Spatiul Geopolitic Si Geoeconomic al Marii Negre

Introducere

"Când Orientul a pornit spre Occident, când Răsăritul și-a dat mâna cu Apusul, când Nordul a vrut să se întâlnească cu Sudul, aici s-au întâlnit." Nicolae Iorga

Prezenta lucrare de licență va aborda „Spațiul geopolitic și geoeconomic al Mării Negre” secvențial având în vedere: resurse, popoare, ambiții, interese și orgolii politice, dar și mijloace de impunere a dominației zonale și valorificarea influenței regionale.

Motivația alegerii de a aborda această temă se naște din interesul personal pentru dinamica fenomenelor geopolitice și geoeconomice, în special acolo unde România poate fi un actor important. Rol ce pare din ce în ce mai dificil de asumat într-o lume marcată de o globalizare în continuă ascensiune și cu o dinamică ce fluctuează la fiecare secundă. Geopolitica și geoeconomia influențează atât viața indivizilor implicați în aceste procese de guvernare a noii ordini mondiale, cât și sferele politice și economice globale. Mai mult decât atât, ajung implicit, să influențeze, dacă nu chiar să dicteze aspecte din viața fiecăruia dintre noi.

Întotdeauna termenii „geo”, „politic” și „economic” au fost pilonii tripodului puterii pentru că acolo unde există poziție strategică și sunt resurse, interesele politice sunt atrase pentru a manageria, iar dacă acest proces este eficient, rezultatele economice sunt o consecință logică și duc, implicit, la sporirea puterii.

În primul capitol al lucrării vom urmări să nuanțăm momentele importante din evoluția istorică a spațiului pontic și actorii care au influențat destinele statelor riverane. În paginile următoare vom face tranziția spre proiectele actuale care definesc dinamica regiunii și aduc pe țărmurile Mării Negre giganți precum Gazprom sau ExxonMobil. Primul capitol se va încheia cu o analiză a principalelor porturi din Marea Neagră, ele fiind definitorii pentru comerțul și turismul regional.

Al doilea capitol prezintă detaliat structurile supra-statale prezente în arealul Mării Negre încercând să reliefeze importanța și influența acestora în acțiunile geopolitice și geoeconomice întreprinse de statele din regiune. Partea a doua a acestui capitol va evidenția amenințările existente și cele care pot erupe în eventualitatea slăbirii stabilității zonale, iar în final, vor fi expuse statele riverane Mării Negre, cu afiliațile, interesele, dar și tendințele pe care acestea le urmează, harta geopolitică arătând astfel: Uniunea Europeană (România și Bulgaria), Comunitatea Statelor Independente (Ucraina și Rusia), Georgia (o „insulă de influență americană”) si NATO.

Ultimul capitol al lucrării va dezbate existența unui „război” între cei trei mari actori din regiunea Mării Negre, Uniunea Europeană, Federația Rusă și NATO. Acest nou tip de război cu fundamente geoeconomice vizează obținerea de resurse și implicit de profit la bursele unde sunt tranzacționate acestea și companiile care le exploatează.

CAPITOLUL I: CARACTERIZARE GENERALĂ

Pentru a putea aduce în discuție „Spațiul geopolitic și geoeconomic al Mării Negre” este necesară prezentarea Mării Negre, în toate formele ei, pentru legitimizarea încadrării subiectului abordat în spațiul geografic dat. Unicitatea acestei mări este conferită de numeroase atribute: liant între Europa și Asia; zonă de tampon între religii; areal de interes pentru marile puteri, specificitatea sa hidrologică, biologică și geografică; catalizator comercial și destinație turistică. Marea Neagră, așa cum este ea astăzi, reprezintă evoluția geologică a Mării Sarmatice, fiind formată în orogeneza Alpino-Himalayană. Are o suprafață de 436 400 km2 (neincluzând Marea Azov), un volum de 547 000 km³ de apă și o adâncime maximă de 2 211 m. Apele sale sunt salmastre (puțin sărate) cu o salinitate medie de 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări și oceane. Fenomenul de „euxinism” face ca apele Mării Negre să fie stratificate, cele de suprafață să fie oxigenate, iar cele de adâncime să fie lipsite de oxigen. Cuveta mării se află poziționată între 40°55' – 46°32' latitudine nordică și 27°27' – 41°42' longitudine estică. Marea Neagră are, privită într-o imagine de ansamblu, formă ovală, țărmuri puțin crestate, singura peninsulă fiind Crimeea, iar în zona Nord-Vestică prezintă numeroase limanuri. Este în același timp o mare continentală (pentru că este aproape integral înconjurată de uscat), dar și o mare intercontinentală (deoarece se află la granița dintre Europa și Asia).

Primii locuitori ai țărmului mării, adică sciții și cimerienii, o denumeau „Axaina” (albastru închis). Ulterior, grecii veniți să colonizeze băștinașii i-au spus „Pontos Euxeinos” (Marea Primitoare), probabil prin preluare fonetică a denumirii deja existente. Odată cu sosirea lor, romanii au adoptat numele „Pontus Euxinus”. Apleativul „neagră” i-a fost atribuit mării de către turci, în secolul al XV-lea, concomitent cu extinderea Imperiului Otoman. Repartiția administrativ-teritorială a arealului ce o înconjoară a dus la existența a șase state riverane și un țărm cu o lungime de 4 790 km, împărțit după cum urmează: România (244 km) și Bulgaria (378 km) la vest, Ucraina (2 008 km) la nord, Rusia (500 km) la nord și est, Georgia (310 km) la est, iar Turcia (1 350 km) la sud. Este legată de Marea Mediterană indirect printr-o înlănțuire de strâmtori și mări: Marea Neagră – Strâmtoarea Bosfor – Marea Marmara – Stâmtoarea Dardanele – Marea Egee – Marea Mediterană. Deasemenea, comunică prin Strâmtoarea Kerci cu Marea Azov. Este totodată punct terminal al celei mai scurte căi navigabile dinspre Marea Nordului prin intermediul Canalului Europei (Rin – Main – Dunăre), canal care leagă Rotterdam de Constanța. Deși nu poate fi numită, stricto senso, o mare deschisă, are legături cu fluvii importante ale Europei, pe lângă Dunăre, în Marea Neagră se mai varsă și: Nistrul, Niprul, Bugul de Sud, Cubanul, Câzâl-Irmac, Ieșil-Irmac și Donul care se varsă indirect prin Marea Azov. Tot prin intermediul Donului, marea comunică cu Volga și, implicit, cu capitala Rusiei prin canalul Moscova-Volga. Totodată, este o mare săracă în insule: Insula Șerpilor aparținând Ucrainei și Insula Sacalin, României, nou formată în apropiere de Brațul Sfântul Gheorghe al Deltei Dunării prin alăturarea insulelor Sacalinul Mic si Mare. Cele mai importante orașe de pe coasta Mării Negre sunt: Batumi, Burgas, Constanța, Kerci, Mangalia, Năvodari, Novorossiysk, Odessa, Poti, Samsun, Sevastopol, Soci, Suhumi, Trabzon, Varna, Yalta și Zonguldak.

ISTORICUL REGIUNII MĂRII NEGRE

Marea Neagră de trei ori „lac interior”

În decursul peregrinărilor diverselor popoare aflate în căutarea redefinirii granițelor pe care le stăpâneau, regiunea Mării Negre a reprezentat, mai mereu de-a lungul istoriei, o zonă de interes politic și economic. În pofida dorințelor de mărire, a planurilor și a războaielor purtate în acest sens, doar trei imperii au reușit să pună stăpânire pe întreaga lungime a țărmului și să o transforme în ceea ce prin megalomanie poate fi numit: „lac interior”. Aceste imperii sunt: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin și Imperiul Otoman (adică, mai exact, pînă la cucerirea de armatele sultanului Baiazid al II-lea a Chiliei și Cetății Albe în 1484, ultimele puncte întărite de pe litoral și de la gurile Dunării care rezistaseră pînă atunci ofensivei otomane).

Războaiele ruso – turce

Cavalcada de războaie purtate de aceste două mari puteri militare începe cu luptele dintre anii 1568 – 1570 și se încheie la finele Primului Război Mondial. Una din cauzele acestor conflagrații a fost dorința ambelor state (imperii) de a-și spori dominația în arealul Mării Negre prin anexări teritoriale ce aveau ca țintă: Dobrogea, Muntenia, Bulgaria (la granița Nord-Vestică a Imperiului Otoman), dar și Armenia (la granița Nord-Estică a Imperiului Otoman). Altă sursă a conflictelor armate a fost manifestarea dorințelor din ambele sensuri pentru controlul accesului în Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Războiul ruso – turc dintre anii 1877 – 1878 a avut consecințe directe pentru actuala configurație teritorială a statelor aflate la litoralul Mării Negre, dar și a statelor din Balcani. În 1876 au izbucnit revolte populare și răscoale în Bulgaria, Serbia și Muntenegru, aflate sub Imperiul Otoman la acea vreme. La 24 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei motivându-și acțiunea ca pe un gest de într-ajutorare a „fraților ortodocși” de la sud de Dunăre, iar România permite accesul trupelor rusești pe teritoriul său urmărind să-și obțină independența, obiectiv realizat prin „Declarația de Independență” de la 10 Mai 1877. La 3 Martie 1878, este semnat „Tratatul de la San Stefano” prin care se recunoștea independența României și Bulgariei, alături de Serbia, Muntenegru și Bosnia.

Zona Mării Neagre după dezintegrarea URSS

După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, zona Mării Negre a devenit unul din punctele cele mai dinamice ale lumii. Fiind compusă din țări care se întind de la Munții Balcani până la Marea Caspică și cu o „prezență” a Moscovei aflată la un punct de minim istoric, regiunea a devenit o prioritate pentru interesele euro-atlantice. Aceste premise au dus la apariția de noi state prin descentralizare. Un astfel de exemplu sunt statele cunoscute în literatura de specialitate după acronimul NIS (Newly Independent States), adică state care au fost parte a URSS: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina si Uzbekistan. Alt exemplu care poate, de asemenea, să joace un rol important în contextul geopolitic și geoeconomic al Mării Negre, este reprezentat de fragmentarea Iugoslaviei: Bosnia și Herțegovina, Croația, Muntenegru, F.R.I. Macedonia, Serbia, Slovenia, Kosovo și Vojvodina. Aceste state au trecut prin procese poltice de obținere și manageriere a autonomiei, a independenței și a tranziției spre democratizare și liberalism. Toate demersurile au etalat un mozaic de probleme culturale, religioase, tensiuni si rivalități istorice, divergențe etnice, dar și modele economice și viziuni politice diferite pe baza cărora fiecare stat își gândea noua față. Trecerea la economia de piață și la pluralism politic a adus schimbări ale mentalităților și ale intereselor din zona Mării Negre.

Arealul Mării Negre în prezent

În prezent, România și Turcia dețin poziții privilegiate la țărmurile Mării Negre. România controlează în întregime gurile de vărsare ale Dunării și implicit căile de acces înspre continent prin Dunăre si Canalul Dunăre – Main – Rin, legând cel mai mare port de la Marea Neagră, Constanța cu cel mai mare port al Europei, Rotterdam, situat pe țărmul Mării Nordului. Mai mult, Dunărea străbate de la izvor la vărsare zece țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina) și patru capitale (Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad), atribute ce îi oferă o poziție unică în angrenajul geopolitic și geoeconomic european. Turcia, pe de altă parte, deține controlul asupra strâmtorilor: Bosfor și Dardanele care fac legătura cu Marea Mediterană și reprezintă un punct strategic al comerțului maritim.

Ucraina, manifestă un interes tot mai intens în construirea unui canal, destinat navelor comerciale maritime, pe brațul Chilia. Acest canal ar aduce avantaje economice, strategice, dar și politice Ucrainei.

Din momentul descoperiri resurselor de gaze naturale și petrol în zona Caucazului și în Asia Centrală, spațiul Mării Negre a devenit un subiect de importanță geopolitică și geoeconomică pe ordinea de zi a superputerilor lumii. Din punct de vedere geopolitic e dezirabil să deții poziții influente într-o astfel de zonă, intr-un astfel de moment, iar implicațiile geoeconomice ale intereselor din regiune sunt o consecință logică a unor astfel de poziții și reprezintă calea cea mai stabilă de monetizare a avantajelor oferite de resursele existente în teritoriul vizat.

PROIECTE Negre.

Arealul Mării Negre în prezent

În prezent, România și Turcia dețin poziții privilegiate la țărmurile Mării Negre. România controlează în întregime gurile de vărsare ale Dunării și implicit căile de acces înspre continent prin Dunăre si Canalul Dunăre – Main – Rin, legând cel mai mare port de la Marea Neagră, Constanța cu cel mai mare port al Europei, Rotterdam, situat pe țărmul Mării Nordului. Mai mult, Dunărea străbate de la izvor la vărsare zece țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina) și patru capitale (Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad), atribute ce îi oferă o poziție unică în angrenajul geopolitic și geoeconomic european. Turcia, pe de altă parte, deține controlul asupra strâmtorilor: Bosfor și Dardanele care fac legătura cu Marea Mediterană și reprezintă un punct strategic al comerțului maritim.

Ucraina, manifestă un interes tot mai intens în construirea unui canal, destinat navelor comerciale maritime, pe brațul Chilia. Acest canal ar aduce avantaje economice, strategice, dar și politice Ucrainei.

Din momentul descoperiri resurselor de gaze naturale și petrol în zona Caucazului și în Asia Centrală, spațiul Mării Negre a devenit un subiect de importanță geopolitică și geoeconomică pe ordinea de zi a superputerilor lumii. Din punct de vedere geopolitic e dezirabil să deții poziții influente într-o astfel de zonă, intr-un astfel de moment, iar implicațiile geoeconomice ale intereselor din regiune sunt o consecință logică a unor astfel de poziții și reprezintă calea cea mai stabilă de monetizare a avantajelor oferite de resursele existente în teritoriul vizat.

PROIECTE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

Zonă parte a Sistemului de Transport Pan European

Conferința cu privire la Transportul Pan European de la Helsinki din iunie 1997 a oferit regiunii Mării Negre statutul de zonă parte a sistemului de Transport Pan European (Pan European Transport) și a Rețelelor Trans Europene (Trans European Networks). Mai mult decât atât, România, Ucraina, Georgia, Turcia și Bulgaria vor fi zone de tranzit ale proiectului de transport al resurselor prin magistrala TRACECA (acronim: Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia). Acest sistem multimodal de transport este destinat să contribuie la dezvoltarea economică și a relațiilor comerciale dintre țările aflate la Marea Neagră, cele din zona Caucazului și cele din Asia Centrală, reînviind una din cele mai faimoase rute istorice: „Drumul Mătăsii”.

Adiacent TRACECA, spațiul Mării Negre urmează să fie tranzitat de alte două mari proiecte de transport energetice: South Stream și Nabucco, dar înaintea de acestea trebuie analizat gazoductul Blue Stream.

Blue Stream

Este un proiect implementat de Gazprom în parteneriat cu Eni, unic în lume datorită specificităților tehnice și inovațiilor inginerești necesare realizării gazoductului care unește Rusia cu Turcia, evitând orice alți intermediari. El reprezintă alternativa de alimentare a Turciei cu gaze rusești pentru coridorul de transmisie care străbate Ucraina, Republica Moldova, România și Bulgaria. Conducta de gaz, ce are o lungime de 1 213 km si o capacitate de până la 16 mld m3 pe an, are ca punct terminus, înainte de intrare sub apele Mării Negre, stația de comprimare Beregovaya, aceeași ca și pentru South Stream.

Constructia acestei conducte ce străbate atât Munții Caucaz, pe o distanță de 60 de km ajungând apoi până la adâncimi de 2 150 m pe fundul Mării Negre, a necesitat atât folosirea de aliaje speciale cu un grad ridicat de rezistență impotriva puterii corozive a apelor acide din adâncuri cât si o mare precizie in executie.

Cu toate acestea, Blue Stream a fost construit inaintea „Trans-Caspian gas pipeline”, proiectul vestic de alimentare a Turciei cu gaze din regiunea Mării Caspice. Acest gazoduct rusesc a atras antipatia unei părti din tările UE față de Turcia din cauza legăturilor economice rezultate in urma pornirii in 2003 a acestei conducte, intre cele două țări de la Marea Neagră.

South Stream și North Stream

South Stream este, deasemenea, un proiect marca Gazprom „destinat să întărească securitatea energetică a Europei”. De asemenea, reprezintă o alternativă de diversificare pentru actualele rute ale gazoductelor, oferind posibilitatea alimentării satisfăcătoare a necesităților crescânde ale Europei. Consumul de energie obținută din prelucrarea gazelor naturale este mult mai „prietenoasă” cu mediul, acesta fiind unul din principalele motive ale creșterii cererii pe piața europeană. Cei de la Gazprom afirmă că „South Stream va furniza gaz direct de la producător la consumator” fiind una dintre alternativele rusești la proiectul Nabucco.

Lucrarile la South Stream au inceput deja, aceasta va pleca din Anapa, de pe țărmul Mării Negre, va ieși prin Bulgaria, la Varna, după care va traversa Serbia, Ungaria, Slovenia iar în decembrie 2019 va ajunge la Tarvisio, în nordul Italiei. Pe toată lungimea ei de 2 446 km, din care în jur de 900 km pe fundul Mării Negre la o adâncime de peste 2 000 m, va avea nevoie de ridicarea a 10 stații de compresare pentru a pompa cele aproximativ 63 mld m3 de gaze spre Europa.

Construcția acestei conducte este o lovitură dată proiectului vestic Nabucco, proiect susținut de UE pentru scaderea dependenței de gazele rusesti. Ne aducem aminte de ianuarie 2009 când Gazprom a sistat furnizarea de gaze naturale prin toate conductele ce tranzitau Ucraina, din cauza neințelegerilor dintre cele două state. Din nefericire, pe lângă Ucraina, o mare parte a Europei a avut de suferit deoarece gazoductele ce străbat aceasta țară alimenteaza unele state UE cu gaze naturale, lucru bine cunoscut de către rusi ce folosesc astfel Gazprom-ul ca pe un instrument geoeconomic.

Sistemul de conducte ce formează North Stream trece pe sub Marea Baltică pornind din Vyborg, Rusia, și ajunge în Lubmin, lângă Greifswald in Germania. Acest gazoduct străbate zona Rusiei, Finlandei, Suediei, Danemarcei si Germaniei, cât și apele teritoriale ale Rusiei, Danemarcei și Germaniei.

North Stream este format din două conducte surori ce au o lungime de 1 224 km, având capacitatea de a transporta in total 55 mld m3 anual pentru o perioadă de cel putin 50 de ani. Construcția celor două gazoducte nu a pornit concomitent. Astfel, lucrările la linia 1 au inceput în aprilie 2010 terminându-se în iunie 2011 și fiind dată in folosință în luna noiembrie a aceluiași an, iar construcția liniei 2 în mai 2011, finalizându-se în aprilie 2012, și incepând să fie utilizată în octombrie 2012. Ambele conducte sunt alimentate în principal din cel mai mare câmp gazier al Rusiei, Yuzhno-Russkoye aflat în Siberia.

Nabucco

Era proiectul menit să conecteze țările Europei la resursele de gaze naturale din zona Mării Caspice și Orientul Mijlociu. Conducta în lungime de 3 893 km urma sa pornească din Turcia (Ahiboz) și traversa în drumul ei spre Austria (Baumgarten an der March) pe direcția Est-Vest: Bulgaria, România și Ungaria. Baumgarten an der March este hubul conductelor de gaz din Europa Centrală, încă din 1970, pe aici trecând circa o treime din gazele provenite din Rusia, iar Nabucco urma sa sporeasca importanța așezării cu doar 192 de locuitori. În punctul de plecare, Ahiboz, Nabucco ar fi fost alimentată dinspre Nord de o conductă provenită din Georgia (South Caucasus Pipeline, aceasta fiind paralelă cu Baku–Tbilisi–Ceyhan) a cărei sursă este zăcământul Shah Deniz, din Azerbaidjan. Dinspre Sud va fi fost conectată la o conductă ce urmează să fie construită, cu sursa în zăcămintele Irakiene. Nabucco va mai putea fi alimentat, pe viitor, dacă factorii politici vor cădea de acord și de Iran și Turkmenistan prin conducte ca: Tabriz–Ankara și Trans-Caspian Gas Pipeline. Alte potențiale surse de alimentare pe termen lung sunt: Kazakhstan și Egipt. Proiectul Nabucco este dezvoltat de Nabucco Gas Pipeline International GmbH și este format dintr-un consortium cu șase membrii: OMV (Austria), MOL (Hungary), Transgaz (Romania), Bulgargaz (Bulgaria), BOTAȘ (Turkey), RWE (Germany) fiecare partener deținând 16.67% din acțiuni.

Chiar dacă initial acestea erau datele proiectului, în decursul a celor 11 ani ce au trecut din 2002, când s-a hotărât construirea gazoductului Nabucco, s-a ajuns la o variantă revizuită a acestui proiect. Cu o lungime de doar 1 300 de km si un volum de 10 – 13 miliarde m3 Nabucco Vest este de fapt o relansare a proiectului inițial.

Acest „copil” al Nabucco are in mare masură aceleasi probleme ca si „parintele” său, cea mai importantă fiind sursa de alimentare. Ca și Nabucco, Nabucco Vest va fi alimentat din câmpul gazier Shah Deniz, singura diferență este aceea că spre deosebire de Nabucco ce urma să fie conectată cu conducta deja construită South Caucasus Pipeline, Nabucco Vest va comunica cu Erzurum prin TANAP (Trans-Anatolian Pipeline), a carei construtie va incepe in 2014 si se va sfarsi in 2018. Astfel initiatorii proiectului se confruntă cu conectarea Nabucco Vest ce nu este construită, cu sursa de alimentare, prin TANAP ce de asemenea se află in stadiul de proiect.

O altă problemă a acestui gazoduct o reprezintă ceea ce inițial a fost considerat un factor favorabil si anume situația politico-militară stabilă din zona Mării Caspice (in 2002) care a devenit tensionată dupa intervenția Rusiei in Georgia din cauza problemelor apărute in Osetia de Sud in vara lui 2008. Acest conflict atât armat cât si mediatic a dus la deschiderea unor răni mai vechi, scoțând la iveală atât interese politice cat și economice in această zonă, fiind denunțate în plan internațional acte de sabotaj și șantaj economic.

Insă dificultațile proiectul Nabucco Vest nu se opresc aici, criza economică ce a lovit UE si SUA incepând cu anul 2008, a dus la o scădere a cererii de resurse, astfel că Republica Populară Chineză a devenit principal importator al gazelor naturale din Turkmenistan incă din anul 2009. Astfel, pe langa dificultățile tehnice construirii unei conducte pe sub Marea Caspică și având in vedere poziția contrară a Rusiei asupra unui asemenea proiect (ținând cont deja de faptul că Turkmenistanul incearcă prin creșterea vânzărilor de gaze spre RPC, UE și SUA să scape de dependența vânzărilor către Rusia), Nabucco infruntă concurența poate celei de-a doua superputeri a lumii.

Cert rămane faptul că, asa cum si in cazul „Trans-Caspian gas pipeline” (un alt proiect vestic nematerializat) unde rusii au răspuns prin gazoductul Blue Stream (dat in folosință in 2006), in cazul Nabucco, Rusia vine cu două soluții ce ar duce la extrem dependența Europei de gazul rusesc North Stream și South Stream.

Trans Adriatic Pipeline

Lungimea totală a acestui gazoduct va fi de aproximativ 870 km și va avea o capacitate inițială de 10 mld. m3, cu posibilitatea dublării acesteia. Conducta Trans-Adriatică, a fost aleasă în detrimentul proiectelor Nabucco și Nabucco Vest să transporte gazul azer de la Shah Deniz 2 spre Europa Occidentală, începând cu anii 2017-2018, ducând astfel la deschiderea Coridorului Sudic și întărind securitatea energetică a Europei.

TAP se va conecta cu gazoductul Trans-Anatolian Pipeline lângă granița dintre Turcia și Grecia, la Kipoi, și va străbate Grecia, Albania și Marea Adriatică înainte să ajungă în Italia. În drumul său va putea alimenta cu gaze naturale câteva țări din sud-estul Europei: Bulgaria, Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Croația etc.

La proiect participă Axpo din Elveția (42,5%), Statoil din Norvegia (42,5%) și E.ON Ruhrgas din Germania (15%).

PORTURI LA MAREA NEAGRĂ

Batumi unul din cele mai frumoase și moderne porturi ale Georgiei, Batumi, are o populație de aproximativ 180 000 de locuitori, fiind de asemenea un important centru comercial. Proaspăt renovat printr-o investiție guvernamentală de 103, 9 milioane dolari, Batumi a devenit o atracție turistică la mare căutare. Orașul îmbină construcții din Belle Époque cu restaurante, cluburi de noapte și trei cazinouri inspirate de cel din Monte Carlo. Cu un aeroport inaugurat recent și o serie de hoteluri de lux ca Radisson sau Kempinski, orașul-port Batumi a trezit interesul vesticilor.

Constanța este cel mai vechi oraș din România, avându-și originile în așezarea greacă Tomis, care există incă din jurul anului 700 î.Hr.. Portul Constanța este cel mai mare din Marea Neagră și unul din cele mai mari ale Europei, după Rotterdam, Anvers, Hamburg și Marseille, având o suprafață de aproximativ 40 km2 și o lungime de 30 km. De asemenea, Constanța și zona sa metropolitană sunt cea mai mare destinație turistică de pe întreg litoralul Mării Negre, oferind plaje largi, restaurante, baruri, cluburi de noapte și o largă varietate de distracții estivale. Portul Constanța este cel important centru comercial din Marea Neagră, fiind specializat în primirea, descărcarea și depozitarea de marfă.

Odessa este unul din cele mai mari orașe ale Ucrainei și un important nod comercial (hub) pe țărmul de nord al Mării Negre. Odessa găzduiește două porturi: Odessa și Yuzhne, port destinat operațiunilor cu petrol. Complexele de prelucrare a chimicalelor și a petrolului din Odessa sunt conectate cu rețele europene, dar și cu cele ale Rusiei prin conducte strategice (Odessa – Brody).

Novorossysk este principalul port al Rusiei la Marea Neagră, cel mai mare exportator de petrol din regiune și lider la importul de cereale între toate porturile rusești. Portul Comercial Novorossysk are o capitalizare de 1,1 mld dolari și acțiunile sale sunt listate la Bursa de Valori din Moscova și Londra (London Stock Exchange). Rusia are legături comerciale prin acest port cu Africa, Asia, Orientul Mijlociu, țările aflate pe țărmurile Mediteranei, dar și cu cele din America de Sud. Deasemenea, este și un însemnat oraș industrial, producând în combinatele sale: oțel, alte metale și ciment.

Port din nordul Turciei la Marea Neagră, Trabzon, a făcut parte din legendarul „Drum al mătăsii”. Prin intermediul acestui port, Turcia a făcut comerț cu statele din zona Mării Caspice și chiar cu genovezii și venețienii, veniți aici pentru mătase și mirodenii. Astăzi, Trabzon, este specializat în primirea și gestionarea de marfă și în transportul pasagerilor.

Varna, așa-numita capitală de vară a Bulgariei este cel mai important port al țării și cea mai populată destinație turistică de pe litoralul bulgăresc. Marina bulgară își are cartierul general aici, dar Varna este și port comercial, nu doar militar, fiind specializat în transporturi cargo. Varna este al doilea oraș ca mărime din Bulgaria și al unsprezecelea din Balcani.

Aflat pe coasta peninsulei Crimeea, orasul Sevastopol aparține Ucrainei, dar in urma unui acord incheiat cu Rusia, acesta a devenit portul flotei Mării Negre. Mai mult decât atât, în 2008, ambasadorul de atunci al Rusiei la NATO, Dimitri Rogozin, a declarat la postul de radio Ecoul Moscovei că „Portul Sevastopol nu este un loc de staționare a flotei Mării Negre, ci a fost conceput ca bază principală pentru flotă, iar orașul este o parte indivizibilă a flotei și nu ne vom retrage de aici pentru niciun motiv”

Astfel, deși Ucraina este impotriva acestei situații si ținând cont că URSS nu mai exstă, cu toate acestea, flota rusă din Marea Neagră isi menține baza la Sevastopol.

ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

O nebulozitate de state și interese

România și Bulgaria au devenit membre NATO și UE, Turcia este în proces de aderare la UE (membră NATO din 1952), Georgia și Ucraina aspiră la NATO și UE (în aceste state însă există și factori politici influenți care se opun unei asemenea aspirații), Republica Moldova, după recenta schimbare a puterii politice, depune eforturi mai consistente in vederea apropierii de normele europene, iar Azerbaidjan și Armenia, mânate de considerente economice, sunt interesate de aprofundarea relațiilor cu UE.

Cu toate acestea, din cauza măsurilor protective luate de Stalin de a schimba granițele republicilor sovietice care formau URSS și de a strămuta populații întregi, în momentul de față, țările din arealul Mării Negre se confruntă cu existența unor zone ce își pretind autonomia, și care provoacă instabilitate și conflicte pentru vecinii săi.

Din aceasta cauză, Georgia (cu Abhazia, Adjaria și Osetia de Sud) și Republica Moldova (cu Transnistria) s-au trezit în astfel de conflicte, menite sa distrugă stabilitatea statală și să mențină dependența acestor state de Federația Rusă, un alt stat care s-a luptat cu secesionismul. Constituind un amalgam de republici și regiuni diverse din punct de vedere identitar, Federația Rusă s-a trezit cu intenția Ceceniei, o mică republică caucaziană islamică, de a părăsi federația. Puterea centrala a reacționat prompt, mai ales că pericolul unor mișcări asemănătoare în zonă era imens și în urma a două războaie cecene a recâștigat se pare influența, însă viitorul este incert. În cele din urmă, Turcia s-a văzut nevoită să facaă fată rebelilor kurzi. Un conflict care nici astăzi nu și-a găsit soluționarea.

Bulgaria, Grecia, Republica Moldova, România, Turcia, Ucraina și țările caucaziene în mai mare sau mai mică măsură sunt actorii regionali din zona extinsă a Mării Negre. Interesele acestor state sunt diverse: menținerea securității (Georgia și Ucraina), întărirea poziției economice (Azerbaidjan și Turcia) sau afirmarea poziției la nivel euro-atlantic (Bulgaria și România). Cu toate acestea statele din Regiunea extinsă a Mării Negre converg spre un interes comun și anume întărirea cooperării inter-regionale, destinată să asigure stabilitatea, securitatea și prosperitatea zonei.

Competiția comercială energetică

Regiunea extinsă a Mării Negre a fost definită exclusiv prin prisma rezervelor de hidrocarburi și a infrastructurii energetice de care dispune și care o fac, deopotrivă, atractivă și vulnerabilă. Importanța strategică a resurselor energetice și felul în care acestea influențează politica statelor sunt de necontestat. Securitatea energetică și securitatea națională, creșterea economică sustenabilă și politica externă ale unui stat se află într-o relație de interdependență.

În această regiune se manifestă interesul mai multor state si organizații. Astfel, Uniunea Europeană dorește să își diverifice atât zonele de import a resurselor energetice cât și căile de acces spre acestea.

Rusia încearcă să își întărească „arma energetică”, fiind principalul furnizor de gaze al Europei, pe care astfel reușește să o țină sub presiune constantă. În ultima vreme se observă că Rusia încearcă să favorizeze oarecum unele state din Europa, construind conducte directe către acestea, prin care anual trec miliarde de metri cubi de combustibil.

Statele Unite ale Americii pe de altă parte promovează normele și valorile politice ale vestului în zona Mării Negre pentru a-și atrage parteneri ale căror resurse sunt foarte valoroase pentru masinăria economică a SUA.

Nu în ultimul rând, China, care în ultima vreme a devenit un pion important în economia lumii, se hrănește cu resurse energetice tot din această zonă, fiind cel mai de seama client al gazelor din Turkmenistan, gaze ce ar fi trebuit să alimenteze o parte din proiectul european Nabucco.

Astfel, ne confruntăm cu o competiție acerbă asupra resurselor din ZEMN și precum spunea ambasadorul Carlos Pascual, trimisul special al SUA pentru energie la ce-a de-a 49-a ediție a Conferinței de Securitate de la München „Energia decide cine are bogăție și putere, decide în ce măsură o economie poate crește, într-un fel decide cum va arăta viitorul”.

CAPITOLUL II: STRUCTURI. AMENINȚĂRI. STATE

MARI STRUCTURI INTERGUVERNAMENTALE PREZENTE LA MAREA NEAGRĂ

Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Toate cele șase state de la Marea Neagră sunt membre ale Națiunilor Unite. Fapt ce le aduce într-o situație de cooperare și le identifică drept partenere. Astfel, ele promovează și garantează împreună valorile Națiunilor Unite: menținerea păcii în lume, dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, într-ajutorarea acestora să lucreze împreună pentru a îmbunătății viața celor săraci, să învingă foametea, boala și iliterarea, să încurajeze respectul pentru drepturile și libertățile fiecăruia. Fiecare stat având rolul de a deveni un centru de armonizarea al acțiunilor pentru ca națiunile să poată îndeplini aceste scopuri.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

NATO a fost înființată la 4 aprilie 1949 în Washington cu scopul declarat de a fi o organizație politico-militară care să garanteze stabilitatea și menținerea păcii, într-o lume care tocmai ieșea din două conflagrații mondiale care i-au schimbat, pentru totdeauna, fața. NATO a ajuns la Marea Neagră odată cu primul val de aderare, când la 18 februarie 1952, Turcia și Grecia au devenit membri cu drepturi depline. Ulterior, în cel de-al cincilea val de aderare, la 29 martie 2004, România și Bulgaria s-au alăturat și ele Tratatului Nord-Atlantic. Astfel, Sud-Vestul Mării Negre a deveni în întregime parte a NATO. Următoarele două state-țintă din regiune sunt Ucraina și Georgia. Acestea însă reprezintă un punct tensionat al tratativelor SUA-Rusia, deoarece Rusia le consideră zone de influență și imediată apropiere. Mai mult, consideră că intrarea Ucrainei și Georgiei în NATO reprezintă o amenințare la siguranța națională și de asemenea cataloghează orice acțiune pro-vestică a acestor state drept acte de trădare. Relațiile dintre cele două mari puteri se bazează pe structura de cooperare bilaterală oferită de Consiliul NATO-Rusia, înființat în 2002. Consiliul este garanția non-agresiuni, a încrederii reciproce și a transparenței.

Concluzionând, întreg spațiul Mării Negre este influențat de prezența NATO, chiar dacă doar trei din cele șase state riverane sunt membre, celelalte trei au, la rândul lor, relații de parteneriat cu NATO.

Uniunea Europeană (UE)

Este structura politico-economică cea mai puternică și, în același timp, ultima venită, în regiunea Mării Negre. Uniunea Europeană a ajuns pe țărmul Mării Negre la 1 ianuarie 2007 prin integrarea României și Bulgariei. Astfel, UE a creat un precedent integraționist, urmând, ca în viitor, Turcia să fie primită în „Marea Familie Europeană”. Prin aceste procese, UE va domina Vestul și Sudul Mării Negre și va controla strâmtorile Bosfor și Dardanele, obținând importante avantaje geoeconomice prin exercitarea puterii sale geopolitice, dar și a rolului său geostrategic. Mai mult, prin intermediul României, Bulgariei și Turciei, UE va fi conectată cu Orientul Mijlociu și va obține astfel șansa reducerii dependenței sale energetice față de Rusia, ducând la desăvârșire rolul său originar, acela de comunitate economică.

Comunitatea Statelor Independente (CSI)

CSI este urmașa modernă a defunctei URSS și a vrut să se poziționeze drept o organizație similară Uniunii Europene pentru fostele țări sovietice. Prin urmare, membrele CSI sunt: Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Tadjikistan și Uzbekistan. Republica Turkmenistan ca și Ucraina, pot fi considerate state fondatoare și participante ale Comunității, însă nu membere, deoarece în anul 1993 la Minsk acestea două nu au semnat pentru adoptarea statutului comunității, dar participă de facto, în timp ce Georgia s-a retras la 18 August 2008 în urma intervenției Rusiei în luptele din Osetia de Sud. Prezența CSI la Marea Neagră este din ce în ce mai puțin semnificativă atât timp cât Ucraina nu susține acțiuni de apropiere față de comunitate, iar Georgia desfășoară politici din ce în ce mai pro-vestice și în special pro-americane. Rusia rămâne singurul stat CSI cu rol deplin în cadrul comunității, care are ieșire la Marea Neagră. În susținerea Rusiei apare însă, Azerbaidjan, care își menține statutul de membru și joacă un rol crescător în geopolitica și geoeconomia zonei extinse a Mării Negre din momentul descoperirii și începutul exploatării resurselor sale de petrol și gaze din Marea Caspică. Astfel, putem concluziona că CSI nu și-a spus ultimul cuvânt pe scena Mării Negre.

Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

Statele riverane Mării Negre au intrat treptat în OMC, după cum urmează: România (1 ianuarie 1995), Turcia (26 martie 1995), Bulgaria (1 decembrie 1996), Georgia (14 iunie 2000), Ucraina (16 mai 2008) și Rusia (22 august 2012). Devenite membre ale OMC, cele șase state militează pentru liberalizarea comerțului, participă la forumul de negocieri al acordurilor comerciale, se reunesc pentru a soluționa dispute comerciale și pentru stabilirea de reguli. Un fapt extrem de important în situația comercială din zona Mării Negre este intrarea Rusiei în rândurile OMC. Din această premisă poate beneficia întreaga Uniune Europeană, deoarece transparența și predictibilitatea sunt printre atributele organizației, dar nu au fost și ale Rusiei până în momentul în care a devenit membru.

Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN)

Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) a fost înființată de către cele șase state riverane: România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia și Bulgaria. Acestora li s-au alăturat ca membri fondatori alte state cu interese geopolitice și geoeconomice în zonă: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia, Republica Moldova. Cele 11 state, prin reprezentanții lor, au semnat la 25 iunie 1992 „Declarația de la Istanbul”. Din 1 Mai 1999 a devenit o organizație independentă juridic și de sine stătătoare sub actualul nume. Începând din anul 2004, Serbia, iar în prezent și Muntenegru au devenit state membre. Scopul acestei forme de cooperare este dezvoltarea socială și economică, intr-o manieră durabilă și sustenabilă pentru a oferi suport în integrarea economică mondială, tot mai necesară în actualul context dominat de globalizare. OCEMN are ca valori: apărarea și menținerea păcii, a stabilității, a prosperității și încurajează relațiile de bună vecinătate între membrii și partenerii din regiune. OCEMN acoperă o suprafață de aproximativ 20 de milioane de kilometri pătrați, incluzând statele de pe litoralul Mării Negre, cele din zona Munțiilor Caucaz, dar și Balcani, întinzându-se pe două continente. Mai mult, statele OCEMN au in total o populație în jurul a 350 milioane de locuitori, cu o capacitate comercială de peste 300 miliarde dolari, anual. Urmează regiunea Golfului Persic, reprezentând a doua mare sursă de petrol și gaze naturale, de menționat fiind și bogatele sale resurse de minerale și metale. Deoarece este o zonă bine ancorată în dinamica economică mondială, mulțumită poziției geografice și abundenței de resurse, se pregătește să devină cel mai important coridor de transport și transfer de energie al Europei. Pentru că importanța ei nu a fost neglijată nici de statele aflate la distanțe mari de regiunea OCEMN, printre numeroșii membrii observatori se numără: Germania, Israel, Egipt, SUA, dar și Comisia Uniunii Europene.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE – Organization for Security and Co-operation in Europe)

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este cea mai mare structură orientată spre garantarea securității pe plan mondial. „Cu 57 de state membre din Europa, Asia Centrală și America de Nord, oferă un cadru de negocieri și luare a deciziilor în ceea ce privește prevenirea conflictelor, gestionarea pașnică a celor aflate în stare incipientă, managementul crizelor și reabilitare post-conflict. Pune în aplicare voințele politice a statelor participante printr-o rețea unică de misiuni în teren.” Zonele în care OSCE își oferă expertiza sunt: controlul armelor, măsuri de construire a încrederii și securității, drepturile omului, minorități naționale, democratizare, strategii politice, activități contra terorismului, economice și de mediu. Toate statele cu ieșire la Marea Neagră sunt membre OSCE, România, Bulgaria, Turcia și Rusia de la data de 25 iunie 1973, Ucraina la 30 ianuaria 1992 și Georgia la 24 martie 1992. Prin politicile și misiunile organizației, statele din regiunea Mării Negre sunt garanți ai securității și stabilității.

Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică – GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova)

Organizația funcționează sub această titulatură din anul 2006, când la summit-ul din 22-23 mai de la Kiev, șefii celor patru state au semnat acordul prin care se consfințește noul nume. Acordul transformă vechiul GUAM într-o organizație parteneră a Uniunii Europene. GUAM este moștenitoarea fostei GUUAM, organizație care includea și Uzbekistan, țară care după atacurile teroriste de la 11 Septembrie 2001 și-a suspendat statutul de membru. Astăzi, Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economică – GUAM este rezultatul cooperări economice regionale a statelor membre și are ca principal scop dezvoltarea coridorului Europa-Caucaz-Asia. De asemenea, este o structură care garantează securitatea, promovează soluționarea pașnică a conflictelor și urmărește prevenirea și eliminarea riscurilor și amenințărilor.

Statele membre doresc dezvoltarea sustenabilă a relațiilor comerciale multilaterale și implementarea unei serii de programe și proiecte comune în sectoare ca: transportul, energia, comerțul, relaxarea creditului internațional, parteneriate fiscale și vamale, acorduri privind stimularea comunicațiilor, a științei, a tehnologiei, dar și a educației și culturii. Mai mult, statele GUAM iau decizii comune în probleme privind acțiunile umanitare, cele legislative sau cele care privesc întreprinderile mici și mijlocii.

AMENINȚĂRI LA MAREA NEAGRĂ

Poate cea mai mare amenințare împotriva stabilității în regiunea Mării Negre o reprezintă posibilitatea izbucnirii unui „război geopolitic și geoeconomic” între Rusia și Uniunea Europeană. Dacă divergențele dintre cei doi mari actori din zonă degenerează atât de mult, încât să se ajungă la o situație de criză, a cărei consecință să fie întreruperea colaborării politice și economice, statele riverane Mării Negre vor fi aruncate în haos și stare permanentă de panică a populației. Întreaga Europă ar avea de înfruntat o situație fără precedent cu repercusiuni dezastroase, dar, probabil, țările din zona tampon dintre UE și Rusia vor fi cele mai grav afectate. Iuri Borovski, specialist pe probleme legate de regiunea Mării Negre din cadrul Institutului de Stat de Relații Internaționale de la Moscova, își afirma poziția cu privire la eforturile Uniunii Europene de a înlătura dependența energetică față de Rusia, într-un articol din „Vocea Rusiei”: „Se va examina, în primul rând, explorarea gazelor de șist, care, potrivit UE, trebuie să reducă dependența de livrările de combustibil rusesc. Însă perspectivele pentru Europa nu sunt prea îmbucurătoare. Să facem o trecere în revistă a situației. În iunie 2012, ExxonMobil a refuzat să extragă gaze de șist în Polonia din cauza rentabilității scăzute, iar în 2010 a eșuat un proiect asemănător în Ungaria. Explorarea și extragerea acestei materii prime nu sunt doar costisitoare, ci și dăunătoare mediului înconjurător. Potrivit prognozelor Agenției Internaționale de Energie, o creștere reală a extracției acestei resurse este posibilă în țările UE nu mai devreme de anii 2030-2040. Însă, primul gaz de șist va fi extras în Europa deja anul viitor”. Ideea centrală a articolului fiind aceea că în declarații oficiale, Uniunea Europeană, susține că Rusia reprezintă un partener strategic în ceea ce privește problema energetică, dar, în fapt, UE o tratează ca pe un rival. O astfel de situație poate escalada și se poate ajunge la o situație de forță majoră din care nimeni nu ar avea de câștigat.

Altă principală amenințăre prezentă în arealul Mării Negre este situația conflictelor interetnice care, de cele mai multe ori sunt alimentate indirect de către marile puteri, deoarece acestea sau mai ales grupuri de interese aflate în poziții decidente în conducerea acestora, aleg să își urmărească necondiționat interesele economice. Beneficiile unei zone de conflict sunt în principal resimțite în economiile subterane ale statelor implicate direct sau indirect. Astfel de situații duc la formarea unor valuri de imigranți ilegali, la cote ridicate ale traficului de arme, stupefiante și carne vie. Toate aceste sunt valorificate de cei care susțin starea de conflict deliberat. Altă amenințare (care este deja o problemă cu tendințe de amplificare) este fluxul de imigranți ilegali dinspre Ucraina și Turcia spre Europa Centrală și de Vest.

Încă o amenințare majoră pentru stabilitatea din zona Mării Negre, o reprezintă apariția de noi situații de „haos controlat” precum cele din Republicile Autonome Abhazia și Osetia de Sud, unde interesele ruse în dezbinarea teritorială a Georgiei au fost extrem de vizibile pe măsură ce aceasta se apropia tot mai mult din punct de vedere politic de Statele Unite, NATO și UE.

Amenințarea izbucnirii unui război asimetric, dus de statele riverane sau doar de unele dintre ele împotriva unei amenințări teroriste, ar crea o destabilizare zonală greu de gestionat. Apartenența țărilor de pe litoralul Mării Negre la organizațiile interguvernamentale europene și mondiale asigură intervenția promtă a unor delegații de soluționare a conflictelor diplomatice sau militare, dacă este cazul. Această premisă reduce semnificativ riscul producerii unor astfel de amenințări, dar acestea nu trebuiesc ignorate, ci trebuiesc prevenite pe căi pașnice.

STATELE DIN REGIUNE

În zona Mării Negre se află prezenți, în momentul redactării acestei lucrări, doi mari poli de interese. Pe de o parte, pentru statele din regiune luptă, pe plan diplomatic, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, iar de cealaltă parte Federația Rusă. Interesele euro-atlantice sunt, cel puțin pentru moment, mai bine reprezentate, România, Bulgaria și Turcia fiind deja membre NATO primele două chiar și UE, iar Turcia se află într-un proces accelerat de apropiere față de politicile și structurile Uniunii Europene.

România

România, după Revoluția din Decembrie 1989, a manifestat o politică externă de continuă apropiere față de țările și valorile vestice. Colateral acestor procese, România a desfășurat activități susținute de consiliere și solidificare a legăturilor cu țări precum Ucraina, Georgia sau Republica Moldova, urmărind să fie pentru acestea un partener de încredere în demersurile de reorientare a intereselor naționale spre comunitățile euro-atlantice. De asemenea, susține public aderarea Turciei și Croației la Uniunea Europeană. Într-un context geopolitic global, România, are parteneriate geostrategice cu SUA și NATO, găzduind în București Summit-ul NATO (2 – 4 aprilie 2008). Mai mult decât atât, pe teritoriul României va fi amplasat primul scut anti-rachetă de pe teritoriul Europei, complet funcțional din 2015, menit să apere Uniunea Europeană și Statele Unite de o eventuală amenințare din parte Iranului. Acesta se va alătura bazei aeriene NATO de la Kogălniceanu, care ar putea deveni un hub (nod logistic) pentru forțele aliate în viitor. Mai mult, România a trimis trupe pentru soluționarea conflictelor și ulterior menținerea păcii în Irak și Afganistan și a oferit suport naval în confruntarea din Libia care a dus la înlăturarea Colonelului Muammar al-Gaddafi. Privită din perspectiva Rusiei, România este un partener tot mai distant, iar influența Moscovei la București este descendentă, acesta este unul din motivele pentru care proiectul gazoductului South Stream ocolește teritoriul României. Mai mult, politica energetică a României urmărește îndeaproape linile generale trasate la Washington și la Bruxelles, pregătind exploatarea gazelor de șist în viitor și urmărind să devină producător regional de energie, încercând să-și diminueze statutul de importator, a afirmat Premierul Victor Ponta după Summit-ul Uniunii Europene de la Bruxelles.

Ucraina

Este cea mai mare țară est-europeană, cu exceptia Federatiei Ruse, are relatii speciale cu UE si NATO și, din 2003, face parte din Spațiul Unic European, dar și din GUAM. Pe plan intern, Ucraina se confruntă cu numeroase tensiuni de ordin religios, iar pe plan extern are diferende cu Federatia Rusă pentru Peninsula Crimeea. În vestul Ucrainei se manifestă o persistentă influență vest-europeană (germană și poloneză); o importantă emigrație ucraineană există în UE (Germania), SUA și Canada. Tradiția unor relații de apropiere de Germania a supraviețuit regimului comunist, ca și rivalitățile cu Polonia și Rusia pentru controlul tranzitului dintre Baltica și Marea Neagra și dintre Răsărit și Occident. UE și SUA sunt interesate de conectarea Ucrainei la structurile cooperării în Marea Neagră și la tranzitul petrolier din Caucaz și Marea Caspică.

Poziția Ucrainei este una bivalentă, pe de o parte duce demersuri democratice cu intenția de a se apropia de structurile Euro-Atlantice, în special față de Uniunea Europeană. Încă din 30 Ianuarie 1992, Ucraina a devenit membră a, pe atunci numitei, Conferința de Securitate și Cooperare în Europa, astăzi OSCE. În timp ce, pe de altă parte, președintele Viktor Ianukovici are relații apropiate cu liderii de la Kremlin. Acesta a declarat la preluarea puterii că administrația pe care o conduce nu va face demersuri de a intra în NATO atât timp cât el va fi în funcție. Mai mult, Ucraina este puntea de legătură a Europei cu gazele rusești, astfel ea poate juca un rol de „pivot” în regiune, devenind o miză de mare importanță atât pentru UE, cât și pentru Rusia. În cazul conductei Drujba, Ucraina a cerut în repetate rânduri diminuarea prețului pe care este nevoită să îl plătească, acțiuni ce au dus la tensionarea relațiilor. Rusia caută rute alternative care să ocolească Ucraina și Belarus pentru a evita degenerarea situației în viitor. De asemenea, o situație tensionată s-a petrecut în 2004, în ceea ce privește conducta Odessa-Brody, al cărei furnizor dorea să fie Rusia, însă partea ucraineană a refuzat inițial, ulterior ajungându-se la un acord de inversare a rutei: Brody-Odessa, situație favorabilă Rusiei. În această situație a fost implicată și Turcia care a ridicat problema suprasolicitării traficului prin Strâmtoarea Bosfor și a cerut Ucrainei să renunțe la inversarea rutei, fără succes, însă.

Federația Rusă

Un loc aparte între statele riverane Mării Negre îl are Rusia, actualmente aflată într-o perioadă de tranziție și reconstrucție generală (politică, economică, socială, ș.a.). Analiștii consideră că Rusia de astăzi se concentrează asupra problemelor restructurarii societății și întăririi CSI, concomitent cu diversificarea parteneriatelor cu SUA și UE și a relațiilor cu statele din Extremul Orient. Parteneriatul Federatia Rusă-SUA este perceput la Moscova ca o posibilitate de înțelegere globală, iar parteneriatul Federatia Rusă-NATO, reînnoit în mai 2002, privește tematica combaterii terorismului, criminalității transfrontaliere și proliferării armelor nucleare.

Din momentul în care ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, a preluat puterea, a introdus măsuri liberale cu scopul de reabilita economia stagnantă în acea perioadă. Gorbaciov a vrut să transforme a doua putere economică a lumii, URSS, într-una transparentă și deschisă prin „Programul Glasnost” și să o reformeze și restructureze prin „Programul Perestroika”. Aceste procese au fost urmate, însa, de dezintegrarea Uniunii Sovietice. Înființarea Federației Ruse, actuala formă de guvernământ a moștenitoarei URSS, a fost făcută brutal și abuziv în multe situații. Administrația Elțin a implementat privatizarea pentru o mare parte din întreprinderile de stat, chiar și pentru unele de importanță geostrategică, cum ar fi cele care gestionau resurse naturale (cărbune, aluminiu, gaze naturale, petrol sau aur). Fenomenul de privatizare în masă prin vouchere (1992–1994) a fost responsabilitatea lui Anatoli Ciubais (apropiat al Președintelui Elțin) și a vizat sectoarele: energetic, financiar și industrial. Consecința acestei operațiuni a dus la formarea „Oligarhiei Ruse” și la un exod uriaș de capital provocat de cei nou-îmbogățiți, care încercau să se protejeze împotriva declinului economiei din Rusia, investind în active din afara țării. Astfel, Rusia, a intrat în cea mai adâncă recesiune economică din istorie, această perioadă fiind descrisă sub numele „Catastroika” drept „cea mai cataclismică prăbușire economică, pe timp de pace, a unei țări industrializate din istorie”. Venirea la putere a lui Vladimir Putin a adus cu sine o serie de noi reforme, prin care multe companii privatizate anterior au intrat sub controlul guvernului (cazul Gazprom este probabil cel mai elocvent și mediatizat exemplu). Politica lui este una bilaterală, în acest sens, pentru că include și un plan de privatizare care se va întinde între anii 2011 – 2015. Astăzi, în Rusia, au sediul central o pleadă de companii care sunt actori importanți și influențează geoeconomia din zona Mării Negre. Pot fi trecute în revistă: Gazprom (Gazovaya Promyshlennost, însemnând „industria gazului”), companie care deține monopolul pentru gazele naturale și va reprezenta sursa Proiectului South Stream. Gazprom deține cea mai mare rețea de transport a gazului, însumând 158 200 kilometri de conducte. Deasemenea, Gazprom, este un conglomerat economic având sute de subsidiare și paricipațiuni în sectoare ca: financiar (Gazprombank, ZGG Cayman Holding Ltd.), sport (FC Zenit Sankt Petersburg), industrie (Sibur International), media (N.T.V. Global Network (Israel) Ltd.) ș.a.. Un alt nume greu este cea mai mare companie din industria petrolului din Rusia, Rosneft. Un rol important în zonă îl are Lukoil și, deasemenea, gigantul energetic RAO UES, companie controlată de stat care deține monopolul pe piața de electricitate. Multe din marile corporații ale Rusiei sunt prezente direct sau indirect în regiunea Mării Negre.

Georgia

Aflată la confluența dintre Europa de Est și Asia de Vest si invecinandu-se cu Rusia la nord, Turcia si Armenia la sud si Azerbaidjan la est, Georgia are o suprafață de 69 700 km2 și o poulație de aproximativ 4,3 milioane de locuitori, având prezente pe teritoriul său două republici autonome Osetia de Sud și Abhazia.

Georgia reprezinta un caz special, este un stat al cărui președinte, Mihail Saakașvili are viziuni pro-americane, pro-vestice. Astfel, Georgia poate fi percepută ca o insulă de influență americană într-o mare rusă, această afirmație fiind argumentată de statutul de țară membră a Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace) și a începutului tratativelor de aderare la NATO în 2005. La Summit-ul NATO de la București (2 – 4 Aprilie 2008), Georgiei i-a fost promisă intrarea în Alianța Nord-Atlantică, fără a fi precizată o dată fixă. Această promisiune a produs tensiuni la Moscova, iar generalul Iuri Baluievski, a afirmat că dacă Georgia intră în NATO, „Rusia va lua măsuri menite să-i asigure interesele de-a lungul granițelor sale și acestea nu vor fi doar acțiuni militare, ci și, de asemenea, măsuri de natură diferită”. Ministrul Afacerilor Externe georgian a replicat că aceasta este o „demonstrație deschisă de agresiune la adresa Georgiei” și a cerut comunității internaționale să reacționeze adecvat la această „amenințare serioasă”. O piedică în calea aderării Georgiei o reprezintă conflictele armate din Abhazia și Osetia de Sud. Georgia speră, însă, să se apropie de structurile Euro-Atlantice prin atragerea coridorului de transport internațional către porturile Poti și Batumi din Marea Neagră. Totodată, prin conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan, Georgia poate oferi o șansă unică Uniunii Europene și Statelor Unite de a se proteja împotriva unui eventul șantaj al țărilor membre OPEC în ceea ce privește prețul și aprovizionarea cu petrol. Mai mult, relațiile și vecinătatea cu Azerbaidjan, fac din Georgia un partener foarte dezirabil pentru NATO care dorește să îi asigure securitatea tocmai în scopul de a apăra interesele SUA și de a o apropia pe aceasta de resursele existente în Marea Caspică.

Misiunile Georgiei ar fi acelea de a asigura accesul sigur al occidentului la petrolul caspic și de a securiza conductele petroliere de pe ruta Baku-Tbilisi-Ceihan. De aceea, Moscova continuã sã obstrucționeze retragerea bazelor sale din Georgia. Moscova desfășoară acțiuni militare, așa-zis antiteroriste pe teritoriul Georgiei, principala scuzã oferitã opiniei publice internaționale fiind aceea cã, din cauza faptului cã Georgia nu are capacitatea de a-și securiza frontierele, Rusia este nevoitã sã intervină pentru a combate grupurile teroriste cecene.

Turcia

Întinsă pe doua continente, Republica Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulagaria la nord-vest, Armenia, Azerbaidjan și Georgia la nord-est, Iran la est, Irak și Siria la sud. Teritoriul Turciei are mai mult de 1 600 km lungime și 800 km lățime, cu o formă aproximativ rectangulară. Arealul Turciei, inclusiv lacuri, ocupă 783 562 km pătrați, din care 755 688 km pătrați sunt în Asia SV și 23 764 km pătrați în Europa. Turcia este a 37-a țară dintre cele mai mari din lume și este cel mai dinamic stat din zona Mării Negre, cu un proces de tranziție accelerat spre standardele socio-economice ale lumii occidentale. Turcia este membră NATO din 18 februarie 1952 și tinde să devină stat membru UE. Mai mult, ea, reprezintă calea de acces a resurselor energetice din zona Mării Caspice spre continentul european. Această componentă de poziționare geografică face din Turcia un partener privilegiat în relațiile cu structurile euro-atlantice, primind susținere diplomatică, dar și logistică din partea marilor puteri europene și a SUA. Statutul său unic, va face din Turcia, o mare putere economică în regiune și îi va oferi șansa să îi administreze eternului său dușman, Rusia, o „palmă geoeconomică” prin înlăturarea monopolului energetic rus pe piața europeană.

Bulgaria

Bulgaria ocupă o porțiune din estul Peninsulei Balcanice, învecinându-se cu cinci țări—cu Grecia și Turcia la sud, cu Macedonia și Serbia la vest si cu România la nord. Frontierele terestre au o lungime totală de 1 808 km, iar coasta Mării Negre are o lungime de 354 km. Suprafața totală a țării este de 110 994 km², ceea ce o clasează pe locul 105 în lume, iar coordonatele sale geografice sunt 43° lat. N. și 25° long. E.

Bulgaria are o poziție geopolitică extrem de interesantă datorită relațiilor sale externe bune atât cu China cât si cu Rusia si SUA. Astfel, împreună cu România și Grecia formează o colaborare trilaterală care garantează securitatea în regiune. Are puternice conexiuni cu structurile euro-atlantice și întreține relații trainice cu Rusia și China. Bulgaria și România sunt membre NATO din 2004 și UE din 2007, astfel că acționează unitar și convergent în angrenajul economico-politic al zonei Mării Negre, reprezentându-și interesele proprii și pe cele euro-atlantice sub forma unor politici de garantare a stabilității și păcii și de susținere a dezvoltării economice sustenabile.

Grecia

Aflat in vecinătatea Asiei, Europei, Africii si Orientului Mijlociu, poporul grec a influentat zona Mării Negre incă din antichitatate prin cultură si civilizație.Navigatori desăvârșiți, aceștia au străbătut coastele Mării Egee, trecând prin strâmtoarea Dardanele in Marea Marmara si apoi strecurându-se printre continente prin Strâmtoarea Bosfor au ajuns in Marea Neagră, pe tărmurile căreia au ancorat, lăsându-si amprenta vizibil până in zilele noastre.

Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri și peninsule (Peloponezul, o peninsulă legată de continent prin istmul Corint) și o parte insulară (aproximativ 3 000 de insule în Marea Egee, Marea Ionică și Marea Mediterană). Cele mai importante insule sunt Creta, Rodos, Corfu și grupurile Dodecaneze și Ciclade, acestea reprezentand destinații foarte apreciate pentru turiști din întreaga lume.

Grecia are aproximativ 15 000 km de coastă, iar relieful se caracterizează prin predominarea masivelor muntoase, dispuse sub forma unor aliniamente paralele, ce sunt brăzdate de numeroase autostrăzi ce înlesnesc accesul turiștilor dinspre continent spre zona insulară; Acești munți continuă de fapt șirul Alpilor Dinarici din centrul Peninsulei Balcanice. Principalul șir montan îl reprezintă Munții Pindului, care traversează partea centrală a Greciei. Cea mai mare altitudine se întâlnește însă spre Marea Egee, Muntele Olimp – 2 917 m despre al cărui vârf se credea în antichitate că ar găzdui zeitățile acelor vremuri.

In ceea ce privește realizările Greciei în perioada contemporană, ea este una din țările fondatoare ale ONU, membru al Uniunii Europene din 2001 și al spatiului schengen încă din anul 1992.

Republica Moldova

Republica Moldova este situată în estul Europei, învecinându-se la vest cu România și la est cu Ucraina. Granița cu România urmează aproape în întregime râul Prut și pe o distanță foarte scurtă Dunărea neavând însă ieșire la mare. Vechi teritoriu românesc, Republica Moldova a fost ocupată de Rusia în perioada 1812-1918 și de URSS între 1940 și 1991 (timp în care a avut statutul de republică sovietică). O dată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova a devenit stat independent.

Republica Moldova are și un teritoriu dincolo de Nistru, denumit Transnistria, locuit de circa 40% de români, 25% de ruși, și 23% de ucraineni, care a fost alipit RSS Moldovenești pentru că în perioada interbelică în aceasta zonă a existat o „republică sovietică moldovenească".

Pactul Molotov-Ribbentrop a permis URSS să ocupe Basarabia (în Evul Mediu provincia Basarabia includea cea mai mare parte a Moldovei de astăzi, dar fără unele zone nordice și sudice și forma partea de est a principatului Moldova), în iunie 1940, și deși retrase în 1941, trupele sovietice au reocupat zona în august 1944. Sub conducerea Uniunii Sovietice părțile de nord și de sud (locuite de români și ucrainieni) au fost transferate Ucrainei și Transnistria (locuită în principal de ruși) s-a alipit țării într-o uniune sovietică ce acoperea întreg teritoriul Moldovei curente. Când URSS a întrat în colaps în august 1991, Moldova și-a declarat independența, devenind un membru al Comunității Statelor Independente post-sovietice, în acel decembrie, împreună cu aproape toate statele din forma republicilor sovietice. Inițial, a existat o mișcare pentru reunificarea României, dar în martie 1994 un referendum a arătat că marea majoritate a votanților au continuat să favorizeze independența.

Ca parte a liberalizării ambițioase a economiei de la începutul anilor '90, Moldova a introdus o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat toate prețurile, a încetat acordarea de credite preferențiale pentru firmele și companiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat controalele pentru exporturi și a înghețat dobânzile. Guvernul a început să poarte negocieri Banca Mondială și cu FMI pentru a promova creșterea economică prin împrumuturi și subvenții.

Armenia

Fostă republică a Uniunii Sovietice, actuală republică prezidentială, Armenia este situată între Marea Neagră si Marea Caspică și pentru multă vreme a constituit punctul de trecere între Occident și Orient. Armenia are pe teritoriul său baze militare ruse și este implicată în dispute teritoriale cu Azerbaidjan și Turcia, generând atât amenințări teroriste la adresa statelor învecinate, prin permiterea stabilirii de baze logistice ale organizației teroriste Partidul Muncitorilor din Kurdistan și a refugiaților armeni din Azerbaidjan, precum și criminalitate organizată, prin activitățile de trafic de droguri și de sabotare a rețelei ruse de transport a gazului natural.

In prezent ea este membră a Consiliului Europei și CSI participând însă și la operațiuni militare ale NATO, precum cele din Kosovo, și aflându-se în tratative de aderare cu UE.

Azerbaidjan

Situată între Asia si Europa, Azerbaidjanul sau „Țara Focurilor” este unul dintre membrii fondatori ai GUAM și Organizației pentru interzicerea armelor chimice și a aderat la CSI în anul 1993. Important furnizor de petrol pentru Occident, Azerbaidjanul este legat de acestea prin intermediul oleoductului Baku-Tibilisi-Ceyhan. Oleoduct ce evită teritoriul Rusiei, comunicând direct cu Turcia și de acolo livrând în Occident.

Din moment ce vorbim despre Azerbaidjan, nu putem să nu amintim despre Nagorno-Karabah, un alt stat de facto, nerecunoscut, situat în Caucazul de Sud, în interiorul Azerbaidjanului, dar locuit de o majoritate armeană creștină (80%). Restul locuitorilor sunt azeri musulmani. Mișcarea pentru independența provinciei s-a amplificat în 1989, când ciocnirile dintre azeri și armeni s-au intensificat considerabil, continuând și după obținerea independenței Armeniei în 1991. Și atunci, actorii regionali s-au împărțit în două tabere. Pe de o parte, Federația Rusă a susținut armenii, pe de alta, statele musulmane (Turcia, Azerbaidjan) și grupările islamice au acordat asistență azerilor din provincie. Ciocnirile din 1992-1993 s-au finalizat cu preluarea controlului asupra provinciilor de către milițiile armene. Conflictul nu a fost rezolvat nici până în prezent, tentativele occidentale de mediere eșuând în a rezolva dezacordul dintre Armenia si Azerbaidjan. Singura soluție întrevăzută de specialisti pentru întărirea stabilității regionale este consolidarea cooperării economice, cu accent pe dezvoltarea acesteia în planul industriei petroliere.

CAPITOLU III: INTERESE ȘI AMBIȚII LA MAREA NEAGRĂ

DEFINIREA CONCEPTELOR DE GEOPOLITICĂ ȘI GEOECONOMIE

"Geopolitica este o reflecție, un sistem de raționament, este o conceptualizare a spațiului, nu numai fizică (fizico-geografică, n.n.), ci și umană și, în același timp, multidimensională, care precede și care este finalizată prin individualizarea intereselor naționale și a marilor alegeri/decizii politice într-o lume care s-a transformat rapid și care este pe cale de a deveni mai globală și mai frământată, mai dornică de reguli și de o ordine mai puțin incertă și conflictuală, în care evoluția fenomenelor este accelerată dacă viteza de răspuns nu este la fel de ridicată“

Ea a apărut ca știință datorită filosofului german, Karl Haushofer (n.1869 – d.1946), continuatorul intelectual al lui Ratzel și Kjellen, fiind considerată o formă de politică axată pe rațiunea geografică a statului. Idee prin care se sugerează interesele politicii de stat în ceea ce privește anumite zone teritoriale. Haushofer a fost un prieten apropiat al lui Rudolph Hess și un om important pentru Partidului Național-Socialist din Germania. Guvernul nazist considera prioritar factorul de forță în extinderea „spațiului vital” prin alipirea de noi teritorii. Aceeași idee de sorginte geopolitică a fost adoptată și de URSS după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În același timp, SUA și mai apoi UE au preluat conceptul de geopolitică german, printr-o înlocuire a sintagmei „spațiu vital” cu aceea de „zonă de interes vital”. Astfel, geopolitica și în egală măsură, geoeconomia, au apărut în cursa către dominația mondială a noilor și vechilor superputeri.

Geoeconomia este un curent nou apărut în științele economice, care provine din studiul alăturării bazelor geopoliticii cu noua ordine mondială a sistemelor financiare aflate în funcțiune și în continuă transformare de la începuturile secolului XX. Geoeconomia înglobează analiza politică și economică, corelate în funcție de caracteristicile mediului geografic. Mai mult, ea trece dincolo de politica și economia intra-statală, definind amploarea regională dată de relief, fără a urmări să studieze doar un spațiu teritorial ci și resursele sale naturale și economice. Astfel, geoeconomia reprezintă o problemă supra-națională, de un interes aflat pe un trend ascendent, în lumea contemporană, o lume care a încetat să fie bipolară. Sfârșitul Războiului Rece a adus o reconfigurare teritorială de mare amploare și, mai mult, a oferit premisele apariției de noi superputeri ca: Uniunea Europeană sau China. Istoricul american, de origine română, Edward Nicolae Luttwak (născut la 4 noiembrie 1942 la Arad, România, într-o familie de evrei) este cel care a introdus pentru prima dată termenul de „geoeconomie”, utilizându-l pentru a arăta „reducerea importanței puterii militare în afacerile internaționale după depășirea Razboiului Rece. Conform opiniei sale, metodele comerciale aplicate în promovarea strategiilor economice în viitor, vor înlocui pe cele militare. Geoeconomia pornește de la premisa că, spațiul economic și piața nu mai corespund limitelor teritoriului statal, iar spațiul economic mondial nu mai este delimitat de hotarele naționale, ci de hotarele geoeconomice. Dezvoltarea statelor naționale depinde în mare măsură, de gradul de participare la competiția internațională și de integrarea în sistemul economic mondial.”.

Componenta geoeconomică a regiunii Mării Negre, construită pe uriașul potențial energetic oferit de resursele din Marea Caspică, a reprezentat premisa noilor interese ale Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii și Rusiei. SUA, cea mai mare putere militară a lumii, desfășoară activități susținute în zona Mării Negre. Baza militară de la Mihail Kogălniceanu, scutul anti-rachetă din comuna Deveselu și ajutorul oferit în modernizarea armatelor Georgiei și Azerbaidjanului sunt câteva exemple care denotă implicarea americană în „jocurile” din regiune. Pentru Rusia, Marea Neagră și statele riverane au reprezentat un punct de atracție, o obsesie a lui Petru cel Mare care nu a mai dispărut, ci s-a accentuat de la Razboiul ruso-turc, la cele două războaie mondiale, la Războiul Rece și până în prezent, la momentul războiului resurselor. Activitatea din prezent a Rusiei este mai degrabă geoeconomică și diplomatică, având o prezență activă în Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră și urmărind să influențeze deciziile politice ale statelor din regiune prin diverse grupuri de lobby particulare sau aparținătoare de aparatul de stat. Un astfel de exemplu fiind consemnat la data de 24 decembrie 2003, când Rusia a semnat cu Ucraina o înțelegere privind folosirea Mării Azov în comun, o concesie făcută de partea ucraineană care renunța la unele drepturi avute anterior (conform vechilor granițe administrative ale URSS). Această problemă, care are ca principale puncte de discuție Strâmtoarea Kerci și posibilitățile de extracție a țițeiului din platoul continental, a fost renegociată de președinții celor două țări: Vladimir Putin (Rusia) și Viktor Ianukovici (Ucraina). Consecințele întâlnirii la nivel înalt din Yalta, la 12 iulie 2012, au fost încă o dată favorabile Rusiei, geopolitic și geoeconomic. Totuși, Rusia, joacă și un important rol militar în zona Mării Negre reinstaurându-și flota în regim permanent, urmând să aducă în dotare noi nave, conform afirmațiilor viceamiralului Aleksandr Fedotenkov. De asemenea, s-a implicat în conflicte armate în provincile Abhazia și Osetia de Sud din nord-vestul și nordul Georgiei, cu scopul declarat de menținere a păcii.

„RĂZBOI” ÎN TREI: UNIUNEA EUROPEANĂ, FEDERAȚIA RUSĂ ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII

De-a lungul istoriei relațiile internaționale au fost definite de forța militară a fiecărui stat în raport cu celălalt, însă, odată cu propagarea fenomenului de globalizare uzul structurilor de natură politico-militară tinde să se diminueze, accentuându-se sfera de influență comercial-culturală, rezultatul direct al acestor tendințe fiind apariția geoeconomiei și a geoculturii. Acesta este motivul pentru care simpla deținere a unui teritoriu nu este suficientă, necesară fiind dezvoltarea capacității de exploatarea a potențialului economic și a integrării zonei și resurselor în economia globală. Conform analistului Richard Rosecrance, încă după Primul Război Mondial, lumea s-a divizat în funcție de două modele: cel sovietic, în care relațiile interstatale erau de ordin teritorial-politic-militar și modelul occidental, bazat pe liber-schimbism și globalizare. În concluzie, modelul câștigător a fost impus de partea ieșită victorioasă din Războiul Rece, în timp ce modelul sovietic s-a prăbușit sub propria-i greutate. Următoarea problemă care se ridică este gradul în care super-puterile militare sunt dispuse să cedeze rolul de autoritate decizională în favoarea mecanismelor și structurilor economice. Astfel a apărut conceptul de „armă economică”, care poate duce la înlăturarea geopoliticii clasice în favoarea noii stele a lumii create prin globalizare, geoeconomia. Din moment ce „pericolul sovietic” a fost eliminat, iar Rusia are nevoie de un timp îndelungat pentru reorganizare, în momentul de față, Statele Unite, conform Doctrinei Spykman, trebuie să oprească dezvoltarea unui „hegemon european”. Istoria va confirma dacă am asistat la prima „detonarea a armei economice” deliberat, la nivel global prin criza „Subprime” declanșată în SUA în 2007, criză care a zguduit lumea cu o intensitate fără precedent, aruncând Europa în „Criza datoriilor suverane” și în criza „Zonei Euro”.

În momentul actual pretențiile „combatanților” sunt destul de clar exprimate din punct de vedere diplomatic. Uniunea Europeană întâmpină o serie de probleme majore în spațiul Mării Negre, cum ar fi: instabilitatea politică, contrabanda și traficul de arme, droguri și carne vie sau insecuritatea frontierelor, dar urmărește să își consolideze poziția prin integrarea Turciei și adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a aduce stabilitatea în zonă. Mai mult, UE, face demersuri pentru a ieși de sub dependența energetică față de Rusia. Federația Rusă, pe de altă parte, dorește să își mențină zonele de influență din spațiul Pontic, Caucaz și Balcani. Din acest motiv, Kremlinul, nu tolerează nicio inițiativă de apropiere a structurilor Euro-Atlantice de granițele sale. În timp ce SUA și-au sporit interesele geostrategice în regiunea Mării Negre după atentatele de la 11 Septembrie 2001, aceasta reprezentând o zonă tampon între Europa apuseană și Orientul Mijlociu, principalul areal al terorismului. Prin intermediul NATO, SUA a ajuns în preajma Orientului Mijlociu, având baze militare în România și Bulgaria, urmând să mizeze pe cooperarea guvernelor islamice în ceea ce va reprezenta independența energetică a Europei și profituri uriașe pentru corporațiile americane și europene.

Când premisele acestui „Război” în trei pot fi exprimate prin „ambiții și interese” și când sunt propuși pentru a fi discutați și dezbătuți acești doi termeni, trebuie clarificată situația actuală a zonei Mării Negre. Astfel, apare inevitabil întrebarea: „Sunt statele riverane Mării Negre un spațiu de interes sau unul abandonat?”. Această lucrare își propune să arate dinamica regiunii demonstrând că prin totalitatea acțiunilor geopolitice și geoeconomice întreprinse de statele de pe țărmul mării, de cele care au influențe în regiune, dar și de instituțiile supra-statale prezente, că zona Mării Negre este, în acest moment, una din cele mai „atractive” zone pentru marile puteri și țările emergente. Această atractivitate a dus la declanșarea „Războiului”, care este unul rece, fără dueluri militare, lupta concretizându-se în lobby și alte mijloace de impunere a unor politici, rezultatul final fiind obținerea de profit pentru marile corporații care au făcut front-comun cu guvernele pentru acapararea resurselor. Pentru a susține această idee, vom analiza felul în care cei trei mari actori din zonă: Uniunea Europeană, Rusia și Statele Unite (prezentă aici prin: NATO, OMC, ONU, ș.a.) își etalează ego-urile, urmăresc implementarea politicilor favorabile, susținerea liderilor părtinitori, dar și implicarea lor în proiecte de infrastructură sau de exploatare a resurselor.

Din punct de vedere istoric, de la campaniile de cucerire ale Imperiului Roman și până în timpul celor două războaie mondiale, zona Mării Negre a fost un continuu câmp de luptă. Acest spațiu nu era dezirabil doar din punct de vedere geostrategic, ci mai ales din punct de vedere al resurselor aflate în zăcăminte subterane. Astfel, războaiele purtate nu ofereau doar satisfacția unei noi bucăți de pământ cucerite, ele aduceau o recompensă materială extrem de stimulantă pentru fiecare context istoric în parte. Privind istoria ultimelor sute de ani, se poate observa că în regiunea Mării Negre secolele XVIII și XIX au fost dominate de rivalitatea ruso-turcă, Primul Război Mondial a izbucnit în zona extinsă a Mării Negre, din cauza „Atentatului de la Sarajevo”, iar Al Doilea Război Mondial a făcut din statele de pe țărmul vestic și nordic al mării, un teatru de operațiuni armate cu direcții alternative de susținere a unuia sau a altuia dintre marii combatanți: Germania și Uniunea Sovietică. Sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale a fost consfințit, iar viitorul a fost definit, în mijlocul Mării Negre, la Yalta, prin întâlnirea „Celor trei mari”. Conferința a avut loc între 4 și 11 Februarie 1945 reunindu-i pe liderii celor trei mari puteri care învinseseră Germania nazistă: Franklin Delano Roosevelt (Statele Unite ale Americii), Winston Churchill (Regatul Marii Britanii) și Iosif Vissarionovici Stalin (Uniunea Sovietică). SUA doreau ca să obțină sprijinul URSS pentru înființarea ONU, fapt realizat la 26 iunie același an, la San Francisco cu scopul de a înlocuii Liga Națiunilor, structură care eșuase în menținerea păcii mondiale. De asemenea, doreau ca rușii să susțină efortul principal pentru încheierea luptelor din Europa deoarece, astfel, multe vieți americane ar fi fost salvate. A treia mare doleanță exprimată de partea americană a fost solicitarea intervenției Rusiei în războiul contra Japoniei, cu scopul de a obține cât mai devreme capitularea acestora din urmă. Britanicii și-au rezumat interesele într-o singură idee, clară și concisă: menținerea imperiului colonial, iar URSS vroia să își formeze un brâu de securitate de la Marea Neagră la Marea Baltică pentru a se proteja împotriva unei eventuale încălcări a înțelegerii între Aliați.

În timpul Războiului Rece, zona Mării Negre a rămas un spațiu de tranzit dinspre Vestul democratic spre Estul comunist, o regiune tensionată mai mereu și cu un grad de alertă constant ridicat. Un astfel de exemplu este „Primăvara de la Praga”, o acțiune de opoziție a liderului cehoslovac, Alexander Dubček, la „Doctrina Brejnev” concretizată cu invadarea Cehoslovaciei de armatele Blocului Comunist. Un fapt fără precedent a fost reprezentat de reacția lui Nicolae Ceaușescu, care a criticat virulent acțiunea, chiar în ziua invaziei. Prin discursul său, liderul român a atras atenția puterilor vestice, dar situația ar fi putut degenera într-o intervenție armată a sovieticilor pe teritoriul României.

Conform afirmaților lui Sherman W. Garnett, Rusia și zona sa de influență, au trecut prin cicluri de expansiune și contracție. Ultima faza de contracție a fost reprezentată de căderea Uniunii Sovietice, cel mai important eveniment geopolitic din regiunea Mării Negre, de la sfârșitul secolului XX. Pentru că la scara geopolitică mondială timpul nu se măsoară, de regulă, în ani, ci în decade, pentru a oferi o perspectivă clară asupra imaginii de ansamblu, despre următoarea etapă de expansiune prin care va trece Rusia nu se poate vorbi încă. Astfel, noi expansiuni au apărut pentru a cuprinde statele ieșite din sfera teritorială a defunctei Uniuni Sovietice. După 1991, Rusia a intrat în reorganizare la nivel macro, fază ce pare să mai dureze, îngreunată fiind și de contextul economic global generat de recesiunea începută în Statele Unite în anul 2007 prin „Criza subprime”, continuată prin „Criza datoriilor suverane” și impasul prin care trece zona-euro. De cealaltă parte a proaspătului dărâmat Zid al Berlinului, în data de 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a semnat „Tratatul privind Uniunea Europeană”. Astfel că, la Marea Neagră influența Moscovei intrase în regresie, în timp ce un nou imperiu își pregătea expansiunea. Ca rezultat al acestei acțiuni, secolul XXI a început cu ajungerea celei mai mari puteri economice și una din cele mai mari puteri demografice (locul trei, după China și India), Uniunea Europeană, pe țărmurile Mării Negre prin integrarea României și Bulgariei. Deasemenea, cel de-al treilea actor important menționat în acest studiu de caz, Statele Unite ale Americii, își fac simțită prezența în regiune prin NATO, încă de la intrarea Turciei în rândurile organizației din anul 1952. Turcia a fost în bune relații diplomatice cu SUA după Al Doilea Război Mondial și a fost țară beneficiară a suportului financiar oferit pentru reconstrucția Europei prin „Planul Marshall”, fluxurile financiare dinspre SUA fiind operaționale timp de patru ani, începând cu aprilie 1948.

Interesele celor 3 „păpușari” au fost „vizibile” și în timpul revoluțiilor din regiune. În 1990, George H. W. Bush, Președintele SUA, a avut o întâlnire cu primul președinte ales în mod democratic în Bulgaria, Jeliu Jelev, după căderea regimului communist, pentru a-i oferi sprijin în reconstrucție și reorganizare. Deasemenea, Revoluția din Decembrie 1989, de la București, a fost susținută de structurile Euro-Atlantice de la acea vreme. Aceeași situație regăsindu-se și în cazul Ucrainei, în timpul „Revoluției Portocalii” începută în noiembrie 2004, în urma victoriei oficiale a Primului Ministru de atunci, Viktor Ianukovici, în fața candidatului opoziției, Viktor Iușcenko. Pe lângă SUA și UE, Iușcenko a fost susținut de mass-media ucraineană, dar și de oligarhi ruși, dușmani ai regimului de la Kremlin, ca Boris Berezovsky. Susținerea vestică a dus la victoria revoluționarilor prin numirea în funcția de președinte a lui Iușcenko, asta doar până în 2010, când la putere a venit Viktor Ianukovici, chiar cel înlăturat prin revoluție, un susținător vocal al lui Vladimir Putin și un apropiat al acestuia. În cazul Georgiei, SUA a reușit să susțină candidatul câștigător, în persoana lui Mihail Saakashvili, astfel că Rusia este acum flancată de zone de influență vestică prin Georgia și țările baltice.

Harta geopolitică și cea a beneficiilor geoeconomice arată, în prezent, în felul următor: Uniunea Europeană este prezentă la Marea Neagră prin România și Bulgaria; Rusia, mulțumită politicilor lui Ianukovici este încă influentă în Ucraina, considerând-o pe aceasta membră a „spațiului vital rus”; iar Statele Unite au transformat Georgia într-un teritoriu aproape vasal, implementând aici, prin diverse grupuri de lobby, politici economice liberale apropiate de cele ale economiilor de piață din Vest. Kremlinul nu tolerează implicațiile americane din apropierea granițelor sale pentru că perturbă o zonă aflată sub influența hegemonică a Rusiei, astfel că, Georgia este un spațiu critic în ceea ce privește relațiile bilaterale SUA – Rusia. În concluzie, putem afirma că în spațiul Mării Negre, în momentul prezent, s-a ajuns la o stare de pluralism al influențelor de la una de hegemonie rusă.

Zona Mării Negre a intrat pe un trend ascendent după anul 2000, odată cu descoperirea noilor zăcăminte de petrol și gaze din Marea Caspică, dar și prin descoperirea de resurse ne-exploatate în subsolul propriu. Un astfel de caz este reprezentat de localizarea în perimetrul Neptun a unui zăcământ de gaze (42 – 84 miliarde metri cubi) în urma cercetărilor realizate de compania ExxonMobil în parteneriat cu OMV Petrom. Exploatările sunt destinate să înceapă în 2019 – 2020, până atunci este necesară construirea infrastructurii capabile să susțină traficul de gaz din larg spre coastă, iar de aici în teritoriu. Pe lângă faptul că România și-ar putea reduce dependența energetică față de Rusia, ar putea chiar exporta gaze spre țările din Vestul Europei, în acest proces implicându-se și Romgaz. În continuare, cel mai mare jucător regional rămâne Gazprom, companie care este principalul furnizor pentru țările vestice, urmând să-și crească capacitatea de livrare prin cel mai mare proiect aflat în desfășurare în regiune, South Stream. Pe lângă giganți ca ExxonMobil sau OMV Petrom, compania irlandeză Petroceltic este și ea implicată în exploatarea de gaze din susbsolul Mării Negre, relocându-și activitatea din apele teritoriale ale Bulgariei (din cauza randamentelor sub așteptări) în cele ale României (în perimetrele Cobălescu de Est și Muridava).

Un articol din „Vocea Rusiei” susține ideea că în regiunea Mării Negre există un „război economic” tăcut, afirmând că la Summit-ul de la Paris, dedicat Mării Negre, statele riverane și Armenia au dezbătut oficial problema situației ecologice și perspectivele dezvoltării turismului. Neoficial, însă, scopul summit-ului ar fi fost acela de a aduce acalmie în relațiile dintre state antagoniste ca: Rusia și Georgia sau Armenia și Turcia în vederea tratării cu maturitate a problemelor comune create de tentativele forțelor externe de a supune zona Mării Negre jocurilor lor de natură geopolitică. Pentru Rusia, „arma energetică” este singura pârghie prin care reușește să țină Europa sub o presiune constantă, prin urmare Uniunea Europeană și Statele Unite au dus o campanie diplomatică și comercială de mare amploare prin care au căutat alternative pentru gazele din Rusia și au stabilit noi trasee pentru hidrocarburile din Marea Caspică. Astfel, SUA, după ce reușit să ofere o alternativă viabilă Israelului prin conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan, a demarat susținerea proiectului Nabucco, urmărind obținerea de beneficii geoeconomice fără precedent.

Concluzii

Făcând o analiză geoistorică, putem afirma că Marea Neagră a fost foarte ospitalieră, încă din antichitatea îndepărtată, bucurându-se de o faimă pozitivă, în pofida furtunilor care o traversează. Marea Neagră înseamnă, dincolo de considerentele geografice, un paradox geopolitic, explicația constând, după cum am demonstrat în lucrare, în îndelungata istorie a acestui bazin maritim. Marea Neagră unește și în acelasi timp separă trei mari religii, trei mari culturi și mentalități: nordul ortodox, sudul islamic și vestul catolic.

Interesante sunt însă pozițiile statelor din zona Mării Negre, cu privire la situațiile conflictuale ce apar, cât și la modul în care colaborează în proiecte ce au beneficii comune pentru ele.

Atât Azerbaidjanul cât și Georgia au avut de suferit de pe urma existenței unor regiuni autonome (sub suzeranitatea Rusiei) pe teritoriul lor, intervenția rusească în conflictele secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud (în Georgia) și Karabah, a produs pierderea controlului asupra unor regiuni, conflictele având drept consecințe, printre altele, crearea pe scară largă a unor urgențe umanitare (un număr mare de persoane dislocate, refugiați, etc.). Pe de altă parte, Ucraina și Republica Moldova se confruntă cu situații asemănătoare în Crimeea și Transnistria.

În zona Mării Negre, ne confruntăm cu trei mentalități diferite cu privire la priectele comune țărilor de la Marea Neagră, venite din partea a trei mai actori ai pieței.

În primul rând UE, care dorește prin proiecte precum Nabucco să scape de monopolul energetic rusesc, încercând să schimbe atât ruta cât și sursa de alimentare a resurselor energetice cât mai departe de influența Rusiei.

Pe de altă parte, Rusia, care își dorește, într-un mod antagonist Uniunii Europene, să își întărească monopolul energetic, ducând politici de favorizare a unei părți din statele UE, în special cele dezvoltate ce au un cuvânt greu de spus în cadrul organizației, prin proiecte precum North Stream (Germania, Franța) și South Stream (Italia).

Un alt punct de vedere cu privire la zona extinsă a Mării Negre este cel al Statelor Unite ale Americii, care, cunoscând mai bine jocul Rusiei de pe timpul Războiului Rece, duce o politică de atragere spre Vest a țărilor din zona Mării Caspice, care după 1991, s-au desprins din URSS (Georgia, Armenia), încercând astfel să deschidă un culoar de cooperare diplomatică, energetică și economică cu acestea.

Așadar, în acest moment, la Marea Neagră, se află prezente Rusia, SUA (NATO) cât și Uniunea Europeană, iar între ele toți suntem conștienți că există atât relații de colaborare, cât și o neobosită și continuă competiție. Am putea spune că în zona Mării Negre avem de-a face cu o ”goană după aur” ( gold rush ) al acestor trei mari actori, însă nu după metalul prețios ce a isterizat America secolului al nouăsprezecelea ci după ”aurul negru” si gazele naturale care tranzitează zona Mării Negre.

Pentru a concluziona analiza acestui studiu de caz vom afirma că spațiul pontic rămâne, fără doar și poate, o zonă cu o dinamică vibrantă și o impredictibilitate continuă din punct de vedere geopolitic și geoeconomic. Interesele și ambițiile regionale ale marilor jucători mondiali, Uniunea Europeană, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii se concretizează într-o încleștare de forțe care conturează un „Război în trei” pentru resurse, victorios fiind acela care reușește să valorifice avantajele geopolitice și geoeconomice în măsura cea mai mare.

Bibliografie

Cărți și articole:

Alexandra, Sarcinschi; Cristina, Bogzeanu, The complex and dynamic nature of the security environment, în cadrul International scientific conference STRATEGIES XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, noiembrie, 2012

Andrew, Mango, Atatürk: The Biography of the Founder of Modern Turkey, Overlook Press, 2002

Brătianu, Gh., Marea Neagră – de la origini până la cucerirea otomană, Vol I, Editura Meridiane, București, 1988, p 17

Cristina, Bogzeanu, Evoluția mediului de securitate în zona extinsă a mării negre si influența acesteia asupra configurării forțelor navale ale româniei pe termen mediu și lung, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012

Eugen, Zainea, Interese și aspirații în zona Mării Negre, Revista Geopolitica, Editura Top Form, nr. 14-15, București, 2005

Gibbon, Edward, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Everyman's Library, 1910; reprinted 1993

Lapsansky-Werner, Emma J, United States History: Modern America, Boston, MA: Pearson Learning Solutions, 2011, p 402

Mâtcu, Matei; Sainsus Valeriu, Geoeconomie, Editura ASEM, Chișinău, 2010, p 4

Mattern, Johannes, Geopolitik: Doctrine of National Self-Sufficiency and Empire, The Johns Hopkins Press, Baltimore: 1942, pp. 40–41

Sifianou, Maria; Bayraktaloǧlu, Arin, The handbook of Intercultural Discourse and Communication, Editura Wiley Blackwell, 2012, p 292

Silviu, Neguț, Curs de Geopolitica

Silviu, Neguț, Introducere în geopolitică, Meteor Press, București, 2011, p 202

Silviu, Neguț; Marius, Cristian, Neacșu, Gas pipelines war, Revista Româna de Geografie Politică, mai 2010

Williams, Kieran, The Prague Spring and its aftermath: Czechoslovak politics 1968-1970, Cambridge, Cambridge University Press, 1997

Zahorka, Hans-Juergen, How Armenia Could Approach the European Union, p 3

Site-uri consultate:

CIA World Factbook, Central Intelligence Agency, accesat la 24 Mai 2013 – www.umsl.edu

Azerbaijan's Shah Deniz Field On Stream, OilVoice, 15 Decembrie 2006, accesat la 20 Mai 2013 – www.oilvoice.com

Baza aeriană Mihail Kogălniceanu, evaluată de americani, 13 Mai 2011, accesat la 24 Mai 2013 – www.reporterntv.ro

Black Sea Geography, University of Delaware College of Marine Studies, 2003, ,accesat la: 06 Mai 2013 – www.ceoe.udel.edu

BSEC Organization, BSEC at a glance, accesat la 21 Mai 2013 – www.bsec-organization.org

Bulgaria – Bilateral Relations, Ministry of Foreign Affairs of the PRC, accesat la 23 Mai 2013 – www.fmprc.gov.cn

Buse, Dorel, Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia și obsesia Mării Negre, Historia.ro, 17 Mai 2013, accesat la 21 Mai 2013

Constanta, Romaniatourism – www.romaniatourism.com

EU backs Nabucco pipeline to get off Russian gas, AFP (France 24), 27 Ianuarie 2009, accesat la 20 Mai 2013 – www.france24.com

Europa – Gateway of the European Union Website, Environment and Enlargement – The Black Sea: Facts and Figures- ec.europa.eu

European Union, Greece – www.europa.eu

Flota Rusiei din Marea Neagră și-a reluat prezența permantă în Mediterană, Antena3.ro, 30 Aprilie 2013, accesat la 21 Mai 2013

Foreign Policy Priorities of Romania for 2008, Romanian Ministry of Foreign Affairs, accesat la 24 Mai 2013 – www.mae.ro

Forum consacrat gazelor și petrolului din regiunea Mării Negre, fără Rusia, Vocea Rusiei, 5 Martie 2013, accesat la 29 Mai 2013 – romanian.ruvr.ru

Gazprom, Blue Stream, Significance – www.gazprom.com

Gazprom, Companies with Gazprom's participation and other affiliated entities – www.gazprom.com

Glamour Revives Port of Batumi, New York Times, Dinah Spritzer, 9 Septembrie 2010 – www.travel.nytimes.com

Kaufmann, Stephen, Romania Agrees to Host Ballistic Missile Interceptor, 4 February 2010, accesat la 24 Mai 2013 – www.america.gov

Livrările de petrol către Polonia prin conducta Drujba vor continua, 9 Septembrie 2008, accesat la 29 Mai 2013 – www.wall-street.ro

Lokalaugenschein: Am österreichischen Ende der Pipeline, Die Presse, 8 Ianuarie 2009, accesat la 20 Mai 2013 – www.diepresse.com

Iskenderov, Piotr, Marea Neagră – un spațiu geopolitic de inters major, Vocea Rusiei, 15 Februarie 2010, accesat la 6 Iunie 2013

Marea Neagră, GeoCurs – www.geocurs.com

Members and Observers, Understanding The WTO: The Organization – www.wto.org

Milne, Seumas, Catastroika has not only been a disaster for Russia, The Guardian, 16 August 2001, accesat la 24 Mai 2013 – www.guardian.co.uk

Nabucco: Modification of feeder line concept, Press release, Nabucco Gas Pipeline International GmbH, 23 August 2010, accesat la 20 Mai 2013 – www.nabucco-pipeline.com

NATO Update: Seven new members join NATO, NATO, 29 March 2004, accesat la 23 Mai 2013 – www.nato.int

NATO’s relations with Russia, NATO, Homepage, NATO A-Z – www.nato.int

Prescaru, Constantin, O companie petroliera lasă Bulgaria pentru România – Vrea gazele din Marea Neagra, Ziare.com, 24 Mai 2013, accesat la 6 Iunie 2013

Official Site of Odessa – www.odessa.ua

Organization for Democracy and Economic Development – GUAM – www.GlobalSecurity.org

Organization for Security and Co-operation in Europe, Who we are – www.osce.org

Ponta, după summitul UE: România își va balansa politica de subvenționare a energiei regenerabile, Ziarul Financiar, 23 Mai 2013, accesat la 29 Mai 2013 – www.zf.ro

Ponta: Consiliul European acceptă gazele de șist, ca sursă de energie, politicaromânească.ro, 22 Mai 2013, accesta la 29 Mai 2013 – www.politicaromaneasca.ro

Popescu George, Conferința de la Yalta (4-12 februarie 1945), Radio România Actualități, 5 Februarie 2013, accesat la 5 Iunie 2013

Putin și Yanukovici „au împărțit” Marea Neagră și Marea Azov, Noi.md, 13 Iulie 2012, accesat la 22 Mai 2013

România, pe drumul spre independența energetică. De ce este nevoie?, Bodeanu Teodora, Ziare.com, 24 Ianuarie 2013, accesat la 6 Iunie 2013

Russia army vows steps if Georgia and Ukraine join NATO, Reuters, 11 Aprilie 2008, accesat la 22 Mai 2013 – www.reuters.com

Siteul oficial al administrației și al Dumei de municipalitate a orașului erou Novorossysk – www.admnvrsk.ru

South Stream, Project significance – www.gazprom.com

STIRI Comitetului Executiv CSI, CSI officialsite – www.cis.minsk.by

Taylor, Paul ,U.S. throws weight behind EU's Nabucco pipeline, Reuters, 22 Februarie 2008, accesat la 20 Mai 2013 – uk.reuters.com

The Russo-Turkish War (1877-1878), www.youtube.com, 25 Ianuarie 2013, accesat la 22 Mai 2013

The Silk Road of the 21st century – www.traceca-org.org

Trabzon – www.Karalahana.com

TRACECA – Black Sea Economic Cooperation Conference – www.traceca-org.org

Turkey Asks Ukraine To Give Up Reverse Of Odessa-Brody Oil Pipeline, Rianovosti, 16 Iulie 2004, accesat la 29 Mai 2013 – en.rian.ru

UN at a Glance, United Nations, Main Page – www.un.org

Varna, Official Site – www.varna.bg

Anexe

Harta nr. 1: Cele mai importante orașe de pe coasta Mării Negre

Sursa: TRACECA website

Harta nr. 2: Zonele implicate în Sistemul TRACECA

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 3: Blue Stream

Sursa: gazprom.com

Harta nr. 4: Traseul conductelor South Stream

Sursa: www.south-stream.inf

Harta nr. 5: Traseul conductei Nord Stream

Sursa: gazprom.com

Harta nr. 6: Traseul conductelor Nabucco

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 7: Traseul conductei Nabucco Vest

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 8: Traseul conductei TANAP

Sursa: tanap.com

Harta nr. 9: Traseul conductei Trans-Adriatice

Sursa: trans-adriatic-pipeline.com

Harta nr. 10: OSCE, state membre și partenere

Sursa: wikipedia.org

Bibliografie

Cărți și articole:

Alexandra, Sarcinschi; Cristina, Bogzeanu, The complex and dynamic nature of the security environment, în cadrul International scientific conference STRATEGIES XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, noiembrie, 2012

Andrew, Mango, Atatürk: The Biography of the Founder of Modern Turkey, Overlook Press, 2002

Brătianu, Gh., Marea Neagră – de la origini până la cucerirea otomană, Vol I, Editura Meridiane, București, 1988, p 17

Cristina, Bogzeanu, Evoluția mediului de securitate în zona extinsă a mării negre si influența acesteia asupra configurării forțelor navale ale româniei pe termen mediu și lung, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012

Eugen, Zainea, Interese și aspirații în zona Mării Negre, Revista Geopolitica, Editura Top Form, nr. 14-15, București, 2005

Gibbon, Edward, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Everyman's Library, 1910; reprinted 1993

Lapsansky-Werner, Emma J, United States History: Modern America, Boston, MA: Pearson Learning Solutions, 2011, p 402

Mâtcu, Matei; Sainsus Valeriu, Geoeconomie, Editura ASEM, Chișinău, 2010, p 4

Mattern, Johannes, Geopolitik: Doctrine of National Self-Sufficiency and Empire, The Johns Hopkins Press, Baltimore: 1942, pp. 40–41

Sifianou, Maria; Bayraktaloǧlu, Arin, The handbook of Intercultural Discourse and Communication, Editura Wiley Blackwell, 2012, p 292

Silviu, Neguț, Curs de Geopolitica

Silviu, Neguț, Introducere în geopolitică, Meteor Press, București, 2011, p 202

Silviu, Neguț; Marius, Cristian, Neacșu, Gas pipelines war, Revista Româna de Geografie Politică, mai 2010

Williams, Kieran, The Prague Spring and its aftermath: Czechoslovak politics 1968-1970, Cambridge, Cambridge University Press, 1997

Zahorka, Hans-Juergen, How Armenia Could Approach the European Union, p 3

Site-uri consultate:

CIA World Factbook, Central Intelligence Agency, accesat la 24 Mai 2013 – www.umsl.edu

Azerbaijan's Shah Deniz Field On Stream, OilVoice, 15 Decembrie 2006, accesat la 20 Mai 2013 – www.oilvoice.com

Baza aeriană Mihail Kogălniceanu, evaluată de americani, 13 Mai 2011, accesat la 24 Mai 2013 – www.reporterntv.ro

Black Sea Geography, University of Delaware College of Marine Studies, 2003, ,accesat la: 06 Mai 2013 – www.ceoe.udel.edu

BSEC Organization, BSEC at a glance, accesat la 21 Mai 2013 – www.bsec-organization.org

Bulgaria – Bilateral Relations, Ministry of Foreign Affairs of the PRC, accesat la 23 Mai 2013 – www.fmprc.gov.cn

Buse, Dorel, Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia și obsesia Mării Negre, Historia.ro, 17 Mai 2013, accesat la 21 Mai 2013

Constanta, Romaniatourism – www.romaniatourism.com

EU backs Nabucco pipeline to get off Russian gas, AFP (France 24), 27 Ianuarie 2009, accesat la 20 Mai 2013 – www.france24.com

Europa – Gateway of the European Union Website, Environment and Enlargement – The Black Sea: Facts and Figures- ec.europa.eu

European Union, Greece – www.europa.eu

Flota Rusiei din Marea Neagră și-a reluat prezența permantă în Mediterană, Antena3.ro, 30 Aprilie 2013, accesat la 21 Mai 2013

Foreign Policy Priorities of Romania for 2008, Romanian Ministry of Foreign Affairs, accesat la 24 Mai 2013 – www.mae.ro

Forum consacrat gazelor și petrolului din regiunea Mării Negre, fără Rusia, Vocea Rusiei, 5 Martie 2013, accesat la 29 Mai 2013 – romanian.ruvr.ru

Gazprom, Blue Stream, Significance – www.gazprom.com

Gazprom, Companies with Gazprom's participation and other affiliated entities – www.gazprom.com

Glamour Revives Port of Batumi, New York Times, Dinah Spritzer, 9 Septembrie 2010 – www.travel.nytimes.com

Kaufmann, Stephen, Romania Agrees to Host Ballistic Missile Interceptor, 4 February 2010, accesat la 24 Mai 2013 – www.america.gov

Livrările de petrol către Polonia prin conducta Drujba vor continua, 9 Septembrie 2008, accesat la 29 Mai 2013 – www.wall-street.ro

Lokalaugenschein: Am österreichischen Ende der Pipeline, Die Presse, 8 Ianuarie 2009, accesat la 20 Mai 2013 – www.diepresse.com

Iskenderov, Piotr, Marea Neagră – un spațiu geopolitic de inters major, Vocea Rusiei, 15 Februarie 2010, accesat la 6 Iunie 2013

Marea Neagră, GeoCurs – www.geocurs.com

Members and Observers, Understanding The WTO: The Organization – www.wto.org

Milne, Seumas, Catastroika has not only been a disaster for Russia, The Guardian, 16 August 2001, accesat la 24 Mai 2013 – www.guardian.co.uk

Nabucco: Modification of feeder line concept, Press release, Nabucco Gas Pipeline International GmbH, 23 August 2010, accesat la 20 Mai 2013 – www.nabucco-pipeline.com

NATO Update: Seven new members join NATO, NATO, 29 March 2004, accesat la 23 Mai 2013 – www.nato.int

NATO’s relations with Russia, NATO, Homepage, NATO A-Z – www.nato.int

Prescaru, Constantin, O companie petroliera lasă Bulgaria pentru România – Vrea gazele din Marea Neagra, Ziare.com, 24 Mai 2013, accesat la 6 Iunie 2013

Official Site of Odessa – www.odessa.ua

Organization for Democracy and Economic Development – GUAM – www.GlobalSecurity.org

Organization for Security and Co-operation in Europe, Who we are – www.osce.org

Ponta, după summitul UE: România își va balansa politica de subvenționare a energiei regenerabile, Ziarul Financiar, 23 Mai 2013, accesat la 29 Mai 2013 – www.zf.ro

Ponta: Consiliul European acceptă gazele de șist, ca sursă de energie, politicaromânească.ro, 22 Mai 2013, accesta la 29 Mai 2013 – www.politicaromaneasca.ro

Popescu George, Conferința de la Yalta (4-12 februarie 1945), Radio România Actualități, 5 Februarie 2013, accesat la 5 Iunie 2013

Putin și Yanukovici „au împărțit” Marea Neagră și Marea Azov, Noi.md, 13 Iulie 2012, accesat la 22 Mai 2013

România, pe drumul spre independența energetică. De ce este nevoie?, Bodeanu Teodora, Ziare.com, 24 Ianuarie 2013, accesat la 6 Iunie 2013

Russia army vows steps if Georgia and Ukraine join NATO, Reuters, 11 Aprilie 2008, accesat la 22 Mai 2013 – www.reuters.com

Siteul oficial al administrației și al Dumei de municipalitate a orașului erou Novorossysk – www.admnvrsk.ru

South Stream, Project significance – www.gazprom.com

STIRI Comitetului Executiv CSI, CSI officialsite – www.cis.minsk.by

Taylor, Paul ,U.S. throws weight behind EU's Nabucco pipeline, Reuters, 22 Februarie 2008, accesat la 20 Mai 2013 – uk.reuters.com

The Russo-Turkish War (1877-1878), www.youtube.com, 25 Ianuarie 2013, accesat la 22 Mai 2013

The Silk Road of the 21st century – www.traceca-org.org

Trabzon – www.Karalahana.com

TRACECA – Black Sea Economic Cooperation Conference – www.traceca-org.org

Turkey Asks Ukraine To Give Up Reverse Of Odessa-Brody Oil Pipeline, Rianovosti, 16 Iulie 2004, accesat la 29 Mai 2013 – en.rian.ru

UN at a Glance, United Nations, Main Page – www.un.org

Varna, Official Site – www.varna.bg

Anexe

Harta nr. 1: Cele mai importante orașe de pe coasta Mării Negre

Sursa: TRACECA website

Harta nr. 2: Zonele implicate în Sistemul TRACECA

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 3: Blue Stream

Sursa: gazprom.com

Harta nr. 4: Traseul conductelor South Stream

Sursa: www.south-stream.inf

Harta nr. 5: Traseul conductei Nord Stream

Sursa: gazprom.com

Harta nr. 6: Traseul conductelor Nabucco

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 7: Traseul conductei Nabucco Vest

Sursa: wikipedia.org

Harta nr. 8: Traseul conductei TANAP

Sursa: tanap.com

Harta nr. 9: Traseul conductei Trans-Adriatice

Sursa: trans-adriatic-pipeline.com

Harta nr. 10: OSCE, state membre și partenere

Sursa: wikipedia.org