acțiunii de divorț.

Divorțul nu se poate pronunța decât dacă instanța constată că motivele temeinice care fac cu neputință continuarea căsătoriei au fost provocate de soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă soțului reclamant.

Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când culpa cconcurenta a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar fi putut duce ea singură la desfacerea căsătoriei.

Instanța constată desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din culpă când se cere pentru alienație mintală și debilitate mintală cronică, ori boală gravă și incurabilă.

c) Încredințarea copiilor minori.

Stabilirea culpei nu prezintă importantă numai prin ea însăși pentru încredințarea copilului minor.

Acesta poate fi încredințat și soțului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt în acest sens, căci ,,un soț rău nu este neapărat și un părinte rău’’.

Dar printre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide privitor la încredințarea copilului minor va fi culpă soțului respectiv.

d) Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună.

În situația în care soții nu au copii și nici nu au căzut de acord cu privire la beneficiul contractului de închiriere privind locuința comună, acesta era acordat ,, soțului care a obținut divorțul’’.

e) Revocarea liberalităților.

Donațiile făcute între soți în timpul căsătoriei sunt revocabile.

Donațiile pe care soții și le-au făcut mai înainte de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condițiile dreptului comun.

În această situație hotărârea de divorț care ar indică vina unuia dintre soți ar putea constitui un mijloc de proba pentru dovedirea ingratitudinii.

f) Efecte de ordin moral, educativ.

Culpa de divorț prezintă importanță și sub acest aspect.

Reținerea, în hotărârea de divorț, a faptului că unul dintre soți este vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă atitudinea societății față de acei care, prin comportarea lor, lipsită de simț de răspundere față de familie și societate, încalcă regulile de conviețuire și constituie un exemplu negativ pentru ceilalți cetățeni. Opinia publică acționează din ce în ce mai hotărât împotriva acelora care dau dovadă de ușurință în relațiile de familie.

De aceea, menționarea în hotărârea de divorț a soțului culpabil prezintă importanță sub aspect moral, educativ.

2.2.1. Instanța de judecată competentă să soluționeze divorțul

Cererea de divorț este de competență judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Nu interesează dacă soții au avut făcută mutație în evidența poliției din localitatea respectivă, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Împrejurarea ca, după introducerea actiuniin în divorț, reclamantul și-a schimbat localitatea, care nu se găsește în rază teritorială a instanței la care a fost introdusă acțiunea, nu este de natură să atragă necompetența instanței legal sesizate.

Schimbarea domiciliului soților, ulterior introducerii acțiunii de divorț, nu prezintă importanță sub aspectul competenței instanței de divorț.

Dacă soții nu au avut domiciliul comun sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția instanței judecătorești a celui din urmă domiciliul comun, instanța competență este aceea în a cărei circumscripție se află domiciliul pârâtului.

În cazul în care pârâtul nu are domiciliul în țară sau nu are domiciliul cunoscut, instanța competentă de a judeca divorțul este aceea în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului.

Normele care determină competența teritorială în materie de divorț sunt imperative.

2.2.2. Cererea de divorț

Cererea de divorț va cuprinde pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele copiilor născuți din căsătorie sau care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie.

Dacă nu sunt copii minori, se va face arătare despre aceasta.

La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie și de pe certificatele de naștere al copiilor minori.

Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va personal de către reclamant președintelui judecătoriei.

Prin cererea de divorț se mai poate solicită:

– încredințarea copiilor minori și fixarea pensiei de întreținere în sarcina pârâtului;

– să poarte după desfacerea căsătoriei numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei, sau numele avut înainte de căsătorie;

– împărțeala bunurilor comune;

– să i se atribuie locuința dacă este bun comun, sau beneficiul contractului de închiriere.

Conform prevederilor art. 133 din Codul de procedura civilă , cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății.

Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăcișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.

Conform prevederilor art.38(4) din Codul familiei, la soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama și de interesele copilului minor.

Cererea de pensie de întreținere se va face la instanța investită cu cererea de divorț, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părților.

Președintele instanței , primind cererea de divorț, va da reclamantului sfaturi de împăcare și, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa , va fixa termen pentru judecarea cauzei.

Nu se mai dau termene de înfăcișare și de gândire ci se fixează direct termen de judecată.

2.2.3. Înregistarea cererii de divorț

Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de către reclamant președintelui judecătoriei .

În cazul în care cererea de divorț se întemeiază pe acordul părților, ea va fi semnată de ambii soți, dar prezentarea ei președintelui judecătoriei poate fi făcută personal doar de unul din soți.

2.2.4. Întâmpinarea

În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă.

Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situația juridică a părților.

Prin depunerea întâmpinării i se oferă și reclamantului posibilitatea de a lua cunoștință de apărările pârâtului.

Fiind un act procedural important legea îi stabilește în mod expres și conținutul.

Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

Excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică față de pretențiile reclamantului.

Prin întâmpinare pârâtul poate invocă o mare diversitate de excepții, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetența instanței sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepțiile de fond, cum sunt prescripția dreptului la acțiune sau puterea lucrului judecat.

b) Răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Întâmpinarea are un caracter defensiv și implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerințe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului și o sistematizare a susținerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea că răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât și cele de drept invocate prin actul de sesizare.

c) Dovezile cu care pârâtul se apară împotriva fiecărui capăt de cerere.

Indicarea dovezilor este utilă pentru că și reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii de care pârâtul înțelege să se servească în proces.

d) Semnătura.

Semnătura constituie și în acest caz o formalitate esențială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

Potrivit art. 114 alin. (3) C. proc. civ. întâmpinarea se depune de către pârât cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit de instanța pentru înfățișarea părților.

În sistemul procesual anterior apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie.

Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era obligatorie atât în apel, cât și în recurs.

Depunerea întâmpinării este deosebit de utilă, întrucât face posibilă cunoașterea reciprocă a poziției părților încă din faza pregătitoare a judecății.

Dacă pârâtul nu depune întâmpinare el își va putea arată poziția să pe cale orală în față instanței de judecată.

Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecințe defavorabile.

Principala consecință a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt și de drept în sprijinul apărării sale.

Sancțiunea decăderii este incidența atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi invocate de către pârât, cât și cu privire la celelalte mijloace de apărare.

Astfel, pârâtul nu va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afară unor situații de excepție strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.).

De asemenea, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invocă excepțiile procedurale care au un caracter relativ.

2.2.5. Cererea reconvențională

Soțul pârât poate face cerere reconvențională, cel mai târziu până la prima zi de înfăcișare în ședința publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată.

Așadar, soțul pârât nu are facultatea de a alege între acțiunea directă și cererea reconvențională, el fiind obligat, dacă vrea să ceară desfacerea căsătoriei din vina reclamantului, să folosească ultima cale.

Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenționale atrage sancțiunea decăderii, soțului părăt nemaiputând cere divorțul pentru motivele proprii avute până atunci.

Pentru faptele petrecute după data amintită, pârâtul va putea face cererea reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.

În cazul în care motivele de divorț s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu judecarea apelului.

Cererea reconvențională se judecă împreună cu cererea reclamantului, operând prorogarea de competență în favoarea instanței investită cu judecarea ultimei din aceste două cereri.

Prin derogare de la dreptul comun, cererea reconvențională nu poate fi disjunsă de acțiunea de divorț.

În lipsa cererii reconvenționale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorț invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soțului reclamant.

Dacă se face o cerere privind pensia de întreținere, va opera prorogarea de competență în favoarea instanței investită cu judecarea acțiunii de divorț, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări referitoare la domiciliul părților.

2.2.6. Modificarea cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată va trebuia să cuprindă elementele prevăzute de art. 194 din Noul Cod de Procedura Civilă., și numele și dată nașterii copiilor minori născuți din căsătorie sau care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie.

Se vor anexă cererii, certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor minori, în copii legalizate.

Soțul părat poate formulă, și el, cererea reconventionala în cazul în care consideră că soțul reclamant, sau că și acesta, se face vinovat de destrămarea relațiilor de căsătorie, pe care o poate introduce până la prima zi de infacisare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest moment, el va fi decăzut din dreptul de a o mai introduce, cu excepția situației în care se invocă fapte imputabile soțului reclamant, petrecute după prima zi de infacisare, caz în care va putea formulă cererea reconventionala până la încheierea dezbaterilor asupra fondului la prima instanța sau, dacă cererea principala se află deja în apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanța investită cu judecarea apelului.

În consecință, în cazul în care, soțul părat dorește să ceară și el desfacerea căsătoriei, nu are de ales între acțiunea directă și cererea reconventionala, fiind obligat a folosi ultima cale.

Spre deosebire de prezent, când modificarea cererii de judecată poate avea loc conform art. 132, până la prima zi de înfățișare – adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, când reclamantul poate cere un termen pentru întregirea sau modificarea cererii – noul Cod de procedură civilă prevede la art. 199 că reclamantul își poate modifica cererea numai până la primul termen la care acesta este legal citat.

Diferența este foarte mare între cele două momente, practic reglementările noului Cod de procedură civilă aducând și în această privința o accelerare a procesului civil.

În situația în care reclamantul, în termenul legal – care am văzut că este primul termen la care a fost legal citat – cere modificarea cererii de chemare în judecată, instanța va avea două posibilități:

-să dispună amânarea pricinii – și această va fi regula – și va comunica cererea modificată pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând să fie cercetată de reclamant la dosarul cauzei, sau:

– să nu acorde termen, prin excepție, în cazurile arătate și în prezent de art. 132 alin. (2) punctele 1-4 din Codul de procedură civilă.

2.2.7. Măsuri vremelnice

Luând în considerare faptul că procesul de divorț se întinde pe o durata mare de timp, mai ales atunci când la mijloc există și copii minori și că în acest răstimp situația de drept nu mai corespunde cu cea de fapt, legea permite luarea unor măsuri vremelnice în cursul judecării procesului de divorț.

Potrivit art. 919 din Noul cod de procedură civilă, instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de încredințare, la alocația pentru copii și la folosirea locuinței.

Aceste măsuri sunt accesorii ale cererii de divorț, ele sunt vremelnice deoarece sunt valabile atâta timp cât durează procesul și sunt provizorii pentru că pot fi oricând modificate sau revocate.

Măsurile pe care instanța le poate ordona în timpul procesului de divorț prezintă următoarele caractere:

a) sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în măsură în care există o cerere de divorț și se continuă procedura divorțului;

b) sunt vremelnice, adică nu sunt dispuse doar pe timpul cât durează judecarea procesului de divorț;

c) sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate pe aceeași cale prin care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun acest lucru.

2.2.8. Prezența personală a părților

În materie de divorț, părțile sunt obligate să se înfăcișeze în persoană în fața instanțelor de fond.

Această obligație nu exclude dreptul de apărare prin avocat, care poate asista partea prezență, dar nu o poate reprezenta în lipsa acesteia.

În față instanței de recurs sau la judecarea altor căi de atac, soții pot să-și exercite drepturile procesuale și numai prin mandaturi.

Există anumite excepții de la obigativitatea înfăcișării persoanale a soților în fața instanțelor de fond :

a) când unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate;

b) când unul dintre soți este împiedicat de o boală grabă;

c) când unul dintre soți este pus sub interdicție;

d) când unul dintre soți are reședința în străinătate.

Pentru a se asigura înfăcișarea personală a părților în instanța de fond este necesară îndeplinirea procedurii de citare.

Instanțele au obligația de a verifica din oficiu îndeplinirea acestei proceduri.

2.2.9. Citarea pârâtului

Dacă procedura de chemare a soțului pârât a fost îndeplinită prin afișare, iar pârâtul nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul are domiciliul la locul indicat în cerere și, în cazul că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum – când este cazul – și la locul său de muncă.

2.2.10. Judecata divorțului

Judecata cererii de divorț are loc, respectându-se principiul publicității, în ședința publică, însă legiuitorul oferă posibilitatea ca instanța să treacă la soluționarea pricinii în camera de consiliu, dacă prin aceasta se asigura o mai bună judecată și administrare a probelor.

În toate cazurile, însă, hotărârea se pronunță în ședința publică.

În literatură de specialitate s-a opinat în sensul că, în situația în care instanța a fost inițial sesizată cu o cerere de divorț în procedura obișnuită, iar ulterior, în ședința publică, ea este modificată cerându-se desfacerea căsătoriei prin acordul părților, instanța trebuie să acorde din acel moment termenul de două luni, deoarece numai atunci a intervenit consimțămânul părților pentru acest tip de divorț.

În ceea ce ne privește, credem că nu se mai justifică acordarea acestui termen de două luni, deoarece hotărârea părților de a divorța este evidentă, nemaiexistând posibilitatea revenirii asupra deciziei luate ( în plus, de cele mai multe ori, în astfel de situații, de la data introducerii acțiunii și până la modificarea poziției părților au trebut mai mult de două luni).

2.2.11. Renunțarea la judecată

Reclamantul poate renunța la judecată în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește.

Renunțarea reclamantului nu are niciun efect asupra cererii de divorț făcute de pârât.

2.2.12. Împăcarea soților

Soții se pot împăca în tot cursul judecății, chiar dacă nu au fost plătite taxele de timbru.

În acest caz, instanța va lua act de împăcare și va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum și restituirea taxelor de timbru, dacă au fost achitate.

Oricare dintre soți va putea formula o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare și, în acest caz, se va putea folosi și de faptele vechi.

2.2.13. Decesul unuia dintre soți

Dacă în timpul procesului de divorț unul dintre soți decedează, instanța va lua act de încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului.

Cu toate acestea, când cererea de divorț se întemeiază pe culpa pârâtului și reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moștenitori, aceștia vor putea continua acțiunea, pe care instanța o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului pârât.

Pentru introducerea în cauză a moștenitorilor soțului reclamant, instanța va face aplicarea art. 412 alin. (1) pct. 1.

În cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț.

2.2.14. Pronunțarea divorțului

În toate cazurile hotărârea de divorț se pronunță în ședința publică.

În cazul în care sunt îndeplinite cerințele art. 37 alin.2 lit.b, C. Fam., instanța pronunță desfacerea căsătoriei numai dacă motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de către soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant. În acest caz, acțiunea de divorț se respinge.

Divorțul se poate pronunța numai din vină soțului reclamant, dacă pârâtul a introdus cerere reconventionala ori acțiunea de divorț și, în urmă probelor administrate, cererea principală a fost respinsă iar cererea reconvențională ori acțiunea de divorț a pârâtului a fost admisă.

Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când, chiar dacă pârâtul nu a introdus cerere reconvențională, culpa concurentă a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar putea duce, ea singură, la desfacerea căsătoriei.

În aceleași condiții, dacă s-a introdus cererea reconvențională, se va putea pronunța desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți.

Instanța de judecată va pronunța desfacerea căsătoriei prin divorț chiar dacă unul dintre soți se opune.

Instanța va ține cont de faptul că, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Hotărârea de divorț trebuie să mai menționeze:

– încredințarea spre creștere și educare a copiilor minori chiar dacă în cererea de divorț nu s-a cerut aceasta.

– contribuția fiecărui părinte la cheltuielile pentru creșterea și educarea copiilor;

– numele pe care îl vor purta soți după divorț;

– stabilirea pensiei de întreținere între soți;

– partajul bunurilor comune;

– cu privire la atribuirea locuinței comune;

– părintele care va administra bunurile minorului, îl va reprezenta sau îi va încuviința actele în viitor, asemenea mențiune va fi cuprinsă în hotărârea de divorț atunci când copilul a fost încredințat unei a treia persoană sau unei instituții de ocrotire – art. 43 din Codul familiei.

2.2.15. Căi de atac. Publicitatea hotărârii

Termenul de apel, precum și cel de recurs este de 30 de zile și curge de la comunicarea hotărârii.

Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăcisează numai reclamantul.

Hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii.

În cazul în care, în timpul procesului de divorț, sau în timpul recursului ori înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, unul dintre soți a decedat, căsătoria încetează prin deces și nu se desface prin divorț.

Acțiunea de divorț se va stinge prin împăcarea soților în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanța de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii.

Față de cel de al treilea , efect patrimoniale ale căsătoriei încetează de la dată când s-a făcut mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la dată când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

2.3. Divorțul pentru separarea în fapt îndelungat

Când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.

Dacă soțul pârât se declară de acord cu divorțul, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 931 din Noul cod de procedură civilă.

Capitolul III. Divorțul în fapt comparat

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Alexandru Babaci, Viorica Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu- Dreptul familiei. Ed. All Beck, București, 2005.

N.Grădinaru – Dreptul familiei. Ed.Independența Economică, Pitești, 2010.

Ion P. Filipescu- Tratat de dreptul familiei, București, 1999.

Legea nr. 59/1993 publicată în M. Of. Nr.177/26.07.1993.

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor care instituie reglementări referitoare la condițiile și procedura divorțului prin acordul soților, publicată în M. Of. Nr. 714/26.10.2010.

Legea nr. 105/1992 – privind reglementarea raporturilor de drept international privat, publicată

în M. Of. Nr. 245/01.10.1992.

Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, pusă în aplicare prin legea nr. 71/2011.

H.G. 64/2011, privind aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, publicată în M.Of. Nr. 151/02.03.2011.

http://www.juridice.ro//procedura-divortului-in-fata-ofiterului-de-stare-civila.html.

http://e-juridic.manager.ro/articole/divortul-prin-acordul-sotilor-pe-cale-judiciara-html.

http://www.scritub.com/stiinta/drept/Intampinarea-si-cererea-reconv.php.

http://e-juridice.manager.ro/modificarea-cererii-de-chemare-in-judecata.html.