Spania Dialectala

Spania

dialectală

Preambul

În lucrarea de față vom trata problema dialectelor din Spania, pornind de la o introducere, în termeni generali, a noțiunilor de dialectologie și dialect. Vom continua cu realizarea unei diferențieri între lengua, dialecto și habla caz particular – Spania, ale cărei dialecte le vom caracteriza punctual și vom încheia cu opiniile distincte oferite de oameni ai literelor cu privire la problematica denumirii limbii oficiale a Spaniei español sau castellano.

Noțiuni introductive: dialect și dialectologie

Dialectologia este o ramură științifică a lingvisticii care datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și care se ocupă cu cercetarea varietăților teritoriale ale limbii.

Spre deosebire de limba literară, care a fost accesibilă de-a lungul societății umane doar unor anumite pături sociale și care impunea o anumită rezistență în fața schimbării și a progresului, limba vorbită, nenormată, este asemenea unei ștafete vii, predată și însușită din mers. Mecanismele de unificare și continuitate funcționează în paralel cu cel de diversificare și se supun, în unanimitate, legii progresului, i.e. continua adaptare a vorbirii la necesitățile comunicării dintre membrii societății.

Cauzele care duc la diversificarea limbii vorbite sunt atât de natură lingvistică – e.g.: legea efortului minim, tendința de organizare a opozițiilor fonologice și morfologice, constituirea paradigmelor –, cât și de natură extralingvistică, cu repercusiuni lingvistice, cum ar fi contactul dintre vorbitori într-un anumit spațiu.

Ca orice concept, termenul de dialect a fost definit în diverse moduri de marii lingviști.

Pornim în delimitarea accepțiunilor pe care termenul le comportă de la explicația oferită de părintele lingvisticii moderne, Ferdinand de Saussure, care consideră dialectul ca reprezentând un idiom ce se deosebește de limbă într-o mică măsură, gradual, această diferență fiind una de ordin cantitativ și nu calitativ.

Principiile pe care lingvistul își fondează opinia sunt reprezentate în primul rând de natura evoluției lingvistice, care se realizează prin intermediul unor schimbări succesive ce afectează anumite elemente ale limbii și, în al doilea rând, de specificitatea teritorială a schimbărilor, care pot afecta o arie parțial sau total. Saussure postulează, de asemenea, lipsa oricăror granițe naturale ale dialectelor, pe care le numește valuri de inovație.

Dimitrie Macrea optează, în urma comentării asupra diverselor definiții oferite termenului, pentru cea a lingvistului sovietic R. A. Budagov, potrivit căruia dialectul constituie o varietate a limbii comune, posesoare a unor particularități specifice, cu precădere în compartimentele fonetic și lexical, întrucât structura gramaticală și fondul principal de cuvinte sunt, cu mici deosebiri, la fel cu ale limbii comune. D. Macrea consideră limba națională drept rezultat al ridicării unuia dintre dialecte la rangul de limbă comună – este și cazul limbii române, cu dialectul muntean, care a devenit etalon al limbii literare. Aceeași situație se întâlnește și în Spania, cu castellano.

Însă au fost și lingviști care au tratat tema dialectelor printr-un raport de subordonare, cu direcția: limbă → dialecte → subdialecte → graiuri. Concepție care nu poate fi decât falsă și vom proba aceasta prin negarea faptului că dialectele reprezintă ramificații teritoriale ale unei limbi și prin accentuarea realității că acestea sunt varietăți ale limbii, condiționate, cum am menționat anterior, de factori lingvistici și extralingvistici.

Lengua. Dialecto. Habla

Spania este un caz similar altor țări europene, în ceea ce privește conviețuirea limbilor (lenguas) cu alte varietăți lingvistice, numite dialectos (dialecte) și hablas (vorbiri, graiuri).

În cartea Lenguas y dialectos de España, Pilar García Mouton tratează în Introducere acești trei termeni, care sunt folosiți cu frecvență în conversațiile interumane și în mass-media, însă conținutul lor științific se amestecă și se pierde în cotidian, motiv pentru care e necesară o diferențiere academică, pe care autoarea o realizează în această lucrare.

Începe caracterizarea limbii (lengua) pornind de la definiția oferită de DRAE în 1992: Sistema de comunicación y expresión verbal propio de un pueblo o nación, o común a varios, urmată de o alta mai concretă:

Sistema lingüístico que se caracteriza por estar plenamente definido, por poseer un alto grado de nivelación, por ser vehículo de una cultura diferenciada y, en ocasiones, por haberse impuesto a otros sistemas lingüísticos.

Așadar, limba are niște norme stabilite (caracter normativ) care se răspândesc prin intermediul școlii, al mijloacelor de comunicare și prin orice manifestare a societății care o folosește; gradul înalt de nivelare se dobândește prin uzul ei într-o comunitate și presupune o viziune asupra timpului, diacronică, care îi conferă statutul de lengua odată cu triumful asupra altor canale de comunicare, rămase la un nivel inferior, lipsit de norme și de uniformitate.

Dialecto e un termen ambiguu, folosit uzual printr-o relație sinonimică cu variantă (variante) și varietate (variedad) lingvistică. Definițiile propuse de autoare sunt din aceeași sursă ca cele anterioare, i.e. DRAE:

Sistema lingüístico derivado de otro; normalmente con una concreta limitación geográfica, pero sin diferenciación suficiente frente a otros de origen común.

Această definiție subliniază dependența dialectului – descris drept sistem lingvistic – de un altul, răspândirea pe o arie limitată, lipsindu-i, așadar, difuziunea cultă și asemănarea aproape totală cu alte varietăți care provin din aceeași limbă.

(2) Estructura lingüística, simultánea a otra, que no alcanza la categoría de lengua.

Cea de-a doua definiție evidențiază capacitatea dialectului de a putea conviețui cu un idiom, cu care împărtășește diferite nivele de comunicare, dar cu care nu se identifică în structură și identitate.

Asupra dialectelor vom reveni în curând, dat fiind că sunt tema acestei lucrări.

În cele din urmă – habla – se folosește pentru a desemna varietăți restrânse, care pot proveni dintr-un dialect sau care nu au depășit niciodată granița unei localități.

Diferențierea între dialecto și habla nu este una ușoară, întrucât se interpun factori extralingvistici și subiectivi, deși cea din urmă are, de obicei, o mai mică coeziune decât dialectul, variind de la un sat la altul.

În concluzie, Pilar García Mouton atestă ierarhizarea acestor concepte, întrucât: chiar dacă sunt termeni care aparțin lumii ideilor și abstracției, aplicabilitatea lor la un nivel real, lumesc, conversațional îi situează pe treptele unei piramide. Astfel, se valorează lengua mai mult decât dialecto, iar acesta, la rândul său, mai mult decât habla, din punctul de vedere al vorbitorilor.

Dialectele Spaniei

Situația lingvistică actuală a Spaniei este rezultatul istoriei sale bogate și datează dinainte de cucerirea ei de către romani, limbile preromanice și latina fiind baza care a condus la construirea spaniolei de azi. Trebuie menționat faptul că dintre toate limbile peninsulare, basca este singura care nu s-a format de la latină, fiind unicul dialect care a rămas viu din cele anterioare procesului de romanizare. Asimilarea celorlalte limbi a dat naștere substratului latin al spaniolei.

Însă, odată cu căderea Imperiului Roman, micile formațiuni lingvistice au reînceput să se bucure de libertate și să-și trăiască istoria, până la sosirea noilor invadatori, care erau germani la origine, dar romanizați, iar ei au contribuit la consolidarea latinei, nu însă fără a-și lăsa propriile urme. După etapa vizigotă, o amprentă adâncă pe mapa lingvistică a Spaniei au lăsat musulmanii și secolele de Reconquista.

În Spania, limba oficială este spaniola sau castiliana, cu toate că au statut de limbă și catalana, gallega și basca, co-oficiale în teritoriile autonome în care sunt vorbite și fac parte din patrimoniul cultural comun.

În Dialectología y sociología españolas, Francisco Gimeno Menéndez nu definește limba ca o sumă de dialecte, nici dialectele ca o sumă a variantelor regionale determinate, ci ca un diasistema care revelă diferențe intrinseci parțiale ale varietăților lingvistice, în interiorul unei structuri care posedă anumite particularități asemănătoare și care integrează un ansamblu ordonat de descrieri structurale cu criterii extralingvistice, având drept scop împărțirea continuității vorbirii în varietăți discrete.

Menéndez realizează și o clasificare a dialectelor, prin raportare la criteriul istoric sau geografic. În funcție de origine, dialectele pot fi:

Primare (constitutive sau arhaice), dacă datează a priori constituirii unei limbi comune – cazul dialectului basc;

Secundare (consecutive sau inovatoare), dacă au apărut ca rezultat al diferențierii regionale de limba comună;

Terțiare, dacă sunt consecință a diferențierii regionale de o varietate lingvistică normată.

Dintr-o perspectivă geografică postulează distincția dintre dialecto, subdialecto și habla local, sitație prezentă, de altfel, și în dialectologia românească.

V. García de Diego, în El castellano como complejo dialectal y sus dialectos internos atrăgea atenția asupra necesității, în studierea spaniolei, luării în considerare a condiției sale de complex dialectal: en todo estudio del castellano habrá que tener muy en cuenta su condición de complejo dialectal.

Primele dialecte ale spaniolei erau:

În nord: gallego-portugués, leonés, castellano, navarro-aragonés și catalán;

În sud – dialecte mozarabe, care erau izolate de celelalte și care au avut o evoluție lentă, datorită coerciției de a folosi araba drept limbă cultă.

În Historia de la lengua española Rafael Lapesa notează asemănările care erau între aceste regiuni (cu excepția Castiliei), în ciuda particularităților distinctive proprii fiecăreia, probând astfel unidatea lingvistică a peninsulei. Un exemplu îl constituie păstrarea lui /f/ la începutul cuvintelor:

lat. falce, filiu, farina > moz. fauĉil, filyolo/ filyuelo;

> gall.-port. fouce, fillo/filho, fariña/farinha;

> leon. foz, fillo > fiyo, farina;

> arag. falz, fillo, farina;

> cat. falç, fill, farina.

Aragonés

După cum spune și denumirea, este o variantă a limbii provenită din latină și vorbită pe teritoriul Aragonului, în linii mari.

Trăsături:

Diftongarea vocalelor o și e la ue, ua, ie și ia, inclusiv înainte de iot: folia > fuella;

Conservă f- inițial latin: filiu > fillo;

Conservă grupurile pl-, cl-, fl- din latină: planu > plan;

Conservă consoanele surde intervocalice: apicula > apella, capitia > capeza;

Imperfectul se realizează prin –eba, -iba: teneba vs. tenía, dormiba vs. dormía, iar perfectul compus cu –on: dijon vs. dijeron, dión vs. dieron.

Articolul hotărât pentru masculin e: o, lo, ro iar pentru feminin: a, la, ra.

Leonés

A fost definit de Menéndez Pidal ca fiind o serie de hablas care provin din latină și care se vorbesc pe vechiul teritoriu al regatului de León și care au trăsături comune. Aici se încadrează și asturianas/bables.

Trăsături bables:

o f- inițial se conservă (fornu) sau este aspirat, ca în castiliană: jornu;

o n > ñ: ñon, ñariz;

o Vocalele finale –e, -o au tendința de a se închide la –i și –u: esti, perru și chiar dacă realizează plualul în –as și –os: casas, perros, formele verbale care se termină în –as pot trece la –es: lleves ”llevas”;

Cel mai carateristic zonei este terminația în –u pentru adjectivele care acompaniază un nume de materie, dând naștere unei construcții substantiv feminin + adjectiv masculin: la fariña blancu.

Trăsăturile dialectului leonés:

Vocalele finale se închid: -o > -u, iar –e > -i: añu, otru;

Diminutivele se formează cu sufixele –ín, -ina: niñín, niñina;

Se conservă f- inițial, pe care castiliana l-a pierdut: fío, fíu, fiyo < lat. filiu;

Apocoparea lui –e după n, l, r, z, mai ales la persoana a III-a a verbului: Val poco.. î.l.d. Vale.., Tien î.l.d. Tiene.

Gallego

Se vorbește în N-E peninsulei, este o limbă romanică, cu strânse legături cu portugheza, întrucât au avut aceeși evoluție lingvistică, factorul istoric fiind cel care le-a separat în două limbi distincte.

Gallego a avut în Evul Mediu statut de limbă publică și lírica por excelencia, însă cu puterea pe care a câștigat-o castiliana, literatura în gallego cunoaște decadența în secolele XV și XVI, dar va renaște interesul pentru această limbă în secolul al XIX-lea.

Trăsături:

o Nu diftongheză e și o: pedra vs. piedra, porta vs. puerta.

o Păstrează f- inițial: ferro vs. hierro.

o Pierde -l- și -n-: luna > lúa, sola > soa.

o Articolul determinat pentru feminin este a/as, iar pentru masculin o/os.

Gallego cuprinde trei ramificații: gallego central, gallego oriental și gallego occidental.

Vasco (euskera)

Cum am menționat anterior, este singura limbă preromanică peninsulară, singura care își are originile în situația lingvistică anterioară latinei. Se vorbește în nord, lângă Mar Cantábrico, în provinciile Vizcaya și Guipúztórico, în N-V Navarrei și de partea cealaltă a Pirineilor.

Este o limbă care funcționează cu prefixe, sufixe, elemente de sine stătătoare. Conjugarea verbală și topica diferă mult de celelalte limbi romanice, deși din punct de vedere fonetic se aseamănă cu ele, îndeosebi cu castiliana.

e.g.: Hiritar eredugarri izateko ez da aski legea txintxo-txintxo betetzea.

Catalán

Este singura limbă galo-romanică peninsulară, întrucât s-a format în contact cu sudul Franței. Ramificații ale idiomului se mai vorbesc în Andorra, în sudul Franței, în Cataluña, Insulele Baleare, Alguer și în Valencia, unde se încearcă, de altfel, cultivarea unei varietăți culte proprii, care să marcheze diferențele cu catalana normativă, numită valenciano.

Existența catalanei încă din secolul XV într-un stat cu o altă limbă oficială a dus la apariția fenomenului de bilingvism, care a determinat, în anumite situații, la o înlocuire lingvistică sau la o împărțire a rolurilor pe care fiecare limbă să le îndeplinească.

Trăsături:

Păstrează f- inițial latin;

Conservă g- și j- inițiale latine: genista > ginesta;

Palatalizarea laterală a ļ din grupurile latinești la ll: folia > fulla;

Are un număr mai mare de vocale decât castiliana, ceea ce-i determină pe vorbitori să palatalizeze sau să velarizeze vocalele;

d- final se articularizează puternic, precum un t: autoridat, amistat;

Dificultatea de a diferenția între verbele llevar și traer sau ir și venir;

Tendința de a folosi pronumele posesiv în loc de personal: delante mío î.l.d. delante de tí.

Castellano

Romanizarea Castiliei a fost una târzie, iar datorită poziției sale geografice a fost nodul în care se uneau diverse tendințe ale vorbirii peninsulare. Teritoriul său a fost împărțit în trei provincii romane: Gallaecia, Terraconense și Cartaginense.

Limbajul Castiliei a adoptat principalele inovații din regiunile vecine și le dădea o notă personală, o interpretare proprie. Astfel:

din Est a împrumutat asimilările: ai > e, au > o, mb > m;

din Nord – Vest palatalizarea la /ľ/ a grupurilor inițiale pl-, cl-, fl.

Din restul regiunilor centrale a asimilat diftongarea vocaleleor /ŏ/ și /ĕ/ tonice la /ié/ și /ué/.

Castilia a fost considerată de arabi un mediu riscant pentru a se stabili, fapt benefic pentru formarea unui dialect original și independent.

Trăsături prin care se diferea de celelalte dialecte:

f- inițial > h mut: hoža, hižo;

suprimarea lui g și j inițiale înaintea lui e și i neaccentuate: enero, hermano;

diftongii ué și ié: suelo, puerta, piedra, tierra îl diferențiază de catalán, gallego-portugués și mozárabe;

o din noche, ojo, hoja și e din tengo, sea îl disting de leonés, aragonés și mozárabe central.

Dinamismul dialectului castellano l-a ajutat și determinat să depășeasă pe scara evolutivă celelalte dialecte, iar hotărârea și determinarea în alegerea cuvintelor a fost încă unul din motivele pentru care a reușit să ocupe o poziție atât de respectată și de influentă.

Castiliana are, la rândul ei, niște varietăți teritoriale, pe care le vom enumera după cum au fost prezentate de Rafael Lapesa (op. cit., p. 187 și urm.): Cantabria, care constituie originea castellano și locul din care a iradiat mai apoi dialectul, La Rioja (înainte Navarra) și Extremadura, la sud și est de râul Duero.

La Pilar García Mouton (op. cit., pp. 31-41), varietățile meridionale sunt: extremeño, murciano, andaluz și canario.

Español o castellano: un debate abierto

Polemica dintre español și castellano este una veche, dar care încă nu dă semne să se apropie de sfârșit. Privind în linii mari, am putea spune că termenii sunt equivalenți și în relație de sinonimie totală, putând fi folosiți alternativ, în funcție de preferința locutorului.

Totuși, nu putem nega istoria pe care o comportă termenul castellano și nici patriotismul pe care îl înglobează español.

Am menționat anterior nucleul pe care îl reprezintă castiliana în formarea limbii spaniole, ca limbă națională. Este simbolul unei limbi romanice vechi, vorbite în Regatul Castiliei, în Evul Mediu și un dialect al spaniolei, vorbit în prezent în Spania centrală, în regiunea istorică Castilia. Dată fiind importanța reprezentată de acest regat în sprijinirea expedițiilor care au dus la descoperirea și ulterior la colonizarea Americilor, termenul de castellano, cel de español fiind relativ tânăr, a rămas în memoria cuceriților.

Însă consider că este un act de patriotism renunțarea la acest termen, în favoarea mai noului español, întrucât acesta din urmă simbolizează unitatea Spaniei, ca națiune și –mai ales– cuprinde toate celelalte limbi, dialecte și variații lingvistice întâlnite pe teritoriul ei.

În anul 2001, pe 18 octombrie, a avut loc II Congreso Internacional de la Lengua, în Valladolid, unde scriitori și profesori și-au manifestat părerile cu privire la polemica iscată de Camilo José Cela în legătură cu denumirea corectă a limbii spaniole, arătând cu degetul pe cei care au spus că se rușinează să vorbească de spaniolă și să-i spună pe nume, preferând să-i spună castiliană.

Deși răspunsurile au fost împărțite, predominantă a fost opinia care cerea ca limba să se numească español și nu castellano, întrucât este un termen global și un generează diferențieri de ordin istoric și teritorial.

Jon Juaristi, directorul Institutului Cervantes, susține folosirea termenului español și subliniază că este și cel corect, opinie împărtășită și de Santos Sanz Villanueva, Luis Antonio de Villena sau Rosa Regàs.

Mario Vargas Llosa consideră atitudinile detractoare ca fiind intolerante și necorespunzătoare unei limbi care se vorbește pe atâtea continente și de atâția oameni.

Romancierul Lorenzo Silva este interesat, dincolo de pura problemă a denumirii, de înțelegerea situației:

Para el común de la gente, ambos términos valen. Y no es motivo de vergüenza ni de orgullo. El español es un idioma que ha nacido en España y es en Castilla donde está la cuna de la lengua.

Academicianul și istoricul Francisco Rico, romancierul Juan Bonilla, scriitoarea Soledad Puértolas și Jorge Herralde au adoptat niște poziții neutre, considerând că este o problemă insignifiantă și că e la latitudinea fiecărui vorbitor să utilizeze termenul pe care îl preferă.

El español ha superado las fronteras geográficas del castellano, por tanto, la forma precisa de llamarlo sería "español", sin connotaciones.

Luis Antonio de Villena

Bibliografie:

Español o castellano: un debate abierto

VALLADOLID / II CONGRESO INTERNACIONAL DE LA LENGUA

BORJA HERMOSO / PILAR ORTEGA / ANTONIO LUCAS

El Mundo – 18 de octubre de 2001.

García Mouton, Pilar, Lenguas y dialectos de España;

Gimeno Menéndez, Francisco, Dialectología y sociolingüística españolas, Universidad de Alicante;

Lapesa, Rafael, Historia de la lengua española, Biblioteca Románica Hispánica, Editorial Gredos, Madrid, 1981;