Specialitatea PSIHOLOGIE CLINICĂ-Evaluare psihiatrică și intervenție terapeutică [307254]
UNIVERSITATEA ,,ANDREI ȘAGUNA” [anonimizat]: [anonimizat]2016-
UNIVERSITATEA ,,ANDREI ȘAGUNA” [anonimizat] A COPIILOR
Coordonator științific
Lector univ. dr. Aurelia Moraru
Absolvent: [anonimizat]2016-
CUPRINS
Argument
CAP. I DIFERENTIERI CONCEPTUALE
I.1. Definirea conceptului de familie
I.2. Definirea conceptului de educatie
I.3. Definirea conceptului copil
I.3.1. Etapele copilăriei
I.3.2. Nevoile copilului
I.3.3. Descrierea perioadei pubertatii
I.3.3.1. Caracteristicile emotionale ale pubertății
I.4. Parintele
I.4.1. Structurarea relației părinte copil
I.5. Stilurile parentale
I.5.1. Stilul autoritar
I.5.2. Stilul permisiv
I.5.3. Stilul democratic
I.5.4.Stilul mixt
CAP. II SĂNĂTATEA EMOȚIONALĂ A COPILULUI II.1. Definirea sănătății
II.2. Sănătatea emoțională a copilului în perioada pubertății CAP. III EMOȚIILE
III.1. Structurarea emoțiilor
III.2. Dezvoltarea părții emoționale a copilului
III.3 Perceperea realității și emoțiile timpurii CAP. IV METODOLOGIA CERCETĂRII
IV.1. Obiectivele cercetării
IV.2. Ipotezele cercetării
IV.3. Participanții la studiu
IV.4. Instrumentele utilizate în cercetare
IV.5. Procedura de lucru
IV.6. Analiza datelor și interpretarea rezultatelor
V.6.1. Datele descriptive
V.6.2. Verificarea ipotezelor
CONCLUZII
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Anexa 4
BIBLIOGRAFIE
Lista figurilor
Figura IV.1. Distribuția datelor pentru variabila „gen”
Figura IV.2. Distribuția datelor pentru variabila „vârstă”
Figura IV.3. Distribuția datelor pentru variabila „stil permisiv mama”
Figura IV.4. Distribuția datelor pentru variabila „stil autoritar mama”
Figura IV.5. Distribuția datelor pentru variabila „stil democratic mama”
Figura IV.6. Distribuția datelor pentru variabila „stil parental mama”
Figura IV.7. Distribuția datelor pentru variabila „stil permisiv tata”
Figura IV.8. Distribuția datelor pentru variabila „stil autoritar tata”
Figura IV.9. Distribuția datelor pentru variabila „stil democratic tata”
Figura IV.10. Distribuția datelor pentru variabila „stil parental tata”
Figura IV.11. Distribuția datelor pentru variabila „anxietate copii”
Figura IV.12. Distribuția datelor pentru variabila „depresie copii”
Figura IV.13. Distribuția datelor pentru variabila „internalizare”
Figura IV.14. Distribuția datelor pentru variabila „nivel internalizare
Figura IV.15. Distribuția datelor pentru stilurile parentale în cazul mamelor și în cazul
taților
Lista tabelelor
Tabelul IV.1. Tabelul de frecvențe pentru variabila „gen”
Tabelul IV.2. Statistici descriptive pentru variabila „stil permisiv mama”
Tabelul IV.3. Statistici descriptive pentru variabila „stil autoritar mama”
Tabelul IV.4. Statistici descriptive pentru variabila „stil democratic mama”
Tabelul IV.5. Statistici descriptive pentru variabila „stil permisiv tata”
Tabelul IV.6. Statistici descriptive pentru variabila „stil autoritar tata”
Tabelul IV.7. Statistici descriptive pentru variabila „stil democratic tata”
Tabelul IV.8. Statistici descriptive pentru variabila „anxietate copii”
Tabelul IV.9. Statistici descriptive pentru variabila „depresie copii”
Tabelul IV.10. Statistici descriptive pentru variabila „internalizare”
Tabelul IV.11. Corelațiile dintre stilul parental autoritar, anxietatea și depresia la copii
Tabelul IV.12. Corelațiile dintre stilul parental democratic, anxietatea și depresia la
copii
Tabelul IV.13. Corelațiile dintre stilul parental permisiv, anxietatea și depresia la copii
Tabelul IV.14. Mediile rangurilor obținute la stilul parental al mamei și al tatălui
Tabelul IV.15. Testul Wilcoxon pentru stilul parental
Tabelul IV.16. Mediile scorurilor pentru variabila Internalizare în funcție de genul
biologic
Tabelul IV.17. Testul t Student pentru variabila „interbalizare”
ARGUMENT
Tema sănătății emoționale face parte din domeniul vast al sănătății mintale și a fost aleasă ca subiect de cercetare al prezentei lucrări, deoarece studiile ce au fost efectuate până în prezent au evidențiat faptul că sănătatea mintală și respectiv cea emoțională este deosebit de importantă în perspectiva devenirii dinamice, în cadrul căreia persoana își dobândește dezvoltarea continuă printr-o interacțiune neîncetată cu mediul în care ea își desfășoară viața.
Gestionarea propriilor emoții nu se realizează într-un mod foarte simplu, acest proces este influențat de calitatea contactelor unei persoane atât cu lumea interioară, cât și cu cea exterioară. Fiecare individ își exprimă emoțiile într-un mod diferit și dacă acestea se procesează într-un mod inadecvat, se creează o stare de dezechilibru în ceea ce privește sănătatea emoțională.
Din acest punct de vedere, este deosebit de necesar ca exprimarea emoțiilor să se realizeze într-o manieră adecvată în relațiile cu ceilalți indivizi, constituindu-se în acest mod un climat optim menținerii unei stări de sănătate emoțională bună.
Din această perspectivă s-au adus argumentele necesare faptului că exprimarea emoțiilor într-un mod echilibrat, este în legătură cu capacitatea de a înțelege propriile emoții și abilitatea de a le controla într-un mod cât mai eficient.
Prin faptul că s-au întreprins cercetări intense în domeniul ce cuprinde neuroștiințele dezvoltării, putem observa că sănătatea emoțională este studiată cu precădere prin intermediul competențelor emoționale care, la rândul lor, cuprind diferite componente ce au substrat neurobiologic distinct, în acest fel realizându-se un progres în ceea ce privește demersul investigativ actual destul de controversat privind termenul de sănătate emoțională.
Investigarea sănătății emoționale în școlaritatea mijlocie se datorează posibilității de a surprinde dinamica dezvoltării competențelor emoționale prin maturare cerebrală și practici de socializare, posibilității de a relaționa competențele
emoționale cu cele cognitive și sociale, relația cu gradul de dezvoltare emoțională a părinților și de a investiga stilul de educabilitate al acestor competențe.
Practic, competențele socio-emoționale dezvoltate în copilărie stau la baza sănătății emoționale a individului și a unei adaptări reușite a copilului la viața socială.
Sănătatea emoțională este deosebit de importantă în atingerea scopurilor sociale în relaționarea interpersonală și obținerea stării de bine, acest fapt fiind consemnat în diferitele studii ce s-au realizat până în prezent. Adaptarea cu succes la mediul complex în care trăim este imposibilă fără a avea achizițiile fundamentale în domeniul cognitiv, social, achiziții care depind foarte mult de domeniul educațional.
Dovezile descoperite în studiile neurobiologice și neurofiziologice privind rolul fundamental al emoției în domeniul sănătății mintale, demonstrează că învățarea implică în viața reală procese socio-emoționale în primul rând, corelate cu procese cognitive.
Substratul neurobiologic pentru formarea unor emoții diferite implică circuite neuronale distincte, sănătatea emoțională fiind produsul unei autoreglări emoționale optime, mediată de cortexul prefrontal, proces despre care încă nu se poate spune dacă prin activitatea sa reglatorie funcționează identic sau nu, în cazul tuturor reacțiilor emoționale.
Cercetarea a pornit de la ideea că noi toți ne dorim să contribuim la creșterea unor copii sănătoși și echilibrați mental și emoțional. Acțiunile noastre îi ghidează copilului dezvoltarea socială și emoțională și îi asigură cadrul formării încrederii în sine. De aceea este nevoie ca toți copiii să beneficieze de un reper extrem de valoros și foarte credibil de comportament. Cercetarea de față încearcă să surprindă aspectele emoționale ale copilului pornind de la aceste motivații.
CAPITOLUL I
DIFERENȚIERI CONCEPTUALE
I.1. DEFINIREA CONCEPTULUI FAMILIE
,,O singură pasiune, dragostea, este capabilă să răspundă la nevoia umană de comuniune cu lumea, repectând întru-totul integritatea și individualitatea ființei”. (Hanson, S.1986, p.138).
Cuplul modern a dobândit luciditatea schimbării fericirii sale, optând pentru calitatea relației, în defavoarea durabilității sale. Fiecare societate are un anumit sistem familial, un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbați și femei de vârstă matură, dintre părinți și copii. În sens sociologic, ,,familia este considerată ca un grup social ai cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adapțiune, trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii”.
În această lucrare se face referire la familia nucleară, care se limitează la soț, soție și copiii lor minori. Familia nucleară permite realizarea a patru funcții fundamentale pentru viața socială umană și anume: funcția sexuală, funcția economică, cea reproductivă și educațională. Noțiunea ,,funcție” este utilizată pentru a desemna o activitate sau un ansamblu de activități înțelese ca manifestări fenomenale. Mediul familial nu constituie un simplu refugiu, ci, prin natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membri, ea poate juca un rol securizant necesar maturizării copiilor.
În relațiile părinți-copii frustrările și recompensele se succed fără o altă logică în afara logicii instabile a sentimentelor. Sociologul francez Lautrey stabilește trei tipuri de familii în funcție de structura internă a acestora:
• familii slab structurate care prezintă copilului puține regularități, normele fiind aproape absente;
• familii cu structura rigidă care pun în fața copilului regularități neschimbătoare și a unor norme a căror aplicare nu admite nici o excepție;
• familii cu structură suplă care furnizează copilului regularități și norme flexibile, aplicabile în funcție de situație. (Lautrey,1980, p. 54)
Referindu-ne la societatea de azi, logica sacrificiului parental în beneficiul copiilor, care orientează acțiunea părinților în societățile contemporane, este transformată în model de referință. Afectivitatea este una dintre principalele caracteristici prin care familia se deosebește de alte tipuri de grupuri sociale. În cadrul ei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății.
Rolul educativ al familiei este nu numai recunoscut, dar și favorizat, stimulat, orientat prin activități desfășurate într-un mediu socio-educativ organizat.
I.2. DEFINIREA CONCEPTULUI EDUCAȚIE
Educația reprezintă un ansamblu de acțiuni desfășurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii și formării la noile generații a experienței de muncă și de viață, a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de omenire până în acel moment; efect al activităților desfășurate în vederea formării oamenilor conform unui model propus de societate; proces prin care se formează, se dezvoltă și se maturizează laturile fundamentale ale ființei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul; cognitivul, afectivul, volitivul; proces de devenire a omului "ființa în sine" în "ființa pentru sine". (Dimitriu, C., 1973 p.89)
Activitatea educativă, cu largă deschidere spre viitor, poate fi privită ca o acțiune profund umanistă numai dacă valorifică potențialitățile individului, dacă îi deschide perspective reale de valorizare socială, prin actele de creație, dacă, implicit, se întemeiază pe aspirație. Definită prin determinările și consecințele ei obiective, educația este înțeleasă ca acțiune metodică desfășurată de generația adultă în vederea socializării tinerei generații. Diferitele instanțe educative și diferiții agenți acționează în vederea realizării unor obiective care indiferent de gradul de conștientizare decurg dintr-un principiu al organizării și funcționării grupului.
Societățile tradiționale europene aveau o slabă reprezentare a familiei ca grup distinct, după studiile memoriilor medievale. Intensitatea raporturilor exterioare de sociabilitate făcea ca raporturile intrafamiliale să fie rarefiate.
I.3. DEFINIREA CONCEPTULUI COPIL
,,Mamele bune sunt o invenție a modernității, în societatea modernă ele pun bunăstarea copilului mai presus de orice.” (Baumrind, 1978, p. 34).
Sisteme colective de valori îl fascinează pe copil după măsura lor și conduc la integrarea personalității, respectiv la constituirea unui ansamblu coerent de trăsături de personalitate, care persistă pe tot parcursul biografiei individuale. Copilul este un „compus complex și deci „original” al experiențelor sociale și socializatoare relative heterogene și câteodată chiar contradictorii.” (Lahir apud Pourtois, 2000, pag. 55). El se construiește pe sine în funcție de diferitele injoncțiuni cu rol socializator, emise de „alții semnificativi”, care nu sunt alții decât membrii constelației sale familiale.
Răspunsul la întrebarea ,,Ce este un copil?” nu este chiar la îndemână, complexitatea definirii termenului implică nevoile diverse și necesare copilului pentru a se dezvolta, climatul pozitiv necesar constând în oferirea de considerație, înțelegere și recunoaștere, dragoste, îndrumare și sprijin. Din punctul de vedere al sociologiei educației, copilul este abordat ca fiind unul din elementele importante din cadrul familiei care nu poate fi un subiect pasiv al transformărilor pe care le generează în ființa sa, acțiunea educativă. Copilul este capabil să practice strategii educative proprii, se manifestă ca factor de putere în raporturile cu părinții și participă activ la negocierea strategiilor educative ale familiei.
El va tinde să reproducă în experiență principiul statutar al delimitărilor simbolice ce guvernează structura pe care a interiorizat-o. Prin urmare, un copil socializat într-o familie orientată către persoane dobândește autonomie și capacitate de control al sinelui.
1.3.1. ETAPELE COPILĂRIEI
În continuare prezentăm perioadele dezvoltării umane, specificând că ne situăm într-o prezentare normativă care trebuie înțeleasă ca atare și având în gând ideea prezenței variațiilor individuale.
Perioada prenatală (concepției – naștere). Este una din etapele de dezvoltare majoră a individului, se formează structura de bază a organismului și este caracterizată printr-o mare vulnerabilitate, în special în primele trei luni de dezvoltare prenatală.
Copilăria mică (0 – 3 ani). Se caracterizează prin dependență totală de adulți, dar și prin abilități și reflexe înnăscute care asigură bazele învățării, o învățare caracterizată prin senzorialitate. Către 2 ani asistăm la primele evoluții independente, copilul merge, vorbește și apar primele semne de socializare, interesul pentru alți copii.
Copilăria mijlocie (3 – 6 ani). Copilul are abilitățile necesare pentru a se integra într-un program educațional, este perioada preșcolară. În aceasta perioadă a vieții conștientizează propriile trebuințe și le exteriorizează, apar reacții de refuz dar și autocontrolul; se modifică relația cu adulții; realizează o serie de activități singur, este mai independent și se structureză primele relații sociale.
Copilăria mare (6 -14 ani). Corespunde școlii primare și se dezvoltă abilitățile cognitiv intelectuale, crește sociabilitatea, socializarea și procesul de cunoaștere a normelor și regulilor îi vor permite acestuia integrarea în comunitate. Este un prim contact cu regulile și valorile sociale.
Adolescența (14 – 20 ani). La această vârstă modificările fizice majore se asociază cu debutul formării indentității, când apar primele încercări de a se separa de părinți și se desfășoară schimbări cognitive majore (gândirea este formată, ca urmare se lucrează cu noțiuni abstracte și astfel se poate opera în sfera morală.
I.3.2. NEVOILE COPILULUI
Studiate și din altă perspectivă, nevoile copilului pot fi private ca elemente care pot fi regăsite în comportamentul copilului. ,,Nevoile includ următoarele categorii: – nevoi esențiale, legate de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, locuință, temperatura adecvată în casă, igienă etc.); – nevoi care țin de adaptarea la mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare); – nevoi legate de sănătatea fizică și psihică a copilului (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentație sănătoasă, precum și alternanța dintre muncă, învățare și relaxare, preluarea unor responsabilități adecvate vârstei etc.) – nevoi emoționale. (Botiș-Matanie și Axente, 2009, p. 44). Nevoile emoționale sunt într-un număr destul de mare și sunt de asemenea specifice fiecărui copil. De asemenea împlinirea acestor nevoi are loc diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui copil în parte. Iată câteva exemple de nevoi emoționale care se regăsesc în repertoriul fiecărui copil (Botiș-Matanie și Axente, 2009, p. 56):
Nevoia de dragoste
Copiii au nevoie de dragoste și atunci când au dreptate și când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul. Dragostea nu este același lucru cu sentimentul de iubire. Un părinte poate simți că își iubește copilul, fără ca acesta să afle acest lucru vreodată sau să îl simtă. Acest lucru se poate întâmpla atunci când dragostea nu este manifestată la nivelul comportamentului.. Dragostea mai include și ascultarea copilului când își exprimă gândurile și sentimentele, acordarea atenției când are nevoie de aceasta și presupune atingerea adecvată, însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune. Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.
Nevoia de onestitate
Copiii se onfruntă cu o nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.
Nevoia de respect
Copilul simte că trebuie tratat ca o personă valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Are nevoie de explicații pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul. Impunerea lor fără a înțelege importanța lor îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului.
Nevoia de înțelegere
Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru.
5. Nevoia de acceptare
Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său.
6. Nevoia de răbdare din partea părintelui
Este ușor să ai așteptări mari din partea copilului. Dar este mai greu să ai răbdare pentru a-l ajuta să le realizeze. Copiii au nevoie uneori de explicații și de exerciții repetate pentru a-și însuși unele comportamente sau atitudini.
7. Nevoia de flexibilitate
Copilul crește se schimbă, si în acest sens, atitudinea față de copil trebuie
să se schimbe în ceea ce privește regulile, limitele sau consecințele. Aceasta nu înseamnă lipsă de constanță, ci doar ajustarea la ritmul de dezvoltare al copilului și la receptivitatea acestuia.
8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, după cum au fost stabilite.
9. Nevoia de constanță
Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.
10. Nevoi de timp petrecut cu părintele
Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al părintelui, pentru care să depună un efort conștient și care, cu siguranță, va fi răsplătit în viitor.
I.3.3. DESCRIEREA PERIOADEI PUBERTĂȚII
Perioada pubertății mai este denumită și ca perioadă a școlarității mijlocii, dat fiind faptul că se parcurge ciclul gimnazial. În cadrul acestei perioade a pubertății, are loc o evoluție psihică și mai cu seamă un proces de creștere și maturizare intensă, această perioadă a pubertății poate fi împărțită în subperioade:
Subperioada pubertală (10-12 ani) se caracterizează printr-o intensificare
din ce în ce mai mare a creșterii staturale concomitent cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare. Creșterea se realizează în pusee și în conduita generală se manifestă caracteristici de alternanță între momente pline de energie și momente de apatie și indispoziție. Copilul poate deveni conflictual și mai puțin activ, adoptând în comportamentul lui pauze mari, prelungind relaxarea.
Subperioada pubertății propriu-zise (12-14 ani) se remarcă prin dominarea
creștere. În plan psihologic apar trăiri tensionale, confuze și stări de disconfort. Trăirile respective sunt intensificate de diferite reacții fiziologice, stângăcie în mișcări și coordonare redusă a acestora.
Subperioada postpuberală ( peste14 ani ) face trecerea spre adolescență.
În această perioadă se realizează o creștere în greutate și înălțime, se accentuează fenomenul de erotism care implică emoții puternice, trăiri interne și atitudini sincere față de sexul opus, erotism care se derulează sub forma ,,dragostei platonice”.
I.3.3.1. CARACTERISTICILE EMOȚIONALE ALE PUBERTĂȚII
Pubertatea este o etapă care face parte din procesul dezvoltării umane, în care au loc importante schimbări, tinerii fiind expuși unor situații critice în care se pot produce modificări în comportamentul lor.
În această perioadă a pubertății, tutela familială și școlară se modifică treptat ca urmare a unei autonomii mai mari și responsabilități crescute a copilului. Intensa dezvoltare a personalității și maturizarea biologică sunt dominante în perioada pubertății, iar activitatea principală rămâne învățarea și instruirea teoretică și practică.
Copiii din perioada pubertății își manifestă din ce în ce mai intens interese și aptitudini tot mai bine conturate ce se bazează pe învățarea diferențiată și pe autoînvățare, privind exercitarea unor profesii viitoare. Toate acestea contribuie la dezvoltarea psihică în ansamblu și motivează comportamentul copilului prin implicarea sa în diferite activități.
,,Relațiile copilului ajuns în etapa de dezvoltare a pubertății se complică progresiv și facilitează integrarea sa în colectivul din aceeași generație, copilul capătă prin exprimarea identității proprii, în mod pregnant o formă de manifestare din ce în ce mai personală.” ( Emil Verza, 1993, p. 89).
La 11 ani copilul începe să aibă inițiative, lărgindu-și el însuși regimul de independență, integrarea în grupul de copii crește, copilul se simte securizat în cadrul grupului, puternic și plin de inițiative. ,,Se organizează astfel o modificare de fond a întregii conduite, copilul este din ce în ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii și colegii săi, începe să-și manifeste mici refuzuri de a participa cu familia la alte activități, preferă anturajul prietenilor. Momentul culminant al pubertății este în genere tensional și încărcat de confuzie”. (Ursula Șchiopu, 1997, p. 227).
Structurarea personalității în perioada pubertății nu este constantă și lineară, ci se dimensionează uneori dramatic, prin contradicțiile comportamentelor impregnate de atitudini copilărești, prin cerințele de protecție și uneori prin starea de anxietate specifică vârstelor mici, în fața unor situații mai deosebite. Un însemn al maturizării este și faptul că tânărul încearcă să-și dea seama de resursele sale personale și de realizarea identității proprii și a independenței.
Dezvoltarea biologică diferențiată la fete și băieți determină trăiri tensionale, confuze și stări de disconfort. Aceste stări sunt intensificate și de alți factori precum sensibilități ale pielii atunci când apar unele emoții, coordonări reduse a mișcării.
,,Ca urmare a acumulării experienței și a confruntării cu puseul de creștere, copilul puber resimte unele stări de neliniște și este nesigur de sine, adesea agitat, el caută deseori soluții de ieșire din diferite situații în care se află. În această perioadă apar tot mai des comportamente diferențiate subtile față de sexul opus, dar și o stare discretă de competiție și afirmare față de celălalt sex”. (Emil Verza, 1993, pp. 93-98).
În perioada pubertății apar o serie de fenomene pe care le putem considera ca mutații psihice care fac foarte dificilă munca de influențare a copilului. În acest context la copil apar atitudini de negativism și se constată o diminuare a capacității și interesului de a munci. În comportamentul copilului se conturează din ce în ce mai des fenomene de opoziție și de protest față de cerințele celor din jur și întreg sistemul conduitelor disciplinate pare a intra în colaps, făcând loc actelor dezordonate și conflictelor cu cei din jur.
Copilul puber traversează adevărate perioade critice care contrastează cu profilul calm al vârstelor stabile, aceste perioade fiind mai degrabă distructive în climatul familial și aduc mai mult pierderi decât beneficii în relația cu ceilalți membrii ai familiei din care face parte.
Explicația psiho-genetică pentru aceste faze critice le socotește drept acompaniamente inevitabile ale vârstei, apărute în virtutea ascensiunii spontane pe spirala dezvoltării.
Noua formă de stare interioară care guvernează relațiile și activitățile se organizează peste elementele vechii activități, iar în tiparul motivației ce apare ca învechită se toarnă un nou conținut acțional, care treptat duce la slăbirea ei, pregătind terenul unor noi sensuri pentru viața copilului.
Acesta trăiește nevoia acută a unei noi forme de activitate și a unor noi roluri sociale, pe care le caută cu insistență și își va concentra eforturile spre însușirea formelor ei, ceea ce echivalează cu ieșirea din criză. Foarte pregnant se poate distinge în această etapă trecerea de la joc la învățarea socială.
În punctele critice de trecere de la activitatea veche la cea nouă, acolo unde domină confruntările dintre motive, pe acest teren frământat, se află condițiile prielnice genezei unor procese psihice de mare importanță pentru cursul ulterior al dezvoltării, cum ar fi cooperarea interpersonală, atitudinea reflexivă față de viață sau capacitatea de a opera cu noțiuni abstracte.
Noile stadii ale dezvoltării se conturează lent, anevoios, deoarece acumulările care se fac, rămân multă vreme ancorate în stadiul anterior.
Există așadar o mare cantitate de solicitare emoțională care se consumă pentru a ajunge la potențialul atins de inteligență și aptitudinile apreciate în zilele noastre. Această solicitare acordă identității și identificării emoționale o coloratură complicată, disponibilitatea afectivă devine foarte mare și este absorbită de problemele complexe ale instruirii și ale adaptării sociale. În aceste condiții, tânărul se manifestă în familie dornic de afecțiune, încercând să o determine să și-o exprime. Căutarea prieteniei este un alt argument legat de căutarea afecțiunii ca o trăsătură a adolescenței.
Curiozitatea intelectuală se cere satisfăcută și este antrenată în întreaga activitate de învățare, ca și în căutarea de informații.
La acest plan afectiv-intelectual se adaugă un altul latent, ce emană din starea de competiție ce se consumă în munca școlară și socială. Activitatea școlară generează invidie, admirație, suspiciune, intuirea ipocriziei, a modestiei, fapt ce poate provoca anxietate, culpabilitate și frustrări. Toți acești factori pot fi atât stimulatori, dar și traumatizanți.
I. 3. 4. FORMAREA IDENTITĂȚII LA COPII
La pubertate conduitele se organizează strategic. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsă. Copilul trebuie să traverseze această experiență a cadrului vieții concrete care stratifică o experiență afectivă, bogată și nuanțată, aceasta fiind după momentele de conflicte, negativism, izbucniri dramatice emoționale. În acest cadru se dezvoltă conformități la dorințele celorlalți. Se dezvoltă complezența, comportarea relativ diferențiată față de diferite persoane, reglementată de caaracteristicile acestora și mai ales se dezvoltă neliniștea umană față de ceea ce este primejdios, brutal.
Reacțiile opozante sunt implicate și ele în constituirea identității. Cele mai multe manifestări de ostilitate și negativism sunt legate de exercitarea obiceiurilor și a programului zilnic. Spre pubertae reacțiile protestatare ale copilului se diminuează. Identitatea exprimă o disponibilitate complexă, structurată, concretizată în lărgirea sinelui. Laturile ei se exprimă prin identitățile la care ne-am referit. În identitatea cultural-socială este implicată și identitatea etnică și de apartenență religioasă.
Fără îndoială, în structura comportamentului, imaginea de sine și identificarea joacă un rol important. Deși în procesul de conturare a identității există numeroase laturi afective, nu putem ignora elementele cognitive ale acestuia. Copilul confruntă și conștientizează influențele sale familiale și din acest punct de vedere există câteva dimensiuni generale ale familei și stilului ei general de existență, care se reflectă în dezvoltarea psihică prin rezonanțe comportamentale și afective pe care le creează în personalitatea copilului.
Dintre aceste tipuri de dimensiuni ale familiei, mai importante sunt relațiile afective păzite de acceptanță și căldură, ale părinților, versus atitudinea de rejecție (camuflată sau nu) ce se manifestă prin ostilitate (autoritate brutală).
Complementar există axa autonomiei psihice de neglijare a activităților copilului de către părinți, sau variate forme de control. Combinația acestor caracteristici la cei doi părinți față de copii, constituie o foarte bogată paletă de influențe și rezonanțe comportamentale și afective.
Atitudinea caldă din relațiile cu părinții și dintre ei are în genere efecte pozitive. Părinții afectuoși și calzi pot fi de control lejer sau activ intensiv. Aceștia din urmă măresc dependența copiilor de ei. Rezumând, identitatea și identificarea se nuclearizează între 11 și 13 ani, în căutarea de sine prin conflictul puberal, în perioada de 14-16 ani prin afirmarea de sine în cadrul conflictului de afirmare și mai târziu se constituie subidentitatea culturală.
Relațiile din familie au efecte și în ceea ce privește formarea conștiinței de sine a copilului și de aceasta depinde în cea mai mare măsură autoechilibrul și acele fonduri de trăiri subiective ce se denumesc prin termenii de fericire și nefericire.
Copiii ce trăiesc tensiunea rejecției și a autoritarismului excesiv și brutal suferă de pe urma simțirii valorii lor inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori și au dificultăți în a primi și a reda afecțiunea altora, se simt singuri și nefericiți, vinovați sau depresivi din aceste motive. Copiii rejectați trăiesc tensional potențialul lor redus de a reuși și de a învinge dificultățile vieții. La polul opus, copiii acceptați și cu căldură în familie manifestă în genere estimație înaltă de sine, au încredere, primesc responsabilități cu autoconștiința realizării lor.
Concepția despre sine se formează odată cu intrarea copilului în școală, prin modul în care copiii sunt tratați de dascălul și de colegii lor. Copiii cu o estimație înaltă de sine au tendința de a considera eșecul ca fiind accidental, deși îi afectează mai mult decât pe cei cu estimație medie.
Copilul sesizează faptul că sunt apreciate mai ales caracteristicile implicate în obținerea rezultatelor școlare de către cadrele didactice și părinți. Faptul că estimația de sine nu coincide cu estimația dascălului și a celorlalți copii, creează un spațiu de trăiri complexe ale vieții și competiției școlare. Copilul încearcă să se ajusteze mai ales la cerințele părinților pentru a evita reproșul, pedeapsa, supărarea lor în caz de eșec. Ei pot recurge în acest caz la strategii de evitare, de evaziune și în extremis la minciună.
Axa afectivității capătă nuanțe diferite și complexe, legate de rezonanța socială a activității școlare, trăirea acesteia.
Reacțiile afective devin mai controlat voluntare, capacitatea de simulare și empatia cresc evident. În viața școlară mică se formează stări afective numeroase legate de activitățile din spațiul lecției. Copilul trăiește emoții și sentimente intelectuale, estetice, artistice și social-politice implicate în identitatea socială, de neam și de țară. Copilul școlar realizează în acest context o identificare cu clasa din care face parte și sub un alt aspect o identificare social-culturală cu școala.
Dificultățile legate de puterea de adaptare a capacităților de învățare creează o atentă cerință internă de constituire de obiective, implicarea în viața interioară și a idealurilor este manifestată cu o mai mare forță. Viitorul devine o problemă ce alimentează căutări de sine și generează o mai activă dezvoltare de ocupații privind competențele și personalitatea lor.
Ursula S. menționează că ,,tipurile de relații se complică progresiv în perioada pubertății, copilul se integrează tot mai mult în generația sa, prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți”. Încep să se contureze tot mai clar distanțele dintre ceea ce cere familia de la el și ceea ce poate copilul, dintre ceea ce cere el de la familie și ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distanțe de cerințe și posibilități are loc dezvoltarea personalității care este tot atât de complicată în pubertate ca și maturizarea biologică. (Ursula S.,1997, p. 276)
Tânărul începe să-și descopere atitudini, abilități, forța fizică, își construiește lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. În aceste condiții, se dezvoltă atitudini, concepte despre lume și viață, încep manifestările de creativitate și implicit structuri motivaționale puternice.
I.4. PĂRINTELE
Față de rolul social de părinte avem cu toții o atitudine încărcată emoțional. Rolul de părinte este abordat atât ca rol natural, cât și ca rezultat al unei opțiuni.Unii îl privesc ca pe un dar, alții ca pe o obligație care nu se mai sfârșește, iar alții ca pe un rezultat al unei opțiuni. Unele persoane își doresc cu disperare să îndeplinească rolul de părinte, în timp ce altele se feresc de un asemenea rol. Există oameni care se pregătesc temeinic în acest sens, dar se întâlnesc și persoane care nu acordă unei asemenea pregătiri nici un fel de interes. Mai mult ca niciodată, copiii noștri sunt expuși, în toate sensurile, la mai multe informații și stimulări din toate domeniile și acest fapt duce la o descriere a viziunii asupra rolului ideal de părinte printr-o serie de diferențieri. De cele mai multe ori, părinții se bazează pe intuiție și abordează educația ca pe un proces natural, sau pot fi mai timizi și apelează la diferite strategii și modele constituite.
În lucrările de specialitate se semnalează necesitatea de a concepe calitatea de părinte și în alt mod. În acest sens, s-a conturat ideea că rolul de părinte se poate realiza și sub denumirea de model interactiv. În cadrul acestui model, nu apare un scop impus sau acceptat din afara familiei. Părintele se concentrează asupra procesului de interacțiune în sine, mai importantă fiind relația. În acest mod sunt mai putin importante sarcinile și indeplinirea așteptărilor, iar scopurile acțiunilor sunt formulate conștient, discutate. Aceste scopuri iau forma unor propuneri și idei, în care se ține cont de părerea tuturor. În cadrul acestui model, părintele nu se concentrează doar asupra copilului și asupra sarcinii, ci analizează toate perspectivele derivate din interacțiune. Acest comportament duce la o diminuare a costurilor personale ale fiecărui partener al interacțiunii și face posibilă creșterea riscului asumat în cadrul acțiunii. O asemenea familie se adaptează mai bine la nou și obține mai ușor starea de confort ca urmare a menținerii propriei autonomii și a satisfacției creativității manifestate.Ce trebuie să știm încă de la început este faptul că, alături de dragoste, cooperarea dintre părinți este poate lucrul cel mai important care i se poate dărui unui copil.
I.4.1. STRUCTURAREA RELAȚIEI PĂRINTE-COPIL
În relațiile cu părinții stările afective acționează destul de acut, la o tensiune mare în pubertate, apoi cu temperare treptată în adolescență, când are loc o redeschidere spre spațiul familiei. În relațiile cu sexul opus se manifestă sentimente și emoții noi, inedite, simpatie și sentimente de dragoste.
În procesul de dezvoltare, copiii au nevoie de grija maternă care este importantă nu doar ca sursă a sentimentului social de siguranță, ci ca factor esențial în antrenarea socială a copiilor. Copilul se află într-o situație mult mai defavorizată când părintele său îl ignoră, sau îl abandonează. Pentru a se dezvolta și crește sănătos, copilul trebuie să aibă conștiința că aparține cuiva căruia îi pasă de el.
Pentru a obține rezultate bune, părintele ar trebui să adapteze sarcinile la posibilitățile copilului, să-l motiveze pentru efort. Realizând un anumit model de sarcini, părintele poate aprecia comportamentul său în funcție de eficiență și prin urmare părinții și copiii se acceptă reciproc în măsura în care răspund la cerințele așteptate.
Între părinți și copii au loc permanente schimburi emoționale, realizate la niveluri ce nu pot fi percepute, dar care influențează în mare măsură comportamentele. In cadrul conduitei emoționale se propune, în acest sens, controlul acestor adaptări subtile a comportamentului, adică abilități de recuplare a semnalelor dominant nonverbale.
În urma studiilor efectuate s-a dovedit că acei copii care au dobândit o stabilitate emoțională sunt cei care își petrec mult timp observând grupul, făcându-se acceptat, înțelegând ce trebuie schimbat pentru a câștiga încrederea celorlalți. Acei copii care au fost tratați cu afecțiune sunt la rândul lor dispuși să o ofere, având mai puține sentimente negative în relația lor cu ceilalți. Acești copii sunt siguri pe sentimentele lor, mai relaxați, mai populari și au abilități în rolurile sociale, de asemenea dispun și de beneficii în plan cognitiv, au o atenție și implicit o capacitate de a învăța mult mai mare.
Părinții pot face foarte mult în educația copiilor, deși unii consideră că exemplul lor este suficient. Unii părinți au descoperit că cel mai mult contează ca familia să fie împreună și un moment potrivit al discuțiilor să fie ales într-un loc cu o ambianță plăcută. Modul de a le arăta copiilor că ne pasă de ei nu poate fi acela de a le da tot ceea ce își doresc. Atunci când părinții nu le impun copiilor restricții, aceștia cred că părinților nu le pasă de ei. Pentru a le crea copiilor aptitudini sociale și pentru a-i face să se descopere și a se identifica, este necesară o abordare nouă. Ideea principală este aceea că ei trebuie învățați să gândească singuri. Acest lucru poate fi dificil pentru părinți, deoarece nu se desfășoară în mod firesc, de multe ori neexistând o anumită obiectivitate față de copii. Legătura relațională fiind strânsă, natura relației va determina o reacție față de copil într-un mod emoțional și unul cognitiv.
Un anumit prag de intensitate a emoțiilor îi poate determina pe părinți să reacționeze instinctiv și să alunece în vechile șabloane preluate din propria copilărie. Așadar, rolul de părinte nu este de a rezolva problema copilului și de a lua decizii în locul lui, ci de abținerea de la ajutor și de a-l ajuta pe copil să-și rezolve singur problema.
În aceste momente, importantă este separarea din punct de vedere emoțional de problema copilului și călăuziți în privința aptitudinilor sociale, copiii vor înțelege că o purtare nepotrivită nu le oferă ceea ce vor de fapt cu adevărat și anume să fie iubiți și acceptați.
În această lucrare se dorește a scoate în evidență faptul că primul lucru de la care se pornește într-o cercetare din acest domeniu este faptul că nu există părinți perfecți. Succesul și greșelile fac parte din viața unui părinte ale căror orientări pot fi foarte diferite, funcție de contextul situațional în care se află.
Pe măsură ce copilul crește, părintele trece și el de la faza în care deciziile îi aparțineau în exclusivitate la situația în care el trebuie să îndeplinească rolul de mentor. Bagheta magică a transformării părintelui în mentor o reprezintă timpul petrecut cu copilul prin conversații încă de când acesta era foarte mic, investiția emoțională anterioară va duce la acest rol. Prin atitudinea pe care un părinte o are față de copil și prin răspunsurile sale, prin acțiunea de prevenire a unor situații neadecvate, monitorizare și mentorat, părintele reușește să atingă un nivel de eficiență ridicat.
Deși rolul părinților este acela de a influența, învăța și supraveghea copiii, adulții aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri.
La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut asupra copiilor, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la celălalt pol sunt acei părinți care se limitează la a îndeplini doar sarcinile ce țin de statutul de părinte. Climatul afectiv este o condiție a îndeplinirii succesului acțiunilor educative exercitate de părinți.
Dimensiunile de analiză și caracterizare a climatului afectiv cele mai des folosite sunt:
• acceptare-respingere;
• permisivitate-restrictivitate;
• căldură afectivă-indiferență.
Totodată, acestea constituie și criterii luate în considerare în stabilirea stilurilor parentale. Osterrieth afirmă că: „a accepta copilul înseamnă a accepta dorința aprinsă de a explora și a face încercări cu mâinile lui, a accepta acest efort de descoperire și invenție care începe chiar din leagăn și nu se termină niciodată”. (Osterrieth, 1973, p. 69).
I.5. STILURILE PARENTALE
,,Conceptul de stil parental se referă la variațiile normale în încercările de control și socializare a copiilor de către părinți” (Baumrind, 1978, p. 110). Două aspecte sunt importante în această definiție. În primul rând faptul că stilurile parentale descriu variații normale în practicile parentale, astfel ele nu ar trebui înțelese ca stiluri deviante de practici parentale cum ar fi cazurile de abuz sau neglijare. În al doilea rând Baumrind a pornit de la ideea că practicile parentale normale se învârt în jurul noțiunii de control. Deși părinții pot să difere în ce privește modul în care încearcă să controleze sau să-și socializeze copiii și în ce privește măsura în care fac asta, se presupune că rolul principal al părinților este de a influența, învăța și controla copiii.
Stilurile educative adoptate de părinți în procesul educațional al copiilor contribuie la crearea unei atmosfere familiale mai mult sau mai puțin benefice pentru dezvoltarea personalității copilului. Pe de altă parte, controlul parental încorporează comportamente de disciplină, precum învățarea copiilor să acționeze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent și emoțional neutru având așteptări adecvate vârstei copilului și monitorizând toate activitățile.
Observând aceste diferențe, specialiștii au propus conceptul de stil parental pentru a se referi la variațiile normale în încercările de control și socializarea copiilor de către părinți. R. Edwars descrie patru tipuri parentale: autoritar, permisiv, democratic și mixt. (R. Edwars, 2001, p. 98)
1.5.1. STILUL AUTORITAR
Părintele autoritar este cel care așteaptă ca regulile impuse de el să fie respectate cu strictețe, fără a putea fi interpretate de copiii din familie și chiar de partenerul său de viață.
El este dominat de așteptări mari și de dorința de a avea un copil competitiv, este un model perfecționist, motiv pentru care îl presează pe copil să studieze în permanență.
Acest model de părinte nu își arată afecțiunea, recurgând rareori la laude și la recompensă, chiar și atunci când copilul are reușită. Acești părinți sunt foarte stricți, ei mai mult blamează și își ceartă copiii motivând că dorește sa-i aducă pe drumul cel bun. Copiii educați de un astfel de model de părinte nu au voie să pună întrebări și în general nu au opinii, drept urmare nu au posibilitatea să gândească pentru ei și nici să ia anumite decizii. De regulă, copiii care sunt educați printr-un astfel de stil parental, obțin performanțe școlare bune și nu au probleme comportamentale. În schimb, copilul nu are abilități sociale dezvoltate, are o stimă de sine scăzută și la maturitate este predispus la stări de depresie. Cei mai mulți copii crescuți în astfel de familii pot dezvolta comportamente de risc, ajung să aibă un comportament rebel în adolescență, ating un anumit prag de delicvență în încercarea de a scăpa de presiunea pusă de părinți și este posibil ca odată ce au atins o vârstă matură, să rupă relațiile cu părinții.
Dezavantajele legate de acest stil parental sunt, cel mai adesea, creșterea ostilității, scăderea stimei de sine și împiedicarea dezvoltării competențelor în adaptarea socială.
1.5.2. STILUL PERMISIV
În comparație cu părinții autoritari, cei care adoptă un stil permisiv au mai puține reguli în educarea copiilor și nu au limite clare. Deși copilul încalcă regula stabilită, acești părinți, de cele mai multe ori, sunt îngăduitori și fac ca să pară o situație în care copiii dețin puterea. Copiii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile, stilul prea permisiv având o tendință de haos. Părinții permisivi sunt indulgenți și atenți la nevoile copiilor, dar nu au așteptări clar de la ei, acest fapt îi determină pe copii să fie egoiști și răsfățați.
Fiind foarte blânzi, acești părinți nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le acordă o deplină libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare.
Părintele permisiv evită confruntările cu copilul și cedează ușor constrângerilor sau plânsului copilului. Acest tip de părinte este comunicativ și preferă mai degrabă rolul de prieten al copilului, decât pe cel de părinte. Copiii acestor modele de părinți pot avea probabilitatea de a manifesta probleme comportamentale și performanțe școlare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilități sociale și nu sunt predispuși pe viitor la depresie. În urma observațiilor efectuate, părinții care au un comportament permisiv, se comportă astfel datorită unor cauze ce țin de modelul anterior parental în care copilăria lor a fost modelată de părinți autoritari, permisivitatea lor rezultă ca o reacție la educația lor rigidă și aspră. O altă cauză ar putea fi ca acest model permisiv să decurgă și din faptul că părinții se pot afla frecvent sub influența alcoolului și a drogurilor.
1.5.3. STILUL DEMOCRATIC
Prin stilul democratic prin care se manifestă față de copiii lor, părinții realizează o echivalență între obligații și libertăți, ei se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Părintele folosește numai acele tehnici de influențare și metode educative care îmbină în mod echilibrat controlul susținut și consecvent cu suportul parental. Este preocupat de nevoile afective. Regulile formulate de părinții care au un astfel de stil sunt însoțite de explicații și, nu de puține ori, sunt negociate împreună cu copiii. Părintele prețuiește atât autonomia voinței, cât și conformarea față de disciplină (Baumrind, 1978, p. 67). Prin urmare, acest părinte exercită un control ferm când copilul este neascultător, dar nu-l încorsetează pe acesta cu restricții. Părintele democratic aplică perspectiva adultă dar recunoaște interesele individuale ale copilului. ,,Asemenea părinți afirmă calitățile prezente ale copilului, dar de asemenea stabilesc standarde pentru conduita viitoare, folosind argumentele dar și puterea.” (Grolnick, 1989, p. 150). Acești părinți au reguli simple și concise, aplicând pedepse rezonabile în cazul încălcării acestora. Părinții cu un stil democratic acordă mai mult timp comunicării împreună cu copiii, ei discutând motivele pentru care au fost stabilite anumite reguli. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante și învață cum să ia decizii. Copiii sunt urmăriți constant și îndeaproape dacă respectă regulile stabilite și măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu și restrictivi, acești părinți își educă copiii astfel încât să poată deveni adulți responsabili, copiii au o mai mare capacitate cognitivă, scoruri ridicate la învățătură și bune competențe sociale. De asemenea acești copii care au beneficiat de un stil educațional de tip democratic, sunt bine dezvoltați din punct de vedere emoțional și manifestă o patologie psihică mult redusă, au o dispoziție afectivă pozitivă și nu manifestă anxietate.
1.5.4. STILUL MIXT
Cele trei stiluri parentale prezentate anterior nu pot fi distincte în viața de zi cu zi. În diferite momente ale zilei sau în anumite perioade ale existenței, un părinte poate trece prin fiecare stil. Din observațiile efectuate, majoritatea părinților au un stil dominant folosit cu precădere în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună cu copilul, dar circumstanțele și relațiile dinamice pot produce frecvent o mixtură a acestor stiluri parentale.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor, impactul pe care îl au asupra sănătății psihologice a copiilor este destul de mare. Cercetările efectuate au indicat în mod special existența a două elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale, aceste elemente fiind căldura și controlul din cadrul familiei.
CAPITOLUL II
SĂNĂTATEA EMOȚIONALĂ A COPILULUI
II.1. DEFINIREA SĂNĂTĂȚII
Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca fiind ,,condiția unei complete bunăstări fizice, mintale și sociale, care nu se reduce doar la lipsa unei boli sau infirmități”.
Este evident că sănătatea mintală este rezultatul unui echilibru eco-sistemic, a unei continue deveniri dinamice în cadrul căreia personalitatea, sau mai curând persoana, se auto-construiește printr-o neîncetată interacțiune cu mediul în care viețuiește.
Sănătatea mintală cuprinde o varietate de aspirații umane: prevenția tulburărilor mintale, controlul și reducerea stresului și menținerea stării de bine în care individul funcționează la un nivel adecvat potențialului său psihic.
În această lucrare, sănătatea copilului este descrisă prin accepțiunea termenului de sănătate mintală, în sensul în care este văzută ca stare subiectivă de bine a unui individ sau colectivitate, care poate fi atinsă printr-o dezvoltare armonioasă, respectiv printr-o viață colectivă echilibrată, în care indivizii comunică liber și au aceleași valori simbolice, deoarece aparțin aceleiași culturi sau unor culturi congruente.
II.2. SĂNĂTATEA EMOȚIONALĂ A
COPILULUI ÎN PERIOADA PUBERTĂȚII
Sănătatea emoțională a copilului constă în modul în care el se comportă față de ceilalați, cum percepe el emoțiile și cum și le exprimă, cum generează el anumite sentimente, dacă recunoaște ceea ce simte, sau deosebește ce-i face bine și ce-i face rău, dacă copilul conștientizează ușor ceea ce simt alții în diferite momente și are capacitatea de reziliență în raport cu ceilalți. Toate aceste abilități ale copilului sunt condiționate de ai fi oferit prilejul sa-si exprime emoțiile și stările în diferite situații, să identifice cauzele unor emoții și să poată aprecia dacă faptele sale sunt bune sau rele. Copilul sănătos din punct de vedere emoțional interactionează cu ceilalați copii prin jocuri adecvate vârstei lui. În general emoțiile care se manifestă la copil pot fi clasificate în funcție de calitatea acestora în emoții pozitive ce constau în buna dispoziție, încântare, speranță și în plan opus existența unor emoții negative manifestate prin nemulțumire, supărare și frică. Comportamentul copilului este oglinda sănătații lui psihice. Latura dezvoltării și maturizării ne obligă să urmărim aspectele mai importante, responsabile de modificările metabolismului la copii. Între sistemul endocrin și cel nervos există o interdependență foarte activă, din acest punct de vedere numeroși specialiști preferă termenul de sistem neuroendocrin.
În pubertate încep să acționeze hormonii sexuali ce determină apariția caracteristicilor sexuale secundare, a schimbării morfologiei organismului. În această perioadă are loc o mărire a funcționalității hormonilor produși de glanda tiroidă. La rândul ei, hipofiza își mărește producția hormonală și se intensifică astfel stimularea și reactivitatea celulelor nervoase. Hipotalamusul acționează prin intermediul hipofizei și controlează o parte din secrețiile hormonale, el influențează de asemenea sistemul nervos și funcționalitatea lui. O serie întreagă de hormoni antrenează dezechilibre și anumite insuficiențe cu repercursiuni marcante asupra organismului și comportamentelor.
Dintre toate aceste modificări, emoțiile se adaugă la factorii care ajută la declanșarea eliberării de hormoni ce influențează mai ales echilibrul axei hormonale hipotalamul-hipofizo-suprarenale.
Abilitățile de reglare emoțională sunt necesare pentru gestionarea curentă a emoțiilor negative. Toleranța la frustrare este consecința dezvoltării abilităților de reglare emoțională și presupune capacitatea de a inhiba anumite comportamente. Copiii cu dificultăți în tolerarea situațiilor de frustrare, manifestă crize de furie si agresivitate în încercarea de a obține ce și-au propus. Acești copii recurg la acest tip de comportament, ca urmare a faptului că nu-și pot regla emoțiile negative.
Dacă ne referim la deteriorări ale sănătății emoționale, se constată apariția unor comportamente ce sunt orientate spre timiditate, fobie, anxietate, stări cu dispoziție depresivă sau comportamente însoțite de agresivitate verbală și fizică, instabilitate emoțională ce poate genera chiar tentative de suicid. Spre deosebire de copiii acceptați de părinți, cei care simt respingerea acestora se caracterizează prin instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru școală, antagonism social, perceperea autorității ca dură și ostilă. Mai mult, acești copii manifestă frecvent comportamente agresive, revoltă, ostilitate, înclinație spre vagabondaj și furt (Symonds apud Dimitriu, 1973, pag. 48).
Această axă permisivitate-restrictivitate are efecte deosebit de importante în formarea atitudinilor și comportamentelor copiilor încă de la vârste mici. Permisivitatea se referă la posibilitatea dată copilului de a acționa fără teama permanentă de pedeapsă din partea părinților, în vederea trăirii unor experiențe variate. Efectele permisivității constau în dezvoltarea inițiativei, a curajului, a independenței, a încrederii în sine. Restrictivitatea presupune limitarea interacțiunii copilului cu mediul prin impunerea restricțiilor, lumea din afara familiei fiind considerată ca având influențe negative în educația copilului.
Protecția exagerată a celui mic va facilita dezvoltarea neîncrederii în sine, construirea unei imagini false asupra societății. Din punct de vedere al comportamentului social, copiii se retrag din câmpul relațiilor sociale, sunt pasivi, dependenți de altul. Importante consecințe în planul dezvoltării psihice a copilului are și dimensiunea căldură afectivă versus indiferență. Sugestive în acest sens sunt cuvintele lui Osterrieth (1963) care subliniază importanța manifestării modului de exprimare a dragostei. El consideră că aceasta trebuie să se exprime printr-un limbaj limpede, însă nu un limbaj care să fie alcătuit numai din cuvinte.
Diferitele maniere de exprimare a căldurii afective (calitatea îngrijirilor, gingășia contactelor zilnice, plăcerea jocului cu copilul, bunăvoința, interesul pe care îl arată părintele față de faptele lui, timpul zilnic pe care îl consacră jocului, comunicării și acțiunilor comune cu copilul) asigură securizarea afectivă și favorizează dezvoltarea psihică a copilului. Ross Campbell (2001) afirmă că „o împlinire adecvată a nevoilor emoționale” este piatra de temelie a unei educații eficiente (Ross Campbell, 2001, pag. 16). Stăruind puțin asupra „împlinirii adecvate”, se atrage atenția asupra faptului că fiecare părinte trebuie să manifeste grijă față de copil, îndrumându-i activitățile și conduita.
Dezvoltarea conduitelor emoționale poate preveni conflicte nedorite la nivelul psihicului și reprezintă calea spre un grad maxim de sănătate mentală. În această direcție oamenii pot să se ajute pe ei înșiși, să întoarcă în favoarea lor problemele care afectează sentimentele ce se consumă între ei. Pentru a atinge o stare de echilibru în plan emoțional, este important să înțelegem de unde vin sentimentele, care este relația lor cu mintea și corpul nostru. Supratutelarea sau „dădăceala” contravine inițiativei și spiritului de independență al copilului, manifestate timpuriu prin dorința acestuia de a realiza singur anumite sarcini.Trebuie cunoscut și respectat de orice părinte faptul că „orice ajutor inutil dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa”. (Montessori, 1991, pag.29).
CAPITOLUL III
EMOȚIILE
III.1. STRUCTURAREA EMOȚIILOR
În legătură cu emoțiile se pot pune în evidență o serie de aspecte complexe, termenul de emoție fiind din ce în ce mai mult încorporat în problemele motivației. Substructurile și structurile fiziologice angajate în emoții, reacțiile mimice, gestuale, sunt reflexe și creează un statut special emoțiilor, extrem de complex. Gama emoțiilor poate fi foarte largă și vibrația emoțională extrem de nuanțată și vie. Toți acești termeni ce constau în regrete, satisfacție, dezgust, invidie, teamă, pudoare, mândrie, exaltare, fericire, duioșie, veselie, etc. sunt doar câteva tipuri de stări afective evidente.
Interesul științific față de emoții a cunoscut o renaștere în anii `90. Pentru o bună parte a secolului XX, cercetarea emoțiilor s-a limitat la câțiva psihologi și încă și mai puțini antropologi. În zorii secolului XXI, lucrurile sunt oarecum diferite, emoțiile sunt acum un subiect fierbinte. Moștenirea noastră emoțională comună unește așadar întreaga umanitate, într-un mod care transcende diferențele culturale.
Oriunde și oricând, ființele umane au dispus de același repertoriu emoțional elementar. Culturi diferite au elaborat elemente din acest repertoriu, glorificând anumite emoții, minimizându-le pe altele și îmbogățind sentimentele comune cu nuanțe culturale. Spre deosebire de emoțiile elementare care sunt universale și înnăscute, acestea fiind descrise prin termeni ca bucuria, supărarea, furia, frica, uimirea, dezgustul, emoțiile cu specific cultural se dezvoltă doar dacă ești expus la ele în propria ta cultură. Faptul că diferite culturi pot să producă ființe omenești cu repertorii emoționale diferite este o mărturie a plasticității remarcabile a minții omenești.
În timp ce emoțiile elementare sunt procesate în mare parte în structurile subcorticale dispuse sub scoarța cerebrală, emoții precum iubirea sunt asociate mai mult cu arii ale neocortexului.
Această formațiune a creierului este acea parte care s-a dezvoltat cel mai mult în urma evoluției umane și suportă majoritatea celor mai complexe abilități cognitive, cum ar fi analiza logică explicită. La fel ca emoțiile elementare, dar spre deosebire de emoțiile cu specific cultural, emoțiile cognitive mai elevate fac parte din natura umană, fiind modelate de istoria noastră evolutivă comună.
Printre emoțiile cognitive mai elevate putem menționa iubirea, vinovăția, rușinea, jena, mândria, invidia, gelozia.
Pentru o specie socială așa cum suntem noi, emoțiile au o dublă utilitate. Pe de o parte, senzațiile interne și modificările corporale provocate de emoții îndeamnă organismul să caute sau să evite anumite direcții de acțiune. Într-o altă reprezentare emoțiile prin expresiile externe le oferă celorlalți informații, le permite astfel să învețe din experiențele noastre.
La toate mamiferele, inclusiv la noi, emoțiile elementare precum furia și frica sunt administrate de un set de structuri neurale cunoscute sub denumirea de sistem limbic. Conform neurologilor evoluția creierului la mamifere a constat în esență în extinderea neocortexului, în timp ce structurile limbice mai vechi s-au modificat mai puțin. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate afirma faptul că viața artificială seamănă remarcabil de mult cu evoluția datorată selecției naturale. Esența tuturor proceselor biologice, de la emoție și evoluție până la viața însăși, nu rezidă în materialele din care sunt compuse acestea, ci în maniera în care se comportă aceste materiale în anumite condiții.
III.2. DEZVOLTAREA PĂRȚII EMOȚIONALE
A COPILULUI
Dezvoltarea emoțională optimă reprezintă una dintre componentele esențiale ale adaptării. Dacă în cazul adulților dezvoltarea emoțională este deseori tratată sub termenul de inteligență emoțională, în cazul copiilor literatura de specialitate preferă termenul de competență emoțională.
La naștere organismul dispune de o capacitate senzorială relativ bine dezvoltată, dar de o capacitate de reacții intenționale și coordonare aproape nule. O mare parte din reacțiile disponibile au un caracter primar. Dezvoltarea timpurie a funcționalității analizatorilor constituie baza sensibilă a organizării percepției ca proces. În ansamblul lor, organele de simț capătă funcții cognitive ce constituie un grad de disponibilități cognitive în relație cu mediul exterior. Datorită experienței perceptiv-senzoriale ce se acumulează treptat, se dezvoltă funcțiile mnezice și devin active reprezentările cu întreaga lor impregnare de rezonanțe afective. Cu ajutorul percepțiilor și reprezentărilor se constituie universul obiectual. Adăugate percepțiilor, reprezentările contribuie la crearea imaginii complexe a mediului înconjurător.
Fără îndoială, experiența afectivă are o importanță mare și se observă încă din primul an de viață o organizare primară complexă atitudinală de afecte ce se insinuează în ansamblul adaptării și reacțiilor copilului. Dezvoltarea subsistemelor psihice, difuză în primul an de viață, se diferențiază și devine inegală în anii copilăriei, se maturizează treptat în adolescență, tinerețe și viața adultă.
Există etape de dezvoltare predilectă a unuia din subsistemele psihice, această fază influențând dezvoltarea celorlalte. Astfel, în copilărie, dezvoltarea inteligenței și a cunoștințelor influențează dezvoltarea personalității, iar în pubertate și adolescență dezvoltarea personalității influențează dezvoltarea inteligenței. A Gesell este de părere că ,,dezvoltarea psihică este animată de o forță pe care a considerat-o foarte puternică și care este înnăscută și direcționată datorită cerințelor și condițiilor mediului cultural care o utilizează”. (A. Gesell, 1984, p.12)
Influența condițiilor externe se realizează prin intermediul condițiilor interne, subiective. Problema relațiilor și a conduitelor ce le implică au pus în evidență faptul că există diferențe mari între conduite și motivațiile care le animă.
Nu trebuie uitat faptul că nicio formă de comportament nu exprimă total disponibilitatea psihică și cu cât relațiile sunt mai complexe și mai tensionate, cu atât permit o mai complexă conturare a conștiinței de sine și a unor rezonanțe complexe ale vieții psihice interioare față de realitate.
În cazul în care condițiile de mediu și educație au un caracter instabil și dezordonat, procesul dezvoltării psihice este superficial și încărcat de disconfort. Influența mediului și educației pot avea un caracter relativ corelat și organizat, în acest caz restructurarea din condițiile interne devine și ea mai profundă, complexă și constructivă, deoarece are loc procesul interiorizării și devine posibil un bun echilibru cu o ambianță socială în dezvoltare.
Subidentitatea familială este, în fazele copilăriei, implicată de viața familiei, ea se extinde în anii tinereții și ai maturității spre propria familie, implicând și aspecte de manifestare ale subidentității sexuale. Aceasta înseamnă că se trece întâi prin statutul de copil, fiu-fiică, apoi prin acelea de tânăr-tânără.
Limbajul vorbit și limbajul artistic oferă copilului de-a gata numeroase semne colective. Gândirea copilului decodifică și descoperă aceste semne, diferențiază ceea ce este semnificativ și semnificant, inventează simboluri împletindu-le în acțiuni.
III.2.1. PERCEPEREA REALITĂȚII ȘI EMOȚIILE TIMPURII
Un copil de vârstă mică își formează deciziile de scenariu, plecând de la o manieră aparte de a gândi, deoarece emoțiile pe care le trăiește sunt cu totul diferite față de ceea ce simte un adult. Micuțul are o logică în care există regula de a judeca de la particular către general și poate compensa sentimentul privind lipsa de putere prin imaginația că este atotputernic sau magician. Dacă un copil simte că este respins de unul din părinți, își poate atribui responsabilitatea.
Un avantaj major al Analizei Tranzacționale este atenția ce o acordă pentru acest tip de logică infantilă. Mesajele pe care un bebeluș le percepe din partea părinților și a lumii exterioare sunt complet diferite de cele pe care le percepe un adult. Mesajele verbale, cât și cele nonverbale sunt transmise prin modelul părinților. Mai târziu, când copilul înțelege limbajul, comunicarea nonverbală rămâne o componentă importantă a mesajelor ce contribuie la formarea scenariului.
Se poate afirma despre copiii mici că sunt observatori veritabili și au capacitatea de a percepe foarte bine modul în care oamenii din perimetrul său se comportă. Ei reușesc să perceapă relația dintre părinți și ceilalți membrii ai familiei. În urma percepțiilor pe care le are despre ceilalți, copilul încearcă să găsească răspunsuri la întrebarea ,,Care este cea mai bună metodă pentru a obține ce vreau?”. Răspunsul la această întrebare poate veni sub forma unui joc inițiat în mod deliberat de către copilul mic.
Dintr-o perspectivă actuală, creșterea copilului poate fi privită ca un proces educațional în care el este învățat ce jocuri să joace și cum anume. În mod deliberat sau inconștient, părinții îi învață încă de la naștere pe copii despre cum să se comporte, să gândească, să simtă și să perceapă. În acest fel, copilul este influențat de ceea ce el percepe la cei din jur, dar pe măsură ce se dezvoltă, datorită capacității de adaptare el se debarasează treptat de influența mediului parental. Dacă eliberarea de aceste influențe se va produce, individul obține un control personal și social, astfel încât toate categoriile de comportamente devin alegeri libere supuse doar voinței sale. În acest mod, se ajunge la idealul propus de Eric Berne definit prin autonomie. El a descris autonomia ca fiind ,,manifestată prin eliberarea sau recuperarea a trei capacități: claritatea conștiinței, spontaneitatea și intimitatea.” (Eric Berne, 1972, p. 236).
CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII
IV.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivul acestei lucrări îl reprezintă analiza interacțiunii naturale dintre copil și părinții săi. O asemenea interacțiune reprezintă un fragment dintr-un proces natural și de lungă durată, la care participă și se influențează reciproc cel puțin două persoane, părintele și copilul. Aceste persoane sunt la fel de importante.
Sunt întâlnite situații sau atitudini în care se atribuie o mai mare valoare binelui părintelui, alteori binele copilului este mai important. Există situații când părinții își dedică întreaga viață socială binelui copilului sau cazuri când părinții continuă să trăiască după propriile reguli.
Calitatea de părinte se compune din îngrijire, educație și învățare. Copiii trebuie crescuți și educați după un plan în virtutea unei scheme conștiente și intenționat elaborate, iar părinții exercită influențe asupra copilului în mod spontan. De fapt, puțini părinți își dau seama ce fac și de consecințele efortului lor. Adultul tinde spre impunerea formelor de activitate dorite de el, indiferent de costurile personale suportate în urma comportamentului copilului. De multe ori părintele are rolul unui executant, deoarece de la el se așteaptă însușiri adecvate, priceperi, cunoștințe de specialitate.
Astfel, un părinte are ca sarcină oferirea dragostei necondiționate, să transmită mesaje clare conforme cu modul de comportament al copilului, să trateze copilul după principiul reciprocității.
Cercetarea de față își propune să analizeze stilurile adoptate de părinți și în acest sens, propun următoarele obiective:
Obiectivul principal: Identificarea relațiilor dintre stilurile parentale educative și sănătatea emoțională a copiilor, precum și existența unor diferențe între stilul parental adoptat de tați și stilul parental adoptat de mame și diferențe între băieți și fete cu privire la problemele lor de internalizare.
Derivând din acest obiectiv general, au fost stabilite următoarele obiective
specifice:
Identificarea unei asocieri între stilul parental autocratic și sănătatea
emoțională a copiilor.
Identificarea unei asocieri între stilul parental educativ democratic și
sănătatea emoțională a copilului.
Identificarea unor diferențe între stilul parental adoptat de tată și cel
adoptat de mamă din punctul de vedere al copilului.
Evidențierea unei asocieri între stilul parental permisiv și sănătatea
emoțională a copilului.
Identificarea diferențelor dintre băieți și fete cu privire la problemele lor
de internalizare, respectiv anxietatea, depresia și acuzele somatice.
IV.2. IPOTEZELE CERCETĂRII
Ipoteza centrală a lucrării este formulată astfel:
Dacă părinții adoptă un stil parental blând și ferm și dacă există preocupări sistematice pentru asigurarea unui mediu de viață securizant, atunci se constituie premise favorabile dezvoltării unei stări afective sănătoase a copilului.
Din ipoteza centrală s-au desprins cinci ipoteze specifice:
Ipoteza 1. Se prezumă că există o relație semnificativă statistic între stilul parental autoritar și sănătatea emoțională a copilului care prezintă anxietate și depresie.
Ipoteza 2. Se prezumă că există o relație semnificativă statistic între stilul parental educativ democratic și sănătatea emoțională a copilului, în sensul că aceștia sunt echilibrați din punct de vedere psihoemoțional.
Ipoteza 3. Se prezumă că există o relație directă semnificativă statistic între stilul parental permisiv și sănătatea emoțională a copilului care prezintă anxietate și depresie.
Ipoteza 4. Se prezumă că există diferențe semnificative statistic între stilul parental adoptat de tați și cel adoptat de mame.
Ipoteza 5. Se prezumă că fetele au o sănătate emoțională mai precară decât băieții, fetele având mai multe probleme emoționale internalizate decât băieții.
IV.3. PARTICIPANȚII LA STUDIU
În cercetare a fost implicat un număr de 50 de copii, de la două clase dintr-o școală din orașul Constanța, 20 de băieți și 30 de fete.
Tabelul IV.1. Tabelul de frecvențe pentru variabila „gen”
Figura IV.1. Distribuția datelor pentru variabila „gen”
Ca reprezentare în cercetarea noastră, cei 20 de băieți au o proporție de 40%, iar cele 30 de fete sunt în proporție de 60%.
Figura IV.2. Distribuția datelor pentru variabila „vârstă”
Cei 50 de copii care au participat la cercetare au vârste cuprinse între 10 și 12 ani, cei de 10 ani sunt în număr de 20, copiii de 11 ani sunt în număr de 14, iar cei de 12 ani sunt în număr de 16. Vârsta medie a acestor copii este de 10,92 ani.
IV.4. INSTRUMENTELE UTILIZATE ÎN CERCETARE
În vederea atingerii obiectivelor am utilizat două instrumente de lucru, și anume:
Chestionarul Autorității Parentale (Parental Authority Questionnaire – PAQ), elaborat de Buri (1991) și tradus în limba română de Simona Maria Glăveanu pentru a-l folosi într-o cercetare cu tema „Rezistența la stres – resursă a competenței parentale”, rezultatele cercetării fiind publicate în Revista de Psihologie, vol. 58, nr. 1, p. 45–56, București, ianuarie-martie 2012.
PAQ este un chestionar de auto-raportare, alcătuit din 30 de itemi și conceput pentru a măsura percepția copiilor privind stilurile parentale utilizare de părinții lor, aceste stiluri fiind preluate din tipologia lui Baumrind (1971), care a identificat tri stiluri parentale, respectiv: stilul autoritar, stilul permisiv și stilul autoritar-flexibil. Așa le-a denumit Baumrind (1971) și așa au fost preluate și de Buri (1991), dar ele vizează cele trei stiluri parentale clasice, și anume: stilul autoritar, stilul permisiv și stilul democratic.
În accepțiunea Simonei Maria Glăveanu (2012), cele trei stiluri sunt caracterizate astfel:
Stilul permisiv – reprezintă tendința părintelui de a prezenta copilului puține
reguli și restricții referitoare la modul de comportament adecvat, normele fiind aproape inexistente;
Stilul autoritar – se manifestă prin faptul că gestiunea activității educative
este ierarhică, părinții fiind cei care dețin puterea, care decid asupra devenirii copilului și care impun așteptările lor acestuia din urmă. În raport cu copilul, ei se situează pe poziții de experți în probleme de educație și acordă mare importanță disciplinei, ordinii, supunerii, respectării autorității, reușitei școlare și profesionale;
Stilul democratic – vizează o îmbinare a controlului exercitat sistematic cu
un nivel corespunzător al sprijinului din partea părinților. Aceștia formulează reguli și controlează respectarea lor, dar nu le impun cu o strictețe absolută; de asemenea, sunt receptivi la discuțiile cu copilul, explicându-i în mod rațional motivele pentru care trebuie să respecte regulile și stimulând autonomia gândirii sale.
PAQ prezintă două forme, una pentru stilul parental al mamei, iar cealaltă pentru identificarea stilului parental al tatălui. Se scorează ușor, însumând scorurile obținute de copil pe fiecare subscală. Scorurile pe fiecare subscală sunt cuprinse între 10 și 50 de puncte. Prin compararea celor trei punctaje finale se stabilește modelul parental dominant, atât al mamei, cât și al tatălui.
Instructajul pentru PAQ este următorul: „Pentru fiecare dintre afirmațiile de mai jos, încercuiește numărul de pe scala cu 5 trepte (1 – puternic dezacord, 5 – acord puternic) care descrie cel mai bine modul în care afirmația ți se potrivește ție și mamei/tatălui tale/tău. Încearcă să te gândești dacă fiecare afirmație se potrivește relației dintre tine și mama/tatăl ta/tău în anii în care ai crescut alături de ea/el. Nu există întrebări corecte sau greșite, nu petrece prea mult timp să te gândești la fiecare propoziție. Asigură-te că ai răspuns la toți itemii”.
Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric (ASEBA) – TRF (Teacher’s Report Form) – evaluarea realizată de profesori permite o evaluare rapidă și eficientă a diferitelor aspecte legate de funcționarea adaptativă și dezadaptativă a copiilor cu vârste cuprinse între 6-18 ani.
Chestionarul TRF/6-18 este completat de profesori și alt personal al școlii care e familiarizat cu comportamentul copilului în școală, cum ar fi consilierii, administratorii sau educatorii. TRF oferă o modalitate rapidă și eficientă de a obține o imagine a comportamentului copilului în școală, văzut de către profesori sau de către alte persoane din acest mediu. Pentru a avea o imagine asupra comportamentului elevilor, respondenților li se cere să evalueze performanța școlară și alte caracteristici, după care li se cere să ofere rezultatele obținute la teste de aptitudini sau de cunoștințe, urmate de informații despre bolile elevului, dizabilitățile sale, aspecte îngrijorătoare, punctele forte și orice alte comentarii dacă este cazul. Mai sunt solicitate informații despre problemele comportamentale, emoționale și sociale. Profesorilor li se cere să își bazeze evaluările pe observațiile din ultimele 2 luni, iar reevaluările pot avea loc la intervale mai mici de 2 luni pe parcursul unui an școlar.
Pe baza Chestionarului TRF/6-18 poate fi evaluată funcționarea adaptativă a copiilor între 6 și 18 ani și următoarele categorii de probleme: Anxietate/Depresie, Însingurare/Depresie, Acuze somatice, Probleme de relaționare socială, Probleme de gândire, Probleme de atenție, Comportament de încălcare a regulilor, Comportament Agresiv. În termenii criteriilor DSM aceste probleme acoperă următoarele tulburări: tulburări afective, tulburări anxioase, tulburări somatice, tulburări de tip opoziționist, tulburări de conduită.
Pentru atingerea obiectivelor stabilite am utilizat din acest chestionar doar scalele Anxietate/Depresie, Însingurare/Depresie, dar și Acuze somatice, toate trei însemnând probleme de Internalizare ale copilului, scală ce a fost, de asemenea, utilizată în cercetarea noastră.
Pentru fiecare din cei 50 de copii participanți la cercetare, profesorii diriginți au completat Chestionarul TRF/6-18, cu toate că în cadrul sistemului ASEBA există și o formă a chestionarului pentru autoevaluarea copilului. Am preferat aplicarea acestei forme pentru că în cazul autoevaluării există o serie de itemi ai chestionarului la care pot fi distorsionate răspunsurile, copiii putând da răspunsuri dezirabile social.
IV.5. PROCEDURA DE LUCRU
Cercetarea s-a desfășurat pe un interval de 4 luni, din luna februarie 2016 până în luna mai 2016, evaluarea percepției copiilor asupra stilului parental, atât a mamei, cât și a tatălui, s-a făcut cu acordul părinților, iar acolo unde nu s-a putut lua acest acord, copiii nu au fost implicați în cercetare. De asemenea, pentru evaluarea problemelor de sănătate emoțională a copiilor au fost implicate cele două diriginte de la clasele unde învață acești copii.
Cercetarea a avut un caracter transversal, datele după ce au fost obținute prin completarea celor două tipuri de chestionare au fost constituite într-o bază de date și prelucrate statistic cu ajutorul programului specializat IBM SPSS Statistics, versiunea 20. În vederea obținerii unei baze de date complete, cele două chestionare pentru copii au fost aplicate la clasă în prezența noastră pentru a oferi explicații acolo unde era nevoie și pentru a evita obținerea de non-răspunsuri, prin necompletarea anumitor itemi.
Variabilele cercetării sunt:
Variabila dependentă: probleme de internalizare;
Variabile independente: stilul parental (autoritar, permisiv, democratic), genul biologic al copiilor și genul biologic al părinților.
IV.6. ANALIZA DATELOR ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Vor fi prezentate în acest subcapitol datele descriptive ale variabilelor implicate în cercetare, apoi analizele de corelație și comparație care verifică ipotezele cercetării și, în final, vor fi extrase concluziile privitoare la rezultatele cercetării.
IV.6.1. DATELE DESCRIPTIVE
Datele descriptive se referă la indicatorii tendinței centrale și la cei ai împrăștierii, precum și coeficienții ce redau forma distribuției datelor. Aceste date descriptive vor fi analizate pentru fiecare variabilă implicată în această cercetare.
Tabelul IV.2. Statistici descriptive pentru variabila „stil permisiv mama”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.2. arată că media scorurilor pentru stilul permisiv al mamei este 41,76, mediana este situată între scorurile 41 și 42, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare este 44, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 4,68, iar amplitudinea este de 16 scoruri, diferența dintre scorul minim 34 și scorul maxim 50.
Figura IV.3. Distribuția datelor pentru variabila „stil permisiv mama”
Coeficienții ce redau forma distribuției datelor sunt: coeficientul de asimetrie (Skewness = 0,066), a cărei valoare este pozitivă și indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 1,222), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Tabelul IV.3. Statistici descriptive pentru variabila „stil autoritar mama”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.3. arată că media scorurilor pentru stilul autoritar al mamei este 29,06, mediana este situată la nivelul scorului 29, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 32, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 6,25, iar amplitudinea este de 25 de scoruri, diferența dintre scorul minim 15 și scorul maxim 40.
Figura IV.4. Distribuția datelor pentru variabila „stil autoritar mama”
Referitor la forma distribuției, coeficientul de asimetrie (Skewness = – 0,273), a cărei valoare este negativă indică faptul că distribuția este asimetric negativă, predominând scorurile mari, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 0,736), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Tabelul IV.4. Statistici descriptive pentru variabila „stil democratic mama”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.4. arată că media scorurilor pentru stilul democratic al mamei este 29,26, mediana este situată între scorurile 29 și 30, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 32, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 3,16, iar amplitudinea este de 12 scoruri, diferența dintre scorul minim 24 și scorul maxim 36.
Figura IV.5. Distribuția datelor pentru variabila „stil democratic mama”
Referitor la forma distribuției, coeficientul de asimetrie (Skewness = 0,147), a cărei valoare este pozitivă indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 0,621), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Din datele descriptive ale celor trei stiluri parentale percepute de copii în cazul mamelor reiese faptul că media cea mai mare a scorurilor a fost obținută în cazul stilului permisiv (m = 41,76 față de 29,06 în cazul stilului autoritar și 29,26 în cazul stilului democratic). Cu alte cuvinte, stilul parental dominant al mamelor perceput de copiii care au paricipat la studiu este cel permisiv.
Figura IV.6. Distribuția datelor pentru variabila „stil parental mama”
Aceleași rezultate sunt prezentate și în figura IV.6., stilul parental predominnt adoptat de mamele copiilor participanți la studiu este stilul permisiv, 72% dintre mamele acestor copii adoptând acest stil parental, în timp ce stilul democratic îl regăsim la 20% dintre mame, iar cel autoritar la 8% dintre mamele celor 50 de copii, doar 4 copii identificând la mamele lor acest stil parental.
Aceeași analiză a datelor descriptive o vom efectua și pentru stilurile parentale identificate de copii la tații lor.
Tabelul IV.5. Statistici descriptive pentru variabila „stil permisiv tata”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.5. arată că media scorurilor pentru stilul permisiv al tatălui este 18,98, mediana este situată între scorurile 18 și 19, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 18, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 2,83, iar amplitudinea este de 13 scoruri, diferența dintre scorul minim 13 și scorul maxim 26.
Figura IV.7. Distribuția datelor pentru variabila „stil permisiv tata”
Referitor la forma distribuției datelor pentru variabila „stil permisiv tata”, coeficientul de asimetrie (Skewness = 0,397), a cărei valoare este pozitivă indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 0,101), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Tabelul IV.6. Statistici descriptive pentru variabila „stil autoritar tata”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.6. arată că media scorurilor pentru stilul autoritar al tatălui este 39,22, mediana este situată la nivelul scorului 40, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 42, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 4,76, iar amplitudinea este de 18 scoruri, diferența dintre scorul minim 30 și scorul maxim 48.
Figura IV.8. Distribuția datelor pentru variabila „stil autoritar tata”
Referitor la forma distribuției, coeficientul de asimetrie (Skewness = – 0,401), a cărei valoare este negativă indică faptul că distribuția este asimetric negativă, predominând scorurile mari, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 0,772), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Tabelul IV.7. Statistici descriptive pentru variabila „stil democratic tata”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.7. arată că media scorurilor pentru stilul democratic al tatălui este 23,30, mediana este situată la nivelul scorului 23, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 22, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 2,26, iar amplitudinea este de 10 scoruri, diferența dintre scorul minim 18 și scorul maxim 28.
Figura IV.9. Distribuția datelor pentru variabila „stil democratic tata”
Referitor la forma distribuției datelor pentru variabila „stil democratic tata”, coeficientul de asimetrie (Skewness = 0,041), a cărei valoare este pozitivă indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = 0,077), a cărei valoare pozitivă arată că distribuția este leptocurtică, distribuția fiind înălțată.
Din datele descriptive ale celor trei stiluri parentale percepute de copii în cazul taților reiese faptul că media cea mai mare a scorurilor a fost obținută în cazul stilului autoritar (m = 39,22 față de 18,98 în cazul stilului permisiv și 23,30 în cazul stilului democratic). Cu alte cuvinte, stilul parental al taților perceput de cei mai mulți copii care au participat la studiu este cel autoritar.
Figura IV.10. Distribuția datelor pentru variabila „stil parental tata”
Aceleași rezultate sunt prezentate și în figura IV.10., stilul parental predominnt adoptat de tații copiilor participanți la studiu este stilul autoritar, 62% dintre tații acestor copii adoptând acest stil parental, în timp ce stilul democratic îl regăsim la 26% dintre tați, iar cel permisiv la 12% dintre tații celor 50 de copii, doar 6 copii identificând la tații lor acest stil parental.
După ce am analizat datele descriptive pentru stilurile parentale, atât pentru mame, cât și pentru tați, din perspectiva copiilor, vom analiza și datele descriptive pentru anxietate, depresie și scala de internalizare, ce presupune cumulul scorurilor celor două scale, inclusiv acuzele somatice.
Tabelul IV.8. Statistici descriptive pentru variabila „anxietate copii”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.8. arată că media scorurilor pentru anxietatea copiilor din perspectiva profesorului diriginte este 4,36, mediana este situată la nivelul scorului 4, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 2, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 2,76, iar amplitudinea este de 13 scoruri, diferența dintre scorul minim 1 și scorul maxim 14.
Figura IV.11. Distribuția datelor pentru variabila „anxietate copii”
Referitor la forma distribuției datelor pentru variabila „anxietate copii”, coeficientul de asimetrie (Skewness = 1,575), a cărei valoare este pozitivă indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = 2,556), a cărei valoare pozitivă arată că distribuția este leptocurtică, distribuția fiind înălțată.
Tabelul IV.9. Statistici descriptive pentru variabila „depresie copii”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.9. arată că media scorurilor pentru depresia copiilor din perspectiva profesorului diriginte este 4,64, mediana este situată la nivelul scorului 4, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 3, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 2,68, iar amplitudinea este de 9 scoruri, diferența dintre scorul minim 0 și scorul maxim 9.
Figura IV.12. Distribuția datelor pentru variabila „depresie copii”
Referitor la forma distribuției datelor pentru variabila „depresie copii”, coeficientul de asimetrie (Skewness = – 0,059), a cărei valoare este negativă indică faptul că distribuția este asimetric negativă, predominând scorurile mari, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = – 1,084), a cărei valoare negativă arată că distribuția este platicurtică, distribuția fiind aplatizată.
Tabelul IV.10. Statistici descriptive pentru variabila „internalizare”
Datele descriptive prezentate în tabelul IV.10. arată că media scorurilor pentru problemele de internalizare la copii din perspectiva profesorului diriginte este 11,72, mediana este situată la nivelul scorului 11, iar modul, respectiv scorul ce apare în distribuție cu frecvența cea mai mare, este 11, distribuția fiind considerată unimodală. Deviația standard, ca indicator al împrăștierii este 4,67, iar amplitudinea este de 20 de scoruri, diferența dintre scorul minim 4 și scorul maxim 24.
Figura IV.13. Distribuția datelor pentru variabila „internalizare”
Referitor la forma distribuției datelor pentru variabila „internalizare”, coeficientul de asimetrie (Skewness = 0,604), a cărei valoare este pozitivă indică faptul că distribuția este asimetric pozitivă, predominând scorurile mici, iar cel de-al doilea este coeficientul de boltire (Kurtosis = 0,425), a cărei valoare pozitivă arată că distribuția este leptocurtică, distribuția fiind înălțată.
Rezultatele obținute arată că, deși mediile scorurilor pentru anxietate, depresie și iternalizarea celor două aspecte ale sănătății emoționale, pe lângă acuzele somatice, sunt de nivel scăzut, există și copii care au obținut scoruri care îi încadrează în nivelul clinic.
Figura IV.13. Distribuția datelor pentru variabila „nivel internalizare”
Deși media scorurilor a fost scăzută pentru scala de internalizare, un număr de 6 copii, reprezentând 12% din totalul participanților la cercetare, au obținut scoruri care i-a încadrat în nivelul clinic, 11 copii, representând 22% din totalul participanților au obținut scoruri care i-a încadrat în nivelul subclinic, iar 33 de copii au obținut la scala de internalizare scoruri care i-a încadrat în nivelul normal. Cu alte cuvinte, există copii care au dezvoltat anxietate și depresie pe care le-au internalizat și se manifestă în funcție de aceste stări, fiind mai retrași, mai temători, plâng des, implicarea lor în activități fiind mai redusă, iar numărul de prieteni este foarte redus sau inexistent. De asemenea, copiii care au obținut scoruri de nivel subclinic pot dezvolta aceste tulburări dacă nu se schimbă ceva în mediul lor familial și școlar.
IV.6.2. VERIFICAREA IPOTEZELOR
Ipoteza 1. Se prezumă că există o relație semnificativă statistic între stilul parental autoritar și sănătatea emoțională a copilului care prezintă anxietate și depresie.
Pentru testarea primei ipoteze, datele obținute pentru stilul parental autoritar, atât în cazul mamelor, cât și în cazul taților, precum și datele obținute pentru anxietate și depresie au fost supuse unei corelații, folosind coeficientul de corelație Bravais-Pearson (r).
Tabelul IV.11. Corelațiile dintre stilul parental autoritar, anxietatea și depresia la copii
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Rezultatele prezentate în tabelul IV.11. indică existența unor corelații semnificative astfel:
Stilul autoritar al taților corelează în mod direct și semnificativ statistic cu
anxietatea copiilor: r = 0,43, p = 0,002, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01;
Stilul autoritar al taților corelează, de asemenea, în mod direct și semnificativ
statistic cu depresia copiilor: r = 0,38, p = 0,005, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01.
Nu apar corelații semnificative statistic între stilul autoritar al mamelor și anxietatea și depresia copiilor, acest lucru datorându-se și faptului că la mame nu este predominant stilul autoritar, ci acela permisiv.
Părinții autoritari au așteptări ridicate de la copiii lor și au reguli stricte care trebuie respectate necondiționat. Conform lui Baumrind (1971), acești părinți sunt „orientați spre obediență și statut și se așteaptă ca ordinele să le fie respectate fără vreo explicație”. Oamenii cu un astfel de stil de parenting, adesea, folosesc mai degrabă pedeapsa decât disciplina și nu doresc să explice motivația din spatele regulilor. Efectele parentingului autoritar se regăsesc în faptul că unii copii pot fi mai agresivi în afara căminului, iar alți copii pot fi fricoși sau extrem de timizi în fața altor persoane, având adesea o stimă de sine scăzută și prezintă dificultăți în situațiile sociale.
Nu este greu să înțelegem că un astfel de stil parental a fost asociat cu anxietatea și depresia la copii, fapt dovedit și de alte studii. Richaud De Minzi (2006) a asociat în cercetarea lui afinitatea pentru singurătate și depresia cu stilul parental de autoritate extremă.
Aceste rezultate vin să confirme prima ipoteză conform căreia există o relație semnificativă statistic între stilul parental autoritar și sănătatea emoțională a copilului care prezintă anxietate și depresie.
Ipoteza 2. Se prezumă că există o relație semnificativă statistic între stilul parental democratic și sănătatea emoțională a copilului, în sensul că aceștia sunt echilibrați din punct de vedere psihoemoțional.
Pentru testarea celei de-a doua ipoteze, datele obținute pentru stilul parental democratic, atât în cazul mamelor, cât și în cazul taților, precum și datele obținute pentru anxietate și depresie au fost supuse tot unei corelații, folosind coeficientul de corelație Bravais-Pearson (r).
Tabelul IV.12. Corelațiile dintre stilul parental democratic, anxietatea și depresia la copii
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Rezultatele prezentate în tabelul IV.12. indică existența unor corelații semnificative astfel:
Stilul democratic al mamelor corelează în mod indirect și semnificativ statistic
cu anxietatea copiilor: r = – 0,35, p = 0,012, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,05;
Stilul democratic al mamelor corelează în mod indirect și semnificativ statistic
cu depresia copiilor: r = – 0,41, p = 0,003, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01;
Stilul democratic al taților corelează în mod indirect și semnificativ statistic
cu anxietatea copiilor: r = – 0,39, p = 0,004, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01;
Stilul democratic al taților corelează, de asemenea, în mod indirect și
semnificativ statistic cu depresia copiilor: r = – 0,43, p = 0,002, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01;
Aceste rezultate denotă faptul că stilul parental democratic, atât în cazul taților, cât și al mamelor, duce la scăderea anxietății și depresiei copiilor.
Acest stil democratic presupune o abordare centrată pe copil în care părintele are așteptări mari de la copiii săi. Își doresc ca și copiii lor să utilizeze raționamentele, discuțiile, să acționeze independent dar, de asemenea, au așteptări ridicate de la copii. Atunci când copiii încalcă regulile, sunt disciplinați într-o manieră corectă și consistentă. Părinții democratici sunt, de asemenea, flexibili. Dacă există circumstanțe atenuante, ei le vor permite copiilor să explice ceea ce s-a întâmplat și să ajusteze răspunsul pe măsură.
Experții în dezvoltarea copilului susțin că acest stil este cea mai bună abordare a parentingului. Copiii sunt mai capabili, mai fericiți și au mai mult succes. Conform lui Baumrind (1971), copiii părinților democratici tind să aibă dispoziții mai fericite, au control emoțional și reglare mai bună, dezvoltă abilități sociale bune, sunt încrezători cu privire la abilitățile lor de a învăța lucruri noi, exprimă căldură și grijă și aplică disciplina corect și constant.
Și alte studii au evidențiat faptul că stilul democratic al părinților duce la un echilibru emoțional bun în cazul copiilor. Astfel, cercetările lui Irfan (2011) au arătat ca părintele democratic își ajută copilul să aibă percepții de sine pozitive, ceea ce reduce probabilitatea de a dezvolta simptome depresive mai târziu, în tinerețe. De asemenea, Baldwin, McIntyre și Hardaway (2007) sesizează că părinții democratici tind să le ofere copiilor un potențial pozitiv mai mare decât părinții mai puțin democratici.
Luând în considerare rezultatele obținute putem spune că și cea de-a doia ipoteză a fost confirmată, existând relații semnificative statistic între stilul parental democratic și sănătatea emoțională a copilului, în sensul că aceștia sunt echilibrați din punct de vedere psihoemoțional dacă cei doi părinți adoptă un astfel de stil parental.
Ipoteza 3. Se prezumă că există o relație directă semnificativă statistic între stilul parental permisiv și sănătatea emoțională a copilului.
Pentru verificarea și celei de-a treia ipoteze, datele obținute pentru stilul parental permisiv, atât în cazul mamelor, cât și în cazul taților, precum și datele obținute pentru anxietate și depresie au fost supuse tot unei corelații, folosind coeficientul de corelație Bravais-Pearson (r).
Tabelul IV.13. Corelațiile dintre stilul parental permisiv, anxietatea și depresia la copii
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
Rezultatele prezentate în tabelul IV.13. indică existența unor corelații semnificative astfel:
Stilul permisiv al mamelor corelează în mod direct și semnificativ statistic cu
anxietatea copiilor: r = 0,32, p = 0,023, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,05;
Stilul permisiv al mamelor corelează în mod direct și semnificativ statistic cu
depresia copiilor: r = 0,36, p = 0,009, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01;
Stilul permisiv al taților corelează în mod direct și semnificativ statistic cu
anxietatea copiilor: r = 0,33, p = 0,017, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,05;
Stilul permisiv al taților corelează, de asemenea, în mod direct și semnificativ
statistic cu depresia copiilor: r = 0,28, p = 0,044, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,05;
Aceste rezultate scot în evidență faptul că adoptarea unui stil parental permisiv, atât în cazul taților, cât și al mamelor, duce la creșterea anxietății și depresiei la copii.
Stilul parental permisiv mai este cunoscut sub numele de parenting indulgent. Părinții cu acest stil parental au mai puține cerințe asupra copiilor. Deoarece acești părinți au mai puține așteptări în ceea ce privește auto-controlul și maturitatea, rareori își disciplinează copiii. Conform lui Baumrinf (1971), părinții permisivi „sunt mai responsivi, oferind mai mult decât să ceară. Sunt non-tradiționali și blânzi, nu cer un comportament matur, permit auto-reglarea considerabilă și evită confruntarea”.
Părinții cu un stil permisiv au puține reguli sau standarde de comportament, iar atunci când există reguli, sunt inconsistente. Deobicei, sunt foarte afectuoși și grijulii cu copiii lor, adesea par mai mult a fi prieteni și nu părinți. Pot folosi mita precum jucăriile, cadourile și mâncarea ca modalitate de a face copilul să-și modifice comportamentul.
Efectele stilului parental permisiv se regăsesc la nivelul lipsei auto-disciplinei la copii, uneori având abilități sociale slabe, chiar simțidu-se nesiguri din cauza lipsei limitelor și îndrumării.
Și alte studii au scos în evidență acest aspect. De pildă Rapee (1997) a observat că anxietatea și depresia în copilărie au fost asociate cu un înalt control parental și hiperprotecție. Contrar acestui studiu, în care adolesceții cu părinți dictatoriali au înregistrat cel mai înalt scor de depresie, Steinberg, Blatt-Eisengart și Cauffman (2006) au ajuns la concluzia că, făcând o comparație între copiii crescuți într-un regim dictatorial și cei educați într-un regim permisiv, se pare că familiile dictatoriale sunt mult mai eficiente, cele permisive fiind mai nocive.
Bazându-ne pe aceste rezultate putem spune că și această ipoteză de lucru se confirmă, existând o relație directă semnificativă statistic între stilul parental permisiv și sănătatea emoțională a copilului. Cu cât părinții adoptă un stil mai permisiv cu atât copiii devin mai anxioși și mai depresivi.
Ipoteza 4. Se prezumă că există diferențe semnificative statistic între stilul parental adoptat de tați și cel adoptat de mame.
Pentru verificarea acestei ipoteze datele obținute de la copiii participanți la studiu în cazul stilurilor parentale pentru mama și pentru tata, au fost supuse unei comparații prin utilizarea testului Wilcoxon pentru eșantioane perechi.
Tabelul IV.14. Mediile rangurilor obținute la stilul parental al mamei și al tatălui
Rezultatele din tabelul IV.14. indică faptul că, în urma comparațiilor dintre stilul parental al mamelor și cel al taților, avem un număr de 7 cazuri în care rangurile au fost calculate pentru diferențe negative, cu o medie a rangurilor de 30,86 (ranguri în care stilul permisiv al mamelor este mai numeros decât stilul permisiv al taților), un număr de 38 de ranguri calculate pentru diferențe pozitive, cu o medie a rangurilor de 21,55 (ranguri în care stilul autoritar al taților este mai numeros decât stilul autoritar al mamelor) și 5 ranguri egale, respectiv 5 copii au identificat același stil parental și la mama și la tata.
Figura IV.14. Distribuția datelor pentru stilurile parentale în cazul mamelor și în cazul taților
Pentru a pune mai bine în evidență stilurile parentale identificate de copii pentru părinții lor analizăm diagramele de bare din figura IV.14. și observăm dominanța stilului parental permisiv la mame și dominanța stilului parental autoritar la tați. Dar nu știm dacă această diferență este semnificativă statistic. În acest caz, am calculat valoarea testului Wilcoxon pentru eșantioane perechi.
Tabelul IV.15. Testul Wilcoxon pentru stilul parental
Rezultatele din tabelul IV.15. arată că există diferențe semnificative statistic între stilul parental identificat de copii în cazul mamelor și cel identificat în cazul taților, mamele adoptând un stil permisiv, iar tații un stil autoritar: Z = – 3,620, p = 0,000 < 0,01.
Testul Wilcoxon este semnificativ statistic, așadar respingem ipoteza de nul și acceptând ipoteza de lucru putem considera că există diferențe semnificative statistic între stilul parental adoptat de tați și cel adoptat de mame, tații adoptând un stil autoritar, în timp ce mamele adoptă un stil mai permisiv.
Ipoteza 5. Se prezumă că fetele au o sănătate emoțională mai precară decât băieții, fetele având mai multe probleme emoționale internalizate decât băieții.
Pentru verificarea ultimei ipoteze, datele obținute din evaluarea problemelor emoționale internalizate de copii, evaluare făcută de profesorii diriginți, au fost supuse unei comparații, utilizând testul t Student de comparație a mediilor pentru eșantioane independente.
Tabelul IV.16. Mediile scorurilor pentru variabila Internalizare în funcție de genul biologic
Media scorurilor obținute de copii la evaluarea internalizării de către profesorii diriginți este mai mare în cazul fetelor (M = 13,47, SD = 4,48) decât în cazul băieților (M = 9,10, SD = 3,69).
Tabelul IV.17. Testul t Student pentru variabila „interbalizare”
Ținând cont de faptul că testul Levene de egalitate a varianțelor nu este semnificativ statistic (F = 0,071, p = 0,792, pragul de semnificație fiind mai mare de 0,05), s-a calculat testul t Student considerând varianțele egal asumate: t (48) = – 3,609, p = 0,001, pragul de semnificație fiind mai mic de 0,01, ceea ce spune că există diferențe semnificative între băieți și fete în ceea ce privește problemele de internalizare, diferența dintre mediile scorurilor fiind de 4,36.
Cu toate că rezultatele multor studii efectuate asupra băieților și fetelor din perspectiva problemelor emoțional-comportamentale nu coincid complet, majoritatea au concluzionat că băieții arată mai multe probleme de comportament, mai ales de natură externă, și că acestea cresc odată cu vârsta, în timp ce fetele arată mai multe probleme de nivel intern (Bernedo, Fuentes, Fernandez, 2008).
Pe baza acestor rezultate apreciem că și această ultimă ipoteză a fost confirmată, fetele având mai multe probleme emoționale internalizate decât băieții.
CONCLUZII
Cercetarea întreprinsă a oferit posibilitatea evaluării stilurilor parentale din perspectiva a 50 de copii care au identificat aceste stiluri atât în cazul mamei, cât și în cazul tatălui și asocierea acestora cu sănătatea emoțională a copiilor, mai bine spus cu lipsa acesteia, fiind prezente anxietatea și depresia la copii.
Fie că își dau seama sau nu, părinții influențează sănătatea emoțională a copiilor lor prin practicarea unui anumit stil parental.
Concluzionând, putem afirma că obiectivele au fost atinse, iar ipotezele confirmate, rezultatele obținute relevând următoarele:
Stilul autoritar al taților este într-o relație directă și semnificativă statistic cu
anxietatea și depresia copiilor. Cu cât aceste stil este utilizat mai frecvent, cu atât crește nivelul anxietății și al depresiei la copiii acestora. Supracontrolul, specific stilului autoritar, va lipsi copilul de libertate în decizii și îl va conduce la anxietate și depresie.
Aceeași relație directă și semnificativă statistic cu anxietatea și depresia
copiilor a fost identificată și în cazul stilului permisiv, cu deosebirea că mamele adoptă mai mult acest stil parental și dacă la stilul autoritar relația exista numai în cazul taților, la stilul permisiv relația dintre acesta și anxietatea și depresia copilului se regăsește și la mame. Afectiunea, grija părintească extremă, fără a fi susținută de reguli, va afecta negativ stabilitatea psihică a copiilor și-i va predispune la manifestări anxioase și depresive.
Stilul parental democratic este într-o relație inversă, dar semnificativă
statistic, cu anxietatea și depresia atât în cazul mamelor, cât și în cazul taților. Când predomină stilul parental democratic, copiii sunt echilibrați emoțional, având o sănătate emoțională bună. Cu alte cuvinte, stilul democratic al părinților duce la un echilibru emoțional bun în cazul copiilor. Părintele democratic, care gasește echilibrul între control și susținere afectivă, își va ajuta copiii să crească armonios, având stabilitate psihică, optimism și o copilăríe frumoasă, dar și o viață împlinită în viitor.
Din perspectiva percepției copiilor asupra stilului parental, mamele sunt mult
mai orientate spre un stil permisiv, iar la tați predomină stilul parental autoritar. Stilul permisiv în cazul mai multor mame este caracterizat de faptul că sunt stabilite puține reguli și restricții referitoare la modul de comportare adecvat al copilului, normele impuse fiind aproape inexistente. Stilul autoritar în cazul mai multor tați este caracterizat de faptul că tații dețin puterea, situându-se pe poziții de experți în probleme de educație și acordând mare importanță ordinii, disciplinei, supunerii, respectării autorității, reușitei școlare și profesionale. Aceste două stiluri parentale identificate prin prisma alegerilor făcute de copiii lor sunt la fel de nocive pentru sănătatea emoțională a copiilor, adoptarea lor ducând la creșterea nivelului de anxietate și depresie.
Problemele de internalizare, respectiv anxietatea, depresia și acuzele somatice
sunt mai evidente la fete decât la băieți.
Deși, în general, părinții doresc binele copiilor lor, de cele mai multe ori cu
bune intenții, aceștia practică un stil parental care conduce la efecte negative în viața copiilor, uneori ajungându-se la nivel crescut de anxietate, la depresie severă și chiar la suicid.
În concordanță cu rezultatele obținute în această cercetare, părinții și
cadrele didactice ar trebui să fie mult mai atenți cu modul și rnăsura în care își exercítă autoritatea și își manifestă afecțiunea, deoarece aceste aspecte influențează viața psihică prezentă, dar și viitoare a copiilor, urmărindu-i chiar în viața adultă.
În cercetări viitoare ar fi de dorit să se implice ca variabilă și comportamentul deviant, văzut ca o problemă de externlizare, opusă problemelor de internalizare, dar care e influențat puternic de stilul parental.
ANEXA 1
Chestionarul Autorității Parentale
Instrucțiuni: Pentru fiecare dintre afirmațiile de mai jos,încercuiește numărul de pe scala cu 5 trepte (1 – puternic dezacord, 5 – accord puternic) care descrie cel mai bine modul în care afirmația ți se potrivește ție și mamei tale. Încearcă să te gândești dacă fiecare afirmație se potrivește relației dintre tine și mama ta în anii în care ai crescut alături de ea. Nu există întrebări corecte sau greșite, nu petrece prea mult timp să te gândești la fiecare propoziție. Asigură-te că ai răspuns la toți itemii.
1 = Dezacord puternic
2 = Dezacord
3 = Neutru
4 = Acord
5 = Acord puternic
Descriere: PAQ este proiectat pentru a măsura autoritatea parentală, practicile disciplinare, din punctul de vedere al copilului (de orice vârstă).
PAQ are trei subscale:
Permisiv (P: itemii 1, 6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24 și 28),
Autoritar (A: itemii 2, 3, 7, 9, 12, 16, 18, 25, 26 și 29),
Autoritar/Flexibil (F: itemii 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27, și 30).
Formele pentru mame și tați sunt identice, exceptând referințele la genul părintelui.
PAQ se scorează ușor, însumând scorurile obținute de individ pe fiecare subscală. Scorurile pe fiecare subscală se întind de la 10 la 50.
ANEXA 2
Chestionarul Autorității Parentale
Instrucțiuni: Pentru fiecare dintre afirmațiile de mai jos,încercuiește numărul de pe scala cu 5 trepte (1 – puternic dezacord, 5 – accord puternic) care descrie cel mai bine modul în care afirmația ți se potrivește ție și tatălui tău. Încearcă să te gândești dacă fiecare afirmație se potrivește relației dintre tine și tatăl tau în anii în care ai crescut alături de el. Nu există întrebări corecte sau greșite, nu petrece prea mult timp să te gândești la fiecare propoziție. Asigură-te că ai răspuns la toți itemii.
1 = Dezacord puternic
2 = Dezacord
3 = Neutru
4 = Acord
5 = Acord puternic
Descriere: PAQ este proiectat pentru a măsura autoritatea parentală, practicile disciplinare, din punctul de vedere al copilului (de orice vârstă).
PAQ are trei subscale:
Permisiv (P: itemii 1, 6, 10, 13, 14, 17, 19, 21, 24 și 28),
Autoritar (A: itemii 2, 3, 7, 9, 12, 16, 18, 25, 26 și 29),
Autoritar/Flexibil (F: itemii 4, 5, 8, 11, 15, 20, 22, 23, 27, și 30).
Formele pentru mame și tați sunt identice, exceptând referințele la genul părintelui.
PAQ se scorează ușor, însumând scorurile obținute de individ pe fiecare subscală. Scorurile pe fiecare subscală se întind de la 10 la 50.
ANEXA 3
CHESTIONAR APS-SF
Anexa 4
BIBLIOGRAFIE
Anderson, W.(2000), Curs practic de încredere în sine, Editura Curtea Veche, București
Bar-On, R. (1997), Bar-On Emotional Quotient Inventory (EQ-I): Technical Manual. Toronto, Canada: Multi-Health Systems
Bar-On, R. (2000), Emotional and social intelligence: Insights from the Emotion Quotient Inventory. In R. Bar-On & J. Parker (Ed's.), The Handbook of Emotional Intelligence, San Francisco: Jossey-Bass
Bar-On, R. (2006), The Bar-On model of Emotional-Social Intelligence (ESI). Psicothema, 18 , supl., pp.13-25
Barchard, K.A. (2003), Does emotional intelligence assist in the prediction of academic success?, in Educational Psychology Measurement
Barth, J.M. și Bastiani, A. (1997), A longitudinal study of emotional recognition and preschool’s children social behavior, Merril-Palmer Quartelry, pp. 107-132
Bastian, V.A., Burns, N.R., Nettelbeck, T. (2005), Emotional intelligence predicts life skills, but not as well as personality and cognitive abilities. In Personality Individual Differences, pp. 35–45
Batty, M., Taylor, M.J. (2003), Early processiong of the six basic facial emotional expressions, in Cognitive Brain Research, 17, pp. 613-620
Batty, M., Taylor, M.J. (2006),The development of emotional face processing during childhood, Developmental Science, 9:2, pp 207-220
Baumrind, D., (1978), Parental Disciplinary Patterns and Social Competence
in Children, în Youth and Society, pp. 34-115
Beaucosin, V., Lacheret, A., Turbelin, M.R., Morel, M., Mazorle, B.,
Mazoyer, M. Benga, O. (2010), Curs de psihologia dezvoltării, Universitatea Babes Bolyai, Cluj Napoca
Benga, O.(2002), Temperamentul și bazele timpurii ale personalității.Noi tendințe în psihologia personalității. Modele teoretice, Editura ASCR, Cluj Napoca
Benjamin B. Lahey, Carol A. Van Hulle, Kate Keenan, Paul J. Rathouz, Brian M. D’Onofrio, Joseph Lee Rodgers, and Irwin D. Waldman (2008), Temperament and Parenting during the First Year of LifePredict Future ChildConduct Problems, Journal of Abnormal Child Psychology
Berrocal, P.F, Extremerra, N. (2006), Emotional Intelligence. A theoretical and empirical review of its first 15 years of history, Psicothema, vol. 18, supl., pp. 7-12
Birch, S.H., Ladd, G.W., Blecher-Sass, H. (1997), The teacher child relationship and childrenealry school adjustment: Good-byes can build trust, Journal of School Psychology, 35, pp 61-79
Botiș, Matanie, (2009), Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Editura Ascr, Colecția Psihologie și viață
Bowlby, L. (1973), Attachment and loss: Vol. II. Separation. New York: Basic Books.
Cosmovici A., Luminița I.(1990), Psihologie generală, Editura Polirom, Iași
Cucoș, C.(1996). Pedagogie, Editura Polirom, Iași
Dimitriu, C., (1973), Constelația familială și deformările ei, București, Editura Didactică si Pedagogică
Edwards, J. R.(2001), Multidimensional constructs in organizational behavior research: An integrative analytical framework, Organizational Research Methods, pp. 144-192
Freedman, D. G. (1974), Human infancy: An evolutionary approach. New York: Wiley.
Geldera,B. Hadjikhania, N. (2006), Non-conscious recognition of emotional body language, Neuroreport, Sensory and Motor Systems, vol 17, nr 6, pp 583-586
Gesell, A.(1945), Diagnostico del desarrollo normal y anormal del nino, Buenos Aires, Editorial Pidos
Grolnick, W. S., and Ryan, R. M. (1989), Parent styles associated with children’s self regulation and competence in school, Journal of Educational Psychology : 143–154
Hanson, S. (1986), Healthy, Single parent families. Family Relations, pp 125-139
Iuliana D. (2005), Psihiatria copilului și adolescentului, Editura medicală, București
Lautrey, J. (1980), Classe sociale, milieu familial, inteligence, Paris
Les, G. (2000), Arta relațiilor interumane, Editura Curtea Veche, București
Montessori, M. (1970), The child in the family. Chicago: Henry Regnery Co.
Osterrieth Paul, (1976), Introducere în psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București
Pourtois, J., (1989), L’Éducation familiale», în Revue Française de Pédagogie, pp. 55-86
Richard E. Clark, (1983), Reconsidering Research on Learning from Media, Review of Educational Research, vol. 53, No. 4
Roco, M.(2001), Creativitate și inteligență emoțională, Polirom, Iași
Roussel, L. (1991), Les Relations inter-générationnelles au moment de la vieillesse des parents
Șchiopu U., Verza E. (1995), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București
Tiberiu M. (2004), Tratat de psihopatologie și sănătate mentală a copilului și adolescentului, Artpress, Timișoara
Valeriu P.(2001), Neurologie pediatrică, Editura Teora, București
Verza E. (1993), Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Specialitatea PSIHOLOGIE CLINICĂ-Evaluare psihiatrică și intervenție terapeutică [307254] (ID: 307254)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.