Spatiul Financiar European Aspecte Generale

Uniunea Europeană este denumirea unei construcții inspirate de apartenența la un sistem comun și la o identitate comună, care, începând cu anii 90 a contribuit la conturarea unei identități politice europene suprapusă identității economice comune, dorită anterior.

Pornind de la șase state întemeietoare și o fundație timidă dar durabilă, concretizată în cele două comunități de început: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Europeană a evoluat atât teritorial prin aderarea de noi state cât și legislativ prin adoptarea de noi acte cu importanță juridică în domenii diversificate.

Dorința unui spațiu european financiar competitiv și funcțional, bazat pe libertățile fundamentale, care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat și guvernat de reglementările aferente dreptului european al concurenței, instituit nu doar pentru a pedepsi eventualele activități anticoncurențiale ci și pentru a garanta o economie de piață funcțională, care să asigure progresul economic și să apare interesul consumatorului și competitivitatea produselor și serviciilor atât în cadrul economiei respective cât și față de produsele altei piețe, s-a materializat în decursul anilor prin constituirea Comunității Economice Europene, pieței comune, dreptului european în materia concurenței, Uniunii Economice și Monetare și nu numai dar și prin semnarea Tratatelor care conțin articole ce guvernează spațiul financiar european, adoptarea Directivelor și a altor acte normative în domeniu.

Spațiul european trebuie să permită, în ceea ce privește economia, pe langă liberățile fundamentale cu privire la libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului, accesul intermediarilor profesioniști (stabilimente de credit, societăți de asigurări sau servicii de investiții) la întreaga clientelă comunitară prin serviciile prestate de ei și propuse consumatorului. Accesul la piețele reglementate se remarcă a fi de asemenea, necesar în perspectiva spațiului european financiar, în special după intrarea în circulație a monedei Euro. Accesul acestor intermediari profesioniști se consideră a fi o necesitate a spațiului financiar deoarece accesul la aceste piețe reglementate, reclamă recurgerea la aceștia. Nu există spațiu financiar fără libertate de acțiune a intermediarilor profesioniști.

Capitolul I. Spațiul financiar european – Aspecte generale

1.1 Piața internă a Uniunii Europene

La 20 mai 1955, Benelux-ul propune, printr-un memorandum, crearea unei Piețe comune cu o dimensiune economică mult mai vastă decât piața producției de cărbune și oțel, propusă de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO, în vederea corespunderii unei organizații cu profil mai larg de activitate, așa cum fusese schițată inițial de Planul Monnet-Schuman. La memorandum se afirma că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. Acesta urmează unei idei din Planul „Beyen”, (din perioada decembrie 1952 – februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene.

Doi ani mai târziu în 1957, la 25 martie, se semnau la Roma două tratate, unul de o deosebită importanță economică: Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană sau Tratatul Pieței comune, în Preambulul căruia cele 6 state se declarau „angajate în stabilirea fundamentelor unei Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene prevedea mai întâi crearea unei piețe comune la nicelul celor 6 state semnatare și a TCECO, care să aibă caracteristicile unei piețe naționaleși care să ducă la realizarea: unei uniuni vamale, care să presupună libera circulație a mărfurilor intern și un tarif vamal comun la nivel extern; liberei circulații a factorilor de producție – a persoanelor, întreprinderilor, serviciilor, capitalurilor; protecției liberei concurențe. Continuând prevederile favorabile pieței comune Tratatul menționează de asemenea, atât armonizarea politicilor economice generale cât și dezvoltarea politicilor sectoriale comune, în special în agricultură, transporturi, relații comerciale între statele membre.

În urma hotărârii Marii Britanii de a se integra și ea sub forma unei asocieri, între statele membre OCCE și cele 6 state comunitare, care să constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comeț liber, s-a încheiat la Stockholm, un Acord european de liber schimb sau AELS, pentru a preveni, potrivit ingrijorării Marii Britanii, riscul unei dominații economice din partea CEE. Cu toate acestea, țările fondatoare – Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Austria, Elveția, Norvegia și Portugalia – au avut drept model chiar TCEE pentru crearea AELS. CEE și AELS au dezvoltat relații economice strânse care au condus , în 1994, la crearea Spațiului Economic European –SEE. Conform COnvenției de la Stockholm, AELS sau zona comercială liberă se caracteriza prin renunțarea la taxe vamale între țările membre pentru produsele de proveniență națională, în baza unui certificat de origine (cu atenuări de maxim 50% în privința gradului de încorporare în produse a unor materii prime de proveniență străină).

Un alt moment marcant în istoria înființării pieței comune a Uniunii Europene este devenirea complet operațională a Uniunii Vamale, la 1 iulie 1968, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat (12 ani conform art. 8 TCEE). Din acest moment: tarifele și restricțiile cantitative dintre statele membre au fost complet înlăturate, barierele vamale interne complet suprimate și un tarif extern comun a fost finalizat.

În 1969 Charles de Gaulle se retrage de la președinția Franței, marchând încetarea politicii obstrucționiste a Franței, noul ei peședinte George Pompidou inițiază la sfarșitul aceluiași an, o întâlnire la nivel înalt la Haga, unde șefii de stat și de guvern sunt de acord că primească noi membri și să realizeze treptat o uniune economică și monetară până în anul 1980. Proiectul pentru o Uniune Economică și Monetară îi aparține lui Pierre Werner (prim – ministru al Luxemburgului), care a prezentat, la 9 octombrie 1970, un plan care ăi poartă numele și care prevedea o unificare progresivă a politicilor economice naționale și crearea unei organizații monetare care să conducă în 1980 la o monedă comună. Uniunea Economică și Monetară a fost definită de Rezoluția Consiliului Comunităților și a reprezentanților statelor membre la 21 martie 1971. La 24 aprilie 1972, pe fondul destabilizării financiare mondiale provocate de prăbușirea sistemului monetar de la Bretton Woods, Comunitățile introduc cursul de schimb european „Șarpele valutar” cu misiunea de a obliga statele membre participante, ca prin cooperarea între ele și cumpărări intervenționiste pe piețele de devize, să mențină monedele naționale la un nivel stabilit de comun acord, fără a permite fluctuații mai mari de 2,5% în minus sau în plus.

Alte momente care au marcat piața comună sunt: înființarea în 1975 a Curții de Conturi Europene; crearea Sistemului Monetar European – SME în 1978 de către Consiliul European de la Bremen și a unei unități monetare europene – ECU; semnarea Actului Unic European – AUE în 1986 și intrarea în vigoare în 1987, cu obiectiv finalizarea „pieței interne”, trecerea de la „piața comună” la „piața internă” reprezentând nu doar o modificare terminologică, ci un obiectiv ambițios care adopta 310 directive în vederea apropierii legislațiilor pentru stabilirea progresivă a pieței interne până la finele anului 1992, AUE a reușit să creeze condițiile favorabile punerii în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea Uniunii Economice și Monetare și la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni politice; în 1985 cinci țări ale Comunităților Europene au semnat la Schengen un acord privitor la eliminarea progresivă a controalelor la frontierele lor comune, astfel s-au pus bazele prezentului „Spațiu Schengen”; în 1990 se înființează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BERD și tot în 1990 începe prima fază a Uniunii Economice și Monetare iar România semnează un Tratat de cooperare cu CE.

De fiecare dată la nașterea fiecărui Tratat – Maastrich ( 1992 ), Amsterdam ( 1997 ), Nisa ( 2001) s-au discutat și problemele privind piața internă a Comunităților Europene, existența libertăților fundamentale a liberei circulații a persoanelor, serviciilor, capitalului și mărfurilor, a uniunii vamale și a uniunii economice în fond. Toate aceste discuții s-au finalizat cu Tratatul de la Lisabona ( 2007 ) care fiind un tratat de reformare a amendat tratatele deja existente, cel asupra Uniunii Europene (TUE) și cel asupra Comunităților Europene redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), instituind o piață internă, care să acționeze pentru o dezvoltare durabilăa Europei și o uniune economică și monetară, a cărei monedă să fie euro (art. 2 alin (3), (4) TUE). O piață internă instituie și TFUE chiar prin Titlul I al părții a III-a, intitulat „Piața internă”, unde se precizează că Uniunea și statele membre împart competența, în timp ce Uniunea adoptă măsuri în Privința instituirii și asigurării funcționării acesteia. Mai sunt reglementate libertățile fundamentale a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor și cooperarea vamală, redenumită uniune vamală.

Prin urmare „piața internă” se poate defini ca un spațiu fără frontiere interne care trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională, bazându-se pe cele patru libertăți fundamentale: a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.

1.2 Cele patru libertăți fundamentale

Aceste libertăți sunt prevăzute de Tratatul de la Lisabona și presupun libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului.

Libera circulație a mărfurilor a presupus realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri și să implice interzicerea taxelor vamale între statele membre asupra importului/exportului, ori a altor taxe cu efect echivalent și eliminarea restricțiilor cantitative a mărfurilor sau a măsurilor cu efect echivalent.. De asemenea s-a impus adoptarea unui tarif vamal comun privind relațiile cu statele terțe Instituirea uniunii vamale între statele membre a permis condiții egale de concurență, făcând posibilă stimularea producției și a varietății sortimentelor de mărfuri, impunerea pe piață a produselor mai competitive, ținând seama de costul lor de producție, concentrarea și specializarea produselor și a întreprinderii dar și implantarea acestora în zona cea mai indicată economic și productiv.

Uniunea vamală nu trebuie confundată cu scopul final al pieței comune, ea fiind fundamentul acesteia din urmă. Faptul că taxele vamale au fost eliminate spre beneficiul statelor, nu trebuie văzut ca un factor discriminatoriu sau protecționist. Faptul că se menționează și interzicerea taxelor echivalente derivă din ideea că atât unicitatea teritoriului vamal dar și uniformitatea politicii comerciale comunitare ar fi serios subminate dacă statele membre ar avea autorizație de a impune taxe cu efect echivalent taxei vamale asupra comerțului între statele membre.

În cazul în care se demonstrează că un stat membru a impus sau aprobat o taxă care contravine precizărilor privitoare la libera circulație a mărfurilor între statele membre, el este, în principal obligat să restituie taxa percepută, exceptând cazul în care suma încasată din această taxă a fost repartizată operatorilor independenți supuși controlului autorității locale, cu condiția ca reglementările aferente acestei acțiuni să nu fie mai puțin favorabile decât cele ce guvernează acțiuni interne similare și să nu fie formulate încât să facă imposibilă sau foarte dificilă recuperarea taxei nedrept plătite.

Modalitate de restricționare a liberei circulații a mărfurilor nu este doar impunerea unei taxe vamale ci și introducerea unor restricții cantitative sau a altor măsuri cu efect echivalent sau controlul schimburilor comerciale.

Libera circulație a persoanelor, ca libertate fundamental garantată a fost instituită prin Regulamentul nr. 1612/68 a Consiliului privind libertatea de circulație pentru lucrătorii comunităților Europene și prin Directiva nr. 360/68 privind abolirea restricțiilor asupra circulației și rezidenței în cadrul comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor.

Libera circulație a persoanelor a dorit înlăturarea oricăror discriminări bazate pe naționalitatea dintre lucrătorii statelor membre în privința remunerării, angajării sau a altor condiții de angajare și de muncă. Eliminarea obstacolelor cu privire la libera circulație a persoanelor, între statele membre, ar fi compromisă dacă înlăturarea acestor bariere ar fi neutralizată de obstacolele ce rezultă din exercitarea autonomiei lor juridice, de către asociații sau organizații cărora dreptul public nu li se adresează și astfel ar exista riscul inegalității în aplicare. Interzicerea discriminării se reflectă asupra oricărei forme sub care s-ar putea prezenta, indiferent de importanța și de sfera ei, inclusiv și în domeniul educațional.

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 38/CE/2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, prin care s-a modificat Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 și s-au abrogat Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE ți 93/96/CEE, reunește măsurile separate din corpusul legislativ complex. Noile măsuri, au menirea de a încuraja cetățenii Uniunii să își exercite dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, de a reduce formalitățile administrative, păstrând aspectele lor esențiale, de a defini mai bine statutul de membri ai familiei, de a limita refuzul intrării în țară sau expirarea dreptului de ședere și de a introduce un nou drept de ședere permanentă.

Cetățenii Uniunii sau membri familiilor acestora pot fi totuși expulzați din statul membru gazdă din motive ce țin de politica publică, siguranța publică sau sănătatea publică. Decizia de expulzare nu se va lua în nici un caz din considerente economice. Măsurile care afectează libera circulație și ședere trebuie să respecte principiul proporționalității și sa fie bazate exclusiv pe comportamentul personal al persoanei în cauză. Persoana căreia î se refuză permisiunea de intrare sau de ședere într-un stat membru trebuie anunțată cu privire la decizia respectivă, în așa fel încât aceasta să îi poată înțelege conținutul și efectele, temeiul deciziei trebuie comunicat, iar persoana în cauza trebuie informată cu privire la căile de atac pe care le are la dispoziție.

Dispozițiile legale referitoare la libera circulație a serviciilor formează obiectul capitolului 3 din Titlul III a celei de-a treia părții din Tratatul C.E. Libera circulație a serviciilor nu poate fi pe deplin asigurată în absența liberei circulații a persoanelor iar principiul egalității de tratament guvernează ambele domenii. De asemenea se observă că, potrivit art. 50 din Tratatul C.E, dispozițiile legale privitoare la servicii sunt luate în considerare în măsura în care nu se aplică cele referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor. De fapt, libera circulație a serviciilor se referă la dreptul de stabilire în scopul exercitării unui comerț sau a unei profesii. Poate părea că libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerț sau a unei profesii este o componentă a libertății de circulație a persoanelor în cadrul comunității, dar ea trebuie asociată, în același timp, libertății de furnizare a serviciilor. Acest fapt are ca fundament necesitatea asigurării unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivelul Uniunii, astfel încât mobilitatea să permită executarea activităților productive și comerciale în cele mai favorizante medii sociale economice și comerciale.

Libertatea de stabilire într-un stat membru, include conform alin. (2), art. 52 dreptul de a începe și continua activități ca persoane independente, ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activități și dreptul de a înființa și de a administra întreprinderi. Concret cele două libertăți referitoare la libera circulație a persoanelor și serviciilor sunt dependente una de alta și respectă același principiu. Reglementările privind cele două libertăți sunt și ele asemănătoare și nu fac decât să confirme faptul ca o persoana fie ea fizică sau juridică are dreptul de a circula pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene dar și de a se stabili și a-și exercita cunoștințele în vederea prestării unui de servicii.

Libera circulație a capitalurilor este garantată de principalele dispoziții în materie cuprinse în Titlul III a celei de-a treia părți din Tratatul C.E., în cadrul unui capitol aparte intutulat „Capitalurile și plățile” – art. 56-60.