Spatiul Frontiera Orientului Mijlociu

Fără îndoială, această regiune a fost ținta atenției întregii lumi în ultimii ani, datorită evenimentelor ce tulbură pacea din zonă: războaiele din Irak și Afghanistan, conflictele indo-pakistaneze, cele dintre Israel și Palestina și  Israel și Iran, programul nuclear al Iranului și Primăvara Arabă- și lista nu este completă. Iar multe dintre acestea nu par a se finaliza în viitorul apropiat.

Din punct de vedere politic, regiunea Orientului Mijlociu cuprinde trei mari țări periferice: Egipt, Iran si Turcia, fiecare cu o populație de aprox. 60 mil. Loc.; țările centrale ale Semilunei Fertile (Irak, Israel, Iordania, Liban, Siria) și țările Peninsulei Arabia (Arabia Saudita, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Qatar si Yemen). Este relevant însă faptul că, din punct de vedere economic, statele din această regiune dețin 75% din rezervele mondiale de hidrocarburi și sunt mari producătoare de bumbac, fosfați, gaze naturale.

Concepția Statelor Unite cu privire la delimitarea zonei Orientului Mijlociu diferă însă semnificativ. Înaintea Summitului G8 din 2004, SUA au prezentat o definiție in care Marele Orient Mijlociu cuprinde o zona mult mai vastă, incluzând țările din nordul Africii, Sudanul și Cornul Africii precum și Afganistanul și Pakistanul. Definiția corespunea mai bine planurilor globale ale SUA, însă nu a găsit un prea mare ecou și susținere, ea fiind apoi readaptată sub denumirea Noul Orient Mijlociu.

Folosit pentru prima oară oficial de către secretarul de stat american Condoleezza Rice în iunie 2006, termenul de Noul Orient Mijlociu a fost planificat ca o etapă în cadrul căreia SUA, Marea Britanie și Israelul să contribuie hotărâtor la redesenarea frontierelor în Orientul Mijlociu, în scopul atingerii obiectivelor geostrategice, în principal americane, în zonă. Această nouă abordare a trezit numeroase comentarii și luări de poziții împotriva ei, încât nu a mai fost susținută deschis.

Analiștii avertizau că proiectul, pregatit timp de mai mulți ani, vizează de fapt crearea unui „arc de criză” – prin instabilitate, haos si violență – din Liban până in Siria, Irak, Golful Persic si Afganistan. Aceasta strategie este descrisă de un alt concept geopolitic – „haos constructiv” – prin care se pot crea condiții de violență și război cu scopul final de a retrasa granițele în funcție de obiectivele geopolitice urmărite.

Teoria ”haosului constructiv”

Această teorie poate fi descrisă foarte bine de cuvintele binecunoscutului pictor Pablo Picasso, care a spus : ”Un act de creație este un act de distrugere.” Cu alte cuvinte, pentru a crea ceva nou, trebuie distruse tiparele vechi, cu speranța că ceva mai bun va reieși din ruinile distrugerii.

În geopolitică,  aplicabilitatea conceptului este ușoară de înțeles, această idee sugerând faptul că un guvern nou și eficient nu poate lua naștere decât dacă cel vechi este distrus sau neutralizat.

Ideea de care se pleacă este aceea că puterea adevărată nu poate fi exercitată prin rămânerea la status-quo, ci dimpotrivă, prin distrugerea tuturor formelor  de rezistență, prin crearea haosului astfel încât elitele să-și poată asigura stabilitatea și securitatea.

În cazul Statelor Unite, se poate spune că s-a tranformat într-un adevărat crez politic, din acest concept reieșind o adevărată geostrategie referitoare la Orientul Mijlociu, menită să redefinească granițele statelor din regiune astfel încât noua hartă politică să corespundă intereselor naționale ale Statelor Unite.

                Această concepție a fost întărită de declarațiile făcute de secretarul de stat american Condoleezza Rice cu privire la situația din Liban de la vremea respectivă (2006, când, ca urmare a unui atac al Hezbollahului asupra Israelului, acesta ripostează prin bombardarea Libanului):

                ”Nu am nici un interes în diplomație pentru întoarcerea Libanului și Israelului la status-quo-ul anterior.  Cred că ar fi o greșeală. Ce vedem acum este, într-un sens, creșterea- nașterea,  unui nou Orient Mijlociu, și ce facem de acum încolo trebuie să asigure faptul că ne îndreptăm către Noul Orient Mijlociu, și nu că ne întoarcem la cel vechi.”

                Ideea redefinirii granițelor în Orientul Mijlociu este simplă și are la bază substituirea statelor rezultate după căderea Imperiului Otoman cu state unitare ca și etnie, și neutralizarea lor prin punerea lor unul împotriva celuilalt, permanent, fapt ce presupune însă dispariția actualelor state.

Noua hartă a Orientului Mijlociu

                Coincidență sau nu, în aceeași perioadă de timp în care Secretarul De Stat Condoleezza RIce făcea declarațiile menționate mai sus, o nouă hartă a Orientului Mijlociu a început să circule, fiind publicată în Jurnalul Forțelor Armate în iunie 2006 sub titlul : ”Granițele înângerate: Cum ar arăta un Orient Mijlociu mai bun”,  de către locotenentul -colonel Ralph Pieters. Această hartă se pare că a fost bazată pe o serie de alte hărți mai vechi ce detaliază posibile noi granițe ale Orientului Mijlociu, hărți datând de pe vremea președintelui american Woodrow Wilson (vezi imaginea).

Potențială hartă a Noului Orient Mijlociu
Sursa:http://www.globalresearch.ca

În opinia generalului Ralph Pieters, granițele din Africa și Orientul Mijlociu au fost trasate neglijent de puterile europene, favorizând izbucnirea de conflicte și generând numeroase probleme, dar că situația Orientului Mijlociu este infinit mai îngrijorătoare, confruntându-se cu stagnare culturală, inegalități sociale profunde și extremism religios. El însuși recunoaște că nu există nici o modalitate de a împăca pe toată lumea – diversitatea etnică și religioasă fiind prea mare și prea răspândită în teritoriu- dar că, în opinia lui, harta de mai sus rezolvă nedreptățile suferite de principalele majorități ce au suferit: kurzii, baluchii și musulmanii, și că acesta este cel mai viabil scenariu pentru un Orient Mijlociu pașnic.  Cele mai semnificative schimbări sunt după cum urmează:

Israelul se întoarce la granițele anterioare anului 1967

crearea statului independent Kurdistan prin anexarea nordului Siriei și Irak-ului, estul Turciei, vestul Iranului

Dezmembrarea Irak-ului și crearea a două state independente, corespunzătoare populațiilor șiite și sunite

Dezmembrarea Arabiei Saudite

formarea statului Baluchistan, înglobând parte din Afghanistan, Iran și Pakistan

                Bineînțeles, nu se poate dovedi că această teorie a fost cu adevărat pusă în practică, dar o privire asupra evenimentelor din ultimele decenii din zona Orientului Mijlociu pare să confirme, sau cel puțin să sprijine, această idee. Este suficient să amintim:

1990-1991  – Războiul din Golf

2001-prezent – Războiul din Afghanistan

2003-2011 – Războiul din Irak

2008-2009 – Războiul din fâșia Ghaza

2011-prezent: „Primăvara arabă”: Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Bahrein, Siria, Algeria, Irak, Iordania, Kuweit, Maroc, Oman etc.

2011- Intervențiile militare ale NATO în Libia

2012- programul nuclear al Iranului

prezent – Siria

                Întrebarea care rămâne, și la care voi căuta să răspund săptămâna viitoare este: au fost aceste evenimente premeditate? Sau pur și simplu s-a profitat de conjuctura de moment? Închei însă această PRIMĂparte a articolului cu un citat mai mult decât pertinent:

Faptul că Bagdadul este primul pe listă nu este întâmplător, deoarece el este principalul răspunzător de eșecul politic al teritoriului controlat acum de armata islamistă. Lipsa de pricepere în a organiza un nou sistem administrativ și de propagandă a statului după căderea regimului lui Saddam Hussein, prin care să se pună accentul pe educație și pacifism – de fapt, singura metodă posibilă de a reuși într-o țară după un război pe teritoriul propriu – a permis instalarea neîncrederii în viitor a cetățenilor irakieni, care s-a tradus într-o neîncredere în autoritățile statului. Or, când prestigiul lor scade, acestea nu au de ales decât a lăsa locul altora mai bune, sau a lupta cumva pentru recuperarea influenței asupra psihicului oamenilor și a controlului teritoriului.   În ambele situații, liderii de la Bagdad au ratat ținta, iar din acel moment a reintrat în funcțiune identitatea lingvistică și carența educativă a locuitorilor zonei. Toate au fost augmentate de nesiguranța economică a ultimilor ani, iar rezultatul a fost prăbușirea pretențiilor guvernanților de la Bagdad de a controla ceea ce cunoaștem sub numele de Irak.   Câtă vreme acestora le va lipsi această putere reală, de a-și controla propriul teritoriu fară sprijin din afară – SUA sau Iran – Irakul dispare de facto din rândul statelor lumii. Mai mult, declarația lui Netanyahu de sprijin pentru apariția unui stat kurd nu ajută existenței și puterii celor din Bagdad.   Cu toate acestea, faptul că dimensiunea Kurdistanului este mare și afectează mai multe țări nu este de natură să ajute la apariția unui nou stat în alte granițe decât cele ce pot fi smulse de la Irak. Iar cum s-a născut și noul califat, care are și pretenții mari sub aspectul hărții, cel mai probabil că vom vedea o extindere a conflictului din Irak la lupta directă dintre kurzi și islamiști.

ntr-un astfel de război pe teren ar putea interveni direct cu trupe trei țări: Iran, Turcia și Siria, fiecare cu obiective diferite, iar cu aviația – Israelul.   Este, de fapt, rezultatul final al sutelor de ani de rămânere în urmă sub aspectul educației liderilor politici și cetățenilor statelor zonei, pentru că doar ea ar fi putut în zeci și sute de ani să diminueze asperitățile dintre oamenii zonei, ceea ce în mare măsură în Europa a reușit. Da, și pe continentul european au murit oameni, dar din 1945 lucrurile s-au rezolvat în cea mai mare parte a acestei structuri geografico-politice.   Din păcate, câtă vreme în Orient conducătorii statelor vor delapida mai mult decât vor oferi propriilor cetățeni, aceste conflicte nu se vor opri. Trecutul, demografia și geografia fizică nu permite acest lucru celor flămînzi. Iar oamenii sărmani apar doar în lipsa unei bune guvernări, a unei bune adminsitrări și a unor taxe crescute, care alungă orice formă de investiție în economie, educație și viitor.   Este timpul ca tânăra generație din Orientul Mijlociu să lupte pentru viitorul ei în interiroul propriilor granițe, pentru că dacă nu o fac, vor fi nevoiți să vadă cum greșelile propriilor conductori vor conduce la prăbușirea statelor și – în acest context istoric, demografic și economic complicat – la schimbarea frontierelor, iar aceasta se va face nu neapărat în bine.

De aproximativ 10 luni, toată planeta dă semne că nu mai rezistă în vechile forme, care se pare că ar fi niște chingi ce nu dau voie energiilor ce se tot acumulează să explodeze. Parcă nimeni nu mai are stare, dar în același timp, se observă și faptul că stăpânirile încep să crape pe la colțuri. Rezultatul este unul simplu: se schimbă liderii, apar noi tipuri și generații de lideri și – cel mai important – se schimbă granițele. DE ACELASI AUTOR Tablou geopolitic neliniștit de toamnă Siria și Egipt: alegeri fără candidați Despre faptul că liderii politici în mai toate statele sunt destul de slabi am scris de mai multe ori. La fel, am menționat și că generațiile noi de politicieni, produs al avansului internetului, încep să preia puterea. Dar despre modificările de granițe am făcut mai puține mențiuni, deoarece nu erau atât de vizibile tendințele de schimbare a frontierelor statelor.   Frontierele statelor se modifică de cele mai multe ori nelegal, în contextul diferitelor acțiuni ale statelor mai puternice în dauna statelor mai slabe. Dar este de menționat și că o rezistența sălbatică a statului mai slab este de natură să facă din modificarea frontierei în defavoarea sa drept o „victorie a la Phyrrus” pentru statul mai puternic.   Ads by Ge-ForcesAd Options Sunt și situații în care frontierele se modifică prin mijloace pașnice, dar această situație este mai rară, pentru că ea presupune un grad înalt de abilitate politică și economică din partea celor care accepta să le plece un teritoriu de sub autoritate. De cele mai multe ori maturitatea conducătorilor din astfel de state ajută la o tranziție pașnică, iar relațiile după separare nu sunt foarte afectate. Un model în acest sens sunt relațiile între cehi și slovaci.   Alta este situația când imperiile se destramă. De obicei acest lucru se face violent, iar fostele granițe interne ale provinciilor sale –  chiar dacă uneori poartă denumirea înșelătoare de state – devin de cele mai multe ori granițe ale noilor state, cu probleme majore ulterior.   Aceasta, pentru că imperiile își trasează granițele administrative interne după două credințe și scopuri: Imperiul este etern, iar nimic și nimeni nu va schimba această situație. Dacă imperiul este național prin linie principală, etnia majoritară se va comporta în consecința eternizării poziției sale conducătoare. Dacă imperiul este ideologic, susținătorii fermi ai acesteia vor fi cei privilegiați;   Imperiul trebuie condus cu cât mai puține probleme care trebuie să își găsească rezolvarea la centru; de aceea este necesar ca acelea ce apar – fiind inerente – să fie mai ales la nivel local. Este în fapt aplicarea dictonului „divide et impera”, care se întâlnește în mod cotidian în istoria fiecărui stat și mai ales imperiu.   Complicațiile de aici se dezvoltă, când imperiile se distrug brusc. Dacă ar face-o lent, ar fi mai ușor de gestionat despărțirile, pentru că orgoliile și obișnuitele probleme de la începerea existenței unui nou stat nu ar fi atât de grele. Dar cum imperiile de obicei pierd teritorii mai multe dintr-o dată, apar greutăți, pentru că multe din statele noi create în baza delimitărilor administrative ale vechiului imperiu sunt nevoite să ceară restituirea unor teritorii ce le aparțineau înainte de cucerire. Dar cum ele se regăsesc – în temeiul operațiunilor de dezbinare internă imperiale anterioare – într-un alt stat nou apărut, rezultă suspiciune între noile state apărute și confruntări mai mult sau mai puțin deschise, care se soldează în timp cu neîncredere reciprocă și chiar oferirea de prilejuri pentru fostul imperiu de a reveni.   Imperii au fost, sunt și se tot destramă. Chiar dacă azi nu mai poartă  efectiv această denumire, ele încă există și au aceeași structură de acțiune politică.   Dintre toate zonele lumii, Orientul Mijlociu este una dintre cele mai complicate demografic, trăsătură care influențează foarte mult geopolitica mondială, deoarece atât dispunerea anumitor elemente de forță geografică: – munți, fluvii, deșerturi – resurse ale subsolului conținute de zonă ce atrag atenția în mod obligatoriu fiecărui stat. De aceea, prezența ambasadelor din aproape fiecare stat în țările zonei este o necesitate, iar nu un lux, indiferent câte conflicte sunt în spațiu.

De fapt, aici problemele au izbucnit mult mai devreme, fiind legate de decizia liderilor statelor zone de a întrerupe investiția în educație a propriilor cetățeni. Acest lucru s-a produs cu secole în urmă, iar gestionarea acestei situații a dus la o slăbire a pozițiilor cetățeanului în raport de propriile guverne, precum și la scădere a poziției lumii musulmane în cadrul geopolitic global.   Faptul că s-au descoperit și valorificat resurse naturale bogate în zonă nu a fost un câștig prea mare, deoarece beneficiile au revenit tot liderilor politici, iar populația a fost ținută la distanță, prin oferirea de către state a unor avantaje care satisfăceau baza piramidei nevoilor, dar nu și vârful acesteia.    Tipărirea de literatură științifică, beletristică și mai ales de literatură cu caracter politic și administrativ nu a fost niciodată sprijinită, ceea ce a dus la menținerea hiatusului între vestul dezvoltat și lumea musulmană orientală mai puțin performantă. Cu o excepție notabilă, care a performat în raport de comunitatea musulmană – Persia – lumea arabă și otomană nu a ajuns la rezultate excepționale până în ultimii 30 de ani.   Inventarea și propagarea internetului a adus cu sine schimbări masive în politica globală, iar Orientul Mijlociu a început să vadă care sunt noutățile în politica și economia globală.

Din acel moment, liderii politici din zonă au început să își simtă amenințate pozițiile, pentru că știau foarte bine că nu au de înfruntat doar problemele interne, cât și jocurile marilor puteri. Doar că ei pierduseră mulți ani și multe din cele ce trebuiau făcute nu s-au realizat, iar anul 2014 i-a adus în fața unei situații complicate și efectiv noi: reapariția califatului islamic.   Acest proiect politic aparține unor oameni care nu au alternativă geopolitică, dar nici prea mult profesionalism în ceea ce fac, după cum se arată și aici.   A reconstrui califatul înseamnă, înainte de orice, două lucruri.

Mai întîi, să poată cuceri Mecca. Califatul nu se poate fără a avea acces la Mecca, mai precis, fără a o controla. Pretenția unor oameni care au proclamat califatul în nord-estul Irakului creează mai întâi probleme Arabiei Saudite, deoarece o eventuală creștere a puterii primilor va duce mai devreme sau mai târziu la o confruntare directă. Iar cum armata saudită nu este una care să fi luptat prea mult în ultimii 50 de ani, confruntarea cu niște oameni căliți în război poate aduce rezultate neplăcute casei de Saud, cea care a dus o politică destul de agresivă în lumea arabă, și care a născut multă ură.   Dacă se va merge pe direcția nord-vest, va fi greu de spart opoziția armatei turce, care este puternică și care are încă în memorie faptul că sute de ani sultanul de la Istanbul era și calif. Spre direcția est, persanii se vor opune, din zeci de motive, iar kurzii nu vor accepta nici ei o astfel de idee în partea lor de lume.   În direcția strategică sud-est, acest pretins califat trebuie să gestioneze relația cu cea mai sensibilă geopolitică a lumii – cea israeliană, care știe foarte bine că un califat este incompatibil cu existența statului evreu, mai ales pentru că moscheea Al Aqsa este în Ierusalim, pe Muntele Templului. La Tel-Aviv acest lucru se știe foarte bine, iar cum alianța cu Iordania funcționează, este ușor de prevăzut o blocare pe această direcție. La fel și Egiptul, nu ar accepta o pierdere a Suezului, deoarece de aici îi revine o bună parte din anvergura sa geopolitică.   Nu i-ar rămâne acestui nou califat decât direcția sud – ceea ce presupune operațiune de atac prin deșert spre Ryad, capitala Saudiților, iar apoi întoarcere în unghi spre Mecca. Este prea mult, și militar este puțin posibilă realizarea planului, oricât de necesară ar fi atingerea orașului lui Mahomed.   În al doilea rând, va trebui menționat un aspect mai complicat care rezidă din această dorință de a avea califat: oamenii aceștia construiesc un califat în modalitatea cea mai neprofitabilă posibil, prin impunerea unui cod primitiv de lege, care alungă complet orice formă de progres.
SPATIUL VIRTUAL AL OM !
Internetul a creat – mutatis-mutandis – o nouă bibliotecă din Alexandria, accesibilă oricui. Fără el astăzi progresul nu mai este posibil, deoarece doar din el îți poți culege rapid informațiile necesare uneori supraviețuirii economice – iar bursele de valori și mărfuri ne dau cea mai bună dovadă. Dorința de a crea un califat pe baza shariei înseamnă să refuzi contactul cu tehnologiile noi, iar în secolul XXI aceasta este echivalent cu sinuciderea politică, deoarece nici militar nu vei putea rezista, iar nici populația păbugită în afacerile sale se va răscula, mai devreme sau mai târziu.   Că este foarte vulnerabilă această nouă construcție politică este adevărat. De fapt, nici constituirea armatei sale nu este făcută strict pentru că membrii acesteia sunt musulmani fanatici, asemeni liderului. De fapt, ceea ce nimeni nu dorește să observe este tiparul istoric al nașterii armatei acestui pretins stat: el nu este cel etnic sau religios strict, ci de fiecare dată abundă referințe de tipul „militarii irakieni din nou armată națională dezertează și trec la inamic, unde sunt plătiți mai bine”.   Această  mercenarizare nu este de bun augur pentru cei ce au proclamat noul califat, pentru că oricine aduce BANI poate să descompună părți din această armată de vijelioși. Însă tiparul acestei armate este cel al lui Tamerlan, care nu avea soldați bazați atât de mult pe loialitatea de zonă – fiind din Khorasan  – cât mai ales pe plata acestora. Oamenii îl urmau pentru vitejia sa, dar și pentru că știau că erau plătiți mereu și li se dadea voie de fiecare dată să jefuiască orașele cucerite.   De aceea, acest nou califat are deocamdată succes pentru că a câștigat mulți bani din depozitele BANCARE din Mossul, suma fiind de peste 600 milioane de dolari. Dacă banii se vor termina, iar succesele militare nu vor fi atât de mari, dezertarea celor ce în ultimii ani au fost nevoiți să își câștige banii doar prin mercenariat va veni fără nici o urmă de îndoială.