Spațiul public memorie identitate culturală [628070]

Spațiul public – memorie – identitate culturală
lucrare de disertație

Student: [anonimizat]: lect. dr. Ștefan-Tudor VIANU

UAUIM 2017

Spațiul public – memorie – identitate culturală
2
Spațiul public – memorie – identitate culturală
Introducere
I. Scurt istoric al ora șului Chișinău
II. Scurtă expunere asupra contextului social -politic din Republica Moldova
III. Prezentarea temei proiectului

Capitolul I. Spațiul Public.
I.1 Definiția Spațiului Public
I.2 Vorbirea ca generator al spațiului public. Agora
I.3 Domeniul p ublic – domeniu al libertății
I. 4. Spațiul public – spațiu al eternității
Concluzie cap.I

Capitolul II. Spațiul ca memorie
II.1 Conceptul de memorie colectivă
II.2 Modalități de manifestare a memoriei în spațiu
II.3 Spațiul ca produs social sau soci etatea ca produs spațial
II.4 Spațiul și identitatea
Concluzie capitol II

Capitolul III. Formele memoriei în cultură și identitatea culturală
III.1 Cultura și memoria
III.2 Identitatea și memoria
III.3 Arhitectura
III.4 Protecția patrimoniului
Concluzie Cap. 3

Concluzie lucrare de disetație

Postconcluzie. Relaționarea lucrării de disertație cu proiectul de diplomă

Spațiul public – memorie – identitate culturală
3
PLAN DE IDEI
Introducere
I. Scurt istoric al orașului Chișinău
Expunerea elementelor importante din istoria orașului Chișinău care ajută la înț elegerea
contextului proiectului de diplomă.
II. Scurtă expunere asupra contextului social -politic din Republica Moldova
Descrierea contextului social -politic din Republica Moldova ca urmare unei istorii
zbuciumate în care definirea unor perspective clare de dezvoltare devine foarte dificilă datorită
tensiunilor existente în societate.
III. Prezentarea temei proiectului
Expunerea pe scurt a temei proiectului de diplomă.

Cap. I. Spațiul Public.
Definirea caracteristicilor esențiale a spațiului public, baz ată pe opera Condiția Umană de
Hannah Arendt, care vor face posibilă înțelegerea lui ca loc unde ia luat naștere cultura și
civilizația printr -un proces continuu de interacțiune umană.
I.1. Definiția Spațiului Public
Definirea apariției spațiului public, î n primul rând, ca și consecință a ceea ce Hannah
Arendt numește acțiune.
I.2. Vorbirea ca generator al spațiului public. Agora
Explicarea rolului esențial pe care vorbirea îl are în constituirea și păstrarea spațiului
public ca spațiu în care apare negoci erea.
I.3. Domeniul public – domeniu al libertății
Explicarea legăturii dintre public și politic și vederea domeniului politic ca locul în care
ia naștere libertatea.
I. 4. Spațiul public – spațiu al eternității
Explicarea proceselor de creație prin lucru care determină formarea, de către om la
general, a unei lumi noi (o lume a lucrurilor) prin care existența temporară individuală se
transferă într -o existență eternă prin intermediul spațiului public.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
4
Cap. II. Spațiul ca memorie
Expunerea modalităților prin care spațiul public determină apariția obiectelor culturale
care au rolul de păstrare a memoriei și a modului în care spațiul nou creat, un spațiu simbolic ,
influențează existența ulterioară umană și determină creația de noi simboluri .
II.1. Conceptu l de memorie colectivă
Explicarea pe scurt a conceptului de memorie colec tivă dezvoltat de către Maurice
Halbwachs în opera Memoria Colectivă .
II.2. Modalități de manifestare a memoriei în spațiu
Relatarea și explicarea modalităților prin care memoria co lectivă este creată în spațiu
pentru ca mai apoi spațiul să devină o modalitate principală de relaționare cu trecutul.
II.3. Spațiul ca produs social sau socie tatea ca produs spațial
Legătura dintre spațiu și societate și caracteristicile principale ale relației de
intercondiționare care se stabiliește între cele două.
II.4. Spațiul și identitatea
Spațiul public ca loc în care, prin intermediul memoriei, este definită identitatea societății
(comunităților).

Cap. III. Formele memoriei în cultură și ident itatea culturală
Definirea pe larg a conceptelor de indentitate și cultură prin explicarea relaționării lor cu
memoria. Explicarea modalităților prin care memoria capătă o formă concretă în substanță și
devine un determinant al culturii și, mai apoi, a i dentității culturale. Afirmarea că arhitectura
este una dintre principalele manifestări formale ale memoriei culturale și re -afirmarea necesității
de protejare a patrimoniului din această perspectivă.
III.1 Cultura și memoria
Explicarea pe larg a concept ului de cultură prin relaționarea lui cu memoria și aducerea
ca exemplu a conceptului de memorie culturală definit de Jan Assmann.
III.2 Identitatea și memoria
Realizarea legăturii dintre memorie, cultură și identitate, cea din urmă fiind produsul
primelor două.
III.3. Patrimoniul

Spațiul public – memorie – identitate culturală
5
Expunerea considerenelor teoretice ale protecției patrimoniului prin intermediul lucrării lui
Robert Barelkowski, The Appropriation of Values in the Architectural Environment.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
6
”Suprimați acum parțial sa u modificați direcția, orientarea, forma, aspectul caselor, al străzilor,
al pasajelor sau schimbați numai locul pe care -l ocupă una în raport cu cealaltă. Pietrele și
materialele nu vă vor r ezista . Dar grupurile vor rezista, iar în ele vă veți izbi, dacă nu de pietre,
măcar de vechea lor amplasare .”
Maurice Halbwachs – Memoria Colectivă

Sumar :
Lucrarea dată își propune stabilirea legăturii dintre spațiul public, memorie, cultură și
identitate , având ca scop final enunțarea importanței arhitecturii în rol de creatoare de cultură
prin intermediul înmagazinării memoriei în obiectele arhitecturale , pentru ca apoi acestea să -și
aducă aportul în evoluția culturii și persistența identității culturale a unui anumit loc. Arhitectură
este privită ca principal a formă materială prin care existența umană își marchează trecerea în
timp și își stabilește anumite puncte fixe, de sprijin, pentru ca apoi să poată construi și să se poată
dezvolta mai departe. Fiecare dintre aceste concepte va fi descris și vor fi enunț ate diferite
definiții persistente în literatură. Spațiul public va fi descris , în principal , din perspectiva operei
Condiția Umană de Hannah Arendt1, fiind enunțate multiplele lui corespondențe cu viața și
interacțiunea umană și însăși apariția lui ca urm are a acestora. Memoria va fi expusă din
perspectiva colectivă, enunțată de Maurice Halbwachs2, precum și din alte perspective care
adaugă la multitudinea de forme pe care le poate lua și încapacita acest concept cum ar fi
memoria culturală și legătura ace steia cu identitatea. Conceptul de identitate va fi descris , anume
din acest punct de vedere, ca rezultat al percepției subiective al obiectelor ce inmagazinează
cultura. În acest mod , se vor stabili legăturile și relațiile complexe dintre aceste concepte și
modul lor de conlucrare în stabilirea identității culturale și , ca urmare , va fi reafirmată importanța
arhitecturii în acest parcurs.

1 Arendt, Hannah, Condiția Umană (1958), editura Idea Design & Print, Casa Cărții de Știință, Cluj 2007
2 Halbwachs, Maurice, Memoria Colectivă (1950)

Spațiul public – memorie – identitate culturală
7
INTRODUCERE

Spațiul public , la originile apariției sale, a avut un rol asemănător cu cel al unui
pergamen t, peste ca re scriitorul, care a fost în cazul dat comunitatea , și-a ridicat pentru prima
dată penița pentru ca apoi să nu se mai oprească din scris. Odată început acest proces, a
început să se contureze și identitatea scriitorului inițial anonim.

I. Prezentarea tem ei proiectului de diplomă
Proiectul de diplomă își propune rezo lvarea unui sit localizat în orașul Chișinău,
Republica Moldova. Pe situl propus se află un mo nument de arhitectură de importanță națională,
Conacul Râșcanu -Derojinski, care, în urma neglijări i și abandonării, precum și uzurii
materialelor în timp, a fost în mare parte distrus, astăzi rămânând doar fațada, ca amintire a
valorii sale de odinioară. P roiectul propune conso lidarea și restaurarea fațadei, ș i construirea ,
prin extindere, a unui Centr u de Informare și Dezbateri . Ca argument pentru intervenție s e
urmărește ideea consolidării unui trecut în relație cu posibilitatea edificării unui viitor; funcțiunea
de dezbatere va avea, pe lângă rolul practic, și rolul simbolic de exemplu de soluționare a
conflictelor prezente în societatea din Republica Moldova și determinate, în mare parte, de un
trecut problematic. Conflictele sociale sunt văzute, în cazul dat, ca motive principale pentru lipsa
stabilirii unei baze comune de discuții care ar permite i eșirea dintr -o perioadă îndelungată de
stagnare a societății, printre urmările căreia, din punctul meu personal de vedere, este și
atitudinea indiferentă față de patrimoniu.

II. Scurt istoric al orașului Chișinău
Primele cunoștințe despre zona în care a cum este amplasat Chișinăul sunt datate din
secolele VI -IV î.Hr., într -o regiune adiacentă orașului fiind găsite vestigii arheologice care
confirmă locuirea zonei de către daco -geți. Ca localitate Chișinăul este eprima dată atestat la 17
iulie 1436. În cal itate de oraș prima atestare documentară are loc la 1677. Orașul a fost devastat
în mai multe rânduri de către turci și tătari, acest lucri având loc și în cazul războaielor ruso –
turcești din secolele XVIII -XIX. Odată cu creșterea orașului, Chișinăul a dev enit târg iar în urma
anexării la imperiul rus a Basarabiei, centrul regiunii este stabilit aici. După acest moment începe
o dezvoltare mai accelerată a orașului, în anii 30 ai secolului XIX are loc sistematizarea orașului,

Spațiul public – memorie – identitate culturală
8
propunerea și implementarea dezv oltării tramei rectangulare. Aspectul orașului se schimbă în
anii 50 -70 ai secolului XIX, datorită activității arhitectului Alexandr Bernardazzi, acesta
proiectând multiple clădiri importante, străzi și cartiere. După proclamarea Unirii cu România
din 1918 orașul își recapătă aspectul românesc, fiind deschise mai multe școli, tipografii,
biblioteci, teatre. În urma ocupării Basarabiei de către U.R.S.S., Chișinăul devine capitala noii
R.S.S.M. În timpul perioade sovietice orașul se extinde considerabil, sun t construite noi sectoare
care au la baza tipologia de cvartale specifică urbanismului realismului -socialist. În perioada de
după destrămarea U.R.S.S. -ului în Chișinău apar multe construcții noi, care, nefiind bine
reglementate, ajung să dăuneze aspectului orașului .

III. Scurtă expunere asupra contextului social -politic din Republica Moldova
Republica Moldova apare ca stat abia după destrămarea U.R.S.S. -lui, proclamându -și
independența la 27 august 1991. Regiunea în care este situat statul ac tual a avut o istorie
zbuciumată, fiind în repetate rânduri devastată de războaie, anexată de Impreiul Rus, reunită cu
România, pentru ca mai apoi să fie din nou ocupată de U.R.S.S. Acumularea acestor fapte
istorice a determinat o diversitate atât ideologică cât și etn ică a regiunii. Principala caracteristică
a contextului social -politic poate fi considerată divergența opiniilor asupra identității populației
și direcției de dezvoltare. Societatea din Republica Moldova este divizată aproximativ în
jumătate atunci când se expun e asupra preferințelor politice la scară globală, fiind vorba despre o
problemă caracteristică spațiul Europei de Est, cea de alegere între Vest și Est. Acest lucru este
folosit abuziv în politica din Repulica Moldova, având loc o segregare a societă ții în dependență
de preferințele politice. Alimentarea acestui conflic social determină ignorarea altor probleme
mai stringente, cum ar fi nivelul de trai, economia, învățământul și altele, printre care se numără
și problema patrimoniului, pe care se pune accentul în cazul lucrării date. În acest context,
problemele esențiale, care ar putea contribui la ridicarea calității vieții în Republica Moldova
sunt ignorate iar deciziile politice ale populației sunt luate de obicei fără o bună argumentare,
fiind baz ate doar pe apartenența la unul dintre cele două grupuri caracterizate de preferințe opuse
în legătură cu relația statului pe direcțiile Vest sau Est.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
9
Cap. I. Spațiul Public
I.1 Definiția spațiului p ublic
Spațiul public poate fi definit în mai multe fe luri, fiecare dintre acestea accetuând
anumite caracteristici ale lui. În această lucrare , spațiul public este văzut , în principal , din
perspectiva interacțiunii dintre oameni, ca stabilire a unui loc al interacțiunii , generat de
necesitate și de modul de trai al omului ca ființă socială.
Spațiul public poate fi definit ca ”Loc (destinații ) al înscenării deliberate a vizibilității
reciproce (a vedea + a fi auzit) între minim două ființe umane.” 3. Spațiul public presupune
mereu întâlnirea cu ”celălalt”, cau za apariției spațiului public sau, mai bine zis, condiția primară
pentr u apariția spațiului public fiind interacțiunea între două ființe umane. Inter -acțiunea are la
bază cuvântul acțiune , este vorba despre o acțiune care are loc între persoane, ele fiind unicele
ființe capabile de acest lucru. În Condiția Umană , Hannah Arendt definește acțiunea ca ”singura
activitate care se petrece de -a dreptul între oameni, fără mijlocirea obiectelor sau a materiei,
corespun de condiției umane a pluralității, faptului că oamenii, nu Omul, trăiesc pe pământ și
populează lumea. Deși toate aspectele condiției umane sunt, într -un fel sau altul, legate de
politică, pluralitatea este în mod particular condiția – nu numai o conditio sine qua non, ci și o
conditio per quam – orică re vieți politice.”4 În acest mod, Hannah Arendt, pune acțiunea la baza
constituirii societății, sau mai bin e zis, a polisului, devenit apoi societate. Acțiune a – adică f aptul
că se află printre oameni și interacționează cu ei – face din om o ființă politi că și îl plasează
mereu într -un context politic ; (”Toate activitățile omenești sunt condiționate de faptul că
oamenii trăiesc împreună, însă acțiunea este singura care nu poate fi nici măcar imaginată în
afara societății oamenilor”5). Capacitatea de inter -acțiune este o caracteristică esențială a omului
și este ceea ce a generat apariția conceptului de spațiu public: ” Numai acțiunea este prerogativa
exclusivă a omului; nici animalul, nici ze ul nu sunt capabili de acțiune , și numai acțiunea
depinde în între gime de prezența constantă a celorlalți. ”6
Modul în care Hannah Arendt definește apariția spațiului public ne permite să deducem
principalele caracteristici ale acestuia și anume faptul că spațiul public este locul unde oamenii
exersează ceea ce îi face oa meni, este punctul de pornire al umanității din care apoi derivă

3 Ioan, Augustin, UAUIM, Concept, Limbaj Discurs , note de curs, an univ. 2014 -2015
4 Arend, Hannah – Condiția umană, Cap I.1
5 Arend, Hannah – Condiția umană, Cap II.4
6 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II. Domeniul Public și cel Privat 4. Omul: animal social sau animal
politic/notă de subsol

Spațiul public – memorie – identitate culturală
10
celelalte modalități de manifestare esențial umane. În spațiul public apare viața politică sau, mai
bine zis, ca urmare a necesității apariției politicului , apare spațiul public pentru ca , mai târziu ,
principalul mod de intera -acțiune în spațiul public să devină vorbirea , iar însăși spațiul public să
devină un domeniu în care omul se poate manifesta c a ființă liberă, unde își poate exersa
libert atea.

2. Vorbirea ca generator al spațiului pub lic. Agora
Principalul mod de interacțiune din spațiul public este vorbirea , anume vorbirea datorită
capacității sale de mediere între ființele umane și de facilitare a interacțiunii , corespunde
cerințelor spațiului public. Din acest fapt rezultă principal a caracteristică a spațiului public și
anume că aici este locul unde , pentru prima dată , poate să apară negocierea . Acest lucru a avut
loc pentru prima dată în cadrul cetății. În organizarea tribală, premergătoare societății, membrii
tribului re laționau ie rarhic și, ca urmare, împărtășeau o părere colectivă , tribul având la baza
dominarea, adică violența . În cadrul cetății este asumată alteritatea, faptul că în interiorul ei
există oameni care ”arată diferit, au diverse credințe, alte stări sociale”7, din a ceastă cauză,
interacțiunea din cadrul polisului se baza pe negociere și pe aducerea de argumente irefutabile .
”Numai violența pură este mută și, din acest motiv, violența în sine nu poate fi nicicând
măreață. […] A fi politic, a trăi într -un polis însemn a că totul se hotăra prin cuvinte și
convingere, și nu prin forță și violență.”8 Condiția negocierii este vorbirea și anume vorbirea
este ceea ce determină posibilitatea unei conviețuiri în comun. Capacitatea omului de a acționa
prin vorbe , adică de a dete rmina configurări sociale și direcții de acțiune prin negociere ,
capacitatea de a soluționa conflicte prin intermediul cuvintelor crează precedentul pentru o viață
în comun , vorbind despre acest lucru , Hannah Arendt precizează: ”Definiția aristotelică a
omului, ca zoon politikon(…)nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă nu i se adaugă o a doua
denifiție aristotelică, nu mai puțin celebră, după care omul este un zoon politikon echon (”o
ființă vie capabilă de vorbire”) ” iar ”[…]toți cei din afara polis -ului – sclavii și barbarii – erau
aneu logou, lipsiți nu de facultatea vorbirii, firește, ci de un mod de viață în care vorbirea, și
numai vorbirea, avea sens și unde procuparea centrală a tuturor cetățenilor era de a vorbi unii

7 Ioan, Augustin, note de curs, an univ. 2014 -2015
8 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II. Domeniul Public și cel Privat 4. Omul: a nimal social sau animal politic

Spațiul public – memorie – identitate culturală
11
cu alții. ”9. Vedem de aici că v orbirea , în sine , nu este suficientă pentru a crea negocierea ci
anume aplicarea unei judecăți valorice asupra ei și ridicarea ei la rang de principală preopcup are
în cadrul spațiului public îi determină această calitate.
Ca urmare a aplicării acestui prin cipiu la greci, apare Agora, piața publică unde avea u loc
adunările publice , are loc o regândire a spațiului pentru a fi apt necesităților și modurilor noi de
inter-acțiune. ”A fi politic, a trăi într -un polis însemna că totul se hotăra prin cuvinte și
convinger e, și nu prin forță și violență 10 Hannah Arendt explică faptul că grecii vedeau modurile
ierarhice de interacțiune, cele caracteristice relațiilor din cadru unei familii, unde capul familiei
reprezintă puterea necontestată, ca fiind arhaice și rezumâ ndu-se la violență. Formele date de
manifestare a puterii nu aveau ce căuta în spațiul public, ele f ăcând parte din domeniul
privatulu i.
În contextul Agorei apare altă noțiune importantă, cea a retoricii – arta de a vorbi frumos
și convingător (”Tipic pen tru această evoluție este faptul că fiecare politician era numit „retor”
și că retorica, arta vorbirii în public, spre deosebire de dialectică, arta discursivității filosofice,
este definită de Aristotel ca artă a convingerii”11). Vedem cum se conturează, c a urmare, modul
în care conviețuiau grecii în polis și rădăcinile apariției spațiului public . Spațiul public devine
locul unde apare excelența, unde fiecare vrea să arate ce are mai bun și ce -l face diferit de
ceilalți, este un loc unde cetățenii celebreaz ă individualitatea ”Altfel spus, domeniul public era
rezervat individualității; era singurul loc unde oamenii puteau arăta cine sunt cu adevărat și ce
îi face de neînlocuit. ”12

3. Domeniu l public – domeniu al libertății
Domeniul public este un spațiu a c ărui existența este determinată de alegere. În acest
lucru consta toate frumusețea acestui spațiu. Anume prin alegere oamenii convin să aiba un
spațiu în care fiecare să aibă dreptul la cuvânt și la manifestarea propriei opinii , la arătarea sa în
fața alto ra și la vederea altora care aleg să se arate. Domeniul public, sau domeniul politic,
desemnând cumva același lucru, se dezleagă complet de spațiul privat anume prin iradierea

9 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.4 Omul: animal social sa u politic
10 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II. 4 Omul: animal social sau politic
11 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II. 4 Omul: animal social sau politic
12 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.6 Ascensiunea Socialului.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
12
ierarhiei. Organizarea ierarhică se afla în polul complet opus al domeniul publi c ”domnia
necontestată, absolută și domeniul politic prop riu-zis se excludeau reciproc ”13. Grecii
considerau că ierarhia își are originea în viața privată , de familie , iar viața privată era considerată
a fi generată de necesitate ”Comunitatea naturală din l ocuința domestică lua naștere, așadar,
din necesitate […]”14. Orice activitate determinată de necesitate era văzută de greci ca fiind
inferioară, specifică sclavilor. Necesitatea era considerat a ca fiind ceea ce leagă omul de animale,
ce-l face un sclav al naturii , iar violența era modalitatea prin care omul se debarasa de necesitate .
În spațiul public necesitatea nu exista, totul se desfășura din alegerea cetățenilor de a trăi și a se
organiza într -un anumit mod.
Hannah Arendt afirmă că prin acțiune oamen ii devin politici. F aptul că un om acționează
asupra altuia determin ă apariția politicului și, anume acest lucru , îl definește pe om, omul fiind
văzut a fi în esența lui o ființă politică. Din această cauză și domeniul public, care era destinat
interacțiun ii între oameni și demonstrării proprieri excelențe este numit domeniu politic, iar
domeniul politic este locul unde poate să apară libertatea, citând: ”Domeniul polis -ului,
dimpotrivă, forma sfera libertății. Libertatea se situează exclusiv în domeniul po litic.”15
observăm că a nume prin debarasarea de necesități, prin depășirea lor și prin participarea la viața
publică a polisului cet ățeanul își exercită libertatea.

4. Spațiul p ublic – spațiu al eternității
După cum consideră Hannah Arendt în Condiția uma nă, activitățile omenești
fundamentale pot fi împărțite în: muncă , lucru, și acțiune 16, în cazul dat vorbim despre ceea ce
Hannah Arendt numește lucru ( work , eng.) și ceea ce determină apariția unei lumi a obiectelor,
unor lucrări pe care noi le creăm pent ru ca mai târziu ele să ne condiționeze existența. Vorbind
despre spațiul public , ne referim la lumea care ne înconjoară, vorbim despre o lume comună, o
lume în care trăim împreună.

13 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.4. Omul: animal social sau politic
14 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.4. Omul: animal social sau politic
15 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.5 . Polis -ul și locuința domestică
16 Munca este activitatea care corespun de necesităților vitale de supraviețuire; Lucrul este activitatea care
corespunde caracterului nenatural al vieții umane, care crează o lume artificială; Acțiunea este activitatea care
corespunde condiției umane a pluralității, este singura activitate care se petrece de -a dreptul între oameni. Arendt,
Hannah, Condiția Umană (1958), Cap. I.1. Vita activa și condiția umană

Spațiul public – memorie – identitate culturală
13
Oamenii nu trăiesc într -o lume naturală , ”A trăi împreună în lume înseamn ă în esență că
o lume de obiecte se găsește între cei ce au în comun lumea, tot așa după cum masa este așezată
între cei ce stau în jurul ei; lumea, ca orice entitate intermediară, îi leagă și îi separă în același
timp pe oameni.”17, noi ne creăm propria no astră lume a obiectelor, care sunt rezultatul lucrului
nostru , și decidem să fim înconjurați de această lume cu care ne id entificăm și care ne identifică.
Accentul în cele zise ar trebui să cadă pe legăturile pe care lumea le crează între oameni, lu mea
artificiilor umane determinând o propagare în timp a activității umane și având capacitatea de a
transfera perenul individual în eternul comun. Prin crearea de lume, omul determină identitatea
generațiilor viitoare, el creând obiecte de relaționare istorică ș i generând ceea ce se numește
memoria culturală , acest latură a subiectului va fi desfășurată în capitolul III .
Mediul în care trăim, lumea din jurul nostru, este rezultatul creației umane. Omul , în
esența sa , este un creator -de-lume . Într -un fel, omul se dedublează în lumea obiectelor, el
cedează o parte din sine în procesul de creație , iar această parte, devenind o parte a mediului
înconjurător, devine determinantă atât pentru viața lui cât și pentru viața celor din jur (”[…] acest
mediu, lumea în care ne naștem, nu ar exista totuși în lipsa activității umane care l -a produs (de
pildă, obiectele fabricate), care îl îngrijește (de pildă, pământul cultivat), sau care l -a întemeiat,
organizându -l (de pildă, ordinea politică). ”18 Prin activitate, prin partici pare la viața publică și
prin obiectivizare, adică prin creația de obiecte de către un subiect, omul își transpune
individualitatea în comunitate, devenind el însuși o parte a publicului.
Lumea comună este locul unde se intersectează existențele temporare ale diferitelor
generații, este locul în care realizările individuale capătă un caracter comun și depășesc condiția
perenității. Condiția existenței lumii comune este apariția acesteia în public, publicul este locul
unde se realizeaza trecerea de la tempor ar la etern. Viața individului, dacă am putea să facem o
abstracție într -atât încât să ni -l putem imagina în afara societății, nu ar mai avea nici o
caracteristică temporală, ea ar începe odată cu venirea acestuia pe pământ și s -ar termina odată
cu moartea sa. Individul, în sine, nu poate avea un caracter particular în lipsa publicului care să -l
vadă, interacțiunea determinând particularizarea vieții individuale și personalizarea ei. În urma
expunerii în public, viața individuală capătă caracteristici compa rabile cu cele ale altor vieți și
devine unică. Abia în acel moment existența umană se fixează în timp și am putea să zicem că

17 Arendt, Hannah – Condiția Umană, Cap. II.7. Domeniul Public – ceea ce e comun
18 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.4. Omul: anim al social sau politic

Spațiul public – memorie – identitate culturală
14
publicul determină posibilitatea existenței individului. Aducerea lucrului în domeniul public
(acțiune a se situează în domeniul p ublic prin definiție) determină crearea unei lumi a lucrurilor
care împreună cu acțiunea formează lumea comună ”Publicitatea domeniului public este cea
care poate absorbi și face să strălucească de -a lungul veacurilor tot ceea ce oamenii și -ar putea
dori s ă salveze de ruina naturală a timpului. Secole la rând până la noi […]oamenii au intrat în
domeniul public pentru că doreau ca ceva care le aparținea în chip propriu sau ceva pe care îl
aveau în comun cu alții să fie mai durabil decât viața lor terestră. ” 19. După cum am zis, nu doar
crearea de lucruri este ceea ce face o lume, ci și acțiunea are un aport important la crearea lumii
comune. Acțiunea este cea care produce evenimente, întâmplările fiind rezultatul acțiunii. Inter –
acțiunea umană și un spațiu p ublic în care se desfășoară și pe care -l crează în același timp fiind
interdependente, determină apariția unor evenimente, și ceea ce poate fi numit istorie. ” […]însă
tot din cauza acestui mediu, în care numai ea este reală, acțiunea „produce” povestiri ,
intenționat sau nu, tot atât de natural pe cât fabricarea produce obiecte tangibile. Aceste
povestiri pot fi apoi consemnate în documente și în monumente, pot fi făcute vizibile în obiecte
de întrebuințare sau în lucrări artistice, pot fi spuse și repeta te, sau gravate în tot soiul de
materiale.”20. Vedem că modul în care acțiunea produce povestiri este asemănător cu modul în
care lucrul produce obiecte. Din relaționarea lumii lucrurilor cu lumea evenimetelor reiese cauza
apariției lumii comune, care devin e mediu pentru viitoarele manifestări ale umanului în public și
ulterioare creări -de-lume .
Lumea comună este comună anume fiindcă este ceea ce avem în comun cu ceilalți
oameni, și aici nu este vorba doar despre cei care există odată cu noi, ci și de cei ca re au existat
pănâ la noi și vor exista după noi. Prin participarea la viața publică și prin crearea de lucruri noi,
omul își anulează caracterul său temporar și ajunge să facă parte din lumea comună care nu mai
este dominată de trecerea timpului.

Conclu zie capitol I
Discutând diferitele caracteristici ale spațiului public observăm că principalul
determinant al existenței publicului este omul și vice -versa, existența publicului sau pluralitatea

19 Arendt, Hannah, Condiția Umană, Cap. II.7. Domeniul Public – ceea ce e comun
20 Arendt, Hannah, Condiția Umană, Cap. V.25. Rețeaua relațiilor puse în scenă

Spațiul public – memorie – identitate culturală
15
oamenilor determin ând posibilitatea existenței omului unic. Prin participarea la viața publică
omul devine creator -de-lume și în același timp este modelat de o lume pe care au creat -o ceilalți;
el devine un participant activ la un proces istoric . Spațiul public și pluralitatea umană sunt
interdependente iar acțiune a de expunere devine esențială pentru existența perpetuă a spațiului
public. Spațiul public este ceea ce crează lumea comună și crează o povestire a existenței umane,
fiind vorba despre o povestire în continuă desfășurare, cu o direcție clară de evoluție, unde
evenimentele trecute modelează mediul pentru întâmplarea evenimentelor viitoare. Spațiul public
este locul unde apar lucrurile și evenimentele și ca urmare unde apare cultura și ia naștere
istoria .

Spațiul public – memorie – identitate culturală
16
Cap. II. Spațiul ca memorie
Din cele discutate în capitolul anterior reiese că anume spațiul public este catalizatorul
pentru înregistrarea anumitor evenimente în istorie. Memoria colectivă este un fenomen ce
explică modalitatea în care evenimentele ce s -au petrecut în istorie(atât cea îndepărtată cât și cea
apropiată) afectează viața individului ce este dependentă de grupul sau , mai bine zis, contexul,
din care face parte.

II.1 Conceptul de memorie colectivă
Wikipedia definește memoria colectivă ca:”o anumită cantitate de infomație c onținută în
memoria a doi sau mai mulți membri a unui grup social. Memoria colectivă poate fi împărtășită,
transm isă și construită. Memoria colectivă mai este susținută printr -un proces continuu de
producere a formelor reprezentative. Conceptul de memorie colectivă a fost în primul rând
dezvoltat de Maurice Halbwachs în cartea Memoria Colectivă scrisă în 1950. ”21
La începutul secolului XX, sociologul Maurice Halbwachs și istoricul de artă Aby
Warburg dezvoltă independent două teorii a ”memoriei colective” ș i ”sociale”. Teoretizarea
memoriei de către Warburg este bazată pe o formă a memoriei picturale, el face legătura dintre
memorie și formele culturale, considerând că obiectivizările culturii conțin un fel de ”energie
mnemonică”. În formarea culturală are loc loc o cristalizare a experienței colective a cărei sens
poate deveni accesibil comunității în ciuda trecerii timpului.
Maurice Halbwachs22, la rândul său, definind conceptul de memorie colectivă, analizează
cadrul istoriei orale. Este vorba de un schi mb continuu de informație între doi oameni care
îndeplinesc rolurile temporare de expunere și ascultare a informației. În acest mod, fiecare
individ compune o amintire care, în concepția lui Halbwachs, este determinată de societate și
mereu relaționează cu un grup. Amintirile individuale sunt constituite în cadrul comunicării cu
ceilalți dar Halbwachs accentuează că acești ”ceilalți” nu sunt un grup de oameni oarecare dar
sunt grupuri care sunt conștiente de propria unitate și particularitate prin faptul că împart o
anumită percepție a propriului trecut. Prin grupuri, Halbwachs vorbește despre familii, grupuri
profesionale, partide politice, și multe altele până la scara națiunilor. Din cauza apartenenței la

21 https://en.wikipedia.org/wiki/Collective_memory
22 Halbwachs Maurice, Memori a Colectivă

Spațiul public – memorie – identitate culturală
17
mai multe grupuri fiecare individ conține un număr de imagini și memorii despre sine de tip
colectiv.

II.2 Modalități de manifestare a memoriei în spațiu
Spațiul are o multitudine de caracteristici, dar cea care ne interesează pe noi în cazul dat
este capacitatea spațiului de a stoca informație tempora lă – memorie – și, prin intermediul ei , de
a afecta omul.
Obiectele materiale care ne înconjoară crează un anumit context pentru noi, un context
care este separat de lumea ”infinită” , este un fel de particularizare imaginară a spațiului apropiat
pe care -l delimităm de spațiul ”infinit” prin faptul că acesta exercită asupra noastră o oarecare
influență directă. Acest context pe care -l delimităm de restul lumii este constituit dintr -o
multitudine de elemente materiale.
În opera Memoria Colectivă, capitolul 5, Memoria colectivă și spațiul, Maurice
Halbwachs23 explică modalitățile prin care elementele date constituie pentru noi un fel de lume
separată, o lume pe care o simțim, cu care relaționăm, e vorba de un fel de societate a obiectelor .
Contextul este stat ic, el ne dă impresia că există o bază stabilă care susține toate grijile și
activitățile noastre zilnice, ne dă un sentiment de stabilitate și permanență. El ne permite să ne
creăm un fel de simț al locului și ne oferă un confort psihologic. O simplă muta re într -un alt loc
de trai poate constitui un șoc psihologic pentru o persoană și de obicei determină o anumită
perioadă de incertitudine. Halbwachs explică faptul că ”imaginile obișnuite ale lumii exterioare
sunt inseparabile de eul fiecăruia. ”24 Obiectele din lumea exterioară sunt mereu relaționate în
mintea noastră cu un anumit mod de trai, ele ne trimit cu gândul la felul de a fi a comun anumitor
oameni, ele ne pot descrie anumite caracteristici personale, ne pot spune o poveste. Această
poveste nu este niciodată constituită dintr -un singur subiect ci dintr -o adunătură de fire narative.
Grupurile tind să transforme spațiul, modelându -l conform propriilor necesități . În același
timp și grupul se modelează pentru a se adapta la calitățile spațiului pe care nu le poate influența.
În urma acestui proces, grupul începe să se identifice cu spațiul în care se află, iar spațiul capătă
capacitatea de a defini imaginea pe care grupul și -o face despre sine. Acest fenomen de

23 Halbwachs, Maurice, Memoria Colectivă (1950) , Ed. Institutul european, Iași, 2007 , Cap.5 Memoria colectivă și
spațiul
24 idem 22

Spațiul public – memorie – identitate culturală
18
identificare cu spațiul are un caracter co nstant și perpetuu, grupul ajungând să integreze imaginea
mediului exterior în ”toate elementele conștiinței sale, [spațiul] îi moderează și îi reglează
evoluția” prin urmare ” Nu individul izolat, ci individul în calitate de membru al grupului sau
chiar g rupul însuși rămân, în acest fel, supuși influenței exercitate de natură materială și preiau
echilibrul acesteia” 25. Observăm că lucrurile materiale, prin faptul că imprimă o senzație de
stabilitate, au capacitate de a -i transmite grupului, care se asociaz ă cu ele, un anumit echilibru.
Astfel, grupul își găsește o ancoră în asocierea sa cu materialul.
Legăturile dintre grup și loc devin foarte profunde după o anumită perioadă de timp, cele
doua ajung ând să împărtă o anumită structură. Spațiul, prin istoria modalităților în care a fost
ocupat, ajunge să ” corespund[ă] diferitelor aspecte ale structurii și vieții din respectiva
societate, cel puțin în privința celor mai stabile caracteristici ale ei.”26 În urma interacțiunii și
aproprierii spațiului de către g rup, cel dintâi ajunge să fie asociat cu majoritatea evenimentelor
prin care trece evoluția grupului, astfel că spațiul, în integritatea sa, capătă o latură simbolică de
mimare a istoriei grupului, ca urmare, el capătă semnificație. Legăturile grupului cu locul tind să
devină mai puternice în cazul evenimentelor excepționale, acestea având o capacitate de ”trezire”
în grup a conștientizării importanței legăturilor stabilite cu spațiul ” […] evenimentele
excepționale se plasează în acest cadru spațial, dar fiindcă grupul a luat cunoștință, cu ocazia
acestora, cu mai multă intensitate de ceea ce fusese mult timp până în acel moment, iar
legăturile sale cu locul i -au apărut și mai clare în momentul în care erau pe cale să se rupă.”27
Relația dintre locuitori ș i spațiu nu este una total conștientizată, ea are mai degrabă un
caracter semi -conștient, poate precum și relaționările dintre grupurile de oameni. Atenția pe care
locuitorii o acordă caracteristicilor spațiului poate varia, spațiul având în mod normal un caracter
de ”dat”, utilizatorul (dacă -l putem numi așa) nefiind conștient despre atributele spațiului și
nepunându -și problema să le descopere. Acest lucru este determinat de calitatea de stabilitate a
spațiului. El ni se prezintă ca un ceva permanent, car e rezistă trecerii timpului, și ca urmare nu
necesită o atenție specială. Lucrurile sunt percepute altfel atunci când spațiul suferă schimbări,
încălcându -se principalul său atribut de aparentă stabilitate , acest lucru determinând o
sensibilizare și o con știentizare ” fără îndoială, majoritatea ar fi mult mai sensibili la dispariția
unei străzi, a unui edificiu, a unei case decât la cele mai grave evenimente naționale, religioase,

25 idem 22
26 idem 22
27 Halbwachs, Maurice, Memoria Colectivă (1950), Cap. V. Memoria colectivă și spațiul

Spațiul public – memorie – identitate culturală
19
politice.” Halbwachs afirmă că spațiul are capacitatea de amortizare a dezas trelor din societate în
urma cărora forma urbană rămâne, totuși, neschimbată. El enunță: ” […] efectul bulvesărilor,
care zguduie societatea fără să altereze fizionomia urbei, se amortizează când ajunge la acele
categorii ale populației care sânt mai leg ate de pietre decât de oameni: de pildă, cizmarul de
dugheana sa, meșteșugarul de atelier și de piața în care poate fi găsit de obicei, cel care se
plimbă de străzile pe care le traversează, de balustradele cheiurilor pe unde hoinărește, de
terase, de copi i care se joacă pe colț, de bătrânul care stă la soare sprijinit de zid, de banca de
piatră, de cerșetorul chircit lângă un stălp. Astfel, nu doar casele și pereții, ci și toată acea parte
a grupului aflată neîncetat în contact cu acestea, amestecându -și existența cu cea a lucrurilor,
rămân impasibile, fiindcă nu se interesează de ceea ce se întâmplă în afara cercului cel mai
apropiat și dincolo de orizontul imediat.”28 În același timp, spațiul are un caracter liniștitor
atunci când își păstrează stabilitate a. În ciuda schimbărilor din societate, spațiul devine un punct
de reper care poate re -afirma valabilitatea continuă a unor valori sau ale unor caracteristici ale
grupului, care prin legăturile lor cu locul vor rămâne neschimbate odată cu uitarea dezastrul ui
”Încă zguduiți de un asemenea eveniment, când ieșim și străbatem străzile ne mirăm că în jurul
nostru viața continuă ca și cum nu s -ar fi întâmplat nimic, la ferestre se arată chipuri vesele,
trecătorii stau de vorbă pe la intersecții, iar cumpărătorii și vânzătorii în ușa prăvăliilor, pe
când noi, alături de familie și prieteni, simțim adierea nenorocirii.”29 Spațiul capătă în acest
mod o latură terapeutică și odată cu trecerea timpului el devine ceea ce păstrează, prin
intermediul materiei, valorile pri ncipale ale grupului. E l reafirmă valabilitatea lor atunci când
lucrurile din jur își pierd echilibrul.
Halbwachs argumentează relația specială dintre locuitori și oraș prin afirmarea rezistenței
pe care o au locuitorii la schimbare. Lipsa de accidentalit ate a relației și durabilitatea ei în timp
poate fi afirmată prin faptul că locul determină gândirea locuitorului. Halbwachs afirmă că însuși
modul în care o persoană gândește este influențat de locul cu care se asociază. Ea proiectează
caracteristicile lo cului în procesul cognitiv atunci când asimilează informații în legătură cu
orașul, sau atunci când ia decizii. Există în mintea locuitorului o ”succesiune de imagini
materiale care -i prezintă obiectele exterioare” iar o destabilizare a acestora va determi na o
acțiune de rezistență ” Suprimați acum parțial sau modificați direcția, orientarea, forma, aspectul

28 Halbwac hs, Maurice, Memoria Colectivă (1950), Cap. V. Memoria colectivă și spațiul
29 Halbwachs, Maurice, Memoria Colectivă (1950), Cap. V. Memoria colectivă și spațiul

Spațiul public – memorie – identitate culturală
20
caselor, al străzilor, al pasajelor sau schimbați numai locul pe care -l ocupă una în raport cu
cealaltă. Pietrele și materialele nu vă vor rezista. Dar grupurile vor rezista, iar în ele vă veți
izbi, dacă nu de pietre, măcar de vechea lor amplasare.”30 Stabilitatea materiei are o dublă
semnificație în cazul dat, una reprezentând materia în sine, iar cealaltă fiind proiectată asupra
materiei de către grup, care își localizează necesitatea de a persista în timp în materia cărei îi
atribuie anumite calități. Grupul este conștient de faptul că organizarea materiei din timpul
prezent este datorată unei activități a aceluiași grup din trecut. Ca urmare materia ca pătă o
caracteristică în plus, ea devine simbol. Materia este obiectivizarea tradiției iar tradiția este ceea
ce menține grupul intact ” forța tradiției locale de la lucru vine, deci aceasta constituie imaginea.
E adevărat așadar că, printr -o parte a lor, g rupurile imită pasivitatea materiei inerte.”31
Observăm de aici că grupul nu preia direct calitățile materiei ci aplică o proiecție, materia ajunge
să întruchipeze atât calitățile conștiente ale grupului cât și cele inconștiente, un anumit conținut
al incon știentului colectiv devine depozitat în materia dată, prin urmare materia devine un
participant la viața grupului iar grupul își atribuie calitatea ei de inerție.
Sursa memoriei colective este mereu un cadrul spațial, spațiul fiind realitatea durabilă de
care se leagă memoria. Experiențele zilnice par intangibile dacă nu sunt asociate unui loc iar
relaționarea cu trecutul are mereu o veridicitate prin medierea locului, locul este ceea ce ne leagă
de ce am fost odată. Gândirea umană îți găsește anumite pun cte fixe în realitatea materială de
care se atașează și cu care se asociază, stabilindu -se astfel condițiile necesare pentru o relaționare
cu trecutul. Amintirile noastre pot fi rechemate și reconsituite atât timp cât avem acces la un loc
cu care ne asociem , în acest fel locul determină memoria.
Identificarea unui grup cu locul însă nu este de ajuns, cum am zis și mai sus, pentru
explicarea faptului că de multe ori identificăm locul cu grupul. Aici observăm partea de feedback
din relație și observăm că cele două se condiționează reciproc. Atunci când vorbim de loc nu
vorbim despre un oarecare punct în spațiu ci vorb im despre acea lume care apare ca rezultat al
activității umane pe care Hannah Arendt o numește lucru32. Omul se atașează de un loc iar mai
apoi î l modifică, forma locului în anumite momente în timp fiind determinată de interacțiunea
trecută din tre oameni și loc. În acest mod identificăm grupul prin locul pe care -l ocupă și

30 Halbwachs, Maurice, Memoria Colectivă (1950), Cap. V. Memoria colectivă și spațiul
31 Halbwach s, Maurice, Memoria Colectivă (1950), Cap. V. Memoria colectivă și spațiul
32 idem.. Hannah Arendt…

Spațiul public – memorie – identitate culturală
21
ajungem să înțelegem oamenii văzând spațiul în care se desfășoară activitate a acestora, în acest
mod locul devine oglinda existenței umane.
În Altfel de spații, Michel Foucault afimă că există o încrucișare esențială a timpului cu
spațiul, cele două sunt inseparabile, caracteristicile fiecăruia dintre ele fiind bivalente în direc ția
celuilalt, ”[…] spațiul însuși, în experiența occidentală, are o istorie, și nu este permisă
ignorarea acestei încrucișări fatale a timpului cu spațiul.”33. Pe lângă această concretizare, în
teoria sa a heterotopiilor , Foucault prezicează că aceastea sunt legate de timp și cre ează
heterocronii. Dezvoltând acest subiect putem stabili modalitatea în care timpul determină
diferențierea spațiului, monumentele de arhitectură fiind un exemplu foarte bun în acest caz, ele
neconstituind mereu heterotopii , dar fiind mereu heterocronii ”[…]heterotopiile sînt legate de
anumite decupări ale timpului, ceea ce înseamnă că ele deschid spre ceea ce am pute numi, din
pură simetrie, heterocronii ”34. Foucault leagă aceste două concepte, considerând că heterotopiile
determină heterocronii , heterocroniile însă pot să existe în sine, fără a fi o heterotopie . Noțiunea
de heterotopie este strâns legată de un anumit comportament determinat de calitatea spațiului,
monumentele de arhitectură nu determină prin definiție apariția heterotopiilor din cauza
diversității funcționale pe care le pot avea, care fiind în diferite relații cu spațiul adiacent pot să
creeze spații diferite sau pot în același timp să fie continuități ale spațiului urban, fără a
determina o ruptură a percepției , sau mai bine zis, să influențeze percepția pe o zonă mai mare a
orașului, creând un caracter al zonei. În relația monumentelor35 cu orașul, timpul devine o
calitate care determină o diferențiere simbolică și diversifică mediul stabilind noi conexiuni într e
grup și loc, prin intermediul memoriei.

II.3 Spațiul ca produs al societății sau socie tatea ca produs al spațiului
”Oamenii sunt ființe condiționate fiindcă toate lucrurile cu care vin în contact se
transformă imediat în condiție a existenței lor. Lum ea în care se petrece vita activa constă din

33 Foucault, Michel, Altfel de spații (1967), Dits et ecrits, Gallimard, 1994, vol IV, pp.752 -763, traducere Bogdan
Ghiu
34 idem 31
35 prin monument , aici și în continuarea textului, mă voi referi la monumentele istorice de arhitectură. Să nu fie
confundat cu monument în sens de memorial.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
22
obiecte produse prin activități omenești; însă obiectele, deși își datorează numai oamenilor
existența, își condiționează totuși în mod constant creatorii.”36

Lumea care ne înconjoară se află într -un proces cic lic al cauzelor și efectelor, nemaifiind
clar care este una și care este cealaltă, ele schimbându -se cu locul și fiind interdependente.
În articolul ” How we shape our cities, and then they shape us” , A. Sevtsuk37 explică
legătura dintre forma preexistentă a orașului și activitățile care pot să apară în oraș. Contextul are
capacitatea de a deveni un loc pentru desfășurarea acțiunii, iar acțiunea pentru a se putea
desfășura trebuie să se conformeze la anumiți parametri ai locului. Prin plasarea anumitor
activ ități într -un loc se întâmplă nu doar o definire a locului dar și o pre -determinare a deciziilor
pe care oamenii le vor putea lua și a comportamentului pe care -l vor putea realiza în acel loc.
Prin m utliplicarea activităților se multiplică și forme le spați ale care le încorporează – clădirile,
iar acestea la rândul lor schimbă geometria urbei, condiționând alte tipuri de activități. În acest
mod se realizează relația de intercondiționare dintre obiecte și subiecți, în cazul orașului fiind
vorba despre clădir i și locuitori.
În perioada Modernismului timpuriu existau existau o mulțime de arhitecți care
considerau că toată structura societății poate fi schimbată prin intermediul proiectării, după cum
știm, o astfel de idee nu era întocmai adevărată, pe lângă ar hitectură mai fiind implicați mulți alți
factori importanți. Sevtsuk aduce exemplul demolării regiunii Pruitt -Igoe din orașul american St.
Louis în 1972, care a simbolizat capitularea designului arhitectural ca leac pentru probleme
importante ale orașelor . Relația strânsă dintre arhitectură și societate nu este una falsă, problema
apare în ideea transformării impuse prin arhitectură . Cu toate acestea, prin intermediul
abordărilor interdisciplinare, se pot crea cazuri fericite, în care mediul construit are u n efect
benefic asupra locuitorilor ”Locurile care sunt primitoare, configurate bine și animate de
diferite programe, pot să atragă o mulțime de oameni, precum ne -au arătat experimentele de
revitalizare al centrului orașului Copenhaga”38. Mediul construit poate genera anumite tipuri de
comportament în special când vine vorba despre utilizarea spațiului public . Citând -o pe Hannah
Arendt, A.Sevtsuk re -afirmă că mediul construit poate produce importante efecte sociale prin

36 Arendt, Hannah – Condiția Umană – Cap. II.4. Omul: animal social sau politic
37 Sevtsuk, A. ”How we shape our cities and th en they shape us”, MAJA: The Estonian Architectural Review 2 -2012
(72), pp. 10 -15, 2012
38 ˙Sevtsuk, A. How we shape our cities and then they shape us

Spațiul public – memorie – identitate culturală
23
aducerea oamenilor mai aproape împreu nă, realizându -se astfel un potențial de acțiune care
crează premisele pentru exersarea puterii , acest lucru fiind esențial pentru o existență perpetuă a
orașelor.39 În cadrul orașelor pot apărea tot felul de mișcări sociale care reprezintă forme de
manisf estare ale puterii, acestea sunt esențiale pentru schimbările din societate. Lupta pentru o
cauză comună a avut loc mereu în cadru orașelor iar forma urbană poate determina posibilitatea
acumulării de energie pentru schimbări le radicale, precum au fost căd erea U.R.S.S. -ului sau
întâmplările recent e din țările arabe. 40

O altă perspectivă a legăturii dintre spațiu și societate este propusă de către Lukasz
Stanek41 în analiza sa complexă a lucrări i ”Production of space” a filosofului francez Henri
Lefebv re. S pațiul este propus ca ”produs al practicilor sociale heterogene cu specific istoric”42,
spațiul este considerat a fi ceea ce se numește o abstractizare concretă , fiind vorba despre o
”abstractizare care se concretizează și se realizează pe sine în practicil e sociale ”.
Abstractizarea concretă a spațiului este o ”abstractizare socială” a cărei existență reală este
realizată în relațiile sociale legate de practici , practicile în cazul dat pot fi înțelese ca acțiuni .
Practicile de viață ale celor care inahbitează un spațiu sunt ele însele abstracte , utilizatorii unui
spațiu au tendița să reducă spațiul dat la necesitățile lor, având perspectivă reducționistă asupra
spațiului ca resursă, un exemplu dat este șoferul care vede spațiul urban dintr -o perspectivă
unidim ensională, a mișcării; alt mod reducționist de a vedea spațiul poate fi modul în care este
văzută o locuință funcționalistă, mai pot fi date și multe alte exemple. Omul obișnuit, utilizatorul
spațiului, are , în mod normal, o astfel perspectivă asupra spați ului, în dependență de context,
spațiul concretizându -se prin activitățile care se desfășoară în el și având posibilitatea de a deveni
un concret pentru un cunoscător care ar avea capacitatea să analizeze practicile dintr -o
perspectivă exterioară.
Pentru înțelegerea spațiului din această perspectivă este necesară înțelegerea conceptului
Lefebvrian de centralitate . Centralitatea unui spațiu este determinată de faptul că ”spațiul ca
produs social implică posibilitatea unei adunări actuale sau potențiale într -un singur punct al

39 idem A. Sevtsuk
40 iar Sevtsuk, altă pagină.
41 Stanek, Lukasz, ”Space, Difference, Everyday Life. Reading Henri Lefebvre” , cap.4 ”Space as concrete abstraction.
Hegel, Marx and modern urbanism in Henri Lefebvre” ed. Kanishka Goonewardena, Stefan Kipfer, Richard
Milgrom, Christian Schmid. Taylor & Francis e -Library, 2008
42 Lefebvre, Production of space

Spațiul public – memorie – identitate culturală
24
spațiului sau în jurul acelui punct”43, din perspect iva dată spațiul este văzut ca un loc care
determină posibilitatea întâlnirii celuilalt, fiind irelevant cine anume se întâlneș te. Citându -l pe
Lefeb vre, Stanek accentuează că ”Practicil e sociale ale adunării și dispesiei pot fi văzute ca
practici de producere a spațiului – transformând mediul fizic, reprezentând spațiul, și
apropriindul în viața de zi cu zi”44. Simplificând cele zise până acum, vorbim despre ideea
conform căreia spațiul î n sine este ceva abstract, el își capătă caracterul concret prin intermediul
activităților care au loc în el, prin utilizarea spațiului sunt definite anumite caracteristici ale
acestuia , spațiul este practic descoperit și inventat de utilizator în același timp prin procesul de
apropriere. Spațiul este ceva ce propune o mulțime de posibilități, prin realizarea posibilităților în
ceva concret el se definește. În acest mod vedem cum spațiul, care inițial este ceva dat, fiind
vorba despre o calitate fizică a l umii, devine particularizat și construit de societate. Omul are aici
capacitatea de a defini și a determina caracteristici prin alegerea activităților pe care le
înterprinde într -un spațiul. Legând cele zise recent cu informația din capitolele precedente, vom
accentua interrelaționarea dintre spațiu și om, omul este cel care prin esența sa determină
posibilitatea spațiului, el este cel care mai apoi, prin activitățile sale definește spațiul și îi atribuie
caracteristici. Acest proces are loc continuu având o formă ciclic ă – omul definește spațiul și
spațiul definit determină activitățile omului. Prin examinnarea acestor perspective ni se clarifică
complexitatea legăturii dintre spațiu și societate.

II.4 Spațiul și identitatea
Vorbind despre spațiu ca prod us social și loc de stocare a memoriei colective automat
intră în discuție subiectul identității . Prin relația omului cu spațiul, cel din urmă capătă îsușiri pe
care i le dă omul, iar cel dintâi, la rândul lui, este afectat de însușirile pe care spațiul le are de la
generațiile precedente, spațiul ajunge să aiba identitate iar oamenii care locuiesc într -un anumit
loc își însușesc identitatea spațiului.
În lucrarea ”Urban Public Space and Imagined Communities in the 1980s and 1990s”
Lynn Hollen Lees45 vorbe ște despre importanța spațiului public în viața politică a societății.

43 Stanek, Lukasz, On Levevbre ’s Production of Space
44
45 Lees, Lynn Hollen, Urban Public Space and Imagined Communities in the 1980s and 1990s (1994), Journal of
Urban History, vol. 20, issue 4, p443

Spațiul public – memorie – identitate culturală
25
Lynn Hollen analizează modul în care diferite tipuri de spații influențează relația oamenilor cu
organizarea generală a societății. Vorbind despre capacitatea designului46 de a influența viața
socială și politică, Lynn Hollen explică cum , pe lângă partea de design, în joc mai intră și alte
elemente importante ” Istoria, memoria publică (colectivă), și legitimitatea politică întră în joc.
Cele mai de succes spații publice au identități mul tiple și o mare putere simbolică obținută la un
mare cost” . Relaționarea pe care un individ o are cu un spațiu public este condiționată de
comunitatea din care individul face parte și valorile acestei comunități . Relația mai este
condiționată și de capacit atea spațiior de a integra semnificația . Lynn Hollen , vorbește despre
necesitatea ca spațiile publice să aibă caracter civic, ea folosește în acest sens exemplul mall –
urilor, care ”cu toate că sunt spații publice, nu sunt spații civice, fiindcă le lipsește gama de
funcții politice și ceremoniale care le -ar ridica din comercialism la un nivel mai înalt al acțiunii
și semnificanței.” , caracterul civic al spațiului devine foarte important atunci când vorbim de
spații identitare. În discursul dat persistă ideea conform căreia limbajul arhitectural determină
gândirea la nivel urban al individului, subiect pe care l -am mai abordat anterior în această
lucrare. Spațiile publice, precum și arhitectura în general, conturează viața politică și socială.
Putem face o tan gență dintre sensul lingvistic al limbajului , care determină forma gândir ii uman e
și limbajul arhitectural care are același efect la nivelul adaptării individului la un anumi t limbaj
comportamental social.
Spațiul civic determină posibilitatea exercitării puterii de către comunitate . Vorbind
despre exemplu orașului Los Angeles, Lynn Hollen afirmă ”Lipsa spațiului civic[…] înseamnă
că oamenii nu au un loc central în care să se strângă pentru a atrage atenția; nicio piață pe care
să o ocupe pentru a -și afi rma puterea simbolică. În schimb, în absența țintelor politice efective,
furia a fost menținută [de către oameni] în propriile lor cartiere.”. Lipsa unui spațiu public cu
destinație civică determina o incapacitate a comunității de a se revolta și a -și rez olva conflictele
interioare care apar în cadrul ei sau cele exterioare care apar față de clasa politică. Lynn Hollen
adaugă că ”Spațiul civic eficient construiește comunități și contribuie la rezolvarea conflictelor
politice; el[spațiul civic] nu le divide ”. De aici deducem importanța pe care spațiul public o are
pentru comunitate, pe lângă stabilirea și păstrarea unei identități spațiul public mai are și rolul de
a oferi un loc unde poate avea loc revolta față de un parcurs nenatural al vieții publice, faț ă de o

46 design , eng., termenul românesc de proiectare nu definește atât de bine legătura dintre proces și rezultat final
așa că am preferat utilizarea neologismului pentru păstrarea sensului original

Spațiul public – memorie – identitate culturală
26
schimbare a identității pe care comunitatea nu o acceptă și, în același timp, pentru rezolvarea
conflictelor care apar în comunitate. Vorbind despre spațiul european, Lynn Hollen menționează
”Cetățenii și conducerea își exprimă în mod obișnuit poziț ii ideologice în împrejurări
particulare cu o conștientizare clară a bagajului istoric care vine odată cu ele” iar prin exemplu
Paris ului, adaugă ” Piețele și bulevardele Parisului central în mod constant aduc amintiri ale
trecutului pentru a adăuga o aur ă a legitimității pozițiilor din prezent”47. Din cele expuse devine
evident cât de necesar este spațiul public pentru a avea capacitatea de a defini într -un mod
consistent pozițiile pe care le abordează comunitatea. Spațiul public determină o continuă
relaționare a povestiri i prezentului cu cea a trecutul ui, este un fel de feedb ack permanent pentru
societate. Într-un fel, spațiul public păstrează autenticitatea comunității , iar în posibilitatea
apariției unor direcții asupra cărora comunitatea nu se poate de cide, sau are anumite rezerve,
spațiul public este locul care va oferi atât anturajul informativ cât și posibilitatea ținerii
discuțiilor și a negocierilor .

Concluzie capitol II
Vorbind despre spațiu din perspectiva memoriei am dezvăluit o mulțime de c alități ale
ambelor concepte. Spațiul este locul unde apare posibilitaeta memoriei; prin definirea spațiului
public, oamenii stabilesc un cadru cu care apoi se află în continuă legătură. Cadrul dat are rolul
asemănător cu cel al unui pergament, peste care scriitorul, care este în cazul dat comunitatea, își
ridică pentru prima dată penița pentru ca apoi să nu se mai oprească din scris. Odată început
acest proces, începe să se contureze și identitatea scriitorului inițial anonim.
Vorbind despre modul în car e memo ria se imprimă în spațiul trăit, iar spațiul, la rândul
său, afectează oamenii care trăi esc în el, vedem două calități principale ale spațiului, cea
descriptivă și cea prescriptivă . Calitatea descriptivă a spațiului con stă în povestea pe care acest a
poate să ne -o zică, în capacitatea sa de a îmagazina trecerea timpului î n diferite forme, aceste
forme fiind desigur formele culturale , despre care vom vorbi în continuarea acestei lucrări .
Calitatea prescriptivă a spațiului constă în capacitatea sa de a defini o identitate,
substanța spațiului capătă în timp o multitudine de caract eristici unice, care determină identitatea
sa, care la rândul ei se răsfrânge asupra comunității care -l locuiește. În acest sens spațiul are
capacitatea de atribuire a legitimi tății prezentului prin relaționarea sa cu trecutul.

47 ibidem, pag. 8

Spațiul public – memorie – identitate culturală
27
Spațiul descrie toate formele pe care le -au luat în timp grupurile de oameni care l -au
populat, fiind vorba despre o singură comunitate, sau despre mai multe, el devine locul în care
aceste lucruri ni se relevă prin diferite modalități simbolice. În același timp, spațiul devine locul
în care comunitatea prinde rădăcini. Raportat la viața individului, spațiul are un caracter stabil,
rezistent la schimbare, căpătând, din acest motiv, un rol de referință în viața comunității.
Oamenii văd spațiul ca pe ceva fix, care suportă trecerea timpului cu ușurință, păstrând aceleași
caracteristici. Atunci când comunitățile nu mai pot avea aceeași relaționare facilă cu timpul, pe
care o are spațiul, el este garantul aduc erii ami nte a vieții de odinioară. Prin interacțiunea dintre
oameni și spațiu, cel din urmă capătă caracter și se particularizează, căpătând caracteristici
individuale și desprinzându -se, ca percepție, din continuumul spațial. În același timp, în urma
acestei relații, are loc și o particularizare a oamenilor care locuiesc în spațiul dat. În acest mod se
manifestă caracteristica identitară a spațiului.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
28
Cap. III. Cultură. Identitate. Patrimoniu.
III.1 Cultura
În DEX ’09 Cultura este defin ită ca:
– ”totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori. ” 48
Cultura este un set de credințe, cunoaștere, educație, obiceiuri și valori dezvoltate de o
societate și definite prin modul de înțelegere a lumii a societății date. Cultura se identifică prin
manifestări precum limbajul, arta, religia, știința și arhitectura . Prin cultură omul se descoperă
pe sine și propriile forțe, în acest sens cultura este înțeleasă ca o rupere a omului de natură, omul
neagă forțele care -l domină, își neagă natura sa animalică și înțelege că își poate construi o nouă
lume în care să devină liber, cultura astfel poate fi considerată ”procesul autoeliberării
progresive a omului”49 Cultura este modal itatea prin care omul individual relaționează cu omul
istoric și modalitatea prin care generațiile trecute influențează generațiile prezentului, în acest
sens, cultura este un fel de comunicare . În Sensul Istoriei, Nicolai Berdiaev enunță ”În
microcosmosul care este omul sunt conț inute toate epocile trecutului…” în acest mod
accentuând calitatea omului de a stoca în el trecerea timpului, ” Acest proces de iluminare
interioară și aprofundare are drept consecință pătrunderea omului – prin aceste straturi – în
interior, în profunzimea timpurilor, în adâncul sinelui său”50,prin cultură omul pătrunde în sine,
cultura în acest sens este o parte a sinelui inconștient care prin exersare este descoperită din nou.
Fiecare om are un anumit conținut cultural inconș tient, care nu poate să fie distrus , cultura într –
un anumit fel, fiind exersată de -a lungul veacurilor, a devenit intrinsecă omului și este conținută
în cele mai adânci straturi ale ființei sale.
Pentru o înțelegere mai desfășurată a culturii trebuie să arătăm conexiunile ei cu alte două
concepte, cel de me morie și cel de identitate, identitatea urmând să fie discutată în urm ătorul
subcapitol. Legătura dintre cultură și memorie este evidentă ca fapt dar necesită o dezvoltare
pentru relevarea diferi tor nuanțe ca re apar pe parcurs; pe scurt aceasta constă în faptul cultura
reprezintă o cultivare continuă a memoriei, memoria fiind o ”trăsătură esențială a existenței

48 https://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83
49 Ersnt Cassierer, Eseu despre om [1944], Humanitas, 1994 ; din capitolele II și XII
50 Nicolai Berdiaev, Sensul istoriei, p.42 -43

Spațiul public – memorie – identitate culturală
29
istorice a omului”51. Cultura reprezintă un set de amintiri ale existenței umane care capătă formă
în anumite activități și produse ale activităților date
În articolul Communicative and Cultural Memory, Jan Assmann52, prin referite la teoriile
lui Halbwachs și Warburg discutate anterior, propune un nou termen , cel de memorie culturală ,
prin care stabile ște o conexiune între timp, identitate și memorie în legătură cu caracteristicile lor
pe dimensiunile personale, sociale și culturale. Conform lui Jan Assman, există 3 niveluri ale
timpului, identității și memoriei după cum vederem în tabelul de mai jos . În cazul nivelului
cultural, spre diferență de cel interior și cel social, timpul este unul istoric, mitic, iar identitatea și
memoria capătă caracterul cultural.

Tabelul 1. 3 Nivelurii ale timpului, identității și memoriei53
Nivelul Timpul Idenitatea Memoria
interior (neuro –
mental) timp interior, subiectiv sinele interior memoria individuală
social timp social sinele social, persoana
ca purtătoare ale
rolurilor sociale memorie
comunicativă
cultural timp istoric, mitic, cultural identitate culturală memorie culturală

Pentru a delimita d iferența dintre conceptul de memorie culturală și conceptul lui
Halbwacs de memorie colectivă , discutat în capitolul anterior , Assman introduce termenul
adițional de memorie comunicativă care este o formă de memorie bazată pe comunicarea de zi cu
zi, este vorba de o formă neinstituțională a memoriei, memoria colectivă inclu zând ambii
termeni , mai puțin conceptul de cultură într-o formă atât de detaliată . Memoria comunicativă nu
este simbolică, ea nu este interpretată în form e și este caracterizată de o lipsă de specializare,
instabilitate tematică și dezorganizare . Memoria culturală , dimpotrivă, se comportă ca un fel de
instituție, ea are au caracter simbolic permanent, fiind depozitată în forme simbolice stabile prin

51 H.G. Gadamer, Adevăr și metodă *1960+, Teora, 2001, p.21.24.25.
52 Assmann, Jan, Communicative and Cultural Memory , din Cultural Memory Studies. An International and
Interdisciplinary Handbook , Berlin, New York 2008, S.109 -118, autori Astrid Erll, Ansgar Nunning (Hg.), tradus
personal
53 Assmann, Jan, Communicative and Cultural Memory , Figura 1, traducere personală a datelor din tabel

Spațiul public – memorie – identitate culturală
30
procese de exteriorizare și obiectivizare. Formele simbolice rezultate au un caracter transcendent
față de trecerea timpului, ele pot fi ”transferate dintr -o situație în alta și transmise de la o
generație la alta.” Memoria individuală se află într -o permanentă r elație cu memoria grupului
precum și cu si mboluri externe ” memoria este […] bazată pe contactul dintre o minte care ține
minte și un obiect care aduce aminte. Lucrurile pot să ne aducă aminte, pot să ne declanșeze
memoria din cauză că ele poată memoria p e care am investit -o în ele. ”54. Rolul simbolurilor
externe, în special în cazul grupurilor, capătă și mai multă importanță, ele având capacitatea să
”creeze” o memorie în lipsa ei prin crearea de obiecte cu rol mnemonic care capătă funcția de
aducere -amint e. Aici apare altă caracteristică a memoriei culturale cea de instituție, fiind
capabilă să existe înafara formelor și ca urmare rezultând necesitatea de reîntruchipare. Memoria
culturală este locul unde ”distincția dintre mit și istorie dispare ”55, este vo rba de un trecut care este
trăit continuu în cadrul comunității, un trecut care prinde viață în experiența prezentului.
Reafirmăm cele zise făcând referire la opera lui Ernst Cassierer, Eseu despre Om56. Cum
prezicează Cassierer, p rincipalul determinant al culturii este simbolul, tot ceea ce face omul sunt
simboluri, sunt moduri de interpretare rezultate de interacțiuni dintre subiect cu obiectul,
manifestările culturale sunt ” […] firele diferite care țes rețeaua simbolică, țesătura încâlcită a
experienț ei umane […]” Prin intermediul culturii omul își crează un interlocutor exterior pentru a
purta un dialog cu sine însuși și în acest fel se descoperă. Pe lângă rolul pasiv în societate omul
mai are și un rol activ, prin crearea și schimbarea formelor vieț ii sociale. Cultura, sau fructul
lucrului , cum ar zice Hannah Arendt, este modalitatea prin care omul își depășește condiția
efemeră și crează o eternitate, este modalitatea prin care el respinge realitatea imediată și
”imperfectă” și își crează propriul u nivers ”ideal”.
În modernism și postmodernism cultura devine percepută ca un exces. Necesitatea
culturii este cosiderată ca fiind necesară unor civilizații imperfecte productiv, care ”aveau nevoie
de schelăria culturii, de eșafodajul formelor simbolice…” Prin laicizarea societății se presupune
și înlăturarea acestui exces. Cultura în prezent devine civilizație57 și prin acest lucru se pierde, nu
mai este considerată necesară. Rezultatul acestui lucru devine în prezent, peste
contemporaneitate plutind un se ntiment al pierderii de direcție . Direcția necesită o bază sau un

54 idem 50
55 idem 50
56 idem 46
57 Aurel Codoban, Impe riul comunicării, Idea, Cluj, p. 102 -103. 90 -91.

Spațiul public – memorie – identitate culturală
31
punct de sprijin, odată cu dispariția lui, dispare ș i forța care poate fi aplicată . Identitatea culturală
are capacitaea de a determina aceste direcții iar lipsa ei funcționează ca și lipsa gravitației, ne
suspendă într -un spațiu vid.

III.2 Identitatea
Urmând parcursul acestei lucrări, vom defini identitatea în legătură cu memoria,
principalul aspect al acesti legături fiind faptul că memoria este o facultate care ne face capabili
de o form ă de conștientizare a sinelui nostru prin relaționarea cu trecutul. Acest lucru are loc atât
la nivel personal cât și la nivel colectiv. Identitatea este mereu relaționată la timp, ea se
formează, evoluează și este transmisă în timp. Identitatea este esenț ial socială, ea este creată de
societate și are rost doar atunci când este relaționată cu ea.
Definiția identității include două aspecte, unul personal, în sensul individului, care prin
identitate devine unic, și unul calitativ, adică comun sau colectiv , este vorba despre o calitate
comună, împărășită.
Continuând referirea la opera lui Jan Assmann, vom accentua necesitatea identității
pentru crearea memoriei și invers. Assmann definește m emori a ca ”cunoaștere cu un index de
identitate, este cunoaștere despr e sine , adică, despre identitate diac ronică a sinelui, putând fi
vorba despre o generație, o comunitate, o națiune, sau o tradiție culturală și religioasă […]”,
adică pentru a fi relaționată cu o existentă umană, memoria trebuie mereu să aiba o identitate , ea
este generat ă de diferite grupuri sociale pentru ca apoi să influențeze generațiile următoare. A cest
lucru poate fi realizat doar prin relaționare a memoriei cu identitatea și afirmarea relevanței ei
pentru o comunitate anume. Una dintre caracteristici le principale ale conceptului de memorie
culturală este ”concretizarea identității”58; memoria culturală păstrează sursa de cunoaștere
care determină conștientizarea de către grup a propriei unități și particularități, ea se manifestă
printr -o dete rminare i dentificatorie pozitivă sau negativă, adică îi permite grupului să se
identifice cu anumite lucruri sau să le simtă ca fiind opuse naturii sale . Cunoașterea conținută în
memoria culturală oferă posibilitatea de a face distincții clare dintre cei care aparț in unui grup și
cei care -i sunt străini. Assman afirmă că prin memorizare se realizează apartenența, el zice că
”Trebuie să ținem minte pentru a putea să aparținem. ”, o afirmație similară am văzut -o anterior,

58 Assman, Jan, Collective Memory and Cultural Identity, traducere personală

Spațiul public – memorie – identitate culturală
32
citând -o pe Lees Lynn Hollen, care zicea ca pri n acceptarea memoriei unei comunități ca fiind
adevărată și apropriind -o, un individ poate deve ni membru al acestei comunități; în același timp,
persistența comunității este determinată de acceptarea adevărului memoriei colective.
În articolul Collective M emory Pratices as Tools for Reconciliation: Perspective s from
Liberation and Cultural Psychology,59 Glenn Ada ms și Tugce Kurtis, afirmă că pentru o bună
funcționare a unei societăți este nevoie de o coordonare a activității și o cooperare interpersonală,
acest lucru ”depinde de resursele psihologice ale ”comunității imaginate” ce include relații
bazate pe încredere și un simț al bunului comun”60, în acest fel explicând că experiența zilnică
individuală are la rădăcini povestirile din trecut care au capacitate a de a încărca cu sens
evenimentele prezentului și a propune direcții de acțiune pentru viitor. Vedem aici relaționarea
dintre capacitatea de identificarea cu comunitate a și construirea unui viitor, i dentitatea având un
rol de bază în acest sens. Memoria e ste legată cu identitatea în sensul capacității de re -imaginare
a comunității în situații de instabilitate, ”o analiză psihologică eliberată accentuează importanța
critică a practicilor de memorie colectivă ca instrumente pentru re -imaginarea comunității c are
duc către reconciliere, acțiune colectivă și dreptate socială ”61, în acest sens vedem cum
memoria determină o confirmare și restabilire a identității care la rândul ei aduce mai multe
beneficii de ordin social și permite dezvoltarea anumitor energii de acțiune. Acest lucru este
esențial pentru o existență perpetuă a societății și capacitatea ei de a se manifesta în continuare.
În concluzie observăm că identitatea unei comunități are mai multe variabile care o
determină și -i asigură existența. În același timp subliniem noțiunea de identitate culturală ca
fiind esențială pentru comunitate, înțelegând cultura ca modalitatea prin care obiectivizările
simbolic e ale memoriei determină caracterul specific al unei comunități asigurându -i
particularitatea. Desigur , identitatea culturală nu este unica variabilă care determină viața unei
comunități, fiind implicați o mulțime de factori care pot avea diferite niveluri de influență asupra
comunității. Trebuie totuși accentuată capacitatea identității culturale de a fi o sursă de energie
care, fiind bine -definită, determină evoluția continuă a unei comunități și -i oferă resursele
necesare pentru ajustarea evoluției sale precum și pentru rezistența la diferitele pericole sau
catastrofe care pot apărea în timp . Relaționare a cu o anumită identitate cultura lă îi oferă

59 Adams Glenn, Tugce Kurtis, Collective Memory Practices as Tools for Reconciliation: Perspectives from Liberation
and Cultural Psy chology, African Conflict & Peacebuilding Review, Volume 2, Number 2, Fall 2012, pp. 5 -28, Indiana
University Press, traducere personală
60 idem glenn adams
61 Adams Glenn…

Spațiul public – memorie – identitate culturală
33
individului în rolul său de ființă socială o anumită securitate, un simt al apartenenței și o
capacitate mai mare de acțiune.

III.3 Patrimoniul
Patrimoniul reprezintă una dintre principalele modalități prin ca re o societate sau o
comunitate își menține prezența într -un spațiu și îl apropriază. Mediul construit creează
posibilitatea unei constante relaționări cu locul, unei constante apartenențe. Monumentele de
arhitectură sunt obiecte mnemonice cu scop social c are au capacitatea de a înmagazina cantități
enorme de informație cu scopul de păstrare și propagare în timp. Societatea își formează valorile
și își pune scopuri de dezvoltare anume prin apelul la istoria sa, dar aici nu este vorba de istoria
studiată, sc risă, este vorba de istoria trăită, istoria cu care ne putem afla în continuă legătură,
istoria care ne modelează viața de zi cu zi și ne permite un sentiment al atașării și stabilității.
În istorie, procesul de conștientizare a importanței patrimoniului a avut loc treptat,
conceptele principale evoluând de la importanța absolută a concepției stilului ca moment unic în
istorie și metodei de restaurare stilistică la Viollet le Duc, către doctrina antiintervenționistă a lui
Ruskin care punea accent pe ingriji rea obiectelor arhitecturale și nega restaurarea ca intervenție,
pentru ca apoi să aibă loc concilierea celor două concepții în scopul neutralizării posibilității
falsurilor la Camillo Boito, o restaurare filologică, care lua în considerare o complexitatea
relațiilor care definesc un monument și în același timp relaționând cu problema autenticității pe
care a teoretizat -o desfășurat Alois Riegl. Cesare Brandi a fost cel care a conturat și mai mult
procesul de restaurare, realizând distingerea dintre restaur area lucrărilor (operelor) de artă și cea
a produselor industriale, cea din urmă fiind doar o reparație, o repunere în funcțiune, pe când
restaurarea operă de artă devenea un proces mult mai complex. Brandi definește restaurarea în
legătură cu conștientizar ea calității de operă de artă a obiectului prin caracteristicile sale estetice
și valorile istorice care determină dreptul obiectului și, prin urmare, obligația noastră de a -l
păstra pentru posteritate. Odată cu Primul și al Doilea Război Mondial și distru gerea pe care
acestea au adus -o problema restaurării a devenit mult mai strigentă. Pentru prima dată conceptele
de restaurare au căpătat o formă clară la nivel internațional în Carta de la Atena din 1931 pentru
ca mai apoi aceste principii să capete o form ă finală și actuală până în prezent prin Carta de la
Veneția din 1964. Citând din Carta de la Veneția ”Îmbibate cu un mesaj din trecut, monumentele

Spațiul public – memorie – identitate culturală
34
istorice ale generațiilor de oameni rămân în prezent în calitate de martori ale vechilor tradiții.
[…] Res ponsabilitatea comună de a le salvgarda pentru generațiile viitoare este recunoscută.
Este datoria noastră să le înmânăm în toată bogăția autenticității lor.”62 observăm caracterul
univoc al afirmației importanței monumentelor, acest lucru fiind absolut nec esar pentru
accentuarea generalității patrimoniului pentru toate culturile și necesității conservării lui.
În cadrul lucrării date pe noi ne interesează o analiză a patrimoniului în calitate de
manifestare spațial -materială a culturii. În lucrarea The App ropriation of Values in the
Architectural Evironment, Robert Barelkowski63 adaugă modalității de percepere și apreciere a
monumentului arhitectural bazată pe substanță, o serie de factori spațiali și imateriali care extind
înțelegerea valorii patrimoniului la nivel social și cultural. El propune trei extinderi ale
conceptului de monument arhitectural. Prima extindere constă în înțelegerea relației dintre
obiectul arhitectural și context, sau, mai exact, a ”fenome nului spațio -temporal al performanței
sale soc io-culturale”64. Obiectul de arhitectură în cazul dat este perceput ca un mediu rezultat
din formalizarea ”fenomenului complex al anumitor stări ale civilizației dintr -o anumită
locație”65 Barelkowski accentuează originea arhitecturii ca fiind imaterială și avându -și
rădăcinile în interacțiunea dintre oameni și loc, ea este o rezolvarea a conflictului dintre planuri
și constrângeri, dintre înțelegerea punctuală, de moment a lumii, și caracteristicile ei eterne, este
un dialog între semnificație și folosință, între realitate și imaginație. Calitatea arhitecturii de
oglindă socio -culturală este determinată de relația ei strânsă cu realitatea, arhitectura nu poate fi
complet teoretică, ea este dominată constant de realitate. Obiectul de arhitectură reprezintă o
acumulare de sensuri derivate din diferitele interacțiuni care au avut loc între societate și obiect
pe parcursul trecerii timpului ”Lucrarea de arhitectură este concepută ca un rezultat al
procesului de raționalizare și estetizare simultană a factorilor de acești agenți și elemente”66
A doua extindere pe care o propune Barelkowski este de asigurare a conectării între teorie și
practică, de relaționare a conceptelor abstracte din doctrinele de restaurare și substanța fizică
arhitecturală. Necesitatea acestei extinderi devine vizibilă în special în cazul abuzurilor, atunci
când în proiectul de restaurare este abordată o singură perspectivă asupra lucrurilor conformă cu

62 International Charter for the Conservation and Restoration of Monuments and Site s (ICOMOS) (The Venice
Charter 1964), trad. în română de… mine? 🙂
63 Barelkowski, Robert, The Appropriation of Values in the Architectural Environment, Articol, Ianuarie 2012
64 idem 50
65 idem 50
66 idem 50

Spațiul public – memorie – identitate culturală
35
o doctrină aflată în circulație. Ca rezultat apare o dificultate de transfer a valorii abstra cte în
substanță fizică, făcându -se loc pentru improvizări, falsuri și abuzuri. A treia extindere poatea
părea redundantă, fiind deja folosită în restaurare, este vorba despre integrarea abordărilor
fragmentate, o abordare interdisciplinară care să forțeze participanții la procesul de restaurare
(arhitecții, restauratorii, cercetătorii etc.) să conștientizeze mutlitudinea de conținuturi datorată
naturii complexe pe care o au monumentele de arhitectură. Accentuarea acestui aspect are ca
premisă rarele ocazii când el este aplicat. Conform lui Barelkowski, este absolut necesară
înțelegerea valorilor pe care le are obiectul arhitectural prin identificarea câtorva straturi
valorice. Este vorba despre suprapunerea peste o cronologie evolutivă a obiectului, văzuta ca un
”proces cumulativ de transformări ale arhitecturii în timp combinat cu dobândirea unor noi
sensuri și folosințe” a stratului de valori socio -culturale , și a celui de valoril spațiale . Acest
lucru va permite înțelegerea procesului de restaurare în pe rspectiva viitoarelor interacțiuni dintre
mediul social și obiectul restaurat. Nivelul socio -cultural al restaurării trebuie să fie înțeles ca
modalitatea în care proiectu interacționează cu sistemul de valori prezent în societate și cu
imaginea virtuală a obiectului. Există o interacțiune continuă între membrii societății, tendințele
culturale și diferite idei persistente în societate și obiectul de arhitectură. Obiectul arhitectural
devine un vas care conține ”impactul pe care societatea, mediul și trendu rile culturale ale
timpurilor l -au avut pentru a genera acel obiect”67 în acest mod se conturează necesitatea unei
abordări fenomenologice în restaurare, fiind vorba despre obiecte care datorită formării în timp
capătă o varietate de caracteristici care tre buie să fie percepute și înțelese.
Barelkowski mai introduce două noțiuni importante, cea de ”agent” și cea de
”declanșator”68, agenții sunt oamenii care interacționeză cu monumentul, este vorba despre
obișnuitul trecător sau negustor ul din preajmă care s unt afecta ți în feluri multiple de prezența
obiectului arhitetural. Anume agenții sunt cei care păstrează și propagă semnificația în timp.
Declanșatorii sunt elementele care generează aparțiia materială a monumentului în moment ul
construirii lui precum și în cazul intervențiilor asupra lui. Declanșatori sunt contextul social,
geografic, politic, economic; pot fi anumite elemente stilistice care poate că au fost admirate de
arhitect în altă parte și apoi folosite în procesul de concepție a clădirii ș.a.m.d . Agenții și
declanșatorii au rolul de particularizare sau individualizare a monumentelor de arhitectură., ei

67 idem 50
68 ”agent”s și ”triggers”, engl. traduce re personală ca ”agenți” și ”declanșatori”

Spațiul public – memorie – identitate culturală
36
sunt cauza care determină necesitatea unei abordări diferite pentru fiecare caz în parte ” Agenții și
declanșatorii contribuie la apariția patrimon iului arhitectural prin individualizarea care rezultă
din ajustarea pe care ei o aplică sistemului de valori”, sunt elementele care determină
necesitatea și obligația celor care intervin asupra monumentului de investigare a ceea ce
înseamnă ”autenticitate ” pentru fiecare obiect în parte.
Dintre mai multe valori propuse pentru observa ție în cazul monumentelor de arhitectură,
Barelkowski evidențiază ceea ce el numește capacitatea culturală a monumentului. Capacitatea
culturală este capacitatea obiectului de arhitectură restaurat de a fi umplut cu conținut cultural
contemporan. Această valoare se extinde peste toată perioada de existență a obiectului, este ceea
ce determină un potențial de exploatare pentru diferite folosințe sociale sau culturale din viitor.
Nu putem să separăm procesul de restaurare de necesitatea păstrării pentru viitor. Barelkowski
recunoaște că abordarea dată este ”o cale extrem de controversată dar instructivă care se află la
limita manipulării/recreării istorice și poate fi văzuta ca o încercare de a obține anumite scopuri
sociale sau politice”69. Monumenul de arhitectură influențează foarte puternic mediul și emană
semnificația care este acorată în el, dar până la realizarea restaurării el rămâne doar un vas care
poate sau nu să fie ump lut cu conținut pe care posteritatea îl va aprecia ca meritând să fie păstrat
și întreținut sau nu.
Importanța noțiunii de capacitate culturală este susținută de modul în care Julia
Sowinska -Heim70 explică intervenția asupra monumentului. În cazul dat este considerat că sensul
clădirii nu poate fi păstrat, ea afirmă că orice intervenție asupra clădirii aduce un fals. Sowinska –
Heim susține că ”Ce rămâne este doar ”pielea” clădirii care devine subiectul unei operații de
chirurgie plastică dar, precum și în ca zul corpului uman, incapabilă de o existență separată. Din
această cauză apare nevoia unui implant de inimă. Dar, pe când un om rămâne același după o
astfel de intervenie, o clădire își schimbă identitatea”71 Obiecția adusă de Sowinska -Heim, care
afirmă că identitatea clădirii se schimbă după o intervenție nu o considerăm relevantă, identitatea
clădirii se află în continuă schimbare prin interacțiunea sa cu socialul, ea este construită din
această interacțiune astfel că orice schimbare poate fi considerată u n fel de ”maturizare” a
monumentul de arhitectură. În același timp însă re -afirmăm că schimbările pe care le suferă
obiectului trebuie să urmeze un anumit parcurs istoric, este imposibil ca un obiect construit acum

69 ibidem 50, pag 66.
70 Sowinska -Heim, Julia, Conversions and Redefinitions – architecture and identity of a place
71 idem 57

Spațiul public – memorie – identitate culturală
37
câteva secole să nu necesite anumite inte rvenții de schimbare de folosința și poate chiar și de
material, timpul determină schimbarea paradigmlor funcționării obiectelor de arhitectură, spațiile
care cândva au fost proiectate după necesitățile timpurilor nu mai sunt actuale iar păstrarea lor în
calitate de obiecte de aducere aminte fără o posibilitate de utilizare ar duce la o supra –
muzeificare a monumentelor de arhitectură. Desigur, există cazuri speciale, când valoarea
monumentului și este într -atât de mare încât transformarea acestuia în muzeu este singura soluție
posibilă de păstrare a valorii sale, însă acest lucru nu este general valabil. Constatarea care ne
interesează mai mult din discursul Juliei Sowinska -Heim este cea de comparare între implantul
de inimă în cazul unui om și cel al unei c lădiri – pentru a putea să funcționeze în continuare și să
fie întreținută clădirea necesită acea capacitate culturală despre care vorbeste Robert
Barelkowski, ea trebuie să fie capabilă să includă o anumită cantitate de cultură contemporană,
actuală momen tului care să determine posibilitatea evoluției continue a obiectului. Funcționarea
constantă este ”inima” obiectului de arhitectură care determină păstrarea și actualizarea la
sistemele noi de valori care apar în contextul social. În acest mod, monumentel e de arhitectură
nu se opresc din evoluția lor ci devin martori ai cronologiei schimbărilor sociale și continuă să
trăiască împreună cu comunitatea.

În concluzi a capitolului III – despre Arhitectură la general
Arhitectura se numără printre principalele modalități prin care se manifestă cultura
oricărei societăți. Fiind o treceree în substanță a caracteristicilor vieții umane, arhitectura reflectă
interacțiunea culturii cu structura societății . ”Arhitectura este portretizarea culturii[…] care
integrează toate aspectele vieții umane și are un impact profund asupra ei. Arhitectura este
rezultatul culturii societății. Arhitectura apare pentru dezvoltarea valorilor în sine însăși”72 Din
ce am zis și anterior, știm că arhitectura este o cristalizare a culturii unei comunități în timp, ea
întruchipează evoluția culturii.
Arhitectura este o sinteză, care ia forma materială, a fenomenelor sociale, oglindind
activitățile ei, arhitectura devine un instrument de formare a identității sociale. Obiectul
arhitectural are capacitatea de a surprinde în sine o multitudine de caracteristici ale vieții

72 Sheida Ettehad, Amir Reza, Karimi Azeri, Ghazaleh Kari, Architecture Department, Islami c Azad University,
Ajabshir bran ch, Ajabshir, Iran Architecture and Art F aculty, University of Guilan, Rasht, Iran , The Role of Culture in
Promoting Architectural Identity , tradus personal

Spațiul public – memorie – identitate culturală
38
societății dintr -o anumită perioadă, de la modul de viață, la tipologii de organizare a spațiului,
funcțiuni specifice, elemente de decor, materiale folosite, modalități de p relucrare, motive,
simboluri, ideologii și multe altele. Chiar dacă putem să enumerăm modurile de manifestre ale
culturii în obiectul arhitectural, calitățile obiectului arhitectural pot fi în continuu redefinite de
trecerea sa prin timp, din această cauză arhitectul nu poate anticipa toate valorile pe care le va
căpăta obiectul pe care -l construiește, acest lucru ținând mereu de contextul social în care se află.
Materialitatea obiectului de arhitectură are capacitatea de a încorpora în sine conceptele care au
stat la baza creației lui. În procesul de planificare și edi ficare a unui obiect de arh itectură, în
planurile proiectului și în substanța finală a edificiului, cu sau fără intenția arhitectului, rămân
marcate caracteristicile culturii perioadei date, o biectul final având pe lângă substanța pe care o
percepem imediat, un conținut simbolic care va dăinui în timp și va evolua odată cu comunitatea.
Din această cauză calitatea arhitecturii are un rol foarte important, marcarea în obiectul de
arhitectură a va lorilor culturei prezentului determină valoarea lui în viitor. Chiar dacă acest lucru
este valabil în special în cazul clădirilor de mare importanță, care sunt intenționate a fi simbolice
și a încorpora o parte din cultură în ele, el este valabil și în caz ul construcțiilor de scară mică,
care prin buna lor realizare și actualitatea la spiritul vremii pot să -și câștige dreptul la existență în
viața generațiilor viitoare prin obținerea statutului de obiecte culturale . Arhitectura, fiind un mod
de manifestare al culturii , întruchipează în ea calitățile acesteia, ea este condiționată de și
condiționează prin prezența sa comunitatea, ea devine unul dintre pilonii care susțin baza
dezvoltării ei ulterioare.
Atitudinea față de arhitectură dintr -o societate are la fel o latură culturală, ea poate fi
moștenită și lăsată ca moștenire. Ea mai este influențată de anumiți vectori ideologici care sunt
prezenți în orice societate contemporană. În arhitectură, ca și în orice alt domeniu, există o
discriminare în raport cu v ectorii politici dominanți. Trebuie să fim conștienți că alegerea între ce
merită păstrat și ce poate fi lăsat să dispară, sau chiar poate ajunge să dispară intenționat, are
mereu un caracter politic și niciodată nu se poate face într-un mod complet obiect iv. Identitatea
societății (pe lângă alte aspecte, cum ar fi cel economic, desigur) determină modul în care ideile
aflate în circulație vor fi păstrate în istorie prin intermediul arhitecturii. Aici observăm
importanța armonizării relaționării dintre ident itățea societății și identitatea culturală. Societatea
suferă o mulțime de schimbări și în anumite perioade ale existenței sale oamenii se pot identifica
mai mult sau mai puțin cu locul în care trăiesc. Deteriorarea accidentală sau intenționată a

Spațiul public – memorie – identitate culturală
39
obiectelo r culturale, printre care este și arhitectura, poate determina o lipsă de definire a
identității, acest lucru având mereu urmări asupra atitudinii față de moștenirea culturală.
Citându -l pe Charles Moore, Lynn Hollen afirmă că ”designul și volumul elaborat nu crează
monumentu l [arhitectural] ; oamenii îl crează. Societățile trebuie să -și marcheze propriile locuri
importante iar actul de recunoaștere al acestora definește apartenența la comunitate. O parte
din esența civilizației urbane, afirmă el, este selec ția și îngrijirea locurilor civice”73. Membrii
comunității se af lă într -o relație continuă cu arhitectura din jurul lor iar negarea contextului
implică posibilitatea unui fals istoric. O relaționare informată și pe cât posibil de obiectivă față
de contextul arhitectural și cultural în general permite o dezvoltare ulterioară a societății în lipsă
creării unor tensiuni care ar putea distruge ceea ce este considerat cel mai stabil și echilibrat
reper al comunității – cultura .

Concluzie lucrare de disertație
În această lucrare am realizat un parcurs al evoluției conceptului de spațiu public , de la
formarea sa odată cu apariția orașului sau a polis -ului, până în prezent. În acest parcurs am
observat diferite le etape prin care trece spațiul public și modul în ca re se definesc caracteristicile
sale. Am văzut că inițial spațiul public apare ca urmare a pluralității oamenilor, odată cu
interacțiunea umană se definește un cadrul al interacțiunii care devine baza constituirii
comunităților și a societății. În același t imp, spațiul public este un spațiu caracterizat de libertate,
anume acțiunea liberă, și nu necesitatea, devine premisa apariției sale. În spațiul public apare
pentru prima dată memoria, aici este locul unde activitatea umană capătă nu doar un sens al
momen tului dar și unul temporal, este locul unde existența momentului relaționează cu veșnicia ,
lumea comună fiind locul unde existența omului prezentului se leagă de existența oamenilor
trecutului și o definește pe cea a viitorului. Memoria este ceea ce determ ină apariția culturii,
multitudinea formelor ei de manifestare sedimentându -se în substanța spațiului și devenind acel
ceva stabil cu care omul relaționează. Cultura devine intermediarul relației între generații, este
locul unde se păstreză povestea simbol ică a activităților umane . Sinteza tuturor acestor
caracteristici ale spațiului are loc în identitatea sa. Prin memorie și cultură spațiul se
particularizează și devine purtător de informație culturală care definește grupurile cu care

73 idem Lynn Hollen Lees

Spațiul public – memorie – identitate culturală
40
relaționează. Fiind într-o continuă schimbare, societatea are nevoie de forme stabile de păstrare a
informației, acest loc devine spațiul public. Identitatea comunității se reflectă în identitatea
spațiului și se intercondiționează . Spațiul în acest fel capătă un fel de energ ie pe care o poate
transmite oamenilor, el devine alimentatorul posibilității de exercitare a puterii simbolice.
Urmărind stabilirea unei legături cu arhitectura am definit patrimoniul arhitectural ca
fiind una dintre princiapele modalitatăți de sedimenta re a culturii în spațiu. Valoarea
patrimoniului este determinată de capacitatea lui de a elucida trecutul și de a ne situa într -un
mediu de continuă interacțiune cu valorile sale. Prin protejarea patrimoniului oamenii reafirmă
importanța pe care o au acțiu nile lor , păstrând valoarea acțiunilor generațiilor trecute. În același
timp, patrimoniul, trebuie înțeles ca un proces continuu, care nu se oprește în timp ci este mereu
adaptat la noi condiții ale societății. Pentru a stabili o relație benefică cu comun itatea,
patrimoniul trebuie să poată încorpora cultura conteporaneității care -i va asigura existența în
timp și care, la rândul ei, va deveni o etapă manifestă a existenței sale.
Arhitectura este oglida societății în parcursul său istoric, calitățile sale de povestire și de
definire sunt esențiale pentru o existență echilibrată și autentică a societății.

Postconcluzie. Relaționarea lucrării de disertație cu proiectul de diplomă
Prin studiul realizat în această lucrare de disertație am dezvoltat înțelege rea relaționării
diferitor concepte prezente în spațiul urban și în societate. Contextul urban este dominat de
interrelaționări simbolice, care nu sunt necesar știute de locuitori dar pe care totuși aceștia le
trăiesc în viața de zi cu zi și sunt afectați de ele. Importanța patrimoniului și a arhitecturii în
general este cunoscută ca fapt dar povestea care stă în spatele ei nu este mereu evidentă. În
Republica Moldova, datorită numeroaselor schimbări de paradigmă și ideologie din ultimile două
secole, apar multiple dificultăți în stabilirea unor direcții de dezvoltare. O criză identitară
determină nesiguranța și neîncrederea populației în schimbări, acestea fiind văzute ca posibile
agresiuni față de diferite grupuri sociale. Lipsa unei stabilități, pe care o poate oferi identitatea
culturală, determină stagnarea. Este vorba de un sentiment continuu de nesiguranță care
condiționează perpetuarea unor atitudini deficitare, lipsite de necesarul de energie pentru a se
contura în acțiuni concrete. Prin informarea p opulației despre efectul pe care -l are contextul
asupra traiului și prin stabilirea unei platforme pentru discuții, bazate pe argumente și exemple,

Spațiul public – memorie – identitate culturală
41
se poate stabili un cadru propice pentru o dezvoltare ulterioară. Abia după stabilirea unui sistem
de valori bine ancorat în trecutul istoric, pe car e comunitatea î l poate accepta și apropria, poate
începe un parcurs de rezolvare a problemelor sociale. Energia societății se disipă atunci când
cadrul ei de activitate nu este sigur și nu oferă condițiile și garant ul valorificării eforturilor
acțiunilor oamenilor. Îngrijirea contextului urban și valorificarea resurselor simbolice precum și
funționale ale patrimoniului constituie un pas important pentru evoluția societății.

Bibliografie:
1. Arendt, Hannah , ”Condiția Umană ”, editura Idea Design & Print, Cluj, 2007 , original
publicată în 1958
***