.spalarea Banilor Murdari. Paradisurile Financiare
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1. CONSIDERAȚII GENERALE
Marile scandaluri financiare apărute în ultimii ani sunt marcate de aceeași trăsătură: organizațiile criminale profită din plin de toate facilitățile oferite de paradisurile financiare și centrele bancare off-shore în scopul spălării banilor rezultați din activități ilicite.
Paradisurile financiare pun la dispoziția investitorilor străini o gamă foarte largă de servicii, începând cu constituirea și înregistrarea corporațiilor străine și sfârșind cu operațiunile bancare ce nu fac obiectul controlului autorităților (toate acestea fără obligația de a dezvălui originea banilor), fapt ce îngreunează investigațiile penale în domeniu. Dificultățile întâmpinate de organele judiciare sunt amplificate de faptul că, în numeroase cazuri, paradisurile financiare păstrează secretul financiar cu foarte mare strictețe, protejând efectiv investitorii străini și ferindu-i de orice investigație sau urmărire în justiție declanșată eventual în țările lor de origine.
Deși secretul bancar și paradisul fiscal sunt două noțiuni distincte, ele au în comun atât scopurile legitime cât și justificarea comercială, oferind însă posibilitatea desfășurării de tranzacții și operațiuni ce ulterior se dovedesc a fi activități de reciclare, de spălare a fondurilor provenite din activități ilicite. Aplicarea nediscriminatorie a legilor secretului bancar, precum și rapida dezvoltare a paradisurilor financiare constituie impedimente majore în desfășurarea investigațiilor legale.
Exemplul elocvent al folosirii acestor facilități și imunități în scopuri infracționale îl constituie Banca pentru Credit și Comerț Internațional (B.C.C.I.) care a falimentat în 1991, dezvăluind cea mai amplă filieră de spălare a banilor și permițând confiscarea a 12 miliarde de dolari. Acest caz a generat o undă de șoc pe piețele financiare și în rândul autorităților de control din toate țările afectate de scandal, forțându-le să înăsprească reglementările de prevenire a utilizării piețelor financiare pentru spălarea banilor.
Cu toate acestea, șase ani mai târziu, un alt caz grav a fost descoperit odată cu falimentul Băncii Uniunii Europene din Antigua, demonstrând astfel că problema căpătase o nouă dimensiune datorată folosirii tehnologiei de ultimă oră; înființată de doi ruși, această bancă a fost folosită pentru spălarea profiturilor ilicite ale organizațiilor criminale din Rusia.
Se poate spune că activitățile de spălare a banilor au existat, în formă primară, încă din epoca medievală, atunci când camăta, era considerată de biserica catolică un păcat capital, o crimă de gravitatea traficului de droguri din ziua de astăzi; cei ce practicau camăta, negustorii și cămătarii acelor vremuri, anticipau tehnicile moderne de ascundere, transferare și spălare a banilor, urmărind ascunderea acestor dobânzi, mascând sau deghizând existența lor. Înșelătoria putea fi realizată în nenumărate moduri: când negustorii negociau împrumuturile pe termen lung, creșteau artificial rata de schimb, suficient ca să acopere și plata dobânzilor, pretinzând astfel că dobânzile sunt un fel de recompensă pentru riscul asumat; ei lăsau să se înțeleagă faptul că dobânda reprezintă penalizarea pentru întârzierile survenite în returnarea sumelor împrumutate, în baza unor acorduri stabilite de la bun început cu clienții lor.
Toți cămătarii transformau astfel dobânzile în aparente profituri reale, prin utilizarea conceptului numit în prezent “firmă fantomă”: capitalul este împrumutat unei companii iar apoi este retras sub formă de profit și nu de dobândă la împrumut, deși în realitate nu se realizează nici un fel de astfel de profit.
Toate aceste trucuri prin care se urmărea înșelarea autorităților bisericești, au în prezent echivalent în tehnicile de spălare a banilor.
Dacă despre spălarea banilor putem vorbi încă din epoca medievală, despre paradisurile financiare putem afirma că au o îndelungă istorie. Primii utilizatori ai acestora pot fi considerați (printre alții) pirații care “operau” în secolul al XVII-lea între Europa și cele două Americi. Existau atunci locuri care își deschideau cu ușurință porțile pentru a depozita averile piraților. Apăruse chiar o competiție între statele mediteraneene în a-I atrage pe aceștia odată cu banii lor. Pe de altă parte, pirații își foloseau uneori banii pentru a cumpăra indulgențele care să le permită întoarcerea acasă.
De fapt, în 1612, s-a produs un eveniment ce poate fi considerat drept primul caz de amnistiere a profiturilor ilegale: Anglia oferea piraților care își abandonau meseria, atât libertatea deplină cât și dreptul de a-și păstra banii, anticipând cu mai bine de trei secole o practică similară față de marii traficanți de droguri a unor state contemporane.
Nici confiscarea averilor în situația în care se dovedesc a avea o origine infracțională nu este o noutate. Numeroase legi moderne ce facilitează înghețarea sau confiscarea veniturilor provenite din săvârșirea unor infracțiuni își au rădăcinile în noțiunea medievală de “deo dand” (darul lui Dumnezeu) și au ajuns în legislația actuală a multor țări prin intermediul tradițiilor engleze în domeniul dreptului cutumiar. Inițial majoritatea confiscărilor erau pedepse aplicabile mai degrabă din motive politice decât economice; ulterior, orice condamnare putea duce la confiscarea bunurilor. Din această cauză se ajungea la conversia averilor în lichidități și la ceea ce în prezent se consideră o reciclare a fondurilor pentru a ascunde averea unei persoane, transmițând-o astfel în patrimoniul alteia, unde va apărea ca având cu totul altă proveniență în urma procesului de “spălare”.
2. NOȚIUNE ȘI SCURT ISTORIC
Spălarea banilor este o expresie de origine americană care desemnează reinvestirea în afaceri licite a banilor obținuți din afaceri ilicite, utilizându-se în acest scop circuite financiare interne și internaționale complexe.
Termenul de spălare a banilor provine din Statele Unite unde se pare că a fost “inventat” în jurul anilor 1920 când bandele stradale conduse de oameni ca Al Capone sau Bugsy Moran începuseră să caute o explicație legitimă a banilor pe care îi obțineau din activitățile infracționale.
Pentru a-și realiza aceste scopuri, bandele din epocă începeau mici afaceri, de regulă spălătorii publice sau spălătorii de autoturisme, de unde, se pare, provine și termenul de “spălare” a banilor; erau deasemenea folosite și alte afaceri precum companiile de vânzare a automatelor (de cafea, dulciuri sau țigări) ce serveau cu succes intereselor acestora. Esențial era să amestece banii ilegali cu cei legali, iar totul să fie declarat ca profit al afacerii de acoperire.
Procedând astfel, banii erau îndepărtați (practic) din zona infracțiunii, ascunși în conturile unei afaceri legale și apoi repuși în circulație ca venituri ale unei firme. Acest proces rămâne și astăzi nucleul majorității strategiilor de spălare a banilor, indiferent de complexitatea lor.
3. DEFINIȚIA ȘI SCOPUL SPĂLĂRII BANILOR
Infractorii de toate tipurile, de la delapidatori și până la contrabandiști, trebuie să-și spele profiturile din cel puțin două motive: originea banilor poate deveni probă în instanță iar banii în sine pot deveni ținta unor investigații. Și cei implicați în afaceri licite recurg la tehnicile de spălare ori de câte ori au nevoie să mascheze plata unei mite sau recompense.
În climatul actual când corupția de orice fel se află în mijlocul atenției, spălarea banilor în cazuri de mituire stârnește atenția mult mai repede. Chiar și guvernele fac uneori uz de același mecanism pentru a ascunde plata unor recompense sau despăgubiri, pentru a se sustrage de la unele sancțiuni sau pentru finanțarea unor interferențe politice între statele rivale.
Indiferent cine este autorul concret al punerii în funcțiune a operațiunii de spălare a banilor sau oricât de ciudate sunt formele pe care le ia acest proces, principiile operaționale sunt în esență aceleași: spălarea banilor trebuie imaginată ca un proces dinamic în trei etape care presupune evitarea asocierii directe a naturii banilor cu ideea de infracțiune, mascarea originii lor pentru a obstrucționa orice acțiune de identificare a acesteia și apoi repunerea banilor la dispoziția infractorului, bine ascuns acum din punct de vedere al originii geografice sau ocupaționale. În acest sens, spălarea banilor este mai mult decât o simplă contrabandă sau ascundere de fonduri, aceste acțiuni putând însă constitui elemente esențiale ale procesului de reciclare.
Cel mai potrivit mod de a face distincția între natura procesului de spălare și cea a unora dintre elementele sale constitutive este punerea accentului pe diferența dintre ascunderea banilor murdari și deghizarea naturii lor; dacă banii murdari sunt ascunși de acțiunea legii – cheltuiți spre exemplu sub forma unor donații anonime sau transferați în jurisdicții în care nu există sancțiuni pentru utilizarea banilor cu origini necunoscute – cu greu se poate vorbi de spălare a banilor; în acest caz, banii rezultați din comiterea unor infracțiuni sunt ascunși în alt loc decât cel în care s-a desfășurat activitatea infracțională. Dacă acestor bani li se conferă aspectul de legalitate într-un loc în care nu există sancțiuni împotriva originilor ilicite, atunci și numai atunci se poate vorbi de spălare, adică de mascarea naturii banilor.
Spălarea banilor (reciclarea fondurilor) este un proces complex prin care veniturile ce provin din o activitate infracțională sunt transportate, transformate sau amalgamate cu fonduri legitime în scopul de a ascunde adevărata natură, proveniență, dispunere, deplasare sau dreptul de proprietate asupra bunurilor respective
Scopul procesului de spălare a banilor este deci acela de a face ca fondurile derivate sau asociate cu o activitate ilicită să pară legitime, necesitatea reciclării banilor izvorând din dorința de a ascunde o activitate infracțională.
Termenul de spălare a banilor este în general asociat cu traficul de stupefiante, și alte activități infracționale de tipul jocurilor de noroc, prostituției, extorcării, sau vânzărilor internaționale de arme, ce generează profituri substanțiale, ilicite însă, care trebuie să fie justificate, scopul organizațiilor criminale fiind obținerea unor fonduri, a unor capitaluri curate.
În cadrul activităților infracționale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Acest numerar trebuie însă convertit în forme mai ușor de mânuit și transferat pentru a putea fi introdus în schema de reciclare fără a lăsa nici o urmă detectabilă.
Strategiile de spălare a banilor include tranzacții care, prin volum, sunt foarte profitabile și deci atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează fondurile dintr-o economie ilegală spre una legală unde îi plasează în investiții rentabile.
Noțiunea de spălare a banilor presupune existența infracțiunii generatoare de bani murdari – infracțiunea primară – constând în acte ce au legătură cu aceste venituri.
În tranzacțiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, prin inventarea, de exemplu, a unei tranzacții de vânzare – cumpărare între adevăratul proprietar și o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care în realitate a fost creată de el doar pentru a da aparență unei tranzacții la distanță.
4. INCRIMINAREA ACTIVITĂȚILOR
DE SPĂLARE A BANILOR
Se poate aprecia că atâta timp cât din motive politice, comerciale sau juridice a existat nevoia de a ascunde natura și existența transferurilor financiare, a avut loc și un anume proces de spălare a banilor. Deși acțiunile de spălare a banilor au precedente istorice, abia în perioada recentă de timp, tentativa de spălare a veniturilor dobândite ilegal a devenit infracțiune, fiind incriminată în legislația multor state.
În mod tradițional, accentul se punea pe infracțiunea generatoare de bani, în prezent producându-se o schimbare radicale financiare legale. Spălarea banilor orientează fondurile dintr-o economie ilegală spre una legală unde îi plasează în investiții rentabile.
Noțiunea de spălare a banilor presupune existența infracțiunii generatoare de bani murdari – infracțiunea primară – constând în acte ce au legătură cu aceste venituri.
În tranzacțiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, prin inventarea, de exemplu, a unei tranzacții de vânzare – cumpărare între adevăratul proprietar și o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care în realitate a fost creată de el doar pentru a da aparență unei tranzacții la distanță.
4. INCRIMINAREA ACTIVITĂȚILOR
DE SPĂLARE A BANILOR
Se poate aprecia că atâta timp cât din motive politice, comerciale sau juridice a existat nevoia de a ascunde natura și existența transferurilor financiare, a avut loc și un anume proces de spălare a banilor. Deși acțiunile de spălare a banilor au precedente istorice, abia în perioada recentă de timp, tentativa de spălare a veniturilor dobândite ilegal a devenit infracțiune, fiind incriminată în legislația multor state.
În mod tradițional, accentul se punea pe infracțiunea generatoare de bani, în prezent producându-se o schimbare radicală. Tendința actuală, apărută în 1986 în S.U.A. (odată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilegal cu narcotice și substanțe psihotrope în 1988, spălarea banilor a fost definită pentru prima dată ca infracțiune) și răspândită în lumea întreagă constă în incriminarea strictă a fiecărui act de spălare a banilor, complet separat de infracțiunea de bază.
Spre deosebire de infracțiunile care generează banii murdari cum ar fi traficul de droguri sau jafurile armate, spălarea banilor constă într-o serie de acțiuni specifice care, luate individual nu prezintă nici un grad de pericol social, dar în ansamblu constituie o tentativă de a ascunde profiturile rezultate din acțiuni infracționale. Efectele negative ale spălării banilor nu sunt întotdeauna evidente pentru cetățenii simpli, care adesea nu înțeleg de ce sunt incriminate aceste fapte, ca urmare a acestei poziții în numeroase jurisdicții spălarea banilor neconstituind o infracțiune.
Pe plan mondial, actuala tendință este aceea de a se sancționa această activitate iar motivele nu sunt deloc puține; pe lângă afectarea sistemului financiar internațional, putem afirma că nu folosește la nimic prinderea și condamnarea infractorilor, lăsând neatinse profiturile ilegale: ele constituie atât motivul (îmbogățirea) comiterii infracțiunii generatoare de bani cât și mijlocul (fondul de rulment) prin care se comit noi infracțiuni.
Încadrarea juridică a spălării banilor constituie un instrument util nu numai pentru lărgirea domeniului de aplicare în scopul includerii tuturor categoriilor de participanți la actele antisociale, dar și al impunerii unor sancțiuni mai severe asupra celor ce comit infracțiunile generatoare de bani murdari. Există tendința de a utiliza legile referitoare la confiscări, ce constituie adesea o parte a campaniei lansate împotriva spălării banilor, ca mijloc de finanțare al activității poliției.
CAPITOLUL II
METODE DE SPĂLARE A BANILOR
1. FACTORII DETERMINANȚI ÎN ALEGEREA TEHNICII DE SPĂLARE A BANILOR
În prezent există o mare varietate de tehnici prin care se practică spălarea banilor; alegerea depinde de următoarele criterii:
– mediul de afaceri imediat: deși, în principiu nu există limite în privința formelor pe care le îmbracă spălarea banilor, în practică infractorii încearcă să procedeze astfel încât alegerea lor să reflecte profilul unei afaceri normale în zona și în jurisdicția în care operează;
– dimensiunile sumelor: sumele mici, spălate periodic presupun utilizarea unor tehnici cu totul diferite de cele utilizate pentru spălarea sumelor mari;
– factorul timp: tehnica aleasă va reflecta dacă operațiunea este ocazională sau permanentă, dacă viteza de reciclare a banilor este importantă pentru autorii operațiunii;
– încrederea care poate fi acordată instituțiilor și persoanelor complice: presupune o apreciere a potențialului pe care îl au partenerii / complicii, atât de cooperare cât și referitor la o eventuală trădare în momente critice;
– probele ce pot fi obținute de factorii de aplicare a legii: reciclarea fondurilor presupune timp și bani; energia și cheltuielile investite în multiplicarea nivelurilor de acoperire a banilor murdari vor depinde de capacitatea organelor judiciare de a obține probe edificatoare cu privire la desfășurarea procesului de spălare;
– dispunerea planificată pe termen lung a fondurilor: banilor li se pot da diverse destinații în funcție de interesele legate de consumul imediat, pentru economii sau pentru reinvestire.
Cele mai simple forme de spălare au loc chiar în jurisdicția în care s-a comis infracțiunea care a generat banii. Cursele de cai constituie exemplul clasic: infractorul își folosește banii “ilegali” (murdari) pentru a cumpăra bilete câștigătoare plătind adevăratului câștigător echivalentul biletului norocos, plus o sumă drept recompensă, după care prezintă biletul pentru încasarea sumei; astfel fondurile pot fi justificate ca venituri legale ce provin din jocurile de noroc. Același lucru se poate întâmpla și cu loteriile de stat: au existat chiar cercuri de brokeraj care au cumpărat biletele câștigătoare și le-au revândut persoanelor interesate să-și spele banii. Un avantaj suplimentar al acestor câștiguri este acela că nu sunt impozabile.
Referitor la dimensiunile sumelor și factorul timp putem spune că spălarea banilor este posibilă și prin intermediul unor tranzacții cu bunuri; persoana interesată să spele bani cumpără un drept de proprietate plătind cu instrumente bancare oficiale și bani “curați” un preț mult inferior celui real, revânzând apoi proprietatea la valoarea reală sau chiar supraevaluată (doar scriptic), spălând astfel suma de bani ce constituie diferența dintre cele două prețuri.
Având în vedere aceste criterii, pentru a se manipula fluxul permanent de bani ilegali se recurge la afaceri de genul serviciilor publice pentru care se încasează bani lichizi (baruri, restaurante, spălătorii publice, centre de închirieri), banii murdari fiind amestecați cu cei legali și întreaga sumă fiind raportată drept venituri ale afacerii legale.
Aceste criterii sunt nu numai factori determinanți în alegerea tehnicii de spălare a banilor ci și determinante de ordin criminogen în operațiunile (activitățile) de reciclare a fondurilor.
2. ALGORITMUL SPĂLĂRII BANILOR
În mod esențial, algoritmul spălării banilor cuprinde trei pași succesivi:
1. înființarea unor conturi colectoare în care se efectuează depozite bancare ce urmează a fi transferate; aceste conturi au rolul de paravan și de regulă sunt înființate în numele unor societăți fictive, motiv pentru care sunt greu de identificat
2. sumele din conturile colectoare sunt virate în conturi din țări străine prin operațiuni cât mai complexe ce au ca scop imposibilitatea detectării sursei reale a banilor, folosind bănci din țări ce garantează secretul bancar, făcând din acesta o politică de stat (ex: Liechtenstein, Monserrat) sau din țări aflate în dificultate economică ce fac eforturi pentru atragerea capitalului străin
3. capitalul transferat este apoi investit în afaceri licite, fiind urmat de returnarea beneficiilor, bani “curați” acum, proveniența lor putând fi astfel justificată
Procesul de spălare a banilor are așadar trei faze de bază, presupunând deseori elemente de extraneitate fie sub forma unei entități comerciale, fie sub forma unei instituții financiare. Aceste trei etape pot avea loc fie sub formă de faze separate, distincte, fie simultan sau chiar prin suprapunere.
Putem spune că reciclarea fondurilor se realizează prin scheme având la bază plasarea capitalului, stratificarea și apoi integrarea lui, urmărind algoritmul de mai sus, etape de bază ce sunt prezentate de unii autori cu denumiri mai plastice precum “prespălarea” (convertirea banilor murdari în bani curați), “spălarea principală” (conversia banilor în intrări contabile) și “uscarea” (reciclarea) – folosirea banilor pentru a obține profit.
2.1. PLASAREA:
Presupune deplasarea fizică a profiturilor în numerar în încercarea de a separa fondurile de sursa lor, avându-se în vedere posibilitatea supravegherii de organele judiciare a surselor de obținere ilicită a acestor venituri pentru a înlătura posibilitatea depistării, a confiscării acelor bani.
Plasarea masei de profituri în numerar se poate face prin mai multe metode, folosind numeroase instituții: având în vedere că prin legile de combatere a fenomenului de spălare a banilor s-a instituit obligativitatea raportării tranzacțiilor de depunere și retragere de numerar peste o anumită limită, prin instituțiile financiare tradiționale (bănci comerciale, asociații de economii și împrumuturi, uniunile de credit), se plasează numerarul prin fărâmițarea fondurilor (împărțirea sumei în fracțiuni mai mici de 10000 de Euro) sau chiar complicitatea bancară (mai ales atunci când instituțiile sunt efectiv controlate de infractori).
Sunt de asemenea folosite instituiții financiare netradiționale precum birouri de schimb valutar, societăți de valori mobiliare, bursele de mărfuri, cazinourile; comercianții de bunuri de folosința îndelungată de mare valoare (autoturisme, avioane, iahturi) sunt folosiți de reciclatori pentru achizitionarea unor bunuri ce ies cât mai puțin în evidență, bunuri ce vor fi folosite și apoi revândute, obținându-se astfel pe lângă satisfacția unui trai luxos, sume în numerar cu origine relativ licită.
Agenții de bursă și companiilor de asigurări pot fi folosite în activitățile de spălare a banilor avându-se în vedere ca utilizează în mod curent sume mari în numerar pentru plăți.
Amestecarea fondurilor obținute din o afacere legală cu cele obținute din afaceri ilicite, constituie de asemenea o metodă des utilizată pentru folosirea numerarului, cei care dispun de fonduri ilicite fiind în același timp proprietarii unor afaceri legale, la vedere, care generează importante fonduri în numerar; uneori chiar sunt create astfel de firme, numite “de fațadă” care în fapt nu au încasări din activități reale, ci numai din depunerile reciclatorilor.
În plasarea numerarului este de asemenea folosit și exportul ilegal de valută, ce se realizează fără a se respecta legislația cu privire la raportarea acestor sume ce ies din țară; aceste transporturi au loc către state cunoscute ca paradisuri fiscale, unde nu se pune problema justificării sumelor în numerar cu ocazia depunerii acestora în bănci. După depunerea aici în bănci, sumele se întorc în țara de unde au provenit, prin utilizarea de alte instrumente și tehnici, cel mai preferat fiind transferul electronic.
2.2 STRATIFICAREA
Stratificarea sau sedimentarea, presupune separarea veniturilor ilicite de sursa lor prin crearea unor complexe staturi de tranzacții financiare, concepute a anihila orice posibilitate de control asupra bunurilor ilegal dobândite. În această fază, reciclatorul construiește tranzacții financiare sau comerciale fictive (total sau parțial)prin înființarea de societăți paravan. În baza unor documente de import – export fictive, banii se transferă din locul inițial de plasare (bancă), ca plată pentru servicii și operațiuni fictive, în altă bancă.
Astfel, după ce numerarul a ajuns să fie depus în instituții financiare fără a fi detectat, contra acestui numerar reciclatorii procură instrumente financiare ce sunt mai ușor de manipulat (cecuri de călătorie, obligațiuni, acțiuni); cu asemenea instrumente monetare se pot efectua în continuare tranzacții, se pot efectua operațiuni în afara țării ori se pot depune în conturi de la bănci interne, fără a mai fi necesară completarea unor rapoarte de depunere sau retragere.
O altă modalitate de stratificare facilă o constituie transferurile electronice. Odată numerarul depus în conturile bancare, acesta poate fi transferat în orice colț al lumii, într-un timp record. Reluarea acestor transferuri de cât mai multe ori sub diferite pretexte, adesea dintr-o țară în alta, incluzând și paradisuri financiare, face aproape imposibilă depistarea originii fondurilor.
Revânzarea sau chiar exportul bunurilor de mare valoare care au fost achiziționate cu ocazia plasării numerarului, constituie deasemenea o metodă eficientă de stratificare. Ciclul de revânzare se reia de mai multe ori, astfel că, practic nu se mai poate identifica sursa inițială a bunului dobândit în prezent, neputându-se lua astfel măsura confiscării și demonstra legătura între actualul bun și sursa ilegală a fondurilor inițiale, fonduri care și-au pierdut individualitatea.
2.3 INTEGRAREA
Este a treia etapă a procesului de spălare a fondurilor, presupunând legitimizarea fondurilor provenite din infracțiuni, fonduri ce sunt reintroduse în circuitul legal fără a mai fi suspecte; se caută astfel să se dea aparență licită bunurilor dobândite în baza unor fonduri ilicite.
După ce au fost parcurse etapele anterioare ale spălării banilor, reciclatorul trebuie să poată da o explicație plauzibilă averii de care dispune. Prin intermediul integrării, profiturile reciclate sunt plasate în economia reală, legitmă, rezultatele obținute din activități ilegale devenind legale; profiturile au acum o acoperire legală, reciclatorul folosindu-le fără teamă, achiziționând bunuri la vedere.
Sunt de menționat aici și împrumuturile fictive acordate de o companie “de fațadă” înregistrată într-un paradis financiar dar controlată de o companie din țară, fondurile ei fiind de fapt fondurile reciclate ,ale acestei companii din țară. Banii reciclați aflați în conturile firmei de fațadă sunt împrumutați firmei din țară (este vorba de un autoîmprumut) pentru care aceasta din urmă plătește dobânzi încasate tot de adevăratul proprietar al firmei de fațadă.
Folosirea de facturi false pentru import sau pentru export, supraevaluate, achiziționarea de bunuri imobiliare sau afaceri subevaluate ce ulterior sunt vândute supraevaluat sau vânzarea acestor bunuri unor societăți de tip captiv (ce aparțin în fapt proprietarului bunurilor), reprezintă tot atâtea moduri de integrare a capitalului reciclat.
Ciclul economic al lumii clandestine este un ciclu continuu și dinamic, cu generații de profituri ce sunt investite în activități și mai ilegale decât cele ce le-au produs sau chiar în activități licite, căpătând astfel aspect “curat”.
3. TRANSFERAREA BANILOR ÎN STRĂINĂTATE
Când sumele aflate în circuitul spălării banilor devin foarte mari existând pericolul unor investigații a organelor judiciare din jurisdicția respectivă, procesul de spălare a banilor va căpăta o dimensiune internațională. În acel moment cele trei etape ale algoritmului spălării banilor devin complet distincte atât din punct de vedere logic cât și cronologic.
Primul pas îl constituie deci mutarea banilor din țara de origine ce se poate realiza folosind sistemul bancar sau nu. Transferurile bancare dintr-o țară în alta sunt protejate de legi care apără confidențialitatea; urma banilor poate fi depistată doar în momentul în care cei care îi spală îi ridică sub formă cash de la o bancă dintr-o zonă, redepozitându-i în alta și transferându-i ulterior într-o a treia. Traseul se dovedește și mai complicat dacă infractorii achiziționează o “bancă instant” dintr-una sau mai multe jurisdicții care oferă astfel de facilități, trecând banii murdari prin această bancă după care angajează închiderea ei și distrugerea evidențelor.
Dacă se decide evitarea sistemului bancar, metoda cea mai des folosită constă în transportarea banilor lichizi în străinătate.
Atunci când sumele sunt deosebit de mari, se recurge la convertirea acestora în mărfuri precum diamantele, aurul, timbrele prețioase sau alte obiecte de colecție cu valoare ridicată, ce își păstrează această valoare în orice parte a globului și care vor fi transformate în bani lichizi odată ajunse la destinație. Cu toate că sunt mai ușor de transportat, aceste mărfuri nu sunt atât de valoroase precum banii cash, necesitând o serie întreagă de operațiuni pentru reconversia în lichidități.
Deși un număr tot mai mare de țări solicită raportarea exportului tuturor instrumentelor monetare, aceasta nu s-a dovedit până în prezent un impediment în calea exportului de valută. Problema exportului ilegal cu valută, a contrabandei cu valută, va căpăta amploare pe măsura creșterii comerțului internațional, a deschiderii frontierelor și extinderii convertibilității valutelor.
În România, ca măsură de prevenire în acest sens sunt dispozițiile Regulamentului nr. 3/1997, în conformitate cu care, la solicitarea efectuării unui transfer extern din disponibilitățile valutare proprii, rezidenții au obligația de a proba cu documente natura operațiunii valutare; astfel introducerea sau scoaterea din România de sume cash în monedă națională sau valută, se face numai în limitele și condițiile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu se poate menționa aici cazul cetățenei chineze Xiang Kaixing depistată la controlul vamal pe aeroportul Otopeni cu o sumă nedeclarată de aproximativ 17000 de dolari, bancnotele fiind rulate și introduse pe tijele metalice culisabile ale geamantanului.
Persoanele interesate să-și mute fondurile nu-și mai asumă însă personal riscurile. Există rețele profesioniste de curieri ce asigură transportul și garantează furnizarea, folosind chiar pașapoarte diplomatice, bucurându-se de imunitate și astfel în rarele cazuri când sunt prinși neavând de suportat decât exilul; se poate vorbi astfel chiar de un trafic la vedere în mediul diplomatic (însă cazurile sunt rare).
Atunci când se intenționează transferarea unor bani murdari într-o altă țară prin intermediul sistemului bancar oficial sunt necesare precauții suplimentare. Orice depozit mai mare constituie un potențial punct de atragere a atenției; există jurisdicții care supun depozitele mari de bani unor forme suplimentare de control. Modelul aplicat de Statele Unite constă în raportarea automată a oricărei depuneri mai mari decât suma stabilită (10000 $); în alte zone sunt verificate numai tranzacțiile suspecte. Indiferent de sistemul folosit pentru verificarea oficială, persoanele specializate în spălarea banilor au întotdeauna în vedere faptul că marile depozite fără o justificare clară (fie în lichidități, fie în cecuri) atrag atenția.
Succesul operațiunilor de spălare a banilor este asigurat prin utilizarea unui circuit economic ce conferă o justificare credibilă a nivelului depozitelor bancare și o “legendă” valabilă pentru transferarea fondurilor în străinătate.
Într-o activitate de reciclare a fondurilor bine pusă la punct se asigură plățile către presupușii furnizori din străinătate în sume care să nu se repete; plățile se efectuează din mai multe țări alternându-se formele de remitere a sumelor și căutându-se ca primitorii să aibă o solidă reputație în afaceri. Deși serviciile constituie mediul cel mai avantajos deoarece nu există norme clare în baza cărora să se verifice regulile impuse companiei din țara de origine, există dovezi că și activitățile comerciale cu bunuri fizice pot fi folosite ca acoperire pentru transferurile ilegale de bani. Investigațiile recent efectuate de doi profesori universitari din Florida, au dezvăluit imense discrepanțe între prețurile mărfurilor care intră și care ies din Statele Unite, prin comparație cu normele internaționale și chiar de la țară la țară. Deși se pare că majoritatea acestor discrepanțe se datorează evaziunii fiscale sau scurgerii de capital, ele pot implica la fel de bine și operațiuni de spălare a banilor.
Banii situați în sistemele bancare internaționale, nu sunt același lucru cu banii poziționați în sistemul financiar internațional. Între tipurile de companii necesare pentru aceste două tranzacții distincte există o asimetrie: dacă cea mai bună acoperire pentru plasarea banilor în sistemul financiar intern este o afacere bazată pe vânzarea de servicii contra bani cash, transferul banilor în străinătate poate fi asigurat cu toată discreția de o companie care practică un comerț internațional cu bunuri și servicii. Faptul că o companie cu activitate strict internă, transferă importante sume de bani în străinătate ridică serioase semne de întrebare, mai ales dacă acest transfer are caracter permanent. Similar apar semne de întrebare atunci când se constată că o companie care face comerț internațional cu bunuri și servicii (care prin definiție e o operațiune en-gros) depune mari sume de bani lichizi în conturile sale interne; astfel de semne de întrebare ar constitui semnale de alarmă pentru personalul bancar ce ar declanșa investigații finalizate prin descoperirea întregii operațiuni de reciclare de fonduri.
Prezumpția uzuală în activitatea instituțiilor de aplicare a legii în domeniu este aceea că, dacă banii murdari ajung în sistemul bancar, bătălia este pierdută; în consecință cea mai mare parte a efortului de reglementare în domeniul bancar constă în realizarea unor bariere, sau cel puțin a unor mecanisme de protecție împotriva oricăror acțiuni ilegale.
3.2 ACTIVITATEA INTERNAȚIONALĂ DE RECICLARE A FONDURILOR
Odată cu transferul banilor în străinătate, se intră în cea de-a doua etapă a ciclului de spălare, ei circulând prin sistemul internațional de plăți în scopul ascunderii originii lor. Deși există nenumărate complicații, se poate constata în această etapă existența unei structuri simple care stă la baza majorității activităților internaționale de spălare a banilor.
Contrar clișeelor arhicunoscute, în ziua de astăzi nici măcar niște amatori n-ar veni la poarta unei bănci elvețiene cu o valiză plină cu bani cash, solicitând deschiderea unui cont, căci un astfel de gest ar încheia fără îndoială cariera infracțională a celor interesați de spălarea banilor. Cu siguranță Elveția nu și-a pierdut cu totul atracția de paradis financiar din mai multe motive: este stabilă din punct de vedere politic, joacă un rol de importanță majoră pe piața mondială a aurului și dispune de o gamă largă de instituții bancare comerciale pornind de la puternicele instituții multifuncționale, bine reprezentate în întreaga lume care combină activitățile bancare comerciale și de investiții cu servicii de management al fondurilor și brokeraj, până la micile ți discretele bănci particulare, specializate în gestiunea afacerilor persoanelor foarte bogate.
În ultimele două decenii, autoritățile elvețiene au redus în mod progresiv protecția acordată de faimoasele legi elvețiene de confidențialitate, au semnat tratate de cooperare în investigațiile penale cu alte țări, trecând cu multă severitate la înghețarea conturilor suspecte în orice situație când este vorba de delapidare, trafic de droguri, ș.a.
Elveția a formulat deasemenea prevederi legale ce incriminează spălarea banilor; date fiind mărimea și reputația sistemului financiar elvețian, o mare parte din banii murdari își găsesc refugiu încă aici, dar însă după ce au fost în prealabil “prespălate” în altă parte.
Înainte ca o persoană interesată în reciclarea fondurilor să deschidă un cont bancar într-un așa numit paradis financiar se iau anumite măsuri deoarece în eventualitatea unei investigații penale secretul bancar poate fi ridicat, motiv pentru care, de regulă, banii murdari sunt deținuți de o corporație și nu de o persoană. Înainte ca banii să fie trimiși în astfel de paradisuri financiare, infractorul va intra în legătură cu una dintre numeroasele jurisdicții care oferă pe loc posibilitatea deschiderii unei afaceri – Insulele Cayman, Insulele Virgine (britanice), Panama și altele, jurisdicții care vând corporații off-shore autorizate să desfășoare activități numai în afara țării de origine, scutite de taxe și protejate prin lege în ceea ce privește confidențialitatea. Odată înființată, se creează un depozit bancar într-un paradis financiar, în numele acelei companii, care de obicei beneficiază de legile confidențialității cu privire la identitatea proprietarului. Astfel între organele judiciare și infractor există un nivel de secretizare bancară, unul al confidențialității afacerilor respectivei companii și protecția oferită de relația client – avocat, dacă în paradisul financiar a fost desemnat un avocat care să înființeze compania și sa supravegheze funcționarea ei.
Mai există și un al treilea strat de acoperire, cel al unui trust off-shore. Există numeroase motive perfect legale pentru înființarea unor astfel de trusturi, unele fiind însă destul de dubioase (ex: instanțe pentru obținerea rapidă a divorțului sau scutiri de taxe), iar altele chiar ilegale. Avantajul creat de aceste trusturi îl reprezintă prevenirea confiscării bunurilor de către creditori: proprietarul unor bunuri transferă în mod irevocabil acea proprietate trustului respectiv, trust protejat de obicei de legi pentru confidențialitate și chiar o “clauză de refugiat” ce permite trustului să-și schimbe “domiciliul” ori de câte ori se consideră amenințat. Dezavantajul constă în pierderea oficială a controlului de către proprietar asupra fondurilor, dar numai în mod aparent, trustul dovedindu-se adesea a aparține proprietarului fondurilor.
În trecut, Liechtenstein era locul favorit pentru înființarea de astfel de trusturi, fiind de fapt probabil unica jurisdicție care nu aderase la tradiția dreptului comun englez, pentru a putea oferi astfel de facilități. Spre deosebire de majoritatea trusturilor, “anstalt”-ul caracteristic Liechtenstein-ului este un organism comercial capabil să desfășoare diferite activități specifice, el putând asigura persoanei care transferă bunurile calitatea de beneficiar. În prezent termenul de anstalt în numele unei companii poate servi drept semnal de alarmă pentru organele judiciare.
“Trusturile de protecție a bunurilor” oferite de foste și actuale colonii britanice, constituie o problemă la fel de gravă; dacă sunt bine organizate, ele au aceleași avantaje cu modelul din Liechtenstein.
În mod obișnuit întâi bunurile sunt transferate într-o companie off-shore; controlul companiei este apoi transferat unui trust de protecție a bunurilor; persoana care transferă bunurile urmează să fie desemnată manager al companiei, documentele trustului putând stipula că persoana care transferă bunurile are dreptul să le cumpere din nou pentru o sumă nominală. Astfel se respectă strict litera legii cu privire la trusturi, dar în același timp se subminează adevărata destinație a acestora.
Indiferent de forma pe care o ia, trustul de protejare a bunurilor creează un alt înveliș de securizare și securitate în schema spălării banilor căruia i se pot adăuga măsuri precum capitalizarea companiilor cu acțiuni la purtător astfel încât numele proprietarului real nu apare nicăieri. Există nenumărate sisteme de cuplare a companiilor, indiferent de locul unde se află, forțând reprezentanții legii să acționeze din jurisdicție în jurisdicție pentru dezvăluirea activității reale a acestora.
3.3 REVENIREA BANILOR ÎN ȚARA DE ORIGINE
Circulația banilor prin sistemul financiar internațional determină dificultatea, chiar imposibilitatea identificării originii; după epuizarea circuitului de spălare, banii sunt readuși “acasă” pentru a putea fi cheltuiți sau utilizați drept capital.
Fondurile pot fi repatriate printr-o carte de credit sau de debit emisă de o bancă off-shore; retragerile de la bancomate sau cheltuielile făcute prin utilizarea cardului pot fi plătite fie prin extragerea automată dintr-un cont al unei bănci off-shore, fie prin intermediul deținătorului cardului care periodic transferă fondurile solicitate dintr-o bancă străină intr-alta.
Fondurile pot fi deasemenea folosite pentru plata facturilor la locul de reședință printr-o bancă off-shore sau mai discret o companie off-shore. Dacă marfa constă în produse cu valoare mare (ex: autoturisme), este mai sigur ca acestea chiar să existe în realitate și să fie supraevaluate (dacă ies din țară) sau subevaluate (dacă intră în țară).
Pentru a obține venituri curate în mod regulat, infractorul poate intra în posesia fondurilor spălate aranjând ca una sau mai multe companii off-shore să îl angajeze pe post de consultant, plătindu-I salarii consistente (pe care în realitate și le plătește singur). Câștigurile fictive de capital se pot aranja și prin tranzacționarea pe o bază permanentă a acțiunilor; frecvența acestor tranzacții, fiecare aducând modeste câștiguri de capital, atrage mai puțin atenția decât se întâmplă în cazul câștigurilor mari, ocazionale, trucul constând în cumpărarea și vânzarea unei valute, mărfuri sau pachet de acțiuni între companii străine și interne. Acest sistem funcționează eficient atunci când companiile străine sunt plasate în zone cu legi care protejează secretul operațiunilor, o astfel de acțiune de spălare a banilor fiind perfect sigură, având în vedere că autoritățile din țara de origine nu pot verifica documentele entității off-shore.
Cea mai curată soluție de a aduce banii “acasă” este considerat însă împrumutul de afaceri: infractorul aranjează ca banii deținuți într-un cont off-shore să fie împrumutați entității on-shore (în țara de reședință). Nu numai că prin această operațiune banii se întorc într-o formă complet neimpozabilă, ba chiar pot fi folosiți într-o manieră în care să reducă taxele datorate strict pentru venitul legal intern: după ce împrumutul a fost livrat, cel care l-a solicitat are dreptul să îl returneze, cu dobândă, de fapt lui însuși. În concret, infractorul poate transporta chiar mai mulți bani din țara sa într-un paradis financiar, deducând componenta “dobândă” ca pe cheltuieli de afaceri, în raport cu venitul intern impozabil; odată cu utilizarea diferitelor tehnici de împrumut – returnarea împrumutului cercul spălării banilor nu se închide, el putând chiar să crească în diametru.
4. SERVICIILE BANCARE ON-LINE
Alimentată de dezvoltarea tehnologiilor și a telecomunicațiilor, infrastructura financiară a evoluat într-un sistem care leagă țările, băncile, bursele (de acțiuni și mărfuri) și alte instituții financiare într-un circuit global. Astfel o parte din ce în ce mai mare din fondurile corporațiilor circulă mai mult prin tranzacții electronice decât prin bani lichizi. În S.U.A., de exemplu, valoarea tranzacțiilor în bani lichizi a scăzut de la circa 550 miliarde de dolari la 2,2 miliarde, pentru ca valoarea tranzacțiilor electronice să crească de la 9 miliarde la aproximativ 540 miliarde de dolari; aici masiva creștere a plăților electronice a devenit posibilă prin dezvoltarea mecanismelor electronice de transfer operată de societatea pentru sistemul de Telecomunicații financiare (S.W.I.F.T.), Rezerva federală și Sistemul de Plăți Interbancare (C.H.I.P.S.). O statistică arată că valoarea și volumul tranzacțiilor ce se desfășoară prin aceste mecanisme sunt uriașe: în fiecare zi peste 460000 de transferuri electronice de bani evaluate la sume de peste 2 trilioane de dolari sunt efectuate de Fedwire și CHIPS și aproximativ 200000 de mesaje de transfer sunt trimise de SWIFT.
Din multe puncte de vedere acest sistem electronic de transfer se află în vederea tuturor celor implicați în spălarea banilor, el oferind nenumărate posibilități de imitare a modelelor și comportamentelor tranzacțiilor legitime. Conform unui raport al oficiului pentru evaluări tehnologice din S.U.A. aproximativ 0,1% din cele 700000 de transferuri electronice zilnice constituie acțiuni de spălare a banilor, fondurile implicate atingând o valoare de 300 de milioane de dolari.
Aceste servicii bancare on-line permit clientului să efectueze tranzacții direct prin contul personal, operând pe computer, pe baza software, subminând capacitatea băncii de a monitoriza activitatea conturilor ca și în cazul tranzacțiilor prin conturi comune și a schemelor de intrare – ieșire a banilor, care sunt cunoscute ca metode tradiționale de ascundere a banilor; deținătorii fondurilor pot manipula identitatea ultimului primitor al fondurilor, fiind posibilă chiar crearea unui cont în interesul altui cont și furnizarea unor servicii bancare pentru clienții off-line prin funcționarea unor structuri de tipul bancă în bancă, astfel de servicii limitând utilitatea sistemelor care permit obținerea unor informații despre expeditorul și primitorul banilor odată cu transferul electronic.
Transferurile electronice constituie astfel unul dintre cele mai folosite moduri de a separa veniturile ilicite de sursa lor și a le da o proveniență curată. După ce a fost depus în conturile bancare, numerarul poate fi transferat în timp record în orice parte a lumii folosind transferul electronic prin paradisuri financiare, depunerile din acest moment dintr-o parte a globului putând fi ridicate în momentul imediat următor din cealaltă parte a globului.
În ultimul timp este folosit intens Internet-ul de instituții ce oferă chiar servicii de spălare a banilor, dând uneori aparența de servicii financiare extrateritoriale sau de posibilități de plasament legale.
Preocupările manifestate în legătură cu serviciile bancare on-line privesc reducerea evidentă a contactelor umane între client și instituțiile financiare. Clientul poate accesa în mod normal contul său având un calculator personal și folosind rețeaua “Net” (Internetul). Cum acest tip de acces este indirect, instituțiile financiare nu au nici un mijloc de a verifica identitatea individului care accesează real contul, acesta folosind date de identificare în formă informatică precum semnătura electronică. Mai mult, avându-se în vedere caracterul tot mai mobil al accesului la Internet, un client are posibilitatea de a accesa virtual contul său din orice loc din lume. Într-o asemenea stare de fapt, reciclatorii pot controla orice fel de cont, adesea acestea nefiind deschise pe numele lor ci al unor persoane interpuse. Tot astfel soldurile conturilor persoanelor interpuse se transferă ulterior în contul administratorului titular, acesta putând dispune în continuare de banii transferați.
De asemenea, identificarea pe baza unor date în formă electronică ce formează semnătura electronică se practică și în cazul comerțului electronic, deschizând astfel noi oportunități pentru operațiunile de spălare a banilor.
Accesul la folosirea sistemului electronic în scopuri comerciale e permis oricărei persoane, orice comerciant, fie persoană fizică sau persoană juridică având dreptul de a participa la procedura de licitație electronică, în România străinii având regimul juridic reciproc cu țara de origine pentru cetățenii români; limitele valorice între care se desfășoară comerțul electronic încep de la 1500 Euro ajungând până la un plafon de chiar 200000 Euro, limită superioară ce permite desfășurarea unor operațiuni de mare amploare.
Ca metodă de contracarare a fenomenului de ascundere a identității celui ce folosește serviciile bancare on-line prin transferuri electronice în orice scopuri, chiar și în cadrul unor activități de comerț electronic, se vehiculează teoria identificării persoanei care accesează un cont prin folosirea imaginii virtuale ori a amprentelor digitale: banca ce a deschis contul fiind în posesia imaginii titularului și a amprentelor sale digitale, va compara automat aceste imagini cu cele transmise de pe Internet de cel care accesează contul și numai atunci când acestea coincid va efectua operațiunea dispusă.
Practic aplicarea acestui concept ar îmbunătăți sistemul actual când computerul verifică doar semnătura electronică, date în formă electronică – un cod sau o parolă recepționate de la solicitant – prin compararea cu informațiile existente în bancă, arhivate cu ocazia deschiderii contului.
5. TEHNICI DE SPĂLARE A BANILOR
5.1 SPĂLAREA BANILOR PRIN OPERAȚII DE INVESTIȚII
1. INVESTIȚII ÎN SECTORUL IMOBILIAR:
Prejudiciați în această situație sunt statul, comunitățile autonome, primăriile și în final contribuabilii. Investiția imobiliară în afară de a facilita eludarea controlului fiscal pentru câștigurile ilicite este refugiul fondurilor generate de acțiunile infracționale. Procedeul este simplu: cumpărătorul și vânzătorul se pun de acord să declare în contractul de vânzare – cumpărare numai o parte din prețul real, parte ce poate fi justificată de către cumpărător ca având o proveniență legală, vânzătorul declarând și el la rându-I, la fisc, un preț inferior celui primit.
Această tehnică de spălare a banilor numită “speculă imobiliară simulată” constă deci în achiziționarea unui bun imobiliar subevaluând valoarea sa reală și vânzarea ulterioară la această valoare reală sau chiar supraevaluat: investitorul cumpără un imobil valorând pe piața imobiliară cel puțin 200000 de Euro la prețul declarat de 100000 Euro, plătind diferența adevăratului proprietar cash. După o perioadă în care pretinde că efectuează investiții aducând anumite îmbunătățiri imobilului îl revinde la valoarea sa reală sau chiar la un preț superior acestei valori (doar scriptic, în realitate neplătindu-se acest preț) de aproximativ 280000 Euro; astfel el spală 180000 de Euro. O astfel de procedură a fost utilizată în S.U.A. la Miami, de către traficanții columbieni, costrucțiile unor străzi întregi făcând obiectul unor speculații imobiliare.
2. SUBSCRIPȚII ÎN ASIGURĂRI CU PRIMĂ UNICĂ, folosind numele unor terți: un client depune la o unitate financiară o sumă cu origine legală ce aduce o dobândă corespunzătoare tipului de depozit și care este impozitată de fisc; organizația criminală, prin intermediul unui funcționar complice al respectivei instituții financiare subscrie fără cunoștința depozitarului o asigurare cu primă unică pe numele său, remițând funcționarului băncii aceeași sumă investită în asigurarea cu primă unică, menținând depozitul inițial cu aceeași dobândă. În final se revine la situația inițială organizația criminală retrăgând suma depozitată prin realizarea altei investiții, fără control fiscal (metale prețioase, depozite în unități financiare din paradisurile bancare).
3. PRIN INTERMEDIUL SOCIETĂȚILOR DE INVESTIȚII FILATELICE: organizația criminală producătoare de bani murdari înființează o societate de investiții filatelice cu plata acestora in rate lunare, trimestriale și semestriale ori pe termen lung (10 ani); se simulează apoi un contract privat de vânzare – cumpărare de timbre în care vânzător este cel ce spală banii iar cumpărător însăși societatea de investiții filatelice (ce aparține practic tot vânzătorului). Astfel se ,justifică o creștere patrimonială echivalentă vânzării – cumpărării, contractele având de regulă o vechime mai mare de 5 ani, fiind astfel prescrisă infracțiunea fiscală și ca atare nu poate acționa controlul finanțelor.
4. INVESTIȚII ÎN PIETRE ȘI METALE PREȚIOASE, CONSTITUIREA DE SOCIETĂȚI DE INTERMEDIERE ÎN SECTORUL BURSIER ȘI INVESTIȚII IMOBILIARE REALIZATE DE SOCIETĂȚI STRĂINE PRIN INTERMEDIUL SOCIETĂȚILOR AUTOHTONE:
După stabilirea contactelor între cei ce dispun de fondurile ce urmează a fi reciclate și contrabandiștii de metale și pietre prețioase din alte țări, realizându-se operații de vânzare cumpărare, banii sunt transportați în țările vânzătorilor. Pietrele și metalele prețioase achiziționate se introduc apoi în țara de unde provin banii pe aceeași cale, reciclatorii distribuindu-le apoi vânzătorilor en-gros ce se pretează la astfel de operațiuni ilegale, care plătesc cu sume “curate”. Spălarea banilor prin constituirea de societăți de intermediere în sectorul bursier se realizează prin constituirea unei astfel de societăți, fiind angajat apoi personal administrativ cunoscător de diferite limbi. Următorul pas în schemă îl reprezintă deschiderea de numeroase birouri ale societății; sunt organizate apoi campanii selective prin editarea și difuzarea de buletine de investiții ce garantează rentabilități ridicate. Se oferă astfel intermedierea organizațiilor delictive care doresc plasarea banilor murdari. Schema se închide cu trimiterea capitalului investit împreună cu beneficiul produs într-un paradis financiar.
Prin constituirea unor societăți anonime în paradisurile financiare cu ajutorul unor intermediari și folosind capital minim se realizează schema spălării banilor prin investiții imobiliare realizate de societăți străine, folosindu-se de intermedierea societăților autohtone. Astfel se trece la constituirea în țara de referință a altei societăți ai cărei asociați sunt în majoritate societățile străine anterior constituite și care au ca obiect social gestionarea operațiunilor de investiții în alte țări.
Societățile străine fac apoi investiții în țara luată de referință, în special în sectorul imobiliar, societățile constituite aici ocupându-se de gestionarea intereselor investitorilor străini. Schema continuă cu vânzarea imobilelor achiziționate de aceste societăți din țară, urmând o nouă investiție în imobile și active financiare în alte țări, pentru reciclarea fondurilor.
5.2 RECICLAREA FONDURILOR PRIN OPERAȚII COMERCIALE SAU SERVICII
1. DECLARAREA DE BENEFICII SUPERIOARE CELOR REALE:
Reprezintă un factor de activitate comercială ideal pentru spălarea banilor murdari și pentru defraudarea finanțelor publice, fiind vorba adesea de vânzări cu numerar, fără factură, realizate direct la consumatorul final fără ca finanțele să poată controla corectitudinea datelor declarate.
În general reciclarea pe această cale trece prin două etape principale: crearea unor activități comerciale în sectorul serviciilor care să permită eludarea controlului fiscal și polițienesc și declararea unor beneficii mai mari decât cele reale, amestecând astfel banii liciți cu cei iliciți. Schema de reciclare se definitivează cu reinvestirea beneficiilor în alte sectoare.
2. PRIN INTERMEDIUL CAZINOURILOR
Este un sistem foarte cunoscut ce se folosește de faptul că nu există un control al numărului de jetoane cumpărate și cele real jucate. Se cumpără astfel jetoane cu bani murdari, o parte dintre ele jucându-se (uneori însă nu se pune nici măcar un jeton pe masa de joc), prezentându-se ulterior fisele rămase (sau întreaga cantitate) drept câștiguri. Aceste câștiguri sunt transferate apoi de către cazino, la cererea jucătorului, în contul bancar personal al acestuia sau sunt încasate în bani lichizi, însă întotdeauna cu chitanță, proveniența lor fiind astfel justificată.
Posesorii unor capitaluri ilicite considerabile, organizează astfel un adevărat circuit al legalizării propriilor fonduri, ajungându-se chiar la înființarea de cazinouri în acest scop. Singurul deficient constă în faptul că această tehnică purtând și numele de “a câștigului dirijat” nu permite reciclarea unor sume foarte mari de bani.
3. PRIN ACHIZIȚIONAREA DE BILETE DE LOTERIE SAU DE PARIURI, CÂȘTIGĂTOARE:
Aplicând această tehnică, cel care spală bani se folosește și de scutirea de impozite a premiilor. Persoana care de fapt este posesoarea biletului declarat câștigător estre atrasă prin oferirea sumei câștigate plus un comision; astfel ea cedează biletul, reciclatorul încasând în mod oficial premiul, putând astfel justifica suma de bani egală cu cuantumul acestuia.
Deși suma ce poate fi spălată prin intermediul fiecărei operațiuni este limitată, tehnica s-a dovedit a fi atât de eficientă încât au existat chiar cazuri de colaborare între unități financiare ce au mediat contractul între cumpărător și titularii biletelor câștigătoare.
4. VÂNZAREA – CUMPĂRAREA INTERNAȚIONALĂ GARANTATĂ (PLĂTITĂ) CU CREDIT DOCUMENTAR:
Presupune semnarea unui contract de vânzare – cumpărare a unei anumite materii prime între două întreprinderi din țări diferite, fiind folosită frecvent și intermedierea altor întreprinderi din terțe țări, operațiunea devenind “triunghiulară”; plata se realizează printr-un credit documentar internațional (un mijloc de plată destul de des utilizat).
Vânzătorul falsifică documentele privitoare la export pentru a determina banca cumpărătorului să vireze băncii vânzătorului contravaloarea mărfii și să autorizeze plata. Odată virată suma, vânzătorul încasează banii, marfa obiect al contractului practic neexistând. În spatele acestei operații se află întotdeauna o organizație specializată în spălarea banilor proveniți din activități infracționale pe care ulterior îi plasează unde dorește.
5. VÂNZAREA – CUMPĂRAREA SIMULATĂ DE METALE PREȚIOASE:
Producători din sectorul bijuteriilor realizează o operațiune de vânzare – cumpărare de lingouri de material prețios din altă țară, unei întreprinderi complice la reciclarea de fonduri. Plata acestei operații se face în devize, folosindu-se mijloacele de plată obișnuite (ordin de transfer, cec, ș.a.) prin intermediul băncilor; este necesară aici crearea unei contrapartide pentru a justifica plata în devize.
Restituirea lingourilor se face apoi eludând controlul vamal sau prin contrabandă. Banii sunt utilizați apoi o parte pentru achitarea cheltuielilor aferente operațiunii, restul fiind reexportați printr-o operație de investiții într-o terță țară.
6. SPĂLAREA BANILOR PRIN ÎNTREPRINDERI DE IMPORT – EXPORT SAU PRIN INTERMEDIUL SUCURSALELOR UNOR SOCIETĂȚI STRĂINE:
Se realizează prin constituirea într-o țară a unei societăți de import – export de produse, societate ce simulează diferite contracte de export a produselor sale în țări unde se află banii ce urmează a fi reciclați. Marfa înscrisă în documente nu se mișcă practic din țară, din acte rezultând însă că ea a fost exportată, plata acestui export realizându-se cu bani murdari ce devin astfel posibil de justificat. Fondurile sunt manevrate prin conturi bancare și ulterior investite în alte afaceri.
Acest export simulat se desfășoară adeseori prin aceeași schemă, cu material lemnos, dată fiind valoarea acestuia (mai ales lemnul de esență rară – tek, mahon, abanos) care permite și supraevaluarea, adesea în operațiune intervenind și un terț intermediar.
Folosindu-se de sucursalele unor societăți străine, reciclatorii de bani folosesc o multitudine din tehnicile devenite deja clasice de spălare a fondurilor după care procedează fie la lichidarea sucursalei, fie chiar a întregii societăți ai cărei proprietari se dovedesc a fi sau care este o societate fantomă.
Referitor la societățile străine, se practică chiar constituirea într-o țară anume a unor întreprinderi controlate de străini în scopul reciclării fondurilor. La constituirea unei astfel de societăți, pentru a nu atrage atenția capitalul aparține 50% patronului autohton și 50% este străin; după o perioadă de timp, se cedează acțiunile asociaților autohtoni celor străini, astfel ca aceștia să preia controlul societății; se realizează apoi introducerea fizică de fonduri în țara respectivă care apoi sunt declarate ca beneficii ale societății constituite, pentru eludarea controlului ținându-se o dublă contabilitate. Apoi aceste fonduri sunt investite în titluri de valoare emise de entități de credit din alte țări sau din sectoare de activitate rar controlate, și astfel circuitul de spălare este complet.
5.3. SPĂLAREA BANILOR PRIN INTERMEDIUL OPERAȚIUNILOR EXTERNE
Complexitatea și varietatea operațiunilor de comerț exterior oferă organizațiilor criminale interesate nenumărate posibilități de a prezenta câștigurile ilicite ca provenind din surse legale.
1. SPĂLAREA BANILOR PRIN OPERAȚII FINANCIARE:
Se cumpără devize pentru cheltuieli de călătorie peste graniță de către membri sau colaboratori ai organizației posesoare a fondurilor ce trebuie spălate, care declară că le cumpără pentru călătorii de afaceri în străinătate.
Aceste persoane care au cumpărat devizele călătoresc în alte țări și predau devizele unor membrii ai altor organizații, mai puțin cheltuielile de călătorie, organizație ce adesea se dovedește a fi cea care furnizează sursa veniturilor ilicite (ex: drogurile), achitându-se astfel “marfa”.
De asemenea se practică și schimbarea în devize străine a monedei naționale, pe piața neagră însă (nu în mod oficial), urmând plasarea monedei străine în paradisurile financiare. Transferurile se realizează prin intermediari sau prin ordine de transfer internațional între bănci, situație în care transferul are la bază o operațiune oficială, “curată”.
Se folosește chiar deschiderea de afaceri într-o țară cu unicul scop de a obține devize din alte țări, principalii clienți fiind persoane cu posibilitatea de a obține astfel de devize. Vânzarea devizelor către organizațiile criminale va permite astfel acestora să dispună de un mijloc de plată “curat”.
Apropierea geografică a unei țări de locurile cu statut de paradisuri financiare ușurează operațiunile de spălare de bani prin depozitarea acestora în unități bancare de pe teritoriile respective. Aceste procedee se practică frecvent de către profesioniști care îți primesc onorariul în numerar, fără factură, respectându-se următoarea succesiune: obținerea fondurilor, urmată de trimiterea banilor în paradisul financiar ales și apoi depozitarea în unități financiare ce oferă profituri de peste 14% ceea ce nu se poate obține într-o unitate financiară obișnuită.
2. DEPOZITE ÎN CONTURI CURENTE ȘI MIȘCAREA LOR PRIN ORDINE SUCCESIVE DE TRANSFER:
Fondurile ce urmează a fi reciclate sunt introduse în conturi bancare, ai căror titulari și împuterniciți sunt “oameni de paie”, folosind adesea chiar identități false. Se recurge apoi la mutarea prin ordine de transfer a banilor din conturile curente inițiale în alte conturi curente, în mici unități de credit diferite. Operațiunea se finalizează cu rambursarea, prin eliberarea de cecuri ale contului curent și transferul banilor în paradisuri financiare unde se depozitează în instituții financiare, și de unde ajung, prin ordin de transfer la bănci din alte țări dorite.
3. UTILIZAREA DE CONTURI FINANCIARE FIDUCIARE ÎN PARADISURILE FINANCIARE:
Banii murdari sunt depozitați prin tehnicile cunoscute într-o bancă dintr-un paradis financiar; pentru inducerea în eroare a organelor de control care pot intui legătura dintre bani și originea lor ilegală sunt folosite conturi fiduciare care identifică titularul cu un număr – cheie permis de normele bancare din țara respectivă. Banca depozitară asigură chiar asistența depozitarului în privința măsurilor financiare de realizat pentru plasarea banilor în țara dorită.
Cel mai frecvent, în astfel de operații sunt utilizate serviciile unor societăți intermediare în operații de comerț internațional care asigură anonimatul investitorului precum și persoane sau asociații interpuse în schimbul unor însemnate comisioane.
Poate fi utilizată și subscrierea unei asigurări de primă unică, mizând pe faptul că aceste operații sunt exonerate de controlul financiar. Într-un moment oportun se retrage investiția, plasându-se într-un paradis financiar prin depunerea la o unitate financiară sau prin investiții necontrolabile. Fondurile rezultate din recuperarea contravalorii investiției în paradisul financiar vor fi apoi trimise într-o țară terță fiind preferate cele care acordă cele mai multe facilități investitorilor străini și au și un control administrativ redus din acest punct de vedere.
4. INVESTIREA ÎN TITLURI DE VALOARE SAU SIMULAREA UNUI CREDIT SAU ÎMPRUMUT:
După plasarea fondurilor prin tehnicile obișnuite în conturi secrete din paradisuri financiare, cei ce spală fondurile prin intermediul unității financiare unde au fost depuși banii și în numele persoanelor sau societăților interpuse, investesc fondurile în titluri de valoare emise de unități financiare din țara de unde provin fondurile; la expirarea termenului de amortizare a titlurilor și valorilor subscrise, plasează fondurile în alte țări și în diverse investiții.
Se poate folosi în cadrul acestei tehnici și solicitarea unui credit sau împrumut prin intermediul unei persoane interpuse chiar aceleiași unități financiare unde au fost transferați banii, garanția reală a împrumutului fiind chiar suma transferată și depozitată, cu toate că în contract figurează alte garanții, acestea dovedindu-se a fi doar aparente. Creditul astfel primit urmează a fi investit în bunuri imobile sau active financiare.
5. COMPENSAREA ÎNTRE ENTITĂȚI CLANDESTINE:
Pe lângă entitățile financiare oficiale, există intermediari financiari clandestini ce realizează operații financiare și comerciale internaționale, prin folosirea lor o persoană fizică sau juridică putând transfera bani cash, titluri sau valori de alt gen, în alte țări, fără documente și fără controlul autorităților aparținând vreunuia din teritoriile în cauză.
Aceste entități au diferite denumiri, după numele lor fiind botezată ți tehnica respectivă de reciclare a banilor: STASH HOUSE (S.U.A., America de sud), HAWALA (în unele țări musulmane), CHITI BANKING (în țările asiatice), SHOP BANK DRUG (China), e.t.c. Există aici o dublă contabilitate: cea oficială și cea reală, cifrată. Titularii acestor instituții bancare clandestine sunt de asemenea și titularii unor întreprinderi de export – import, putând astfel plasa fondurile în orice țară contra unui comision în schimbul secretului tranzacției. Schema ce se derulează este simplă: entitatea financiară clandestină stabilește contacte cu altă entitate de aceeași natură, în țara unde se dorește plasamentul, indicând destinatarul; această entitate a țării de destinație a fondurilor le predă persoanei indicate, urmând ca rambursarea între cele două societăți să se realizeze printr-o operație simplă în sens invers, fără a fi astfel necesară deplasarea banilor.
După cum arată și denumirea acestei tehnici, HAWALA (în principiu în țările musulmane – în transcrie Hawallah) ce înseamnă transfer de bani sau de informații între două persoane prin intermediul unei a treia, schema permite unui traficant pakistanez din Anglia (de exemplu), să transfere unui complice al său 10000 de lire sterline în timpul cel mai scurt, fără ca tranzacția să poată fi urmărită, și chiar convertiți în moneda locală a destinatarului, apelând la un bancher “hawala” local. Acest bancher este o persoană cunoscută în cadrul comunității care are o agenție de export – import sau o firmă care să-I permită efectuarea de tranzacții internaționale; el va aranja toate transferurile de fonduri pentru un procent foarte mic din valoare, comision ce va face din el un om prosper, demn de încredere în rândul membrilor comunității căreia îi aparține și cu care face afaceri. De fapt, banii în cauză, în mod fizic nu vor părăsi niciodată țara respectivă: deși expeditorul îi predă bancherului, acesta nu va face decât să contacteze un alt “bancher” din țara de destinație care va plăti aceste 10000 de lire convertite în moneda locală persoanei desemnate, urmând să-și recupereze suma atunci când în țara respectivă va apărea o situație similară.
Originalitățile acestei metode pot părea depășite și demodate, dar practica a confirmat faptul că această tehnică este intens folosită și nu numai de diverse persoane, dar mai ales de rețele ale crimei organizate. Cum principala atracție este absența oricăror urme, conturile “hawala” sunt un coșmar pentru investigatori: dacă vreunul este din întâmplare descoperit, toți beneficiarii rămân liniștiți întrucât de fapt există două conturi paralele: unul fictiv care va fi prezentat eventual autorităților pentru control și altul real reprezentând de fapt o înșiruire de semne și hieroglife ce vor avea relevanță doar pentru operatorul băncii.
Există dovezi în sensul că bancherii “hawalah” eliberează chiar chitanțe care însă se concretizează în obiecte cu aspect banal – un bilet de tramvai, o jumătate ruptă dintr-o carte de joc, o jumătate a unei bancnote, rupte într-un anumit fel, bancherul păstrând jumătate iar depunătorul cealaltă jumătate.
Această tehnică de recilare a fondurilor este eficientă pentru cei ce doresc să “spele” bani, dovedindu-se adesea a fi foarte dificil atât de descoperit cât și de combătut.
CAPITOLUL III
PARADISURILE FINANCIARE
Termenul de paradis financiar / fiscal este adesea înșelător și impropriu folosit. Trebuie să facem distincția între noțiunea de paradis financiar și cea de paradis fiscal; un teritoriu considerat paradis financiar este și un paradis fiscal pe când un paradis fiscal nu este obligatoriu un paradis financiar. Printre caracteristicile paradisurilor financiare se numără și impozitele reduse – fiscalitatea convenabilă – esența noțiunii de paradis fiscal: noțiunea de paradis financiar, o include deci pe cea de paradis fiscal.
Pentru a desemna o țară din acest punct de vedere am putea utiliza, printre altele, și termenul de “jurisdicție a secretului financiar”. Un anumit grad de discreție financiară și bancară este caracteristic tuturor statelor; aproape toate statele impun un anumit nivel de protecție pentru informațiile bancare și comerciale, dar cele mai multe dintre ele vor dezvălui aceste informații în cazul unei anchete desfășurate de organele competente dintr-o țară străină; o jurisdicție a secretului financiar și bancar va refuza însă, aproape întotdeauna, să-și încalce propriile legi cu privire la secretul bancar, chiar și atunci când ar fi vorba de o gravă violare a legilor unei alte țări.
1. NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE PARADISURILOR FINANCIARE
Termenul de paradis financiar desemnează orice țară care nu percepe impozite ori impozitele sunt reduse pe toate categoriile sau doar pe unele categorii de venituri, unde există un nivel ridicat de secret bancar sau comercial, cerințe minime din partea băncii centrale și nici un fel de restricții asupra schimburilor valutare.
Privită prin prisma reducerilor sau a scutirilor de impozite, aproape orice țară poate fi considerată paradis fiscal, pentru că, într-o formă sau alta, societăților comerciale sau persoanelor fizice străine le sunt oferite diferite stimulente pentru a încuraja investițiile lor și a promova astfel creșterea economică în zonă.
În perioada de tranziție și România a încurajat o astfel de politică, scutind de la plata impozitelor pe profit, a taxelor vamale și a altor impozite societățile comerciale înființate cu aport străin; mai mult, unele dintre aceste facilități s-au acordat și investitorilor români.
Principalele caracteristici ale paradisurilor financiare sunt:
1.1 Impozitele reduse: majoritatea țărilor considerate paradisuri financiare fie nu impun nici un impozit pe venituri, fie impun un impozit redus în comparație cu țările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective.
1.2 Secretul: dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislație, totuși , cele mai multe țări din lume nu protejează aceste informații în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin, mai ales când aceste anchete au la bază un tratat multilateral sau bilateral de asistență judiciară.
Țările paradisuri financiare refuză să divulge secretul bancar și comercial chiar și atunci când este vorba despre comiterea unei grave încălcări a legilor unei alte țări. Gradul de secret și amploarea restricțiilor variază de la țară la țară, gradul de confidențialitate fiind direct corelat (într-unele state) cu tipul de licență sau autorizație de funcționare.
1.3 Importanța activității bancare: cele mai multe țări paradisuri financiare urmează o politică de încurajare a activității bancare din străinătate prin introducerea unor distincții între activitatea bancară a locuitorilor țării respective și aceea a cetățenilor străini; în general activitatea cetățenilor străini nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale.
1.4 Mijloacele de comunicație moderne: progresele realizate în utilizarea computerului și a Internetului în scopul operațiunilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile financiare o și mai mare atracție. Aceste țări considerate paradisuri financiare posedă de asemenea excelente instalații de comunicații, îndeosebi servicii de telefonie, cablu optic, telex, telefax, care le leagă cu cele mai importante țări de unde provin fondurile depuse sau spre care se îndreaptă fluxurile financiare. Se poate vorbi chiar de o legătură fizică ce se realizează prin intermediul serviciilor aeriene ce oferă zboruri regulate.
1.5 Lipsa de control asupra monedei: multe paradisuri financiare exercită un sistem de control cu dublă monedă care face deosebire între rezidenți ți non rezidenți și între moneda locală și cea străină. Regula generală este aceea că fac obiectul controlului monetar și valutar numai locuitorii din țara paradis financiar nu și cetățenii nerezidenți. O companie creată într-o țară paradis financiar care are ca proprietar un nerezident și care desfășoară activitatea comercială în afara paradisului financiar este considerată ca entitate cu regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare.
1.6 Publicitatea: cele mai multe paradisuri financiare se fac cunoscute în lume prin ele însele datorită avantajelor pe care le oferă, organizându-se chiar seminarii internaționale în scopul prezentării acestor avantaje; multe dintre aceste țări văd în activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă, căutând să o promoveze. Astfel paradisurile financiare favorizează interesele acelor investitori interesați să-și recicleze banii.
Caracteristicile paradisurilor financiare fac din acestea o atracție deosebită pentru reciclatorii de fonduri, ele asigurând secretul tranzacțiilor, astfel încât proprietarul unei societăți încorporate în paradisul financiar nu poate fi asociat cu fluxul de fonduri; sistemele bancare și de comunicație moderne permit deplasarea rapidă a fondurilor.
Faptul că cele mai multe paradisuri financiare nu au încheiat acorduri de asistență judiciară cu statele din care provin fondurile ce urmează a fi reciclate în entitățile teritoriale respective, face imposibilă desfășurarea investigațiilor penale în acest sens.
În procesul de spălare a banilor cea mai vulnerabilă verigă o constituie plasarea numerarului.Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârșit, reciclatorii transportă numerarul din țara în care a fost produs și îl depun în băncile din țările paradis financiar, nu întâmplător aceste paradisuri financiare dezvoltându-se pe lângă statele de unde provin fonduri ilicite. Odată intrați în băncile off-shore prin transferuri electronice sau prin alte procedee, banii circulă fără obstacole în orice colț al globului. Lipsa controlului asupra numerarului facilitează nu numai depunerile ci și retragerile din conturi, însoțite de un document din care să rezulte proveniența legală a numerarului retras.
2. SISTEMUL FINANCIAR OFF-SHORE
Originile băncilor on-shore sunt învăluite în mituri și mistificări, parțial datorită neînțelegerii sensurilor exacte ale termenului. Într-o accepțiune populară, prin bancă off-shore se înțelege posibilitatea ca o persoană rezidentă într-o jurisdicție să dețină bunuri în instituții financiare încorporate într-o altă jurisdicție, de aici provenind expresia de “bani off-shore”.
Originea termenului off-shore se află în limba engleză (off + shore = departe de țărm , cele mai mari centre off-shore fiind foste colonii britanice, motiv pentru care și alți termeni de specialitate provin din limba engleză (ex: tax haven = paradis fiscal).
Companiile off-shore sunt societăți comerciale ce se înregistrează într-o anumită țară, dar care îți desfășoară activitatea în afara granițelor acestei țări; prin urmare, o astfel de companie nu are voie să facă afaceri pe teritoriul pe care s-a înregistrat. În mai multe țări (regiuni) este interzisă chiar desfășurarea de activități administrative, ceea ce înseamnă că nu poate beneficia nici de sediu în țara în care a fost înregistrată.
Teoretic o companie off-shore se poate înființa oriunde, dar nu toate statele oferă facilitățile de care se bucură astfel de firme, tocmai aceste facilități oferite de paradisurile fiscale fiind cele care atrag înființarea și funcționarea unor asemenea companii. Cele mai multe din companiile off-shore sunt create prin semnarea a numai două documente oficiale (deși există anumite deosebiri între țări): memorandumul de asociere (similar contractului de societate) și articolul de asociere (statutul), care conține regulile de funcționare a companiei. Aceste documente sunt supuse spre aprobare oficiului local de înregistrare, după care se eliberează un certificat de încorporare a companiei.
Țările considerate paradisuri financiare sunt cele care oferă cele mai bune condiții pentru înființarea de firme off-shore; aceste regiuni sunt dependente din punct de vedere politic și independente din punct de vedere economic de o țară cu sistem economic și politic bine dezvoltat.
Tranzacțiile financiare off-shore au un scop precis. Băncile sau alte instituții financiare care operează off-shore sunt scutite de o gamă largă de reglementări impuse în mod normal instituțiilor on-shore; tranzacțiile lor sunt scutite de taxe, nu sunt grevate de cerințe privind garanțiile și nici de restricții cu privire la dobânzi, adesea fiind scutite de verificări chiar și în privința lichidităților, afacerile cu clienții nonrezidenți (de obicei alte instituții financiare), desfășurându-se în valute străine.
Pentru înființarea sau achiziționarea firmelor off-shore există în principal trei metode:
– contactul direct cu bănci și agenții guvernamentale străine, deși este cea mai ieftină metodă, rareori se recurge la ea, deoarece nu asigură secretul identității titularului;
-utilizarea juriștilor străini sau a companiilor specializate în înființarea corporațiilor străine: în cele mai multe paradisuri financiare s-a dezvoltat o adevărată industrie pentru asistarea cetățenilor cu rate înalte de impozite în efortul lor de a profita de secretul anonimatului și avantajele fiscale oferite de aceste paradisuri. Contra unui comision, acești juriști înființează noi corporații, vînd companii gata înregistrate, deschi conturi bancare, acționează ca agenți înregistrați, furnizează o adresă de companie străină și desfășoară orice activitate de afaceri pe care un client o poate solicita.
– utilizarea juriștilor, a avocaților și companiilor interne specializate în înființarea și managementul companiilor off-shore; în ultimul timp, chiar și în România au apărut asemenea specialiști care, contra unui onorariu nu prea ridicat oferă astfel de servicii în funcție de interesul clientului.
După ce o persoană intră în posesia unei firme off-shore, inclusiv a contului societății, deschis de obicei în bănci cu nume sonore, aceasta își începe activitatea. Cum adevăratul proprietar stă în umbra unui anonimat perfect, afacerile firmei off-shore sunt conduse de obicei, de împuternicitul acestuia, care lucrează în baza unui mandat dat de proprietar, adesea acesta fiind aceeași persoană cu cel care a asigurat înregistrarea firmei. Deoarece acești împuterniciți lucrează efectiv cu banca, ei adesea deschid conturi în orașele în care își au birourile firmele lor de consultanță. Legătura dintre mandatar și proprietar se realizează fie prin poștă, fie prin telefon, fax, e-mail, e.t.c.
Aceasta este cea mai utilizată metodă ce asigură anonimatul aproape absolut.
Băncile off-shore de asemenea permit deschiderea de conturi pri poștă sau cel mai adesea prin telefon; pentru a nu se deconspira adevărata identitate a titularului de cont, operațiunile de plăți se pot efectua prin telefon sau prin fax, cu parolă. La fel, extrasele de cont sau alte documente bancare se expediază la o altă adresă decât cea reală, uneori la căsuțe poștale chiar în străinătate.
Așadar se poate spune că există un adevărat sistem financiar off-shore, sistem ce include:
– bănci-filiale ale altor bănci aflate în jurisdicții riguros reglementate (ex: unele bănci din Costa Rica au deschis filiale în Caraibe unde autoritățile costaricane nu-și pot exercita atribuțiile);
– băncile indigene: în materie de centre financiare off-shore se remarcă o rapidă creștere a numărului de bănci din cadrul acestora; băncile pot fi înființate aici cu o viteză relativ mare și minim de investigații de specialitate;
– trusturile și corporațiile internaționale, acestea fiind unele dintre cele mai atrăgătoare mijloace de obținere a confidențialității în domeniul financiar; există în același timp posibilitatea ca persoana care înființează trustul să fie în același timp și beneficiar al acestuia;
– băncile de credit, firmele de brokeraj și casele de schimb valutar, agenți financiari ce sunt lipsiți de reglementări ale activității și pot rula banii ușor, rapid și fără o supraveghere strictă.
Într-un astfel de sistem financiar off-shore, rolul specialiștilor de diferite profesii în procesul de spălare a banilor a fost definit în felul următor: Profesioniștii specializați în spălarea banilor vând servicii de înaltă calitate, contacte, experiență și cunoștințe despre circulația banilor, cu sprijinul tehnologiei electronice de ultimă oră, oricărui traficant sau alt infractor dispus să plătească un onorariu substanțial. Această practică creează imense dificultăți factorilor din domeniul aplicării legii în special prin amestecarea fondurilor ilicite cu cele licite din numeroase surse și răspândirea lor în întreaga lume departe de locul comiterii infracțiunii care generează banii murdari.
3. PRINCIPALELE TERITORII CONSIDERATE PARADISURI FINANCIARE
Deși paradisurile fiscale oferă în general aceleași facilități, există deosebiri între ele care le fac mai atractive pentru anumite categorii de investitori; alegerea unui paradis fiscal va depinde întotdeauna de scopul de bază al persoanei ce urmărește utilizarea unei astfel de jurisdicții
3.1 COMMONWEALTHUL INSULELOR BAHAMA (The commonwealthul of Bahamas) este o colonie independentă a coroanei britanice situată în largul coastei de est a Floridei de Sud; există curse aeriene frecvente ce leagă capitala țării, Nassau, situată pe insula Noua Providență de Statele Unite și Europa.
În insulele Bahama există peste 350 de bănci diferite, circa 95% din volumul total al tranzacțiilor financiare ce se desfășoară aici fiind legate de tranzacții internaționale pentru străini. Conturile bancare sunt ușor de deschis și pot fi create chiar și prin poștă, secretul bancar este aplicat cu strictețe și nu există nici un fel de restricții de ordin monetar sau de schimb valutar asupra fondurilor străine care pot fi transportate în și din țară cu ușurință
3.2 BERMUDA este de asemenea o fostă colonie britanică, situată în largul coastelor Carolinei de Nord cu capitala la Hamilton ce se mândrește cu o largă comunitate de profesioniști în domeniul activității financiare, cu experiență în domeniul relațiilor cu investitori străini.
De remarcat este faptul că în Bermuda există doar 4 bănci (The Bank of Bermuda, Bermuda Național Bank, Bermuda Provident Bank și The Bank of N.T: Butterfield and son) și două firme de avocatură care se ocupă de toate sau aproape toate tranzacțiile financiare din insulă.
Aici nu există nici un fel de control asupra shimbului valutar iar orice cantități de bani pot fi introduse sau scoase din țară, băncile din Bermuda oferin o largă varietate de conturi si servicii. Nu există însă nici un cod de legi care să guverneze secretul bancar, acesta funcționând aici ca o consecință a dreptului comun britanic, respectat cu strictețe de comunitatea bancară. Băncile din Bermuda sunt ceva mai restrictive cu privire la acceptarea de noi clienți, preferând chiar ca aceștia să fie recomandați de un membru al comunității profesionale. Cu toate acestea, cu referințe bancare și acte de identitate corespunzătoare, oricine poate deschide un cont în nume propriu în Bermuda.
3.3 THE CHANNEL ISLAND (Insulele Canalului) formează o țară independentă și autoguvernantă, un grup de 8 insule situate în Canalul Mânecii între Marea Britanie și Franța, doar două dintre ele figurând pe lista paradisurilor financiare: Jersey și Guensy. Datorită poziției lor unice în raport cu Regatul Unit și Uniunea Europeană, ele au devenit un important centru de operațiuni bancare off-shore pentru clienții din Europa și din întreaga lume, multe bănci internaționale majore având filiale aici.
Conturile bancare se deschid cu ușurință aici, personal, prin reprezentant sau prin poștă, neexistând nici o restricție nici o restricție monetară sau de schimb valutar pentru cetățenii străini; corporațiile sunt la fel de ușor de înființat. Reputația insulelor pentru secret, discreție și confidențialitate fiind neștirbită.
3.4 THE ISLAND OF MAN (Insula Omului) este o insulă mică situată în Marea Irlandei, între Marea Britanie și Irlanda, posesiune britanică ce se bucură însă de un înalt grad de autonomie, ceea ce îi permite să funcționeze ca un paradis financiar. Secretul bancar e asigurat de dreptul comun britanic iar confidențialitatea corporațiilor este guvernată de legea cu privire la consolidarea companiilor. La fel ca în Bermuda, legislația din Insula Omului este deosebit de atrăgătoare pentru înființarea și operarea companiilor de asigurări captive, neexistând nici un control monetar, iar pe insulă funcționând 45 de instituții bancare. Achiziționarea corporațiilor în Insula Omului este ușoară și ieftină și prin urmare un mijloc des folosit chiar și numai pentru deschiderea conturilor bancare în orice altă parte din lume în numele unei respectabile companii pe care o oferă corporația de aici,
3.5 INSULELE CAYMAN (Grand Cayman, Little Cayman și Cayman Brac) sunt situate la sud de Cuba, principala activitate pe insula Grand Cayman fiind activitatea bancară internațională, pe insulă existând o bancă la fiecare 30 de locuitori. Legislația și reglementările în vigoare au fost în mod deliberat elaborate pentru a asigura și spori reputația țării pentru secretul financiar și corporativ. Legile băncilor și trusturilor precum și legea relațiilor confidențiale se numără printre cele mai severe și mai restrictive din întreaga lume: nu numai că dezvăluirea informațiilor este o crimă, ci chiar solicitarea de informații este împotriva legii.
Cayman posedă de asemenea toate celelalte caracteristici ale unui paradis financiar: un sistem de comunicații superior, nici un fel de restricții monetare sau de schimb valutar, reprezentarea tuturor marilor bănci internaționale șiu specialiști locali în domeniul impozitelor internaționale.
În 1982 existau în insulele Cayman 16712 corporații, în tip ce populația insulelor se cifrează la 17000 de locuitori.
3.6 LIECHTENSTEIN este o țară independentă situată între Elveția și Austria. Sistemul ei bancar și legile confidențialității sunt, din toate punctele de vedere, aceleași ca legile din Elveția.
Tradițiile de secret corporativ din Liechtenstein sunt recunoscute pe plan internațional ca fiind superioare chiar celor elvețiene în domeniul bancar. Astfel profesioniștii în operațiuni de reciclare a fondurilor au creat un sistem cu secret financiar aproape perfect prin utilizarea conturilor bancare în Elveția în numele corporațiilor înființate în Liechtenstein.
3.7 MONTSERRAT este o colonie britanică care se autoguvernează, o insulă în arhipelagul Leeward situată la circa 220 de mile de Puerto Rico. Deși sistemul de telecomunicații este modern, nu există curse aeriene direct catre Statele Unite, fiind astfel necesare legăturile cu insulele vecine.
Principala activitate de paradis financiar din Montserrat este aceea a băncilor care sunt foarte ușor de deschis și menținut în secret, datorită legilor bancare locale, elaborate cu grijă în acest scop. Deși există anumite reglementări superficiale în domeniul monetar și de schimb valutar, aplicarea lor este foarte laxă, dacă nu chiar ignorată, astfel încât exportul sau importul de fonduri se realizează cu ușurință. Singurul impediment îl constituie costul relativ mare al înființării de bănci în Montserrat situație care se datorează noilor taxe de autorizații introduse recent de guvern.
3.8 THE NETHERLANDS ANTILLES (Antilele olandeze) sunt un stat membru al regatului Olandei (alături de Olanda și Surinam) constând în două grupe de trei insule fiecare, cu capitala la Willemsted, cu autonomie completă în afacerile statale interne.
Dintre ele cele mai importante insule categorisite drept paradisuri financiare sunt Curacao (unde se află poziționată și capitala Willemstem) și Sf. Martin din care jumătate este posesiune franceză. Există aici servicii moderne de telex, telefon și poștă, o amplă gamă de bănci internaționale și curse aeriene directe la New York și Miami. O mare varietate de entități pot fi finanțate, cu costuri reduse într-o perioadă scurtă de timp. Confidențialitatea corporativă este asigurată prin aplicarea legislației civile olandeze și folosirea sistemului de acțiune “la purtător” în cazul proprietății de corporație; secretul bancar este strict respectat și scutirile de la orice restricții monetare și de schimburi valutare sunt acordate în mod obișnuit oricărei corporații înființate de cetățeni străini. La fel ca marele lor rival, Insulele Cayman, Antilele Olandeze și-au elaborat legile și reglementările spre a atrage piața investitorilor în paradisurile financiare, asigurându-ți astfel un sector considerabil al acestei piețe.
3.9 PANAMA a devenit un paradis financiar și un centru bancar internațional datorită a două legi care și explică succesul ei ca jurisdicție a secretului financiar:
– Legea corporațiilor ce are la bază codul corporațiilor din statul Delaware din 1972, ce face ca înființarea și operarea corporațiilor să fie mai simplă ca oriunde în lume; se estimează că în ultimii ani , în Panama au fost înființate mai multe corporații decât în toate celelalte paradisuri financiare. Această lege ridică foarte puține exigențe: cu excepția unei taxe anuale de 100 $, nu există nici un fel de taxe asupra entităților străine, nici o cerință de a declara venitueile și nici o supraveghere de nici un fel din partea guvernului; cei trei directori de corporație prevăzuți de lege pot funcționa și ca salariați ai companiei, putând fi străini sau localnici; nu există nici o cerință cu privire la minimum de capital investit, nici o cerință cu privire la menținerea secretelor și nici o stipulare cu privire la întâlnirile de corporație. Numele corporațiilor din Panama pot fi în orice limbă, trebuind însă să conțină următoarele mențiuni: S.A. (Sociedad Anonima), Corp. (Coporation), sau Inc. (Incorporated).
– Cealaltă lege este cea care se referă la autorizarea conturilor bancare numerotate și codificate.
Legile secretului bancar și de corporație din Panama, fac din aceasta un real paradis financiar.
3.10 LUXEMBURG: formează împreună cu Belgia și Olanda o uniune vamală și economică cunoscută sub numele de Benelux. Infrastructura perfectă, confidențialitatea operațiunilor și poziția sa în structurile Europene, fac din Luxemburg un lider în domeniul financiar – bancar. Luxemburgul se adresează în special afacerilor mari și instituțiilor financiar – bancare, fiind cotat al 7-lea centru financiar mondial.
3.11 INSULELE VIRGINE BRITANICE: până în prezent, în acest teritoriu s-au înmatriculat 25000 de companii off-shore, aproape de 20 de ori cât numărul de locuitori, iar băncile înmatriculate aici administrează fonduri a căror valoare depășește 300 miliarde de U.S.D. Cea mai mare insulă aste în prezent Tortala unde se află și capitala Road Town cu 1000 de locuitori.
Companiile nerezidente care se înmatriculează aici, trebuie să aibă managementul și controlul în afara teritoriului. Ele plătesc o taxă inițială de 250 U.S.D. și în continuare o taxă anuală de înregistrare de aceeași valoare. Nu este necesară ținerea contabilității și nici declarațiile fiscale; un singur acționar poate fi proprietarul companiei, cu capitalul exprimat prin o singură acțiune, nominală sau la purtător. Adunările generale ale acționarilor și reuniunile consiliului director pot avea loc oriunde în lume sau chiar prin telefon.
3.12 ELVEȚIA: deși conceptul de cont bancar în Elveția a devenit sinonim cu “cont bancar secret”, Elveția nu este un paradis financiar. Dar, neîndoielnic este locul cel mai stabil, sigur și pitoresc pentru a depozita fonduri în secret.
Băncile Elvețiene oferă o incredibilă gamă de servicii pe lângă serviciile bancare regulate; secretul operațiunilor bancare și în toate tranzacțiile comerciale sau economice este starea de lucruri normală în Elveția. Legile cu privire la secretul bancar fac parte din Constituția țării și sunt luate foarte în serios, elvețienii făcând toate eforturile pentru a asigura confidențialitatea operațiunilor bancare ale clienților săi, mergând până acolo încât să folosească plicuri fără antet, adrese de cutii poștale pe care le schimbă frecvent, poșta prin mesageri personali și chiar expedierea corespondenței pentru clienții străini din Franța, Italia sau Germania, pentru a evita astfel ștampila poștei elvețiene.
Deși legislația elvețiană a corporațiilor asigură suficientă confidențialitate pentru a face față necesităților oricărui investitor extern, există prea multe locuri mai ieftine, mai accesibile și mai rapide pentru a înființa corporații.
Recent, prin aplicarea unui tratat de asistență reciprocă americano-elvețian s-au descoperit date și informații cu privire la conturile din Elveția ale unor infractori americani. Elvețienii înșiși s-au dovedit dezamăgiți de abuzurile comise de infractorii străini prin intermediul sistemului lor bancar; operațiuni de spălare de bani, conturi ale unor personaje binecunoscute din lumea interlopă, operațiuni mascate de evaziune fiscală și alte infracțiuni de natură economică se ascund sub încuietoarea secretului bancar elvețian.
Bancherii elvețieni se tem de asemenea de amenințarea potențială pe care o ridică asupra integrității acestui sistem milioanele de dolari în bani “ ușor câștigați” care I-ar putea tenta pe salariații din rețeaua bancară elvețiană.
În mai 1984 a avut loc chiar un referendum național care propunea atenuarea secretului bancar pentru a permite autorităților străine în domeniu acces la documentele legate de infractorii străini. Referendumul nu a fost aprobat, dar simplul fapt că o asemenea propunere a fost făcută și supusă la vot a fost un pas înainte în combaterea activității bancare infracționale.
Deși rămâne în continuare țara ciocolatei, a ceasurilor și a secretului bancar, Elveția nu poate oferi însă ceea ce adevăratele paradisuri financiare oferă (ex: impozitele pe venituri realizate de străini în Elveția se ridică la 35%, în timp ce într-un paradis financiar sunt aproape nule), nefiind deci, așa cum în imaginea multor persoane este, un paradis financiar.
4. SPĂLAREA BANILOR, TRUSTURILE OFF-SHORE ȘI EVAZIUNEA FISCALĂ
Trusturile (off-shore) sunt instrumente importante și folositoare pentr efectuarea transferurilor și derularea managementului.Creație a dreptului cutumiar, trusturile permit deținătorilor de bunuri să le predea unor terți, care se angajează să le protejeze alături de interesele proprietarilor; formula este valabilă mai ales în cazul bunurilor aparținând minorilor sau interzișilor.
Trusturile care ascund identitatea beneficiarilor și a deținătorilor de fonduri au devenit în ultimul timp elemente ale mecanismului de spălare a banilor fiind folosite pentru a masca originea și distribuirea fondurilor “murdare”
Conform vechilor uzanțe ale dreptului cutumiar, trusturile se supun unor legi care impun anumite cerințe celor care administrează bunurile și fondurile altora; astfel administratorii nu pot fi schimbați decât prin sentință judecătorească iar termenii între care funcționează trustul sunt ficși: dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite, legea consideră că proprietatea trustului este proprietatea administratorului și devine astfel subiect al acțiunilor justiției. În cele mai multe sisteme de drept, aceste cerințe limitează posibilitatea ca trusturile să fie folosite pentru a ascunde sau proteja împotriva confiscării fonduri “murdare”.
De curând mai multe sisteme de drept au amendat prevederile legale referitoare la trusturi, făcându-le mai atractive pentru cei ce urmăresc ascunderea profiturilor. Aceste prevederi noi permit trusturilor să-și plaseze bunurile în afara jurisdicției statului de origine. S-au adoptat noi prevederi legale care fac trusturile imune împotriva urmăririi penale în situația în care au fost înființate numai pentru un an.
Astfel de prevederi legale permit ca documentele de organizare a trusturilor să fie înscrise astfel încât să nu permită identificarea administratorului sau a beneficiarului; adevărații beneficiari sunt indicați în așa numitele “scrisori de intenție”, instrucțiunile de înființare a trustului purtând numele de “memorandum de intenție”. Cel care înființează trustul, poate controla situația sa prin persoana unui așa numit “protector” ce la rându-i poate schimba și beneficiarii dar și administratorii trustului.
Trusturile care au deviat astfel de la scopurile pentru care au fost create; schemele de spălare a banilor cuplează acum corporațiile cu trusturile off-shore: bunurile corporației sunt administrate de trust, cei în beneficiul cărora se înființează trustul numindu-l pe administrator ca principal pion în structurile corporației, investindu-l cu autoritatea de a folosi bunurile și fondurile corporației și plătindu-l din fondurile acestea. În acest mod, cel ce deține fondurile are control asupra bunurilor și valorilor fără a i se cunoaște identitatea.
În multe dintre sistemele de drept, trusturile sunt administrate la rândul lor de alte companii, infractorii folosindu-se de o companie care operează într-un paradis financiar în care acționează norma secretului operațiunilor pentru a acoperi complet diferitele transferuri de valori întreprinse. Companiile care administrează trusturile, ascund profiturile făcând transferul de valori din cont în cont, apelând la firme fantomă și la alte artificii în total anonimat pentru adevăratul reciclator.
Pentru a stopa activitățile de spălare a banilor prin trusturile off-shore este necesară limitarea protecției acordată nerezidenților și apatrizilor care doresc să înființeze un astfel de trust, chiar într-un paradis financiar.
În legătură cu spălarea banilor apar probleme de natură fiscală chiar atunci când fondurile sunt reciclate prin intermediul unui trust off-shore. Infractorii acționează pe orice cale pentru a asigura denaturarea originii banilor pentru a nu fi supuși unor eventuale investigații ale autorităților (inclusiv cele fiscale).
Evaziunea fiscală implică în general sustragerea veniturilor dobândite pe cale legală sau chiar ascunderea existenței lor (dacă este vorba de bani lichizi) inclusiv mascarea lor prin declararea într-o categorie neimpozabilă. În ambele cazuri, venitul devine ilegal.
Cu siguranță infractorii sunt interesați să-și reducă datoriile fiscale cât mai mult posibil, dar unele sunt inevitabile. Cei care comit acte de evaziune fiscală declară venituri mai mici decât cele reale, plătind astfel impozite mai mici decât ar trebui. Dimpotrivă cei care spală bani, declară că afacerile legale pe care le folosesc drept acoperire au un profit mai mare decât cel real, plătind astfel și impozite mai mari. Odată spălați, banii sunt înregistrați și impozitați ca și cum ar proveni dintr-o sursă licită.
Exemplul clasic îl constituie traficantul de droguri care vânzând pe stradă o cantitate de drog, primește bani lichizi; tranzacția fiind anonimă, nu face obiectul vreunei reglementări legale și nici al fiscului. Atunci când același traficant lucrează prin intermediul unei companii farmaceutice (de exemplu), tranzacția fiind plătită prin cec-uri sau cărți de credit este astfel înregistrată, ajungându-se chiar la plata impozitului pe profit. Deci cei care reciclează fonduri se dovedesc a fi contribuabili onești, stând departe de evaziunea fiscală, plătind impozite chiar (extrem de mici însă prin intermediul paradisurilor financiare).
CAPITOLUL IV
1. SPĂLAREA BANILOR MURDARI, CRIMINALITATE A GULERELOR ALBE
Criminalitatea, ca fenomen, corespunde ansamblului comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem de drept penal determinat concret.
Un loc aparte în cadrul criminalității generale îl ocupă criminalitatea economico – financiară (criminalitatea în afaceri) sau criminalitatea “în gulere albe”. Acest fenomen lezează economia în ansamblul ei, pune în pericol structurile democratice și stabilitatea socială, determină pierderea de încredere în sistemul economic, corupe și compromite instituțiile economice și sociale.
Noțiunea de criminalitate “a gulerelor albe” a fost utilizată pentru prima dată în 1940 de Edwin H. Sutherland în lucrarea sa “White Collar Criminality” pentru a descrie ansamblul comportamentelor ilicite și ilegale ale unor persoane care au , de obicei, o situație și o poziție socială și economică ridicată și se bucură de un prestigiu social în cadrul instituțiilor și organizațiilor în care lucrează; ulterior, noțiunea de criminalitate a gulerelor albe (white collar criminality) a fost extinsă pentru a desemna acele activități ilicite și ilegale desfășurate de anumite persoane investite cu funcții oficiale: funcționari ai statului, reprezentanți guvernamentali, autorități publice, deci o infracționalitate săvârșită de persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut social elevat, infracționalitatea cadrelor superioare din administrație, a oamenilor de afaceri a personalităților politice, sindicale.
Fenomenul de criminalitate a gulerelor albe a evoluat apoi către conceptul de criminalitate profesională sau corporațională, concept care este mai larg și se referă la toate activitățile ilicite orientate spre profit, realizate prin mijlocirea sau în legătură cu posesia sau funcția făptuitorului, indiferent de poziția sa socială.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, criminalitatea gulerelor albe se dovedește a fi o formă specifică a criminalității contemporane, care are drept caracteristici comiterea în scopul maximizării profitului societății comerciale sau a corporației din care face parte, pentru obținerea unor venituri considerabile, prin eludarea impozitelor și taxelor vamale, prin înșelarea partenerilor de afaceri sau a unor instituții guvernamentale, precum și pentru spălarea banilor murdari, respectiv ascunderea originii, prevenirea confiscării și împiedicarea oricăror acțiuni de cercetare din partea autorităților.
De regulă, criminalitatea economico – financiară implică și corupția, îndeosebi pentru obținerea unor comenzi și piețe de desfacere, aranjamente în fixarea prețurilor, fabricarea unor produse falsificate, coruperea unor organisme de control;ea implică de asemenea legături și relații mai mult sau mai puțin strânse între participanți, uneori chiar organizări complexe la nivelul conducerii societăților comerciale, aceste persoane de cele mai multe ori bucurându-se de o poziție socială, economică, politică și profesională deosebită.
Din punct de vedere juridic criminalitatea “gulerelor albe” nu diferă de cea săvârșită de alte categorii infracționale, în schimb beneficiază de o indulgență generalizată, determinată atât de poziția socială a infractorilor din această categorie cât și de modalitățile rafinate prin care ei realizează faptele antisociale în aceste condiții reputația persoanelor implicate fiind nealterată; de obicei, criminalitatea gulerelor albe se realizează prin ignorarea și prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele licitului și ilicitului, profitându-se de scăpările și de ambiguitatea reglementărilor în vigoare.
În cadrul celui de-al XII-lea simpozion internațional privind Criminalitatea Economică din Anglia – Cambrige desfășurat în 1994, M. Dixon din cadrul Universității Exter, a prezentat faptul că infracțiunile financiare și chiar unele fapte economice ilicite pot fi considerate ca făcând parte din crima gulerelor albe și că de fapt, termenul de infracțiune săvârșită în guler alb, include în momentul de față toate fraudele financiare.
2. FACTORI CRIMINOGENI CARE DETERMINĂ SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII DE SPĂLARE A BANILOR
2.1 FACTORI ECONOMICI
2.1.1 SITUAȚIA ECONOMICĂ, SISTEMUL ECONOMIC ȘI STAREA ECONOMIEI
Nici un tip de societate, atât în perioada de prosperitate cât și în perioadele de recesiune economică nu a fost ocolit de criminalitatea în domeniul afacerilor. În orice țară au existat perioade de recesiune ce au survenit după ani de prosperitate. În fiecare din aceste perioade se dezvoltă diverse tipuri de afaceri ilegale: delictele de bancrută sau manoperele frauduroase în obținerea și utilizarea creditelor, actele de evaziune și de contrabandă sunt caracteristice perioadei de recesiune.
Tot această perioadă afectează și situația economică la nivel microeconomic, la nivelul unei familii prin determinarea șomajului și scăderea nivelului de trai. Șomajul la rându-i nu este urmat numai de scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și de instabilitatea emoțională pe care o cauzează, punând individul în imposibilitatea de a-și realiza prin mijloace legale aspirațiile sale. În cadrul familiei, autoritatea tatălui se diminuează considerabil prin alterarea rolului său de susținător al familiei, determinând stări de confuzie și dezechilibru interior, dorința de revanșă împotriva societății.
Nivelul de trai a fost considerat determinant pentru săvârșirea de infracțiuni doar atunci când era puternic influențat în sens negativ spre sărăcie, însă odată cu apariția conceptului de “criminalitate a gulerelor albe” în gândirea lui Edwin Sutherland lucrurile s-au schimbat: se consideră că așa cum sărăcia determină individul la săvârșirea de infracțiuni, așa și dorința de îmbogățire, dar nu pentru un trai mai bun, ci pentru puterea oferită și controlată de bani, determină individul să săvârșească faptele antisociale.
Cele mai reprezentative cazuri în care situația economică este considerată drept factorul criminogen determinant pentru amplitudinea criminalității afacerilor sunt cele înregistrate în țările care au trecut în ultima perioadă de la o economie centralizată la una de piață: România, Bulgaria, Polonia, Rusia și țările din fosta Uniune Sovietică, ș.a.
Toate aceste țări au traversat după 1989 perioade de criză economică; pe fondul instabilității politice s-a diminuat drastic producția de bunuri materiale, a crescut inflația și șomajul toate amplificate de lipsa unei protecții sociale corespunzătoare. Patrimoniul public aflat în administrarea și gestionarea statului a suferit mari pierderi, fiind sustrase și comercializate cantități considerabile de bunuri și valori. S-a produs astfel o reală decapitalizare a societăților industriale și comerciale, situația economică concretă devenind astfel un factor amplificator al criminalității.
În perioadele de prosperitate însă, posibilitățile de a realiza profituri mari determină înființarea de societăți fictive; această posibilitate atrage speculanții care înființează societăți în nume colectiv sau în numele altora, apelând la piețele de capital, realizând infracțiuni devenite clasice în domeniul afacerilor.
Atât în perioadele de recesiune economică, cât și în perioadele de prosperitate, în urma desfășurării de activități infracționale rezultă fonduri a căror proveniență nu poate fi justificată legal. Pentru a evita confiscarea acestor fonduri și aplicarea prevederilor legii celor care le dețin, se desfășoară activități de spălare a acestor bani, de ascundere a adevăratei proveniențe și căutarea de justificări legitime. Cauzelor ce determină operațiunile de reciclare a fondurilor (mascarea originii în scopul ascunderii infracțiunii generatoare de bani murdari și implicit evitarea confiscării lor) l-i se adaugă și dorința de creare de noi fonduri de rulment pentru săvârșirea de noi infracțiuni ori țelul de îmbogățire dar nu pentru scopul imediat al îmbunătățirii nivelului de trai ci din setea de putere, de poziție dominantă pe care o pot asigura banii.
2.1.2 CONTROLUL INTERN SUPERFICIAL ȘI INTEVENȚIILE STATULUI ÎN ANUMITE DOMENII
Insuficiența controlului intern și extern în domeniul afacerilor, constituie un factor criminogen important. Controlul slab organizat, defectuos executat în cadrul agenților economici a permis ignorarea de către aceștia a prevederilor legale cu privire la instrumentele de control existente; astfel s-a constatat că funcția controlului este cel mai adesea voit ignorată de administratorii societăților, îndeosebi la nivel contabil și cel al conturilor. Datorită acestor situații s-a trecut la adoptarea unor reguli stricte privind obligația întocmirii și publicării bilanțurilor contabile de către societățile comerciale.
Controlul exterior, cel executat de organismele financiare și fiscale ale statului, de curțile de conturi, nu are întotdeauna eficiența necesară. Prin extinderea teoriei sociologului francez Emile Durkheim cu privire la anomia socială – lipsa autorității sau a exercitării adecvate a acesteia duce de asemenea la nerespectarea normelor sociale. absența acestui control sau exercitarea superficială a acestuia constituie, în egală măsură, cauze ale dezvoltării criminalității afacerilor.
Criminalitatea afacerilor nu este influențată numai de situația economică, de ciclul economic al unei societăți ci și de gradul și de maniera de intervenție a statului asupra pieței, asupra economiei în general. Subvențiile acordate de stat sunt ele însele un factor criminogen; dreptul de a obține credite subvenționate, fără a se solicita garanțiile corespunzătoare, determină în foarte multe cazuri utilizarea frauduroasă a acestora, mai cu seamă în privința subvențiilor Comunității Europene.
Sistemul de taxare progresiv, prea accentuat, este de asemenea considerat un factor criminogen; în situația în care peste 80% din beneficii sunt luate de către stat, evaziunea fiscală și contrabanda se dezvoltă uimitor de repede. Fiscalitatea prea ridicată impusă de stat determină creșterea infracțiunilor și implicit scăderea banilor cuveniți potrivit legii statului; de asemenea un factor criminogen îl constituie și intervenția directă a statului în domeniul reglementării stricte a importurilor și exporturilor prin licențele pe cere le eliberează.
2.1.3 SISTEMUL JURIDIC ȘI LEGISLATIV
Sistemul juridic și legislativ contribuie într-o măsură importantă la amplificarea criminalității afacerilor, modul în care a funcționat și în mică măsură mai funcționează făcând să prelungească tranziția globală a societății.
În perioada de după 1989, specialiști din domeniul economiei, dreptului, administrației, finanțelor și băncilor au invocat existența și persistența unui vid legislativ care nu numai că a cauzat incoerența demersurilor pentru o bună funcționare a economiei și a generat forme grave de încălcare a legii, dar a și determinat ce astfel de specialiști să treacă “de cealaltă parte”, folosindu-și profesionalismul în eludarea legii, în specularea vidului legislativ în scopul identificării modului optim de săvârșire a infracțiunilor de natură economică. Se poate spune astfel că, după 1989 și în România au avut loc activități și operațiuni de spălare de bani, proveniți din surse interne sau externe, din nefericire și cu ajutorul unora dintre acești specialiști care au identificat rapid golul legislativ, nesupunându-se astfel nici unui risc prin astfel de activități și utilizând sistemul financiar – bancar chiar conform legislației în vigoare la acea dată.
Tot specialiștii în domeniu, referitor la societățile comerciale, susțin că forma juridică de societate cu răspundere limitată, constituie ea însăși un factor criminogen: deși are o răspundere limitată, directorul unei SRL se consideră proprietarul de drept și de fapt al patrimoniului. În unele state din Comunitatea Europeană, absența reglementărilor privind capitalul minim necesar pentru înființarea și înregistrarea oficială a unei antreprize sau societăți comerciale este considerată un factor generator de ilegalități, fiind evident faptul că regulile care stabilesc valoarea capitalului social al unei societăți comerciale, pentru ca aceasta să-și desfășoare activitățile fără riscul falimentului, sunt extrem de importante.
2.2 FACTORI PSIHO – SOCIALI
Factorii psihosociali reprezintă suma atitudinilor și comportamentelor individuale sau colective care favorizează criminalitatea afacerilor.
2.2.1 MEDIUL AFACERILOR
În România, mediul afacerilor înglobează o mare diversitate de tipologii și de comportamente umane, diversitate determinată de elementele de maximă particularitate prezente în viața politică, economică, socială și financiară ce s-au dezvoltat rapid după 1989.
Mediul afacerilor în România s-a format în aparență pe un teren virgin, dată fiind dominația economiei centralizate și inexistența sectorului privat. Cei care au intrat în acest mediu proveneau din două mari categorii sociale preexistente: cei care din diferite motive dispuneau de sume considerabile (gestionari, șefi de depozite, demnitari, ș.a) și specialiștii în comerț exterior, industrie alimentară și textilă și alte ramuri ale economiei, care dincolo de fonduri aveau și legături cu partenerii din străinătate, cărora l-i s-au adăugat rapid cei din structurile de conducere ale întreprinderilor de stat mai mari sau mai mici.
Acestor două categorii l-I s-au adăugat pe parcurs o semnificativă pătură de oameni care considerau că au calități de comerciant, provenind din rândul tuturor categoriilor sociale ăi care sperau în demararea unei afaceri profitabile.
Pentru toate aceste categorii, scopul principal era obținerea cât mai rapidă a profitului. Deschiderea frontierelor a generat la rându-I o puternică contrabandă cu toată gama de produse posibilă, ducând la constituirea unor adevărate rețele.
Mediul de afaceri astfel creat, prin evoluție, a dus la apariția mediului de afaceri din ziua de astăzi, total deosebit (doar în aparență însă) dar care menține scopul principal: profitul cu orice mijloc. Rețelele de trafic constituite cu ani în urmă se mențin și acum, chiar dacă persoanele se mai schimbă. O parte din cei ce au intrat în acest mediu de afaceri, neputând obține în continuare profituri ridicate au trecut la săvârșirea de fapte infracționale, putându-se afirma cu certitudine despre existența unui mediu de afaceri paralel cu cel licit.
În mediul de afaceri, indivizii sunt atât de influențați de colegii de breaslă, încât ajung să-I imite sau sunt atrași de aceștia în comiterea faptelor ilicite. Procesul de spălare de bani va acoperi originea infracțională a banilor ce provin din aceste fapte; cei care posedă fonduri murdare vor căuta în mediul de afaceri o persoană ce se ocupă cu reciclarea fondurilor (fiindcă există astfel de “profesioniști”) sau vor încerca ei înșiși desfășurarea unor astfel de activități având ca parteneri alți oameni de afaceri. Prosperitatea unor astfel de persoane (atât cei ce spălă bani cât și cei ce dețin fonduri reciclate) va atrage invidia colegilor de breaslă care la rândul lor vor urma tehnici asemănătoare.
Cu cât eforturile de combatere a fenomenului au rezultate cât mai răsunătoare și acțiunile de prevenire a lui sunt susținute de cadrul legal și de controale ale autorităților îndrituite, cu atât tentația de a recurge la o astfel de schemă pentru banii ilegali este mai mică.
2.2.2 MEDIUL JUDICIAR
În foarte multe țări este evidentă lipsa de reacție a mediului judiciar față de constatarea și reprimarea criminalității în afaceri și implicit a procesului de spălare a banilor. Analiștii sunt de părere că absența acestor reacții se datorează în primul rând unor considerente de ordin tehnic, complexității afacerilor ilegale, mijloacelor de care dispun infractorii.
România a cunoscut o evidentă deteriorare a mediului judiciar prin atacurile violente formulate mai ales la nivelul celor mai importante organe de înfăptuire a justiției: poliție, procuratură și adesea magistrați.
Începând din momentul în care au fost reglementate (spălarea banilor abia în 1999 prin Lg.21/1999) infracțiunile la regimul afacerilor au fost considerate ca fapte ce nu prezintă pericol social deosebit, structurile judiciare fiind orientate cu precădere spre constatarea și instrumentarea infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, sănătății sau patrimoniului persoanei fizice.
Foarte adesea, între momentul descoperirii unor infracțiuni grave prin prejudiciile aduse și momentul condamnării celor ce le-au săvârșit s-au scurs ani de zile, făptuitorii fiind cercetați în stare de libertate, având atât posibilitatea continuării activității cât și a dispariției. Atitudinea magistraților s-a materializat în tergiversarea soluționării acuzelor penale complexe invocându-se atât necesitatea a numeroase revizii și expertize contabile cât și lipsa unei practici judiciare în materie: dacă “profesioniști” în spălarea banilor au existat din străinătate, specialiști în combaterea fenomenului nu au existat în sistemul românesc.
Eficiența scăzută a activității de reprimare a criminalității afacerilor s-a datorat și inexistenței unor structuri specializate în domeniu (ex: Oficiul Național Pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor) la care s-a adăugat reacția timidă a organismelor de control financiar și bancar în documentarea afacerilor ilegale de mari proporții.
2.2.3 PROFESIA
într-un grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiții pentru săvârșirea de infracțiuni, fapte ilicite corespunzătoare profesiunii respective. Astfel, mediul angajaților constituie o componentă a mediului afacerilor. Angajații sunt cel mai adesea partenerii patronilor în inițierea și finalizarea afacerilor ilegale; ei sunt cei care cunosc cele mai mici detalii ale schemelor de spălare a banilor, procedurile frauduroase utilizate de patroni, ei falsificând bilanțurile contabile, documentele de evidență primară. Atunci când sunt angajați, înșiși patronii sunt cei care îi determină să devină parte la comiterea de astfel de fapte ilicite, fie pentru păstrarea locului de muncă, fie pentru o remunerație suplimentară.
Angajații, având drept de gestiune și semnătură, operează frauduros în multe cazuri, în dauna patronului, păgubindu-l cu sume mari de bani; în alte cazuri, în absența patronului, inițiază și finalizează afaceri frauduroase alegându-și victimele dintre clienții firmei; nu de puține ori angajații părăsesc societățile comerciale unde au produs fraude importante, transferându-se la societățile rivale.
Făcând parte din criminalitatea gulerelor albe, infracțiunea de spălare a banilor este săvârșită de persoane socialmente respectabile, cu un statut social elevat, cu studii și educație mult peste medie, factorii criminogeni obișnuiți neavând un rol deosebit în etiologia acestor infracțiuni, determinantă fiind structura lor de personalitate. Printre cei ce săvârșesc această ilegalitate se numără economiști, avocați bancheri și operatori bancari, cei pe care profesia îi pune în contact cu fonduri, conturi bancare, rulaje și companii off-shore înlesnindu-le astfel accesul la ultimele noutăți în domeniu și permițându-le desfășurarea celor mai variate operațiuni și tranzacții cu fonduri de proveniență ilicită.
CAPITOLUL V
PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR
1. LA NIVEL NAȚIONAL
Sectorul financiar internațional oferă beneficii de necontestat comunității mondiale, însă sub condiția necesară ca toți participanții la acesta să asigure transparența și credibilitatea sa. Spălarea internațională a banilor impune costuri considerabile economiei mondiale prin deteriorarea operațiunilor eficiente ale economiilor naționale prin coruperea lentă a pieței financiare și reducerea încrederii publice în sistemul financiar internațional, mărind astfel riscurile și instabilitatea acestui sistem.
Extinderea internațională a spălării banilor se datorează diferențelor dintre reglementările, sistemele de control și legislația diferitelor state. Astfel, cu cât sistemele de control introduse de anumite țări sunt mai eficiente, cu atât tendința de a folosi conjunctura mai puțin aspră a altor țări va fi mai accentuată. Colaborarea globală din punct de vedere economic care să ducă la coordonarea internațională a politicii economice nu poate fi eficientă atâta timp cât reglementările, sistemele de control în materie impuse de fiecare stat, diferă.
Spălarea la nivel internațional a banilor se bazează pe exploatarea acestor diferențe dintre reglementările financiare și bancare ale țărilor de pe întreg globul, tendința unor țări de a câștiga avantaje economice prin atragerea banilor iliciți, datorită unor reglementări permisive, fiind accentuată.
Dacă spălarea banilor “locali” poate fi adesea combătută la nivel național, o soluție eficientă la problema spălării banilor pe plan internațional poate fi găsită doar în planul cooperării internaționale.
1.1 MĂSURI LUATE LA NIVEL INTERNAȚIONAL PENTRU CONTRACARAREA FENOMENULUI DE SPĂLARE A BANILOR
1. CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎMPOTRIVA TRAFICULUI ILICIT DE STUPEFIANTE ȘI SUBSTANȚE PSIHOTROPE, adoptată la 20 decembrie la Viena, reprezintă primul document internațional prin care se încurajează incriminarea unor fapte ce intră sub incidența spălării banilor, respectiv “disimularea sau ascunderea naturii, originii, dispunerii mișcării sau proprietății reale a bunurilor sau drepturilor aferente despre care autorul știe că provin din traficul de stupefiante, sau participă la o astfel de infracțiune.
Având în vedere obiectul convenției, infracțiunea de spălare de bani se limitează aici numai la sumele ilicite provenind din traficul ce stupefiante, reglementându-se în scopul eficientizării măsurilor de combatere a traficului cu stupefiante și a reciclării fondurilor obținute din astfel de fapte ilicite, unele acțiuni care vizează confiscarea bunurilor și valorilor obținute în urma săvârșirii unor infracțiuni, extrădarea autorilor unor infracțiuni legate de traficul de stupefiante, asistența juridică reciprocă, respectiv intensificarea și diversificarea formelor de cooperare între state.
2. CONVENȚIA CONSILIULUI EUROPEI CU PRIVIRE LA SPĂLAREA, URMĂRIREA, REȚINEREA ȘI CONFISCAREA PRODUSELOR PROVENITE DIN INFRACȚIUNI, deschisă spre semnare la 8 noiembrie 1990 la Strasburg. Sunt considerate infracțiuni de spălare a banilor acele acțiuni comise cu intenție și care vizează:
– transformarea sau transferul bunurilor despre care cel care le-a utilizat știa că sunt produse în scopul diminuării sau deghizării originii ilicite a bunurilor sau în scopul ajutării oricărei persoane implicate în comiterea infracțiunii principale de a scăpa de consecințele juridice ale actelor sale;
– disimularea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mișcării sau proprietății reale asupra bunurilor sau asupra drepturilor cu privire la acestea, despre care proprietarul știa că provin ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni;
– achiziționarea, deținerea și utilizarea bunurilor despre care cel ce le achiziționase, deținuse sau utilizase cunoștea, în momentul în care le primise că provin din săvîrșirea unor infracțiuni;
– participarea la una din infracțiunile stabilite anterior sau la orice formă de asocierea, tentația sau complicitatea prin furnizarea unui ajutor sau sfat în vederea comiterii infracțiunii.
3. DIRECTIVA CONSILIULUI COMUNITĂȚII EUROPENE CU PRIVIRE LA FOLOSIREA SISTEMULUI FINANCIAR ÎN SCOPUL SPĂLĂRII BANILOR NR.91/308, adoptată la Luxemburg la 10 iunie 1991, constituie izvorul pentru legile de combatere a spălării banilor adoptate de aproape toate statele, indiferent că sunt membre ale Comunității Europene sau se află doar în procedurile de aderare. Definirea infracțiunii de spălare a banilor rămâne aproximativ cea introdusă prin Convenția de la Starsburg la 8 noiembrie 1990. Principalele prevederi cuprinse în directivă se referă la:
– cerințele de identificare a clienților de către instituțiile de credit și financiare atunci când intră în relații de afaceri cu aceștia (peste o anumită limită valorică);
– păstrarea unor copii după documentația aferentă tranzacțiilor pe o perioadă de cel puțin 5 ani;
– raportarea tranzacțiilor susceptibile de spălare de bani autorităților însărcinate cu aplicarea legii și cooperarea cu acestea în cazul deschiderii unor anchete – prin urmare în cazul spălării banilor n-ar mai trebui invocat secretul bancar;
– protejarea angajaților instituțiilor ce raportează tranzacții suspecte de spălare a banilor și sancționarea celor care divulgă faptul că s-a început o anchetă în legătură cu un anumit client.
Există în prezent un proiect ce satisface necesitatea actualizării directivei (având în vedere cei aproape 10 ani ce au trecut de la adoptarea directivei, timp în care fenomenul infracțional a căpătat noi forme), aducând ca amendamente extinderea prohibiției cu privire la spălarea banilor care să cuprindă nu numai traficul de droguri, ci și toate faptele comise de crima organizată, precum și o extensie a obligației de raportare a tranzacțiilor suspecte asupra unor activități nefinanciare și profesiuni.
4. GRUPUL DE ACȚIUNE FINANCIARĂ ÎN DOMENIUL SPĂLĂRII BANILOR (G.A.F.I.), este un organism interguvernamental, având ca scop dezvoltarea și promovarea politicilor de combatere a spălării banilor, fiind alcătuit din 26 de țări (importante centre financiare din Europa, America de Nord și Asia) și 2 organisme internaționale.
În vederea acoperirii tuturor aspectelor relevante ale luptei împotriva spălării banilor, G.A.F.I. a întocmit 40 de recomandări ce constituie cadrul de bază al eforturilor îndreptate împotriva spălării banilor, recomandări ce au caracter de principii în domeniu î și se aplică în funcție de condițiile specifice ale țărilor și de cadrul lor constituțional.
Aceste recomandări pot fi grupate astfel:
– cadrul general ce cuprinde principii cu privire la legiferarea luptei pentru combaterea spălării banilor;
– rolul sistemelor juridice naționale în combaterea spălării banilor, cu referiri la sfera de cuprindere a infracțiunii de spălare a banilor, măsuri asigurătorii și confiscarea bunurilor provenite din activități ilicite;
– sporirea rolului sistemului financiar (sfera de cuprindere, bănci și instituții financiare nonbancare; reguli de identificare a clientului și păstrarea înregistrării tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor; raportarea tranzacțiilor suspecte; măsuri pentru a face față țărilor care nu au , ori au insuficiente măsuri împotriva spălării banilor);
– întărirea cooperării internaționale (schimbul de informații generale privind tranzacțiile suspecte, cooperarea între autoritățile judiciare)
5. GRUPUL EGMOND, numit așa după locul primei întâlniri a grupului – palatul Egmond – Aremberg din Bruxelles, întâlnire ce a avut ca obiect organizațiile specializate pentru prevenirea spălării banilor, cunoscute sub denumirea de F.I.U.(unități de informații financiare)
În prezent grupul Egmond numără 53 de membri (printre care se numără și România), scopul acestui organism constituindu-l cooperarea internațională între agențiile naționale specializate în lupta internațională împotriva spălării banilor. În acest sens, între statele membre ale grupului se pot efectua schimburi de informații financiare legate de spălarea banilor în baza unor înțelegeri bi sau multilaterale. De asemenea membrii grupului au acces la o bază de date internațională, aferentă combaterii acestui fenomen (Web Egmond).
2. PE PLAN NAȚIONAL
Trecerea la economia de piață a dus la deschiderea internațională a relațiilor economice și implicit la apariția de noi tipuri de infracțiuni de natură economico – financiară stimulate de lipsa unui cadru legislativ adecvat. Lipsa reglementărilor legale, a permis ca prin sistemul nostru financiar – bancar să aibă loc activități de spălare a banilor proveniți din diferite surse interne sau externe; neexistând prevederi legale care să incrimineze aceste fapte, sistemul financiar – bancar nu a avut obligația identificării unor astfel de tranzacții și nici obligația raportării acestor tranzacții organelor însărcinate cu aplicarea legii în vederae anchetării autorilor și luării măsurilor legale.
La 18 ianuarie 1999 însă, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 21 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, lege care se aplică începând cu 21 aprilie 1999 și reglementează, potrivit articolului 1, prevenirea și sancționarea activităților de spălare a banilor. Acest act normativ, nu numai că este conform reglementărilor organismelor internaționale în materie, ci chiar în unele privințe este extins (ex: includerea printre entitățile raportoare și a avocaților, respectiv a persoanelor fizice).
2.1 OFICIUL NAȚIONAL PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR
Pentru a pune în aplicare legea 21/1999, conform articolului 19 din acest act normativ, se înființează “Oficiul Național de prevenire și combatere a spălării banilor”, organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, cu sediul în municipiul București, având ca obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor, scop în care primește, analizează, prelucrează și sesizează autoritățile abilitate prin lege (aliniatul 2).
În vederea exercitării atribuțiilor sale, Oficiul își constituie aparat propriu la nivel central și teritorial, după caz. Oficiul este format din câte un reprezentant al Ministerului Finanțelor, Ministerului Justiției, Ministerului de Interne, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Banca Națională a României, Asociației Române a Băncilor și Curții de Conturi, numiți în funcții pe o perioadă de 5 ani prin hotărâre a guvernului, funcția de membru al oficiului fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, și este condus de un președinte cu rang de secretar de stat, numit de guvern din rândul membrilor oficiului.
De remarcat din prevederile legii este subordonarea Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor direct guvernului și nu la nivel ministerial (de obicei Ministerului Finanțelor sau chiar altor organisme precum Banca Națională, Ministerul de Interne sau Ministerul Justiției) așa cum se întâmplă în legislația străină și structura sa, modul său de alcătuire, distinct de cel al instituțiilor similare străine, care permite însă o cooperare mai strânsă cu organismele pe care le reprezintă membrii Oficiului, subordonare și structură ce subliniază importanța pe care legiuitorul a acordat-o Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.
În exercitarea atribuțiilor sale, Oficiul adoptă decizii cu majoritate de voturi. Această prevedere legală face din Oficiu o instituție cu profund caracter democratic, eliminând posibilitatea unor ingerințe de ordin politic. Deși este o instituție guvernamentală aflându-se în sfera administrativă căreia îi este caracteristică o conducere unipersonală, Oficiul are o conducere colectivă, colegială, ceea ce îl apropie și mai mult de sfera legislativă, parlamentară.
Oficiul are un grad ridicat de independență ce rezultă nu numai din prevederea aliniatului 11 al art. 19 din Lg. 21/1991 (funcția de membru al oficiului este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior) ci și din modul de finanțare și de numire / revocare a membrilor săi. Astfel, pentru a-și asigura funcționarea, Oficiul întocmește proiectul de buget propriu pe care îl înaintează Guvernului (art. 20, alin 2, din Lg. 21/1999). Fiind subordonat direct Guvernului, conducătorul oficiului care are și rang de secretar de stat, are și calitatea de ordonator principal de credite (și nu secundar sau terțiar ca în cazul unei subordonări ministeriale).
Având ca obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor, Oficiul primește, analizează și prelucrează informații și sesizează autoritățile abilitate de lege. Pentru a-și putea exercita atribuțiile sale, Oficiul are un aparat propriu de lucru, recrutat prin concurs, funcțiile de specialitate fiind profesii de jurist și economist. Deși legea prevede crearea aparatului atât la nivel central cât și teritorial, în prezent nu există necesitatea creării de structuri teritoriale.
Structura organizatorică și funcțională a oficiului este reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 413 din 26 mai 1999. Prin obiectul său de activitate, Oficiul se aseamănă într-un anumit fel cu (structura) serviciilor de informații, de altfel chiar titulatura generică a organismelor străine similare Oficiului român fiind F.I.U. (engl. – Unitate de informații financiare ).
Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor se remarcă prin:
caracterul său național – este posibil să mai existe oficii la nivelul entităților raportoare, dar acestea nu au caracter național ci departamental, iar structurile teritoriale ce pot fi înființate au competență locală doar;
caracterul de prevenire a spălării banilor – pe de-o parte prevenirea se realizează prin blocarea unor operații sesizate de raportori despre care se crede că există indicii temeinice în legătură cu spălarea banilor, iar pe de altă parte prevenirea se realizează și prin activitatea de combatere a spălării banilor ca acțiune coercitivă cu aspect educativ;
caracterul de combatere a spălării banilor – spre deosebire de latura preventivă a activității sale, aspectul de combatere rezidă în descoperirea unor fapte de spălare a banilor care s-au consumat și deferirea făptuitorilor justiției.
Prin modul în care a fost conceput, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor constituie o interfață între entitățile care transmit informații (raportori) și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pe de altă parte, căruia îi transmite informații referitoare la operațiuni despre care există indicii temeinice cu privire la spălarea banilor.
Deci Oficiul primește, analizează, prelucrează informații și sesizează autoritățile abilitate prin lege. Oficiul primește informații în primul rând de la entitățile raportoare (sub forma rapoartelor de tranzacții suspecte și a rapoartelor de depunere și retragere de numerar care depășesc echivalentul a 10000 de Euro), dar și de la alte instituții și persoane private, în speță organisme cu atribuții de control și supraveghere financiară precum Banca Națională, Comisia Națională de Valori Mobiliare, Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor, Garda Financiară, Organele Vamale și altele. În procesul de evaluare și prelucrare a informațiilor primite, Oficiul poate cere oricărei instituții competente să furnizeze datele necesare verificării lor.
Analiza, prelucrarea și valorificarea informațiilor depinde de modul în care au fost primite (raport de tranzacție suspectă / de depunere sau retragere de numerar care depășesc echivalentul a 10000 de Euro, sau informații transmise de alte instituții decât raportorii prevăzuți de lege); în principiu, datele primite se analizează și prelucrează prin interogarea bazelor de lucru proprii sau ale altor instituții la care oficiul are acces; acolo unde nu există legături on-line între bazele de date ce urmează a fi consultate, informațiile necesare analizei se solicită în scris de la instituțiile deținătoare. Analiza informațiilor are ca scop fundamentarea indiciilor ce denotă operațiuni (tranzacții) având ca scop “spălarea” de bani, indicii cuprinse în datele primite inițial de la raportori ori ca rezultat al analizelor proprii.
În cazul în care Oficiul primește un raport conținând informații (sesizări) privind tranzacții suspecte, trimis de un raportor înainte ca tranzacția să se fi efectuat, Oficiul va certifica acestuia imediat primirea informației, iar dacă are destule informații privind tranzacția respectivă poate decide suspendarea efectuării tranzacției, comunicând această decizie în scris persoanei fizice sau persoanei juridice căreia i s-a solicitat efectuarea tranzacției. Oficiul poate lua decizia de suspendare a efectuării tranzacției în 24 de ore (termen ce adesea se dovedește a fi insuficient pentru a aduna informații și argumente în sprijinul suspendării tranzacției), termen ce poate fi prelungit cu maxim 3 zile , solicitându-se acest lucru Parchetului de pe lângă C.S.J. Parchetul poate autoriza o singură dată, motivat, prelungirea solicitată sau poate dispune încetarea suspendării efectuării tranzacției.
O asemenea procedură de solicitare a prelungirii nu a fost folosită până în prezent, datorită prevederii legale conform căreia, în situația când cererea pentru prelungirea perioadei de analiză suplimentară cu maximum 3 zile lucrătoare se dovedește a fi neîntemeiată, Oficiul va răspunde civil pentru pierderea financiară suportată de persoana fizică sau juridică în cauză – art. 3 alin 5 din Lg. 31/1999.
Valorificarea informațiilor deținute astfel de Oficiu se realizează prin trimiterea acestora Parchetului de pe lângă C.S.J., care urmează să ia măsurile necesare pentru instrumentarea cazului transformându-le astfel în probele necesare susținerii cazului respectiv în fața instanței de judecată.
Singura deficiență sesizată de analiștii străini din domeniu, referitor la legea română privind prevenirea și combaterea spălării banilor se referă la faptul că nu asigură feedback-ul necesar nici în relația cu entitățile raportoare, în sensul că acestea nu sunt anunțate cu privire la rezultatul investigațiilor făcute de oficiu, aflându-se astfel în imposibilitatea de a acumula experiență privitor la identificarea modului cel mai recomandat de a proceda în spețe asemănătoare, și nici în relația cu Oficiul, care oficial nu este informat asupra mersului sau rezultatului cercetărilor efectuate de organele de urmărire penală.
2.2 BRIGADA DE COMBATERE A CRIMEI ORGANIZATE
Din punct de vedere polițienesc, ca organism specializat al Ministerului de Interne, competent să acționeze împotriva fenomenului de spălare a banilor a fost înființată, prin Regulamentul M.I. nr. 710/1997, Brigada de combatere a Crimei Organizate.
La nivel de direcție generală, aceasta face parte din structura Inspectoratului General al Poliției, fiind subordonată nemijlocit primului locțiitor al Ministrului de Interne.
B.C.C.O. coordonează activitatea formațiunilor teritoriale, desfășurând prin mijloace specifice activități concrete pentru combaterea infracțiunilor date în competență; Brigada se ocupă de spălarea banilor murdari pe linie de crimă organizată printr-unul din serviciile sale – Serviciul II – ce are ca atribuții principale referitor la acest aspect:
– culegerea de date și informații cu privire la grupurile organizate de infractori care se ocupă de preluarea sumelor de bani provenite din infracțiuni și introducerea acestora în circuitele legale prin scheme de reciclare a fondurilor;
– menține permanent legătura cu Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;
– desfășoară activități de prevenire și descoperire a cazurilor de introducere de fonduri în vederea “albirii” în instituții financiar – bancare, companii de asigurare, case de schimb valutar, fonduri mutuale, cazinouri, ș.a.
CAPITOLUL VI
CAZURI ELOCVENTE ÎN DOMENIU
Cazurile prezentate mai jos constituie succese ale instituțiilor de aplicare a legii într-un domeniu caracterizat de regulă de succesele infractorilor și eșecurile autorităților. Cifra de afaceri a traficului de droguri la nivel global a fost estimată la circa 400 miliarde de dolari anual, în timp ce profiturile rezultate din celelalte forme de crimă organizată ating suma de 1 miliard de dolari, profiturile obținute din diversele forme de fraudă financiară depășindu-le pe cele ale traficului de droguri iar evaziunea fiscală implicând o sumă mai mare decât veniturile crimei organizate. Sumele care intră în centrele financiare off-shore prin procesul de spălare sunt realmente imense. Prin comparație cu acestea valoarea bunurilor confiscate sau recuperate de instituțiile de aplicare a legii, este, din nefericire neînsemnată.
1. Relatările unui avocat condamnat pentru comiterea infracțiunii de spălare a banilor
Kenneth Rijock, un avocat din Miami care a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de spălare a banilor și a executat o pedeapsă de doi ani închisoare, a scris numeroase articole despre spălarea banilor și combaterea acesteia. Cele de mai jos constituie traducerea unui astfel de articol:
“ Am descoperit că una dintre cele mai mari facilități pe care le au infractorii specializați în spălarea banilor sunt băncile off-shore . Localizate în special în așa zisele țări paradis financiar, băncile off-shore oferă managerilor financiari ai organizațiilor criminale, inclusiv traficanților de droguri posibilitatea spălării banilor în maximă siguranță și confidențialitate cu riscuri minime […]. Cei care spală bani sunt atrași de un mediu de afaceri în care nu există impozit pe profit, taxe succesorale, legi pentru controlul schimburilor valutare și unde legile pentru secretul bancar interzic până și investigațiile cu privire la identitatea proprietarilor companiilor și ai conturilor bancare.
În timpul unei vizite tipice într-unul din paradisurile financiare din Caraibe, făcute în scopul desfășurării unor operațiuni de spălare a banilor, plăteam pentru cooperarea cu o instituție bancară; când soseam cu clientul meu, indiferent de mijlocul de transport, reprezentantul bancar ne facilita trecerea prin serviciul vamal; când un client anunța că sosește cu sume de ordinul milioanelor (bani cash), nimic nu era lăsat la voia întâmplării.
Pentru câteva dintre călătoriile în interes “de afaceri” am închiriat un avion pe care îl umpleam cu clienți și mari sume de bani lichizi și cu care aterizam clandestin pe un vechi aeroport, folosit în timpul celui de-al doilea război mondial; urma apoi deplasarea într-un centru financiar alcătuit în întregime din bănci, bănci de credit și firme de management. La bancă, fondurile erau rapid numărate, verificate (pentru a se elimina eventualele bancnote contrafăcute) și depozitate într-un cont deschis în numele unei corporații create anterior, anume în acest scop. Se distribuiau apoi formularele pe care deponenții nu-și menționau propriul nume; identitatea deponenților și originea fondurilor nu erau niciodată discutate. Doi foști deponenți importanți la o anumită bancă – pe care îi reprezentam cândva – foloseau în loc de semnătură timbre cu imagini din desenele animate. Se emiteau certificate de depozit, originalele rămânând însă la bancă din motive de securitate, deoarece în S.U.A. ele pot deveni subiect al citațiilor în justiție; declarațiile bancare trebuiau astfel păstrate fie la bancă fie la biroul de avocatură.
Fondurile depuse trebuie imediat transferate din respectiva bancă spre băncile sale corespondente din New York sau Londra. Deponentului i se plătește o rată a dobânzii cu un procent mai mic față de cel primit de bancă în propriile sale conturi deschise la băncile corespondente. Băncile off-shore au o politică a împrumuturilor pe termen lung, asigurându-se prin această că fondurile vor fi returnate în siguranță, cu riscuri minime pentru deponenți.
Odată depășite aceste etape, eram liber să transfer fondurile în mari bănci din Europa, Asia sau America latină, reușind astfel o tăinuire completă a originii criminale a banilor. Abia acum se puteau face investiții în Statele Unite, prin transferuri electronice, prin retragerea fondurilor în cec-uri sau prin plăți făcute unor terțe părți care facilitează transferul de fonduri, servicii sau alte bunuri. După efectuarea depunerii, clientul și avocatul infractor se pot bucura pe deplin de succesul operațiunii întorcându-se “acasă” cu valizele … goale.
Pe măsură ce traficanții își extind operațiunile, ajung să constate că este mai avantajos să-și întemeieze propriile bănci în paradisuri financiare adăugând astfel un nou înveliș secret operațiunilor de spălare a banilor.
Într-una din insulele în care am spălat sume substanțiale de bani, există peste 300 de bănci care funcționează cu autorizație guvernamentală; doar 10 dintre ele dețin birouri în respectiva insulă, celelalte funcționând prin firme de management pentru proprietarii absenți sau există doar sub forma unor conturi în alte bănci.
Datorită faptului că băncile off-shore care atrag traficanții de droguri se află în general în proprietatea unor oameni de afaceri cu puternice legături politice, ele sunt de obicei protejate de investigațiile juridice sau diplomatice ale S.U.A. Paradisurile tipice au contacte minime cu Statele Unite iar instituțiile de aplicare a legii sunt întâmpinate cu răceală sau ostilitate.
Lăsând deoparte considerentele politice, atât timp cât “găurile negre” ale paradisurilor spălării banilor nu sunt desființate, nu se va putea face un progres semnificativ în eforturile de combatere a fenomenului. Autoritățile locale trebuie să fie convinse să închidă băncile care cooperează în mod explicit cu persoanele implicate în spălarea banilor.”
2. Cazul BANCA DE CREDIT ȘI COMERȚ INTERNAȚIONAL
În iulie 1991, peste 12 miliarde de dolari aparținând Băncii de Credit și Comerț Internațional au fost confiscați în urma unui control care a stabilit existența unei mari fraude financiare. Falimentul băncii nu a survenit însă ca o surpriză totală, investigațiile asupra activității acesteia desfășurându-se timp de mai mulți ani în Statele Unite și Marea Britanie; cu toate acestea activitatea de control și sfârșitul brusc al activității băncii au provocat puternice unde de șoc în întreg sistemul financiar global.
Banca pretindea că avusese profituri – ce păreau în mare măsură fictive – și s-a dovedit că fusese total “imparțială”, furnizând servicii traficanților de droguri, teroriștilor, comercianților frauduroși, serviciilor secrete, ș.a. Noțiunile de control sau de cunoaștere a clienților nu mai erau cunoscute de bancă; nu numai că era constituită pe secretizare dar chiar vindea această componentă ca parte esențială a serviciilor sale bancare.
Una dintre cele mai ample investigații în acest caz a fost efectuată de Comitetul pentru Relații cu Străinătatea de pe lângă Senatul Statelor Unite. Raportul final al acestei investigații sublinia că, încă de la începutul activității sale, banca a instituit un sistem multistratificat de organisme legate între ele, printr-o impenetrabilă serie de companii, filiale, bănci și interiorul altor bănci, “insider dealing” și relații obscure; prin segmentarea structurii corporației, a păstrării evidenței, a activității de verificare și audit, complexul de entități Banca de Credit și Comerț Internațional (B.C.C.I.) a putut să evite restricțiile legale aplicate în mod obișnuit circulației fondurilor, în virtutea unei practici zilnice.
B.C.C.I. a putut să comită sau să faciliteze o gamă largă de infracțiuni prin nenumărate mijloace de la utilizarea corporațiilor fantomă până la exploatarea centrelor financiare off-shore și răspândirea filialelor sale.
A existat și o puternică influență politică: creată de Agha Hasan Abedi, B.C.C.I. avea sediul central la Luxemburg, răspândirea entităților B.C.C.I. pe plan global semnificând faptul că, de fapt nu se subordona nici unei jurisdicții sau ansamblu de reglementări. Deși sistemul de supraveghere era în mod iminent foarte slab, chiar banca exploata din plin acest lucru, divizându-și operațiunile între doi agenți de audit: astfel nici unul dintre cei doi nu controla totalitatea activităților băncii și de aceea, nici unul nu a putut să stabilească sensul real al implicării băncii în spălarea banilor.
B.C.C.I. s-a folosit de zone off-shore precum Insulele Cayman, sau Antilele Olandeze pentru a crea un labirint de companii bancare, ce constituia un zid de secretizare în jurul depunătorilor și a activităților sale. Chiar atuncicînd unele autorități (ex: Banca Angliei) au descoperit unele lucruri despre activitățile infracționale ale B.C.C.I., nu au intervenit imediat pentru închiderea acesteia.
B.C.C.I. nu constituie un fenomen izolat ci o problemă care s-a extins odată cu dezvoltarea comunității financiare internaționale. Dată fiind amploarea tranzacțiilor financiare internaționale, oportunitățile pentru fraudă sunt imense, recompensele pe măsură iar sistemele de protecție aplicate împotriva lor departe de a fi eficiente.
3. BANCA UNIUNII EUROPENE DIN ANTIGUA
Ca urmare a scandalului provocat de B.C.C.I., s-au depus eforturi intense pentru îmbunătățirea sistemului de reglementare și supraveghere a sistemului bancar global. Cu toate acestea, în iulie 1997, la 6 ani după ce B.C.C.I. a fost forțată să-și înceteze activitatea și Banca Uniunii Europene din Antigua a falimentat, în acest caz bancherii dispărând cu bani cu tot. Povestea acestei bănci constituie un exemplu perfect al modului în care jurisdicțiile bancare off-shore și paradisurile financiare facilitează activitatea criminală. Sub multe aspecte această bancă s-a dovedit a fi prototipul băncii viitorului, atrăgând clienți prin World Wide Web (w.w.w. – Internet) și oferind anonimatul total precum și dobânzi excelente (9,91 % la depozitele pe un an).
Banca Uniunii Europene a fost inițial înregistrată ca o bancă off-shore în Antigua, în 1994 sub numele de East European Internațional Bank Inc., compania mamă fiind Swiss Investment Association S.A., o companie internațională de afaceri înregistrată în Bahamas.
Banca Uniunii Europene (B.U.E.) a fost înființată de doi cetățeni ruși, Alexandre Konanykhine și Mihail Khodorovsky, care s-au dat drept funcționari ai băncii Menatep din Moscova.
În februarie 1995, consiliul de administrație al United States Federal Reserve System a declarat că Banca Angliei l-a informat despre faptul că, în ianuarie 1995, Alexandre Konanykhine a vizitat Antigua unde s-a întâlnit cu oficialii guvernamentali pentru a solicita cooperarea în scopul păstrării confidențialității cu privire la B.U.E. care, după cum susținea în acel moment Konanykhine, era proprietatea băncii Menatep.
În septembrie 1995, banca și-a lansat site-ul pe Internet, pretinzând că este prima care operează prin acest sistem. În iulie 1996, președintele băncii, lordul Mancroft, membru al camerei Lorzilor din Marea Britanie, a anunțat că B.U.E. caută finanțare prin vânzarea de acțiuni pe Internet. În acel moment s-a pretins că banca are un capital social de 2,8 milioane dolari și 144 de conturi cu depunători din 43 de țări. B.U.E. a angajat chiar un fost funcționar al Departamentului de Justiție al S.U.A. pentru a asigura probitatea efectuării tranzacțiilor.
Zvonurile despre spălarea banilor au fost dezmințite prin reclamă care, culmea, era adresată în mod explicit persoanelor interesate de evaziunea fiscală sau de spălarea banilor și sublinia că serviciile oferite constituie cel mai sigur și mai ieftin mijloc de interacțiune între client și bancă.
B.U.E. permitea clienților din orice țară accesul la o gamă largă de servicii bancare private off-shore, clienții putând deschide conturi secrete, identitatea lor fiind cunoscută doar de unul dintre bancheri; potrivit legii pentru corporațiile internaționale care nu obligă la dezvăluirea identității acționarilor și proprietarilor, în Antigua clienții puteau să înregistreze orice afacere prin intermediul aceleiași bănci.
B.U.E. a atras astfel atenția organismelor de control în domeniul bancar: la 31 iulie 1995, în raportul lor doi agenți de audit au semnalat nereguli în practicile bancare ale acestei instituții; ei semnalau faptul că nu pot afirma despre declarațiile financiare prezentate de bancă că reprezintă întocmai poziția financiară a companiei. Colapsul băncii a fost precedat de o serie de avertismente publice cel mai important fiind emis chiar de Banca Angliei în octombrie 1996 prin care acesta recomanda depunătorilor ce intenționau să facă depozite la Banca Uniunii Europene să verifice situația băncii, deoarece nu exista nici o garanție pentru banii depuși.
U.S. News și World Report au avertizat asupra faptului că Antigua nu are o industrie bancară bine reglementată, neaplicând obligativitatea raportării, dar menținând legi de secretizare prin care se pedepsesc toate încălcările confidențialității, existând chiar numeroase Bănci din insulă care nu sunt altceva decât o încăpere cu un fax. Astfel a fost posibilă activitatea B.U.E. aici.
Folosindu-se și de legea secretului bancar, B.U.E. a utilizat în favoarea clienților săi atât conturi parolate cât și conturi codificate, o preocupare majoră a clienților implicați în relații cu băncile off-shore constituind-o deplina siguranță și aplicarea strictă a secretului bancar în tranzacțiile lor financiare. B.U.E. oferea astfel conturi parolate folosite de secole în sistemul bancar elvețian: banca alocă o serie de cifre și litere, formula fiind folosită pentru identificarea unui anumit cont: orice instrucțiune de la depunător către bancă se va face prin utilizarea acestei parole, a unui număr, astfel încât numele clientului nu va fi niciodată folosit. Singura persoană care cunoaște identitatea deținătorului contului parolat este funcționarul bancar personal, utilizarea acestui tip de cont conferind anonimat deplin și în același timp control total asupra propriilor fonduri.
Profitând de progresul tehnologic în operațiunile bancare electronice, B.U.E. oferea clienților posibilitatea de a-și administra fondurile prin utilizarea computerelor personale și în deplin anonimat prin intermediul conturilor codificate; pentru un astfel de cont nu se folosește semnătura emitentului ci o parolă personală specială în scopul identificării clientului. Astfel orice instrucțiune dată băncii va fi considerată valabilă dacă conține numărul de cont, codul, și dacă este în conformitate cu procedurile stabilite, utilizarea acestor conturi asigurând cea mai mare confidențialitate.
În urma acestui răsunător scandal numit Banca Uniunii Europene din Antigua, șeful biroului național Antidrog și Antispălarea Banilor al Antiguei, a subliniat că noua legislație va obliga toate băncile să dezvăluie informații referitoare la proprietari, directori și investitori angajându-se să facă “curățenie “ în rândul băncilor off-shore de pe insulă pentru a preveni apariția unor astfel de cazuri (în cazul B.U.E., cei ce păreau să fie proprietarii băncii au dispărut).
4.1 REȚEAUA SPENCE DE SPĂLARE A BANILOR DIN NEW YORK
Un exemplu deosebit de spălare a banilor a fost descoperit în 1994 la New York. Cazul a implicat o rețea alcătuită din 24 de persoane printre care se numărau consulul general onorific al Bulgariei, un polițist, doi avocați, un broker, doi rabini, un pompier și doi bancheri din Zurich.
O firmă de avocatură a furnizat toate informațiile necesare procesului de spălare a banilor pentru care au fost folosite ca acoperire două firme: una de transport și alta de comercializare a berii. Diplomatul bulgar, pompierul și unul dintre rabini, acționau în calitate de curieri, preluând profiturile rezultate din traficul de droguri și predându-le unei firme de transport din New York. Cei doi avocați plasau apoi banii în conturi bancare având sprijinul unui manager de la una din băncile newyorkeze.
Urma apoi transferarea banilor la diverse bănci din Europa, inclusiv la o bancă privată din Elveția, unde doi angajați îi plasau în anumite conturi stabilite de traficanții de droguri.
Între 1993 și 1994 grupul a reușit să spele o sumă de aproape 100 milioane de dolari. Ulterior s-a constatat că banca sesizase agențiile de aplicare a legii, raportând o activitate suspectă, chiar managerul bancar, deși inițial fusese arestat, a revenit în funcția ocupată.
În acest caz prăbușirea rețelei a fost determinată de raportarea de către instituția financiară a unei activități suspecte.
4.2 Cazul FRANKLIN JURADO
Una dintre cele mai spectaculoase arestări efectuate în S.U.A. în ultimii ani a fost cea a lui Franklin Jurado, un economist columbian absolvent al universității Harvard care, nu numai că a spălat semnificative sume de bani pentru Jose Santacruz Londono (cunoscut traficant din cartelul Cali), dar a și pus la punct o schemă foarte ingenioasă pentru spălarea banilor.
Jurado a fost arestat în 1990 în Luxemburg, unde autoritățile competente au confiscat și dischetele cu înregistrarea a 115 conturi bancare cu 16 locații diferite (de la Luxemburg la Budapesta) și detaliile vastei sale scheme de spălare a banilor. Etapele schemei sale de reciclare erau destinate spălării profiturilor criminale rezultate din traficul de droguri, făcându-le imune la confiscare; fazele erau concepute astfel încât banii circulau de la un nivel de înalt risc la unul din ce în ce mai scăzut.
Schema sa de reciclare a fondurilor începea cu formarea depozitului inițial, cea mai riscantă etapă, banii aflându-se încă foarte aproape de originile lor; în acest scop erau folosite băncile din Panama. Urmă transferul fondurilor din Panama în Europa, de-a lungul unei perioade de trei ani Jurado coordonând transferul dolarilor S.U.A. de la băncile din Panama în peste 100 de conturi din 60 de bănci din 9 țări (Austria, Danemarca, Marea Britanie, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg și Monaco) în depozite de la 50000 până la 1 milion de dolari.
Banii erau transferați apoi într-un cont în numele unor persoane din Europa ascunzându-se astfel (după părerea unor analiști) naționalitatea depunătorilor, urmând calea transferului din aceste conturi în contul unor firme din Europa care nu ridică suspiciuni și nu oferă nici un fel de motive pentru investigații. Circuitul era definitivat prin întoarcerea banilor în Columbia prin investiții făcute de companii Europene în afaceri legale precum restaurante, companii de construcții, întreprinderi farmaceutice și afaceri imobiliare.
Jurado a spălat 30 de milioane de franci francezi numai prin conturile deschise în marile bănci franceze. El remarcase că, în ierarhia țărilor în care banii se spală mai ușor, Franța se afla într-o poziție care permitea reciclarea banilor murdari prin intermediul câtorva instituții deosebit de accesibile; în evaluările sale, însă, Austria era țara extrem de deschisă la tipul de depozit bancar necesar spălării, aceasta oferind facilități extraordinare în privința confidențialității și discreției bancare. Tot astfel, Ungaria căută cu disperare să atragă capital occidental, iar Insulele Channel, considerate un paradis financiar acceptau cu ușurință orice depozit. Prin contrast, Elveția trebuia evitată deoarece sub presiunile S.U.A. se crease o diminuare a încrederii în confidențialitate
În pofida cercetărilor sale și a strategiei atent etapizate, Jurado a fost arestat în Luxemburg în 1990, înainte ca fondurile să fie transferate în conturile companiilor Europene. Arestarea sa a fost însoțită de confiscarea a 46 milioane de dolari, depuși în 140 de conturi bancare din Europa și Panama precum și din New York.
În aprilie 1996, Franklin Jurado a fost condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare.
4.3 Cazul AMERICAN EXPRESS INTERNAȚIONAL BANK
În iunie 1994, Antonio Giraldi și Lourdes Reategui, funcționari ai American Express Internațional Bank, au fost arestați sub acuzația de spălare a banilor rezultați din traficul de droguri comis de cetățenii columbieni și mexicani. Originea banilor a fost mascată sau ascunsă de către cei doi funcționari bancari ce erau în strânse relații atât din punct de vedere personal cât și profesional cu Ricardo Aquire Villagomez principalul “specialist” în spălarea banilor al cartelului Golfului.
Cei doi funcționari bancari au creat un portofoliu de investiții în diverse paradisuri financiare având sprijinul corporațiilor din Mexic și al corporațiilor de investiții din Insulele Cayman, folosite pentru garantarea împrumuturilor.
Investigațiile desfășurate atât în Mexic cât și în S.U.A. au dus nu numai la arestarea celor doi funcționari bancari ci și la arestarea unui mare traficant de droguri din Texas ce devenise clientul lui Giraldi și al lui Reategui la Bankers Trust (în New York) și ulterior la American Express Internațional Bank.
Funcționarii bancari incriminați creaseră o serie de companii off-shore pentru acuzat și deschiseseră conturi bancare în numele diverselor companii off-shore în care Villagomez își ascundea profiturile prin transferuri electronice. Din februarie 1989 până în 1993, acuzatul a transferat circa 17 milioane de dolari în aceste conturi; toți banii au fost identificați în băncile mexicane sau în conturi deținute de bănci mexicane în băncile americane din El Paso și Texas. În 1993 fondurile deținute în conturile companiilor off-shore au fost lichidate prin transferuri electronice în filialele bancare mexicane și în alte companii off-shore de investiții.
În baza tratatului de asistență juridică mutuală, Mexicul acordă întreaga asistență și, în iunie 1997 și traficantul texan se vede nevoit să-și recunoască vinovăția, fiind condamnat la închisoare pe viață.
4.4 CAZUL UNUI AVOCAT
Într-un caz din Statele Unite dat publicității de către Grupul Operativ de Acțiune Financiară pentru a ilustra rolul unor categorii de specialiști (precum avocații) în spălarea banilor, un avocat a creat un sofisticat sistem de spălare a banilor care utiliza 16 instituții financiare interne și internaționale inclusiv în jurisdicții off-shore. Câțiva dintre clienții săi erau implicați în activități specifice criminalității gulerelor albe: unul dintre aceștia comisese o fraudă în domeniul asigurărilor care îi adusese un profit de aproximativ 80 de milioane de dolari.
Spălarea banilor era mascată prin anuitate (rente), sursa fondurilor constituind-o retragerile bănești din aceasta. Avocatul amesteca fondurile clienților într-un cont din Caraibe, transferându-I apoi în Statele Unite, fie prin contul său, fie direct în contul clientului. Tot el aranja pentru clienții săi obținerea unor cărți de credit pe nume false, banca din Caraibe alimentând contul avocatului pentru acoperirea cheltuielilor făcute prin utilizarea acestor carduri.
4.5 Cazul SALINAS
Unul dintre cazurile notorii din ultimii ani a fost cel în care a fost implicat și Raul Salinas, fratele fostului președinte al Mexicului; s-a făcut public faptul că Salinas a acceptat mari sume de bani drept mită din partea traficanților de droguri, în special Juan Garcia Abrego și organizația lui. Unul dintre cele mai relevante aspecte ale cazului este acela că șeful Citibank, Amy Elliot a jucat un rol important în tentativa lui Salinas de a-și transfera banii din Mexic în S.U.A. Un important sprijin I-a fost acordat de Joseph Oberholzer, care s-a pensionat după o îndelungă carieră la Union Bank din Elveția și care, anterior a fost implicat în operațiuni de spălare a banilor pentru Julio și Seila Nasser David, columbieni judecați și condamnați în S.U.A. în 1993. Tot atunci s-a anunțat faptul că autoritățile elvețiene au dispus înghețarea a 132 milioane de dolari aflați în conturile aparținând lui Salinas.
4.6 CAZUL CONTURILOR DE TRANZIT
În acest caz, Departamentul de Investigații Penale a cercetat actele de evaziune fiscală și spălare a banilor comise de trei suspecți în statul Florida.
Faptele erau importante nu atât pentru infracțiunea în sine cât pentru implicațiile avute în domeniul acelor conturi bancare din S,U.A. deținute de către unele instituții financiare din străinătate prin care li se permitea clienților acestora să utilizeze băncile S.U.A. pentru depozitarea, retragerea și transferarea bunurilor.
Cazul a implicat firma Ansbacher, o instituție financiară specializată în trusturi și amplasată în Bahamas. Filială a First Național Bank din Africa de sud, Ansbacher avea un angajament de a primi depozite de la clienți din S.U.A. trecând acele fonduri prin conturile altei bănci din New York – Marine Midland Bank.
Spre deosebire de alte conturi de tranzit, contul firmei Ansbacher nu folosea subconturile sau codurile pentru identificarea tranzacțiilor clienților săi. Departamentul de Investigații penale a fost alertat atunci când suspecții au încasat trei cecuri totalizînd 500000 $. Ca urmare a fost emisă o somație către Marine Midland Bank prin care se solicita punerea la dispoziție a evidențelor care redau toate tranzacțiile încheiate pe o perioadă de 8 luni, până în februarie 1997. Ansbacher a contestat somația pe motivul că I se cereau documente care nu aveau nici o legătură cu persoanele investigate. Departamentul de Investigații a declarat că absența indiciilor care justifică destinația subconturilor în contul Ansbacher a determinat necesitatea de a cerceta utilizarea conturilor nominalizate.
În iulie 1997, o instanță federală din New York a hotărât ca Departamentul de investigații să beneficieze de accesul la evidențele bancare ale tuturor clienților săi sub amendamentul că rezultatele cercetărilor vor fi folosite în exclusivitate în investigarea suspecților.
Situația a fost apreciată de o parte a lumii off-shore drept amenințătoare. Directorul general al firmei Ansbacher din Bahamas a fost chiar admonestat datorită faptului că acceptase să coopereze cu Statele Unite și nu a informat prompt Banca Centrală din Bahamas cu privire la acțiunile Departamentului de Investigații, sugerându-se că nu și-a îndeplinit “obligațiile și responsabilitățile” referitoare la păstrarea secretului bancar.
4.7 Cazul CARTELUL SUAREZ
În martie 1998, s-a constatat că una dintre cele mai influente organizații de traficanți de droguri din Mexic, Cartelul Suarez, a încercat să cumpere o mică bancă, Grupo Financiero Anahuae.
Eforturile au fost făcute de contabilii cartelului care în perioada 1995 – 1996 au investit 12 milioane de dolari; bănuind originea banilor și alarmate de comisionul foarte mic luat de brokeri, autoritățile naționale au împiedicat încheierea vânzării. Chiar și așa, în noiembrie 1996 când autoritățile au preluat controlul asupra grupului Anahuae, Cartelul Juarez reușise să spele 50 de milioane de dolari prin bancă și prin instituții financiare din Insulele Cayman.
CAPITOLUL VII
CONCLUZII
motto: “ Banii rezultați din activitatea Mafiei, bani murdari, intră în economia subterană pentru ca apoi, prin spălarea acestor bani, organizația criminală să dispună de noi fonduri pentru continuarea activității”
Giovani Falcone
Atâta timp cât din diferite motive a existat nevoia de a ascunde natura și existența transferurilor financiare a avut loc un proces de spălare a banilor.
În cele mai multe cazuri, prin săvârșirea faptei antisociale, a infracțiunii, se urmărește folosul material, profitul; cu cât acest profit este mai mare, cu atât pericolul potențial pentru infractor este mai accentuat deoarece aceste fonduri pot deveni ținta unor investigații ce pot duce la identificarea provenienței ilicite a acestora culminând cu confiscarea lor și deferirea proprietarului justiției, originea banilor putând deveni probă în instanță. Din acest motiv, cel ce săvârșește infracțiunea primară, infracțiunea generatoare de astfel de fonduri, va încerca prin scheme și adevărate circuite financiare, să ascundă, să deghizeze sau să denatureze originea acestora.
În epoca medievală când camăta era considerată de biserica catolică un păcat capital, o crimă de gravitatea traficului de droguri din ziua de astăzi, cei care o practicau, negustorii și cămătarii acelor vremuri, urmăreau ascunderea acestei dobânzi, mascând sau deghizând existența ei. Astfel se poate spune că ei au anticipat tehnicile moderne de ascundere, transferare și spălare a banilor, folosite astăzi.
În America anilor 1920 când bandele stradale conduse de oameni ca Al Capone sau Bugsy Moran începuseră să caute o explicație legitimă pentru banii pe care îi obțineau din activitățile infracționale, erau demarate mici afaceri (de regulă spălătorii publice sau spălătorii de autoturisme – de unde se pare că provine și termenul de “spălare” a banilor), banii ilegali fiind amestecați cu cei legali, totul fiind declarat profit al afacerii de acoperire; banii erau îndepărtați astfel din “zona” infracțiunii, ascunși în conturile unei afaceri legale și apoi repuși în circulație ca venituri aparținând unei firme. Acest proces rămâne și astăzi nucleul majorității strategiilor de spălare a banilor.
Indiferent cine este autorul concret al punerii în funcțiune a schemei de spălare a banilor sau oricât de complexe sunt formele pe care le ia acest proces, principiile de bază rămân în esență aceleași: evitarea asocierii directe a naturii banilor cu ideea de infracțiune; mascarea originii fondurilor pentru a obstrucționa orice acțiune de identificare a acesteia; repunerea banilor la dispoziția proprietarului.
Banii “murdari”, ca produs al afacerilor cu droguri, armament sau activități de contrabandă, corupție, evaziune fiscală, ș.a. sunt injectați în bănci și instituții de investiții, fiind apoi transferați prin circuite ce se desfășoară la nivel internațional pentru a fi “albiți” prin metode doar aparent detectabile.
Un loc aparte în cadrul criminalității generale îl ocupă deci această criminalitate economico – financiară (criminalitatea în afaceri sau criminalitatea în gulere albe), ea constituind dimensiunea cea mai importantă a crimei organizate: fondurile rezultate constituie atât motivul comiterii infracțiunii generatoare de bani murdari (îmbogățirea), cât și mijlocul (fondul de rulment) pentru comiterea de noi infracțiuni.
În sistemul economic se desfășoară un număr impresionant de afaceri ilegale care constituie acest fenomen de criminalitate a afacerilor. Putem spune că există două dimensiuni ale criminalității afacerilor ce se răsfrâng implicit și asupra procesului de spălare a banilor: dimensiunea națională – ce reprezintă suma infracțiunilor incriminate în legi penale sau speciale ale fiecărei țări, care se produc în interiorul sistemului economic și financiar și nu include elementul de extraneitate – și dimensiunea internațională – suma infracțiunilor ce se comit și se finalizează cu participarea elementului de extraneitate (persoane, firme, corporații, bănci, e.t.c.). Astăzi procesul de spălare a banilor a dobândit un caracter internațional, dominând această a doua dimensiune a criminalității afacerilor pe fondul unei evidente internaționalizări a acestora.
În era computerelor, banii se dematerializează: tot mai multe dintre tranzacțiile monetare ale lumii implică direct transferurile electronice. Computerele și globalizarea au contopit piețele financiare ale lumii într-un sistem mondial în care o persoană poate efectua prin intermediul calculatorului orice operațiuni și tranzacții. Sofisticatul mecanism de reciclare a fondurilor funcționează în cele mai multe cazuri cu sprijinul, consultanța și beneficiind de experiența specialiștilor în domeniul financiar – bancar, al investițiilor și bursei, spălarea banilor desfășurându-se astfel la linia de demarcație între activitățile licite și cele ilicite.
Diversitatea și complexitatea operațiunilor de spălare a banilor este de-a dreptul impresionantă, marile organizații criminale utilizând nenumărate scheme și metode. Spre exemplu: cele din Italia își spală banii folosind cazinourile și băncile din Nicaragua, iar familiile mafiote din New York au legături cu filiera braziliană. Pe de altă parte, organizațiile criminale din Rusia au adoptat metode și mai diversificate: banii murdari pleacă spre Israel, pe piața londoneză și în Caraibe; există rapoarte în care se menționează apariția unei relații triunghiulare între organizațiile criminale din Rusia, Italia și Columbia prin care acestea își furnizează reciproc o serie de servicii inclusiv spălarea banilor.
Polonia este altă țară afectată de acest fenomen, atât prin activitatea infractorilor indigeni cât și a celor străini. Având un număr de 49 de milioane de conturi bancare la un număr de 7,5 milioane de depunători, Polonia a devenit un loc interesant pentru Mafia Italiană și cea Americană, care utilizează transferurile bancare multiple între băncile poloneze și instituțiile financiare din Caraibe.
Potrivit unui raport din 1995 al Departamentului pentru Afaceri Externe din Franța, există chiar și cetățeni francezi care sunt implicați în spălarea banilor din Africa Centrală prin utilizarea curselor de cai și a cazinourilor.
Concluzia este că, în lume nu există nici o zonă imună la spălarea profiturilor criminale.
Dificultatea reală în combaterea acestui fenomen constă în aceea că, cel ce desfășoară această activitate, întreprinde toate operațiunile și ia toate măsurile necesare ascunderii operațiunii, dispunând de cunoștințele unui specialist în domeniu. În consecință, în multe cazuri care se sondează cu arestări și condamnări, spălarea banilor este doar o parte dintr-o sferă largă de activități supuse incriminării; în unele situații, tentativele prost mascate de spălare a banilor au servit la alertarea autorităților, care astfel au avut un punct de pornire în investigațiile ulterioare. De cele mai multe ori însă, activitățile infracționale primare (generatoare de bani murdari) sunt cele care atrag atenția asupra unor persoane sau grupuri, procesul de reciclare a fondurilor fiind descoperit ca urmare a cercetărilor efectuate în cauza respectivă.
În comparație cu criminalitatea tradițională – unde există interesul imediat al cetățeanului și al microcomunităților pentru protecția propriilor valori fundamentale (viața, sănătatea, proprietatea, e.t.c.), domeniul criminalității afacerilor este mai puțin urmărit, investigat și cercetat, deoarece urmările concrete nu sunt resimțite imediat, mai ales la nivel microeconomic individual. Totuși spălarea banilor afectează sistemul economic în ansamblul său, cauzând imense pierderi financiare, slăbind stabilitatea socială, corupând și compromițând instituțiile economice și sociale și determinând pierderea încrederii în sistemul economic.
Operațiunile de spălare a banilor sunt menite așadar să ascundă, denatureze sau deghizeze originea banilor, protejând fondurile împotriva confiscării și pe deținătorii lor împotriva investigațiilor penale.
Cei ce săvârșesc această infracțiune sunt în majoritatea cazurilor profesioniști în reciclarea de fonduri de proveniență ilicită, și doar rareori chiar posesorii acestor capitaluri. Contra unui comision consistent, acești “specialiști”, prin transferuri electronice în paradisuri financiare, utilizând conturile unor firme fantomă, operațiuni subevaluate și apoi supraevaluate de investiții, trusturi off-shore sau firme – fantomă, ș.a. fac să dispară banii “murdari”, pentru a reapare ca provenind dintr-o sursă licită.
Aceste persoane sunt adesea foarte buni specialiști în domeniul financiar și se bucură de un statut social respectabil, având o poziție economică peste medie, printre factorii criminogeni care determină săvârșirea infracțiunii neputându-se număra așadar nivelul de trai scăzut sau satisfacerea unor trebuințe. Prinși, “profesioniștii în spălarea banilor” se bucură însă de o indulgență generalizată, determinată atât de poziția socială cât și de modalitățile rafinate de săvârșire a faptelor ilicite – fiind vorba adesea de specularea diferențelor dintre sistemele legislative ale diferitelor țări sau de prevalarea de anumite facilități oferite de aceste țări în scopul atragerii de capital străin.
Necesitatea combaterii fenomenului s-a făcut simțită și în România unde, la 18 ianuarie 1999 a fost adoptată Legea nr.21 pentru Prevenirea și Sancționarea Spălării Banilor; prin acest act normativ s-a înființat și Oficiul Național Pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului.
BIBLIOGRAFIE
Costică Păun, Gheorghe Nistoreanu – “Criminologie” – Editura Europa Nova, București 2000
Jack A. Blum, Michael Levi, R. Thomas Naylor, Phill Williams – “Financial havens, banking secrency and money laundering” – United Nations Publications, 1998
Costică Voicu – “Spălarea banilor murdari” – Editura Sylvi, București 1999
Costică Voicu – “Banii murdari și crima organizată” – Editura Artprint, București 1995
Costică Voicu – “Criminalitatea afacerilor în România” – Editura Ministerului de Interne, București 1997
Ștefan Popa, Adrian Cucu – “Economia subterană și spălarea banilor” – Editura Exvent, București 2000
Rowan Bosworth Davies, Graham Salmarch – “Money Laundering – A practical guide to the new legislation” – Chapman and Hall, London 1994
Edwin H. Sutherland, Donald R. Cressey – “Principles of Criminology” – J.B. Lippincott, Philadelphia
B.M. Bruh – “An Assessement of narcotics related money laundering”- Fincen, S.U.A. 1992
Dincu A. – “Bazele Criminologiei” – Editura Proarcadia, București 1993
Emil Plywaczewski – “Spălarea banilor murdari” – Torum, Polonia 1993
Dan Banciu, Sorin Rădulescu – “Sociologia crimei și criminalității” – Editura Șansa, București 1996
Pavel Abraham – “Comunitatea, poliția și tranziția” – Editura Național, București 1996
Ioan Dascălu – “Centrele financiare off-shore, paradisurile fiscale și secretul bancar” – Editura Argument, București 2001
Ion Pitulescu – “Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică” – Editura național București 2000
Florin Sandu – “Contrabanda, componentă a crimei organizate” – Editura Ministerului de Interne, București 1997
Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru Prevenirea și Sancționarea Spălării Banilor, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 21 ianuarie 1999
Convenția Consiliului Comunității Europene privind spălarea depistarea, sechestrarea și confiscarea produselor rezultate din infracțiuni, deschisă spre semnare la 8 noiembrie 1990 la Strasbourg
Directiva Consiliului Comunității Europene cu privire la folosirea sistemului financiar în scopul spălării banilor din 10 iunie 1991
Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, adoptată la 20 decembrie 1988 la Viena
“Money Laundering – Alert!” – nr. din iunie 1996
”Special raport, The State of the Union”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .spalarea Banilor Murdari. Paradisurile Financiare (ID: 125526)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.