SPAȚIUL EUROPEAN CA REALITATE ECLESIALĂ. [303979]

Capitolul III

SPAȚIUL EUROPEAN CA REALITATE ECLESIALĂ.

[anonimizat] s-a [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], reacții, [anonimizat].

Panorama religioasă a Europei este extrem de complexă. [anonimizat] – creștină, însă prezintă o mare diversitate ce întreține diviziunile. (Fig. 32) [anonimizat] 1997, Samuel P. Huntington publica lucrarea „The Clash of Civiliztion and the Remaching World Order”- ”Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, în care încerca să evidențieze această divizare a lumii, [anonimizat], și afirma că procesul de „revitalizare a religiei aproape peste tot în lume întărește aceste diferențe culturale.” [anonimizat], a formulărilor dogmatice ale acestora, a expresiilor liturgice și a [anonimizat].

Dar, „Europa ultimelor două decenii a [anonimizat]-un simplu apel la secularism. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. A doua schimbare majoră vizează revizuirea formelor de relaționare a cultelor religioase cu statul. Aici se impune o precizare principială. [anonimizat]/[anonimizat] "întoarcerea" [anonimizat]. [anonimizat].” Nu se poate vorbi despre o cultură și o [anonimizat], în formarea și dezvoltarea acestei civilizații „pe acest continent al memoriei și al identității. [anonimizat] a [anonimizat].”

Nici o țară nu își poate permite să neglijeze importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea. [anonimizat], și în fiecare țară în parte, o [anonimizat]. O [anonimizat], [anonimizat], trebuie să respecte și să protejeze echilibrul relațiilor dintre Biserică și stat. [anonimizat]. O [anonimizat] are datoria, dar este obligată să respecte și să protejeze poziția pe care o ocupă instituțiile cu caracter religios în acele țări.

Bisericile intră în dialog instituțional cu Uniunea Europeană în foarte multe și diferite domenii; și astfel Europa trebuiez să țină cont de Biserici, care nu pot să ignore, la rândul lor, orientarea socio-politică care se construiește în această perioadă. Construcția Uniunii Europene, în măsura în care devine tangentă cu exercitarea suveranității, determină inevitabil și o intersectare a problematicii de ordin religios, aspect decelabil la nivelul relațiilor Biserică-instituții europene. Biserica, pe tot parcursul istoriei la care a fost martoră, a reușit să fie atât pentru Occident cât și pentru Orient o instituție importantă, dătătoare de ton în toate sferele vieții sociale, iar în secolul al XX-lea, o societate nouă s-a înfiripat la nivel european. „Achiziția fundamentală care a marcat încheierea disputei multiseculare în legătură cu ierarhia formelor de autoritate (sacerdotium versus regnum), rămâne distincția clară dintre sfera politică și cea religioasă. La rândul ei, această lămurire a rolurilor a făcut posibilă stabilirea unui set de principii capabil să substituie liantul social asigurat până atunci de religie. Formularea și impunerea treptată, cu corecturi pe parcurs, a drepturilor omului, este expresia cea mai complexă a modernității și, la rigoare, și cel mai durabil.” Aspirațiile comune, nevoia de a face față unei noi mentalități economice au făcut să se nască idei îndrăznețe. Toate domeniile vieții sociale au ajuns să fie influențate de noile realități europene. Biserica, la rândul ei, se afla vrând-nevrând în valurile acestui curent înnoitor. Abordarea raportului dintre aspectul teologic și cel public al credinței, dintre canonul religios și legea laică, are de multe ori un inevitabil caracter sec, juridic, aparent lipsit de viață, în ciuda faptului că își propune să reflecte și să normeze un fapt de viață prin excelență, desfășurat în limitele unei entități statale, cu tot ansamblul de norme reprezentative.

În realizarea coeziunii Europei Unite au fost și rămân instituțiile comunitare, „libertatea religioasă fiind un element important al democrației, și element de bază în relațiile Biserică-stat.” Ca o notă caracteristică fundamentală, integrarea europeană cunoaște un proces specific atât realizării suveranității statelor membre ale comunității europene, cât și a generării unității prin diversitate la nivelul acestei federații de state-națiuni. Este bine să înțelegem cum popoarele au învățat să trăiască împreună, să coexiste printr-o înțelegere și respect reciproc. Prietenia și respectul pentru celălalt vor putea fi construite numai prin renunțarea la atitudinile dominatoare sau de inferioritate în favoarea celor de egalitate, numai dacă vom fi în stare să înțelegem că istoria a făcut mult bine, cât și mult rău, mai ales dacă ne vom asuma în mod conștient și responsabil construirea unui viitor pentru toți.

Pe acest temei se altoiește sentimentul solidarității europene, a fiecăruia cu toți ceilalți oameni, indiferent de locul unde trăiesc. Cu un asemenea înțeles, globalitatea reprezintă o formă a universalității care explică existența umană, în actuala perioadă istorică. Insistându-se, apare detaliul legislativ prin care devine evidentă presiunea asupra „separației dintre stat și Biserică.” Dar, în istoria Europei, „apartenența comună la Creștinism, este o componentă a identității europene. Ea creează o diferență originară față de celelalte continente, ce se va atenua o dată cu mișcarea misionară prin care Europa își va duce credința în alte lumi. Creștinismul și-a pus pecetea asupra continentului” iar „Europa s-a înveșmântat cu o amplă și albă mantie de biserici. Pretutindeni s-au întemeiat mănăstiri ai căror călugări au contribuit la desțelenirea pământurilor. Spațiul a fost împărțit și însemnat, începând cu umilele cruci ridicate la răspântii și sfârșind cu catedralele și bisericile cele mai semețe. Iar prin calendarul său liturgic, Creștinismul și-a pus amprenta și asupra timpului.” Biserica Ortodoxă, având o misiune fondată pe centralitatea hristologică, lucrarea de evanghelizare și propovăduire a Adevărului revelat, realizează un act eclesial esențial: cuvintele lui Dumnezeu sunt exprimate prin limbajul teologic al Bisericii în cult, prin cateheză și predică; ele fac cunoscută revelația atât cât este posibil capacității umane să înțeleagă și să recepteze, repetiția fiind înnoită, de fiecare dată izvorând noi sensuri pline de bogăție duhovnicească. Aceasta și pentru că, fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta Scriptură, nu putem vorbi de viață spirituală autentică deoarece, subliniază Prof. Dr. Pr. Gheorghe Petraru, lucrarea Bisericii „se articulează la Revelație, natural, ontologic” întemeindu-se scripturistic. Trăsătura fundamentală a acesteia, cuprinderea adevărurilor revelate de Dumnezeu Cel Unul în Treime de către autorii sacri, reprezintă motivul care face din Sfânta Scriptură un document fundamental pentru acțiunea Bisericii în lume, incluzând o diversitate de direcții misionare toate înțelese în perspectiva Revelației desăvârșite a lui Hristos și a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică.

Într-o lume secularizată, Biserica își adaptează mijloacele de misiune pentru propovăduirea în noul context al mesajului Evangheliei, care să-l ducă pe om de la chip la asemănare. Armătura esențialistă a științei religiilor este așadar, în mod necesar, o antropologie eminamente religioasă care tinde să depășească simpla descriere în timp și spațiu, pentru a studia comportamentele umane în fața sacrului…” Mitropolitul Andrei Șaguna „a admis faptul că originile și natura Bisericii și statului sunt diferite. Biserica a fost întemeiată de Hristos și scopul ei este de a inspira credincioșilor un sentiment de moralitate și de spiritualitate în conformitate cu învățătura Lui, pentru a-I pregăti să dobândească mântuirea veșnică. Mijloacele pe care ea le-a folosit sunt propovăduirea cuvântului Lui Dumnezeu și administrarea Tainelor. Statul, pe de altă parte, a fost creat printr-o unire de familii sub un conducător de comun acord acceptat. Scopul său este de a menține ordinea în rândul cetățenilor săi și de a le proteja viața, onoarea și proprietatea, iar principalele lor instrumente sunt politice și juridice.”

Coordonata aceasta misionară, proprie și societății românești post-decembriste, vine să exprime tocmai vicierea unui principiu specific oricărei etici sociale sănătoase, dar, mai ales moralei Bisericii: libertatea. Ea, deși este un prețios dar al lui Dumnezeu, a ajuns să devină astăzi o scuză suficientă pentru a acoperi abuzul de orice fel, lipsa de cultură și inconsecvență. Însemnătatea și rolul misiologiei creștine crește în acest context cerând acordarea unei atenții sporite în învățământul teologic față de această disciplină, care transpune în viața creștinului învățătura dogmatică, morală, liturgică și canonică a Bisericii. Un alt rol al teologiei misionare este acela de a adapta limbajul folosit pentru a transmite același adevăr veșnic în noul context istoric, așa cum au făcut și Părinții Bisericii la vremea lor, pentru că nu trebuie neglijat un aspect esențial: Uniunea Europeană s-a constituit pe principiile gândirii occidentale, iar Creștinismul în viziunea acestor artizani este redus la ideile apusene de emanație neoprotestantă. Se vorbește „despre Dumnezeu” și nu „cu Dumnezeu prin Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.”

Apare aici necesitatea de a sublinia un aspect fundamental, o trăsătură națională: dacă în statele occidentale Biserica a urmat ca organizare pe cea a statului, unde s-a aplicat așa-numitul principiu al acomodării, în Țările Române istoria a urmat alt curs. La noi, Biserica a obținut mai întâi recunoașterea Patriarhiei de Constantinopol și abia după aceea s-au definitivat procedurile de recunoștere politică a organizării statului feudal, ca în Moldova anului 1401 (26 iulie) și în cazul Ungrovlahiei, în anul 1359. Această notă, specifică Ortodoxiei, a făcut ca statul să urmeze Biserica, fapt care a avut adânci implicații. Istoria neamului și sondajele sociologice moderne o dovedesc cu prisosință. Ca europeni din cadrul Uniunii aparținem administrativ statului, dar concomitent Bisericii, deci nu putem nega sau uita de iubirea lui Dumnezeu. Avem un model arhetipal: suferința lui Iov. Chiar Iov „în suferința lui este chemat spre acel mister al iubirii, pe care îl presimte, dar nu-l înțelege. Spre deosebire de Adam, Iov nu cedează ispitei de a-L uita sau nega pe Dumnezeu.” Și asta chiar dacă de două ori trece printr-un sistem de recluziune: prima dată trupul îi este încătușat de boală, dar el nu cârtește dinaintea Domnului, pentru că e fericit că, pe grămada de gunoi, e liber. E liber să se roage. Cuvântul nu poate fi claustat. A doua oară, ca arhetip al Învierii, Iov ajunge la capătul de jos al scării existențiale, iar starea lui decăzută îi permite, ca lipsit de orice constrângere exterioară, să-și formuleze retoric un răspuns pentru momentul în care reușea să-și decopere propriul suflet și propriile spaime. Alege pe Dumnezeu și fuge de Leviathan.

Dincolo de forța simbolului, „transferând la instituția obiectivă pe care ea însăși o constituie, atât posibilitatea mântuirii, cât și medierea cu divinul și interpretarea mesajului, Biserica exercită, de fapt, o putere spirituală independentă de orice forță umană. Ea deține deci un adevăr de netăgăduit.” Sfânta Biserică „se bazează înainte de toate pe legătura evidentă a credincioșilor din Biserică cu lumea în general. Preoții Bisericii, tinzând spre plinătatea lor veșnică în Dumnezeu, știu că ei nu vor obține această plinătate, așteptând cu o speranță pasivă sfârșitul vieții pământești. Ei știu că pentru a obține această plinătate, trebuie să se miște spre desăvârșirea lor spirituală, iar aceasta implică îmbunătățirea relațiilor lor cu ceilalți oameni, indiferent dacă aceia aparțin sau nu Bisericii.” Existența umană modernă a căpătat astfel caracterul unei totalități, sprijinită pe o rețea tentaculară de legături văzute și nevăzute, care susține dezvoltarea unei conștiințe a globalității, a unității îndrumată preponderent de valori politice, juridice, religioase sau etice, reunite sub sintagma „drepturile omului”. Dar, atunci când mecanismele sociale fac rațiunea dominantă să eludeze orice reper al discernământului moral, cetățenii nu numai că sunt deposedați de controlul relativ asupra vieții publice – situație în care adesea alianța dintre o falsă democrație și relativismul etic retează reperele morale fundamentale – ci, mai ales, nu mai sunt motivați să participe la formularea coordonatelor vieții publice, rămănând izolați printr-un gen de autism social în fața statului și a birocrației sale. În asemenea cazuri, Biserica, fără a renunța la folosirea mijloacelor strict religioase, fără a le abandona, mai adaugă acestora, ca auxiliare, și mijloace care țin de natura socială, iar nu de cea religioasă a ei, și între acestea se numără în primul rând normele Statului de drept. Iată, rezultatele Recensământului din 2011 al I.N.S. (Fig. 33), cu privire la apartenența religioasă a românilor, comparativ cu cel realizat în 2016. (Fig. 34)

O abordare singulară ar neglija tocmai ceea ce este specific religios, și anume credința, cu toate consecințele ei asupra existenței și comportamentului credincioșilor. Înțeleasă ca problemă a relațiilor dintre Biserică și stat, „chestiunea religioasă“ constituie doar un aspect al unei probleme mai vaste a libertății și opțiunii, dar și a relațiilor dintre fenomenul religios, sub toate formele lui, și societatea luată în ansamblu, iar nu numai în expresia ei politică. Astfel privită, ea implică în egală măsură indivizii și puterile, sfera privată și cea publică și, în același timp, ne face să ne întrebăm cum se delimitează domeniile ce le revin. Principala miză este nici mai mult nici mai puțin decât revendicarea de către Biserică a dreptului de a impregna orice existență individuală sau socială și de a fi prezentă în spațiul social, iar în sens contrar – aspirația unui segment al societății de a se sustrage, prin libertățile democratice, tutelei spirituale exercitate de religie. Într-un cuvânt, fondul diferendului nu este altul decât secularizarea societății, fie ea civilă sau politică.

Datorită evenimentelor istorice, panorama religioasă a Europei este complexă. Mai ales istoria recentă, cea a secolelor XX-XXI, cunoaște la nivelul statelor lumii o opoziție evidentă între cele cu tendințe integriste și fundamentaliste, pe de o parte, iar pe de alta o direcție a relativismului religios și individualismului. O altă caracteristică a gândirii postmoderne o reprezintă respingerea deosebirilor religioase în maniera sincretismului New Age, toate cu implicații majore la nivelul coeziunii sociale și ordinii în stat.

Dovada o reprezintă tocmai importanța dimensiunii religioase în domeniul social, iar tema raportului Biserică-stat nu este, cu toate acestea, pentru omul de azi, oricât de religios, spectaculoasă și nici nu pare să fie o sursă de inspirație. Sub aspect de societate religioasă, „Biserica se înfățișează ca un corp comunitar organizat, format din mai multe categorii de membri, constituiți în unități organizatorice de mai multe feluri, având organe speciale de conducere și folosind numeroase mijloace pentru ducerea la îndeplinire a lucrării sale religioase. Aceste mijloace sunt în primul rând cele religioase, apoi cele morale și tocmai la urmă cele juridice.”

Poate că unii sunt tentați să pună la îndoială importanța și necesitatea Dreptului canonic pentru viața bisericească, invocând lipsa acestuia dintre elementele cu care Mântuitorul a înzestrat Biserica Sa, dar și pentru faptul că Sfinții Apostoli și Evangheliști nu au dat caracter juridic normelor pe care le-au fixat în scris sau le-au transmis pe cale orală, pentru că Dumnezeu vrea „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Tesaloniceni 2,4). Unora ca aceștia le răspundem că, deși Biserica nu a fost înzestrată cu un cod de legi juridice, nici de Mântuitorul, nici de Sfinții Săi Apostoli, pentru că vorbim „despre mântuirea adusă de Hristos și despre binecuvântarea lui Dumnezeu care are ca obiect întreaga umanitate”, stabilind astfel limitele de referință pentru care, totuși, Biserica a primit puterea de a se folosi de condițiile vieții, în acord cu scopul său, dintre aceste condiții făcând parte și Dreptul, element hotărâtor care se înfățișează ca fiind creat de inegalitatea socială, factor ce-și poate afirma întotdeauna utilitatea și deci actualitatea.

Încă din perioada Bisericii primare, între juriștii cei mai de seamă ai Romei antice, alături de Gaius, Paulus, Marcianus și Modestinus, se numără și Ulpianus, care face unele considerații în legătură cu originea și natura dreptului, folosind pentru lămurirea noțiunii de drept, celebra definiție a juristului roman Cles, care, după cum se știe, a definit substanța dreptului prin bine și echitate, virtuți prin care se poate înfăptui dreptul: „Jus est ars boni et æqui” (dreptul este arta binelui și a echității). Dreptatea însăși sau lucrarea ei nu este socotită o simplă îndeletnicire comună a oamenilor, ci una quasi-sacră, fapt pentru care, spune Ulpianus, pe drept cuvânt juriștii ar putea fi numiți sacerdoți sau slujitori care profesează o adevărată filosofie a vieții. Prin toate acestea, Ulpianus releva obiectul studiului dreptului, subliniindu-i importanța și arăta că rostul lui e de a cultiva și de impune justiția, de a propaga cunoștința binelui și a echitabilului, determinând pe oameni să săvârșească binele nu numai din frică de pedepse ci și din dorința de răsplătire.

Mântuitorul a spus: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi … luați Duh Sfânt, și cărora veți ierta păcatele iertate vor fi; iar cărora nu le veți ierta, nu se vor ierta” (Ioan 20,22-23). „Prin asta Hristos a poruncit Apostolilor să vestească cuvântul lui Dumnezeu, să administreze Sfintele Taine și să păstreze ordinea externă în Biserică cum e mai bine pentru scopul ei, deci să dea hotărârile și legile necesare.” Deși Mântuitorul nu a înzestrat Biserica cu norme de drept, „nu i-a lăsat nici o colecțiune de legi care să-i regularizeze viața din afară, ci a arătat bine scopul Bisericii (…) făgăduindu-i că o va ajuta neîncetat, i-a arătat calea pe care avea s-o urmeze în activitatea ei”, folosirea dreptului în Biserică sau însușirea lui în unele canoane, nu constituie o alterare a ființei sau lucrării ei, atât timp cât nu este înlocuită Legea – care e o realitate de ordin teandric – cu norma juridică.

„Biserica e o Taină care nu poate fi niciodată cuprinsă complet într-o definiție, fiind viața umană a credincioșilor pătrunsă de viața divină.” De aici putem constata, fără putință de tăgadă, că sfintele canoane, care dau expresie și principiilor canonice pentru organizarea și funcționarea Bisericii, au fost emise de autorități competente bisericești individuale și colegiale, dar întărite întotdeauna cu putere generală de către autoritatea de necontestat a Sinodului ecumenic care nu poate fi umbrită de către alte autorități inferioare bisericești.

În ceea ce privește teratatele Uniunii Europene, cel mai important în această privință, Tratatul de la Lisabona semnat de lideri din cele 27 state membre la 13 decembrie 2007, recunoaște în Preambul importanța moștenirii religioase a Europei și reproduce în Art. 17, conținutul Art. 51 din din Tratatul Constituțional, afirmând la Art.1a, că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății și democrației, egalității, statului de drept, precum și de respectarea drepturilor omului, inclusive a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Concomitent, același Tratat, restrângând determinantele istorice și canonice ale unor Biserici naționale (ortodoxe sau catolice, în proporții variabile) degrevându-se de responsabilitate, pusă pe seama sistemelor de drept național, pune Biserica pe picior de egalitate cu entitățile religioase și organizațiile filosofice și neconfesionale. Prin paragraful 2.- „Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului național, organizațiile filosofice și neconfesionale” și pargraful 3.- „Recunoscându-le identitatea și contribuția specifică, Uniunea menține un dialog deschis, transparent și constant cu aceste biserici și organizații” se poate observa că prin limbajul juridic instituțional, Tratatul introduce în lege noțiunea de Biserică alături de cea de organizație, ceea ce generează serioase confuzii. Acesta a constituit motivul pentru care raportorul special al Subcomisiei de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și de protecție a minorităților, E. Oscar Benito, a făcut precizarea că în limbajul juridic internațional, „termenul de Biserică desemnează o organizație sau o comunitate de credincioși stabilă și instituționalizată, cu o administrație și o ierarhie clericală, care are un ansamblu de convingeri și de practici determinate, precum și un ritual bine stabilit.” Altfel spus, ca mod specific de existență, Biserica a apărut cu chipul „ecclesiei”, al grupării organizate unitar, al societății religioase, al unei credințe turnate în formele firești ale vieții omenești, forme care constituie învelișul material al fondului ei spiritual.

O provocare uriașă în Biserica apuseană este de a prezenta sistemul valorilor creștine, „ale solidarității, ale dreptății, ale fraternității și ale păcii, mai înainte de a-L vesti pe Iisus Hristos, și fără să le conexioneze în mod clar cu figura lui Hristos, și ca o consecință a exigențelor Acestuia. Este o ispită facilă, întrucât valorile creștine sunt mai ușor de acceptat decât credința în Iisus Hristos. Dar trebuie subliniat faptul că ”valorile creștine” sunt ”creștine” numai în măsura în care sunt în legătură cu Hristos, și sunt proclamate ca atare de Hristos. […] Nu există misiune creștină autentică dacă numele, învățătura, viața, promisiunile, Împărăția și Misterul lui Iisus din Nazaret nu sunt în mod explicit proclamate.” Așa după cum preciza și Cardinalul Christoph von Schönborn, în Apus „o primă neînțelegere profundă percepe Biserica doar în grupul funcționarilor clericali și în dimensiunea ei de instituție.” Spre deosebire de aceasta, concepția despre om predominantă în Răsăritul creștin se fundamentează pe noțiunea de „părtășie” (participare) la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca ființă autonomă sau autosuficientă; natura lui este cu adevărat ea însăși numai în măsura în care ea există „în Dumnezeu“ sau „în har”. Credința creștină autentică, departe de a se identifica cu diverse și agresive forme confesionale, care doar în plan lingvistic au o rădăcină comună, presupune libertatea ca stare și nu ca atribut al unui demers de alegere însoțit firește de angoasele nehotărârii. Credința presupune libertatea omului, întemeiată fiind pe cunoașterea binelui, atunci când binele aparține în mod propriu persoanei ca și lui Dumnezeu. Evdokimov observa cu adâncime: „Credința e un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere; ea exercită o presiune de o delicatețe fără margini și niciodată irezistibilă.”

Pentru Uniunea Europeană s-ar impune elaborarea unui Tratat inter și intra-comunitar dedicat Bisericii și problematicii instituțiilor de cult, care ar avea poate, comparativ, importanța Sinodului I de la Niceea (325). Valoarea celui niceean este legată în primul rând de victoria Adevărului, deoarece conciliul autoritatea sa universală, o întreagă legislație disciplinară. Părinții de la Niceea au profitat de întrunirea lor pentru a discuta și hotărî un număr de puncte privind Biserica. Intenția nu era aceea de a institui o lege nouă, ci, la fel ca și acum, doar de a reaminti regulile, uneori neglijate sau contestate, spre a rezolva probleme ivite din situații concrete. Ei au confirmat, mai degrabă decât au creat, o formă organizatorică a Bisericii prin consfințirea sistemului mitropolitan. Canoanele au reținut, sub forma unor procese verbale ale acestor dezbateri, deciziile adoptate aproape în unanimitate.

Păstrând proporțiile în abordarea identității naționale și a identității Europei Unite prin adoptarea unei strategii a înțelegerii integratoare, trebuie subliniat că, după opinia lui Gilles Lipovetschy, „avem de-a face aici cu o interdependență, fără de care nu vom înțelege structurarea spațiului geopolitic în zona Ortodoxiei” pentru că putem dovedi că suntem nu numai promotorii valorilor autentice ale lumii postmoderne de astăzi și de mâine, dar și apărătorii acestora. „Ca și în alte țari europene, relațiile dintre stat și formele organizate ale vieții religioase în România s-au structurat în funcție de tradiția istorică, legală și instituțională locală, ținând seama în același timp de modelele europene existente, dar și de situația demografică, de nevoile sociale și spirituale și de așteptările actuale ale societății. O trecere în revistă a principalelor teme legate de raporturile dintre culte și stat aflate în dezbatere și pe agenda publică ilustrează mizele rămase încă neclarificate în societatea și în sistemul politic românesc. Pe scurt, este vorba despre clarificarea locului și rolului religiei în spațiul public” România fiind stat al Uniunii Europene.

Astăzi, de la un alt nivel, în virtutea tratatelor după care funcționează Uniunea Europeană, având ca incipit Declarația numărul 11 a Tratatului de la Amsterdam, intitulată sugestiv „Declarația privind statutul Bisericilor și organizațiilor neconfesionale”, s-a stabilit ulterior, prin Art. 17c al Tratatului de la Lisabona, faptul că „Uniunea Europeană respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului intern, Bisericile și asociațiile religioase sau comunitățile religioase în statele membre. Uniunea Europeană respectă în mod egal statutul organizațiilor filozofice și neconfesionale.” Cu alte cuvinte, prin actuala legislație europeană, fiecărui stat membru al Uniunii Europene îi este garantat dreptul de a-și reglementa în mod tradițional raportul cu structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a ține cont, în primul rând, de particularitățile sale în ceea ce privește istoria proprie și realitățile sale actuale.

Este bine știut că lumea modernă este adesea ostilă unei teologii cantonată în niște forme stereotipe. De acea, dimensiunea sincronică este o necesitate de înțelegere, de acceptare și chiar de existență a ei, ca atare. Creștinismul – și Ortodoxia, în particular – s-au situat de la bun început pe linia perspectivei de privilegiere a omului în raport cu natura înconjurătoare, mai ales atunci când acesta se afla pe drumul cunoașterii, pentru că „în alteritatea dintre adevăr și cunoaștere, precede întotdeauna adevărul, ca lucru (sensibil sau inteligibil) și urmează cunoașterea, ca participare totală sau parțială la acest lucru.” Din acest motiv și realitatea europeană complet nouă de care are nevoie lumea de azi este una a spiritului, pentru că ar putea declanșa o transmutație și în plan religios, de la nivelul persoanei umane la nivelul Uniunii Europene ; această realitate se referă concomitent atât la Dumnezeu, cât și la omul regenerat prin Jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, deoarece omul este după chipul lui Dumnezeu, iar Biserica poate reflecta viața divină în social.

Deocamdată, la nivelul U.E, fără participarea Bisericii la actul decizional, valorile acceptate ca „adevăruri” nu sunt precizate ca valori ale moralei, ci numai ca un set de repere care convin unor grupuri care trăiesc după modele de viață decretate astfel, practic un set de atitudini sociologice referitoare la diferitele instituții sau procese prin „care încearcă să ofere indivizilor sau grupurilor sociale propria imagine asupra lumii, așa cum este sau cum ar trebui să fie, dar fără a transparentiza procesul și finalitatea actului în sine, decelabil în deosebita complexitate a lumii în mod simplu și pe înțelesul tuturor…”

Nu mai vorbim despre faptul că, societatea, avansată din punct de vedere tehnologic reprezintă, într-o analiză finală, o oglindă a modului postmodern de gândire și viață. Această viziune a omului modern este rezultanta directă a unei înțelegeri eronate a spiritualității, care în lumea contemporană se vrea separată de sursa ei – religia. Totuși, nu putem înțelege ce a însemnat ea, virulența ei, eșecul ei în cele din urmă, decât situând problema creștină în cadrul mai general al evoluției politice și religioase a întregii lumi. Aceasta deoarece, la fel în anumite cazuri ale societății contemporane, „religia nu mai este dorită în piața publică”, dorindu-se încadrarea ei în cercul limitat al trăirilor personale, limitate pe cât posibil, la habitatul familial casnic. Când lupți împotriva Bisericii, de fapt îl înveți pe om să facă rău. Uneori observăm că gânditorii moderni, privind din exterior, nu înțeleg spiritul Bisericii. Biserica poate fi înțeleasă numai dacă te faci părtaș Duhului ei. Aceasta și pentru că, în sistemele individualiste, omul este îndemnat să profite, să prospere cu indiferent ce preț, ajungându-se la grave decalaje sociale, iar în cele colectiviste este obligat să renunțe la drepturile sale în favoarea unor ipotetice interese ale comunității. În primul caz, este vorba de afirmarea unei libertăți fără spiritul solidarității (tinzând spre anarhie, spre transgresarea oricărei convenții sociale), iar în al doilea de afirmarea unei egalități fără libertate (tinzând spre anularea persoanei umane). Se spune adesea că omul contemporan este mult mai complex decât omul descris de Sfinții Părinți și de umanismul modern, intră „într-o altă vârstă, mai matură spiritual”, teren de experimentare al unei libertăți nelimitate. Interesant e însă că aceste ideologii păcătuiesc în egală măsură prin faptul că vor să rezolve problemele dincolo de realitatea socială, a relațiilor interumane, prin sisteme capabile de impunere deși în toate stadiile istoriei religioase a umanității, ca și la fiecare nivel metodologic, pretutindeni, pe om l-am întâlnit mai întâi și nu structurile coercitive sau în interminabilele conflicte care au zdruncinat pacea Europei. Chiar dacă există o separație între Biserică și stat, ambele nu pot ignora faptul că au în comun, ca subiect, omul – persoană pentru Biserică și cetățean/individ pentru stat. Omul este motivul care impune Bisericii și statului colaborare și conciliere. O abordare singulară ar neglija tocmai ceea ce este specific religios, și anume credința, cu toate consecințele ei asupra existenței și comportamentului oamenilor. Înțeleasă ca problemă a relațiilor dintre Biserică și stat, „chestiunea religioasă“ constituie doar un aspect al unei probleme mai vaste a libertății și opțiunii, dar și a relațiilor dintre fenomenul religios, sub toate formele lui, și societatea luată în ansamblu, iar nu numai în expresia ei politică. Și Sfântul Ioan Botezătorul s-a raportat la cel care întruchipa ideea de stat, respectiv, regele Irod doar în momentul în care a trebuit să-i atragă acestuia atenția că încalcă Legea lui Dumnezeu. După modelul acesta, Biserica trebuie să amendeze toate derapajele morale ale societății și cărora statul ar putea să le confere și putere de lege, desigur contrară Legii divine.

Staul este o noțiune impersonală, este o idee ce încearcă să însumeze niște instituții publice. În regat, autoritatea rezida într-o persoană, iar în stat într-o formă impersonală – o „persoană juridică”, termen inventat la sfârșitul secolului al XIX -lea pentru a putea obține putere mai mare decât o persoană fizică. La nivel continental, „chestiunea identitară a Europei a fost formulată încă de la începutul proiectului politic contemporan. întâlnirea din catedrala de la Reims (1962) dintre de Gaulle și Adenauer oferă până astăzi o imagine cu valoare simbolică a ceea ce ar trebui să însemne Europa unificată, formată din țări mature, capabile să își depășească orgoliile locale, unite de o zestre comună și de valori pe care, în ciuda divergențelor politice, le resimt ca fiind proprii. În ciuda transformărilor structurale comunitare, a birocratizării masive, a înmulțirii numărului de declarații, hotărâri și norme europene, a dispariției treptate a entuziasmului de început și apariției fenomenului euroscepticismului, care de multă vreme nu mai este o specialitate englezească, întrebarea despre ce este Europa a rămas. Așa cum am menționat deja, dezbaterea pe această temă a dominat în mod vizibil ultimii ani, iar punctul culminant al acesteia a fost atins în cadrul Convenției Europene însărcinată să formuleze un Tratat Constituțional pentru UE.” Ori la nivelul decizional al Uniunii Europene, din păcate, formularea, criteriile, nuanțele anumitor texte de lege, hotărâri etc se percep conținând mentalități și structuri noetice evident protestante sau neo-protestante în conceperea și formularea lor. De aici apar, sau există posibilitatea să apară o serie de dezacorduri de fond pentru abordarea ortodoxă a anumitor stări de fapt și mai ales reticența firească, dusă până la imposibilitatea sau chiar refuzul aplicării lor. Taxonomia devine cu atât mai complexă pe măsura participării mai multor națiuni la concertul axiologic european, deoarece apar noi dimensiuni, la el participă țări, popoare, culturi, economii etc., adică specificități pentru care procesul de armonizarea presupune, înaintea oricărui demers, exploatarea la maxim a trăsăturilor complementare, unificatoare. Etica înnăscută sau educată (să revenim la Platon) a culturilor și civilizațiilor determină atitudini și comportamente diferite, culturile neconținând legi complet raționale. În plus, „comportamentul social, și deci moral, coexistă cu comportamentul egocentrist de maximizare a utilității la mai multe niveluri.” Arnold Toynbee, din perspectiva darwinismului social, propunea chiar să se facă distincție dintre o luptă pentru supraviețuire și o luptă pentru un anume tip de existență.

Ca răspuns la această stare de fapt, Joseph Moingt vorbea despre încercarea actuală a celor trei religii monoteiste de a recâștiga drept de prezență în spațiul public occidental. Ele reclamă acest drept bizuindu-se tocmai pe principiul unei laicități „deschise” care asigură libertate de manifestare publică oricărei opțiuni spirituale ce respectă legile civile, deoarece, „… fără a se ridica împotriva statului, cele trei religii sunt prompte în a-și revendica, mai mult ori mai puțin zgomotos, dreptul de a-și afișa identitatea în spațiul public, sprijinindu-se, în acest scop, deși cu discreție, reciproc.”

Dar, atunci când mecanismele sociale fac rațiunea dominantă să eludeze orice reper al discernământului moral, cetățenii nu numai că sunt deposedați de controlul relativ asupra vieții publice – situație în care adesea alianța dintre o falsă democrație și relativismul etic retează reperele morale fundamentale – ci, mai ales, nu mai sunt motivați să participe la formularea coordonatelor vieții publice. Ei rămănând izolați printr-un gen de autism social în fața statului și a birocrației sale. Se întâmplă însă că toate aceste mijloace, care țin de natura Bisericii, să nu fie suficiente nici pentru păstrarea bunei rânduieli în Biserică și nici pentru îndreptarea ei, atunci când se strică prin căderea unora.

Relația dintre capitalism și modernitate capătă conturul conceptului de lifeworld, care, după un alt gânditor, Edmund Husserl, reprezenta fundamentul tuturor anchetelor epistemologice, iar după Habermas înseamna stocul de competențe și atitudini față de acțiunile umane și practicile etice asociate acestora ale mediului social existent. Acest lifeworld presupune depășirea obstacolelor care conturează doar conceptul simplist și simplificator al lui homo economicus. Omul, creștinul de rând, este mult mai mult de atât…

Pe lângă ampla libertate religioasă, principiile democrației s-au constituit atât din doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, care proclamă autonomia Bisericii în relație cu oricare altă instituție, cât și din doctrina politică liberală, ce promovează ideea că statul nu are competența de a interveni în materie religioasă. Astfel, lumea devine un spațiu destinat lucrării libere și responsabile a omului, pentru că „democrație înseamnă o democrație politică” adică o construcție a statului care presupune manifestarea libertății în toate domeniile, „o societate în care egalitatea este larg acceptată drept valoare socială primordială.” „Nefiind legată de nici o formă de guvernământ, Biserica este în același timp aptă să dialogheze cu orice formă de conducere.”

Această „chestiune religioasă”, nefiind abordată în context sacramental, ca fapt existențial definitoriu al omului, a „cenzurat” într-o structură elaborată și încetățenită în plan social – Creștinismul, propunând în locul vieții spirituale duhovnicești un nou mod de viață, autonom, fără Dumnezeu, o „nouă Europă”, una pe care Theodor Baconsky o caracterizează dintr-un punct de vedere religios „foarte realist.” Dacă „europenii își revendică o indentitate distinctă, dacă mai au orgoliul unei diferențe specifice și ambiția de a conta în noile aranjamente geopolitice, atunci vor fi nevoiți să-și amintească de unde vin și să reintegreze în canonul lor fundamental, ideea creștină.”

Aceasta nu înseamnă însă, că, sub aspect material Biserica s-ar putea sustrage legilor comune ale viețuirii sociale care guvernează forma de Stat, că n-ar fi supusă acestora, nici celor naturale, nici celor făurite de către oameni pentru conviețuirea lor. Astfel, „criza lumii noastre moderne s-a concentrat ca într-un pisc ascuțit, redusă la esența ei”: bulversarea reperelor morale incapabile să-și mai regăsească libertatea în orizontul nemărginit al credinței. „Structural omul este o ființă religioasă, adică o ființă care-și îndeplinește funcția și vocația în orizontul religiei, înțeleasă ca relația omului cu Dumnezeu, în mod liber și conștient. Această relație este întemeiată pe Revelație, pe deschiderea lui Dumnezeu spre om, pe afinitatea spirituală dintre Creator și creatura Sa rațională, chip în lume și în cosmos al lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu omul nu mai este om, fără religie omul, cu toate realizările lui în plan material, rămâne un alienat.”

Construcția Europei Unite depinde de actorii colectivi ce se manifestă în acest spațiu și astfel unificarea europeană prezintă incidențe din ce în ce mai importante în legătură cu poziția Bisericilor. Nici o țară nu își poate permite să neglijeze importanța Bisericilor și echilibrul pe care îl poate aduce viața religioasă într-o societate, de orice tip ar fi ea. Bisericile au, în Uniunea Europeană în ansamblul ei, și în fiecare țară în parte, o importanță cu totul particulară, deoarece ele reprezintă nucleul primordial al culturii europene. O Europă care susține că apreciază valorile pe care le poate aduce în comuniune fiecare stat și națiune nu numai că are datoria, dar este obligată să respecte și să protejeze poziția pe care o ocupă instituțiile cu caracter religios în acele țări.

În ceea ce privește Charta Œcumenica, în esență, depășind artificialul declarativ, ea prevede menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și națiuni și realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă, sau religie. În perioada comunistă, Bisericile Ortodoxe au acceptat un minim compromis și au aderat la CEB doar din dorința de a face cunoscută în Occident puritatea credinței Ortodoxe, rădăcinile ei apostolice și continuitatea Tezaurului liturgic.

Promovată ca text legislativ cu deschidere europeană, noua Lege privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din România, promulgată în 26 decembrie 2006, își propunea să identifice atât locul acestei legi în cadrul legislativ european, cât și importanța acesteia pentru actuala societate românească, focalizându-se asupra dispozițiilor ce privesc relația dintre Biserica Ortodoxă Română și democrația europeană modernă. Demersul analitic poate fi deschis de un aspect fundamental al legislației europene, anume acela prin care se subliniază că statele membre au competențe exclusive în domeniul politic intern care reglementează viața religioasă, neexistând un model unic. Pe fondul acestei declarații, în legislația Statelor europene se pot identifica totuși un ansamblu de criterii comune pe baza cărora Statul român a propus, prin Legea cultelor din 2006 un model de clasificare a raporturilor dintre Stat și cultele religioase din Europa. Dacă din multe puncte de vedere situația în care se găsește România poate fi criticată, se pare că primul domeniu în care ea este la standarde europene, ba mai mult este considerată ca fiind model pentru celelalte țări, este sistemul constituțional al raportului dintre Biserică și stat. Dacă din toate celelalte puncte de vedere, România caută modele la nivel european, iată că din punctul de vedere al raportului constituțional dintre Biserică și stat, dintre viața religioasă și instituțiile de drept din societatea românească, ea poate servi de model pentru ceilalți. Bineînțeles că sistemul de raporturi dintre Biserică și stat nu este definit decât doar la nivel constituțional. Legi care urmează a fi adoptate de legislativul României urmează să-și spună cuvântul în acest domeniu.

Din aceste considerente, am socotit deosebit de utilă o analiză a raportului dintre prevederile Legilor fundamentale ale unor state față de rolul locul recunoscut al Bisericii în acele state ale Uniunii Europene, pentru că acest demers ne poate pune la dispoziție un larg spectru de situații și exemple concrete.

III.1 Legile fundamentale și viața religioasă. Raportarea libertății religioase la ordinea publică și bunele moravuri

În spațiul românesc, tradiția juridică presupune atât libertatea de conștiință, de religie dar și dreptul prevăzut de Constituții sau alte legi specifice care privesc libertatea de a deschide școli confesionale, dreptul de a-și manifesta credința individual sau în grup, dreptul de întrunire cu cei de aceeași credință etc. De ce statul i-a cerut Bisericii să aibă un statut de organizare? Cum privește statul Biserica? Știm că o definește ca fiind instituție de utilitate publică și un partener social și factor al păcii sociale. Tot ceea ce în apus s-a pus pe seama Bisericii ca opozant al statului, a fost de fapt un conflict între stat și stat, pus pe seama Bisericii. Întru-cât papalitatea și-a arogat putere politică încă din secolele V-VI, putere ce a crescut foarte mult, inevitabil statul papal a intrat în contradicție cu celelalte state. Când lupți împotriva Bisericii, de fapt, îl înveți pe om să facă rău. Uneori observăm că gânditorii moderni, privind din exterior, nu înțeleg spiritul Bisericii. Biserica promovează pacea pe care și-o dorește și statul. Biserica nu face concurență statului. Diferența dintre ele poate consta și în mijloacele cu care operează – Biserica folosește educația și face apel la conștiință, iar statul folosește legile și sistemul coercitiv. Dar, cu tot sistemul legislativ, unde nu există morală, cresc faptele antisociale, pentru că omul dacă nu are frică de Dumnezeu, nu se teme de lege.

De pe temeiul libertății, conservând Tradiția și fiind înserată în dinamica socială a statului, „Biserica, la rândul ei, nu poate să ignore orientarea socio-politică ce se construiește în această perioadă.” Din perspectiva constituțională, la nivel european, s-a stabilit un criteriu format din cinci repere principale :

1.- importanța Bisericiii, a credinței în formarea și păstrarea identității naționale,

2. – atitudinea instituției eclesiastice în epoca iluminismului și ulterior

3.- atitudinea, reușita sau nereușita influenței Reformei,

4.- atitudinea față de conducerea și instituțiile statului comunist,

5.- iar în contextul modern, atitudinea față de democrație și liberalism.

Adevărata împlinire a Legii fundamentale a oricărui stat membru al Uniunii Europene stă în uniunea tuturor în libertatea pe care o oferă iubirea aproapelui : „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc își vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea.  Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu și răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul.  De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință.  Că pentru aceasta plătiți și dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.  Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.  Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea.” (Romani 13,1-8)

Dar, unica expresie a libertății desăvârșite, „identitatea creștină, se află astăzi între asumare și negare. Fără o comuniune autentică nu este posibilă afirmarea identității creștine la adevăratele ei dimensiuni. Dat fiind faptul că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu, el nu poate face abstracție de relația de comuniune treimică, ce îi devine astfel tipar identitar, pentru că Dumnezeu – Tatăl își relevă identitatea Sa absolută și veșnică prin relația Sa cu Fiul, în Duhul Sfânt. Deși pare inexplicabil, acest argument vrea să scoată în prim-plan faptul că, prin comuniune, omul își mărturisește cât se poate de explicit identitatea sa.”

Așa cum se poate observa, temeiul relației pe care trebuie să o stabilească statul cu Bisericile și celelalte culte ce-și desfășoară activitatea în interiorul suveranității sale, vizează pentru actualitate preponderența activismului social, prezența Bisericii și a cultelor în viața publică. Relația dintre Biserică și stat, fiind reglementată constituțional de fiecare stat în parte, oferă o imagine clară a preocupărilor pe care le are statul față de fenomenul religios.

III.1.1 În Legile fundamentale ale unor state din Uniunea Europeană (Olanda,

Suedia, Danemarca, Spania, Franța, Italia, Belgia, Grecia). Studiu comparativ de drept constituțional

În cadrul acestei preocupări, fiecare stat în parte rezervă pentru culte o poziție stabilită în funcție de criterii care la rândul lor sunt influențate de istoria națională, tradiții și sistemul de valori promovat de fiecare stat. De aici, ca un corolar, se diseminează două sisteme de referință, unul strict tehnic : poziția pe care statul situează statutul legal, ne referim la personalitatea juridică legal conferită instituțiilor cu caracter religios, iar următoarea, aflată în interdependență, se referă la prezența și lucrarea acestora în viața publică (ne referim la educație, prezența și oferta de asistență socială și spirituală în spitale, penitenciare, Armată).

Sub aspect juridic, Biserica poate să aibă personalitate de drept public, sau de drept privat, iar așa cum se poziționează până astăzi unele culte, este permis chiar să nu aibă personalitate juridică ca și Biserică, ci doar un statut legal de asociație privată, de comunitate. Statul este cel care, în ultimă instanță, stabilește cui și în ce condiții este acordată această personalitate, formulând acordul funcție de rolul, activitatea și locul recunoscut al unor culte în acea țară, respectiv relevanța celor cinci repere menționate anterior. De acest aspect se leagă problematica sensibilă a sprijinirii activității acestora cu fondurile necesare, statele având la îndemână, conform legislației naționale specifice, diferite instrumente economico-financiare adecvate și destinate acestei direcții.

În același timp, există deosebiri importante între Biserica Ortodoxă și confesiunile și denominațiunile apusene, în ceea ce privește viziunea și modalitățile de abordare a problemelor sociale, deoarece uneori ele alunecă spre o falsă interpretare a drepturilor democratice în relațiile cu instituțiile și organele statului. Raportându-se la rolul statului, Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem de referință special destinat vieții sociale, precum face Romano-Catolicismul, ca de altfel – până la un punct – și Protestantismul. Se creionează astfel o lume exclusiv socială, și deloc religioasă. Deși în general Constituțiile europene recunosc ab initio și de jure libertatea religioasă, un gen particular de libertate oferită cu generozitate umanistă, normal ar trebui să implice și autonomia cultelor, iar atunci când întemeierea juridică devine tangentă altor prevederi, se impun reglemenări speciale, care prin inedit atrag atenția și invită la… meditație.

Simpla recunoaștere a acestei libertăți este insuficientă fără formularea și prinderea lor în textul de lege, impunându-se cu necesitate, mai ales în privința cultelor, un anume grad de protecție juridică, institut mai ales la nivel de lege fundamentală, care să facă efectivă această libertate, care să constituie temelia așa-numitei securități sociale. De aici apare și „necesitatea cunoașterii ideologiei și practicilor de cult, pentru o protejare a ordinii publice și a bunelor moravuri”, iar raporturile lor congruente ne conduc spre noțiunea, criteriul legislativ al recunoașterii cultelor de către stat în Constituție sau legi speciale. Această „recunoaștere” conferă sens și obiect pluralismului. Dintotdeauna, din perspectiva relațiilor dintre stat și Biserică, garanția autonomiei presupune, sine die, un raport între două entități suverane fiecare pentru domeniul său, considerându-se că Statul nu are competențele necesare îndrumării omului pe calea mântuirii după cum nici Biserica pe cele ale exercițiului politic. Lucrarea Bisericii este prezentă prin Scriptură ca extensiune a victoriei pascale a lui Hristos asupra păcatului și a morții, și ca stabilitate istorică în Împărăția Sa spirituală (1Corinteni 15,25). Oamenii sunt de la Dumnezeu liberi, dar această libertate implică o anumită egalitate politică și juridică a cetățenilor pe care doar Statul o poate asigura. Gerhard Robbers – unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în domeniu -, afirma că relațiile dintre stat și structurile religioase, din perspectiva raporturilor (ne)democratice, se pot clasifica în ceea ce el denumea trei tipuri de sisteme: de colaborare – prevede existența unei structuri religioase de Stat, stabilite sau privilegiate, și stabilirea de relații de colaborare între autoritatea de stat și respectiva structură religioasă (sistem specific pentru Danemarca, România, Finlanda, Grecia, Anglia, Suedia); de neutralitate – Statul este doar aparent neutru, însă încheie acorduri cu structurile religioase pentru așa-zisele „materii comune”, adică acele materii revendicate atât de stat, cât și de respectivele structuri religioase (sistem specific pentru Austria, Belgia, Germania, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania); de separație constituțională – Statul se declară separat, într-o manieră mai mult sau mai puțin rigidă, față de orice structură religioasă sau filosofică prezentă pe teritoriul său (sistem specific în special pentru Franța, dar și pentru Olanda și Irlanda).

Indiferent de modelul de colaborare, prin sintagma „bune moravuri” se înțelege punctul comun prin care cadrul legislativ condensează, din perspectiva etică și morală, un set de reguli clare impuse de către morala socială, după care sunt apreciate comportamentele sociale. În decursul timpului, în funcție de țară, de cultură și tradiții, conținutul expresiei a fost modificat, ajungându-se la situații delicate, dacă ar fi să comparăm cazul Olandei (extrem de lax) cu acela al Belgiei (riguros, sever, echidistant). Articolul 6 paragraful §1 din Constituția Olandei (17 februarie 1983) dispune că „fiecare are dreptul de a-și manifesta liber convingerea individual sau în comuniune cu alții, fără a fi exonerat de responsabilitățile ce îi revin în virtutea legii.”

De exemplu, în Suedia, unde oficial statul a trecut la un regim de separație între Biserică și stat, observăm că de fapt, „în esență, este vorba despre o descentralizare prin care statul își întărește autonomia.” În ceea ce privește drepturile și libertățile fundamentale, Constituția Suediei, adoptată la 1 ianuarie 1975, cu revizuiri în 2012 și modificări în septembrie 2014 privind Parlamentul – Riksdag, consacră și garantează mai multe categorii de astfel de drepturi și libertăți fundamentale precum drepturi și libertăți social-politice, care includ și dreptul la libertatea de cult. În acest sens, Cap.2 Art.1 stipulează în Constituția suedeză: „Oricărei persoane îi sunt garantate următoarele drepturi și libertăți în raporturile acesteia cu instituțiile publice – 6. libertatea de cult: libertatea de a practica religia individual sau alături de alte persoane.”

În Danemarca există trei niveluri: Biserica Evanghelică Luterană – Folkekirche, care conform Art. 4 din Constituție, este recunoscută ca Biserică națională, iar în Art.6 se prevede obligativitatea ca „Regele să fie membru al Bisericii Evanghelice Luterane.” Deși Constituția daneză nu cuprinde o Chartă propriu-zisă a drepturilor fundamentale, ea reglementează indirect o serie de drepturi, printre care și dreptul de a exercita liber religia aleasă. Articolul 67 al Legii constituționale din Danemarca, dispune că libertatea cultului este deplină, fiind limitată doar de încălcări care ating moralitatea printr-un „comportament care nu trebuie învățat sau practicat.” Mai funcționează în acest cadru legislativ, răspunzând de gestionarea raporturilor dintre stat și culte, Ministrul Afacerilor Ecleziastice sub coordonarea căruia se află 11 comunități religioase cunoscute și alte 90 denominațiuni care au dreptul de a oficia căsătorii cu efecte civile. Statul colectează de la cetățeni impozitul bisericesc, pastorii fiind funcționari publici, plătiți 40% din acest impozit. Școlile publice oferă cursuri de educație creștină sau educație religioasă, obligatorii pentru clasele I-X. Facultățile teologice evanghelice sunt integrate în universitățile publice.”

Articolul16 al Constituției spaniole proclamă libertatea de religie și de manifestare religioasă sub rezerva limitelor „necesare în vederea menținerii ordinii publice protejate prin lege.” Articolul 5 din Legea 7/1980 cu privire la libertatea religioasă precizează că Bisericile, confesiunile și comunitățile religioase și federațiile lor se bucură de personalitate juridică o dată ce ele sunt înscrise în registrul public care este creat în acest scop la Ministerul Justiției. În Articolul 6, se arată că această înscriere aduce pentru Biserici, confesiuni și comunități religioase dreptul la autonomie și la auto-organizare, cât și dreptul de a putea încheia convenții și acorduri de cooperare cu statul.

Demersul analitic poate fi deschis de un aspect fundamental al legislației europene, anume cel prin care se subliniază că statele membre au competențe exclusive în domeniul politicii interne care reglementează viața religioasă, neexistând un model unic. Sunt garantate libertatea ideologică, religioasă și de cult a indivizilor și a comunităților, fără nici o limitare privind formele de manifestare, în afara celor necesare pentru păstrarea ordinii publice protejată de lege. Nici o confesiune nu va avea caracter statal. Puterile publice vor ține seama de credințele religioase ale societății.”

În Uniunea Europeană, regimul juridic al cultelor este stabilit și în texte juridice cu deschideri internaționale, așa cum a fost cel cu titlul ”Orientări U.E. privind promovarea și protecția libertății de religie sau de credință” al Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, publicat pe 24 iunie 2013, în care se subliniază că libertatea credinței este un „drept fundamental al fiecărei ființe umane.” Asemenea reglementări apar și în textele unor legi fundamentale, în legi interne, principii juridice și decizii ale forurilor de judecată constituțională. Noțiunea de bază în jurul căreia sunt structurate, o reprezintă „libertate de cult”. Prin Constituție este garantată libertatea cultelor, facându-se adesea precizarea că această libertate nu trebuie să o îngrădească pe a altora și nici prin atitudini să nu conducă la lezarea ordinii publice, așa cum este definită de legea fundamentală. Noțiunea de ordine publică este formulată în conceptualizări diferite, dar toate au ca numitor comun evitarea tulburării stării de pace socială.

De exemplu, Articolul 1 aliniatul §1 al legii din 9 decembrie 1905, pe temeiul separației constituționale dintre Biserică și stat în Republica Franceză, precizează că „Republica asigură libertatea de conștiință.” La fel, Constituția italiană precizează în Articolul 19 că libertatea este acordată în ceea ce privește profesiunea de credință, doar cu condiția de a nu se folosi de „rituri contrare bunelor moravuri.” Într-o decizie a Curții Constituționale din Italia, aceasta a dedus din adverbul „liber” abrogarea declarării prealabile în fața autorităților competente a ceremoniilor și practicilor de cult ce se desfășoară în locurile publice. Articolul 8 din Constituție dispune că „toate credințele religioase se bucură de o egală libertate în fața legii, pe baza acordului realizat cu reprezentanții lor.” În Constituția Belgiei se proclamă „libertatea de cult, a exercitării lui în mod public, la fel ca și manifestarea opiniilor religioase (…) în afara pedepsirii delictelor” și prevede că nimeni nu poate fi constrâns să participe la actele de cult și nici să respecte ziua de odihnă. Statul asigură salarizarea pentru personalul de cult ce deservește cultele recunoscute legal. Aceste culte sunt: Cultul catolic, protestant, iudaic și anglican, islamic și cultul ortodox (rus și grec)

Articolul 5 din Constituția Greciei (1975) dispune ca „toți cei care se găsesc pe pământul elenic se bucură de protecție absolută a vieții lor, a onoarei și a libertății, fără deosebire (…) de convingeri religioase. Această garanție care nu este limitată la cetățenii greci este recunoscută expres cultelor prin articolul 13 paragraful §2: „Toate religiile cunoscute sunt libere și practicarea cultului se exercită fără piedică sub protecția legii. Nu este permis ca exercițiul cultului să atenteze la ordinea publică sau la bunele moravuri. Prozelitismul este interzis.” După doctrina Consiliului de Stat, libertatea esta recunoscută la toate religiile cunoscute, adică pentru toate religiile care au dogme, practici de cult și învățământ accesibile, și nu sunt secrete religioase (…) în afara pedepsirii delictelor și prevede că nimeni nu poate fi constrâns să participe la actele de cult și nici să respecte ziua de odihnă. Statul asigură salarizarea pentru personalul de cult ce deservește cultele recunoscute legal. Aceste culte sunt: cultul catolic, protestant, iudaic și anglican, islamic și cultul ortodox (rus și grec).

În concluzie, pe fondul acestei declarații, în legislația statelor europene se pot identifica totuși un ansamblu de criterii comune pe baza cărora statul român a propus, prin Legea cultelor din 2006 un model de clasificare a raporturilor dintre stat și cultele religioase din Europa. Principalele elemente ale acestui model comun, cu valențe axiologice, ar fi:

1.- garantarea libertății de conștiință și a libertății religioase a cetățenilor;

2.- existența unei forme de recunoaștere juridică a caracterului distinct al comunităților religioase în raport cu alte tipuri de organizații publice sau private;

3.- respectarea autonomiei cultelor în raport cu statul (în grade variabile) ;

4.- nediscriminarea pe criterii religioase;

5.- existența unor forme de susținere directă și/ sau indirectă ;

6.- o recunoaștere din ce în ce mai cuprinzătoare a pluralismului.

Nico Constituție sau Biserică nu îndeamnă la violență, misiunea lor fiind de a pune ordine în viața creștinului și a societății, deoarece se poate observa că în cazurile în care baza moralei divine este nesocotită sau încălcată, urmările aduc oamenii în situația de a se pierde în căutarea unor soluții reparatorii. De aceea și Constituțiile statelor au un fond moral, pentru că orice încălcare generează măsuri legislative ; fenomenul imoralității, definit într-un termen atotcuprinzător, ca „fărădelege”, trebuie încadrat în litera și spiritul legii, dar într-un duh evanghelic, care să ofere și măsura păcatului. În lumea postmodernă, preocupată aproape în exclusivitate de problemele economice și sociale, în care grija pentru ziua de mâine este pusă înainte de grija pentru „viața de mâine”, apare nevoia de a redimensiona orizontul libertății spre care tinde lumea creștină. Cine nu are ca normă de viață principiile morale, nu se teme de nici o lege.

Creștinismul autentic, departe de a se identifica cu diluatele forme de religiozitate, care, doar în plan lingvistic au o rădăcină comună, presupune libertatea credinței ca stare și nu ca atribut al unui demers de alegere însoțit de angoasele nehotărârii. Aceasta este libertatea morală întemeiată pe cunoașterea binelui, atunci când binele aparține în mod propriu persoanei ca și lui Dumnezeu. Despre această libertate vorbește Mântuitorul în Evanghelia după Ioan 8,31: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenicii Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. De aici avem ascultarea, deopotrivă și ordinea socială, căci răstignirea voinței și socotinței proprii este o jertfă absolut necesară pentru a dobândi conștiința libertății ca dar împărătesc. Iar Evdokimov observa cu adâncime: „Ascultarea răstignește voința proprie, cu scopul de a descoperi libertatea ultimă: duhul care ascultă Duhul.” Prin virtualitățile sau potențele pe care omul le-a primit ca dar de la Dumnezeu, de care de multe ori el nici măcar nu are știință că le-ar poseda, se pot descoperi mai întâi persoanei, ca apoi celorlalte de lângă ea, într-o continuă definire și perfecționare, ca sinteză armonioasă ce trebuie relansată între divin și uman, Revelație biblică și cultură clasică, iubire și rațiune, printr-o reafirmare energică a adevărului fundamental al umanismului creștin european. Oamenii au intrat „într-o epocă în care diferitele civilizații vor trebui să învețe să trăiască alături una de alta, în stare pașnică, învățând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, cultura celeilalte, îmbogățindu-și reciproc viețile. Alternativa la această mică lume suprapopulată este neînțelegerea, tensiunea, ciocnirea și catastrofa.” Această idee se află la confluență cu gândirea ortodoxă, pentru că sugerează teza conform căreia libertatea nu poate fi supusă unui exclusivism egoist, ea fiind expresia necesității acute de comuniune, în sensul în care o persoană este liberă doar dacă se află în relații bune, în comuniune cu ceilalți. Se creionează așadar adevăratul sens al libertății sociale.

Suveranitatea incontestabilă și fundamental afirmată a Statelor cuprinde și asigură, printre reperele fundamentale identitare ale structurilor lor și libertatea religioasă la nivel social, prin echilibrul relațiilor dintre stat și culte asigurându-se dorita și mereu revendicata lor autonomie. În acest cadru legislativ, grupările umane care, urmând un lider, adoptând o anumită credință care se distinge printr-un corpus doctrinar, un anumit mod de viață și practici cultice specifice (etimologic derivă din latinescul cultus-venerare) sunt reperele generale prin care definim de regulă un cult. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia din 8 martie 1976, referitoare la Biserici, dintr-o perspectivă sociologico-juridică, stabilește că: „o Biserică este o comunitate religioasă fondată pe o identitate sau pe o substanțială similitudine de convingeri.”

Și în Tratatul de la Lisabona, semnat de lideri din cele 27 state membre la 13 decembrie 2007, se recunoaște în Preambul importanța moștenirii religioase a Europei și reproduce în Art. 17, conținutul Art. 51 din din Tratatul Constituțional, afirmând la Art. 1a, că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății și democrației, egalității, statului de drept, precum și de respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați” dar fără a face referire directă la o religie sau formă de religiozitate. O trecere în revistă a principalelor teme legate de raporturile dintre culte și Stat aflate în dezbatere și pe agenda publică ilustrează mizele rămase încă neclarificate în societatea și în sistemul politic românesc. Pe scurt, este vorba despre clarificarea locului și rolului religiei în spațiul public” România fiind stat al Uniunii Europene. Astăzi, de la un alt nivel, în virtutea tratatelor după care funcționează Uniunea Europeană, având ca incipit Declarația numărul 11 a Tratatului de la Amsterdam, intitulată sugestiv „Declarația privind statutul Bisericilor și organizațiilor neconfe-sionale”, s-a stabilit ulterior, prin Art. 17c al Tratatului de la Lisabona, faptul că „Uniunea Europeană respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului intern, Bisericile și asociațiile religioase sau comunitățile religioase în statele membre. Uniunea Europeană respectă în mod egal statutul organizațiilor filozofice și neconfesionale.”

III.1.2 În Constituția României

„Cât privește propria lor responsabilitate publică, Bisericile și confesiunile din Europa postcomunistă au trecut printr-o paradoxală fază caracterizată pe de o parte de reafirmarea statutului lor simbolic de surse ale tradiției si identității colective, iar pe de altă parte de necesitatea de a se conforma mutațiilor politice și sociale, ajutând astfel de o manieră specifică, mai mult sau mai puțin asumată ca atare, la terapia post-totalitară. Presiunea de a se "adapta" a fost pe alocuri la fel de intensă ca cea de a "rezista". Cum era previzibil, dintr-o astfel de poziție incomodă, răspunsul religios la provocările libertății nu a fost mereu coerent. Fie că a încurajat, expres sau tacit, apelul la trecut ca unică soluție la crizele prezentului, ceea ce explică în bună parte recrudescența naționalismelor post-comuniste de tot felul, puternic condimentate confesional, fie că s-a livrat grăbit noilor curente și mode, confundând înnoirea cu imitația, dimensiunea religioasă în Europa de Est a fost într-o permanentă căutare, de obicei nedeclarată și nereflectată, a punctelor de contact.” Ca și în alte țări europene, relațiile dintre stat și formele organizate ale vieții religioase în România s-au structurat în funcție de tradiția istorică, legală și instituțională locală, ținând seama în același timp de modelele europene existente, dar și de situația demografică, de nevoile sociale și spirituale și de așteptările actuale ale societății.

Luând ca reper istoricul constituțional românesc, cu Legi fundamentale adesea elaborate după un model occidental, moralitatea a reprezentat un criteriu de referință fundamenal pentru viața religioasă a satelor Uniunii Europene, chiar și înainte de 1950. Raportul dintre Biserică și stat a fost legiferat în cele 7 Constituții pe care România le-a avut și, deopotrivă, în cele 16 revizuiri ale acestora dar și în câteva proiecte nefinalizate în diferite momente ale istoriei sale. În ceea ce privește instituțiile precursoare ale actualului Secretariat de Stat pentru Culte, respectiv Marea Logofeție a Credinței din Țara Românească (1831) și Vornicia Bisericească din Moldova (1844), acestea aveau ca pricipale atribuții organizarea evidenței averilor bisericești și a situației instituționale a Bisericii din cele două țări.

Constituția din 1866, inspirată de Constituția belgiană de la 1831, și pe care Principele Carol I (1866-1914) o considera „nepotrivită gradului de educație a opiniei publice românești”, în Titlul II – Drepturile românilor, la Art. 5 preciza că: „Românii se bucură de libertatea consciinței, de libertatea învețementului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor.” Se proclamau astfel, chiar sub suzeranitate otomană, o serie de libertăți specifice conceptului de Stat modern european. Reglementarea relației statului cu Biserica Ortodoxă se face, în cadrul acestui Titlu, prin mai multe Articole între care remarcăm stipularea condițiilor de moralitate: Art. 21: „Libertatea consciinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată întru cât însă celebrațiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a resăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este și remâne neaternată de orice chiriarhie streină, păstrându-și însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai bisericei ortodoxe române sunt aleși după modul ce se determină prin o lege specială.”

Biserica Ortodoxă Română se bucura de o generoasă recunoaștere din partea legiuitorului și a Casei Regale, de aceea, în Titlul III – Despre puterile Statului, Capitolul I- Despre representarea națională, Secțiunea II- Despre Senat, precizează prin Art. 76: „Vor fi de drept membri ai Senatului: 1) Moștenitorul Tronului la versta de 18 ani, însă el nu va avea vot deliberativ de cât la versta de 25 ani. 2) Mitropoliții și episcopii eparhioți.” Regele dorește ca urmașii la tron să fie botezați și educați în credința creștină ortodoxă, motiv pentru care în Titlul III – Despre puterile Statului, Capitolul II-Despre Domn și Miniștri, Secțiunea I – Despre Domn, se subliniază în Art. 82: „Puterile constituționale ale Domnului sunt ereditare, în linie coborîtore directă legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I. de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu esclusiunea perpetuă a femeilor și coborîtorilor lor. Coborîtorii Măriei Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a resăritului.”

Remarcabil este faptul că pe lângă omisiunea stării de suzeranitate, Constituția de la 1866, nu numai că încălca prevederile Puterilor Garante de la Convenția de la Paris (17-19 aug. 1858) prin folosirea denumirii de România, ci preciza în Art. 1 și „caracterul indivizibil al Statului”. Din perspectiva relațiilor statului cu Biserica, interesante sunt aici două aspecte: primul constituit de Articolul 7 prin care se stipula că doar cei de rit creștin puteau primi cetățenia, iar cel de al doilea reprezintă faptul că originile Articolelor 5,21,76 referitoare la relația Bisericii cu statul, se regăsesc în Regulamentul Organic (1831-832), în special în Prevederi legislative cu referire la cler din Proiectul lui Nicolae Roset-Roznovanu (Art. 6,7,8).

Cu ajutorul Statului, Biserica a trecut cu bine prin criza declanșată de secularizarea averilor mânăstirești, pentru că autoritatea guvernamentală a statului a soluționat aceste efecte nedorite, pe de o parte prin crearea cadrului juridic necesar emițând, în 1893, Legea clerului mirean și a seminariilor (prin care preoții vor fi salarizați de către stat) și, sub influența unei viziuni politico-administrative de tip saxon, a emis Legea Casei Bisericii, în 1902 ; preconizând modernizarea constituțională a Bisericii, se înființează, în 1909, Consistoriul Superior Bisericesc.

Constituția din 1923 (Ferdinand I 1914-1927) reafirmă, într-un context mai larg (Art. 5,22,72,77), libertățile cuprinse în Constituția din 1866. Astfel, în Titlul II- Despre libertățile românilor, Articolul 22, din Constituția adoptată în martie 1923, prevedea, între altele că Biserica Ortodoxă este dominantă, iar cea Greco-Catolică, drept urmare a rolului jucat în înfăptuirea României Mari, primea întâietate față de celelalte culte. Textual se reafirma necesitatea respectării absolute a moralității : „Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea față de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este și ramâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot Regatul României, Biserica Ortodoxă vea o organizație unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va regulamenta, conduce și administra, prin organele sale proprii și sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliții și episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte și Stat se vor stabili prin lege.”

Aceeași direcție și obligativitate morală a fost cuprinsă și în Legea pentru regimul general al cultelor, adoptată de stat la 22 aprilie 1928, care la Art. 1 precizează: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de organizare.”

Relațiile bune ale Bisericii cu statul erau evidențiate în Constituție și de Art. 72 prin care se conferă o serie de privilegii celor două Biserici și altor culte religioase, iar Art. 77 reia Art. 82 al Constituției din 1866 : „Coborîtorii Majestății Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului.” În mai 1927 s-a încheiat Concordatul cu Vaticanul, dar acesta n-a fost ratificat decât doi ani mai târziu, sub guvernul P.N.Ț. condus de Iuliu Maniu , dar și pentru că trebuia mai întâi adoptată Legea generală a cultelor. Principala lege, care a fixat regimul cultelor în România și care a stat la baza activității respective până în anul 1948, a fost Legea pentru regimul general al cultelor, din aprilie 1928. În ce privește legătura între stat și culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorității statului față de Biserică, numit și sistemul autonomiei bisericești, urmând a satisface atât „pretențiunile juste ale Bisericii”, cât și drepturile normale ce decurg din suveranitatea statului. Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi și asociații religioase.

Este evidentă concluzia despre această autentică „perioadă de aur” a relației dintre statul român și Biserică (între 1866 și 1938) în care acesta a tratat-o ca pe cel mai bun aliat, Biserica având forța și deschiderea spre modernizarea societății românești – care încă avea reflexii și reminiscențe feudale – , dar și pentru capacitatea ei de a tezauriza zestrea spiritual-culturală a poporului român. Astfel, Biserica Ortodoxă Română a beneficiat de o corectă și reală recunoaștere din partea statului doar în vremea Monarhiei Constituționale. La fel și cultele religioase recunoscute, dar minoritare.

Începând cu 1938, dictatura Regelui Carol al II-lea urmată de proclamarea Republicii comuniste (R.P.R, R.S.R) au condus la degenerarea acestei relații pozitivante. În plin regim carlist, este abrogată libertatea cultului, pentru că, în aprilie 1937, avea să fie rectualizată lista asociațiunilor (sectelor) prohibite, iar în 21 ianuarie 1938, era emis Decretul-lege pentru revizuirea cetățeniei acordată evreilor (Legea sângelui). În Art. 5 se impune ca : „În termen de 30 zile de la publicarea acestei legi în ”Monitorul oficial” primarii comunelor vor întocmi un tablou al evreilor înscriși în registrele de naționalitate ale comunei. Înscrierea făcută în temeiul unei hotărâri a comisiei de apel sau a unei hotărâri judecătorești, va fi menționată în tablou.”

Constituția din 1938 (Carol II 1930-1940), votată printr-un Referendum desfășurat în 24 februarie 1938, a legalizat materializarea unei lovituri de stat. Din anul 1938 relația dintre Biserică și stat a degenerat, ajungând să sufere un adevărat hiatus între anii 1949 și 1989, când la putere s-a aflat Partidul Comunist. Cât privește sistemul folosit în România pentru a stabili cadrul exercitării libertății religioase, acesta a fost, încă de la început, cel al cultelor recunoscute. Legea din 1928 instaura acest regim de origine napoleoniană, iar autoritățile comuniste îl vor prelua, adăugând doar câteva elemente noi de origine sovietică.

Până și Constituția din 13 aprilie 1948, de sorginte stalinistă, în Art. 27 stipula: „Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului. Biserica ortodoxă-română este autocefală și unitară în organizarea sa. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege.” O lege care încadra statul în sintagma sub care uneori Augustin, în Cetatea lui Dumnezeu, poziționa anticipativ atitudinea statului față de Biserică, și anume „magnum latrocinium”.

Spre deosebire de această utimă perioadă, acum slujirea devine privilegiu, nu povară sau corvoadă, privilegiul de a ajuta pe altul să audă, să vadă dar și să răspundă la Cuvântul adevărului divin în viața sacramentală a Bisericii. Slujirea este dăruirea ființei tale lui Dumnezeu și Evangheliei Lui, și în linie orizontală, semenului tău. Aceasta a însemnat pentru acele vremuri un fel de revoluție, revoluția Mântuitorului Hristos. Sigur, nu o revoluție socială, căci Mântuitorul Hristos spune clar: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Cel ce slujește devine slujitor, rob al lui Hristos. Robia pentru Hristos nu are nici o asemănare cu robia sau sclavia ca și condiție socială. Robia pentru Hristos este bucurie în Duh și prin har, căci bucuria este „roada Duhului” împotriva căreia „nu este lege”, adică lege umană, socială, ci numai legea Duhului (Galateni 5,22-23).

Demnitatea umană și libertățile civile sunt valori incontestabile, ce nu trebuie să lipsească de la fundamentul nici unei societăți democratice, dar ele sunt mai prejos de iubirea și fidelitatea pe care trebuie să o arătăm față de Mântuitorul Hristos: „Căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Galateni 5,13-14)

III.2 Principalele modele ale relației Biserică-stat în cadrul Uniunii Europene

Importanța specificului local în stabilirea acestor modele/tipologii relaționale

În acest sens, specificul local sau Tradiția (notată cu majusculă pentru a o diferenția de accepțiunea bizantină de „obicei”, „cutumă”) conține, în esență, transmiterea unui ansamblu de cunoștințe asupra evoluției culturale a omului, asupra poziției sale în diferite lumi, asupra relației sale cu diferite universuri spirituale. Acest ansamblu de cunoștințe este, astfel, în mod inevitabil invariant, stabil, permanent, în pofida multitudinii de forme asumate în transmiterea sa și în ciuda distorsiunilor introduse de timp și istorie. Dacă transmiterea se face cel mai adesea oral, ea se poate efectua totuși și prin știința simbolurilor, prin scrieri sau opere de artă, prin mituri sau rituri.

Chemarea și răspunderea Bisericii Ortodoxe din România, împreună cu cea a Bisericii Ortodoxe Universale, a fost de a păstra Tradiția și a mărturisi de-a lungul istoriei „credința dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3). În spiritul învățăturii sale, Biserica noastră pune preț, înainte de toate, pe valoarea persoanei umane, și, de aceea, consideră că trebuie să contribuie la păstrarea identității noastre naționale, în deplinul respect față de specificul etnic sau religios al popoarelor care alcătuiesc noua Europă Unită. Istoria bimilenară a Bisericii creștine a contribuit la descoperirea și încreștinarea multor valori umane care acum sunt larg răspândite în societate. Printre ele putem aminti: stima pentru demnitatea persoanei și a drepturilor ei inalienabile, refuzul rasismului, toleranța și respectul, solidaritatea și unitatea în alteritate.

Rămânând fidelă Tradiției sale, dar și conștientă de misiunea sa universală, ea își păstrează libertatea de a intra în relație cu diferitele forme de credință și cultură, îmbogățindu-se astfel pe ea însăși cât și culturile cu care intră în contact. Biserica reamintește tuturor că misiunea credinței este în slujba perfecționării integrale a fiecărei persoane umane, pentru realizarea binelui comun și a întregii societăți umane. Prin urmare, spiritul uman trebuie să fie cultivat în așa fel încât să poată admira, intui, contempla adevărul și să-și formeze capacitatea de a putea judeca personal, de a intra în relații de comunicare și de a-și perfecționa prin aceasta simțul religios, moral și social.

Creștinii au datoria sacră, în promovarea credinței, să se angajeze plenar, atât pe plan național cât și internațional, să-i determine pe cei responsabili cu binele omenirii să ia hotărâri fundamentale prin care să se recunoască, pretutindeni și pentru toți, dreptul la credință și la civilizație, în armonie cu demnitatea fiecărui om, fără discriminare de rasă, de sex, de națiune, de religie sau de condiție socială și să se asigure exercitarea lui. Principiul unității în diversitate presupune conservarea și amplificarea valorilor tradiționale autentice ale fiecărui popor în parte, ca garanție a respectului reciproc pentru identitatea spirituală a fiecărui popor. De aceea, Biserica trebuie să-și îndrepte lucrarea spre o lucrare ecumenică și misionară comună. Ortodoxia noastră românească, ca de altfel și întreaga zestre spirituală a României, poate constitui o putere inspiratoare pentru menținerea și îmbogățirea spiritului creștin al Europei, capabilă să ducă în mijlocul păgânilor făclia credinței celei adevărate până ce avea să vină lumina cunoștinței de Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos. Se poate spune, așadar, că este mai mult decât evident faptul că, relațiile dintre stat și Biserică sunt indubitabil legate de istoria, tradiția, gradul de civilizație și particularitățile naționale socio-politice și eclesiastice. Construcția europeană, nu este posibilă fără tratarea cu seriozitate a acestor incidențe de ordin cultico-religios. Necesitatea unei atitudini care să respecte Bisericile naționale și concomitent să conducă la un grad tolerabil de convergență la nivel european, este necesar și urgent, dacă ar fi să analizăm doar problemele de maximă actualitate care grevează spațiul comunitar.

Se poate adăuga la aceasta și faptul că, prin punctul §3 al Articolului 6 din Tratatul de la Amsterdam, s-a stabilit că „Uniunea Europeană respectă identitatea națională a Statelor sale membre”, se ajunge la concluzia că fiecare stat membru are dreptul și totodată obligația ca, în interiorul Uniunii, să-și conserve și să-și promoveze propria sa identitate națională. Aceasta deoarece statul are tendința de a elabora legi calchiind legislația europeană, în timp ce poporul român – subiectul statului – este profund atașat de Biserică și preoți. Pentru creștinul ortodox, preotul este părintele său, învățătorul, sfătuitorul, mentorul său duhovnicesc, iar „Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.”

„Fie că a continuat, în cazul Bisericilor de stat (precum cele din Anglia, Suedia sau Norvegia), să își exercite controlul pre-modern nemijlocit și total, ajustat și redus cu timpul la unul simbolic, fie că a mers strict pe linia distanței totale (precum în Franța) sau a cultivat o formă de colaborare în chestiunile sociale (în Germania), puterea politică din Europa a încercat să ofere, de la o țară la alta, propria interpretare secularizării.19 Punctul comun îl reprezintă, declarat sau nu, recunoașterea faptului că, în ciuda secularizării înțelese ca proces de dezcreștinare, importanța elementului eclesial nu a scăzut atât de repede și de mult cum prevedeau unii la începutul modernității sau ulterior. În plus, odată consumate episoadele dramatice ale trecerii de la o concepție de viață dominată de valorile creștine la una vehiculând pe cele seculare, cotidianul social a calmat spiritele, a corectat tacit rigiditatea principiilor și a creat, treptat, noi posibilități de întâlnire și conlucrare între sfera publică și cea privată unite, la urma urmelor, în persoana cetățeanului-credincios.”

În acest sens, răspunzând acestei chemări, Biserica din timpurile noastre nu pretinde mai puțin zel din partea creștinilor, ci, dimpotrivă, în condițiile actuale ea solicită ca ei să desfășoare un apostolat misionar tot mai intens și mai vast, căci s-au ridicat și probleme noi, care le pretind o preocupare și un efort atent. Cu alte cuvinte, prin actuala legislație europeană, fiecărui stat membru al Uniunii Europene îi este garantat dreptul de a-și reglementa în mod tradițional raportul cu structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a ține cont, în primul rând, de particularitățile sale în ceea ce privește istoria proprie și realitățile sale actuale. „Formularea și impunerea treptată, cu corecturi pe parcurs, a drepturilor omului este expresia cea mai complexă a modernității și, la rigoare, câștigul cel mai durabil. Evident, faptul că antropologia aceasta politică venea să o conteste pe cea spirituală.” În ceea ce privește însă legăturile instituționale dintre noile state moderne și cultele religioase, aceeași modernitate a generat modele diverse. Chiar și numai acest fapt arată convingător imposibilitatea unei singure formule a secularizării.

La granița dintre tradiție și postmodernitate, din miezul unei retorici care a divizat societatea umană, Max Weber încerca să deceleze viziunea arhetipală a existenței, integratoare și unificatoare deopotrivă, în lucrarea sa din 1904, intitulată Etica Protestantă și spiritul Capitalismului. El a abordat o dimensiune sociologică, dar profund spirituală, conform principiului subsidiarității – prin care sfera socială este definită ca spațiu al solidarității și, în același timp al libertății – și a încercat să demonstreze că trăirea religioasă dispune de o anumită potențialitate capabilă de a face aprehensibilă puterea economico-socială ca relație esențialmente umană. Weber încearca practic să argumenteze, modul cum tradițiile și relațiile sociale generate de actul productiv intrinsec au fost capabile (chiar obligate de instinctul de supraviețuire) să accentueze – prin implicarea registrului confesional specific – responsabilitatea moral-religioasă. Prin declanșarea (poate subliminal) de la amvon, la nivel de comunitate religioasă, a unei anamneze etice, s-a influențat astfel trecerea spre capitalism și ulterior, spre dezvoltarea acestuia.

Pentru a înțelege acest spirit din lucrarea sa, Max Weber subliniază că dependența Capitalismului de sistemul de credințe al primilor calviniști este cel mai bun exemplu al modului în care ideile dirijează societatea; și chiar dacă nu protestantismul a produs capitalismul, el a fost cu siguranță un ingredient esențial. Autorul își propune să arate prin aceasta că toate comportamentele economice au un conținut etic datorită căruia înțelegerea protestantă a lumii a influențat în mod pozitiv dezvoltarea capitalismului.

Astfel, el demonstrează felul în care grupările protestante, înaintea celorlalte confesiuni tradiționale, în speță cea catolică, a reușit să concilieze principiile dogmei creștine cu acumularea bogăției. Inovațiile aduse de protestantantim (bogăția ca har de la Dumnezeu și accesul marginalilor la competiția socială) au oferit o nesperată legitimitate eticii principiilor iluministe. Diferențele dintre catolici și protestanți, cristalizată în specificul lăuntric durabil al confesiunilor și sunt dezvăluite simplificat de către Weber:

– protestanții, ca elevi și absolvenți, aveau o pregătire superioară față de catolici; ponderea mare a protestanțiilor mai preocupați de absolvirea școlilor superioare nu făcea decât să sublinieze slaba participare a catolicilor la repartiția plusvalorii acumulate.

– comparativ, catolicii sunt cei care manifestă o activitate meșteșugărească pronunțată, în vreme ce protestanții se îndreaptă spre eșaloanele superioare ale celor calificați și îngroașă rândurile funcționarilor industriali bine remunerați.

Alimentată de permanenta tensiune axiologică dintre transcendent și imanent, doctrina protestantă s-a construit, așadar, și în palierul economico-social al vieții, într-un demers etic în care valorile morale fundamentale ale umanității ar fi trebuit să se regăsească puse în adevărata lor valoare și pe deplin. Din această perspectivă, se poate afirma că Iisus Hristos nu a adus lumii moduri noi de viață social-politică, pentru că acestea au derivat în mod firesc din raționalitatea Creației. Pe acest fond, doctrina Protestantă a predestinării dezvoltată de Jean Calvin în ediția de la Strasbourg din 1539 a „Institutes”, opera sa singulară în patru „Cărți”, argumenta că munca este un mod de viață poruncit de Dumnezeu, iar profitul și bunăstarea sunt condamnabile dacă ele conduc la lenevie și delăsare. Din aceeași perspectivă critică istoricistă, Karl Fisher considera, de pildă că Max Weber a interpretat idealist evenimentele istorice, culminând cu dependența dintre nașterea Capitalismului și spiritul Protestantismului. Deși nu neagă relația dintre Capitalism și confesiunea religioasă, Fisher crede că la originea acestui proces stau alți factori, de natură materială și economică, poziționați în politica de stat, care au modelat din punct de vedere psihologic mentalitățile. La fel ca și Sombart, Fisher considera că o atare stare de fapt a precedat în timp apariția și influența Protestantismului, spiritul capitalismului manifestându-se generalizat în orașele italiene catolice Genova, Florența și Veneția, în zona Rinului inferior și în Belgia catolică, spre deosebire de cantonul protestant elvețian Berna, unde nu se reușise să se creeze structuri și instituții compatibile. Pornind de la această notă critică, Weber afirma că doar astfel factorii psiho-religioși erau capabili să stimuleze dezvoltarea sistemului capitalist. Altfel spus, structurile statului au fost determinate de modelul și tradiția religioasă.

Pe calea deschisă de Weber, analiza dezvoltă axele de referință prin tratarea specificității economice a credinței catolice raportată la doctrine protestante și grupări religioase (calvinism, pietism, metodism, baptism) prin proceduri hermeneutice și științific probatorii capabile să susțină o realitate social-spirituală exprimată polimorfic, poate antagonică și mefientă: cea datorată modelului de conviețuire socială și comunicare interconfesională, fondul lor etic generând considerente de factură ontologică, capabile să ofere preponderent în plan economic posibilitatea dobândirii și apărării propriei identități, dar, din păcate și fantasmele eudaimoniei eshatologice privilegiate, sedimentată la temelia găunoasă a elitismului occidental.

Așa se pot explica și libertățile dar și constrângerile constituționale, acolo unde ele sunt specificate. De altfel, gândirea economică de la Max Weber și până la cele mai recente teorii pro sau antiweberiene, ne arată, uneori prin repere profund antinomice, în ce măsură ordinea cosmică triumfă neîncetat prin Pronie asupra dezordinii și haosului, revelând astfel că Dumnezeu nu-i iubește numai pe cei care își părăsesc averile și se izolează de comunitate mergând în pustiu în căutarea Lui, ci Îi iubește și pe aceia care rămân în mijlocul oamenilor și produc bogăție, implicit progres. Este un punct de vedere.

Dar, caracterul dominant soteriologic al valorilor umane autentice devine cu atât mai evident dacă ne îndreptăm atenția asupra interdependenței dintre libertățile religioase și libertatea de exprimare. Pe fondul acestei libertăți care nu-și cunoaște propriile limite, este o greșeală să crezi că singura calitate ireductibilă supraviețuirii personale este detașarea impasibilă, pentru că „se cere mult mai mult celor care vor să vadă dincolo de clișee, de jumătăți de adevăr, de sloganurile și supozițiile neverificate” și tot mai greu verificabile. Cazuistica grupărilor denominaționale este un exemplu elocvent.

Aceasta cu atât mai mult știindu-se că autonomia Bisericii față de stat și sprijinul din partea acestuia, sintetizează tocmai tradiția coexistenței statului și Bisericii încă de la începuturile statelor feudale românești, așa cum menționam anterior, aspect subliniat și în Legea Cultelor: „Statul român recunoaște rolul important al Bisericii Ortodoxe și al celorlalte Biserici și Culte recunoscute, în istoria națională a României și în viața societății românești.” Din acest motiv, misiunea Bisericii trebuie înțeleasă ca fiind un aspect fundamental al acestei instituții a mântuirii, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Ea este „trimisă în lume, așa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl spre a aduce prin Duhul Sfânt tuturor oamenilor Vestea cea bună a mântuirii, Evanghelia vieții veșnice.” „Afirmația că Biserica este misionară nu reprezintă o chestiune secundară. Ea nu este întâi Biserică și apoi misionară. Aceasta ar putea părea surprinzător în măsura în care noi înțelegem misiunea ca o acțiune. Dacă misiunea este numai o lucrare, o activitate a Bisericii, trebuie ca mai întâi să existe Biserica, pentru a putea mărturisi. Dar noi vedem că, din ziua Cincizecimii, Mărturia credinței face parte chiar din esența vieții creștine.” Pe baza acestei Mărturii, se detașează și modelul relațional care, în substratul său profund, reprezintă chipul Tradiției eclesiale din fiecare stat.

III.2.1 Modelul de cooperare (ex.: România, Grecia)

În România, din perspectiva relației organismelor eclesiale cu statul, noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experiența istorică și spirituală românească, ci a avut în vedere contextul internațional european în care viețuim și mai ales concordanța ei imperios necesară cu tratatele internaționale la care România este parte. (Art.1 §1) Aici, un foarte bun exemplu și extrem de actual pentru ilustrarea relației Biserică-stat, este cel dat istoriei de către Sfântul Andrei Șaguna (1808-1873), Mitropolit al Transilvaniei, care „a conceput idealul relației dintre Biserică și stat ca unul de armonie și cooperare în promovarea bunăstării generale a comunității creștine, mai degrabă decât unul de ostilitate și rivalitate, ce caracterizează existența Ortodoxiei românești din Transilvania timp de secole. Pentru a produce schimbarea pe care o dorea el, a îndemnat statul să recunoască nu numai principiul autonomiei bisericești ci și pe cel al egalității naționale.”

Dialogul este firesc între stat și instituția Bisericii pentru că vocația ortodoxă a comunicării vine din vocația ei liturgică. Bucuria Prezenței lui Hristos îl face pe credincios să o ducă mai departe, astfel regăsirea devenind un prilej de comuniune; iar „din întâlnirea creștinului cu amnezia semenilor se naște dialogul misionar.” Societatea noastră actuală, uneori amnezică față de învățătura Mântuitorului, dar extrem de permeabilă la tot soiul de alegații pseudoreligioase, ambalate sub o etichetă democratică liberală, se poziționează doar în raporturi de mediere atunci când caută o formulă etică pentru a limita atât totalitarismul politic de ieri, cât și totalitarismul tehnologic de mâine. Ea și-a pierdut, însă, unanimitatea în ceea ce privește scopurile urmărite de individ, de unde tulburarea ce o resimte de fiecare dată când vine momentul să rezolve diverse probleme fundamentale, între care primează libertatea și dreptatea.

Libertatea conștiinței este o constantă constituțională în România, formată și recunoscută ca atare pe cale cutumiară încă din perioada Evului Mediu. În cele două Principate românești istoria nu consemnează conflicte religioase, învrăjbire între culte, intoleranță religioasă, persecuții pentru opțiunile religioase. Astfel, marele istoric și revoluționar Nicolae Bălcescu reliefa faptul că dacă Revoluția „domnului Tudor” din 1821 „a strigat dreptate și a vrut ca tot românul să fie liber și egal, ca statul să se facă românesc”, cea de la 1848 „a vrut ca românul să fie nu numai liber dar și proprietar, fără care libertatea și egalitatea e minciună. Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvântul frăție, această condiție de căpetenie a progresului social.”

Este adevărat că potrivit vechilor capitulații încheiate de voievozii români cu Imperiul Otoman, pe teritoriul Țărilor Române nu se puteau înființa lăcașuri de cult musulmane și nu se putea stabili o populație având religia musulmană, iar în Transilvania, națiunea română majoritară, de credință ortodoxă, a fost supusă veacuri de-a rândul unui tratament antinațional, politic, economic, social, cultural, inclusiv religios, inegalitar și discriminatoriu de către populația maghiară catolică și de alte grupuri etnice stabilite pe acest teritoriu și care aveau aceeași credință catolică sau protestantă. Cu toate aceste abuzuri, în ciuda asupririi naționale și a preeminenței religiei catolice față de Biserica Ortodoxă, în Principatul Transilvaniei nu se pot evidenția istoric grave conflicte religioase soluționate pe cale militară, așa cum s-a întâmplat în alte state europene, deși în toată această lungă perioadă istorică, libertatea conștiinței nu a fost consacrată într-un text normativ formal. Autorii mai vechi de Drept internațional, ocupându-se de situația statelor tributare, subliniau această particularitate care consta în păstrarea suveranității statului tributar deși plata tributului era o dovadă a slăbiciunii lui.

Problema libertății cultelor în Țara Românească și Moldova s-a pus pentru prima oară, în cadru formal, în Adunările ad-hoc din 1857, după un șir de întâlniri internaționale între marile și influentele puteri europene, incluzând și Turcia, pe seama organizării politice a celor două Principate românești. Cu această ocazie, păstrarea libertății depline de cult religios a căpătat de facto valoarea unui principiu constituțional formal, în Hotărârile votate de Adunarea ad-hoc a Moldovei privind organizarea internă a României (7/19 octombrie 1857), s-a prevăzut că „religia domnitoare în România este religia Ortodoxă a Răsăritului” și că „exercițiul celorlalte religii recunoscute va fi liber, însă cu restricția prevăzută în Capitulații.” Restricția prevăzută în Capitulații se referea la interdicția construirii pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei a unităților de cult musulmane.

Același principiu stă la baza prevederilor din Constituția adoptată în 1991, care reglementează nu numai libertatea de conștiința și libertățile religioase, ci stabilește cadrul general al raporturilor statului cu cele trei mari religii cu vocație universală: religia creștină, religia mozaică și islamul, fără a refuza din principiu contactul cu alte mari religii, cum este religia budistă, confucianismul, hinduismul etc. Orice persoană sau grup de persoane aflate pe teritoriul României și care își asumă o identitatea religioasă sunt îndreptățite să beneficieze de statutul constituțional al libertății de conștiința și de religie, indiferent care ar fi cultul religios practicat de aceștia. Dispozițiile constituționale ale art. 29 sunt completate cu alte texte ale Legii fundamentale.

Legea fundamentală, la Articolul 20 stabilește că:

§1. Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

§2. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Articolul 29 din Constituția României în Capitolul II : Libertăți fundamentale, vizând libertatea conștiinței – declară libertatea cultelor religioase, în spirit de toleranță și respect reciproc, eliminându-se categoric diferendele religioase și acțiunile de învrăjbire.

§1. Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.

În jurisprudența CEDO s-a precizat că prozelitismul este inseparabil legat de libertatea credinței; un credincios trebuie să fie în măsură să comunice și să facă publică credința sa, atât în sfera religioasă, cât și în cea filosofică. Libertatea credinței și a conștiinței sunt drepturi fundamentale; aceste libertăți trebuie exercitate în beneficiul tuturor religiilor, iar nu în beneficiul unei singure Biserici, chiar dacă această din urmă este instituită istoric, ca Biserică de stat sau Biserică dominantă. Singurele limite care pot fi impuse acestui drept sunt cele care decurg din respectul drepturilor celorlalți, în momentul în care prozelitismul îmbracă forma coerciției sau manipulării. Aici sunt pe deplin aplicabile prevederile Art. 9, § 2 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „libertatea de a-și manifestă religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, vizeaă siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.” Prozelitismul este îndeosebi utilizat de secte și de noile religii care nu urmăresc, în principal, convingerea misionară a credincioșilor, ci sporirea numerică a acestora prin atragerea lor la activități sectare, motivate, îndeosebi, de acordarea unor avantaje materiale la care altfel nu au acces.

§2. Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.

Sub titulatura terminologică „libertatea conștiinței”, Parlamentul se referă la libertatea gândirii și a opiniilor, precum și la libertatea credințelor și, respectiv, a cultelor religioase, în același cadru constituțional, libertatea conștiinței are extindere tematică spre autonomia cultelor față de stat. Totodată, textul constituțional garantează chiar libertatea conștiinței ca atare și interzice orice forme sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Titularii acestei libertăți sunt în primul rând persoanele fizice, dar și persoane juridice (Biserica, asociațiile și grupurile religioase etc.)

În înțelegerea esenței oricărui tip de libertate, revendicată de o persoană și recunoscută de stat ca o obligație aflată în sarcina sa, trebuie să se pornească de la ideologia termenului de libertate, utilizat în Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului adoptate în Franța revoluționară în 1789, Art. 1 din Declarație prevede că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.” Textul consacră și legitimează juridic sub formă unui principiu constituțional, o stare de fapt naturală, (nașterea) care nu depinde însă de voința statului. Libertatea ființei umane este un drept natural, o vocație imanentă a oamenilor, ce nu poate fi limitată sau îngrădită decât de vocația egală a altui om, care se hotărăște să-și exerseze atributele libertății sale, ambele fiind recunoscute și garantate fără discriminări, de către stat. Voința statului intervine numai pentru a preveni conflictul social ce l-ar genera ciocnirea între mai multe libertăți egale. Voința politică a statului apare în Art. 4 din aceeași Declarație, în care se precizează conținutul și, totodată, limitele libertăți Textul arată că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor natural ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigura celorlalți membri ai societății folosirea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.”

§3. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

Alineatul § (3) al Art. 29 prevede dreptul cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, deși Constituția nu precizează despre ce culte este vorba. Datorită acestei omisiuni, este justificată întrebarea dacă Parlamentul a avut în vedere, în acest text, orice cult religios, sau numai cultele recunoscute, în opinia noastră, pentru că acest alineat se referă la cultele religioase recunoscute de statul român. Ne întemeiem această opinie pe precizarea din cuprinsul textului respectiv, potrivit căruia cultele se organizează în condițiile legii. Din moment ce Legiuitorul constituant leagă organizarea cultelor de respectarea unui anumit cadru legal și a unor condiții prescrise în lege, este evident că Art. 29 alin. § (3) nu putea să consacre principiul organizării statutare a unor grupări sau asociații religioase care nu au întreprins cele necesare dobândirii recunoașterii statale, sau cărora li s-a respins cererea de a fi recunoscute. Art. 29 alin. § (3) cuprinde două teze: „cultele religioase sunt libere” și „cultele religioase se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii”. Termenul de culte religioase din prima teza este mai larg decât termenul similar utilizat în cea de-a doua teză.

§4. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă.

§5. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.

Tezele pentru Capitolul al II-lea din Titlul II al Constituției, privind drepturile și libertățile fundamentale au prevăzut, între altele, că „libertatea gândirii, a opiniilor, precum și cea a credințelor religioase este deplină și nu poate fi îngrădită sub nicio formă. Nimeni nu poate fi supus unei discriminări sau unei persecuții pentru opiniile și pentru credințele sale; orice persoană are dreptul de a le exprima public, în măsura în care acestea nu sunt contrare ordinii constituționale. Cultele religioase sunt libere. Organizarea și funcționarea lor se realizează potrivit statutelor proprii și nu pot fi contrare ordinii publice, siguranței statului și bunelor moravuri. În aceleași teze s-a prevăzut că „manifestarea libertății de conștiință este permisă numai într-un climat de toleranță și de respect reciproc.” Ortodoxia se delimitează de prozelitism pentru că misiunea Bisericii nu se impune tocmai pentru că se fundamentează pe libertatea de a răspunde sau nu chemării lui Hristos: „de voiște cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și sa-mi urmeze mie” (Matei 16, 24). Apar aici și câțiva termeni în enunțurile citate care trebuie circumscriși temei libertății de practicare a credințelor religioase, pentru a face clară concepția propusă de Comisia pentru elaborarea Proiectului de Constituție, legiuitorilor constituanți. Astfel, într-o interpretare largă, „libertatea gândirii” nu se raportează strict doar la problematica credințelor religioase și a cultelor. Obiectul gândirii umane poate să se regăsească în orice lucru sau fenomen din lumea înconjurătoare a unei persoane. Dată fiind exprimarea generală, ca și din textul constituțional adoptat de Parlament, se pune întrebarea la ce formă de gândire urmează să raportăm art. 29 alin. § (1) din Constituție.

Religiile, Biserica, au și o dimensiune umană încadrabilă în reperele legislative ale Statului, aspect care netezește calea raporturilor dinamice dintre politică și religie.

Articolul 6:

§1. Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.

§2. Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

Constituția prevede în Art. 29 alin. § (6) că părinții sau, după caz, tutorii au dreptul (recunoscut prin norma constituțională) de a asigura educația copiilor minori, potrivit propriilor convingeri. Textul constituțional nu folosește termenul de educație religioasă și nici cel de convingeri religioase. Nu este vorba de o omisiune involuntară, în condițiile în care chiar Constituția prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adere la o credința religioasă, este limpede că fiecare familie are dreptul să opteze pentru o anumită educație religioasă sau să aibă convingeri ateiste. Cum educația copiilor minori se desfășoară la școală, revine Ministerului Educației și Învățământului sarcina să organizeze predarea unor discipline privind educația religioasă atât în învățământul public, cât și în cel privat. Revine însă părinților și, după caz, tutorilor, dreptul de decide dacă minorii aflați în răspunderea acestora urmează sau nu cursurile respective.

Articolul 7: Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt.

Liantul comunităților din diaspora îl constituie Biserica, care colaborează cu instituțiile statului tocmai în vederea îndeplinirii acestor deziderate. Ea, ca Trup al Mântuitorului, fundamentează libertatea persoanei, deoarece „singurul nostru mod de raportare a identității adevărate, creștine, este Iisus Hristos, pentru că doar El e Lumina, alături de deschiderea și de iubirea nemărginită de care dă dovadă.” Creștinii trebuie să fie garanții credinței celorlalți, și dacă e necesar, garanții celor care nu cred sau care se revoltă, dar sunt înzestrați cu bunătate și simțul solidarității. Să fie păzitorii omului deschis într-o cultură deschisă, afirmând, când e necesar, că Hristos este Biruitorul morții și al infernului, că fiecare om poartă în el umanitatea întreagă și că, prin asta, este unic, că Biserica este potirul de unde izvorăște „pentru viața lumii”, bucuria Învierii.” În acest fel, trăind Ortodoxia în adevărata ei frumusețe, românii își pot face cunoscută credința în țările europene în care au emigrat.

De aceea, nu numai din perspectiva metaforei, Biserica a fost definită și ca locul de întâlnire a timpului cu veșnicia, așa cum s-au întâlnit mai înainte în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Din perspectiva misionară, timpul Bisericii este doar cadrul actualizării, contemporaneizării operei mântuitoare a Domnului Hristos, adică un timp al mântuirii care înglobează și transcende cronologia istorică a organizării statului sau a Uniunii Europene, supuse imanentului. Oricum, Biserica nu va fi înțeleasă decât dacă dă ea însăși un exemplu liberator în structura sa internă și în funcționarea sa. Teoretic, în baza legislației Uniunii Europene, relațiile dintre stat și culte ar trebui să fie mai bine definite, presupunând un dialog sistematic și bine articulat, pentru că Biserica nu face rabat de la Adevăr, oricât de sumbru ar fi peisajul politic.

Astăzi, datorită evenimentelor istoriei, panorama religioasă a Europei este extrem de complexă. La nivel național, cu tot anticlericalimul agresiv al ONG-urilor dovedite a primi finanțări externe în vederea propagandei antiromânești și antieclesiale, Ortodoxia a încercat și încearcă să răspundă în mod adecvat, conform Statutului său, la toate problemele și frământările lumii, iar răspunsurile date pot depăși, printr-o conștiință profetică, abordare strict isoricistă, deterministă. Este sau nu este Biserica un partener de dialog în relația cu statul ? Dacă ONG-urile vin cu tot felul de propuneri legislative, atunci, evident că și cultele au acest drept, pentru că un cult este cu mult mai mult decât un ONG.

Observăm că statul a încercat să copieze principiile constituționale occidentale și să le aplice în România și de aici toată degringolada: principii occidentale în mediul oriental. Statul manifestă prin legislația copiată din Occident același anticlericalism, în timp ce poporul-subiectul statului – este profund atașat de cler. Din păcate, plecând și de la convingerea că, odată cu evoluția tehnică și civilizatorie dimensiunea religioasă va fi din ce în ce mai puțin relevantă pentru omul nou, sau pentru cel post-modern, miza expulzării religiosului din cotidian rezidă mai ales în atragerea atenției de la profunzimea de sus prin orientarea exclusivă a acesteia către complexitatea problemelor de jos. Din acest motiv, afirmă Radu Preda, „apelul la istoria și moștenirea Bizanțului trebuie înțeleasă nu numai ca un efort de reabilitare a trecutului, oricum greu de reabilitat in corpore dacă nu vrem să riscăm schimbarea unei extreme criticiste cu una encomiastică.”

Celebrul analist al acestor raporturi, Gérard Gonzales, în lucrarea „La Convention Européenne des droits de l’homme et la liberte des religions” afirma: „România care a ratificat Convenția în 20 iunie 1994, posedă dispozitivul constituțional cel mai complet și poate să fie cel mai protector. Articolul 29 din Constituția românească din 8 decembrie 1991, garantează libertatea religiei și dreptul de a alege propria religie (Art.29.§1), libertatea de organizare a cultelor după propriul statut (Art. 29.§3), autonomia lor față de Stat, dar de asemenea Statul își acordă sprijinul pentru asistența religioasă în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate (Art.29.§6). Trebuie scos în evidență Articolul 20 din această Constituție a României, care spune că „dispozițiile constituționale cu referire la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte” (Art. 20 §1). Într-o formă remarcabilă, aliniatul §2 din acest Articol precizează că „dacă există disconcordanță între pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, reglementările internaționale au prioritate” ; iată o mențiune care pe lângă faptul că implică un angajament real, ne-ar plăcea să o întâlnim mai des, deoarece ea realizează perfecta comuniune a angajamentului unui Stat pe plan internațional cu conduita sa în sfera propriei suveranități.”

Republica Elenă, țară eminamente ortodoxă, a adoptat actuala Constituție în 11 iunie 1975. Ea protejează drepturile fundamentale, de exemplu Art. 5 § 2 prevede că „Toți cei care se găsesc pe teritoriul Greciei vor beneficia de protecția deplină a vieții, onoarei și libertății lor indiferent de naționalitate, rasă sau limbă și de convingerile lor politice și religioase.” Biserica Ortodoxă este Biserică de Stat și are statut de corporație de drept public, coordonată de Ministerul Educației, Afacerilor Religioase, Culturii și Sportului. Statul asigură integral salariul personalului clerical, echivalent funcționarilor publici. Bisericile și mănăstirile sunt scutite de impozit, iar învățământul teologic este finanțat de Statul elen. Educația religioasă în școlile publice se face în confesiune ortodoxă. Cultele își pot înființa și finanța propriile școli. În Universitățile din Atena și Tesalonic funcționează două facultăți de teologie ortodoxă.

În mod tradițional, Biserica Ortodoxă a Greciei a menținut o legătură strânsă cu Statul. Statutul special al Bisericii este recunoscut în Art.3 din Constituție – aceasta din urmă, de altfel, adoptată conform Preambulului său „în numele Sfintei, Consubstanțiale și Indivizibile Treimi”, care declară în Art.3 §1 că religia predominantă în Grecia este Biserica Ortodoxă Răsăriteană a lui Hristos. Biserica Ortodoxă a Greciei, care Îl recunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos drept conducător, este unită în doctrină în mod inseparabil cu Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol și cu orice altă Biserică a lui Hristos de aceeași doctrină, respectând cu fermitate sfintele canoane apostolice și sinodale și tradițiile sacre. Aceasta este autocefală și este administrată de Sfântul Sinod al Episcopilor slujitori și de Sfântul Sinod Permanent care își are originea în aceasta și care este convocat potrivit prevederilor Cartei Statutare a Bisericii în conformitate cu dispozițiile din Tomos-ul Patriarhal din 29 iunie 1850 și din Actul Sinodal din 4 septembrie 1928. Libertatea de conștiință religioasă este declarată inviolabilă, practicarea tuturor „religiilor cunoscute” trebuie să fie liberă, iar ritualurilor religioase ale acestora nu trebuie să le fie aduse obstacole în măsura în care nu încalcă ordinea publică sau bunurile moravuri. Prozelitismul este interzis, indiferent de religia vizată (Art. 13 §2).

III.2.2 Modelul de relativă neutralitate (ex.: Germania, Belgia)

În Germania, potrivit Legii fundamentale din 23 mai 1949, cu modificările din 1990, după reunificare (31 august 1990), funcționează un regim de cooperare între stat și comunitățile religioase, care pot beneficia de două niveluri de recunoaștere: 1. – corporații de drept public și 2.- culte de drept privat. Sistemul juridic acționează pe două niveluri, la nivelul Statului federal și la nivelul landurilor. Salarizarea se face diferențiat potrivit regulilor fiecărui cult. Școlile și grădinițele confesionale sunt finanțate parțial de către Stat.

Articolul 4 prevede, din perspectiva relațiilor Stat-Biserică :

§ 1- libertatea de credință și de conștiință, cât și libertatea de profesiune a unui crez religios sau filosofic sunt inviolabile;

§ 2 – Practicarea liberă a religiei este garantată.

În Belgia, în Constituție, Art. 19 precizează: „Libertatea de cult, practicarea publică a acestuia și libertatea de susținere a opiniilor proprii în orice privință sunt garantate, cu excepția infracțiunilor comise ca urmare a exercitării acestor libertăți.”

Art. 20: „Nimeni nu poate fi obligat să contribuie în vreun fel la actele și ceremoniile unei religii sau să respecte zilele de odihnă aferente acesteia.”

Art. 21: „Statul nu are dreptul de a interveni în ce privește numirea sau instituirea în funcție a preoților de orice religie sau de a interzice acestora să corespondeze cu superiorii lor ori să publice actele lor, dar, în acest din urmă caz, sunt aplicabile responsabilitățile obișnuite legate de presă și de publicare. Căsătoria civilă trebuie întotdeauna să preceadă cununia religioasă, mai puțin în cazul excepțiilor care urmează să fie stabilite prin lege, dacă este necesar.”

Art.24.§1 : „Învățământul este liber; orice măsură prin care se încearcă împiedicarea acestuia este interzisă; sancționarea infracțiunilor este reglementată numai prin lege sau prin lege federală. Comunitatea oferă părinților dreptul la liberă alegere. Comunitatea organizează învățământul neconfesional. Acesta implică în special respectarea convingerilor filosofice, ideologice și religioase ale părinților și elevilor. Școlile organizate de autoritățile publice oferă, până la sfârșitul ciclului de învățământ obligatoriu, posibilitatea alegerii între studiul uneia dintre religiile recunoscute și studiul eticii neconfesionale.”

Salarizarea clerului se face integral de către Stat, care îi asigură și locuință și acoperă cheltuielile legate de aceasta. Școlile publice, pe toată durata școlarizării, asigură cursuri de educație confesională sau morală. În ceeea ce privește învățământul, facultățile de teologie nu funcționează în cadrul universităților de Stat, dar pot fi finanțate în grade variabile (de exemplu, în cazul celor catolice, până la 100%.

III.2.3 Modelul de separație pe cale constituțională (ex.: Franța, Olanda)

Este un model interesant, care presupune două ipoteze funcționale: prima implică, absolutizând separația dintre stat și culte, nerecunoașterea juridică de drept a cultelor, iar cea de a doua implică noțiunea de neutralitate.

Franța este cea care a oferit lumii ideea și exemplul Constituției scrise, sistemică și complete, detaliu care este datorat termenilor din celebra Declarație a drepturilor omului și cetățeanului, din 26 august 1789 și sintetizat în Preambul. Actuala Constituție, aprobată prin referendumul din 28 septembrie 1958, nu are, paradoxal, un titlu distinct privitor la drepturile omului, dar subliniază la Art. 1: „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Aceasta asigură egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor, indiferent de origine, rasă sau religie. Aceasta respectă toate credințele. Organizarea acesteia este descentralizată.”

De aceea, în Franța, cultele nu se bucură de recunoaștere juridică, fiind obligate pentru a o dobândi, să se organizeze ca asociații (potrivit legii Debré din 1959). Interesant este, pentru relația specială, tipic franceză a statului cu Biserica, recunoașterea din partea primului a importanței și rolului social a instituțiilor cu caracter confesional, dacă acestea îndeplinesc toate condițiile cerute de lege. Mai mult, statul le recunoaște valoarea printr-o serie de facilități fiscale. Cercetătorii francezi afirmă frecvent că separația constituțională dintre stat și culte trebuie să evolueze de la epoca de abținere la cea de recunoaștere laică. Brigitte Basdevant Gaudemet afirma în același sens că „în Franța nu se poate vorbi de o indiferență a Statului față de culte. Fiind vorba de o realitate majoră a societății, Statul se preocupă în mod natural de viața cultelor având o concepție despre societate bazată pe relații sociale lipsite de tensiuni și conflict.”

Constituția Țărilor de Jos, între 1795-1814, prevedea că fiecare cap de familie și fiecare persoană independentă cu o vârstă de peste 14 ani trebuie să aparțină unei religii, Constituția din 1814 a dat un nou punct de pornire pentru relațiile Biserică – stat în Regatul Țărilor de Jos. Aceasta stabilea că Regatul este un stat unitar și descentralizat. La acea epocă era clar că ajutorul statului pentru Biserică încetează, dar această Constituție nu conținea toate condițiile necesare separației Bisericii de stat. Constituțiile ulterioare începând cu cea din 1815, au continuat această preocupare de separare a Bisericii de stat, aducând elemente concrete pentru atingerea acestui obiectiv. Revizuirea Constituției din 1848 îndemna Biserica Romano-Catolică să-și restaureze ierarhia în Țările de Jos, iar Legea cultelor intrată în vigoare în anul 1853, formula explicit libertatea de organizare internă a Bisericilor. După 1848, statul începe să restrângă libertatea de manifestare a Bisericii, încercând să o țină mai bine sub supraveghere și să-i limiteze influența în societate. În acest sens, Constituția din 1848 obliga Biserica să obțină autorizații speciale pentru fiecare procesiune. O astfel de autorizație a fost foarte rar acordată și astfel se poate spune că au fost interzise procesiunile.

Perioada următoare a fost marcată de o consolidare a relațiilor între Biserică și stat, dar punctul de dezbatere aprinsă între cele două instituții a fost cel privitor la asistența săracilor și la învățământ. Biserica avea în preocupările sale activități de binefacere cu un efect direct în ameliorarea vieții sociale, precum și un sistem de învățământ confesional bine pus la punct. Prin aceste două direcții de activitate, Biserica își păstra o mare influență în societate, lucru pe care statul nu-1 putea ignora. Un moment important în evoluția următoare a relației dintre Biserică și stat a fost revizuirea Constituției din anul 1917, ocazie cu care a fost prevăzută finanțarea totală de către stat a școlilor primare private, în măsura în care ele corespund unor standarde de formare și se conformează condițiilor de finanțare.

Capitolul referitor la religie a rămas neschimbat până în anul 1972, dar revizuirea constituțională din 1972 a permis guvernului să se debaraseze de obligațiile tradiționale privitoare la plata pensiilor clerului, care a fost realizată în anul 1983. O revizie generală a Constituției a fost realizată în anul 1983 și cu această ocazie au fost acordate mari drepturi sociale, promovându-se o nouă formulare a drepturilor fundamentale care erau până în acel moment protejate. Drepturile fundamentale au fost integrate în primul capitol al Constituției. Constituția din 1983 a adoptat o nouă formulare privind libertatea religiei și astfel, de atunci libertatea de a nu crede este de asemenea protejată prin Constituție.

O referință specifică la religie poate fi găsită în Articolul 23 privitor la învățământ. Acest articol garantează libertatea învățământului confesional, iar în ceea ce privește învățământul public este prescrisă egalitatea de tratament și respectul religiei sau ideologiei fiecăruia. Constituția olandeză nu prevede în nici un loc libertatea de conștiință. În Constituția actuală, Biserica, ca și instituție nu mai este menționată, iar relațiile financiare dintre Biserică și stat nu își mai găsesc fundamentul explicit în Constituție. Așadar, nu se poate spune că legea fundamentală nu se preocupă de echilibrul acestor relații. Sistemul relațiilor dintre Biserică și stat este caracterizat printr-o separație a Bisericii de stat. Acest principiu nu este formulat nici în Constituție și nici în legislație, dar este luat ca referință pentru procesul legislativ și pentru deciziile administrației și ale tribunalelor. Rolul separației este determinant în ceea ce privește autonomia organizatorică a Bisericii, și în ceea ce privește raporturile financiare între Biserică și stat. Rămâne greu însă de definit acest tip de raport, deoarece nu se poate vorbi despre un regim de „strictă separație” în sensul în care Biserica și statul nu ar avea nimic în comun, neputând fi vorba în nici un caz de o ostilitate din partea statului față de Biserici.

Deci, în Olanda, separația este un principiu constituțional nescris, el doar se fundamentează pe o tradiție creată în ultima sută de ani. Observăm atitudini constituționale care nu sunt proprii regimului de separație; astfel, în Articolele adiționale ale Constituției din 17 februarie 1983, se arată că până la elaborarea altor norme, veniturile clericilor asigurate de la Buget, vor continua să fie plătite. Atunci când statul nu dorește să întrețină relații cu clerul, acest lucru este menționat în mod expres. Statul afirmă un dublu principiu de incompetență: incompetența sa în ceea ce privește viața spirituală și a Bisericii în ceea ce privește viața de stat.

Biserica, deși nu este precizată în Constituție ca instituție religioasă, este protejată prin legea fundamentală și îi este garantată autonomia în organizare, iar dispozițiile generale, privitoare la statutul Bisericii ca și instituție, sunt prevăzute de către Codul civil, în cartea ce tratează persoanele juridice. Bisericile sunt persoane juridice, fiind recunoscute așa de către Codul civil, „sui generis”. Codul civil menționează simplu că Bisericile sunt supuse propriilor reguli, în măsura în care acestea nu intră în conflict cu legea. Nici Codul civil și nici o altă lege nu definește termenul de Biserică.

Statisticile arată că dintr-o populație de 15 milioane de persoane, Biserica Romano-Catolică are în jur de 5 milioane de membri, iar ansamblul religiilor protestante numără tot în jur de 5 milioane. Chiar dacă Bisericile sunt libere să organizeze câteva domenii ale activității lor ca și instituții independente, există o lungă tradiție după care activitățile vieții sociale, culturii și sistemului educativ sunt organizate ca și asociații sau fundații întemeiate pe fundamentul unei religii sau al unei credințe. Aceste organizații trebuie să fie într-o mai mare sau mai mică măsură legate de o Biserică, fapt care trebuie să se manifeste prin reguli și dispoziții. Identitatea confesională a unei astfel de organizații este, în termeni generali, protejată de către Codul civil, aceste organizații fiind supuse legislației care guvernează domeniul activității lor.

Libertatea de a învăța cuprinde și libertatea de a fonda o școală, precum și libertatea de a administra o școală. Puterea legislativă impune anumite condiții pentru a putea fonda o școală, dar dacă sunt fixate norme și condiții, puterea legislativă trebuie să respecte libertatea de confesiune și libertatea de a administra o școală. Locul precis al acestor libertăți și puterea legislativului în ce le privește sunt un subiect de continuă discuție. Școlile private (confesionale) pot fixa condiții pentru personalul lor, în legătură cu confesiunea lor, iar admiterea elevilor în astfel de școli, la fel poate să fie supusă la astfel de condiții.

În ceea ce privește finanțarea Bisericilor, putem spune că nu există nici o susținere generală din partea Statului în acest domeniu. În decursul timpului, sprijin financiar a fost acordat Bisericilor, sub diferite forme și cu diferite scopuri, dar astăzi acest tip de ajutor este limitat și fundamentul său juridic variază. În plus, relațiile financiare nu sunt menționate în Constituție, iar în ultimii ani relațiile financiare dintre Biserică și Stat au fost subiect pentru discuții aprinse. Concluzia acestor discuții este că susținerea financiară a Bisericii și a religiei este permisă în circumstanțe speciale și în special pentru a evita ca libertatea de religie să nu devină iluzorie.

O asistență spirituală specializată este acordată în diverse tipuri de instituții: în armată, în închisori, în spitale, instituții pentru tineri, în case pentru pensionari. Biserica susține că această asistență face parte din obligațiile sale și consideră că în relația Biserică-stat, aceste forme de asistență spirituală trebuie să ocupe un loc specific. În instituțiile publice, miniștrii responsabili din Guvern numesc clericii pentru serviciile amintite, pe baza nominalizărilor făcute de către Biserici. Fundamentul juridic pentru existența acestor servicii variază de la un caz la altul. În penitenciare, temeiul juridic este constituit prin acte emise de către Parlament, iar pentru asistența spirituală în cadrul armatei, fondurile sunt prevăzute în buget. O susținere aparte este adusă prin finanțarea activităților specific bisericești în armată și în închisori. La ora actuală, fundamentul pentru susținerea acestor activități este principiul libertății de cult a celor care se găsesc în situațiile date, servicii de asistență spirituală existând și în spitale sau case de bătrâni. Ele sunt finanțate din fondurile generale ale acestor instituții, dar aceste fonduri provin tot din Bugetul statului.

Tot o susținere financiară poate să fie considerată și exonerarea de anumite impozite și taxe. Donațiile în favoarea Bisericii, precum și o largă categorie de instituții caritabile sunt scutite de impozitare, persoanele particulare, la fel ca și societățile sau instituțiile, putând beneficia de aceste prevederi.

III.3 Consecințele funcționale ale acestor modele.

Sprijinul Uniunii Europene

și rolul statelor în finațarea cultelor pentru susținerea activității misionare

Analiză comparativă

Revenind la raporturile de drept sau de dreptate determinate de relațiile dintre oameni, vom spune că acestea singure pot fi considerate ca raporturi de drept. Biserica are deci constituit cadrul legal de a ajuta legislativul să armonizeze recomandările și directivele europene privind libertatea cultelor cu specificul național.

Locul și rolul recunoscut Bisericilor în statele Uniunii Europene este strâns legat de statutul juridic rezervat cultelor, de modul în care Biserica își face simțită prezența în instituțiile publice prin educație și asistență religioasă, dar și de maniera în care statul înțelege să sprijine activitatea acesteia. Nu se poate ajunge la o uniformizare a acestor tipuri de relație, deoarece nu se poate ajunge la o uniformizare a culturilor și tradițiilor din țările europene.

Atunci când vorbim generic despre „culte”, ne referim la grupuri care sunt preocupate de valorile spirituale, manifestate prin acte de cult. Astfel, am putea spune că toate grupările religioase care au un ritual de adorare pot să fie numite culte. În cadrul unei anumite religii, pot să fie identificate culte și grupări religioase. În acest caz, cultul este o ramură distinctă a acestei religii, iar gruparea religioasă în general este o entitate socială desprinsă dintr-un cult. Creștinismul este o religie, iar problemele au apărut atunci când Biserica s-a divizat și au apărut „bisericile” creștine. Din acel moment, având în vedere că fiecare dintre părți era convinsă că deține în mod exclusiv „Adevărul adevărat”, pluralul termenului de biserică a început să fie abordat de o manieră lipsită de esența primei utilizări. Această precizare în ideea primului enunț, vine să aducă o mai mare confuzie în utilizarea acestui termen. Nu putem fi de acord cu o astfel de definire a termenului de Biserică, sau, cel mult putem să acceptăm utilizarea acestui termen pentru numirea cultelor creștine care ele însele hotărăsc să-1 folosească în propria denumire. La nivel european, acceptând această ultimă concesie, putem vorbi despre biserici, fiecare cultură națională fiind marcată de una dintre bisericile istorice.

Dar, istoria a ales altă cale, cea a politicului. În 1848, în Franța, jurnalul L’Ére nouvelle lansa termenul democrație creștină. Acest termen putea „capăta sens politic în măsura în care semnifica împăcarea dintre Creștinism și democrație, dar și căutarea unei contribuții a Creștinismului la viața societății democratice.” Partidele democrat-creștine de pe la sfârșitul seolului XIX, sunt adesea dezaprobate sau condamnate de autoritățile religioase, care nu permit partidelor politice să conțină această sintagmă în titulatură. Din acest motiv, papa Leon XIII ordona să se păstreze cuvântului un sens social și nu politic. Ori este știut faptul că „în cercurile creștine, conceptul însuși de democrație n-a câștigat o recunoaștere adevărată decât prin 1945, odată cu apariția Mișcării republicane populare din Franța.” La început, în cadrul expresiei democrație creștină termenul democrație are semnificația de a conserva societatea în ansamblul ei, deci cu un accent social. În zilele noastre, expresia democrație creștină păstrează un sens strict politic și desemnează ansamblul formațiunilor democrate de inspirație creștină, chiar dacă acestea, oficial au altă etichetă. Rolul statului nu se reduce în aceste situații la o simplă toleranță, dar trebuie să aibă respect pentru acest fenomen care îl depășește, deoarece religia și manifestarea religioasă atinge însăși spiritul umanității. Atitudinea statului față de Biserică și culte la nivelul țărilor componente ale Uniunii Europene am sintetizat-o, urmărind ca repere:

1.- Statutul juridic al cultelor;

2.- Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor.

3. – Rolul Bisericii în activitatea educativă

Astfel, dacă binele comun se situează în ordinea finalităților urmărite la nivelul societății, modul în care o societate trebuie să se mobilizeze pentru a realiza în mod solidar acest bine comun (material, spiritual, economic), este descris de o serie de principii etice a cărei genetică este preponderent creștină. În acest cadru analitic, Jean-Claude Eslin arăta limpede că raportul dintre politică și religie a fost greșit înțeles pentru că încercarea de a-l defini excludea din primele rânduri viziunea paulină. Astfel, „în epistola către Romani, Pavel recunoaște o ordine instituită de Dumnezeu. În epistola către Corinteni se referă la o ordine proprie Bisericii. Nu există o contradicție între cele două ordini” – adevăr pe care cele trei repere, mai sus amintite, vin să-l argumenteze prin câteva exemple considerate relevante.

III.3.1 Statutul juridic al cultelor

Germania

Este privită de foarte mulți analiști ca un bun model de raport între Biserică și stat deși este încadrată la „relativă neutralitate” în modelele de relaționare. Din anul 1919, a fost realizată o separație de bază a Bisericii de către stat, recunoscându-se însă că Biserica și statul au domenii unde trebuie să acționeze împreună, sprijinindu-se reciproc.

În Germania există azi două Biserici care au o importanță relativ egală: cea Catolică, care numără în jur de 28,1 milioane de membri și cea Protestantă care are în jur de 28,9 milioane, dintr-o populație totală de 80 milioane de locuitori. Biserica Protestantă este organizată ca ”Evangelische Kirche in Deutschland”- Biserica Evanghelică din Germania, din care fac parte un mare număr de biserici regionale care sunt toate independente. Pe lângă acestea, există așa numitele biserici libere, un mare număr de biserici mai mici. Bisericile Protestante din Germania sunt luterane sau reformate, iar altele urmează o confesiune care realizează unirea celor două tradiții. Religia islamică număra în Germania în anul 1987 în jur de 1,65 milioane de credincioși, în cea mai mare parte muncitori străini împreună cu familiile lor și în jur de 100 000 germani. Comunitățile israelite numără în jur de 47 000 de membri, iar aproximativ 2 000 000 de locuitori aparțin la diferite alte culte. Prin poziția adoptată, statul încearcă să creeze condiții normale pentru desfășurarea activităților cultelor și Bisericii, considerând aceste activități profitabile pentru întreaga societate. Societatea germană este considerată ca fiind una dintre cele mai bine structurate, iar aceasta se datorează și educației religioase și formării spirituale pe care biserica o realizează. Unii sunt de părere că acest fapt ar constitui și un rezultat al echilibrării curentelor protestant și catolic la nivelul acestei țări, reprezentate în proporție de 44 procente fiecare.

Relația dintre stat și Biserică în Germania este în cea mai mare parte de competența landurilor. Republica Federală Germania și landurile acesteia au realizat cu Bisericile mai multe acorduri sau tratate de Drept civil ecleziastic. Concordatul Reichului din 1933, care este un tratat de drept internațional, constituie o bază esențială pentru relațiile Statului cu Biserica Catolică, iar tratatele de drept civil ecleziastic semnate cu Bisericile Protestante și cele realizate cu diocezele catolice, pot fi considerate tratate sui generis, care se apropie foarte mult de tratatele de drept internațional. Există și alte acorduri realizate cu Biserici mai mici. Textele importante ale acestor tratate sunt cele care pun fundamentul participării Statului la numirea episcopilor, cele care privesc garantarea și organizarea cursurilor de religie în școlile publice, cele care privesc facultățile de teologie, capelanii din armată, poziția Bisericii în viața publică, la fel ca și finanțarea cultelor. Legea fundamentală prin Articolul 4 garantează libertatea religioasă. Libertățile de credință, de conștiință și libertatea de confesiune religioasă și ideologică sunt inviolabile. Articolul 140 completează această garanție, incorporând articolele 136-139 și 141 din Constituția Republicii de la Weimar din 11 august 1919, care a devenit la fel parte a dreptului constituțional. În plus, articolul 7 §2 și §3 din Legea fundamentală, garantează instrucția religioasă în școlile publice. Constituțiile și alte legi ale landurilor cuprind numeroase alte dispoziții, cum ar fi de exemplu existența facultăților de teologie în universitățile publice.

Principiul toleranței presupune acordarea posibilității de manifestare a religiei pentru toate grupurile religioase, iar paritatea antrenează obligația unui tratament egal pentru toate cultele, în timp ce libertatea credinței garantează dreptul de a se comporta conform propriei credințe. Cultele, având un număr mare de credincioși, (dar și cele cu un număr mai mic, dispun în Germania de o personalitate juridică de drept public făcând uz de forme variabile și multiple), fiecare parohie, dioceză, Biserică regională sau asociație religioasă dispun de acest statut de persoană morală de drept public. Spre diferență de alte persoane morale de drept public, Cultele nu sunt incorporate în structurile de stat. Ele conservă deplina lor autonomie ca și persoane de drept public și prin aceasta statul recunoaște cultelor importanța pe care o au în viața publică, doar câteva drepturi particulare fiind atașate acestui statut. Fiecare cult poate primi din partea landului personalitatea juridică de drept public, dacă pune la dispoziția autorităților statutul de organizare și garanții de durată.

Belgia

Pentru Belgia, fundamentul relațiilor dintre Biserică și stat, este rezervat Articolelor 14, 15, 16 și 117 care se găsesc în Constituția din anul 1831. Acest fundament legislativ este realizat și actualizat prin Articolele 19, 20, 21 și 181 din Constituția astăzi în vigoare. Situația în care se află raportul dintre Biserică și stat trebuie privită în complexitatea contextului sociologic. Deoarece recensămintele nu se referă la date privind realitatea religioasă din Belgia, în anul 1987 a fost realizat de către Serviciul de sociologie a religiilor de la Universitatea catolică din Louvain un sondaj relativ la convingerile religioase. Astfel, în Belgia locuiau la acel moment:

Catolici 75,0%

practicanți 23,0%

nepracticanți 52,0%

Necredincioși ….12,0%

necredincioși umaniști 5,0%

Musulmani 1,5%

Protestanți 1,0%

Evrei . 0,3%

Alte religii, printre care și ortodocși……………………. 0,2% Fără opinie……………………………………………………….10,0%

Cu toate că secularizarea a atins și Belgia, fenomenul religios ocupă un loc important în societatea belgiană, deci trebuie luat în considerare de o manieră serioasă. Dar dacă privim din nou tabloul cu caracteristicile religioase din țările Uniunii Europene, observăm câteva date statistice ce pot să arate starea de fapt existentă în Belgia la nivelul anului 2013. Numărul celor care se declară credincioși a scăzut în ultimii 10 ani (raportat la anul 2013, anul de realizare a anchetei pe care o avem la dispoziție) cu 14 procente, numărul celor care declară că aparțin unei religii a scăzut cu 20 de procente în zece ani, iar încrederea în Biserică a scăzut în aceeași perioadă cu 11 procente. Această situație nu se datorează unor restrângeri a drepturilor și libertăților religioase, ci putem spune că este reacția la curentul de secularizare care a atins întreagă Europa acestui secol.

Libertatea religioasă și liberul exercițiu public al religiei sunt garantate de către articolul 19 din Constituție, sub rezerva unor acțiuni criminale săvârșite în exercițiul acestor libertăți. Totodată, Belgia este parte la mai multe tratate internaționale, printre care este Declarația universală a drepturilor omului din 1948 și Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950, precum și Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice din 1966. Articolul 20 din Constituția belgiană dă o garanție cu caracter negativ libertății religioase precizând că: „nimeni nu poate obliga pe cineva la acte sau ceremonii ale vreunui cult și nici să observe zilele lor de odihnă.” Articolul 21 precizează faptul că „statul nu are dreptul de a interveni nici în numirea și nici în instalarea clericilor, nici să îi apere pe aceștia în fața răspunderilor față de superiorii lor ierarhici.” Acest articol este interpretat ca o recunoaștere constituțională a autonomiei interne a Bisericii.

Spania

Constituțiile Spaniei, în secolul ΧΙΧ-lea au fost schimbate într-un ritm considerabil, în funcție de schimbările politice apărute, schimbări dictate alternativ de liberali și de conservatori. Rolul Bisericii Catolice a fost subliniat, Constituția de la Cádiz din 1812 prin proclamarea catolicismului ca religie de stat și interzicerea practicării tuturor celorlalte religii. O dată cu elaborarea Constituției Celei de-a Doua Republici din anul 1931, această poziție a Bisericii Catolice a încetat să mai existe. În această Constituție se declară că „Statul spaniol nu are nici o religie oficială.” De acum, confesiunile sunt supuse unei legi speciale, iar finanțarea cultelor de către Stat este abolită.

Această atitudine anticatolică militantă a autorității de stat probabil că a contribuit și la declanșarea războiului civil din 1936-1939, apărut ca și o cruciadă împotriva celor ce au ruinat unitatea catolică spaniolă. La acea vreme, tot ce nu era catolic era socotit ca antispaniol. Regimul franchist instaurat după sfârșitul războiului civil a accentuat această identificare între catolicism și ideea de naționalism spaniol. Fuziunea dintre tron și Biserică a atins apogeul o dată cu realizarea Concordatului din 1953. Generalul monarhist Jose Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, la fel și secundul său, Emilio Mola, însărcinat cu planificarea și noua legislație. De acum a început o perioadă de dominare a factorului și interesului bisericesc, dar acest Concordat a fost inaplicabil în totalitatea lui, noua orientare a Bisericii Catolice de după cel de-al II-lea Conciliu Vatican și realitățile sociale lasându-l să fie de nerespectat. Noua Constituție elaborată în anul 1978, promulgă de la 29 decembrie un sistem de libertate absolută a religiei, un nou Concordat cu Vaticanul în 1979, acesta fiind urmat de o lege privind libertatea religiei intrată în vigoare în 1980. Una dintre prevederile Concordatului, cea fiscală, care viza scutirea Bisericii și a clerului de impozitul pe venituri, clădiri, lăcașe de cult, a fost denunțată de Primul ministru spaniol Pedro Sánchez, fostul lider al socialiștilor spanioli (PSOE), care în 2018 solicită un Recensământ fiscal și plata impozitelor către stat.

Constituția reprezintă vârful legislației spaniole și își păstrează această poziție și în ceea ce privește dreptul civil ecleziastic. Constituția spaniolă precizează că toți spaniolii sunt egali în fața legii și nimeni nu trebuie să fie tratat de o manieră dezavantajoasă sau preferențială datorită religiei sau opiniilor sale. Aceeași Constituție garantează libertatea religiilor, precizând că libertatea mărturisirilor ideologice, de religie și de cult, este garantată fiecăruia în parte și fiecărei comunități. Ea este limitată doar în manifestarea sa exterioară prin necesitatea garantării prin lege a respectului pentru ordinea publică, precizându-se totodată și faptul că nici o confesiune nu are caracterul de religie de stat.

Statul spaniol ia în considerare toate confesiunile existente și intră în dialog constructiv cu ele. Fiecare părinte este liber să asigure o educație religioasă pe care o crede de cuviință pentru copiii săi. De acum înainte, normele internaționale la care Spania este parte, joacă un rol foarte important, chiar prioritar; Articolul 10, aliniatul §2 precizează că: „Normele care se referă la drepturile și libertățile fundamentale, recunoscute în Constituție, se interpretează în armonie cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, și convențiile și acordurile internaționale în legătură cu această temă, ratificate de către Spania.” Legea, în legătură cu libertatea religioasă, a introdus o noutate ce nu poate fi neglijată în sistemul surselor legale de drept civil ecleziastic spaniol, și anume, posibilitatea de a se realiza convenții cu alte confesiuni decât cea catolică. Domeniul dreptului la liberă determinare înglobează în mod egal competența jurisdicțională religioasă, în acest sens deciziile tribunalelor ecleziastice nu sunt în nici un fel controlate de către tribunalele de stat.

III.3.2 Finanțarea și sprijinirea de către stat a activității cultelor

Rolul asistenței religioase în instituțiile publice

Biserica, în contextul secularizării, nu se mai poate limita la propovăduirea adevărurilor de credință numai de la înălțimea amvonului. Pe lângă activitatea misionară în spitale, azile, în orfelinate, în penitenciare sau în unitățile militare, trebuie să propovăduiască mesajul Evangheliei, să-l facă cunoscut prin toate mijloacele de comunicare în masă, pentru a putea atrage atenția asupra problemelor sociale și a facilita dimensiunea filantropică.

Pentru realizarea acestui aspect misionar, în cazul României, cultele se autofinanțează din venituri proprii (contribuții și donații ale credincioșilor, producerea și vânzarea de cărți, materiale, veșminte, obiecte de cult). Finanțare de la bugetul central Statul român oferă o susținere financiară cultelor de la bugetul de stat, prin mediereaSecretariatului de Stat pentru Culte, pentru plata unei contribuții la salarii (65% în general și 80% pentru parohiile/comunitățile cu venituri mici), respectiv a indemnizațiilor conducerii cultelor. S.S.C. administrează și fondurile bugetare destinate construcțiilor și reparării unor lăcașuri de cult. În cazul personalului de cult încadrat în instituțiile publice plata se face prin intermediul instituțiilor de resort, ori în ceea ce privește spitalele, în regim mixt. Plata personalului didactic este asigurată prin intermediul Ministerului Educației. Pentru instituțiile de învățământ teologic neintegrate în sistemul public, statul oferă o contribuție la salarizarea personalului didactic în valoare de 600 lei / contribuție lunară. Finanțare de la bugetele locale autoritățile locale pot finanța prin hotărâri ale consiliilor județene/locale construcția sau repararea unor lăcașuri de cult și altor proiecte inițiate de organizații ale cultelor. Prin câștigarea de competiții de proiecte naționale și europene Cultele religioase, subdiviziunile acestora și instituțiile conexe ale acestora (asociații, fundații etc.) pot participa la diferite competiții de proiecte în cadrul programelor naționale și europene pentru finanțarea unor activități și instituții specifice.

Statul român finanțează, potrivit legii, activitatea tuturor celor 18 culte recunoscute, în măsura în care acestea solicită o astfel de finanțare (unele culte nu acceptă finanțarea de către stat a activităților de cult propriu-zise). Cultele dispun de modul în care își cheltuiesc veniturile proprii, cu respectarea legii. Veniturile alocate de la bugetul de stat sunt, de regulă distribuite cultelor potrivit principiului proporționalității cu numărul de credincioși și al nevoilor reale ale cultelor, în condițiile legii.

Cultele din România sunt considerate instituții de utilitate publică, întrucât acestea îndeplinesc un serviciu public, participând la articularea identității societății românești, la definirea valorilor publice, la construcția solidarității sociale; joacă un rol important în societate din punct de vedere social, educațional, social-caritabil și cultural; au statutul de parteneri sociali ai statului și sunt recunoscute ca factori ai păcii sociale; contribuie la dezvoltarea societății civile. Statul român și-a asumat angajamentul de a asigura susținerea financiară a cultelor atunci când, după jumătatea secolului al XIX-lea, și-a construit propriul patrimoniu pe confiscarea averilor bisericești, în cadrul unui proces care a culminat în anul 1863 cu secularizarea tuturor averilor mănăstirești.

În Europa, noțiunea de libertate de exercițiu a religiei cuprinde în aria acestei libertăți toate domeniile în care se exersează normal activități cu fundament și cu scop religios, cum sunt: asistența în cadrul spitalelor, grădinițelor, caselor de bătrâni, școlilor private și universităților.

Germania

Fiecare cult poate să-și administreze propriile probleme financiare de o manieră independentă, indiferent de statutul lor juridic. Sub incidența acestei autonomii intră învățământul religios, numirea în oficii, serviciul religios, dar de asemenea, organizarea activităților caritabile și de binefacere, acest drept neexistând decât în limitele prevederilor legale aplicabile la toți. Cultele, având un număr mare de credincioși, dar și cele cu un număr mai mic, dispun în Germania de o personalitate juridică de drept public; făcând uz de forme variabile și multiple, fiecare parohie, dioceză, Biserică regională sau asociație religioasă, dispune de acest statut de persoană morală de drept public. Spre diferență de alte persoane morale de drept public, cultele nu sunt incorporate în structurile de stat.

Marile Biserici din Germania sunt în mare proporție implicate în serviciul social, în mod particular în forma „Caritasului” Bisericii Catolice, și a operei „Diakoniei” Bisericii Protestante. Recunoașterea rolului Bisericii în opera de asistență socială, ca și statutul de persoană morală de drept public, a condus Curtea Constituțională Federală să considere că spitalele religioase nu sunt supuse dreptului procedurilor de redresare și lichidare judiciară. Chiar dacă în statutul lor ele nu sunt legate, decât de o manieră puțin semnificativă, la Biserică, din punctul de vedere al organizării constitutive, intervențiile unei administrații judiciare în structurile calificate ca și religioase și în munca unei organizații religioase, nu este compatibilă cu dreptul lor de liberă determinare.

Belgia

Independența Bisericii față de stat, dar și pluralismul existent, obligă statul belgian să adopte o poziție de neutralitate. Cu toate acestea, guvernul acordă sprijin și protecție instituțiilor religioase și organizațiilor non-confesionale. Statul garantează libera dezvoltare a activităților religioase, fară să intervină în independența lor. Astfel, se poate vorbi de o neutralitate pozitivă față de fenomenul religios. Cu toate că sistemul legislativ al Belgiei prevede o egalitate între toate cultele, trebuie recunoscut faptul că ele se bucură de un tratament diferențiat. Mai multe religii au obținut o recunoaștere oficială, fundamentul acestei recunoașteri fiind valoarea socială a religiei din punct de vedere al serviciului adus societății. Acum, șase confesiuni beneficiază de acest tratament: catolicii, protestanții, anglicanii, evreii, musulmanii și ortodocșii. Pe lângă salariile acordate de către Stat pentru clericii religiilor recunoscute, această recunoaștere antrenează și alte avantaje. Municipalitățile preiau deficitul administrațiilor ecleziastice înregistrat pentru bunurile seculare. Bisericile pot cere statului sprijin pentru construirea și renovarea clădirilor, iar clericii pot primi spațiu pentru locuință. Cu toate că este enunțată o egalitate a cultelor, chiar și între cultele recunoscute se poate observa o oarecare favorizare pentru Biserica Catolică.

Asistența religioasă este asigurată în Belgia și în instituțiile în care există persoane care nu au posibilitatea de a participa la servicii religioase datorită faptului că nu pot părăsi acea instituție. În această categorie intră și închisorile. Există astfel câțiva capelani aparținând religiilor recunoscute, care sunt plătiți de către Statul belgian, dar doar capelanii catolici sunt autorizați să organizeze o zi de reflexie și beneficiază de o remunerare mai importantă. Pentru spitalele publice există doar o reglementare limitată și nu există o finanțare din partea Statului. Un decret regal din 2l octombrie 1964 dispune doar că reprezentanții Bisericilor și consilierii laici pot să pătrundă liber în spital la cererea pacientului.

Spania

În ceea ce privește finanțarea Bisericilor, în Spania doar Biserica catolică primește direct subvenții din partea statului. Este prevăzut din punct de vedere juridic faptul că statul poate acorda Bisericii un procentaj din impozitul pe venit, pe capital sau alt impozit care are ca bază de calcul situația financiară a persoanelor fizice. Din acest motiv este necesar ca fiecare persoană să precizeze de o manieră clară în ce parte dorește să fie orientate fondurile pe care le cedează sub forma acestor impozite. De asemenea, în ceea ce privește declarația pentru impozitul pe venit, contribuabilul poate indica un procentaj din ceea ce el plătește statului, pentru a fi acordat Bisericii Catolice sau să fie folosiți acești bani pentru alte scopuri sociale. În cazul în care din declarație nu rezultă opțiunea pentru Biserica Catolică, sumele sunt utilizate pentru alte scopuri sociale.

Există, de asemenea, în sistemul juridic spaniol un serios catalog de alte avantaje financiare. Statul plătește profesorii de religie catolică, clericii din armată și penitenciare. Există, de asemenea numeroase scutiri de impozite pentru diferite contribuții publice, dacă confesiunea este bine definită. În ceea ce privește donațiile, dacă acestea sunt făcute în favoarea Bisericii Catolice sau a unui cult cu care au fost semnate convenții, 10% din suma donată poate fi redusă din impozitul persoanei fizice. Cu privire la donațiile făcute de către persoanele fizice, acest tip de reducere din impozit se aplică doar pentru donațiile făcute spre anumite instituții ale Bisericii Catolice.

În Regatul Spaniei, acest tip de asistență religioasă nu mai este asigurat pentru că statul ar fi confesional, cum se realiza până la amintita schimbare a sistemului, ci acum, statul trebuie să asigure drepturile fundamentale, printre care și libertatea de religie. Statul este cel care trebuie să creeze condiții pentru a permite fiecărui individ să-și exercite drepturile și libertățile. Sistemul de asistență religioasă în instituțiile publice este cel mai bine pus la punct pentru asistența militară în cadrul forțelor armate. Prezența personalului bisericesc în spitale este de asemenea reglementată, deoarece în funcție de importanța spitalului sunt rezervate câteva locuri pentru personalul ecleziastic catolic, personal care se bucură de drepturi și de obligații identice cu cele ale celorlalți membri ai personalului care funcționează în spital, fiind prin consecință plătiți din fondurile publice. Costurile pentru asistența religioasă acordată de către celelalte confesiuni sunt suportate de către ele însele. În închisori, asistența religioasă catolică este finanțată de către stat, în timp ce asistența exercitată de către personalul celorlalte confesiuni este realizată din fonduri proprii.

În concluzie, Spania face parte din grupul țărilor catolice cu o puternică tradiție religioasă. Observăm că sistemul juridic spaniol, sau mai bine zis principiile care guvernează raportul dintre Biserici și stat și cele care definesc poziția Bisericii în societatea spaniolă sunt influențate într-o oarecare măsură de sistemul italian și chiar și de cel francez. „Nici o religie nu are caracter statal.”Astfel poate fi identificat modelul de relație dintre Biserici și stat stabilit pe baza convențiilor semnate de către cele două instituții, și în acest caz, cu cât Biserica respectivă este mai bine reprezentată din punct de vedere sociologic, cu atât poate să obțină din partea statului mai multe garanții. Deoarece și în Spania, ca și în Italia, Biserica Catolică este cea care are o covârșitoare majoritate, convențiile semnate de această Biserică cu Statul servesc ca și model. Datorită relațiilor instabile existente între Biserică și Stat în ultimul secol, acum Statul încearcă să se folosească de experiența Franței pentru a asigura prezența Bisericii în instituțiile publice, dar totodată lasă impresia unei echidistanțe. O concretizare a acestei poziții este afirmația că statul asigură prezența Bisericii în instituțiile publice datorită preocupării ca fiecare cetățean să aibă posibilitatea de a practica religia pentru care optează, dar și pentru faptul că înțelege importnța rolului Bisericii în stat.

III.3.3 Biserica și activitatea educativă: ora de religie în țările Uniunii.

Analiză comparativă

(România, Austria, Italia, Danemarca, Finlanda, Portugalia, Polonia, Suedia)

Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și Patriarhia Română cu privire la predarea disciplinei Religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar

În cadrul Uniunii Europene, problema educației din punct de vedere confesional ocupă un loc central. Biserica nu este neapărat o doctrină, nu este un sistem, nu este o societate sau instituție, ci este un organism spiritual viu. Metodele folosite în educație pentru transmiterea învățăturilor anticipează principii și mijloace dezvoltate ulterior de pedagogie și folosite și astăzi de didactica modernă.

Primul argument întru pledoaria îndeplinirii misiunii noastre unui Profesor de Religie este chiar simplul fapt că este dator față de cei care – indiferent dacă sunt credincioși, elevi sau colegi de cancelarie – și-au pierdut sau și-au întunecat sau diluat conștiința morală a apartenenței religioase. Lucrarea lui este de a-i responsabiliza pentru viața lumii, a-i trezi la fapte săvârșite în spirit creștin pentru ei și pentru toți semenii. Piscul teologiei românești, marele Profesor Dumitru Stăniloae, accentuând necesitatea unei dăruiri totale, sublinia componenta pnevmatică a demersului pedagogic: „Cel ce promovează viața în jurul său, se umple el însuși de viața din jur și moartea nu are putere asupra lui. Iar cel ce usucă viața în jurul său, e copleșit el însuși de uscăciunea și pustiul din jur.” Promovând viața creștină în toate articulările cunoașterii și comportamentului moral, ne umplem de bucuria existenței împreună cu ceilalți și ajutăm la „reconstituirea lumii ca Biserică”, urmărind dezvoltarea valențelor morale.

Al doilea argument, la fel de profund, se sprijină pe un adevăr incontestabil: acela prin care realitatea chipului „revelează și elanul dinamic al ființei umane” care trebuie să-și caute împlinirea în spirit deoarece doar astfel ne transformă prin har „din prezență potențială, virtuală, în prezență împreună-lucrătoare și apoi una desăvârșitoare”, pentru că „modelul este cel care organizează, pecetluiește și configurează materia și, în același timp, o atrage.” Dar, îndumnezeirea firii umane nu reprezintă o imitare morală, din perspectivă strict legalistă, a lui Iisus Hristos, ci reprezintă o prezență și o lucrare directă a lui Hristos în noi. Și acest lucru nu îl afirmă numai teologia, ci și psihologia educațională o demonstrează prin legile ei, că în orice împrejurare e preferabil și mai ușor să fii activ, să ai un rol de îndeplinit.

Principiul misionar hristocentric trebuie să stea la baza tuturor elementelor parcursului educativ-formativ în școală, mai ales în ceea ce privește direcția împărtășirii valorilor creștin-ortodoxe. Credința creștină îl are în centrul ei pe Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, învățătorul Suprem care dă putere, sens și viață creștinilor. Modelul hristic, fiind el însuși concretizat și întrupat în fapte expresive, pretinde și îngăduie o aceeași tendință de împlinire, de continuare infinită prin gândurile și faptele noastre de fiecare zi. El nu se cere a fi numai cunoscut ci și mărturisit. Mărturisirea și reeditarea faptelor prime nu vin de la sine, ci trebuie să fie învățate. Aceasta este lucrarea Sfântului Duh în lume prin Fiul, menită să-i asigure creaturii raționale desăvârșirea sau mai exact mântuirea.

Exigențele organismelor europene au determinat responsabilii din Ministerul Educației și Cercetării să adopte schimbările necesare, astfel încât prin Curriculum-ul Național, în mod cert, să fie generat un alt tip de cultură curriculară, având noi directoare. Aprofundând polisemia termenului, se poate ilustra bogăția sintagmatică pe care literatura europeană pedagogică de specialitate a conferit-o acestui concept didactic:

Curriculum design („proiectare curriculară”, „curriculum ca proiect”), ce denumește generic activitățile de concepere/proiectare a ansamblului de acțiuni pentru declanșarea și desfășurarea activităților instructiv-educative după normele și standardele de performanță;

Curriculum research („cercetare curriculară”, „studiul curriculumului”, „analiză de curriculum”), care denumește analiza componentelor unui curriculum din perspectiva ansamblului, cu precădere cercetându-se și evidențiindu-se conexiunile acestora cu întregul;

Curriculum development („dezvoltarea curriculumului”, „dezvoltare curriculară”, „reformă curriculară”) sau, în literatura anglo-saxonă, curriculum improvement („optimizare curriculară”), ce denumește, în sens larg, un demers relativ riguros de abordare și conducere a schimbării în educație (care s-a echivalat, în limba română, cu reforma curriculară), iar în sens restrâns, procedurile de elaborare, arhitectonica internă a construirii unui nou curriculum ;

Curriculum process („curriculum ca proces”, „proces curricular”), ce desemnează ansamblul activităților organizate în școală pentru a realiza anumite finalități și obiective pedagogice. Sintagmatic nominalizează ansamblul elementelor educativ-instructive, cât și ansablul relațional capabil să optimizeze buna funcționare a ansamblului.

Core curriculum („inima curriculumului”, „nucleul curriculumului”), structură de conținuturi centrate pe nevoile comune ale elevilor și selectate din materiile de strictă necesitate pentru categoriile largi de elevi. Ea este constituită din acel trunchi comun de materii, obligatoriu pentru toți elevii, ce ocupă 80% din totalul disciplinelor.

Hidden curriculum („curriculum ascuns/subliminal/nescris/nestudiat etc.”), ce desemnează valorile asimilate subliminal de către tineri prin influențe socio-educative de tip informal sau nonformal (familie, stradă, comunități etc.). Constituirea identității europene, mai exact a unei singure individualități ce realizează unitatea diversității culturale a întregului spațiu fizic european, a fost și rămâne una dintre cele mai dificile, dar cu atât mai importante opere colective. În tendința realizării acestei unități, continentul nostru a trăit o istorie bogată, fără însă a fi lipsită de conflicte, diviziuni și contradicții interne. Trebuie de aceea precizat că, mai toate proiectele educației pentru mileniul nostru au drept obiective transformarea practicilor educaționale de tip tradițional, scolastic, în baza noilor principii specifice educației și pedagogiei contemporane la nivelul Uniunii Europene: educație globală, educația pentru pace, ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, pentru schimbare și dezvoltare, învățare pe parcursul întregii vieți, educație inclusivă, educația pentru toți, șanse egale, parteneriat în educație, învățarea în profunzime, bazată pe acțiunea și responsabilizarea celui care învață, formarea de competențe, integrarea cunoștințelor în structuri de aplicație practică, predarea interactivă, curriculum inter, multi și transdisciplinar, educația pentru comunicare și pentru mass-media, nutrițională, economică și casnică modernă, educația pentru timpul liber, educația privind drepturile fundamentale ale omuluie, pentru o nouă ordine internațională, educația comunitară. O societate bazată pe cunoaștere presupune, ca prim reper al nivelului de civilizație atins, necesitatea sincronizării între dezvoltarea societății și dezvoltarea educației, fiind interesată de noile paradigme din cadrul sistemelor de educație contemporană, adaptată fenomenelor globalizării chiar și în domeniul educației.

Implicarea socială și exprimarea fermă a poziției, a opiniei, reprezintă primul pas într-o interacțiune cu o dimensiune simbolică și interpretativă dominantă, o relație în care profesorul și elevul sunt ctitori de sensuri și semnificații care generează și se bazează pe o puternică investiție cognitivă dar și afectivă, cu pronunțate valențe axiologice, pornind de la mesajul esențial al abordării postmoderniste în educație: „putem vorbi despre o reîntoarcere a individului ca actor în spațiul social și o resurecție a elevului în calitate de persoană cu caracteristicile sale specific-diferențiatoare ce trebuie valorizate maximal, constituie dimensiunea dominantă a pedagogiei moderne.” Modelul european recent de evaluare are ca „instrument emblematic, portofoliul de competențe. Acestea își propun : centrarea procesului educativ pe proiecțiile didactice de formare a competențelor și aptitudinilor; promovarea metodelor interactive de învățare, cultivare a creativității; dezvoltarea direcțiilor inter și transdiciplinare a Curriculum-ului școlar; abordarea Curriculum-ului în corelație cu problematica laturii docimologice; formarea continuă a corpului didactic.

Necesitatea adaptării la gama de principii adaptate și specifice atât educației, dar și aflate în deplină sincronie cu evoluțiile de ultim moment ale pedagogiei contemporane, au generat și elaborarea principiilor ordonatoare ale politicii educaționale la nivelul Uniunii Europene, politici care presupun trei direcții referențiale :

– adaptarea școlii la posibilitățile de instruire a elevilor,

– nevoia prioritară, vitală a unei educații elementare, de bază

– formarea competențelor de natură profesională, cu finalități productive.

Astfel reperele modernității, precum și trăsăturile care conferă caracterul inovativ al Curriculum-ului Național, se regăsesc în următoarele contexte didactice: centrarea învățării în tot ansamblul demersurilor educaționale; direcționarea actului cognitiv-formativ spre descoperirea de noi capacități și dezvoltarea de competențe; creșterea ponderii metodelor interactive de educație; cultivarea spiritului critic, interogativ; dezvoltarea omnidirecțională și stimularea gândirii creative; construirea unui învățământ eficient prin flexibilizarea parcursurilor școlare; reproiectarea, redimensionarea conținuturilor învățării proportional cu aptitudinile elevului, structurarea domeniilor educației funcție de problemele și cerințele vieții sociale; responsabilizarea celor implicați în actul educativ.

Centrate pe necesitatea uniformizării la nivelul Uniunii Europene, noile direcții ale educației, prin dimensiunea lor politică urmăresc, pe cât posibil, compatibilizarea și armonizarea nivelurilor naționale de calificare profesională. Pentru România, documentele promulgate în această direcție, au fost :

Strategia Post-aderare 2007-2013

Planul Național de Dezvoltare 2007-2013

Strategia Dezvoltării Învățământului Preuniversitar în perioada 2001-2010.

Raportarea omului la un plan valoric superior, stabil și coerent, este necesară și deosebit de fertilă. Fără relaționarea la o dimensiune profundă a existenței, cea conturată în lumea valorilor, însăși activitatea și viața omului își pierd din substanța. Pentru viața umană, lumea valorilor este un „punct de sprijin în Univers” un temei ineluctabil pentru generarea unui surplus de energie spirituală, care ar putea regulariza și perfecta întreaga existență umană. O să înțelegem că, funcție de rezultatele concrete, cele trei tipuri de învățare sunt benefice, cu condiția conducerii celor care învață către acel traiect al învățării care este în concordanță cu sarcinile, conținuturile și finalitățile educației. Se pare că în multe împrejurări ale prezentului, educația inovatoare este mai productivă, fiind un răspuns mai adecvat la cererea „pieței” și din această perspectivă, procedeele și tehnicile didactice trebuie adaptate ca structură de proiectare după următoarele repere și finalități:

Elevul, din actant statistic, devine subiect al educației;

Tehnologia informatică trebuie să vină în sprijinul elevului prin optimizarea accesului la cunoaștere;

Stimularea inovației și a gândirii critice pozitive;

Capacitatea de a-și reproiecta, optimiza propriile structuri de învățare pentru a-și maximiza competențele ;

Formarea deschiderii spre latura experimentală, interactive, cultura dialogului, dezvoltarea capacităților de a valorifica propriile experiențe de viață.

Activitatea noastră ar trebui să fie condiționată de impulsiuni ce vin din interior. Dar indivizii sunt integrați în structuri acționate și îndemnați la fapte prin intermediul diverselor sisteme normative. „Fără un scop superior al existenței subiective, lipsește vieții un sprijin solid și orice consistență; ea nu poate deci, în ciuda unei plenitudini a exteriorului, să scape unui vid și unei disoluții interioare.” Tocmai de aceea, analiza problematicii contemporane și identificarea marilor teme de meditație au condus la constituirea – în plan educațional – a unor răspunsuri specifice, prin potențarea „noilor educații” sau a unor noi tipuri de conținuturi: educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru participare și democrație, educația demografică, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru comunicare și pentru mass-media, educația nutrițională, educația economică și casnică modernă, educația pentru timpul liber, educația privind drepturile fundamentale ale omului, educația pentru o nouă ordine internațională, educația comunitară etc. Este de așteptat ca această listă să se modifice (fie prin dispariția unor „educații”, în măsura în care realitatea îngăduie așa ceva, fie – mai degrabă – prin impunerea unor noi cerințe și conținuturi educative). Ca modalități practice de introducere a „noilor educații”, sunt menționate trei posibilități :

– prin introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație (dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ.)

– prin crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale. (modulele având un caracter interdisciplinar); ele vizează pregătirea tinerilor pentru o adecvare la lumea bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii.

– prin tehnica „approche infusionnelle” (prin infuziunea cu mesaje ce țin de noile conținuturi în disciplinele „clasice”).

Educația orientată pentru fomarea atitudinală în ceea ce înseamnă respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în cadrul Uniunii Europenr capătă formula unei educațiii novaoare, moderne, implicit necesare, cu vocație internațională și presupune:

conjugarea eforturilor realizate de factorii educaționali în vederea unei socializări adecvate a copiilor și tinerilor în perspectiva valorilor fundamentale ale omului, în spiritul interiorizării și activării unor norme și valori consonante cu idealurile persoanei, cu drepturile acesteia de a exista ca entitate; acest nivel acțional are ca finalitate conștientizarea asupra propriei identități, respectul alterității așa cum se manifestă ea, valorizarea obiectivă a pluralității de existență și de exprimare a celor care nu sunt sau nu gândesc ca noi;

propagarea pe scară largă a drepturilor stipulate în codurile internaționale cu privire la drepturile omului: Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Declarația drepturilor copilului, Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, Declarația drepturilor persoanelor handicapate, etc;

stăvilirea și eliminarea din sistemele de educație a platformelor ideologice care propagă ura, desconsiderația altora, supremația, războiul, discriminarea, crearea unui front atitudinal activ față de orice încercare de justificare a conflictelor, a războiului prin tematizări în cadre formale și informale în rândul elevilor, profesorilor, părinților, factorilor de decizie etc;

alierea cu creațiile artistice sau cu alte tipuri deosebite de manifestări, care prin sine sunt purtătoare de mesaje clare dinn perspectiva promovării păcii și înțelegerii la nivel comunitar și internațional.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în Recomandarea 1720 (2005) cu titlul Educația și religia, stipulează:

Adunarea Parlamentară reafirmă cu fermitate că religia fiecăruia, inclusiv opțiunea de a nu avea nici o religie, este o chestiune strict personală. Aceasta, însă, nu intră în contradicție cu ideea că o bună cunoaștere generală a religiilor și spiritul de toleranță rezultat sunt esențiale pentru exercițiul cetățeniei democratice.

În Recomandarea sa 1396 (1999) cu privire la religie și democrație, Adunarea a afirmat: „Multe dintre problemele societății contemporane au o latură religioasă, cum ar fi mișcările fundamentaliste intolerante și actele teroriste, rasismul și xenofobia și conflictele etnice.”

Familia are un rol crucial în educația copiilor, inclusiv în alegerea de a le oferi o educație religioasă. Cu toate acestea, cunoașterea religiilor devine din ce în ce mai nesatisfăcătoare în multe familii. Tot mai multor tineri le lipsește capacitatea de a înțelege pe deplin societățile în care trăiesc și persoanele cu care intră în contact.

Media – tipărită și audiovizuală – poate avea un rol informativ deosebit de pozitiv. Unele canale media, însă, în special dintre acelea care se adresează publicului larg, demonstrează adesea o ignoranță regretabilă cu privire la religii, așa cum probează frecventele comparații nejustificate făcute între Islam și anumite mișcări fundamentaliste și radicale.

Politica și religia ar trebui să fie separate. Cu toate acestea, democrația și religia nu ar trebui să fie incompatibile. De fapt, ele ar trebui să colaboreze în scopul realizării binelui comun. Rezolvând problemele sociale, autoritățile publice pot elimina multe dintre situațiile care conduc la extremism religios.

Educația este esențială pentru combaterea ignoranței, a gândirii stereotipice și a înțelegerii greșite a religiilor. Guvernele ar trebui, de asemenea, să depună mai multe eforturi în direcția asigurării libertății de conștiință și de exprimare religioasă, sprijinirii educației despre religii, încurajării dialogului cu și între religii și promovării expresiilor culturale și sociale ale religiilor.

Școala este o componentă majoră a educației, a formării spiritului critic al viitorilor cetățeni și, în consecință, a dialogului intercultural. Stă la temelia comportamentului tolerant, fundamentat pe respect pentru demnitatea fiecărei ființe umane. Educarea copiilor cu privire la istoria și filosofia religiilor majore într-un mod imparțial și obiectiv și cu respect pentru valorile Convenției Europene a Drepturilor Omului va combate eficient fanatismul. Înțelegerea istoriei conflictelor politice motivate religios este esențială.

Cunoașterea religiilor este o parte integrală a cunoașterii istoriei oamenilor și a civilizațiilor. Este cu totul diferită de credința într-o religie anume și practicarea acesteia. Chiar și statele în care predomină o anumită religie ar trebui să educe copiii cu privire la originea tuturor religiilor și nu să favorizeze una singură sau să încurajeze prozelitismul.

În Europa coexistă o varietate de situații. Sistemele educaționale în general – și mai ales școlile de stat din statele așa-numite seculare – nu alocă suficiente resurse educației despre religii, sau – mai ales în acele țări în care există o religie de stat și în școlile confesionale – se concentrează pe o singură religie. Unele țări au interzis aducerea sau purtarea simbolurilor religioase în școli. Aceste hotărâri au fost evaluate ca fiind în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din nefericire, în întreaga Europă există un deficit de profesori calificați să predea religie comparată, în consecință trebuie înființat un institut european pentru pregătirea acestora (cel puțin pentru pregătirea unor persoane care să formeze profesorii), care ar putea beneficia de experiența mai multor institute și facultăți din țările membre care au experiență în cercetarea și predarea subiectului religiei comparate.

Consiliul Europei atribuie un rol cheie educației în construirea unei societăți democratice, dar studiului religiilor în școli nu i s-a acordat încă o atenție deosebită.

Adunarea mai observă că acele trei religii monoteiste bazate pe Carte au origini comune (Avram) și împărtășesc multe valori cu alte religii, iar valorile promovate de Consiliul Europei izvorăsc din aceste valori.

Așadar, Adunarea recomandă Comitetului de Miniștri:

să analizeze posibilele moduri în care ar putea fi predată religia la nivelul învățământului primar și secundar, spre exemplu prin module de bază care să fie ulterior adaptate variatelor sisteme educaționale;

să promoveze formarea inițială și continuă a profesorilor de studii religioase în concordanță cu principiile menționate în paragrafele precedente;

să aibă în vedere înființarea unui institut european pentru pregătirea profesorilor de studiu comparat al religiilor.

Adunarea recomandă, de asemenea, Comitetului de Miniștri să încurajeze guvernele statelor membre să asigure studierea religiilor la nivelul învățământului primar și secundar, pe baza următoarelor criterii:âscopul acestei educații să fie acela de a le permite elevilor să descopere religiile practicate în țările lor și în cele învecinate, de a-i face să înțeleagă că fiecare are același drept de a crede că religia lui reprezintă „adevărata credință” și că alți oameni nu sunt altfel de ființe umane datorită faptului că au o altă religie sau nu au nici una;

să includă, cu totală imparțialitate, istoria principalelor religii, precum și opțiunea de a nu avea nici o religie;

să le ofere elevilor cunoștințe care să le permită să fie în siguranță față de susținătorii unei practici religioase fanatice;

să nu treacă dincolo de granița dintre cultură și practicare a unei religii, chiar și în situația unei țări în care există o religie de stat. Scopul nu este acela de a inocula o credință anume, ci acela de a îi face pe copii să înțeleagă de ce religiile sunt surse de credință pentru milioane de oameni;

profesorii de religie trebuie să fie anume pregătiți. Ar trebui să fie profesori în domeniul cultural sau literar. Ar putea fi totuși acceptați ca profesori și specialiștii într-o altă disciplină;

Autoritățile statale ar trebui să se implice în formarea profesorilor și să conceapă programele de învățământ care să fie adaptate specificului fiecărei țări și vârstelor elevilor. În realizarea acestor programe, Consiliul Europei va consulta toți partenerii implicați, inclusiv reprezentanți ai credințelor religioase. Un element distinct, fundamental al culturii europene și al europenismului îl reprezintă Creștinismul. Dacă instituțional Biserica se adresează unei comunități religioase, statul este responsabil de toți cetățenii săi, de întreaga societate, fapt care relevă diferențele cantitative și cele calitative ale celor două relații: relația stat-individ se referă la relația cu fiecare cetățean dintr-un stat și se caracterizează printr-un grad mare de obiectivitate și generalitate; relația dintre Biserică și individ este marcată de existența și amploarea comunității.

Micheline Milot amintește că în multe țări dimensiunea religioasă aparținea, istoric, exclusiv sferei private. „Dată fiind complexitatea societăților actuale și a modelelor de relaționare dintre stat și Biserică, influențate de tradițiile naționale, este necesar ca organismele politice și legislative să adopte o atitudine progresivă față de religie, care se află ea însăși într-un proces de dezvoltare. O asemenea adaptare la pluralism presupune din partea democrațiilor abilitatea de a împleti o concepție de națiune culturală, istorică, neostentativă cu una de națiune civică, multi-etnică. Neutralitatea politică nu înseamnă că statul trebuie să ignore faptul că cetățenii își asociază acțiunile sociale și politice propriilor lor credințe. Înseamnă că statul trebuie să fie atent la apărarea libertății de conștiință și de religie a cetățenilor săi și să se asigure că nu acordă nici unui grup religios un tratament privilegiat ori dezavantajat. (…) Indiferent de forma pe care o ia sistemul secular sau legislativ în oricare context național dat, neutralitatea politică trebuie să găsească căi de integrare a diversității, de respect al tradițiilor culturale, de dialog între oameni, luând în considerare drepturile fundamentale ale omului. Acestea au în vedere abilitatea noastră de a trăi în comun. Societățile seculare și secularizate trebuie să ofere un cadru care să permită recunoașterea diversității într-o societate a cetățenilor egali, liberi de orice discriminare privitoare la opțiunile personale în chestiuni legate de credință. Această recunoaștere reprezintă o necesitate și o premisă pentru definirea standardelor comune într-un context pluralist. Standarde comune nu pot fi definite odată pentru totdeauna; ele sunt mai degrabă rezultatul interacțiunii și al dialogului dintr-un context multicultural. Educația trebuie să joace un rol fundamental în asigurarea înțelegerii interculturale ca factor de creștere a toleranței și coexistenței armonioase.”

Studiul Religiei este, într-o formă sau alta, o constantă firească în școlile bugetate de stat, dar în problematica extrem de complexă a educației religioase se disting mai multe tipuri de structuri, ca expresii firești ale tradițiilor religioase, depinzând sub aspect formal și de existența sau nonexistența unei religii dominante, respectiv a pluralismului religios, recunoașterea oficială de către stat în Legea fundamentală a religiilor și a Bisericilor ce le promovează, relațiile dezvoltate între comunitățile religioase și cultele care le reprezintă. În ceea ce presupune ora de Religie, ea „poate avea caracter obligatoriu pentru toți elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opțională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia). Există, de asemenea, și cazul Franței unde Studiul Religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. La fel, organizarea Studiului Religiei în școlile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între stat și culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria); totuși, chiar și în acest din urmă caz, Statul asigură finanțarea necesară. Nu mai puțin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-și propune, în mod strict, oferirea de informație obiectivă asupra diferitelor credințe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), și una evident confesională, care are drept scop inițierea (sau asistarea) elevilor în a deveni membri responsabili ai unor anumite confesiuni, alocând în planul de atudii foarte puțin spațiu cunoașterii altor confesiuni sau religiii (Cipru, Malta).”

De asemenea, de exemplu, există și societăți monoconfesionale, în care relația dintre stat și religia dominantă este atât de strânsă, încât aceasta din urmă poate fi chiar declarată religie de stat, iar cele două puteri devin convergente (de exemplu cazul Greciei) sau Spaniei. Învățământul catolic ocupă un loc foarte important în cadrul învățământului spaniol, dovadă că, până în anul 1962, universitățile catolice au fost singurele particulare din sistemul de învățământ spaniol. Învățământul religios, are statuat faptul că religia catolică trebuie să fie predată în toate instituțiile de învățământ până la nivelul universitar, această disciplină având însă un caracter facultativ, dar cei care pot decide participarea sau neparticiparea la aceste cursuri sunt părinții. În cazul în care nu se optează pentru un învățământ religios, elevii trebuie să participe la alte activități supravegheate. Profesorii de religie sunt numiți în colaborare cu Biserica Catolică, dar sunt plătiți de către stat. Pentru celelalte culte, cheltuielile cu educația religioasă nu sunt acoperite de către stat, dar este stabilită prin convenții obligativitatea punerii la dispoziție a unor spații pentru exercitarea activităților specifice asistenței religioase. Chiar dacă este posibil din punct de vedere juridic, nici o Facultate de Teologie nu face parte din sistemul universitar de stat.

La cealaltă extremă se situează societățile pluriconfesionale, în care statul adoptă o poziție echidistantă față de toate confesiunile recunoscute, situație în care statul nu intervine nicicum în problemele Bisericii, religia nu influențează instituțiile statului, există o separație clară între stat și Biserică (de exemplu cazul Olandei). O poziție intermediară apare în societățile biconfesionale (precum cea din Germania), în care statul, care și-a declarat separarea de biserică, sprijină totuși activitatea acesteia. În Germania, libertatea de credință, în aspectul său de toleranță pozitivă, permite statului să propună o rugăciune școlară și interconfesională în școlile publice, în măsura în care participarea rămâne voluntară, oricare ar fi raporturile sociale existente efectiv. Art. 7.§1-5 subliniază că statul trebuie să vegheze el însuși la ceea ce asigură o atmosferă de toleranță iar aceasta înseamnă că acolo unde statul poate să acționeze în legătură cu circumstanțele vieții, ca de exemplu, dacă el impune frecventarea școlii, el trebuie să vegheze ca nevoile spirituale ale acelui individ să fie satisfăcute în acest domeniu. Aceasta funcționează în egală măsură pentru serviciile militare și pentru penitenciare. Și cultele pot invoca libertatea de credință, ea existând ca și un drept colectiv.

Modul de relaționare dintre stat și Biserică își pune amprenta în mod evident și asupra relației stabilite între școală, ca instituție publică, și educația religioasă. Pornind de la tipologia relațiilor dintre stat și Biserică, așa cum au fost descrise anterior, se va constata că, în general, în societățile monoconfesionale, în care religia dominantă este favorizată de stat, școala publică nu numai că oferă educația religioasă, dar ea este chiar materie obligatorie, statul finanțează și influențează în diferite moduri derularea sa (prin stabilirea finalităților, conținuturilor, elaborarea de manuale, formarea cadrelor didactice), considerându-se că religia face parte din identitatea națională, pe care – prin educație – trebuie să o transmită tinerei generații.

În Regatul Belgiei, domeniul cultural, Bisericile și în special Biserica Catolică, joacă un rol foarte important. În domeniul educațional, învățământul catolic ocupă un loc foarte important. El devansează învățământul public deoarece 60% din elevii belgieni din învățământul secundar frecventează o școală care aparține rețelei de învățământ catolic. Și alte religii organizează învățământ de toate gradele. Între acestea Louvain este cea mai importantă universitate catolică din Belgia. Alături de această rețea a învățământului liber există însă o rețea bine pusă la punct a învățământului de stat. În privința învățământului religios în școlile organizate și administrate de către puterea publică, se oferă posibilitatea alegerii între studierea unei religii recunoscute sau a unei morale nonconfesionale; toți elevii supuși obligației școlare au dreptul, pe cheltuiala comunității, la o educație morală și religioasă.

În societățile pluriconfesionale, în care apare separația clară între stat și Biserică, educația religioasă este abordată în mod diferențiat, adesea neconfesional și în asociere cu educația interculturală, educația civică, educația pentru democrație. Atitudinea statului în aceste societăți merge de la neutralitate politică față de diferitele confesiuni, până la delegarea răspunderii pentru educația religioasă autorităților locale (Marea Britanie), asociațiilor de părinți (Olanda) ori exclusiv comunității religioase (caz în care poate fi chiar exclusă din școala publică: Franța).

În societățile biconfesionale, în care există o relație de cooperare între stat și Biserică, statutul educației religioase este reglementat prin acorduri comune între părți, stipulându-se ferm responsabilitățile ce revin fiecăreia dintre ele.

Relația dintre stat și Biserică și asumarea responsabilității pentru educația religioasă de către una dintre cele două instanțe pot determina modul de abordare a educației religioase: confesională sau neconfesională. Sunt avute în vedere aici elemente precum finalitățile și conținuturile educației, în general, și ale celei religioase, în particular, curriculumul școlar, metodele de abordare în procesul de învățământ, elaborarea materialelor didactice, formarea cadrelor didactice etc. Asumarea responsabilității privind aceste aspecte este adesea legată și de asumarea finanțării educației religioase. Legislația țării, structura sistemului de învățământ și particularitățile sale sunt elemente care determină prezența și modul de realizare a educației religioase din fiecare țară.

Atunci când statul, neutru față de confesiunile religioase existente, preia întreaga responsabilitate și controlul asupra celor mai multe elemente care țin de educația religioasă în școala publică, apare, de regulă, o abordare neconfesională a acesteia. Situația este specifică țărilor cu o deschidere mai mare către secularizare și se corelează nu numai cu interrelaționarea celor două instanțe, ci și cu gradul de asigurare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în acele țări. Este cazul Norvegiei, Danemarcei, Estoniei, Olandei, Suediei.

Abordarea confesională a educației religioase se corelează cu organizarea și controlarea acesteia de către comunitățile Bisericii. Statul se implică totuși prin susținerea financiară și organizațională a unor aspecte precum plata cadrelor didactice, alocarea spațiilor etc. Situația este specifică țărilor care au o religie majoritară (ortodoxă sau catolică) și se regăsește în majoritatea țărilor din Europa: România, Lituania, Bulgaria, Cehia, Croația, Finlanda, Federația Rusă, Germania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Serbia, Austria, Belgia, Slovacia, Spania, Cipru, Ucraina, Ungaria Grecia, Polonia, Letonia.

Specialiștii în domeniu atrag atenția că cele doua abordări nu sunt ferm delimitate și de aceea putem vorbi despre predominanța abordării confesionale sau a celei neconfesionale. Cele două abordări ale educației religioase nu sunt total disjuncte, programele școlare de religie cu caracter confesional cuprind și o serie de elemente de factură non-confesională: istorie a religiei, diferite tradiții religioase, artă religioasă etc., care sunt însă abordate din perspectiva unei religii particulare. De asemenea, caracterul non-confesional nu exclude posibilitatea de a acorda o atenție particulară unei anume religii (de obicei, religia majoritară). Pornind de la cele două tipuri de abordare, în corelație cu instanța responsabilă de educația religioasă, Peter Schreiner distinge patru modele de realizare a acesteia:

1.- modelul studiilor religioase/ modelul neconfesional – educația religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat de către instituțiile statului;

2.- modelul neconfesional-cooperativ – educația religioasă este predominant neconfesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunitățile religioase;

3.- modelul confesional-cooperativ – educația religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat prin cooperarea dintre stat și comunitățile religioase;

4.- modelul confesional – educația religioasă este predominant confesională, curriculumul este elaborat de către comunitățile religioase;

Aceste patru modele, care evidențiază tipul de abordare și instanțele responsabile de educația religioasă se corelează direct cu statutul religiei ca disciplină în planurile de învățământ. Studiile religioase (modelul neconfesional) organizate și finanțate de stat au de regulă statut de obligativitate. Ele se bazează pe o abordare multireligioasă, echidistantă, neutră și general acceptată de toate comunitățile religioase existente într-un stat. Câteodată educația religioasă se împletește cu educația interculturală și urmărește să ofere premisele pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, toleranță, acceptare a diversității religioase, etnice și culturale, precum și premisele pentru analiza critică a faptului religios. Statutul de disciplină obligatorie nu contravine în această situație libertății individuale de conștiință și credință, întrucât nu se promovează un sistem unic de credințe religioase, ci se lasă loc pluralismului religios.

În cazurile modelelor neconfesional-cooperativ, confesional-cooperativ și confesional, educația religioasă poate apărea ca disciplină obligatorie sau disciplină opțională. Atunci când apare ca disciplină obligatorie, având caracter predominant confesional, există pericolul prozelitismului, al îndoctrinării, al subminării libertății de conștiință și credință, al dezvoltării unor prejudecăți legate de religie, etnie și cultură. Chiar dacă în unele țări s-a instituit posibilitatea de dispensa, acordându-se elevului libertatea de a nu frecventa cursul sau, mai rar, de a alege o altă materie de studiu, din cauza dificultăților organizatorice sau financiare nu întotdeauna se concretizează în fapt dreptul la neparticipare.

Dimensiunea națională a prezenței religiei în școli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura și istoria fiecărei țări. Dacă instituțional Biserica se adresează unei comunități religioase, statul este responsabil de toți cetățenii săi, de întreaga societate, fapt care relevă diferențele cantitative și cele calitative ale celor două relații: relația stat-individ se referă la relația cu fiecare cetățean dintr-un stat și se caracterizează printr-un grad mare de obiectivitate și generalitate; relația dintre Biserică și individ este marcată de existența și amploarea comunității.

În întreaga Europă, studiul Religiei este prezent, într-o formă sau alta, în școlile publice finanțate de stat, dar în problematica extrem de complexă a educației religioase se disting mai multe tipuri de structuri, ca expresii firești ale tradițiilor religioase, depinzând și de existența sau nonexistența unei religii dominante, respectiv a pluralismului religios, recunoașterea oficială de către stat în Legea fundamentală a religiilor și a Bisericilor ce le promovează, relațiile dezvoltate între comunitățile religioase și cultele care le reprezintă.

Modul de relaționare dintre stat și Biserică își pune amprenta în mod evident și asupra relației stabilite între școală, ca instituție publică, și educația religioasă. Pornind de la tipologia relațiilor dintre stat și Biserică, așa cum au fost descrise anterior, se va constata că, în general, în societățile monoconfesionale, în care religia dominantă este favorizată de stat, școala publică nu numai că oferă educația religioasă, dar ea este chiar materie obligatorie, statul finanțează și influențează în diferite moduri derularea sa (prin stabilirea finalităților, conținuturilor, elaborarea de manuale, formarea cadrelor didactice), considerându-se că religia face parte din identitatea națională, pe care – prin educație – trebuie să o transmită tinerei generații.

Situația este specifică țărilor care au o religie majoritară (ortodoxă sau catolică) și se regăsește în majoritatea țărilor din Europa: România, Lituania, Bulgaria, Cehia, Croația, Finlanda, Federația Rusă, Germania, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Serbia, Austria, Belgia, Slovacia, Spania, Cipru, Ucraina, Ungaria Grecia, Polonia, Letonia. Cele patru modele, care evidențiază tipul de abordare și instanțele responsabile de educația religioasă se corelează direct cu statutul religiei ca disciplină în planurile de învățământ. Studiile religioase (modelul neconfesional) organizate și finanțate de stat au de regulă statut de obligativitate. Ele se bazează pe o abordare multireligioasă, echidistantă, neutră și general acceptată de toate comunitățile religioase existente într-un stat. Câteodată educația religioasă se împletește cu educația interculturală și urmărește să ofere premisele pentru o mai bună cunoaștere reciprocă, toleranță, acceptare a diversității religioase, etnice și culturale, precum și premisele pentru analiza critică a faptului religios. Statutul de disciplină obligatorie nu contravine în această situație libertății individuale de conștiință și credință, întrucât nu se promovează un sistem unic de credințe religioase, ci se lasă loc pluralismului religios. În cazurile modelelor neconfesional-cooperativ, confesional-cooperativ și confesional educația religioasă poate apărea ca disciplină obligatorie sau disciplină opțională. Atunci când apare ca disciplină obligatorie, având caracter predominant confesional, există pericolul prozelitismului, al îndoctrinării, al subminării libertății de conștiință și credință, al dezvoltării unor prejudecăți legate de religie, etnie și cultură. Chiar dacă în unele țări s-a instituit posibilitatea de dispensa, acordându-se elevului libertatea de a nu frecventa cursul sau, mai rar, de a alege o altă materie de studiu, din cauza dificultăților organizatorice sau financiare nu întotdeauna se concretizează în fapt dreptul la neparticipare.

Predominanța unei religii apare și în Belgia, Lituania, Spania Portugalia, Polonia (preponderent catolice), Cipru, Bulgaria, România, Serbia (ortodoxe), Irlanda (protestantă). În Uniunea Europeană, așa cum am menționat la începutul acestui capitol dedicat, educația religioasă are propria configurație și „biografie”, deși există și influențe reciproce sau elemente comune, aceasta deoarece, modelele relației Biserică-stat se apropie de cele prin care se relizează educația religioasă. Astfel, de exemplu Italia sau Grecia, deși au religii majoritare diferite, Italia catolică iar Grecia este ortodoxă, datorită faptului că majoritatea populației aderă la o religie care în istorie a fost și este cel mai important reper al identității naționale, iar fiecare stat dorește să transmită prin educație această „pecete”. De exemplu: Grecia.

Legislația: Biserica Ortodoxă are în Grecia un rol garantat prin Constituție. Conform Art. 3, se stabilește „în numele Sfintei Treimi” că religia „dominantă” a populației grecești este ortodoxia orientală, sub autoritatea bisericii autocefale din Grecia (statisticile oficiale estimează că aproximativ 95% din populație este ortodoxă, minoritățile religioase cele mai importante fiind musulmanii, catolicii, martorii lui Jehova, protestanții, evreii și creștinii de rit vechi). Conform Articolului 16,§2 : învățământul reprezintă o misiune fundamentală pentru stat și are ca obiectiv formarea morală, intelectuală, profesională și fizică a cetățenilor greci, dezvoltarea conștiinței naționale și religioase și formarea acestora ca cetățeni liberi și responsabili.”

Constituția nu prevede în mod explicit învățământul religios ortodox, dar solicită ca învățământul să facă legătura între normele Ortodoxiei și conștiința națională și religioasă a elevilor din Grecia. Astfel, apartenența majorității populației la această religie conferă putere Bisericii Ortodoxe, iar învățământul religios constituie forma de menținere a identității naționale prin promovarea doctrinei și tradițiilor ortodoxe.

Libertatea de conștiință și a convingerilor religioase, deși prevăzută în articolele 2 și 13 ale Constituției și într-o lege apărută în 2002 cu privire la protejarea secretului privind datele personale este în fapt parțial respectată, în condițiile în care Grecia este o țară monoconfesională, cu o puternică presiune socială, culturală și instituțională exercitată de religia majoritară, datorită rolului său istoric în lupta pentru independență și devenire națională. Statutul minorității musulmane din această țară (condensată în Nordul Greciei) este reglementat prin Tratatul de la Lausanne (1923), care prevede obligația Greciei și a Turciei de a asigura libertatea religioasă, lingvistică și de educație pentru minoritățile religioase din cele două țări: pentru musulmanii de origine turcă din Grecia și pentru ortodocșii de origine greacă din Turcia.

Statutul disciplinei: Potrivit legii din 1985, Religia este disciplină obligatorie, la fel ca rugăciunea de la începutul orei. Legislația prevede însă pentru elevii atei, de altă religie decât cea ortodoxă sau creștină posibilitatea nefrecventării orelor de religie, dacă ambii părinți ai elevului (mai mic de 15 ani) depun la conducerea școlii o cerere în acest sens. Pentru acești copii nu există discipline alternative, le este permis să rămână în incinta școlii, într-un spațiu indicat de conducerea școlii (biblioteca, sala de sport etc.).

Tipul de abordare: Educația religioasă din Grecia este preponderent confesională, tematica se centrează pe elementele învățăturii cultului ortodox. Începând cu anul 1985 – pentru învățământul secundar și 1992 – pentru cel primar, învățământul religios și-a deplasat accentul, evoluând de la dogmatism spre gnosticism. În școlile publice educația religioasă este organizată, controlată și finanțată de către stat; Ministerul Educației Naționale și al Religiei are îndatorirea de a realiza programele școlare, de a concepe, tipări și distribui manualele de religie, precum și de a forma cadrele didactice pentru această disciplină.

Responsabilitatea pentru curriculum: Elaborarea programei de educație religioasă, ca și elaborarea manualelor de religie intră în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale și al Religiei, care colaborează în acest sens cu Institutul Pedagogic (instituție consultativă a ministerului). Deși biserica ortodoxă nu este formal responsabilă nici de elaborarea curriculumului, nici de manuale, nici de formarea cadrelor didactice, ea este consultată în mod oficial de instituțiile responsabile și își dă avizul asupra chestiunilor care privesc educația religioasă.

Organizarea: În Grecia, Ministerul Educației Naționale și al Religiei are competența structurării și alcătuirii programului orelor de Religie; fiind majoritar ortodocși (95 %), numai foarte puțini copii nu umează acest curs. Comunitatea turcă, care reprezintă minoritatea etnică și religioasă cea mai numeroasă, are libertatea de a-și organiza educația religioasă și libertatea de a-și manifesta și transmite propria religie.

Nivelul de învățământ si ponderea disciplinei: ora de Religie este disciplină obligatorie pentru elevii din învățământul primar- având rezervată două ore, iar în cel secundar -o oră săptămânal.

Formarea si statutul cadrelor didactice: Formarea cadrelor didactice și distribuirea lor în învățământ intră în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale și al Religiei; acesta organizează și finanțează formarea cadrelor didactice, stabilește metodologia de ocupare a posturilor și stabilește statutul cadrelor didactice.

Un alt exemplu, Franța:

Legislația: Statul francez și totodată școala publică subvenționată de acesta s-au separat de biserică în 1882. La sfârșitul secolului al XlX-lea s-au desființat și facultățile teologice de stat și s-a stabilit incompatibilitatea dintre statutul de membru activ al vreunei comunități religioase și profesia de cadru didactic. Separarea dintre cele două instituții nu a fost bruscă și totală, căci laicizarea necesita timp; prin secularizarea societății și a educației s-a sprijinit însă laicitatea franceză. (Excepție au făcut încă de la vremea respectivă provinciile Alsacia și Lorena, care nu făceau parte din Franța. De aceea cele două provincii nu s-au conformat aceleiași legislații, ci au funcționat în continuare după propria lege, permițând existența învățământului religios în școlile publice.) Articolul 1 din Constituție prevede că „Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fară deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credințele. Organizarea sa este descentralizată.” Dintotdeauna au existat excepții la reglementările acestui articol, iar de câteva decenii se constată înmulțirea modalităților indirecte de subvenționare și recunoaștere a faptului religios. Sistemul educativ din Franța a fost organizat în jurul unui proiect național și pus sub tutela statului în secolul al XlX-lea. Acesta prevedea instrucția obligatorie până la vârsta de 16 ani, programe puternic centralizate și imperative, ce reflectau în finalitățile lor alegerile politice ale națiunii franceze, manuale asemănătoare (editurile școlare aveau libertatea de a interpreta liber programele, neexistând manuale „oficiale”).

Statutul disciplinei: Educația religioasă nu face obiectul unei discipline școlare în școala publică franceză. Autoritățile religioase nu au fost implicate nicicum în demersul educativ.

Tipul de abordare: Cunoștințe religioase, abordate desigur necatehetic, sunt integrate în alte domenii, pe care elevii le studiază pe parcursul școlarizării obligatorii, în special istoria, literatura, arta și filosofia. Este favorizată prezentarea religiilor din Europa. Însușirea de către elevi a acestor cunoștințe vizează următoarele obiective:

permiterea accesului la patrimoniul cultural francez și occidental prin punerea la dispoziția elevilor a mijloacelor de percepere a dimensiunilor religioase și simbolice din exprimările artistice (arhitectură, pictură, muzică, literatură) și din viața socială (sărbători, calendar);

înțelegerea lumii contemporane și situarea evenimentelor în contextul lor istoric și cultural;

creșterea toleranței prin intercunoaștere și acordarea respectului reciproc într-o societate pluriculturală și multiconfesională, a cărei diversitate se reflectă și în școală (această miză civică apare și în alte țări europene, confruntate cu pluralismul religios și cu interculturalitatea).

Responsabilitatea pentru curriculum: Neexistând ca disciplină aparte, nu apare nici un curriculum specific pentru educația religioasă, însă conținuturi din domeniul religios se regăsesc în special în domeniul istoriei și literaturii. Spre exemplu, în cadrul Istoriei, elevii (de 11-15 ani) studiază în colegiu credințele Egiptului antic și mitologia greacă, dimensiunea istorică a religiilor iudaică și creștină, diversitatea confesiunilor creștine, importanța bisericii în societatea medievală și islamul, împărțirea Europei creștine între catolici și protestanți, problematica religioasă în timpul Revoluției franceze și laicizarea societății franceze. La liceu (pentru elevii de 15 – 18 ani) sunt abordate teme legate de apariția și răspândirea creștinismului, reforme protestante și catolice ori practici religioase de la începutul secolului al XlX-lea până în zilele noastre. În general religia rămâne asociată cu epoci mai îndepărtate și accentul cade pe aspecte politice (coliziunea dintre puterea politică și autoritatea religioasă) și pe evenimente ori instituții vizibile, mai puțin pe dimensiunile spirituale și simbolice ale religiilor.

Organizarea : în școlile publice nu se derulează cursuri de educație religioasă. Ele apar însă în școlile confesionale, organizate, finanțate și controlate de către comunitățile religioase. Învățământul laic (de stat) este complet separat de cel religios (organizat de comunitățile religioase).

Nivelul de învățământ: Elemente de conținut despre religii sunt abordate în cadrul unor discipline precum istoria, literatura, arta, filosofia, geografia și apar în special în cadrul învățământului secundar.

Formarea cadrelor didactice: în secolul al XlX-lea s-au desființat toate facultățile teologice de stat și s-a stabilit incompatibilitatea dintre statutul de membru al unei congregații religioase și profesia de cadru didactic. Secularizarea societății și a educației a coudus în timp la îndepărtarea elevilor de subiecte legate de religii și la apariția lipsei de cultură religioasă, ceea ce făcea adesea dificilă înțelegerea sau plasarea în context a unor evenimente istorice, teme literare, curente artistice ori filosofice. în urma unor analize a situației de fapt și a unor sondaje de opinie, colocvii și dezbateri pe tema educației religioase, au rezultat următoarele: este important ca elevii să dobândească un minim de cunoștințe religioase pentru formarea lor intelectuală, culturală și civică, însă nu se dorește crearea unui învățământ specific de istorie a religiilor, susținut de un cadru didactic specializat. S-a preferat aprofundarea cunoștințelor religioase în cadrul disciplinelor școlare existente (în principal istoria, literatura, geografia, arta) acordându-se un loc mai cuprinzător istoriei religiilor și elementelor de înțelegere a lumii contemporane. Un rol important în depășirea crizei inculturii religioase și clasice revine cadrelor didactice, care trebuie să fie mai bine „înarmate” intelectual și profesional, pentru a face față provocărilor actuale. În România, Legea Nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, pe fondul libertății credinței, în ceea ce presupune educația, stipulează:

Deceniile din urmă au arătat că inactivismul social poate genera formule totalitare de organizare a societății. Participarea și implicarea sunt condiții pentru buna funcționare a unei societăți, remediul cel mai adecvat pentru alunecări autoritariste sau totalitariste. Biserica, prin apartenența omului la ea, reflectă teologic și experiază spiritual, personal sau comunitar, anticiparea finalității antropologice și cosmice, consecință a conlucrării Dumnezeu – om. Pornind de la Revelație, armonizarea dintre religia creștină și societatea contemporană presupune să se țină seama de realizările majore ale civilizației: resposabilitatea individuală și autonomia conștiinței fiecăruia, ambele proiectate spre dezideratul fidelității față de credință și Biserică. Societatea contemporană tinde din ce în ce mai mult spre globalizare, desacralizare și secularizare, prin care distincția dintre lumea profană și lumea sacră, dintre a trăi în lume și a fi spiritual, credincios, a fost instituționalizată. Tocmai de aceea „Uniunea Europeană nu poate fi fundamentată doar din punct de vedere economic, politic sau militar, ci are nevoie și de o coordonată spirituală, recunoscută în Constituția europeană, datorită rolului mare pe care Creștinismul l-a jucat și trebuie să-l joace, în continuare, în realizarea unității.” Sfântul Ierarh Andrei Șaguna vorbind despre relațiile dintre Biserică și stat,considera că acesta din urmă nu îndeplinea doar rolul unui supraveghetor îndepărtat; dimpotrivă el avea atât o datorie morală, cât și un interes practic în sprijinirea activității Bisericii, întrucât Biserica era angajată în formarea de cetățeni devotați și cu respect față de lege… el nu vedea nimic neobișnuit în a cere unele subvenții de la stat pentru plata salariilor preoților sau pentru educația religioasă din școlile de stat… este, deci, datoria statului să ajute Biserica în această misiune vitală, respectându-i independența și oferindu-i cele necesare pentru a-și desfășura activitatea.

În Austria, Constituția stabilește ca drept, într-o formulare aproape paradoxală, libertatea față de religie (dreptul de a nu avea nici o credință sau apartenență religioasă, posibilitatea de a-ți exprima opiniile în această direcție) cât și libertatea de religie (adică tocmai în ceea ce reprezintă obligația statului de a crea și asigura condițiile necesare activităților religioase și exprimarea credinței, precum și stabilirea unor repere ale educației religioase în școlile publice (manuale, pregătirea cadrelor didactice și salarizarea acestora) stabilirea conținutului Programelor analitice de specialitate și selecția cadrelor căzând în sarcina celor 14 culte cu care statul austriac colaborează. Potrivit unei legi din 1949, Educația religioasă este disciplină obligatorie, pentru clase peste 10 elevi sunt 2 ore / săptămână alocate din trunchiul comun, pentru clase mai mici de 10 elevi este rezervată 1 oră / săptămână, regulă valabilă pentru învățământul primar, secundar, și vocațional. Alternativa scutirii de la ora de Religie – posibilă prin solicitarea părinților sau a elevului peste 14 ani – este eprezentată de un curs de Etică. Profesorii, pentru a preda Religie, sunt obligați fie să urmeze o Academie de studii religioase, fie studii pedagogice completate de studii master în teologie.

În Danemarca, cooperarea dintre Biserica Evanghelică Luterană (care din 1849 a încetat să fie Biserică de stat) și statul danez este foarte strânsă, cursul de Religie fiind pînă în 2003 menționat în Constituție, ca parte a culturii naționale daneze. Abordarea disciplinei trebuie să fie non-confesională, fiind concepută mai degrabă ca o informare a elevilor asupra Creștinismului, precum și de existența și specificul altor credințe religioase. În forma lui luterană, studiul Creștinismului se stabilește la nivel național (fiind disciplină obligatorie la gimnaziu, opțională pentru ultimul an de studii, când elevul peste 15 ani poate decide dacă o include sau nu în curriculum.) Profesorii sunt fie absolvenții Institutului de Studii Religioase (pentru nivelul gimnazial), fie a unei Școli pedagogice unde au optat pentru modulul Creștinism/Filosofie, fie ai Facultății de Teologie (pentru nivelul liceal).

În Finlanda, pentru că majoritar cetățenii sunt membri ai Bisericii Lutherane Finlandeze, (aprox. 85%) – deși nu mai este Biserică de stat, dar cultivă tradițional o strânsă relație de cooperare cu autoritățile statului, continuă să joace în continuare un rol social însemnat- în toate școlile publice, la capitolul conținuturi cursul propune studiul marilor religii ale lumii, precum și aprofundarea dimensiunii istorice, culturale ori morale a fenomenului spiritual. De aceea este considerată disciplină obligatorie, din clasa I-a până în clasa a XII-a, căci Legea Libertății Religioase, adoptată în 2003, prevede alocarea în orar a unei ore de Religie săptămânal, funcție de apartenența religioasăa elevilor, ceea ce tehnic înseamnă elaborarea a 11 Programe analitice diferite. Același drept constituțional este legiferat pentru toate celelalte 10 culte recunoscute oficial, la cererea unei grupe de minim 3 elevi. Conținutul Programelor analitice este stabilit de către un Consiliu Național al Educației, alături de reprezentanți ai cultelor recunoscute. Alternativa la Religie este dată prin frecventarea cursului de Etică seculară – care este disponibil mai ales elevilor care au declarat că nu apațin niciunui cult. La nivelul claselor I-IV Religia este predată de învățători, pentru etapele următoare profesorii trebuind să fie absolvenți de studii teologice superioare având specializare și în pedagogie. Selecția cadrelor aparține cultelor, iar aspectele financiare, inclusiv salarizarea țin de ministerele de profil ale statului finlandez.

Italia a reglementat legal studiul Religiei atât prin Concordatul semnat în 1984, între stat și Vatican, cât și printr-o serie de acorduri cu celelalte culte care au fost recunoscute constituțional. Religia este disciplină opțională (părinții sau elevii peste 14 ani aleg sau nu să studieze disciplina Religie). Dar, importanța Bisericii pentru italieni face ca aproximativ 90% dintre elevi să participe la acest curs organizat prin 2 ore/săptămânal pentru ciclul primar și 1 oră pe săptămână pentru ciclul secundar. Dat fiind procentajul opțional, nu există o disciplină alternativă de studiu. Orele de Religie în ciclul primar, sunt susținute de învățători, cu condiția să fi urmat un Institut de Științe Religioase la nivel regional; ele organizează cursurile de 5 ani și pentru profesorii de Religie din ciclul secundar, dar care, pentru a profesa, trebuie să obțină o aprobare eclesială. Conținutul Programei analitice, manualele și selecția cadrelor didactice sunt de competența Bisericii Romano-Catolice, dar este aprobată de către stat care răspune și de salarizarea Profesorilor.

În Polonia, la fel ca în România, în ciuda anilor grei de dictatură comunistă, Biserica continuă să ocupe un loc important în structura societății, ceea ce influențează considerabil și statutul educației religioase din această țară. Disciplina este opțională, cursul de Etică fiind din nou prezent ca alternativă de studiu. Celelalte culte, Ortodox – grupat în Estul Poloniei – și cultele protestante, pot organiza cursuri pentru o clasă de minim 7 elevi. Organizat de Biserica Romano-Catolică (programe, manuale, cadre didactice cu studii superioare sau clerici), studiul Religiei este finanțat de la Bugetul de stat.

Portugalia, la fel ca în Italia, a reglementat studiul Religiei prin Concordatul cu Vaticanul (ultimul a fost semnat în 2004), cât și prin acorduri încheiate cu celelalte culte recunoscute constituțional. În școlile portugheze, elevii de la nivelul gimnazial pot opta pentru un curs de Morală și religie, organizat legal pentru grupe de 10 elevi. Dată fiind structura confesională majoritar catolică a societății portugheze, orele sunt predate de profesori romano-catolici, numiți de Biserică (care alcătuiește Programa analitică și elaborează manuale) și plătiți de către Stat.

În Suedia, deși confesiunea luterană este majoritară, aceasta și-a organizat educația religioasă după paradigma neconfesională, fiind totalmente în grija statului. Religia este disciplină obligatorie pentru toți elevii atât în ciclul primar, cât și în cel secundar și nu există posibilitatea obținerii unei scutiri. Programa analitică este concepută pentru a oferi elevilor informații despre marile religiile lumii. Accentul este pus pe relevanța istorică, etică și culturală a religiei naționale pentru națiunea suedeză. În acest cadru, profesorii, funcție de nivelul la care vor preda, sunt instruiți în școli și universități de stat timp de 3-5 ani. Există și școli private confesionale (catolice, musulmane) finanțate tot de către statul suedez, dar sunt obligate să urmeze același Programe și curricumuluri ca și cele de stat, în plus, se pot desfășura conform profilului confesional prin activități extracurriculare care atrag copiii.

Coroborând datele cu privire la statutul Religiei în țările Uniunii Europene, am urmărit ca repere: tipul de abordare a educației religioase (caracterului confesional sau neconfesional); titulatura disciplinei școlare; statutul disciplinei (obligatoriu/opțional/ facultativ); disciplinele alternative, puse la dispoziția elevilor; responsabilitatea pentru curriculum (elaborarea programelor școlare de specialitate); statutul cadrelor didactice; aspecte relevante care particularizează o anumită țară, am realizat următorul tabel cumulativ:

Secularismul poate fi analizat ca și curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esențiale: 1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază; 2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu și 3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”. Ne referim mai ales la prezența orelor de Religie în școli, care în România, este statuat printr-un Protocol semnat între Guvern și Patriarhia Română, care vine să completeze și să precizeze unele Articole și paragrafe din corpul Legii Nr. 489 din 28 decembrie 2006. Redăm, în cele ce urmează, Protocolul încheiat de cele două părți semnatare la 30 mai 2014.

III.3.3.1 Protocolul încheiat la 30 mai 2014 între Guvernul României și Patriarhia Română cu privire la predarea disciplinei Religiei și organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universitar

III.3.4 Misionarismul și importanța operei sociale filantropice a Bisericii

Protocolul de cooperare încheiat la 24 iulie 2008 între Guvernul României și

Patriarhia Română privind Parteneriatul „Asistență Medicală Spirituală”

Protocolul de cooperare încheiat la 2 octombrie 2007 între Guvernul

României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale

Biserica este slujitoare prin însăși structura ei teandrică, prin misiunea ei mântuitoare și prin perspectiva ei eshatologică, de aceea dilema dintre „vertical” și „orizontal” dispare. Creștinul Ortodox este educat prin Evanghelie să-și manifeste mila față de aproapele, ceea ce statul numește asistență socială. Pentru un astfel de om primează veșnicia mai mult decât efemerul tocmai pentru că urmează porunca lui Hristos care zice „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.” (Matei 6,19-21). Știința și medicina modernă își revendică rădăcinile poziționate în cadrul cultural al umanismului progresist apărut în secolul luminilor, îmbibat de raționalism și de egalitate, moment istoric în care ideea de progres social conducea la convingerea de nezdruncinat că triumful științei și al omenirii sunt interdependente și de nedespărțit.

În perioada regimului comunist, Biserica a fost redusă adesea la o instituție pur liturgică, fără impact social filantropic, dar după schimbările din 1989 s-a revenit la vechea tradiție și anume a prezenței preoților de caritate și calitate în unități militare, spitale, penitenciare și alte unitați ale statului. Dacă în trecutul românesc Biserica a fost aceea care a purtat marea responsabilitate față de săraci, de bolnavi și de toți cei în nevoință, pe parcursul dictaturii comuniste posibilitatea Bisericii de a continua activitatea ei filantropică a fost considerabil redusă. A avut loc, astfel, o mutație profundă, fundamentată pe deposedarea vieții de atributele eclesiale ale sacrului. Indiferența și atitudinile egoiste marchează căderea periculoasă a persoanei umane de la calitatea de creștin și mădular al Sfintei Biserici la starea de simplu individ – nepăsător adesea la nevoile celor oropsiți, dar bulversat mai tot timpul de propriile nevoi trupești. Membrii păturilor sociale defavorizate se văd tot mai lipsiți de sprijinul comunitar al ocrotirii sociale și al organelor abilitate în plan filantropic. Aici este nevoie de implicarea urgentă a Bisericii și a activismului misionar al direcțiilor filantropice instituționalizate, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Am ajuns, noi Biserica, să adunăm avere pentru a face asistență socială- orfelinate, azile, bolnițe, cantine (vasiliada), pentru că voi creștinii nu le mai faceți”. Raportat la viața socială Biserica și statul au același deziderat. Doar modul de abordare și metodele folosite sunt diferite.

În România, ministrul Răzvan Teodorescu a afirmat că țara este săracă pentru că este ortodoxă, opinia sa regăsindu-se în concepțiile lui Max Weber. Pentru creștinul ortodox majoritar în țările ortodoxe, în viață primează veșnicia mai mult decât acumularea de bunuri materiale, tocmai pentru că urmează porunca Evangheliei „Adunați-vă comori în ceruri”…Creștinul ortodox este educat prin Evanghelie să-și manifeste mila față de aproapele, ceea ce statul numește asistență socială. Adevăratul creștin nu se teme de sărăcie, pentru că împlinirea ființei umane, nu stă în bogăție. Ca oameni, suntem legați de pământul pe care am învățat să mergem.

În Biserică, credința în Dumnezeu a fost încă de la început exersată în mod concret prin dragostea față de aproapele. Perioadele de înflorire din istoria Bisericii au corespuns totdeauna cu perioade de mare dezvoltare a filantropiei, a grijii față de aproapele, din convingerea că toți sunt fii și fiice ale aceluiași Părinte ceresc. Încă din epoca apostolică, Sfântul Ignatie Teoforul are o viziune extraordinară asupra raporturilor dintre creștini și clerici și asupra modului în care trebuie să se poarte creștinii între ei, în cadrul Bisericii: „Ascultați pe episcop ca și Dumnezeu să vă asculte pe voi. Sufletul meu îmi pun pentru cei care se supun episcopului, preoților, diaconilor. Și facă Dumnezeu ca, împreună cu ei, să am și eu parte de Dumnezeu. Osteniți-vă unii împreună cu alții, luptați împreună, alergați împreună, suferiți împreună, dormiți și deșteptați-vă ca economi, ca stăpâni și slujitori ai lui Dumnezeu. Căutați să plăceți Celui în a Cărui oaste sunteți, de la Care și plata o primiți. Să nu fie găsit careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână arme, credința coif, dragostea suliță, iar răbdarea armură; faptele bune să fie depozitele voastre, ca să vă primiți, după vrednicie, plata voastră. Fiți îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alții, precum este și Dumnezeu cu voi!”

Astfel, dincolo de critici nefondate, chiar în timpurile și în condițiile cele mai dificile, Biserica noastră nu și-a întrerupt total slujirea pe tărâm social. De ce? Pentru că, „prin slujire, Biserica își împlinește toate rosturile și îndatoririle ei, practic, misiunea ei în lume, ea fiind organizată pe baze sociale în forma unei comunități sociale.” Imediat după 1989 s-a constatat cu prisosință că grija față de cei săraci, bolnavi, orfani etc. este nu doar o simplă responsabilitate socială, ci o dimensiune existențială extrem de complexă, de vastă ca forme de acțiune. Astfel, virtuțile preamărite de Creștinism au ajuns să se dizolve în omul lipsit de orice Pământ și Cer, de orice transcendență și înrădăcinare, exterioritate și orizontalitate pură, redus la fluxul temporal al producției și consumului, în care ființa este confiscată de posesiune, ca esență a puterii. Părintele Stăniloae, arăta relația indisolubilă dintre credință și lucrarea practică, deoarece „activitatea practică e o cale de întărire a credinței, o cale cu atât mai eficientă, cu cât această activitate se desfășoară în atmosfera de solidaritate cu activitățile semenilor, în forma asistenței sociale. Așezămintele medico-sociale bisericești sunt o alternativă complementară la sistemul sanitar public. Protocoalele încheiate între Biserică și diferite ministere crează un cadru în interiorul căruia statul și cultele acționează pentru îndeplinirea obiectivelor asumate și este necesar ca acest cadru să fie aplicat și respectat de o manieră unitară la toate nivelele de organizare administrativă. În ceea ce privește cooperarea cu autoritățile statului în plan filantropic aceasta este necesară și firească deoarece cetățenii statului sunt în mare majoritate credincioșii Bisericii. Funcționarii statului și clerul Bisericii lucreaza pentru binele comun cu responsabilități diferite, de pe poziții diferite, dar cu același scop. Statul sprijină activitățile Bisericii pentru ca sprijină de fapt o lucrare ce se săvârșește în favoarea cetățenilor. Ajutorul pe care Biserica îl primește de la stat nu este un simplu gest de bunăvoință, ci este tocmai recunoașterrea contribuției cultelor la binele societății. Este vorba de o coresponsabilitate fără, însă, a ne depăși competențele sau atribuțiile. Chiar dacă statul se declară neutru din punct de vedere religios, totuși, se dovedește a nu fi indiferent față de culte.

„Credința și activitatea caritativă – spunea mai departe Părintele Stăniloae – nu stau într-un raport de alternativă, ci sunt cele două fețe necesare ale aceleiași energii, sunt cauza și efectul sau inima interioară și corpul exterior al oricărei întruchipări de viață.” O altă dovadă despre acest lucru ne-o dă Mântuitorul și atunci când, cu altă ocazie, sintetizează Legea și Profeții în porunca: „Așadar câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea, că aceasta este Legea și proorocii” (Matei 7,12). Ortodoxia este cea care a păstrat și a transmis în modul cel mai fidel învățătura Mântuitorului Însuși, deoarece ea a primit-o, la rându-i, de la Sfinții Apostoli ca cei care au aplicat întocmai ceea ce Învățătorul lor a transmis prin faptă și cuvânt. Aceasta pentru faptul că la Împărăția lui Dumnezeu se ajunge de aici, de pe pământ. Un teolog contemporan afirma: „Fără a identifica întru totul Împărăția Lui Dumnezeu cu societatea și cu lumea prezentă, trebuie să reținem faptul că nu putem ajunge la dobândirea celei dintâi, făcând abstracție de celelalte două.”

Slujirea este corolarul iubirii creștine față de om, al sentimentului de solidaritate cu semenii. De fapt, etica slujirii este etica filantropiei și a solidarității :„Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are în casă vaduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovarată, ci să poată ajuta pe cele cu adevarat vaduve.” (I Timotei 5,16) Din această cauză, Teologia Ortodoxă a dat o deosebită importanță corelației dintre slujire și aspectul comunitar al vieții creștine. Slujirea reprezintă una din modalitățile concrete prin care se extinde și se adâncește comuniunea umană, care își are izvorul și modelul său în comuniunea divină. După Sfântul Vasile cel Mare, Duhul este cauza desăvârșitoare. Deși lucrările asupra cosmosului și umanității sunt comune Sfintei Treimi, fiecare Persoană are o contribuție deosebită. El pune astfel în lumină lucrarea covârșitoare a Sfântului Duh: „Duhul Sfânt: Înainte – Mergătorul lui Hristos, Întruparea: Duhul Sfânt este acolo. Minuni, daruri și vindecări prin Duhul Sfânt. Demoni scoși și izgoniți prin Duhul Sfânt. Diavolul legat: în prezența Duhului. Iertarea păcatelor prin harul Sfântului Duh… unirea cu Dumnezeu: prin Duhul. Învierea morților: prin puterea Duhului.”

Dacă existența noastră în Biserică are forma unei comuniuni spirituale, prin slujire lărgim această comuniune în sfera umanului și-i dăm o realitate concretă. Biserica, care este o comunitate spirituală și socială, este interesată în mod vital pentru dezvoltarea relațiilor personale prin acte de slujire față de cei nevoiași. Căci slujirea creștină contribuie în mod real la procesul de creștere a umanității spre o reală împărtășire de realele valori ale vieții. Slujirea este și semnul smereniei Bisericii. Prin actele de solidaritate umană, Biserica lasă să se vadă aspectul ei chenotic, fața ei umană. Chenoza nu este o anihilare, ci o condiție pentru creșterea în plenitudinea existenței. De asemenea, asceza, care trebuie să însoțească chenoza, nu provine din sentimentul de vină, ci din distrugerea voluntară a egoismului, din afirmarea integrală a spiritului, din dorința de împlinire continuă a conținutului vieții. Momentul apariției bolnițelor mănăstirești românești reprezintă de fapt începutul medicinii românești, bineînțeles în condițiile vremurilor respective. În aceste bolnițe, ridicate de ctitorii Bisericilor lângă care funcționau, care se dovedeau continuatoare ale așezămintelor vasiliene din secolul IV, stă de fapt izvorul filantropiei ortodoxe românești de astăzi.

Slujirea ține de însăși ființa de comuniune a Bisericii, de relația ei cu umanitatea în care a fost inclusă prin opera lui Hristos. Slujirea trebuie privită, deci, nu numai ca o simplă necesitate istorică, pastorală, ci ca o coresponsabilitate față de umanitatea la care Biserica a fost chemată prin însăși întemeierea, misiunea și destinul ei, căci „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2,26). Desigur, din iubire față de om s-a înfăptuit, de-a lungul istoriei, opera filantropică obiectivată în acte și fapte caritabile, de binefacere, în trecut prin acte și fapte de lansare, încurajare și susținere a talentelor prin mecenat, iar în actualitate prin sponsorizări ale actelor și faptelor de creație artistică.

Celebrarea Filantropiei divine cere practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăția Cerurilor se dăruiește celor ce au hrănit și îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi și pe cei din închisoare. Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viața socială, în lume, după cum ne îndeamnă Hristos – Domnul zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5,16). Termenul „filantropie”, exprimând necesitatea de a închide în concept o virtute umană universal prezentă, din perspectiva strict etimologică apare din simbioza cuvintelor grecești f…loj (prieten, iubitor) și ¥nqrwpoj (om), care s-ar traduce „prietenie sau dragoste pentru oameni.”

O definiție generalizatoare arată că filantropia este o formă de comportare strict umană fundamentată pe convingeri altruiste care se manifestă prin credința în bunătatea oamenilor, persoanele filantrope închinându-și viața și avutul în mod altruist, pentru a servi celor nevoiași. Iubirea față de om s-a obiectivat în filantropie caritativă și în filantropie culturală. În această ipostază filantropia este un fapt de conștiință a comunității umane. Filantropia este o virtute general umană, morală, religioasă, o virtute creștină. Modelul suprem de filantrop este Dumnezeu, Creatorul lumii și iubitorul de oameni. Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină Om și pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har.

Această formulare face dezirabilă investigația de ordin istoric asupra relației dintre educație și credință ambele privite prin prisma actului filantropic. Ea ne conduce la concluzia că cele două practici culturale sunt interdependente și se stimulează reciproc, iar în plan concret ele s-au manifestat simultan și tind să se coreleze și în contemporaneitate. De fapt acesta este motivul pentru care pentru care, practica poate și trebuie să valorifice standardul educativ al credinței religioase, deoarece aceasta se poate consolida printr-o bună și chibzuită informare și formare a unor deprinderi specifice, generate de milă și compasiune. „Crucea este cheia tainei iubirii lui Hristos față de om. Fără Cruce, am fi știut ceva despre iubire în general, dar n-am fi știut nimic despre iubirea lui Dumnezeu față de noi.” Prin moartea lui Iisus pe Cruce, Dumnezeu arată că iubirea pentru celălalt nu trebuie să precupețească nici un sacrificiu : „Dumnezeu îi arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5,8). Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, nu stă departe de fiii săi, ci coboară între ei și Se jertfește în locul lor. Dragostea lui Dumnezeu este una care transformă omul; revărsată în inimă, ea produce marile calități ale vieții și caracterului creștin (Romani 5,3-5). Nimic nu-l poate separa pe om de această dragoste: „cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? …” (Romani 8,35-39).

În zilele noastre omul este tot mai dezorientat și de cele mai multe ori nu își mai pune nici întrebarea rostului sau sensului vieții sale, iar goana după obținerea pâinii cea de toate zilele se transformă în obsesie pentru profit și plăceri imediate, libertatea omului este adesea confundată cu o relativizare a credinței, iar rătăcirea morală nu mai pare nimănui ceva neobișnuit. Dacă în Biserica primară, actele de filantropie se făceau în cercuri mai restrânse, odată cu libertatea Creștinismului, odată cu creșterea numărului săracilor, se impuneau noi forme, organizate, de asistență socială. La început aceste fapte se numeau simple fapte de milostenie, începând cu secolul al IV-lea (după Constantin cel Mare) ele, prin grija Bisericii, uneori ajutată și de stat, constituie opere de asistență socială, culminând cu instituțiile de filantropie. Potrivit unui cercetător : „în această epocă, fapta bună devine fundație, milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în casă ospitalieră ; și astfel, iau naștere așezămintele de asistență socială.”

Dacă în perioada 1948-1989 activitatea filantropică practică a Bisericii n-a putut fi la înălțimea celei de până atunci, după această dată, Biserica, deplin conștientă de misiunea ei, a început să se reorganizeze din acest punct de vedere, fie încercând să reia firul unor instituții filantropice de dinainte, fie să inițieze instituții și activități necesare în noul context. Noul context înseamnă, în primul rând, o libertate care, de cele mai multe ori s-a dovedit a nu fi fost bună pentru cei care, decenii întregi, au trăit sub dictatură, înseamnă apoi o sete a oamenilor de Dumnezeu și o dorință ca Biserica să fie prezentă peste tot în viața lor (acasă, la școală, la locul de muncă, în spitale, penitenciare, aziluri, armată etc). Asta presupune, de asemenea, o mai mare conștientizare a Bisericii față de misiunea și responsabilitatea ei de a recupera ce nu s-a făcut și de a face ceea ce se impune. Din perspectiva comunitară, presupune faptul că, pe de o parte, toți oamenii, credincioși sau mai puțin credincioși, în mod justificat sau nejustificat, așteaptă mult sau foarte mult chiar de la Biserică, așteaptă ceea ce alte instituții nu le oferă.

Aceasta înseamnă că Biserica însăși dorește să-și reia tradiția de veacuri și, specific ei, anume pe cea filantropică. Și cum în Biserica noastră, tradiția este foarte importantă, cu atât mai mult când ea are statuat legal libertatea și câmpul de activitate. De asemenea, noul context mai înseamnă a face ca poporul, credința și toate virtuțile lui să renască. Biserica, ca cea care este un organism viu, trebuie să aplice, așa cum adesea I.P.S. Daniel afirmă, textul Evangheliei în contextul misionar-filantropic de astăzi. Din această perspectivă, Biserica noastră este preocupată de modul cum poate și cum trebuie să slujească oamenilor, mai ales după perioada prin care am trecut cu toții și care a lăsat urme adânci. Or, pentru a ieși din această criză Biserica a avut și are dintotdeauna un rol important, pentru că ea nu este una pur umană ci una divino-umană. Surprinzător, astăzi primele documente ale CEB despre tămăduire și sănătate nu au abordat cum trebuie această problemă a actului filantropic. În prezent are loc doar o schimbare de paradigmă în cultura apuseană – schimbare cunoscută adesea sub numele de „post-modernitate” – care în sine reprezintă o provocare pentru întreaga concepție raționalistă, care se dovedește îngustă, dar și restrictivă pentru teologie.

Iată, deci, răspunsul creștin și misionar la această problemă : lupta se duce cu elementele unei reminiscențe păgâne la nivelul modelelor de gândire ale modernismului târziu. Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai are o notă specifică, pentru că în afară de lucrarea filantropică individuală a Bisericii Ortodoxe, în ultima vreme se pune și problema cooperării tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea I.PS. Mitropolit Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca necesitate misionară din trei motive concrete:

1. nici o instituție sau confesiune nu poate rezolva singură problemele existente;

2. dialogul și cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea fiecăreia în parte și a tuturor împreună în fața oamenilor în suferință, care au nevoie urgentă de ajutor ;

3. prin dialog și cooperare redescoperim taina prezenței lui Hristos în semenii noștri care au nevoie de iubirea și ajutorul nostru. Iar „Taina fratelui” este în același timp taina libertății și mânturii noastre, potrivit cuvântului Sf. Antonie cel Mare: „Viața și moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câștigat pe fratele, am câștigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim față de Hristos.”

Deși proprietățile bisericești care asigurau înainte de 1948 baza materială pentru funcționarea așezămintelor de binefacere nu au fost încă retrocedate Bisericii, aceasta a încercat, totuși, după 1989, să înființeze instituții de acest gen. Numărul acestora și importanța lor în sistemul de asistență socială general al țării sunt încă mici, dar constituie o premisă pentru activitățile ulterioare susținute. Astfel, au luat ființă cămine de bătrâni, centre sociale pentru protecția copiilor aflați în dificultate, cantine sociale și cabinete medicale. Este o activitate încă firavă, dar în fiecare an și cu un ritm tot mai susținut, apar noi instituții de ocrotire în cuprinsul Patriarhiei. La nivelul Patriarhiei funcționează : birouri de asistență socială, cu asistenți angajați, instituții de caritate pentru copii, pentru bătrâni, cantine, cabinete medicale, al căror număr crește constant. În tot cuprinsul Patriarhiei Române se desfățoară activități social filantropice și medicale în 718 instituții și unități de servicii sociale, iar în prezent se află în derulare 617 proiecte și programe sociale.

Printre multe alte învățături pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos ni le-a lăsat nouă creștinilor, în vederea mântuirii este și cea pe care ne-a transmis-o și Sf. Ioan Evanghelistul în scrierile sale și anume: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan 13,34), este porunca cea mai cuprinzătoare care particularizează și caracterizează Creștinismul în mod cu totul aparte față de toate celelalte învățături pe care lumea le-a cunoscut în decursul veacurilor.

Respectarea și garantarea dreptului la prestații sociale se realizează, după normele europene, conform următoarelor principii care definesc și conduita asistentului social:

CAPITOLUL I

DISPOZIȚII GENERALE

universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la prestații sociale în condițiile prevăzute de lege;

respectarea demnității umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;

solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;

parteneriatul, potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale cooperează în vederea acordării prestațiilor sociale;

subsidiaritatea, potrivit căruia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative și, complementar, statul;

transparența, potrivit căruia se asigură creșterea gradului de responsabilitate a administrației publice centrale și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

nediscriminarea, potrivit căruia accesul la prestațiile sociale se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

promovarea dreptului la participare, conform căruia este promovată implicarea deplină și participarea tuturor beneficiarilor de prestații sociale de o manieră care să îi sprijine în toate aspectele referitoare la deciziile și acțiunile care le afectează viața;

respectarea dreptului la autodeterminare, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile sale sociale sau de alegerile de viață, asigurându-se că aceasta nu amenință drepturile sau interesele legitime ale celorlalți;

activizarea prin care se corelează drepturile la prestații sociale cu acțiuni în domeniul ocupării în vederea incluziunii sociale;

nesuprapunerea dreptului la prestațiile sociale, prin care pentru aceeași nevoie sau situație de risc social se poate acorda o singură prestație socială de același tip;

asigurarea resurselor potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale asigură resursele materiale, financiare și umane necesare realizării atribuțiilor ce le revin potrivit legii;

eficiența potrivit căruia utilizarea resurselor publice are la baza respectarea celui mai bun raport cost-beneficiu.

CAPITOLUL II

SERVICII INTEGRATE DE ÎNGRIJIRE MEDICO-SOCIALĂ

Art.174 – Persoanele cu afecțiuni cronice care necesită temporar sau permanent supraveghere, tratament și îngrijire medicală și care, din motive cumulate de natură medicală și socio-economică, nu pot fi îngrijite la domiciliu au dreptul să fie asistate și îngrijite în unități de asistență medico-socială înființate prin reorganizarea unor spitale sau secții de spitale, în condițiile legii.

Art.175 – Unitățile de asistență medico-socială sunt unități sanitare publice cu paturi, cu sau fără personalitate juridică, care acordă, pe perioadă determinată, tratament și îngrijire medicală, servicii de recuperare-reabilitare, servicii sociale de consiliere și reinserție socială, bolnavilor cronici afați în situația prevăzută la Art.174.

Art.176 – Internarea într-o unitate de asistență medico-socială se recomandă de medicul curant al bolnavului internat în spital și este condiționată de evaluarea socio-medicală prealabilă, efectuată în conformitate cu grila de evaluare medico-socială aprobată prin ordin comun al ministrului sănatății și ministrului muncii, familiei și protecției sociale.

Art.177 – (§1) Externarea bolnavului cronic din unitățile de asistență medico-socială se realizează când starea de sănătate a acestuia permite continuarea tratamentului și îngrijirilor medicale la domiciliu.

(§2) În situația în care bolnavul cronic nu are familie, nu are venituri suficiente, nu dispune de un mediu de viață adecvat pentru asigurarea îngrijirii personale și continuarea tratamentului medical, asistenții sociali angajați ai unității de asistență medico-socială identifică serviciile sociale rezidențiale cu găzduire pe perioadă determinată sau nedeterminată disponibile și asigură transferul persoanei în centrul respectiv.

Art.178– (§1) Unitățile medico-socială pot funcționa și în regim de spitalizare de zi.

(2) Standardele de calitate pentru unitățile medico-socială se aprobă prin ordin al ministrului sănătății, iar standardele de cost se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătății.

Art.179 – (§1) Unitățile de asistență medico-socială sunt administrate și finanțate din bugetul local și bugetul caselor județene de asigurări de sănătate județene și a Mun. București.

(§2) Organizarea, funcționarea și finanțarea unităților de asistență medico-socială se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătății și Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Documentele Uniunii Europene cu privire la sănătate, subliniază rolul societății și în special al comunității, care este acela de a încuraja și a se implica în procesul îngrijirilor terminale, oferindu-le suportul psihologic necesar, atât lor cât și familiilor. Biserica este chemată la această lucrare filantropică, unul dintre motivele care a stat la fundamentarea următorului Protocol de cooperare:

III.3.4.1 Protocolul de cooperare încheiat la 24 iulie 2008 între Guvernul României șiPatriarhia Română privind Parteneriatul „Asistență Medicală Spirituală”

Într-o lume a modernismului și postmodernismului care își alege reperele de viață din câmpul efemerului, putem afirma că doar Biserică în general – și în special cea Ortodoxă- ca păstrătoare a Revelației și Tradiției apostolice constituie, indubitabil, puntea între viața socială cu toate provocările ei și Împărăția veșnicei iubiri a lui Dumnezeu-Tatăl împărtășită nouă de Fiul prin Duhul Său cel Sfânt, pentru că „mântuirea adusă de Hristos și binecuvântarea lui Dumnezeu are ca obiect întreaga umanitate.”

Deși este preocupată și profund implicată în misiunea ei socială, pentru că ea constituie o convingere comună tuturor creștinilor cu privire la nevoia participării Bisericii la abordarea și soluționarea problemelor sociale, se subliniază importanța instituției eclesiale în lume. De aceea, Biserica Ortodoxă nu găsește cu cale dezvoltarea unui sistem după modelul specific protestantismului sau catolicismului, pentru că s-ar creiona astfel o lume exclusiv socială, și mai puțin religioasă. Ceea ce și este absolut firesc, întrucât scopul Bisericii nu este să rămână deoparte, ci să se apropie de om în toate aspectele și manifestările vieții lui cu ceea ce are ea etern și sacru. Doar astfel îi slujeste după pilda Mântuitorului, Care n-a venit să I se slujească, ci să slujească și să Își dea viața „răscumpărare pentru mulți” (Efeseni 1,7).

Biserica Ortodoxă nu abordează morala sau viața de zi cu zi dintr-un sistem special de referință, pentru că acest fapt ar duce inevitabil la relativa sau chiar absoluta denaturare și autonomizare a acestora. Sistem de referință folosește doar pentru Dumnezeu, Care este Adevărul absolut, cu atât mai mult cu cât întreaga atenție se îndreaptă spre distincția necesară dintre moral și social-economic. Acest aspect care nu atrage după sine o separare a celor două domenii, ba, dimpotrivă, atrage o reciprocitate importantă. Așa cum în morală trebuie să se țină seama de raționamentele și de exigențele economice, implicit cine lucrează în domeniul economic trebuie să se deschidă și regulilor moralei creștine. Superioritatea societății civile nu constă doar în calitatea sa de întreg, în cea de limită superioară a unui corp social determinat, ea constă de asemenea într-o superioritate practică, morală. Asfel, dacă binele comun se situează în ordinea finalităților urmărite la nivelul societății, modul în care o societate trebuie să se mobilizeze pentru a realiza în mod solidar acest bine comun (material, spiritual, economic) este descris de o serie de principii etice a cărei origine este indubitabil creștină. Sfințenia Bisericii, ca organism teo-antropic, este pusă așadar în relație directă cu viața omului în lume.

Care este perspectiva moralei creștine în lumea contemporană? O abordare morală a Creației și a lucrării Sfintei Biserici mai poate să răspundă, mai este posibilă o „actualizare” a normelor creștine la problematica dinamică a lumii în care trăim? Teologia Morală Ortodoxă este, poate și trebuie articulată cu istoria și dezvoltarea politico-economică a lumii. Numai rămânând consecvenți cu această viziune vom putea găsi răspunsurile autentice la problemele de integrare socială cu care ne confruntăm. Fără a degenera nivelul discursului, considerăm că, din punct de vedere etic, de la cum ne plătim impozitul pe venit, cum ne organizăm viața de familie sau problemele financiare, cum votăm și până la ce vorbim în public sau în particular, toate acestea afectează în mod direct viața omului, sfințenia Bisericii și viața ei de comuniune. Pentru că, atunci când, în calitate de membri, mărturisim credința în sfințenia Bisericii, noi facem deja un angajament în ceea ce privește propria noastră sfințenie. Secularizarea face ca religia să-și piardă puterea structurantă, iar identitățile confesionale capătă doar „un rol social care constă mai degrabă în transmiterea unei identități religioase de-a lungul generațiilor decât în reproducerea unei identități religioase colective.” Combaterea efectelor ei implică, prin lărgirea câmpului misionar al Bisericii, o viețuire dreaptă, profund morală, care reclamă transformarea culturii noastre, a economiei și percepției noastre asupra proprietății, a politicii, a educației și chiar a stilului de viață. Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în problemele acute ale vieții sociale, poate fi susținută și de Protocolul de cooperare pe care îl redăm pe paginile următoare.

III.3.4.2 Protocolul de cooperare încheiat la 2 octombrie 2007 între Guvernul României și Patriarhia Română în domeniul incluziunii sociale