Sosi vara, iar Velceaninov — în ciuda așteptărilor sale — se văzu reținut la Petersburg. Că lătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese… [617471]

Feodor Mihailovici Dostoievski

ETERNUL SOȚ

I
Velceaninov

Sosi vara, iar Velceaninov — în ciuda așteptărilor sale — se văzu
reținut la Petersburg. Că lătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese
zădărnicită și sfârșitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul
acesta — o pricină cu moșia — căpătase o întorsătură cât se poate de
proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de
simple, aproape fără nici un risc, dar dintr -o dată totul se schimbă. "Așa -i
acuma, toate au început să se schimbe în rău!" re peta adesea Velceaninov,
cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru și
nu se uita la bani. Dar, nerăbdător și plin de neîncredere, se apucă să se
ocupe singur de proces. Alcătuia și scria jalbe, pe care avocatul le arunca
la coș. Alerga pe la autorități, culegea informații, și, probabil, încurca
lucrurile, pentru că în cele din urmă avo catul î ncepu să -i facă reproșuri și
să-l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în
viligiatură. Pra ful, zăpușeala, nopțile albe care zdruncină nervii — iată cu
ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Tea trului Balșoi ,
într-un apartament închiriat de curând, care nu -i era pe plac, "nimic
nu-mi reușește!" spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de
mult înclinare pentru starea asta sufletească.
Era un om care trăise intens și din plin, trecut de mult de prima
tinerețe, avea vreo treizeci și opt sau treizeci și nouă de ani, iar această
"bătrânețe", cum îi spunea el, venise "aproape pe neașteptate". Singur
înțelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci — ca să
zicem așa — prin calitatea ace stora și că, chiar dacă începuseră să -l lase
puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfățișare arăta
și acum chipeș. Era înalt și bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir
alb în cap și cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl
vedeai pentru întâia oară, îți părea stângaci și delăsat. Dar, privindu -l mai
cu luare -aminte, distingeai într -însul un domn, perfect stăpân pe sine, și
care primise cândva cea mai aleasă educație. Ges turile lui Velceaninov
erau și acu m degajate, sigure, chiar grațioase, cu tot aerul său dobândit de
om posac și neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în
sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speță mondenă, pe care nici el
însuși poate n -o bănuia, deși era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar
cu scaun la cap uneori, aproape cult și înzestrat cu netăgăduite calități.
Fața lui albă și rumenă se distingea în trecut printr -o gingășie feminină
care atrăgea atenția femeilor. Ba și acum câte cineva, privindu -l, exclama:
"Ce om sănătos, rumen și înfloritor la chip!" Totuși omul acesta "sănătos"
fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari și albaștri fuseseră, cu
vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de limpezi, veseli și
lipsiți de orice îngrijorare , încât atrăgeau involuntar privirea oricărei per –
soane care avea de -a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de

patruzeci de ani, limpezimea și bunătatea se stinse seră aproape cu totul în
ochii aceștia, împrejurul cărora în cepuse să se urzească o rețea de mici
zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit și nu
desăvârșit de moral, o viclenie, adesea o ironie și încă o nuanță,
inexistentă înainte vreme: o umbră de durere și de tristețe vagă, parcă fără
obiect, dar foarte a dâncă. Această tristețe se ac centua mai ales când
rămânea singur. Și, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel și distrat până
acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz — nimic
nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsi se dinadins o
seamă de cunoscuți, pe care și astăzi i -ar fi putut păstra, deși situația lui
bănească ajunsese cu totul precară. Această atitu dine i -a fost determinată,
într-adevăr, și de vanitate. De alt fel, neîncrederea și vanitatea lui n -ar mai
fi putu t suporta vechile cunoștințe. Dar, încet -încet, în singurătatea în
care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micșora, ci, dimpo trivă,
degenera într -o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse
să-i sufere uneori datorită unor cauze cu to tul diferite celor dinainte, cauze
neașteptate și care nici nu putea fi concepute mai demult, niște cauze
"superioare" celor actuale… "dacă există într -adevăr, ca să zicem așa,
cauze su perioare și inferioare…" adăuga el însuși.
Da, ajunsese și aici. S e războia cu un fel de cauze supe rioare, la care
pe vremuri nici nu s -ar fi gândit. În conștiința sa, el numea superioare
toate "cauzele" pe care (spre propria -i surprindere) nu le putea lua în râs în
sinea lui — lucru care nu se mai întâmplase înainte — da, numai în sinea
lui. În societate era altceva! Știa prea bine că, dacă împrejurările ar fi
prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tai nice și pioase ale
conștiinței sale, ar renega în gura mare aceste "cauze superioare" și el
însuși, cel dintâi, le -ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic.
Asta era într -adevăr așa, cu toate că avea într -o oarecare măsură, chiar
foarte importantă, o independență de cugetare, cucerită în ultima vreme de
la "cauzele inferioare" care -l stăpâniseră până atunci. Deseori,
Velceaninov, sculându -se dimineața din pat, se rușina de gândurile și de
sentimentele avute în tim pul insomniei de peste noapte. (De altfel, în
ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că
ajunsese extraordi nar de bănuitor în toate cele, și -n lucruri im portante,
dar și -n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puțină încredere într –
însul. Totuși se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta
realitatea. În ultima vre me, uneori noaptea, gânduri le și senzațiile sale se
preschim bau aproape cu totul în comparație cu cele obișnuite și în deobște
nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi și îl
făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se
destăinui , bineînțeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că
schimbarea gândurilor și a senzațiilor, ba chiar dedublarea lor în nopțile
de insomnie și în genere noaptea este un act curent la oamenii "care
gândesc și simt puternic"; că o seamă de convingeri din întreaga viață se
modifică uneori brusc sub influența melancolică a nopții și a insomniei; că
dintr-o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea
merg bineînțeles până la o anumită limită și dacă persoana cu pricina
ajunge să per ceapă prea puternic această dedublare, provocându -i o sufe –
rință, acesta -i un simptom indiscutabil că maladia s -a declan șat; și prin
urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se
schimbe radical felul de viață, ali mentația, s au chiar să se întreprindă o
călătorie. E recoman dabil, fără îndoială, și un purgativ.

Velceaninov nici nu -l ascultă mai departe. Maladia îi fu sese
demonstrată cu vârf și îndesat.
"Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală și nimic mai
mult!" își zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de
acord.
În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea în cepură să
se repete dimineața, atât numai că îl impresionau și mai puternic,
făcându -l să simtă o răutate sarcastică în l ocul regretului și al înduioșării
de odinioară. De fapt, unele întâmplări din viața lui trecută, petrecute
chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte "așa din senin
și Dumnezeu știe de ce", și într -o reprezentare radical deose bită. De p ildă,
Velceaninov se plângea încă mai de mult că -i slăbise memoria: nu -și mai
reamintea figura persoanelor cu noscute, care se supărau, întâlnindu -l.
Uita uneori cu desăvârșire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar,
cu toată pierderea evidentă a me moriei (de care era foarte îngrijorat), ceea
ce făcea parte din viața de odinioară și ceea ce în decurs de zece -cincispre –
zece ani fusese cu totul uitat, acestea în în tregime îi răsăreau uneori brusc
în memorie, și încă cu o uimitoare finețe a impresiilor și a detaliilor, încât
parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conștiință
fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a și
le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care și -a trăit viața
din pl in n-are amintiri? La dânsul însă tot ce -i apărea în minte parcă
fusese dinainte pregătit de cineva într -o lumină absolut nouă, neașteptată,
cu nepu tință de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apă reau
acum ca niște adevărate crime? Și doar nu era vorba numai de sentințele
emise de mintea lui, de altfel nici n -avea încredere în mintea -i tenebroasă,
singuratică și bolnavă. Dar reprobările luau uneori formă deblesteme și
ajungeau la la crimi, dacă nu exterioare, cel puțin lăuntrice. Într -adevăr,
dacă i s -ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n -ar fi
crezut pentru nimic în lume. La început nu -și aducea aminte de suveni –
rurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Își reamintea unele
insuccese sau înjosiri din viața mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte
faptul cum "îl bârfise un intrigant", făcând să nu mai fie primit într -o anu –
mită casă… cum nu de mult fusese de -a dreptul ofensat în mod public fără
să-și fi provocat adversarul la duel… cum fusese o dată luat î n râs printr -o
epigramă foarte spirituală într -un cerc de femei foarte încântătoare, iar el
n-avusese pre zența de spirit să răspundă ceva. Își mai aducea aminte de
două -trei datorii pe care nu le plătise, într -adevăr, o nimica toată, totuși
datorii de ono are, față de niște persoane cu care încetase să se mai vadă și
pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în
momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute
praf și pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă
aducerile -aminte se refereau și la unele lucruri "superioare". Astfel Velcea –
ninov își aminti "netam -nesam" figura ui tată — ștearsă de mult din memo –
rie — a unui funcționar blând și bătrânel, caraghios și cu puțină cărunte –
țe, pe care -l jignise odinioară în public dintr -o fanfaronadă, numai și
numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reușit, care -i adusese
glorie și care a fost apoi repetat din gură în gură — faptă reprobabilă,
rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea ace asta, nici nu -și
mai aducea aminte de numele bătrânului, deși împrejurările întâmplării îi
răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Își aduse perfect aminte că
bătrânelul apăra reputația fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite,

despre care c irculau în oraș fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase și
căutase să răspundă, dar îl podidi seră dintr -o dată lacrimile față de toată
lumea — ceea ce fă cuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea
îl îmbătase cu șampanie pe moșneguț și t ot societatea se tăvălise de râs.
Aducându -și acum aminte așa "netam -nesam" cum plângea în hohote
bătrânelul, acoperindu -și obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu
impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată
împrejur area care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu
totul altfel, mai cu seamă amănuntele — și anume acoperirea feței cu
palmele. Își mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe
delicioasa soție a unui institutor și cum ponegrirea ajun sese la bărbatul ei.
Velceaninov plecase curând din târgușorul acela și nu mai aflase ce
urmări avusese clevetirea lui. De -abia acum începu să -și închipuie cum va
fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu știe unde l -ar fi dus
imaginația, dacă nu i-ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă
despre o fată dintr -o familie de târgoveți, care nici nu -i plăcuse cel puțin și
cu care, trebuie să mărtu risim, nici nu știe cum naiba făcuse un copil. Îi
părăsise pe amândoi, fără să -și fi luat măcar rămas bun de la dânșii,
plecând din Petersburg (nici n -avusese timp, ce -i drept!). Pe urmă el o
căută pe fată timp de un an întreg, dar n -o mai putu descoperi. Asemenea
amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci
și zeci. Î ncet-încet, începu să sufere și propria lui vanitate.
Am mai spus că vanitatea lui degenerase într -un sentiment cu totul
deosebit. Într -adevăr, așa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceani –
nov era atât de distrat, încât nu simțea nici o jenă că nu avea trăsură
proprie, că umbla pe jos pe la autorități, că ținuta îi era cam neîngrijită.
Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuți l -ar fi măsurat pe stradă cu o
privire ironică, sau n -ar fi avut chef să -l recunoască, atunci el ar fi avut,
ce-i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească
într-adevăr, și nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînțeles, în
momentele de iritare și uitare de sine. Totuși vanitatea lui se dezinteresa
îndeobște, treptat -treptat, de pricinile de altă dată și se concentra asupra
unei singure chestiuni, veșnic prezentă în mintea lui.
"Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod sa tiric (era
aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are
grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate
și «lacrimi de căință»!" Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanțe oarbe.
Știu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n -am nici un pic de
autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoțită de căințe în lăcră –
mate, și ca toți cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aș fi ispitit
de o întâmplare și de împrejurări convenabile ca să -mi fac cheful pentru a
răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aș
face-o sigur și fără ez itare, iar fapta ar fi încă și mai detestabilă, fiind vorba
de o recidivă. Sau să zicem că m -ar jigni iarăși acel prințișor, fiul unic al
unei mame, căruia i -am trimis în picior un glonte din pistol acum unspre –
zece ani, fără îndoială că l -aș provoca numai decât din nou la duel și i -aș
hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanțe oar –
be, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri,
când eu nu știu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?"
Deși în tâmplarea cu nevasta institutorului nu s -a repetat, cu toate că
eroul n -a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul
că aceste fapte s -ar repeta neapă rat dacă s -ar ivi împrejurări prielnice, îl

făceau pe Velceaninov să se piardă cu fi rea… uneori. Doar nu -i obligator
să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poți și odihni sau petrece
puțin — în pauze…
Așa și făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar
pe măsură ce trecea vremea, șederea lui la Petersburg îi devenea din ce în
ce mai insuportabilă. Se gă sea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui
hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar și procesul, și de a pleca așa dintr -o
dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare — să zicem în Crimeea, de
pildă… D e obicei, nu trecea mai mult de un ceas și Velceaninov își detesta
gândul acesta, de care începea să -și bată joc: "Aceste obsesii nu mă vor
părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine și
dacă sunt un om cât de cât onest — or asta î nseamnă că n -am nici cum și
nici de ce să fug de ele".
"Ce rost are să fug? urmă Velceaninov să filozofeze cu mâhnire. Aici e
atâta prăfăraie, atât zăduf înăbușitor! Casa -i așa de murdară. La
autoritățile unde îmi pierd vremea între acești oameni foarte oc upați — e
atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe fața tuturor oamenilor
rămași în oraș, care se perindă din zori până -n seară, vezi întipărit așa de
naiv și de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, lașitatea
sufletelor lor mici și nimi cnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept
cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru,
vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu
crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cu coanele
noastre în viligiatură, în țară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai
profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerității și simplității. Nu
mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clin tesc din loc !"…

II
Domnul cu doliu la pălări e

Era în trei iulie. Domnea o zăpușeală și o arșiță insuporta bilă.
Velceaninov avusese o zi cu o mie de alergături. Toată dimineața umblase
pe jos și cu trăsura, iar seara trebuia nea părat să treacă pe la un domn de
care avea absolută nevoie — un om de afaceri, consilier de stat, care locuia
într-o vilă undeva pe Ceornaia Recika, și pe care urma să -l surprindă pe
neașteptate acasă. Pe la șase, Velceaninov intră într -un restaurant dubios,
dar franțuzesc, de pe bulevardul Nevski, lângă podul Poli țeiski. Se așeză în
colțul său obișnuit la mă suța lui și își ceru prânzul zilnic.
Mânca în fiecare zi un prânz de o rublă, pentru vin plătind aparte.
Socotea această chivernisire ca o ofrandă adusă în mod înțelept greutăților
bănești prin care trecea. Mir ându -se cum se poate consuma o mâncare
atât de mizerabilă, Velcea ninov devora prânzul până la ultima fărâmitură,
totdeauna cu aceeași poftă, de parcă n -ar fi mâncat de trei zile. "E ceva
maladiv cu mine!" mormăia în barbă, când își dădea seama de apetitul
său. De data aceasta Velceaninov se așeză la măsuța sa în cea mai proastă
dispoziție sufletească. Își aruncă mânios pălăria unde se nimeri, se rezemă
cu coatele pe masă și căzu pe gânduri. Dacă vecinul de alături, ferească
Dumnezeu! nu și -ar fi căutat de treabă sau dacă chelnerul care -l servea
nu l-ar fi înțeles de la primul cuvânt, Velceaninov ar fi ră bufnit ca un
elev-ofițer și ar fi făcut cine știe ce tărăboi, toc mai el care știa să fie extrem
de politicos și la nevoie chiar să privească de sus, imper turbabil, ceea ce se

întâmpla în juru -i.
I se aduse supa. El puse mâna pe lingură, dar numaidecât — înainte
de a o fi umplut — o trânti pe masă, gata să sară de pe scaun. Un gând
neașteptat îl fulgeră deodată. În clipa aceea — Dumnezeu știe datorită
cărui proces de cugetare — el înțelese perfect pricina tristeții sale — o
tristețe deosebită, aparte, care -l chinuia de câteva zile în șir în timpul din
urmă, legându -se de dânsul, tam -nesam, și nelăsându -l în pace, Dum –
nezeu știe de ce. Acum însă pricepu taina, văzând totul ca -n palmă.
"Pălăria — asta-i pricina! bombăni el, ca un inspirat. Nu mai și numai
blestemata asta de pălărie rotundă, cu panglică mârșavă de doliu, poartă
toată vina!"
Căzu pe gânduri și, cu cât se cufunda tot mai adânc în ele, cu atât se
posomora mai mult și cu atât "întreaga întâmplare" i se părea mai ciudată.
"Dar… dar, de fapt, e vorba aici într -adevăr de o întâm plare? protestă
el, fără prea multă încredere în sine. Se pe trece oare aici ceva care să
semene cu o întâmplare?
Întreaga c hestiune consta în următoarele: cu vreo două săptămâni în
urmă (de fapt, nu ținea exact minte data) întâlnise pentru întâia oară pe
stradă, undeva, la întretăierea dintre Podiaceskaia și Meșceanskaia, un
domn cu doliu la pălărie. Fusese un bărbat ca oricar e altul, n -avusese
nimic deosebit, trecuse repede, dar parcă îl ațintise prea stăruitor pe
Velceaninov, atrăgându -i atenția în mod deosebit. Îl în tâlnise pesemne
cândva, undeva… "Dar mii de figuri am văzut în viață. iNu -i cu putință să
le țin minte pe t oate!" După vreo douăzeci de pași, Velceaninov uită
întâlnirea avută, cu toată impresia inițială făcută asupra -i. Impresia însă,
destul de ori ginală, rămase pentru toată ziua, sub forma unei neobișnuite
înverșunări, dar fără obiect. După două săptămâni Ve lceani nov își aminti
limpede toate acestea. Își aduse aminte că nu înțelesese de loc cauza acelei
iritații și că până atunci nu făcuse nici o legătură și nici o confruntare
între indispoziția lui sufletească din seara aceea și întâlnirea de dimineață.
Dar domnul acela se grăbi să -i aducă aminte despre persoana sa și a doua
zi se încrucișa din nou cu Velceaninov pe bulevar dul Nevski, privindu -l
țintă în chip straniu. Velceaninov scuipă cu dispreț și numaidecât se miră
de ceea ce făcuse. Sunt, ce -i drept, f izionomii care îți inspiră un dezgust
inexplicabil și fără sens. "L -am mai întâlnit, într -adevăr, pe undeva",
mormăi, îngândurat, Velceaninov, la jumătate de oră după întâlnire și se
simți din nou, toată seara, în cea mai proastă dispoziție sufletească.
Avusese chiar un vis cât se poate de urât, totuși nu -și dădu seama că
pricina noii și deosebitei ipohondrii nu era alta decât prezența domnului
îndoliat de dimineață, deși în aceeași seară își aduse deseori aminte de
dânsul. Velceani nov se și enervă din pri cină că "asemenea prostie" îl preo –
cupă într -atât și ar fi socotit chiar ca o înjosire de a -i atribui emoția ce -l
stăpânea, dacă i -ar fi trecut prin minte gândul acesta. Se întâlni însă din
nou peste două zile cu domnul în doliat la debarcaderul unui vapor de pe
Neva. La această întâlnire, a treia, Velceaninov ar fi putut jura că domnul
cu pălăria în doliu se și îndreptase spre dânsul, dar că lumea, înghesuin –
du-se, îl îndepărtase. I se păru chiar că necunos cutul "cutezase" a -i întin –
de mâna și -l strigase pe nume. În zarvă nu -și auzi cu claritate numele,
dar… "oare cine -i canalia asta și de ce nu se apropie de mine, dacă mă
cunoaște într -adevăr și dacă dorește atâta să se apropie?" se gândi, posac,
urcându -se într -o trăsură și îndreptându -se spre mă năstirea Smolnâi.
Peste o jumătate de oră, Velceaninov se și afla în cabinetul avocatului său

cu care discuta aprins în contradictoriu. Dar în timpul serii și al nopții, o
deznădăj duită și fantastică tristețe îl cuprinse din nou. "Oare nu cumva
fac un icter?" se întrebă bănuitor, privindu -se în oglindă.
Aceasta fusese cea de a treia întâlnire. Pe urmă, cinci zile de -a
rândul, absolut "nimeni" nu -i mai ieși în cale, cât despre "canalie" — nici
pomeneală. Între timp, din când în când, îi revenea însă în minte do mnul
cu doliu la pălărie. Velceaninov se surprindea cu mirare, gândind: "Ce
mi-o fi venit să -mi bat capul cu dânsul. Hm! Pesemne are multe tre buri la
Petersburg. Și oare după cine o fi purtând doliu? M -a recunoscut, proba –
bil…. pe când eu habar n -am cin e-i! Nu-i prea stă bine doliul… Mi se pare
că, dacă l -aș privi mai de aproape mi -aș aduce aminte de dânsul…" Ceva
parcă începea să mijească în mintea lui, ca un cuvânt cunoscut, dar uitat
deodată și pe care te străduiești din răsputeri ca să ți -l read uci în
amintire; îl știi prea bine, îți dai seama că -l știi; îi știi și sensul și te tot
învârtești în jurul lui; dar oricât te -ai trudi, cuvântul acela nu vrea să -ți
revină în memorie, și pace!
"S-a întâmplat parcă… Da, a fost demult… a fost undeva… Aici a
fost… exact, aici… dar ducă -se dracului ce -a fost și ce n -a fost aici! izbucni
deodată Velceaninov… și face oare să mă frământ și să mă înjosesc pentru
canalia asta?"
Velceaninov se supără teribil, dar seara, când își aminti din senin că
se supărase dimineața, și încă "teribil", se in dispuse, parcă îl prinsese
cineva cu ocaua mică. Se tulbură și se miră: "Pesemne că există motive ca
să mă înveninez așa… fără nici o noimă… numai la o simplă
aducere – amin te…" Dar nu -și sfârși gândul.
A doua zi, Velceaninov se mânie și mai cumplit. De data asta însă îi
păru că mânia îi era pricinuită de -o "obrăznicie fără seamăn", și anume:
avu loc cea de -a patra întâlnire. Domnul cu doliu răsări iarăși ca din
pământ. Velceaninov toc mai dăduse pe stradă d e consilierul de stat de
care avea nea părată nevoie și pe care tot căuta să -l găsească prin surprin –
dere la vila lui din afara orașului. Acest funcționar, pe care abia îl
cunoștea și care îi era necesar la proces, nu se lăsa prins cu una cu două
și pesemn e se ascundea, făcând tot ce -i stătea în putință să nu se
întâlnească cu dânsul. Bucuros că, în sfârșit, se ciocni nas în nas cu el,
Velceaninov îl însoți pe stradă, grăbindu -se, pândindu -i privirile și căutând
din răs puteri să -l antreneze pe acest vulpoi cu părul alb într -o dis cuție
asupra unei teme anume, în care să -l ia gura pe dinainte și să scape
cuvântul mult așteptat. Dar vulpoiul cărunt știa el ce știa, râdea și nu
spunea nimic. Tocmai în aceste momente de grea cumpănă, Velceaninov îl
văzu pe trot uarul din față chiar pe domnul cel cu doliu la pălărie. Stătea
acolo și -i privea țintă pe amândoi. Îl urmărea cu siguranță și parcă
surâdea ironic.
"Dracu să -l ia! izbucni în sine Velceaninov, după ce -l conduse pe
înaltul demnitar, dând vina nereușitei sa le pe apa riția inopinată a acestui
«neobrăzat» — dracu să -l ia! Nu cumva mă și spionează. Mă urmărește,
fără doar și poate. L -o fi momit careva și… și… și… zău că zâmbea a râde.
Pe legea mea, am să -l ciomăgesc… Păcat că umblu fără baston ! O să -mi
cumpăr un baston. Nu ! N-am să las asta să treacă așa, cu una cu două!
Cine-i? Vreau neapărat să aflu cine -i el !"
În sfârșit, exact după trei zile de la această întâlnire, cea de -a patra, îl
întâlnim pe Velceaninov în restaurantul său, după cum vi l -am descris mai
înainte, de data asta tulburat de -a binelea și întrucâtva chiar

descumpănit. Însuși Velcea ninov, cu tot orgoliul său, nu putu să nu
recunoască realitatea. Se văzu nevoit, în cele din urmă, să priceapă —
confruntând toate împrejurările — că numai acest domn îndoliat, "un om
de nimic", era pricina ipohondriei sale, a melancoliei ciudate și a tuturor
emoțiilor care îl chinuiau de două săptămâni.
"Să zicem că sunt un ipohondru, se gândi Velceaninov, și fac din
țânțar armăsar, totuși m -ar putea, oare, liniști faptul că toate acestea nu
sunt poate decât rodul imaginației? Căci dacă un șarlatan ca acesta este în
stare să răvășească în halul ăsta pe un om, atunci asta -i… asta -i…"
Într-adevăr, în întâlnirea din ziua aceea (a cincea), armă sarul se arătă
cât un țânțar: domnul acesta, ca și mai înainte, o zbughi pe de lături, dar
acuma fără să -l mai țintească cu privirea pe Velceaninov și fără să arate ca
în celelalte dăți că l -ar recunoaște, ci, dimpotrivă, mergea cu ochii în
pământ, dorind pare -se din tot sufletul ca să nu fie zărit. Velceaninov se
îndreptă brusc spre dânsul și urlă din răsputeri:
— Hei, domnule ! Cel cu doliu la pălărie ! Te ascunzi acum, hai?! Stai!
Cine ești?
Întrebarea și strigătul lui' n -aveau nici un rost. Velceani nov își dăd u
seama de asta însă abia după ce strigase. La in terpelarea acestuia,
domnul se întoarse, se opri o clipă în loc, se fâstâci, surâse, vru parcă să
rostească ceva, să facă un gest, rămânând un moment în mare nehotărâre,
apoi se răsuci scurt pe loc și o luă la fugă, sfârâindu -i călcâiele.
Velceaninov îl urmări, mirat, cu privirea.
"Nu cumva, de fapt, eu mă leg de dânsul, își zise Velcea ninov, și nu el
de mine?"
După ce -și luă prânzul, porni grăbit la vila acelui func ționar superior.
Nu-l găsi acasă. I se spuse că boierul "ple case de dimineață și nu se va
întoarce decât pe la trei -patru după miezul nopții, fiind dus la o
aniversare…" Răspunsul acesta era prea "jignitor". Fierbând de mânie,
Velceaninov se hotărî să se ducă și el la aniversarea aceea și chi ar o și
porni, dar, dându -și seama că exagerează, plăti birjarul la mijlocul
drumului și merse pe jos acasă, spre Teatrul Balșoi. Simți nevoia unei
plimbări. Pentru a -și liniști nervii zdrunci nați, avea nevoie să doarmă bine
peste noapte, în ciuda in somn iei sale, iar ca să poată adormi, trebuia
neapărat să obosească fizic. Așa că ajunse acasă pe la zece și jumătate,
drumul fiind destul de lung, și, într -adevăr, sosi frânt de os teneală.
Velceaninov își închiriase locuința în luna martie. O hu lea și o ocă ra
cumplit, justificându -se față de sine însuși cu scuza că de fapt nu -i decât
"un sălaș de campanie", căci "se împotmolise" la Petersburg din pricina
"acestui proces bles temat". Apartamentul nu era de loc atât de prost și de
indecent cum îl caracterizas e el însuși. Intrarea prin gang era într -adevăr
cam întunecoasă și "murdară". Dar apartamentul propriu -zis de la etaj era
alcătuit din două odăi luminoase și înalte, separate printr -un mic culoar
întunecos, dând una la stradă, iar alta spre curte. Alături de odaia cu
ferestrele spre curte se afla o cămăruță, prevăzută ca dormitor. Dar
Velcea ninov aruncase acolo în neorânduială tot felul de hârțoage și de
cărți, dormind într -una din camerele mari și anume în aceea care dădea
cu ferestrele la stradă. Patul i se făcea pe un divan. Avea mobilă bună, deși
cam veche. Erau acolo și unele obiecte de preț — rămășițe dintr -o fostă
bunăstare, bi belouri de porțelan și de bronz, covoare de Buhara — mari,
autentice. Scăpaseră chiar și două tablouri destul de bune. Toate lucrurile
însă zăceau într -o neorânduială vădită, nepuse la locul lor și chiar

colbăite, de când fata în casă, Pelagheea, plecase pentru câtva timp la
neamurile sale din Novgorod și -l lăsase singur. Faptul ciudat ca un holtei
și om de lume, care mai ținea la titlul de gentleman, să aibă în slujbă o
fată ne măritată îl făcea pe Velceaninov aproape să roșească, deși era foarte
mulțumit de jupâneasă. Pelagheea se tocmise la dânsul încă de astă -pri-
măvară, când el își închiriase aparta mentul. Servise mai îna inte la o
familie cunoscută, care ple case în străinătate, și puse numaidecât ordine
în locuința lui. După plecarea Pelagheei, Velceaninov nu se mai hotărî să
angajeze o altă servitoare. Iar de luat un valet pentru un termen scurt
n-avea nici un rost. Afar ă de asta, lui nici nu -i plăceau valeții. Rândui ca
în fiecare dimineață să -i facă cu rățenie prin camere Mavra, sora portăresei.
Când pleca de acasă, Velceaninov îi lăsa cheia de la apartament. Ea nu
făcea mai nimic, lua leafa de pomană, ba parcă și mai ș terpelea câte ceva.
Dar locatarului nu -i păsa de nimic. El era mulțumit că rămânea acasă
absolut singur. Toate au însă o limită și nervii săi, mai cu seamă în
momentele de iritare, refuzau să suporte "mizeria" asta și, întorcându -se
acasă, in tra îndeobșt e cu scârbă în apartamentul său.
De data asta Velceaninov se dezbrăcă în mare grabă. Se aruncă în
așternut și, iritat, se hotărî să nu se mai gândească la nimic, ci să
adoarmă "numaidecât", cu orice chip. Atunci se petrecuse un lucru
straniu: adormi dintr -o dată, cum își puse capul pe pernă. Nu i se mai
întâmplase așa ceva de mai bine de o lună.
Dormi vreo trei ore în șir, având însă un somn zbuciumat cu tot felul
de coșmaruri, ca un bolnav scuturat de friguri. Se făcea că săvârșise o
crimă, pe care o tăinu ise, dar, în cele din urmă, o sumedenie de oameni
dădu buzna la dânsul și -l învinuia. Se îngrămădise o gloată întreagă, și
oameni năvăleau într -una în casă — așa că nici ușa nu se mai în chidea, ci
rămânea cu canaturile date în lături. În sfârșit, toată lu area-aminte i se
aținti asupra unui om ciudat, care pe vre muri ii fusese foarte bine
cunoscut și apropiat și care murise, iar acum, nu știu cum, intrase și el în
casă. Mai cu seamă îl chinuia pe Velceaninov faptul că el nu -și dădea
seama cine era omul ace la, îi uitase numele și nu și -l putea aminti. Știa
numai că pe vremuri îl iubise foarte mult. Parcă toată mulți mea adunată
în casă aștepta de la persoana asta un cuvânt decisiv: învinuirea ori
apărarea lui Velceaninov. Toți fierbeau de nerăbdare. Dar necu noscutul
ședea nemișcat la masă și tăcea molcom, cu încăpățânare. Zgomotul nu
mai înceta, iritarea tuturor se întețea și deodată Velceaninov, ca un turbat,
îl lovi pe omul acesta fiindcă nu voia să vorbească, simțind totodată o
ușurare stranie. Inima i se opri de groază și de amărăciune pentru gestul
său, dar tocmai în această stare se ascundea plăcerea. Înnebunit de furie,
Velceaninov îi mai dădu o lovitură și încă una, îmbătat de mânie și de
teama care -l scosese din minți, simțind în același timp o sa tisfacție
nemărginită. Nu mai știa numărul loviturilor, îl bătu mai departe fără
răgaz. Îl mâna o poftă de nimicire desăvârșită. Deodată, iată ce se
întâmplă: cu toții dădură un strigăt înfiorător și, așteptând parcă, se
întoarseră cu fața spre ușă. În aceeaș i clipă, răsunară trei zbârnâituri
stridente ale clopo țelului, așa de puternice, ca și cum cineva ar fi vrut să -l
smulgă de la ușă. Velceaninov se trezi, se dezmetici pe loc, sări ars din pat
și se repezi la ieșire. Era cât se poate de con vins că sunetel e clopoțelului
nu erau un vis și că cineva trăsese aievea găietanul clopoțelului. "Ar fi fost
cu totul nefiresc ca niște zăngănituri de clopoțel, atât de reale, perfect
auzite, să se fi produs în vis!"

Își dădu însă cu surprindere seama că și sunetele clop oțelului erau
vis. Deschise ușa și ieși în antreu. Își aruncă ochii și pe scară. Nu era
nimeni, absolut nimeni, clopoțelul stă tea nemișcat la locul lui.
Minunându -se, dar și bucurându -se în același timp, el se întoarse în
odaie. Aprinse o lumânare și își aduse aminte că ușa rămăsese numai
închisă, nu încuiată cu cârligul și cu cheia. Și înainte vreme, când venea
acasă, uita adesea să încuie ușa peste noapte, nedând importanță aces tui
amănunt. Pelagheea îl și certase de câteva ori pentru gre șeala asta. S e
întoarse în antreu ca să încuie ușa, pe care o mai deschise o dată. Se mai
uită afară, puse cârligul, dar de lene nu mai încuie ușa cu cheia. Ornicul
bătu ceasurile două și jumătate: va să zică dormise trei ore.
Visul îl tulbură într -atât, încât nu -i ven i să se culce numaidecât, ci
hotărî să se plimbe prin odaie vreo jumătate de ceas — "cât fumezi un
trabuc". Se îmbrăcă în grabă, se apro pie de fereastră, ridică un pic
draperia de stofă grea și sto rul alb dindărătul ei. Afară se luminase de
ziuă. Albele nopți de vară de la Petersburg îi zdruncinau totdeauna nervii
și în vremea din urmă îi sporeau insomnia — așa că de vreo două
săptămâni își pusese într -adins aceste draperii groase, care opreau lumina
când erau lăsate în jos. Dând voie luminii să năvăleasc ă în odaie și uitând
să stingă lumânarea de pe masă, Velceaninov începu să se plimbe în lung
și-n lat prin cameră, stăpânit de un sentiment apăsător și maladiv, care
nu-l părăsea, îl mai chinuia gândul că fusese în stare să ridice mâna
împotriva omului ac eluia și să -l lovească.
— Ei bine, omul acesta nici nu există și nici n -a existat vreodată.
Totul n -a fost decât un vis. Atunci de ce să mă indispun?
Toate îngrijorările sale concentrându -se cu înverșunare într -un
singur punct, Velceaninov ajunse la conclu zia că nu mai era sănătos, că
devenise "un om bolnav".
Nu-i venea să recunoască că îmbătrânea sau că -i slăbeau puterile. Iar
în momentele de rea dispoziție se înverșuna să exagereze amândouă aceste
stări de fapt, dinadins, cu scopul de a se lua în râs.
— Bătrânețe! Îmbătrânesc de -a binelea, mormăia Velcea ninov
plimbându -se prin odaie. Îmi pierd memoria, am ve denii, visez năzbâtii,
parcă aud clopoței… Ducă -se dracului! Știu din proprie experiență că
asemenea vise n -aveam decât când eram scuturat de frigu ri… Sunt
convins că și "povestea" cu doliul poate nu -i altceva decât tot un vis.
Hotărât! Aveam dreptate să -mi zic ieri: eu m -am legat de dânsul, nu el de
mine! Am făcut o întreagă "istorie" în jurul lui, pe când de fapt eu însumi
m-am vârât de frică sub masă. Și în definitiv de ce -l fac canalie? Poate -i un
om foarte cumsecade. N -are, ce -i drept, o figură plăcută, deși nu găsești
nimic urât în ea. Apoi la păr seamănă cu toți oamenii. Doar privirea îi este
nu știu cum… Iar m -apucă! Încep să mă gândesc di n nou la dânsul! Ce
naiba oi fi având cu privirea lui? Te pomenești că n -am să mai pot trăi fără
acest… ticălos!
Printre alte gânduri care i se îmbulziră în minte, unul îl amărî îndeo –
sebi. Îl fulgeră o bănuială că domnul acesta în doliat îi fusese pe vr emuri
prieten intim, iar acuma, reîntâlnindu -l, îl privește ironic deoarece cu –
noaște vreun secret important din trecutul său și -l găsește într -o situație
înjosi toare. Velceaninov se apropie de fereastră, vrând s -o deschidă ca să
respire o undă din aerul proaspăt al nopții. Dar se cutremură brusc. I se
păru că vede un miracol nemaipomenit.
N-apucă să deschidă bine fereastra, când se și trase grab nic în drep –

tul peretelui și se ascunse. Zări dintr -o dată toc mai pe domnul cu doliu la
pălărie pe trotuarul p ustiu din față, chiar în dreptul locuinței sale. Pesem –
ne nu -l observase și, curios, cerceta parcă întreaga casă, chibzuind ceva.
Făcea impresia că născocea anumite planuri, gata -gata să ia o hotărâre.
Ridică mâna și parcă duse un deget la frunte. În sfârș it, se decise. Își roti
privirea de jur împrejur și, tiptil, în vârful degetelor, porni să treacă de -a
curmezișul strada. Iată -l! Ajunse la portița care, vara, rămânea uneori
nezăvorâtă până pe la ceasurile trei dimineața. "Vine la mine!" îi fulgeră
prin m inte lui Velceaninov și se repezi numaidecât, tot în vârful picioa –
relor, în antreu și se tupilă la ușă, unde rămase ne mișcat, abia atingând
cu mâna dreaptă, tremurătoare, cârligul pe care -l pusese adineaori. Își
ciuli atent urechile, căutând să prindă zg omotul pașilor pe care -i aștepta
pe scară.
Inima -i bătea să -i spargă pieptul, nu alta. Se temea că, din, pricina ei
nu-l va auzi pe străin urcând scara în vârful degetelor. Faptele în sine nu
le prindea, dar percepea totul cu un fel de limpezime înzecită, parcă visul
de adineaori se împletise cu realitatea. Velceaninov era din fire un om cu –
rajos. Uneori, se fălea chiar, făcând paradă cu curajul său în întâmpinarea
unei primejdii — chiar dacă nimeni nu -l vedea, ci numai pentru a se
minuna singur de sine îns uși. Dar de data aceasta lucrurile stăteau cu
totul altfel. Ipohon drul și plângărețul bănuitor din ajun se transformase cu
totul, nu mai era același om. Un râs nervos îi clocotea înfundat în piept.
Ghicea orice mișcare a străinului de după ușă.
"Aha! Iată -l că urcă treptele, a ajuns sus, se uită în jurul lui, trage cu
urechea în jos pe scară. De -abia respiră, se furișează… aha! Pune mâna pe
clanță, trage, o încearcă! Socotise că nu -i închisă ușa la mine. Știa va să
zică că uneori uit s -o încui. Iarăși tr age de clanță. Își închipuie că o să
sară cârligul? îl doare inima să se despartă așa. Nu -i vine să plece cu buza
umflată?"
Într-adevăr, toate trebuiau să se petreacă așa cum și le închipuia el.
Cineva stătea, ce -i drept, în fața ușii și înceti șor, fără z gomot, încerca
încuietoarea și trăgea ușurel de clanță, "având, bineînțeles, scopul său".
Dar Velceaninov avea pregătit deznodământul și, parcă încântat de clipa
hotărâtoare, chibzuia și se pregătea să -l primească. Îi veni năvalnic pofta
de a ridica cârlig ul, de a trânti ușa în lături și de a da ochii cu
"sperietoarea". "Care va să zică ce căutați aici, stimabile?"
Așa se și petrecură lucrurile. Socotind clipa potrivită, Vel ceaninov
ridică dintr -o dată cârligul, împinse ușa și dădu nas în nas de domnul cu
doliu la pălărie.

III
Pavel Pavlovici Trusoțki

Vizitatorul parcă amuți pe loc. Amândoi stătură în prag față în față și,
neclintiți, se priveau țintă în ochi. Așa tre cură câteva clipe. Deodată,
Velceaninov își recunoscu oas petele.
În același timp ș i musafirul ghici pesemne că Velceaninov îl
recunoscuse de -a binelea, asta se oglindi o clipă în pri virile sale. Într -o
secundă, figura i se destinse într -un dulce surâs.
— Am desigur plăcerea să vorbesc cu Alexei Ivanovici? psalmodie
străinul cu cea mai duioasă voce, care suna cât se poate de comic în

împrejurările acelea.
— Dar dumneavoastră nu sunteți cumva Pavel Pavlovici Trusoțki?
silabisi, în sfârșit, Velceaninov cu o expresie de nedumerire pe față.
— Ne-am cunoscut acum vreo nouă ani în orașul T… și, deci îmi
permiteți să vă reamintesc, am fost în relații de bună prietenie.
— Da, domnul meu… să zicem… dar acum sunt orele trei dimineața,
iar dvs. mi -ați încercat ușa de vreo zece minute ca să vedeți dacă nu -i
deschisă…
— Ora trei! exclamă musaf irul, scoțându -și ceasornicul din buzunar
și mirându -se adânc mâhnit, exact: trei! Iertați -mă, Alexei Ivanovici, ar fi
trebuit să -mi dau seama de asta înainte de sosire. Sunt foarte încurcat.
Voi trece zilele aces tea, ca să mă explic, iar acum…
— Ba de loc! Dacă -i vorba de explicații, mai bine numaidecât!
răspunse repede Velceaninov. Poftim, treceți, vă rog pragul în odaie. Doar
ați avut intenția de a -mi pătrunde în casă și nu v -ați înființat aici numai și
numai ca să -mi în cercați lacătele…
Velceanino v era și tulburat, dar totodată parcă și puțin cam uluit,
nesimțindu -se în stare să -și adune gândurile. Se simțea chiar rușinat. Din
întreaga fantasmagorie nu mai rămăsese nimic, nici un mister, nici un
pericol, ci numai mutra prostească a unui oarecare Pa vel Pavlovici. De
altfel nici nu -i prea venea să creadă că totul era așa de simplu. Avea o pre –
simțire nelămurită, care -l îngrijora. Îl pofti pe oaspete în fo toliu, iar el se
așeză numaidecât în pat, la un pas de fotoliu, se aplecă cu palmele
sprijinite p e genunchi și așteptă cu în frigurare ca noul venit să înceapă
vorba. Îl cerceta insistent cu privirile și căuta să și -l amintească cum era
în trecut. Dar ciudat! Acesta tăcea, ca și cum n -ar fi priceput de loc că era
"obligat" să vorbească fără întârziere . Ba dimpotrivă, parcă oaspetele
aștepta ceva de la gazdă, privindu -l țintă. Poate el însuși se fâstâcise,
simțind de la început o oarecare stinghereală, ca un șoarece prins în
capcană. Dar Velceaninov își ieși din fire, în cele din urmă.
— Dar, în definit iv, ce -i cu dumneavoastră? izbucni Vel ceaninov,
după cât mi se pare nu sunteți nici o fantomă și nici un vis. Sau poate
doriți să faceți aici pe stafia? Lămuriți -mă, domnule!
Musafirul prinse să se frământe, surâse și începu cu un aer sfios:
— După câte v ăd, vă surprinde în primul rând sosirea mea la o oră
așa de târzie și în niște împrejurări, oarecum, atât de aparte… Când mă
gândesc la cele petrecute odinioară și la modul cum ne -am despărțit… Da,
sunt lucruri foarte ciudate… Dealtfel, nici n -aveam de gând să trec pe la
dumneavoastră, dar — fiindcă așa s -a nimerit — totul se datorește unei
întâmplări…
— Cum unei întâmplări? Doar v -am văzut pe fereastră, trecând
strada în vârful degetelor.
— Aha, va să zică m -ați văzut! Atunci zău că știți mai mult e decât
mine în istoria asta. Dar văd că vă incomodez… Drept vorbind, iată cum
stau lucrurile: am sosit la Petersburg de vreo trei săptămâni într -o
chestiune personală… Într -adevăr, eu sunt Pavel Pavlovici Trusoțki… m -ați
recunoscut. Chestiu nea mea e simplă: am venit aici ca să fac niscaiva
demersuri pentru a fi mutat în altă gubernie, într -o nouă slujbă, constitu –
ind de fapt o avansare… Dar toate acestea sunt chestii se cundare… Lucrul
de căpetenie este, dacă vreți să știți, că de trei săptămâni bat străzile pe
aici și am impresia că tărăgănez într -adins toată afacerea asta, adică
mutarea… drept vorbind, chiar dacă voi izbuti s -o duc cu bine la capăt, o

să mi se pară totuși că n -am terminat -o și nu -mi va veni să plec din
Petersburgul vostru în starea de spirit în care mă găsesc. Umblu fără rost
ca și cum n -aș avea nici o țintă, ba parcă m -aș și bucura că n -o mai am —
în starea mea de spirit!…
— În ce stare de spirit? se încruntă Velceaninov.
Oaspetele își ridică ochii spre dânsul, luă în mână pălăria și, cu
gravitate, îi arătă crepul de doliu.
— Iată starea de spirit!
Velceaninov se uită cu o privire tulbure când la doliu, când la chipul
musafirului. Deodată, i se îmbujorară obrajii și el îl întrebă cu o emoție
profundă:
— Nu cumva Natalia Vas ilievna?
— Chiar ea! Natalia Vasilievna ! În martie trecut… Tu berculoză
galopantă… numai în vreo două -trei luni! Iar eu am rămas singur, după
cum mă vedeți.
Rostind aceste vorbe, oaspetele — foarte emoționat — își desfăcu larg
brațele și, ținând în mâ na stângă pălăria îndo liată, își plecă în pământ
capul pleșuv, timp de cel puțin zece secunde.
Tabloul și gestul acesta parcă -l înviorară pe Velceaninov. Un zâmbet
ironic și chiar cârcotaș îi apăru pe buze, dar numai o clipă, nu mai mult…
Știrea morții acestei doamne (pe care Velceaninov o cunoscuse altădată și
pe care apucase s -o uite tot atât de demult) îi provocă o impresie
neașteptat de zgu duitoare.
— Cum se poate una ca asta?! mormăi el cele dintâi cu vinte ce -i
veniră pe limbă. Și de ce n -ați trec ut de -a dreptul pe la mine ca să mă
vestiți?
— Vă mulțumesc pentru compătimirea pe care o văd și o prețuiesc,
deși…
— Deși?
— Deși au trecut atâția ani de la despărțirea noastră, v -ați purtat față
de nenorocirea mea și chiar față de mine cu o desăvârșită compătimire,
încât resimt, bineînțeles, o adâncă mulțumire. Asta am vrut să vă
destăinuiesc. Și nu că m -aș îndoi de prietenii mei căci aș putea și aici,
chiar acum, să găsesc prieteni de -ai mei foarte sinceri (să -l luăm de pildă
numai pe Stepan Mihailovic i Bagautov), dar de la cunoștința noastră, chiar
prietenie, de care -mi aduc aminte cu profundă recunoștință, au trecut
nouă ani, și de atunci n -ați mai venit pe la noi și scrisori nu ne -am mai
trimis…
Oaspetele își psalmodia vorbirea, ca pe note, privind în pământ toată
vremea cât dură explicația, cu toate că vedea destul de bine totul din
preajma lui. Între timp, gazda își recapătă stăpânirea de sine.
Cu o impresie foarte stranie întipărită pe chipul său, și care se
accentua din ce în ce mai mult, Velcea ninov își ciuli urechile, privindu -l
țintă pe Pavel Pavlovici. Când acesta se opri, în mintea gazdei năvăliră,
halandala, un roi de gânduri neașteptate.
— Oare de ce nu v -am recunoscut până acum? izbucni Vel ceaninov,
însuflețindu -se, căci ne -am mai întâln it de vreo cinci ori pe stradă?
— Da, am băgat de seamă. Mi -ați ieșit în cale de vreo două ori, dacă
nu chiar de trei…
— Ba dimpotrivă, dumneavoastră mi-ați ieșit în cale, și nu eu,
dumneavoastră…
Velceaninov sări în picioare și izbucni într -un râs răs unător. Pavel

Pavlovici se opri un moment, îl privi cu luare -aminte și numaidecât își
urmă vorba:
— Nu m -ați recunoscut, poate fiindcă m -ați putut uita, apoi, între
timp, am suferit de vărsat, care mi -a lăsat urme pe față.
— Vărsat? Da, ați avut într -adevăr vărsat. Ei, și cum de v -ați…
— Procopsit? Dar ce nu i se poate întâmpla omului? Scapi cât scapi,
și deodată te pocnește câte ceva.
— Totul mi se pare strașnic de hazliu. Dar, continuați, continuați, vă
rog, scumpe amice!
— Deși v -am întâlnit și eu…
— Stați! De ce mi -ați spus adineaori: m -am "procopsit". Eu voisem să
mă exprim mult mai politicos. Ei, hai, urmați, vă rog, urmați.
Velceaninov se făcea din senin tot mai bucuros și mai vesel. Impresia
lui zguduitoare de la î nceput se risipi. Se plimba cu pași repezi prin odaie,
înainte și înapoi.
— Deși v -am întâlnit și eu, ba chiar la plecarea mea spre Petersburg
am avut de gând să vă caut neapărat, dar, repet, acum mă aflu într -o
asemenea stare de spirit… Și sunt atât de răvășit mintal, începând din
luna martie…
— Ah, da! Răvășit din luna martie. Dar ia spuneți -mi: nu mai fumați?
— Știți doar că în timpul vieții Nataliei Vasilievna…
— Ei da, ei da, dar din luna martie?
— O țigărușe poate c -ar merge.
— Poftim o țigară . Aprindeți -o și urmați, căci strașnic mă…
Aprinzându -și o țigară de foi, Velceaninov se așeză repede din nou pe
marginea patului. Pavel Pavlovici se întrerupse din povestit și -l întrebă:
— Dar dumneavoastră înșivă nu sunteți cam nervos? Cum stați,
drept vorbind, cu sănătatea?
— Uf, dracu s -o ia de sănătate! se îmbufnă Velceaninov. Dați -i
drumul mai departe!
Din parte -i musafirul, dându -și seama de emoția gazdei, era din ce în
ce mai mulțumit și mai sigur de sine.
— Dar ce pot să adaug? zise oaspetele. Ma i întâi închipuiți -vă, Alexei
Ivanovici, un om mort, însă nu numai așa, ci mort de -a binelea, un om
deci care, după o căsnicie de douăzeci de ani, își schimbă dintr -o dată
viața și pornește haihui pe străzi prăfuite fără un țel acătării, ca -n mijlocul
unei stepe, aproape nemaiștiind pe ce lume se află și găsind în această
uitare de sine chiar un fel de potolire a simțurilor sale. E foarte firesc după
toate astea ca atunci când mi se întâmplă să mai întâlnesc uneori un
cunoscut sau, poate, un amic adevărat, să-l ocolesc dinadins, ca să nu ne
întâlnim în asemenea situa ție, adică într -un moment de uitare de sine. Iar
alteori, te bate gândul și te apucă un dor să vezi pe vreun martor, pe
cineva care a participat la împrejurările recente trăite împreună, ce nu s e
vor mai întoarce pe veci, iar inima începe să -ți zvâcnească cu atâta putere,
încât nu numai ziua, ci și noaptea, te simți gata să te arunci în brațele
unui prieten, trezindu -l la nevoie chiar la orele patru dimineața. Mă
înșelasem însă nu mai în privința ceasului, nu și în privința prieteniei, căci
în clipa de față sunt mai mult decât recompensat. Iar în legătură cu ora,
din pricina amețelii, mi se părea, drept vor bind, că nu era decât miezul
nopții. Îți sorbi propria tristețe .șiiți pare că te îmbeți cu ea. De altfel, nu
atât tristețea, ci tocmai noua stare de lucruri mă deprimă…
— Dar ce mod ciudat de exprimare aveți! observă mohorât Velceani –

nov, luând iarăși o înfățișare foarte serioasă.
— Într-adevăr, mă exprim ciudat…
— Ia spuneți -mi mai degrabă deschis… nu cumva glu miți?
— Să glumesc? exclamă Pavel Pavlovici, având întipărită pe figură o
uimire îndurerată. Tocmai în momentul când vă aduc la cunoștință că…
— Ah, vă rog să nu adăugați nici un cuvânt.
Velceaninov se sculă și începu să se plimb e din nou prin odaie.
Trecură așa vreo cinci minute. Musafirul dădu să se ri dice și el în
picioare, dar Velceaninov răcni la dânsul:
— Stați jos, stați jos!
Acesta se așeză docil iarăși în fotoliu.
— Totuși, cât de mult v -ați schimbat! adăugă Velceaninov, oprindu -se
brusc în fața lui, uluit parcă singur de gândul acesta. Strașnic v -ați
schimbat! Extraordinar ! Sunteți cu totul alt om !
— Nici nu -i de mirare, doar au trecut nouă ani de -atunci.
— Nu, nu, nu ! Nu -i vorba de vârstă. La înfățișare nu v -ați schi mbat
cine știe ce. Altfel v -ați schimbat!
— Poate tot din pricina celor nouă ani.
— Sau datorită lunii martie.
— Hi-hi, surâse viclean Pavel Pavlovici. Aveți niște gânduri cam
glumețe… Dar, dacă -mi îngăduiți, în ce constă propriu -zis schimbarea
mea?
— Ce mai treacă -meargă! Mai înainte Pavel Pavlovici era o persoană
serioasă și cumsecade — deșteaptă, pe când acuma -i un vaurien!
Velceaninov se găsea într -o stare de maximă iritare, în care cei mai
reținuți oameni trântesc vorbele cele mai neaș teptate.
— Vaurien! Așa credeți? Va să zică nu mai sunt "deș tept"? Nu sunt
deștept? chicoti ironic Pavel Pavlovici.
— Ce deștept! Pasămite sunteți acum un om cu adevărat inteligent.
"Oi fi eu impertinent, se gândea Velceaninov, dar canalia asta este și
mai impertinentă . Și oare ce -o fi urmărind?"
— Ah, scumpule și neprețuitule Alexei Ivanovici! se ne liniști brusc
oaspetele, foindu -se în fotoliu. Ce ne pasă nouă? Doar nu suntem acum în
societate, în cercurile înalte ale aris tocrației. Nu suntem decât doi foști
amici câ t se poate de sin ceri și de vechi, care ne -am întâlnit și ne amintim
unul altuia cu toată sinceritatea legătura aceea de neuitat în care defuncta
era o verigă de preț a prieteniei ce ne lega!
Furat parcă de entuziasmul său, musafirul își lăsă capul în pie pt,
cum obișnuia altădată, dar fața și -o acoperi cu pălă ria. Velceaninov îl
cercetă din ochi cu vădit dezgust și ne liniște.
"Și dacă nu -i decât un măscărici? străfulgera un gând prin mintea lui
Velceaninov. Dar nu, imposibil! Parcă nu -i nici beat, deși n -ar fi exclus, are
fața roșie. De altfel, beat ori nu — tot acolo ajungem. Oare de ce s -o fi
agățând de mine? Ce -o fi vrând canalia asta?"
— Vă aduceți aminte, vă mai aduceți aminte, exclamă Pavel Pavlovici,
dându -și pălăria încet, încet la o parte din dre ptul feței sale și lăsându -se
tot mai mult și mai mult pradă amintirilor… Sper că n -ați uitat excursiile
noastre afară din oraș, serile și petrecerile cu dansuri și cu jocuri
nevinovate la excelența -sa, extrem de primitoare, Semion Semionovici? Dar
lecturile noastre serale în trei? Dar împrejurările în care ne -am cunoscut,
când ați intrat la mine în dimineața aceea pentru informații cu privire la
procesul dumneavoastră, ați început chiar să vociferați, cum deodată a

ieșit Natalia Vasilievna și peste zece minute ați și devenit cel mai sincer
prieten al casei noastre pentru un an întreg, întocmai ca în Provinciala ,
piesa scrisă de domnul Turgheniev…
Velceaninov se plimba cu pași rari, cu privirile în pământ, își urmărea
musafirul cu nerăbdare ș i cu dezgust, ascultându -l însă cu multă
luare -aminte.
— Nici nu mi -a trecut prin minte Provinciala, îl între rupse gazda,
fâstâcindu -se puțin, iar dvs. n -ați vorbit nici odată cu o voce așa de
pițigăiată și cu expresii atât… de neobișnuite. De ce?
— Într-adevăr, pe vremuri tăceam mai mult, adică eram mai taciturn,
adăugă zorit Pavel Pavlovici. Pe atunci îmi era mult mai drag s -o ascult pe
răposata. Mai țineți minte cum vorbea, și cu cât spirit? Dar despre
Provinciala și, mai ales cât privește pe Stupendi ev, aveți dreptate și aici,
fiindcă eu, îm preună cu neprețuita mea soție răposată, după ce ați plecat,
aducându -ne aminte de dumneavoastră, în clipele de liniște, am asemuit
prima noastră întâlnire cu această piesă de tea tru… deoarece, într -adevăr,
lucrurile semănau. Cât despre Stupendiev…
— Care Stupendiev, naiba să -l ia ! răcni Velceaninov și chiar bătu din
picior, pierzându -și cumpătul de -a binelea la auzul numelui de Stupendiev
din pricina unei amintiri alar mante, care îi trecu prin cap în clipa aceea.
— Stupendiev? E un personaj… un personaj de piesă, e numele
soțului din Provinciala, chițcăi Pavel Pavlovici cu cel mai dulce glăscior de
pe lume. Dar asta face parte din cu totul alt capitol al amintirilor noastre,
cele mai plăcute și mai frumoas e, de după plecarea dvs. când Stepan
Mihailovici Bagautov ne acordă amiciția lui, exact ca dvs., dar de data asta
pe timp de cinci ani bătuți…
— Bagautov? Anume cine? Care Bagautov? replică Vel ceaninov
pironindu -se pe loc înaintea musafirului.
— Bagauto v, Stepan Mihailovici, care ne -a hărăzit priete nia lui tocmai
un an după dumneavoastră, la fel ca și dum neavoastră.
— A, Doamne sfinte, îl cunosc! exclamă Velceaninov, dumirindu -se în
cele din urmă. Bagautov! El a avut o slujbă acolo la voi.
— A avut, a avut! Pe lângă guvernator. Era din Petersburg, un tânăr
foarte distins, se trage din cea mai înaltă societate! rosti cu vădită încân –
tare Pavel Pavlovici.
— Da, da, da! Unde mi -i capul? Atunci și el?
— Și el, și el! îi ținu isonul Pavel Pavlovici cu acelaș i elan, prinzând
din zbor vorba nesocotită scăpată de stăpânul casei, și el. Acolo am și
jucat Provinciala, pe scena teatrului de amatori din casa excelenței -sale,
extrem de primitoare, Semion Semionovici. Stepan Mihailovici juca rolul
"contelui", eu eram "soțul", iar răposata — provinciala". Numai că mie mi
s-a luat rolul de "soț" la insistențele răposatei, așa că n -am mai jucat rolul
de "soț", nefiind, chipurile, capabil…
— La naiba, ce mai Stupendiev sunteți și dumneavoastră! Dumnea –
voastră sunteți doa r Pavel Pavlovici Trusoțki, și nu Stupendiev! rosti
Velceaninov, cu grosolănie, fără nici un menajament, aproape tremurând
de indignare. Numai că… dați -mi voie… Bagautov acesta se află aici la
Petersburg. L -am văzut personal, chiar în primăvara asta. N ici la dânsul
nu vă duceți?
— În fiecare zi lăsată de la Dumnezeu trec pe la el. Se împlinesc acum
trei săptămâni. Și nu sunt primit. Cică ar fi bolnav și nu mă poate primi.
Închipuiți -vă, am aflat din sursa cea mai sigură că într -adevăr e bolnav și

încă f oarte grav. Și ce bun prieten mi -a fost, șase ani! Ah, Alexei Ivanovici,
vă spun și vă repet, în starea sufletească în care mă aflu îmi vine
câteodată să intru în pământ, zău așa. Iar alteori aș îm brățișa tocmai pe
câte unul dintre aceia care au fost, cum se spune, martori oculari sau
participanți, numai așa, ca să vărs o lacrimă, fără nici un alt gând, ca să
vărs o lacrimă…
— Ei, ajunge, destul pentru ziua de azi! Nu -i așa? îl întrerupse scurt
Velceaninov.
— Destul și prea destul! spuse Pavel Pavlovici, ridicându -se numai –
decât din fotoliu. E ora patru. Și -mi pare rău că v -am deranjat numai și
numai din egoism.
— Știți ce? Am să trec eu însumi, neapărat, pe la dum neavoastră și
atunci sper că… Dar deocamdată spuneți -mi sin cer și de -a dreptul, nu
cumva sunteți beat?
— Eu beat? Vai, nicidecum!
— Cum? N -ați băut nici înainte de a veni la mine, nici mai devreme?
— Alexei Ivanovici, ascultați -mă pe mine. Sunt sigur că aveți febră.
— Chiar mâine o să trec pe la dumneavoastră, de dimineață, înainte
de unu.
— De mult îmi dau seama că parcă ați aiura, adăugă Pavel Pavlovici,
întrerupându -l și stăruind satisfăcut asupra acestui lucru. Mă simt
oarecum că, de fapt, din pricina neîndemânării mele… Uite plec, plec chiar
acum. Iar dumneavoas tră culcați -vă și dormiț i un pic, rogu -vă.
— Dar de ce nu mi -ați spus unde locuiți? strigă în urma lui Velcea –
ninov, aducându -și aminte în ultimul moment.
— Cum? Nu v -am spus? La hotelul Pokrovskaia…
— La care hotel Pokrovskaia?
— La cel de lângă biserica Pokrov, acolo, î n stradela aceea, am uitat
cum îi zice, și nu -mi aduc aminte nici de numărul camerei… dar se află
chiar alături de biserica Pokrov.
— Am să vă găsesc, neapărat!
— Poftim, poftim! Vă aștept cu plăcere… un musafir așa de scump!
Și Pavel Pavlovici dădu să coboare scara.
— Stați! răcni după dânsul Velceaninov. N -aveți cumva de gând să
ștergeți putina?
— Adică, cum vine asta, "să șterg putina"? rosti Trusoțki, cu ochii
holbați și, zâmbind, se răsuci spre el pe treapta a treia.
În loc de răspuns Velceaninov t rânti cu zgomot ușa, o în cuie cu grijă
și puse cârligul. Intrând în odaie, scuipă ca și cum s -ar fi spurcat cu ceva
murdar.
Rămase nemișcat în picioare, la mijlocul odăii, cam vreo cinci minute,
apoi se aruncă pe pat fără să se mai dezbrace și adormi într -o clipă.
Lumânarea uitată pe masă arse până la capăt.

IV
Soția, bărbatul și amantul

Velceaninov dormi foarte adânc și se trezi exact la orele nouă și
jumătate. Se ridică într -o clipă în capul oaselor, se așeză pe marginea
patului și rămase cu gândul st ăpânit de moartea "acestei femei".
Vestea neașteptată din ajun despre moartea ei făcu asupră -i o

impresie zguduitoare, care -l tulbură și chiar îl umplu de durere. O idee
ciudată îi înăbuși tulburarea și suferința pentru câtva timp, în prezenț a lui
Pavel Pavlovici. Dar după ce se trezi, toate întâmplările petrecute cu nouă
ani în urmă i se înfățișară dintr -o dată cu o limpezime extraordinară.
Pe femeia asta, răposata Natalia Vasilievna, soția "aces tui Trusoțki",
Velceaninov o iubise și devenis e amantul ei, când fusese reținut un an
încheiat în orașul T. pentru un pro ces al său (tot cu privire la o moștenire),
deși procesul cu pricina nu cerea neapărat o prezență atât de îndelungată,
adevărata cauză fusese legătura cu dânsa. Această legătură ș i acest amor
puseseră stăpânire cu atâta putere asupra lui Vel ceaninov, care căzuse
într-un fel de robie față de Natalia Va silievna, încât acesta ar fi fost gata să
săvârșească orice faptă nebunească, lipsită de rațiune, pentru satisfacerea
celui mai mic capriciu al femeii iubite. Nici mai înainte, nici pe urmă nu i
se mai întâmplase ceva asemănător. La sfârșitul anului, când despărțirea
nu mai putea fi amânată, Velceaninov fusese cu prins de -o deznădejde atât
de mare în preajma zilei fatale, deși despărț irea urma să fie de scurtă
durată, încât făcuse Nataliei Vasilievna propunerea de a o răpi, să fugă de
la soț, să lase totul baltă și să plece în străinătate cu dânsul pentru
totdeauna. Numai zeflemelile și perseverența fermă a acelei doamne (care
la încep ut aprobase întru totul proiec tul, pesemne numai din plictiseală
sau ca să se distreze) îl putuseră opri, făcându -l să plece singur. Ce se
întâmplă în urmă? Nu trecură nici două luni de la despărțire și Velceani –
nov își puse la Petersburg o întrebare care rămase fără răs puns pentru
totdeauna, și anume: dacă iubise cu adevărat pe acea femeie sau dacă
totul nu fusese decât o "nălucire". În trebarea asta nu se înfiripase în
mintea lui numai din super ficialitate sau sub imperiul vreunei alte
pasiuni, care s -ar fi aprins într -însul. În primele două luni de ședere la
Peters burg Velceaninov căzu într -un fel de frenezie și nici nu dă dea câtuși
de puțină atenție altei femei, deși reintră numaidecât în vechea lui
societate și văzu vreo sută de femei. De altfel, e l își dădea perfect de bine
seama că, dacă s -ar reîntoarce în orașul T., ar cădea iarăși sub farmecul
copleșitor al acestei femei, în pofida tuturor întrebărilor pe care și le
pusese. Chiar și peste cinci ani păstra aceeași convingere. Dar după acești
cinci ani, el recunoștea lucrul acesta cu indignare, și își aducea aminte cu
ură de "femeia aceea". Și îi era rușine de anul petrecut la T. Ba nici nu
putea pricepe cum fusese dominat el, Velceaninov, de -o patimă așa de
"stupidă". Amin tirile acestei patimi se transformaseră în ochii săi într -o
pată de rușine. Roșea până la lacrimi și suferea chinul remușcărilor. Iar
după alți câțiva ani, Velceaninov izbuti să se mai li niștească. Se strădui să
uite totul și avu succes aproape în întregime. Dar fulgerător, după nouă
ani, totul reînvie în chip ciudat în fața lui, după vestea aflată în ajun
despre moartea Nataliei Vasilievna.
Acum, șezând pe pat cu gândurile răvășite, care i se în grămădiseră
talmeș -balmeș în cap, Velceaninov își dădea seama cu claritate de un
singur lucru: că se simțea foarte li niștit în ce privește dispariția Nataliei
Vasilievna, cu toată "impresia zguduitoare" din ajun, pe care o avusese la
aflarea știrii. "Oare nici n -am,s-o regret?" se întreba el. Nu mai sim țea, ce -i
drept, nici un fel de ur ă împotriva ei și acum o putea judeca cu mai multă
justețe și obiectivitate. După pă rerea lui, formată, de altfel, mai demult în
răstimpul acestor nouă ani de despărțire, Natalia Vasilievna făcea parte
dintre cele mai obișnuite doamne din lumea "bună" pro vincială, și "cine
știe? poate așa și fusese în realitate, iar eu singur o prefăcusem într -un

vis". Bănuia întotdeauna însă că părerea aceasta putea fi eronată.
Bănuiala i se întărea acum, dato rită faptelor care o confirmau. Acest
Bagautov avusese și el o legătură cu dânsa timp de câțiva ani, fiind, după
cum se vede de asemenea "subjugat"! Bagautov fusese un tânăr din cea
mai aleasă societate a Petersburgului și, deoarece era o "secătură" (după
spusa lui Velceaninov), el nu -și putea face carieră decât în c apitală. Totuși
Bagautov părăsise Petersburgul, neglijând adică profitul său principal,
și-și pierduse cinci ani în orașul T. numai și numai pentru femeia asta.
Pesemnp se întorsese în cele din urmă la Petersburg doar fiindcă fu sese
aruncat și el "ca o câ rpă". Rezultă de aici că această femeie avusese ceva
extraordinar — darul de a atrage, de a înrobi și de a domina.
Totuși ea parcă nici nu posedase mijloacele de a captiva și de a
stăpâni. "Ca înfățișare, nici n -ai fi putut spune, că ar fi fost frumoasă, b a
chiar mai degrabă ai fi zis că -i urâtă". Velceaninov o cunoscuse pe vremea
când avea douăzeci și opt de ani. Figura nu -i era nici măcar drăguță, dar
se însufle țea uneori într -un chip plăcut. N -avea ochi calzi, radiau dim –
potrivă o duritate extremă. Era foarte slabă. Nu strălucea prin cultură.
Era, indiscutabil, inteligentă, avea o minte pătrunză toare, dar aproape
totdeauna unilaterală. Își însușise manie rele de mondenă provincială
având totodată, ce -i drept, mult tact. Avea gusturi rafinate, dar mai mu lt
în arta îmbrăcămin tei. Autoritară și hotărâtă. Nu exista cu dânsa
înțelegere pe jumătate: "tot ori nimic". Manifesta, în chestiuni dificile, o
fermitate și o perseverență uimitoare. Avea darul mărinimiei, însă aproape
totdeauna întregit cu o injustiție fără margini. Nu se putea discuta cu
dânsa, pentru ea doi ori doi nu în semna nimic. Niciodată nu se socotea în
nici un lucru ne dreaptă sau vinovată. Nenumăratele și permanentele sale
infidelități față de soț nu -i împovărau câtuși de puțin conștiința, î nsuși
Velceaninov o compara cu "Maica Domnului din secta hlâștilor", ferm
încredințată ea însăși c -ar fi într -adevăr năs cătoare de Dumnezeu, la fel și
Natalia Vasilievna avea cea mai adâncă credință în fiecare din faptele sale.
Era credin cioasă amantului , ce-i drept, dar numai atâta timp cât nu se
sătura de dânsul. Îi plăcea să -și chinuie ibovnicul, dar să -l și răsplătească.
Era o femeie pătimașă, crudă și senzuală. Ura desfrâul, pe care îl
condamna cu o înverșunare fără pereche — ea însăși fiind o desfrâ nată.
Dar nici un fel de dovezi n -ar fi putut -o convinge de propriul său desfrâu.
"Pesemne ea cu bună -credință nu -și dă seama de asta", gândea despre ea,
încă pe când se afla în orașul T. Însuși Velceaninov care, în trea căt fie zis,
participa la acest des frâu. "Natalia Vasilievna este una dintre acele femei,
își zicea el mai departe, care parcă se și nasc ca să fie soții necredincioase.
Asemenea femei nu cad în păcat niciodată înainte de mariaj. Legea firii lor
cere ' ca ele să fie neapărat măritate, pentr u a-și îndeplini misiunea. Soțul
li-i primul amant, dar numai după nuntă. Nici o altă fată nu se căsătorește
mai ușor și mai reușit decât ele. Totdeauna soțul este vinovat pentru
luarea primului amant. Apoi ele con tinuă pe drumul ăsta cu o perfectă
bună -credință — simțindu -se până la sfârșit cu totul îndreptățite și,
bineînțeles, absolut ne vinovate."
Velceaninov era ferm convins că există într -adevăr un asemenea tip
de femei. Dar avea de asemenea convingerea că există și un tip de soț,
corespunzător acest or femei, unica lor menire fiind deci de a corespunde
tipului respectiv de femei. După părerea lui, esența unor astfel de bărbați
consistă în aceea de a fi, cum s -ar zice, "eterni soți" sau, mai exact, de a
rămânea în viață numai soți și nimic mai mult. " Asemenea om se naște și

se dezvoltă numai pentru a se în sura, iar după mariaj, să se transforme
neîntârziat într -un accesoriu al soției sale, chiar și în cazul când el ar avea
din întâmplare o personalitate indiscutabilă. Semnul distinctiv al unui
astfel de soț este podoaba cunoscută. Pentru el e o im posibilitate ca să nu
fie încornorat, după cum soarele nu poate să nu lumineze. Dar despre asta
habar n -are niciodată și nici nu poate afla vreodată însăși în virtutea
legilor naturii". Velceaninov avea o cre dință nestrămutată că pe lume
există aceste două tipuri și că Pavel Pavlovici Trusoțki din orașul T. era
reprezentantul perfect al unuia dintre ele. Cât privește pe Trusoțki, cel din
ajun, se înțelege de la sine, nu mai era acel Pavel Pavlovici pe care
Velceaninov îl cunoscuse în T. Îl găsi grozav de schimbat, dar acesta își
dădea seama că oas petele său nici n -ar fi putut rămâne același, totul
intrând în ordinea naturală a lucrurilor. Domnul Trusoțki ar fi putut fi cel
dinainte numai în cazul când soția sa ar mai fi fost în viață. Acum însă el
nu mai era decât o parte din întreg, ră masă de izbeliște la voia întâmplării,
cu alte cuvinte, ceva surprinzător, aparte…
În ceea ce -l privește însă pe Pavel Pavlovici, cel din ora șul T., iată
ce-și aduse aminte V elceaninov:
"Drept vorbind, Pavel Pavlovici nu era în localitatea T. decât un "soț",
și nimic mai mult. Dacă avea și o funcțiune, asta se explica numai prin
faptul că slujba intra, cum s -ar zice, printre atribuțiunile sale de soț.
Luase serviciu pentru soț ie și pentru poziția ei mondenă în orașul T.,
totuși era un slujbaș foarte sârguincios. Avea pe atunci treizeci și cinci de
ani și se bucura de oarecare avere, chiar măricică. La slujbă nu se
distingea prin cine știe ce aptitudini, dar nici prin incapacita te. Întreținea
legături cu societatea cea mai înaltă din gubernie și trecea drept un om cu
dare de mână. În localitatea T. Natalia Vasilievna era foarte respectată,
ceea ce ea nu prea aprecia, socotind omagiile ca pe deplin cuvenite. Se
pricepea să primeas că în casa ei lumea în con diții excelente, iar pe Pavel
Pavlovici îl dresase așa de bine, că se putea descurca cu maniere
aristocratice chiar când primeau pe cei mai înalți demnitari ai guberniei.
Poate era și deștept, după părerea lui Velceaninov. Dar, c um Nataliei
Vasilievna nu -i prea plăcea ca soțul său să vorbească prea mult, nici nu i
se putea descoperi cine știe ce deșteptăciune. Poate avea, din naștere,
multe însușiri bune, ca și defecte.. Însă calitățile acestea se aflau parcă
sub obroc, iar defect ele erau înăbușite cum mijeau. Velceaninov ținea, de
pildă, minte, că domnul Trusoțki se lăsa furat uneori de dorința de a lua,
în derâdere pe aproapele său — ceea ce îi era strict interzis.. Îi plăcea
alteori să povestească câte ceva, dar și acest lucru s e afla sub observație. I
se îngăduia să istorisească numai ni micuri, și cât mai pe scurt. Avea
atracție pentru un cerc de amici din afara casei și îi plăcea chiar să
cinstească câte un pahar de vin cu vreun prieten, ultima înclinare însă îi
fusese stârpi tă chiar de la rădăcină. Dar încă ceva caracteristic? privindu -l
în societate, nimeni n -ar fi putut spune că e un soț sub papuc. Natalia
Vasilievna se arăta ca o soție absolut ascultătoare și poate chiar ea însăși
era încredințată de acest lucru. Pavel Pav lovici poate o iubea nebunește pe
Natalia Vasilievna, dar nimeni nu putea observa așa ceva, fiind chiar
imposibil, probabil de asemenea din pricina unei dispoziții de acasă a
Nataliei Vasilievna. Pe când locuia în orașul T., Vel ceaninov își punea
uneori î ntrebarea: oare îl bănuiește cât de cât Trusoțki de legătura cu soția
sa? De câteva ori a în trebat -o foarte serios pe Natalia Vasilievna, dar de
fiecare dată a primit același răspuns, rostit cu oarecare necaz, că bărbatul

său nu știe nimic și nu va putea afla vreodată ceva, mai ales că "asta nu -i
treaba lui!" Și încă o trăsătură de caracter: ea nu -și bătea joc niciodată de
Pavel Pavlovici. Nu -l găsea de loc nici caraghios, nici prea urât și i -ar fi
luat cu hotărâre partea dacă cineva ar fi îndrăznit să fie necuviincios față
de dânsul. Neavând copii, ea trebui să se consacre în mare parte vieții
mondene. Dar îi plăcea și interiorul său. Plăcerile mon dene n -o absorbeau
niciodată cu totul. Acasă o atrăgeau gos podăria și lucrul de mână. În ajun,
Pavel Pavlovi ci își amintise lecturile serale din sânul familiei. Lucrurile se
petreceau așa: citea Velceaninov, citea și Pavel Pavlovici care — curios! —
citea foarte bine cu glas tare. Între timp, Natalia Pavlovna proba și asculta
totdeauna în liniște. Se citeau înde obște ro mane de Dickens, vreo revistă
rusească, iar uneori câte ceva "serios". Natalia Vasilievna prețuia foarte
mult cultura lui Velceaninov, dar în tăcere, ca și cum aceasta ar fi fost o
chestiune închisă și lichidată despre care nu mai era nevoie de a dăugat
nimic. În genere, cărțile și știința o lăsau indiferentă, socotindu -le eventual
utile, dar străine de ea. Spre deosebire de ea, Pavel Pavlovici se lăsa uneori
înflăcărat. Legătura din orașul T. se rupse subit, după ce atinsese pentru
Velceaninov cea mai deplină culme, vecină cu nebunia. Fu pur și simplu
alungat. Împrejurările despărțirii fuseseră însă atât de bine regizate, încât
el plecă fără să bănuiască că eroina îl lepădase "ca pe o cârpă". În orașul
T., cu vreo lună și jumătate îna inte de pleca rea lui Velceaninov, își făcuse
apariția un ofi țeraș tinerel de artilerie, abia ieșit din școala militară, care
se înnădise la familia Trusoțki. În loc de trei, erau acum patru. Natalia
Vasilievna îl primea pe june cu bunăvoință, dar se purta cu dânsul ca și
c-un băiețaș. Velceaninov nu căzu la bănuială. Nici nu -i ardea de asta,
deoarece — tocmai în vremea aceea — i se anunțase necesitatea
despărțirii. Unul din sutele de motive, ticluite de Natalia Vasilievna pentru
iminența plecării sale cât se poate de g rabnic, fusese și ar gumentul că
parcă rămăsese gravidă. De aceea era natural ca Velceaninov să dispară
neapărat și numaidecât, măcar pentru trei sau patru luni, pentru ca după
nouă luni soțului să nu i se poată trezi vreo bănuială, chiar dacă în urmă
s-ar fi făcut vreo aluzie malițioasă pe seama acestui eveniment. Ar –
gumentul era tras de păr. După propunerea furtunoasă a lui Velceaninov
de a fugi la Paris sau în America, el plecă de unul singur la Petersburg,
"fără îndoială, pentru scurt timp", adică nu ma i mult de trei luni. Altfel,
n-ar fi plecat cu nici un chip și n -ar fi ținut seamă de nici un fel de motive
sau de argumente. Exact peste două luni, Velceaninov primi la Petersburg
o scrisoare din partea Nataliei Vasilievna cu rugă mintea de a nu se mai
întoarce niciodată în orașul T., deoa rece ea iubea acum pe un altul. În
privința sarcinii, îi adu cea la cunoștință că fusese o greșeală la mijloc.
Vestea despre eroarea asta era inutilă, căci totul apăru limpede lui Velcea –
ninov, care își aduse aminte de o fițeraș. Așa se isprăvi po vestea asta
pentru totdeauna. Peste câțiva ani, Velceaninov auzi din întâmplare că
Bagautov se pripășise prin orașul T. unde rămase cinci ani bătuți. El își
tălmăci lunga durată a legăturii cu Bagautov prin faptul că între timp
Natalia Vasili evna îmbătrânise desigur mult de tot și de aceea se făcuse
mai statornică decât odinioară.
Velceaninov rămase pe pat cam un ceas. Se dezmetici în cele din
urmă, sună pe Mavra ca să -i aducă cafeaua, o bău în pripă, se îmbrăcă și
exact la unspr ezece porni spre biserica Pokrov ca să caute hotelul lui
Trusoțki. De fapt acum, ziua, Velceaninov își făcu o imagine diferită despre
hotelul Pokrovski. Apoi simți un pic de rușine pentru modul cum se

purtase în ajun cu Pavel Pavlovici și chestiunea acea sta trebuia rezolvată
fără întârziere.
Velceaninov își explică fantasmagoria din ajun cu încu iatul ușii, ca
datorită întâmplării și înfățișării de om beat a lui Pavel Pavlovici. Poate și
din alte pricini. În realitate, ha bar n -avea de ce se ducea acum ca să refacă
niște relații noi cu fostul soț, când totul se sfârșise așa de firesc, ca de la
sine. O putere ascunsă îl atrăgea însă într -acolo. Era la mijloc o impresie
deosebită care crea atracția…

V
Liza

Lui Pavel Pavlovici nici nu -i trecuse prin cap "să spele putina" și
Dumnezeu știe de ce -i pusese Velceaninov în ajun întrebarea asta brutală,
parcă într -adevăr ar fi avut mintea încețoșată. La prima întrebare pusă
într-o prăvălioară de mă runțișuri de lângă biserica Pokrov i se arătă
hotelul cu ace lași nume, la doi pași, într -o stradelă. Cineva de la hotel îl
lămuri că domnul Trusoțki se instalase în curte în niște case, unde se
aflau camerele mobilate ale Mariei Sâsoevna. Urcând o îngustă scară de
piatră, udă și foarte murdară, în c orpul de case din curte, care ducea de la
parter la etaj, unde se găseau camerele de închiriat, Velceaninov auzi
deodată un plâns. Părea un plâns de copil de șapte -opt ani, un plâns trud –
nic, cu hohote uneori înfundate, și o dată cu ele un tropăit de pași și niște
strigăte mânioase, într -un falset șuierător, dar înăbușit, care izbucneau
dintr-un gâtlej de bărbat adult. Acest om vârstnic parcă voia să -l
potolească pe copil și nu dorea de loc să se audă plânsul, dar el însuși
făcea mai multă gă lăgie decât co pilul. Strigătele erau aspre, iar copilul
parcă im plora îndurare. Pătrunzând într -un mic coridor, pe laturile că ruia
dădeau câte două uși, Velceaninov întâlni o femeie înaltă și foarte grasă,
cu părul ciufulit, și o întrebă de Pavel Pav lovici. Ea arătă cu degetul spre
ușa de după care venea plânsul. Pe fața grasă și stacojie a acestei femei de
patruzeci de ani se citea o răbufnire de indignare.
— Uite-l cum se distrează! rosti ea cu voce groasă, dar scăzută, și se
îndreptă spre scară.
Velceaninov dădu să bată în ușă, dar se răzgândi, o deschise și intră.
În mijlocul unei odăițe, unde era îngrămădită mobilă simplă de lemn
vopsit, stătea în picioare Pavel Pavlovici, numai în pantaloni, fără haină și
vestă, roș la față, mânios, care căuta să potolească prin strigăte, gesturi și
poate chiar prin lovituri (cum i se păru lui Velceaninov) pe o fetiță de vreo
opt ani, îmbrăcată sărăcăcios, deși ca o domnișoară, într -o rochiță de lână,
scurtă, de culoare neagră. Fetița părea într -o criză de nervi, plângea
convulsiv cu sughițuri și -și întindea mânuțele spre Pavel Pav lovici, ca și
cum ar fi vrut să -l cuprindă, să -l îmbrățișeze, să -l înduplece și să caute a -l
convinge de ceva. Într -o clipită totul se schimbă fulgerător. Când îl văzu pe
musafir intrând în casă, copila scoase un țipăt și o zbughi într -o cămăruță
învecinată, iar Pavel Pavlovici, uluit pentru o clipă, zâmbi larg, întocmai ca
și în ajun, când Velceaninov deschise brusc ușa spre scară.
— Alexei Ivanovici! izbucni el în culmea mirării. Pentru nimic în lume
nu m-aș fi putut aștepta. Dar poftim aici, aici! Uite colea pe divan sau
dincolo, luați loc în fotoliu, iar eu… și dădu să -și pună în grabă surtucul,
uitând vesta.

— Nu vă deranjați. Rămâneți așa cum sunteți, spuse Vel ceaninov,
așezându -se pe un scaun.
— Dar nu se poate. Dați -mi voie să mă pun la punct. Așa arăt mai
cuviincios. Dar unde v -ați așezat? În colț? Treceți dincoace, în fotoliu, la
masă… Zău că nu mă așteptam de loc! și se așeză pe marginea unui scaun
de paie, nu alături de musafirul "neaștept at", ci — rotind scaunul — drept
în fața lui, ca să -l vadă mai bine.
— Și de ce nu v -ați așteptat? Doar ieri v -am spus c -o să vin la
dumneavoastră pe vremea asta!
— Îmi închipuiam că n -o să veniți. Cum m -am trezit, dându -mi
seama de cele petrecute ieri, am înțeles că n -o să vă mai văd, niciodată.
Între timp, Velceaninov cerceta în juru -i cu privirea. În odaie era
dezordine, patul nestrâns, hainele împrăștiate, pe masă cești nespălate
după cafea, fărâmituri de pâine și o sticlă de șampanie, băută pe jumătate ,
fără dop și cu un pahar alături. Aruncă o privire piezișă în încăperea
vecină, dar acolo era liniște deplină. Fetița se pitulase și tăcea din gură.
— Nu cumva beți acum? arătă Velceaninov spre sticla de șampanie.
— Rămășițe…, se fâstâci Pavel Pavlovici .
— Vai, cât de mult v -ați schimbat!
— Obiceiuri urâte, venite subit. După nenorocirea aceea… Nu mint.
Nu mă mai pot stăpâni. Nu fiți neliniștit, Alexei Iva novici. Acum nu mai
sunt beat, n -o să mai îndrug verzi și uscate, ca ieri la dumneavoastră.
Drept să vă spun, toate -s de atunci! De mi -ar fi prezis cineva, acum jumă –
tate de an, că am s -o iau așa, razna, dintr -o dată, ca acum, să mă fi ară tat
atunci în oglindă, zău că nu l -aș fi crezut, pe legea mea!
— Înseamnă că aseară ați fost beat?
— Fost! recuno scu cu jumătate de gură Pavel Pavlovici, plecându -și
rușinat ochii în pământ. Dar stați să vedeți. Nu eram chiar beat de tot, ci
numai mahmur — după beție. Țin să vă lămuresc că după beție mă fac
rău: nu mai simt decât o urmă de amețeală, o cruzime însă și o nesoco –
tință pun stăpânire pe mine, și durerea mea o simt mai tare. Poate de
aceea și beau. Atunci sunt în stare să fac tot felul de năzbâtii, chiar
prostești, și -s gata să jignesc pe oricine. Pesemne ieri am avut o compor –
tare foarte ciudată față de du mneavoastră.
— Cum? Nu vă mai amintiți?
— Cum să nu! Țin minte totul.
— Vedeți, Pavel Pavlovici, întocmai așa m -am gândit și eu. În chipul
acesta mi -am explicat lucrurile, rosti împăciuitor Velceaninov, iar pe
deasupra, eu însumi m -am purtat cu dumneavoastră cam nervos, apoi am
prea puțină răbdare, ceea ce recunosc fără înconjur. Alteori, nu mă simt
prea bine, și vizita dumneavoastră, noaptea…
— Da, noaptea, noaptea ! clătină din cap Pavel Pavlo vici, parcă s -ar fi
mirat și s -ar fi condamnat pe sine însuși… cum de am făcut așa ceva?
Pentru nimic în lume n -aș fi intrat la dumneavoastră, dacă nu mi -ați fi
deschis, aș fi plecat. Am mai venit o dată, Alexei Ivanovici, acum vreo
săptămână, dar nu v -am găsit acasă. Pe urmă poate n -aș mai fi încercat
niciodată să vă văd. Tot mi -a mai rămas un pic de mândrie, Alexei
Ivanovici, deși îmi dau seama… de starea în care mă aflu. Ne -am întâlnit și
pe stradă. Îmi ziceam: dacă cumva n -o să mă recunoască, dacă o să -mi
întoarcă spatele, într -adevăr, nouă ani nu -s o glumă. De aceea n -am
îndrăznit să mă apropii de dumneavoastră. Ieri noapte mă întorceam din
cartierul Petertmrgskaia storona, și uitasem cu totul câte ceasuri erau.

Vina o poartă asta (și arătă sticla) pe lângă sen timentele mele. Am făcut o
prostie, și încă una mare de tot. Dacă n -ați fi fost un om de caracter, căci
ați venit la mine chiar după cele întâmplate astă -noapte, numai și numai
în amintirea trecutului, mi -aș fi pierdut orice speranță de a reînnoi
legăturile noastre de prietenie.
Velceaninov îl asculta cu luare -aminte. Îi părea că omul acesta vorbea
sincer și chiar cu oarecare demnitate. Totuși nu -i venea să -i creadă
spusele, cum îi trecu pragul.
— După cum văd, Pavel Pavlovici, nu sunteți singur. Spuneți -mi a cui
e fetița pe care am găsit -o adineauri la dumneavoastră? Pavel Pavlovici,
uimit, își înălță sprâncenele și totodată se uită cu o privire senină și
binevoitoare la Vel ceaninov.
— A cui să fie? E doar Liza, rosti el, zâmbind cu ama bilitate.
— Care Liza? mormăi Velceaninov ș i simți o înfiorare. Impresia se
produsese prea brusc. Adineaori, când intrase în casă și o găsise pe Liza,
fusese, ce -i drept, mirat, dar n -avusese nici o presimțire, nu -i trecuse prin
minte nici un gând deosebit.
— Da, Liza noastră, fiica noastră, Liza! surâse Pavel Pav lovici.
— Cum fiica? Dar dumneavoastră cu Natalia… cu răpo sata Natalia
Vasilievna ați avut copii? îl întrebă neîncreză tor Velceaninov, cu o voce
înăbușită parcă de sfială.
— Cum de nu? Ah, Doamne, bine ziceți. De unde ați fi putut afla ?
M-am zăpăcit! Dumnezeu ne -a dăruit -o după ple carea dumneavoastră.
Pavel Pavlovici se săltă de pe scaun, înfiorat de o tul burare parcă
oarecum plăcută.
— N-am auzit nimic, spuse Velceaninov și păli.
— Într-adevăr, de la cine ați fi putut afla, mai e vor bă? repetă Pavel
Pavlovici cu o voce înduioșată, stinsă. Răpo sata și cu mine pierdusem
orice nădejde. Vă aduceți aminte și dumneavoastră. Și deodată, ne -a
blagoslovit Domnul cu un copil. Eram în al nouălea cer, numai unul
Cel-de-Sus îmi știe bucuria. Asta s-a întâmplat parcă la un an după
plecarea dum neavoastră. Ba nu, nu peste un an, ci cu mult mai devreme.
Ia stați, dacă nu mă înșală memoria, ați plecat de la noi în octombrie sau
chiar în noiembrie…
— Am plecat din orașul T. la începutul lui septembri e, în douăspre –
zece ale lunii, țin foarte bine minte.
— Adevărat? în septembrie? Hm… unde mi -e capul? se miră, foarte
surprins, Pavel Pavlovici. Atunci, dacă -i așa, dați -mi voie, rogu -vă.
Dumneavoastră ați plecat în douăspre zece septembrie, iar Liza s -a născut
la opt mai. Va să zică: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie,
ianuarie, februa rie, martie, aprilie — adică la opt luni și ceva. Asta -i! Și
de-ați fi știut cum răposata…
— Dar arătați -mi fetița… chemați -o aici…, bâigui cu o voce spartă
Velceaninov.
— Neapărat! începu să se agite Pavel Pavlovici, oprindu -se la
jumătatea vorbei, ca și cum n -ar fi avut nici o im portanță ceea ce voise să
spună. Îndată, v -o prezint îndată, și Trusoțki intră în grabă în odăița unde
se afla Liza.
Trecură trei sau poate chiar patru minute. În mica în căpere de alături
răsunară câteva șoapte pripite. De abia se auzea vocea Lizei. "Fetița nu
vrea pesemne să vină", se gândi Velceaninov. În sfârșit, amândoi se
arătară în prag.

— Iat-o, se sfiește, spuse Pavel Pavlo vici, îi strașnic de rușinoasă,
mândră… leit răposata!
Liza se ivi fără lacrimi în ochi, cu privirile lăsate în pământ. O ducea
de mână tatu -său. Era o fetiță înăltuță, fi ravă, foarte frumușică. Își ridică
repede ochii săi mari și al baștri spre musafir cu o vădită curiozitate. Îl privi
posomorât și numaidecât îi lăsă în jos. Avea în privire o gravitate puerilă,
cum au copiii rămași singuri cu un necunoscut, când se refugiază într -un
colț și de acolo îl supraveghează pe noul venit, nemaivăzut până atunci ,
privindu -l grav și cu neîncre dere. Dar poate era în ochii ei și alt gând, nu
de copil, cum i se păru lui Velceaninov. Tatăl o aduse până în dreptul mu –
safirului.
— Uite, nenea a cunoscut -o pe mămica odinioară. A fost prietenul
nostru. Nu fi sălbatică, î ntinde -i mânuța.
Fetița se înclină ușor și îi dădu sfios mâna.
— Natalia Vasilievna n -a vrut s -o învețe să facă reve rențe, ci — după
moda englezească — numai să se încline un pic și să întindă musafirului
mâna, adăugă Trusoțki ca o lămurire pentru Velcean inov, pironindu -l cu
privirea.
Velceaninov simți căutătura iscoditoare a gazdei, dar nu se mai
strădui să -și ascundă tulburarea. Ședea pe scaun fără să facă vreo
mișcare, ținând strâns mânuța Lizei, și se uita cu luare -aminte la copilă.
Dar Liza era foarte preocupată de cu totul altceva și, uitându -și mâna în
palma oaspetelui, nu -și lua ochii de la tatăl său. Ciulea urechea cu teamă
la tot ceea ce spunea părintele ei. Velceaninov recunoscu numaidecât
acești ochi mari albaștri, dar rămase mai cu seamă uluit de albeața
neobișnuită, uimitoare, a feței sale și de culoarea părului ei, toate acestea
erau deosebit de semnificative pentru el. Ova lul obrazului însă și forma
buzelor o aminteau mai mult pe Natalia Vasilievna. Între timp, Pavel
Pavlovici începuse să po vestească nu știu ce cu o deosebită înflăcărare,
dar Velceaninov nu -l auzea. Prinse doar o ultimă frază:
— …așa că dvs., Alexei Ivanovici, nici nu vă puteți în chipui bucuria
noastră la ivirea acestui dar pe care ni l -a hărăzit Cel -de-Sus. Din ziua
când s-a născut, ea a fost totul pentru mine. Și mă gândeam: dacă din
voința lui Dumnezeu mi -aș pierde fericirea, mi -ar rămâne Liza. Cel puțin
de asta eram absolut sigur.
— Dar Natalia Vasilievna? îl întrebă Velceaninov.
— Natalia Vasilievna? izbucni Pavel Pavl ovici, făcând o grimasă. Doar
ați cunoscut -o. Ați uitat că nu -i cam plăcea să -și dea gândurile pe față. În
schimb, cum și -a luat adio de la fetiță, pe patul de moarte fiind… atunci a
ieșit totul la iveală! V -am spus adineauri "pe patul de moarte", dar cu o zi
înainte de a -și da sfârșitul ea s -a agitat, s -a burzuluit — spunând că vor
s-o prăpădească cu tot felul de leacuri, când de fapt nu are decât niște
friguri obișnuite. Cât privește pe amândoi doctorii noștri, ei nu se pricep la
nimic și de îndată ce s e va înapoia Koch al nostru (vă mai amintiți de
medicul acela militar, un bătrânel?), acesta în două săptămâni are s -o
pună pe picioare. Ce mai treacă -meargă, cu cinci ore înainte de a muri,
și-a adus aminte că peste trei săptămâni trebuie s -o vizităm neap ărat la
moșie de ziua ei pe mătușă -sa, nașa Lizei.
Velceaninov se sculă brusc de pe scaun, ținând -o mereu ' de mânuță
pe Liza. I se păru că în privirile aprinse ale fetiței, ațintite asupra tatălui
său, era ca un fel de dojană.
— Oare n -o fi bolnavă? îl în trebă cu un ton ciudat Vel ceaninov,

alarmat.
— Parcă nu, dar… din pricina împrejurărilor în care ne aflăm aici,
rosti Pavel Pavlovici cu o amară îngrijorare, co pilul are o fire ciudată, e
nervos, după moartea mamei, a su ferit de isterie timp de două s ăptămâni.
Chiar adineaori, ce de -a plânsete o năpădiră, tocmai când ați intrat
dumneavoastră — m-auzi, Liza, m -auzi? Și când stai și te gândești: pentru
ce? Numai și numai pentru că plec de acasă și o las sin gură. Cică n -o mai
iubesc cum am iubit -o când t răia mămica ei — iată de ce mă învinovățește.
Cum de -i pot intra în cap asemenea năzbâtii unei copilițe, care ar trebui să
se gândească acum la joacă. De altfel, nici n -are cu cine se juca aici.
— Cum adică… sunteți numai voi doi?
— Singuri -singurei… d oar o îngrijitoare ce mai vine de trebăluiește o
dată pe zi.
— Iar când plecați de acasă, o lăsați singură?
— Păi cum altfel? De pildă ieri, când am plecat în oraș, am închis -o în
odăița aceea. Din pricina asta au și curs azi atâtea lacrimi. Judecați ș i
dumneavoastră: ce puteam să fac? Alaltăieri, Liza a coborât în curte fără
mine, iar un bă iat a lovit -o cu o piatră în cap. Alteori, o apucă plânsul din
senin și dă buzna pe la toți vecinii, întrebându -i unde am plecat? Și nu -i
frumos. E adevărat că nici eu nu -s mai breaz. Plec pentru o oră și mă
întorc a doua zi în zori, cum s -a întâmplat ieri. Noroc că gazda a chemat
un lăcătuș ca să spargă broasca și i -a deschis în lipsa mea. Mai mare
rușinea! Până și eu mă socot un căpcăun. Și toate astea pentru că mi -e
mintea încețoșată…
— Tăticule! rosti sfios fetița, cuprinsă de neliniște.
— Ei poftim! Iar începi? Ce -i cu tine? Ce ți -am spus eu adineaori?
— N-am să mai fac, n -am să mai fac, repetă, înfricoșată, Liza,
încrucișându -și grabnic mâinile în fața lui.
— Așa nu mai merge, să locuiți mai departe în asemenea condiții,
izbucni deodată Velceaninov cu glas autoritar. Dum neavoastră, după cum
se știe, sunteți doar un om cu dare de mână. Atunci cum de v -ați instalat
aici în aripa asta, în con dițiile astea?
— În aripa asta? În cel mult o săptămână poate că suntem plecați,
apoi și așa am cheltuit destule parale, cu toată darea mea de mână…
— Ei, gata, haide, destul! îl întrerupse Velceaninov cu o nerăbdare
crescândă, ca și cum i -ar fi zis: "Mai taci odată din gu ră, doar știu dinainte
tot ce ai să -mi spui și îndeosebi cu ce intenție!" Ascultați -mă, vreau să vă
fac o propunere: mi -ați spus adineauri că aveți de gând să mai rămâneți
aici o săptămână, poate chiar două. Am aici o casă, adică o familie —
unde, de douăz eci de ani, mă simt ca la mine acasă. E vorba de familia
Pogorelțev. Alexandr Pavlovici Pogorelțev este consilier intim. V -ar putea fi
de folos chiar dumneavoas tră în chestiunea pentru care faceți demersuri.
Familia lui se află acum în viligiatură. Au în afara orașului un conac o
frumusețe. Klavdia Petrovna Pogorelțeva mi -e ca o soră, ca o mamă. Au opt
copii. Dați -mi-o pe Liza s -o duc numaidecât la dânșii… nu de alta, dar să
nu mai pierdem vremea. Vor primi -o bucuroși pentru tot timpul cât veți
sta aici. O vor îngriji ca pe propria lor fiică, ca pe propria fiică.
Era teribil de nerăbdător, ceea ce nici nu ascundea.
— Asta nu se poate, rosti Pavel Pavlovici, privindu -l drept în ochi cu o
mimă vicleană, cum i se păru lui Velceaninov.
— De ce? De ce nu se po ate?
— Cum să las copila să plece așa?… Nu din pricina dum neavoastră,

un prieten atât de binevoitor. La altceva mă gândesc. E vorba de -o casă
străină și de -o societate înaltă, unde nu știu cum va fi primită copila.
— V-am spus doar că e ca și familia me a, izbucni aproape mânios
Velceaninov. Klavdia Petrovna va fi fericită să -mi îndeplinească rugămintea
și va primi -o cât se poate de bine… ca pe fiica mea… Ce dracu! Singur vă
dați seama că o țineți una și bună, numai așa, de florile mărului… Ce să
mai vorbim!
Zise și bătu chiar din picior.
— Nu de alta, dar mă tem să nu pară ciudat! Oricum, ar trebui să mă
duc și eu pe acolo, barem o dată, de două ori… Altfel, cum ar veni? De loc
fără tată? Apoi… Într -o casă atât de simandicoasă?
— Ba-i casa cea m ai simplă de pe lume. Nu -i de loc "si mandicoasă",
răcni Velceaninov. Nu v -am spus că acolo sînt o mulțime de copii? Fetița
va reînvia acolo. Va avea de toate… Iar pe dumneavoastră vă pot prezenta
chiar mâine acolo, dacă doriți. De altfel, va trebui să v ă duceți neapărat ca
să le mulțumiți. O vom vizita zilnic, dacă vreți…
— Totuși, parcă nu -i prea…
— Vorbe goale! Dumneavoastră singur vă dați perfect seama. Știți ce?
Veniți acasă la mine diseară, o să dormiți acolo și dimineața, cât mai
devreme, vom p orni la conac ca să ajungem pe la amiază.
— Binefăcătorule! Și încă să dorm la dumneavoastră… primi cu
înduioșare Pavel Pavlovici. Mă copleșiți cu bunăta tea… Dar unde se află
conacul ista?
— La Lesnoi.
— Oare cu rochița cum are să se descurce? într -o familie așa de
distinsă și încă la conac. Mă înțelegeți. Inima de tată nu mă lasă…
— Rochia n -are nici o importanță. Ea -i în doliu. Nici nu poate purta
altceva. Rochia e foarte potrivită. Numai rufărie de corp să aibă mai curată
și o băsmăluță (Băsmăluța și lenjeria care se vedea de sub rochiță erau
foarte murdare.)
— Imediat să te schimbi, dispuse Pavel Pavlovici. Iar celelalte rufe
necesare le vom aduce numaidecât. Le are Maria Sâsoevna la spălat.
— Atunci să trimitem după trăsură, îl întrerupse Velcea ninov, și cât
mai repede cu putință.
Dar se ivi o piedică: Liza se împotrivi din răsputeri. Tot timpul ea își
ciulea cu groază urechile și dacă Velceaninov, când căuta să -l convingă pe
Pavel Pavlovici, ar fi avut vreme s -o privească mai cu luare -aminte, at unci
ar fi putut citi pe fața ei o desperare fără margini…
— Nu merg! rosti ea cu voce scăzută, dar fermă.
— O vedeți, uite, e leit maică -sa!
— Nu-s leit mămica, nu -s leit mămica! izbucni Liza, frângându -și cu
deznădejde mânuțele, ca și cum și -ar fi cerut ier tare de la tatăl ei pentru
cumplita acuzație de a semăna cu maică -sa: tăticule, tăticule, dacă ai să
mă părăsești…
Pe urmă Liza se aruncă spre Velceaninov care se și sperie:
— Dacă ai să mă iei, atunci…
Dar fetița nu apucă să sfârșească vorba. Pavel Pavlovici o prinse de
mână, gata s -o ia de ciuf și cu o furie fățișă o trase în odăița de alături. Se
auziră de acolo, timp de câteva minute, șoapte și plânsete înăbușite.
Velceaninov dădu să in tre și el în cămăruță, dar Pavel Pavlovici îl
întâmpină și -l încunoștință cu un zâmbet strâmb că fetița va sosi
numaidecât. Velceaninov se strădui să nu -l privească în față și se uită în

altă parte.
În sfârșit, se arătă și Maria Sâsoevna, aceeași femeie pe care la sosire
o întâlnise pe coridor și încep u să așeze într -o mică sacoșă drăguță
schimburile Lizei, aduse de dânsa.
— Nu cumva, taică, dorești să iei fata? se adresă ea lui Velceaninov.
Ai familie, nu? Bine faci, taică! Copila îi cu minte. Ai s -o izbăvești din iadul
ăsta.
— Cum spui așa ceva, Maria Sâsoevna?! mormăi Pavel Pavlovici.
— Maria Sâsoevna! îl îngână femeia. Știu eu că așa mă cheamă. Ce
vrei să zici că nu -i iad la tine? Oare se cade un copilaș care a început a
înțelege să vadă asemenea josni cie? A sosit trăsura, taică, pentru Lesnoi,
nu?
— Da, da!
— Să fie într -un ceas bun, cu noroc.
Liza ieși, palidă, cu ochii în pământ și își luă săculețul. Lui Velcea –
ninov nu -i aruncă nici o privire. Se stăpâni și nu se grăbi ca adineaori să -l
îmbrățișeze pe tatăl său, chiar când își luă rămas bun. Pese mne nici nu
voia să se uite la dânsul. Părintele o sărută după cuviință pe căpușor și o
mângâie. Buza -i subțire se încruntă, bărbia i se cutremură. Totuși ea
nu-și ridică ochii spre tatăl său, Pavel Pavlovici păli, îi tremurau mâinile —
ceea ce observă Vel ceaninov, deși se străduia din răsputeri să nu -l
privească, dorind un singur lucru: să plece cât mai curând. "De altfel n -am
nici o vină aici, se gândi el, așa trebuia să se întâmple." Coborâră cu toții
în stradă. Abia aici Maria Sâsoevna o sărută pe Liza. Numai după ce se
așezară în trăsură, Liza înălță ochii spre tatăl său, plesni deodată din
palme și scoase un strigăt. Încă o clipă și ar fi sărit din trăsură spre
dânsul, dar caii o și luaseră din loc.

VI
O nouă fantezie a unui trîndav

— Nu cumva ai amețit? se sperie Velceaninov. Am să poruncesc
birjarului să oprească. O să -i spun să -ți aducă apă…
Liza își ridică privirea spre dânsul, privindu -l cu ochii aprinși și
dojenitori.
— Unde mă duci? întrebă ea sacadat și tăios.
— Într-o casă minu nată, Liza, la o familie care locuiește acum într -un
conac frumos. Acolo sunt mulți copii, te vor iubi, sunt buni la suflet… Nu
fi supărată pe mine, Liza, eu nu -ți vreau decât binele…
În momentele acestea, ciudat ar mai fi părut Velceaninov vreunui
cunoscut dacă l -ar fi putut vedea.
— Cât ești, cât ești, cât ești… uf, cât ești de rău! izbucni Liza,
înăbușindu -se de lacrimile care o podidiseră și scăpărând din ochișorii săi
minunați, dar mânioși.
— Liza, eu…
— Ești rău, rău, rău! bâigui din nou fetiț a, frângându -și mâinile,
Velceaninov se pierdu cu firea.
— Liza, draga mea, dacă ai ști cât mă mâhnești.
— E adevărat c -o să vină mâine? E adevărat? îl întrebă ea autoritar.
— Adevărat, adevărat! Am să -l aduc chiar eu. O să -l iau și o să -l
aduc.

— Are să t e păcălească, șopti Liza, plecând ochii în jos.
— Cum? Nu te iubește, Liza?
— Nu mă iubește.
— S-a purtat rău cu tine? Rău?
Liza îl privi sumbru și tăcu. Își întoarse iarăși fața, aplecându -și cu
încăpățânare capul. Velceaninov căută să -i explice, îi vorb i cu aprindere,
cuprins parcă de friguri. Liza îl asculta neîncrezătoare, cu dușmănie, dar îl
asculta. Aten ția ei îl bucura cât se poate de mult. El începu chiar să -i
spună ce înseamnă un om care bea. Îi mărturisi că o iubește și că va avea
grijă de tatăl său. În cele din urmă, Liza își ridică ochii spre el și -l privi
țintă. Îi istorisi după aceea cum o cunoscuse pe maică -sa și își dădu
seama că o captiva prin aceste po vestiri, încetul cu încetul, ea începu să -i
răspundă la între bări, dar monosilabic, cu prudență și cu încăpățânare.
Totuși la întrebările lui principale, Liza nu -i răspunse nici un cuvânt.
Tăcea stăruitor când venea vorba despre relațiile ei an terioare cu tatăl său.
Vorbind cu ea, Velceaninov îi luă mânuța în palmă, ca adineaori acasă, și
n-o mai lăsă, ea nu și -o retrase. Fetița însă nu trecea chiar totul sub
tăcere. Mai scăpa câte un cuvânt în răspunsuri nedeslușite. Spunea, de
pildă, că pe tata îl iubise mai mult decât pe maică -sa, fiindcă îna inte
vreme și el o iubise mai mult, iar mama în trecut o iubise mai puțin. Dar
pe patul de moarte, maică -sa o sărutase îndelung și plânsese, când toată
lumea ieșise din odaie și rămăseseră singure numai ele amândouă. Liza
adăugă că pe maică -sa o iubește acum mai mult decât pe oricine de pe
lume și în fiecare noapte la dânsa se gândește mai cu drag decât la oricine.
Dar fetița avea o fire mândră. Băgând brusc de seamă că o luase gura pe
dinainte, se închise din nou în sine și tăcu mâlc, privindu -l chiar cu
oarecare ură pe Velceani nov fiindcă o făcuse să vorbească prea multe.
Către sfârșitul drumului, starea isterică îi trecu aproape cu totul, dar
rămase foarte îngândurată și se uita posomorât în juru -i, cu o încăpățâ –
nare posacă, dinainte hotărâtă. Împrejurarea că era dusă într -o casă
necunoscută, unde nu mai fusese niciodată, parcă n -o tulbura cine știe
cât. Altceva o chinuia — ceea ce re marcă Velceaninov. El ghici că Liza se
rușina de dânsul. Îi era rușine tocmai fiindcă tatăl său o lăsase atât de
ușor cu el, ca și cum ar fi lepădat -o pe mâinile lui.
"E bolnavă, își zise, poate grav, a vlăguit -o… Uf, ce be țivan ticălos!
înțeleg acuma!" îl zori pe birjar. Își punea toată nădejdea în conac, aer,
copii, într -o viață nouă și necunos cută ei, iar pe urmă… Asupra viitorului
nu se îndoia câtuși de puțin . Pentru ziua de mâine avea speranțe limpezi,
depline. Un lucru îl știa cu siguranță: că niciodată nu simțise ceea ce
încerca acum și că acest sentiment îi va rămâne pentru totdeauna. "Iată
un scop în viață, iată viața însăși!" își zise el cu încântare.
Multe gânduri i se învolburau în cap, dar nu se oprea asupra lor și
ocolea cu încăpățânare amănuntele, fără amă nunte totul devenea limpede,
totul era indistructibil. Planul său principal se alcătui de la sine: "îl vom
putea influența cumva, cu forțe unite, pe acest nemernic, care o va lăsa pe
Liza în Petersburg la familia Pogorelțev, la început pe timp limitat, fixând
chiar un termen oarecare, și el va pleca sin gur, iar Liza are să -mi rămână
mie. Asta -i totul. Ce -mi mai trebuie? De altfel, cu siguranță, el însuși
dorește lucrul acesta. Altfel, de ce ar chinui -o?" În sfârșit, ajunseră. Cona –
cul familiei Pogorelțev era, într -adevăr, un locșor minunat. Mai întâi îi
întâmpină o ceată zgomotoasă de copii, care se revăr sară în ceardac. Vel –
ceaninov nu fusese de m ult pe acolo și bucuria copiilor n -avea margini.

Era iubit. Cei mai mari îl întâmpinară chiar înainte de a coborî din
trăsură:
— Ei, ce s -aude cu procesul? Cum vă merge procesul?
Cei mai mici repetară întrebarea, hlizindu -se în urma celorlalți frați.
Toți îl tachinau aici cu procesul, dar — zărind -o pe Liza — se buluciră în
jurul ei și o cercetară cu o curiozitate copilărească, tăcută și încordată. Ieși
la intrare Klavdia Petrovna, urmată de soțul său. Amândoi îl întâmpinară
râzând pe Velceaninov, cu între barea despre proces.
Klavdia Petrovna era o doamnă de vreo treizeci și șapte de ani, dolofa –
nă și încă frumoasă, brunetă, cu obraji proas peți, rumeni… Bărbatul său
avea vreo cincizeci și cinci de ani — om deștept și abil, dar înainte de toate
bun la suf let. Casa lor era cu adevărat un "cuib părintesc" pentru Velcea –
ninov, după însăși expresia lui. Dar aici trebuie să ținem seama și de -o
altă împrejurare aparte. Klavdia Petrovna, acum vreo douăzeci de ani,
fusese cât pe ce să se mărite cu Velceaninov, pe atunci un băiețandru,
încă student. Fusese prima lor dragoste, aprinsă, caraghioasă și minunată
în ace lași timp. Se sfârși prin măritișul ei cu Pogorelțev. Peste vreo cinci
ani, amândoi se reîntâlniră, și totul se încheie printr -o prietenie limpede,
așeza tă… Rămase pentru totdeauna un fel de căldură în relațiile dintre
dânșii, o lumină neobișnuită care le însenina. Aici totul era pur și
ireproșabil în amintirile lui Velceaninov, și cu atât mai drag lui, cu cât era,
poate, sin gurul loc în felul acesta. Î n această familie el se înfățișa sim plu,
naiv, bun, le dădăcea copiii, nu se fandosea și se spo vedea în toate cu
sufletul deschis, Se juruise adesea în fața soților Pogorelțev că nu va mai
rămâne mult în mijlocul societății și se va muta cu totul la dânș ii. Va veni
să trăiască alături de ei și nu -i va părăsi niciodată. În sinea lui se gândea
cu toată seriozitatea la intenția asta.
Velceaninov le expuse amănunțit planul privitor la Liza. De altfel, ar fi
fost de ajuns numai simpla lui rugăminte fără nici u n fel de explicații
speciale. Klavdia Petrovna sărută cu efuziune pe sărmana "orfană" și
făgădui să facă tot ce de pinde de dânsa. Copiii o împresurară pe Liza și o
duseră la joc în livadă. După jumătate de oră, într -o convorbire animată,
Velceaninov se ri dică și dădu să plece. Era foarte nerăbdă tor — ceea ce se
observa ușor. Nu mai fusese pe acolo de trei săptămâni și acum se
retrăgea după jumătate de ceas. ceea ce îi miră pe toți. Velceaninov izbucni
în râs și făgădui că va veni a doua zi. Se făcu remarc a, deschis, că pare
prea tulburat. Atunci el o luă de mână pe Klavdia Petrovna și, sub
pretextul că uitase a -i spune ceva foarte important, o duse în altă odaie.
— Îți mai aduci aminte cele ce ți -am povestit, numai dumitale, fără să
le spun nici soțului, d espre anul petrecut de mine în orașul T.?
— Țin minte chiar prea bine, mi -ai vorbit adesea…
— Nu ți -am vorbit, ci m -am spovedit — numai dumitale… Nu ți -am
pomenit însă niciodată de numele acestei femei: e Trusoțkaia, soția acestui
Trusoțki. Ea a murit, iar Liza e fiica ei — fiica mea!
— Ești sigur? Nu te înșeli? îl întrebă cu o ușoară emoție Klavdia
Petrovna.
— Absolut sigur, absolut sigur, nu mă înșel de loc! rosti ca într -o
exaltare Velceaninov.
Atunci el îi povesti totul cât putu mai pe scurt, în pri pă și în culmea
emoției. Klavdia Petrovna cunoștea mai dinainte faptele, nu știa însă
numele doamnei. Velceaninov se îngro zea numai la ideea că cineva dintre
cunoscuții săi ar fi putut întâlni cândva pe madame Trusoțkaia și s -ar fi

gândit: cum a fost posi bil ca el să fi iubit atât de tare această femeie? De
aceea nu îndrăznise să spună numele "acestei femei" nici chiar Klavdiei
Petrovna, unica lui prietenă adevărată.
— Dar tatăl fetiței nu știe nimic? îl întrebă gazda după ce ascultă
toată istoria.
— Ba da … știe… Lucrul acesta mă și torturează că n -am descoperit
încă totul în ceea ce mă privește, urmă cu înflă cărare Velceaninov. El știe,
știe… Am observat asta și ieri, și azi! Dar trebuie să aflu ce anume știe din
toate câte au fost. De aceea mă și g răbesc. Diseară o să vină la mine.
Totuși nu prea înțeleg de unde ar fi putut afla, adică de unde ar fi putut să
știe adică totul? Despre Bagautov știe și prea știe totul, fără nici o îndoială.
Dar despre mine? Cunoști doar bine asemenea cazuri, când soții le își pot
încredința bărbatul că nu -i nimic la mijloc. Dacă s -ar coborî din ceruri
înseși îngerii, soțul nu i -ar crede — ci numai pe nevastă ar crede -o. Nu da
din cap, nu mă condamna, mă condamn eu singur, și m -am condamnat
încă de mult, de mult ! Să vezi ce ni s -a întâmplat deunăzi: aflându -mă la
dânsul, eram atât de sigur că știe totul, încât m -am trădat eu însumi în
fața lui. N -ai să mă crezi: mi -e așa de rușine, simt o povară, că aseară l -am
primit atât de grosolan. (Mai târziu am să -ți povestesc totul în amănun –
țime.) Ieri el a venit la mine dintr -un impuls dușmănos și de nestăpânit,
vrând să -mi spună că -și cunoaște jignirea și că -l știe pe făptaș. Asta -i
pricina venirii sale prostești la mine în stare de ebrietate. Dar e atât de
firesc din parte -i! Venise tocmai ca să mă dojenească. Iar eu m -am com –
portat îndeobște cam cu prea multă înflăcărare ieri la mine, iar adineaori
la dânsul acasă! Am procedat prostește, fără nici un pic de precauțiune.
Singur m -am dat de gol. Oare de ce o fi venit tocmai într -un moment când
eram așa de surescitat? Să -ți mai spun ceva: și pe Liza a chinuit -o, a
torturat o fetiță numai și numai ca să se răzbune, barem pe copil. Da, e
îndârjit… oricât de in signifiant ar fi, dar e îndârjit… chiar foarte îndârjit.
De fapt, nu -i acum decât un măscărici, pe când mai înainte vreme zău că
avea, pe cât de posibil, înfățișarea unui om cumsecade. Dar când stai și te
gândești, îți dai seama că -i lucru foarte firesc că a luat calea desfrâului.
Aici, prietenă, trebuie să privim creștinește împrejurările. Află, buna și
scumpa mea prietenă, că vreau să mă schimb cu totul față de el. Doresc
să-l conso lez. Asta ar fi chiar o "faptă bună" din partea mea. Pentru că eu
totuși sunt vinovat față de el! Ascultă -mă, am să -ți povestesc încă ceva. Pe
când mă aflam în orașul T., am avut o dată nevoie de patru mii de ruble și
el mi le -a dat pe loc, fără nici un act, cu o sinceră bucurie că -mi face un
serviciu, iar eu le -am luat, le -am luat din mâinile lui, am luat de la dânsul
bani, mă auzi, am luat ca d e la un prieten!
— Trebuie să fii însă mai prudent, îl sfătui, neliniștită, Klavdia
Petrovna. Nu vezi în ce hal de exaltare ești? Zău că mi -e și teamă pentru
dumneata! Bineînțeles, Liza este acuma și fiica mea. Dar mai sunt atâtea
lucruri nelămurite, și în că foarte multe. Mai ales acuma trebuie să fii mai
circum spect. E neapărată nevoie să fii mai circumspect, acum când te
simți fericit sau atât de încântat. Ești un om prea mărinimos când te vezi
fericit, adăugă Klavdia Petrovna cu un surâs pe buze.
Toți i eșiră ca să -l petreacă pe Velceaninov. Copiii o adu seră pe Liza,
cu care se jucaseră în livadă. Parcă o priveau acum cu încă și mai multă
nedumerire decât adineaori. Liza părea sălbăticită cu totul, când Velcea –
ninov o sărută pe obraz față de toți, luându -și rămas bun de la dânsa și
repetându -i cu căldură promisiu nea de a veni a doua zi împreună cu tatăl

său. Până -n ultima clipă fetița tăcu, fără să se uite la Velceaninov.
Deodată, ea îl apucă brusc de mânecă și -l trase mai deoparte, ațintindu -l
cu o priv ire care parcă -l implora. Voia să -i spună ceva, Velceaninov o duse
numaidecât în altă odaie.
— Ce-i cu tine, Liza? rosti el cu duioșie, ca o încurajare.
Fetița își roti încă o dată în juru -i privirile sperioase și -l trase în colțul
cel mai îndepăr tat. Ar fi vrut să se ascundă cu totul de ceilalți.
— Spune -mi, Liza! Ce s -a întâmplat?
Copila tăcea, nemișcată. Nu se hotăra să vorbească. Îl pri vea drept în
față cu ochii săi albaștri. Toate trăsăturile obrăjorilor săi exprimau o teamă
fără margini.
— El… o s ă se spânzure, șopti ea, ca -ntr-o aiurare.
— Cine are să se spânzure? întrebă, speriat, Velceaninov.
— El, el! El a vrut să se spânzure azi -noapte cu un ștreang! vorbi în
grabă fetița, înăbușindu -se. L -am văzut chiar eu. El însuși mi -a spus -o,
mi-a spus -o! Și mai înainte a vrut. Totdeauna a vrut. L -am văzut
noaptea…
— Peste putință! șopti nedumerit Velceaninov.
Dintr -o dată fetița se aruncă și începu să -i sărute mâinile. Plângea în
hohote. De -abia își trăgea sufletul. Îl ruga și -l implora. Dar nu pricepea
nimic din bolboroselile ei isterice. De atunci îi rămase pentru totdeauna în
minte, urmărindu -l și aievea și în vis, această privire chinuită de copil
torturat, cuprins de o groază fără margini și care cu o ultimă nădejde se
uită implorator la dânsul.
"Oare într -adevăr îl iubește? Și încă atât de mult? Într -adevăr? se
gândi cu gelozie și cu invidie Velceaninov, întorcându -se în oraș, cu o
înfrigurată nerăbdare. Adineaori mi -a spus doar ea singură că pe maică -sa
o iubește mai mult… poate că nu -l iubește de loc și -l urăște!… Și ce
înseamnă alarma asta: «Are să se spânzure». Ce tot îndruga ea? Nătăflețul
ăsta să se spânzure? Trebuie să aflu adevărul. Trebuie să -l aflu neapărat.
Trebuie să rezolv chestiunea cât mai repede — și s-o rezolv definitiv!"

VII
Soțul și amantul se sărută

Velceaninov era strașnic de zorit ca să "afle adevărul". "Azi -dimineață
eram uluit. Nu mă simțeam în stare să mă reculeg, — se gândea el,
amintindu -și prima întâlnire cu Liza, acum însă trebuie să aflu neapărat
adevărul." Pentru a grăbi lucrurile, era cât pe ce să se ducă cu trăsura
de-a dreptul la Trusoțki, dar se răzgândi numaidecât: "Nu, mai bine să
vină el singur la mine, iar eu, între timp, să isprăvesc cât mai repede cu
treburile mele blestemate! "
Se apucă cu înfrigurare de afacerile sale. Dar simți de data asta că
era foarte împrăștiat și că astăzi nu se putea ocupa serios de treburi. Pe la
orele cinci, când porni să -și ia masa de prânz, îi veni pentru întâia oară un
gând năstruș nic: poate -i într -adevăr un încurcă -lume și degeaba se ames –
tecă în toate cele, se agită și se vâră la autorități în căutarea avocatului,
care a și început să -l ocolească. Pufni apoi în râs, gândindu -se la
presupunerea asta. "Să -mi fi venit ieri gândul acesta, tare m -aș fi amărât",
adăugă el cu voie bună sporită. Cu toată veselia lui, Velceaninov devenea
tot mai distrat și mai nerăbdător. Căzu în sfârșit pe gânduri. Deși în

mintea lui neliniștită încolțeau fel de fel de idei, în ansamblu nu se închega
nimic ce -ar fi putut să -l ajute într -adevăr în cl ipa aceea.
"Am nevoie de omul acesta! hotărî în cele din urmă Vel ceaninov.
Trebuie să -l descifrez, iar după aceea să decid. Pare inevitabil duelul ! "
Întorcându -se acasă pe la orele șapte, Velceaninov nu -l găsi la dânsul
pe Pavel Pavlovici. Îl cuprinse o mare uimire. Apoi se mânie, după aceea se
mâhni — pentru ca, la sfârșit, să -l apuce chiar frica: "Numai unul Dumne –
zeu știe cum se vor isprăvi toate acestea!" repeta el, ba plimbându -se prin
cameră, ba întinzându -se pe divan cu ochii la ceas. În sfârșit, c ătre orele
nouă, își făcu apariția Pavel Pavlovici. "Dacă omul acesta ar avea de gând
să mă prindă în capcană, mo mentul de față ar fi cel mai favorabil pen –
tru dânsul — atât de risipit mă simt acum", își zise, înviorându -se brusc și
înveselindu -se pes te măsură.
Întrebându -l, dezghețat și într -o bună dispoziție sufletească, de ce nu
venise mai devreme, Pavel Pavlovici își schimonosi figura într -un zâmbet,
se așeză în voie, nu ca în ajun, și -și aruncă neglijent pălăria cu doliu pe alt
scaun. Velceaninov băgă numaidecât de seamă dezinvoltura lui și o reținu
în memorie.
Calm, fără cuvinte de prisos, netulburat ca mai deunăzi, el îi povesti,
sub forma unui raport, cum o condusese pe Liza, cu câtă căldură fusese
primită, ce folositoare pentru dânsa va fi șede rea acolo și, treptat -treptat,
ca și cum ar fi uitat cu totul de Liza, schimbă pe nesimțite vorba și se opri
exclusiv la familia Pogorelțev. Îi povesti deci cât de drăguți sunt oamenii
aceștia, de câtă vreme îi cunoaște, ce persoană cum secade și chiar
influentă este Pogorelțev și așa mai departe. Pavel Pavlovici îl asculta cu
gândul aiurea și, din când în când, cu un surâs posac, dar șiret, căta pe
sub sprâncene la povestitor.
— Înflăcărat om mai sunteți, mormăi Trusoțki, cu un zâm bet
răutăcios.
— Iar dum neavoastră am impresia că sunteți în toane proaste,
remarcă, nemulțumit, Velceaninov.
— Adică de ce n -aș fi la fel cu toată lumea? izbucni Pa vel Pavlovici,
sărind ars din colțișorul său, parcă asta și aștepta ca să explodeze.
— Cum vi -e voia, surâse Velce aninov. Mă gândeam eu, poate vi s -a
întâmplat ceva…
— Chiar așa. Mi s -a și întâmplat! exclamă el, fălindu -se parcă.
— Și cam ce anume?
— Hm, Stepan Mihailovici al nostru tot face nazuri… Știți, Bagautov,
prea distinsul domn din Petersburg, tânărul din înalta societate.
— Iar nu v -a primit, ai?
— Ba nu, tocmai că de data asta m -a primit… a catadicsit pentru
întâia oară și i -am putut vedea trăsăturile feței sale… dar de răposat.
— Cu-um?! A murit Bagautov? se minună Velceaninov, deși parcă
n-avea de c e să fie atât de mirat.
— El, în persoană! Amicul meu credincios timp de șase ani. A murit
încă de ieri de la amiază. Iar eu habar n -am avut. Tocmai în clipa aceea
poate am și trecut pe acolo ca să întreb de sănătatea lui. Mâine vor scoate
mortul din casă și va avea loc înmormântarea. Zace învelit cu giulgiu
într-un coșciug îmbrăcat în catifea neagră împodobită cu fireturi de aur…
A murit într -un acces de febră. Mi -au dat voie — așa că am putut să -i văd
trăsăturile feței. M -am prezentat la in trare ca pri etenul său cel mai bun,
de-aceea mi -au și permis să pătrund în casă. Poate numai pentru el și

sosisem în Pe tersburg.
— Dar de ce vă supărați pe dânsul, râse Velceaninov, doar n -a murit
dinadins?
— Tocmai fiindcă îmi pare rău. Îmi era un nestemat amic, ast a a
însemnat el pentru mine, și Pavel Pavlovici, pe neaș teptate, făcu deodată
cu degetele două coarne deasupra frunții sale chele, chicotind prelung,
încetișor…
Trusoțki rămase așa, cu coarnele pe cap, chicotind vreo jumătate de
minut cu privirea drept în ochii lui Velceaninov, încântat parcă la culme ca
de cea mai veninoasă neobrăzare. Acesta încremeni: parcă i -ar fi răsărit
înainte o vedenie. Dar nu rămase încremenit decât o clipită. Un surâs
batjocoritor și liniștit, până la nerușinare, îi flutură pe buze.
— Oare ce -o fi însemnând asta? îl întrebă într -o doară, tărăgănind
cuvintele.
— Asta înseamnă coarne, îi reteză vorba Pavel Pavlovici, luându -și, în
sfârșit, degetele de la frunte.
— Adică… coarnele dumneavoastră?
— Ale mele proprii, dobândite! ros ti Pavel Pavlovici, schimonosindu -și
îngrozitor figura. Amândoi tăcură un răstimp.
— Totuși sunteți un om curajos! reluă Velceaninov.
— De ce? Fiindcă v -am arătat coarnele? Dar știți ceva, Alexei Ivano –
vici, mai bine m -ați cinsti cu ceva. Că eu v -am cinsti t un an întreg, zi de zi,
în orașul T. Trimiteți după o sticluță de băutură. Mi s -a uscat gâtlejul.
— Cu plăcere! Puteați să -mi spuneți mai demult. Ce -ați dori
dumneavoastră?
— De ce: dumneavoastră și nu: ce -am dori noi? căci amândoi vom
cinsti. Nu -i așa? îl înfruntă Pavel Pavlovici, privindu -l între timp drept în
ochi cu o stranie neliniște.
— Șampanie?
— Dar ce altceva? Pentru votcă încă n -a sosit rândul…
Velceaninov se sculă fără grabă, sună pe Mavra și dădu porunca.
— Să bem pentru fericita și vesela noastră revedere, după o
despărțire de nouă ani! chicoti prostește, fără rost, Pavel Pavlovici, căci mi –
ați rămas numai dumneavoastră ca unic prieten adevărat. Nu mai există
Stepan Mihailovici Bagautov, aidoma ca -n poetul acela:

Patrocle -n viață n -a rămas ,
Ci Thersit cel semeț și laș …

și, rostind numele lui Thersit, Trusoțki se împunse cu degetul în
piept.
"Mai degrabă ai vorbi pe șleau, porcule, căci mie nu -mi place să bați
șeaua", își zise în sine Velceaninov, fierbând de mânie și abia
stăpânindu -se să n-o dea în vileag.
— Mai bine spuneți -mi de -a dreptul, începu Velceaninov, pufnind de
năduf, dacă îl învinuiți fățiș pe Stepan Mihailo vici (nu -i mai spuse acum,
pur și simplu, Bagautov) ar trebui să vă bucurați că cel ce v -a jignit se află
în pământ. Atunci de ce vă pare rău?
— Cum? Să mă bucur? De ce să mă bucur?
— Judec și eu așa, după sentimentele dumneavoastră.
— Hi-hi! În privința asta vă înșelați asupra sentimente lor mele. Nu
știți cugetarea unui înțelept: "Bine e când ți -i mort dușmanul, dar ma i

bine când îi viu", hi -hi…
— Ehei, viu l -ați văzut și l -ați prea văzut zilnic, timp de vreo cinci ani
și ați avut destulă vreme să vă săturați contemplându -l, remarcă răutăcios
și agresiv Velceaninov.
— Dar parcă atunci știam… parcă știam? se avântă b rusc Pavel
Pavlovici, sărind de la locușorul său, oarecum parcă bucuros că, în sfârșit,
i se puse o întrebare pe care o aștepta de un amar de vreme. Drept cine
mă socotiți, Alexei Ivanovici?
În privirea lui sclipi scurt o expresie cu totul nouă și neaștept ată
transfigurându -i dintr -o dată fața, schimonosită până atunci de un rânjet
rău și respingător.
— Cum? N -ați știut într -adevăr nimic? rosti nedumerit Velceaninov,
sub impresia unei fulgerătoare uluiri.
— Ah, va să zică vă imaginați că știusem? Știusem? V ai, ce suflete de
eroi! în ochii voștri omul parcă -i un câine și îi judecați pe toți după mișelia
propriei voastre firi. Asta -i! V-o spun deschis! și lovi furios cu pumnul în
masă, dar se sperie pe loc de zgomotul făcut de el însuși și aruncă în
juru-i priviri înfricoșate.
Velceaninov își recăpătă calmul de dinainte.
— Ascultați -mă, Pavel Pavlovici, de fapt mi -e totuna… nu -i așa?…
dacă ați știut dinainte ori nu. Dacă n -ați știut, asta vă onorează în orice
caz, deși… de altfel, nu înțeleg de loc de ce m-ați ales tocmai pe mine drept
confidentul dum neavoastră?
— Dar nu -i vorba de dumneavoastră… nu vă supărați… nu -i vorba de
dumneavoastră… mormăi Pavel Pavlovici, coborându -și privirile în
pământ.
Tocmai intră Mavra cu șampania.
— Iat-o! exclamă Pav el Pavlovici, bucurându -se pesemne de dezno –
dământ. Paharele, maică, adă paharele! Minunat! Nimic nu ne mai trebuie,
drăguță! Sticla e destupată? Ad mirabil, bravo dumitale! Și -acuma te poți
retrage!
Trusoțki se învioră și se uită iarăși semeț la Velceanin ov.
— Recunoașteți, rogu -vă, izbucni el în chicote de râs, că lucrurile
acestea vă interesează în cel mai înalt grad și nu vă e de loc "totuna", după
cum ați binevoit s -o spuneți adineaori, așa că ați rămâne foarte dezamăgit
dacă în clipa asta m -aș scula d e pe scaun și aș pleca, fără să vă fi ex plicat
totul în amănunt.
— Ba, drept vorbind, n -aș fi dezamăgit de loc. "Minți!" spunea surâsul
lui Pavel Pavlovici.
— Ei, hai să ne apucăm acum de treabă! zise și începu să toarne
șampanie în pahare.
— Să toastăm! glăsui Trusoțki, ridicând paharul: în să nătatea
răposa tului întru Domnul, prietenul meu Stepan Mi hailovici! și îl dădu pe
gât.
— La un asemenea toast eu n -am să beau, spuse Velcea ninov,
punându -și paharul pe masă.
— De ce? E un mic toast drăguț, nu?
— Uite ce. Când ați intrat aici, erați beat?
— Băusem puțin. Dar ce -i?
— Nimic deosebit! Dar eu am avut impresia, și ieri, și mai ales azi -di-
mineață, că o regretați sincer pe Natalia Vasilievna.
— Dar cine v -a spus că n -o regret sincer și acum? zise Pavel P avlovici,

sărind de la locul său, ca săltat de un resort.
— De altfel, nu despre asta -i vorba. Vă rog însă să fiți de acord că
v-ați fi putut înșela în ceea ce -l privește pe Stepan Mihailovici, iar acesta e
lucrul de căpetenie.
Pavel Pavlovici zâmbi șiret și făcu cu ochiul.
— Ehei, văd că ardeți de curiozitate să aflați cum m -am informat eu
în privința lui Stepan Mihailovici.
Velceaninov se făcu roșu la față:
— Vă repet că mi -e totuna.
"Îmi vine să -l dau pe ușă afară, cu șampanie cu tot", își zise furios,
făcându -se stacojiu.
— N-are importanță, rosti Pavel Pavlovici ca o aprobare și își mai
turnă un pahar.
— Fie! Vă voi istorisi numaidecât cum am descoperit "totul" și așa o
să vă satisfac dorința arzătoare de a cunoaște adevărul… căci sunteți un
om înfoca t, Alexei Ivanovici, straș nic de înfocat. Hi -hi! Dați -mi numai o
țigară, fiindcă — după cum știți — începând din luna martie…
— Poftim!
— Și așa, Alexei Ivanovici, din luna martie m -am stricat… și iată cum
s-au petrecut lucrurile. Fiți atent! Ftizia, după cum știți, scumpe amice
(urmă el pe un ton din ce în ce mai familiar) este o boală curioasă. Toți
ofticoșii își sfârșesc zi lele aproape fără să bănuiască că a doua zi vor muri.
Așa și Natalia Vasilievna, cum vă spun, cu cinci ore înainte de moarte, î și
făcea planuri cum să plece peste două săptămâni în vizită la o mătușă a ei,
care locuia cale de patruzeci de verste. Pe lângă asta, cunoașteți desigur
obiceiul răspândit, sau mai bine zis năravul multor cucoane, poate și
bărbați, de a păstra toate hârțo agele din corespondența amoroasă. Cel mai
sigur mijloc ar fi să le pui pe foc, nu -i așa? Dar nu, adresantele păstrează
cu grijă orice petec de hârtie în ca sete sau în truse de voiaj. Scrisorile sunt
numerotate — clasate după an, lună, categorie… Le -o fi consolidând
tristețele, pesemne mult de tot… mai știi! Se păstrează, fără îndoială,
pentru o plăcută aducere -aminte. Natalia Vasilievna se pre gătea să plece la
aniversarea mătușii sale chiar cu cinci ore înainte de a înceta din viață…
Bineînțeles nu se gândea la moarte până -n ceasul din urmă, ci îl aștepta
mereu pe docto rul Koch. Așa s -a întâmplat că Natalia Vasilievna își dădu
sufletul, dar a rămas în biroul ei besacteaua de abanos cu in crustații de
sidef și de argint. O casetă frumușică cu o chei ță minusculă, rămasă din
familie (o căpătase de la bunică -sa). Și așa tocmai în besacteaua asta s -a și
descoperit totul, adică tot -tot, fără nici o excepție, pe zile și ani, timp de
două de cenii. Iar Stepan Mihailovici, care avea vădite înclinații pen tru
literatură (scrisese chiar o nuvelă de amor și o trimisese unei reviste),
umpluse caseta cam cu o sută de piese nu merotate — ce-i drept, în decurs
de cinci ani. Unele scrisori erau chiar adnotate de propria mână a Nataliei
Vasilievna. Agreabil lucru pent ru un soț, nu -i așa?
Velceaninov se gândi un moment și își aminti că el nu trimisese
Nataliei Vasilievna nici o scrisorică, nici un bile țel. Iar din Petersburg, deși
îi expediase două scrisori, ele fuseseră adresate ambilor soți după o
prealabilă înțelege re. Iar la ultima scrisoare, prin care Natalia Vasilievna îl
concedia, el nici nu răspunsese.
Când își încheie povestirea, Pavel Pavlovici tăcu un mi nut întreg,
surâzând insolent și interogativ.
— Dar de ce nu mi -ați răspuns la modesta mea întrebare? ros ti, în

sfârșit, Trusoțki cu un vădit chin.
— La ce întrebare?
— Tocmai despre agreabilele simțăminte ale unui soț, care deschide o
asemenea casetă.
— Asta nu -mi ține nici de cald, nici de frig! zise sarcas tic Velceaninov,
gesticulând cu mâna a lehamite, a poi se sculă și începu să se plimbe
încoace și încolo prin odaie.
— Mă prind că știu la ce vă gândiți acuma: "Ce mai porc îmi ești, că
singur ți -ai arătat coarnele…" Delicat mai sunteți!
— Nu mă gândesc la nimic. Dimpotrivă, văd că sunteți prea iritat de
moartea celui ce v -a jignit, iar pe deasupra ați băut cam multișor. Nu
găsesc aici nimic neobișnuit. Înțeleg perfect de ce regretați moartea lui
Bagautov și respect ne cazul dumneavoastră, dar…
— Dar de ce credeți că doream să trăiască Bagautov?
— Asta vă privește.
— Pun rămășag că v -ați gândit la duel…
— Pe dracu! rosti Velceaninov, din ce în ce mai puțin stăpân pe sine.
Mă gândeam că un om onorabil… În asemenea cazuri… nu se înjosește
printr -o pălăvrăgeală ridicolă, prin schimonoseli prostești, t ânguiri
caraghioase și prin aluzii ticăloase, cu care se dezonorează doar și mai
mult pe sine în suși, ci procedează clar, direct, deschis, ca un om onorabil.
— Hi-hi! Poate că nici nu sunt un om onorabil.
— Asta, iarăși vă privește… Dar, mă întreb, nu î nțeleg, la urma
urmei, de ce naiba țineați ca Bagautov să trăiască….
— Măcar să -l fi privit un pic, ca pe un bun prieten. Să fi luat
împreună o sticlă de vin și s -o fi băut împreună.
— Nici n -ar fi consimțit să bea cu dumneavoastră.
— De ce? Noblesse obl ige! De altfel, și dumneavoastră beți cu mine.
Cu ce era el mai bun decât dumneavoastră?
— Eu n-am băut cot la cot cu dumneavoastră.
— De unde, tam -nesam, atâta mândrie?
Velceaninov pufni dintr -o dată într -un râs nervos, iritat:
— Ptiu, drace! Dar dumneavo astră sunteți, de fapt, un "tip feroce".
Crezusem că nu sunteți decât un "etern soț" și nimic mai mult.
— Cum adică "etern soț"? Ce înseamnă asta? rosti Pa vel Pavlovici,
ciulindu -și brusc urechile.
— Așa, un tip de soț… n -am 'timp să vă explic. Mai bine ați pleca, e și
timpul, m -ați plictisit!
— Dar "feroce"? Parcă ați pronunțat vorba asta?
— Am spus că sunteți un "tip feroce", dar numai așa, în ironie.
— Ce înțelegeți prin asta? Vă rog, Alexei Ivanovici, ex plicați -mi pentru
numele lui Dumnezeu sau pent ru numele lui Hristos!
— Ei, de ajuns, destul! își ieși din nou din sărite Velcea ninov și răcni
la dânsul: E timpul să plecați. Hai, luați -o din loc!
— Ba nu -i de ajuns de fel! se zborși și Pavel Pavlovici. Chiar dacă
dumneavoastră v -ați săturat de mine, și încă nu -i destul, căci mai întâi
trebuie să bem împreună un păhărel și să ciocnim. Să bem și după aceea
pot să plec. Altfel — nu, nu -i de ajuns!
— Știți ce, Pavel Pavlovici, sunteți atât de bun să vă duceți la dracu
ori nu?
— Sunt! Pot să mă duc și la d racu, dar în prealabil să bem un
păhăruț. Ați spus că nu doriți să beți în special cu mine… foarte frumos, în

schimb eu vreau să beau neapărat un pahar de vin cu dumneavoastră!
Pavel Pavlovici nu -și mai strâmbă figura și nici nu mai chicoti. Totul parcă
se transformase brusc într -însul, făcându -l de nerecunoscut și la chip și la
ton, comparativ cu omul pe care -l avusese în fața sa cu câteva clipe mai
înainte, încât Velceaninov rămase înmărmurit.
— Hai să bem, Alexei Ivanovici, nu mă refuzați! urmă Pavel P avlovici,
apucându -l strâns de mână și privind straniu în ochii săi. Pesemne nu era
vorba numai de băutură.
— Fie, dacă doriți, mormăi Velceaninov, unde -i șampa nia? Dar,
vedeți, n -a mai rămas decât ceva la fund, ca o drojdie.
— Este destul pentru două pah are, curată drojdie, ade vărat, dar o s -o
bem și o să ciocnim. Fiți bun și luați paharul dumneavoastră.
Amândoi ciocniră și dădură pe gât băutura.
— Aha, dacă -i așa… acum… ah! făcu Pavel Pavlovici, își duse o mână
la frunte și rămase câteva clipe în po ziția asta.
Velceaninov aștepta, crezând că de data aceasta celălalt va rosti
ultimul cuvânt. Dar Pavel Pavlovici nu scoase nici o vorbă, și numai îl
privea tăcut pe Velceaninov, cu gura cris pată într -un zâmbet viclean și
sarcastic.
— În definitiv, ce vre ți de la mine, bețiv ce sunteți? Mă prostiți! răcni
furios Velceaninov și bătu cu piciorul în pământ.
— Nu răcniți, nu răcniți, de ce răcniți? zise repede Pavel Pavlovici,
căutând să -l potolească pe celălalt cu un gest al mâinii. Nu vă prostesc, nu
vă pros tesc. Ah! Știți ce sunteți… știți ce sunteți acum pentru mine? și
deodată îl apucă de mână și i -o sărută fără ca Velceaninov să fi avut timp
a și-o retrage.
— Iată cine sunteți acum pentru mine, iar eu pot să mă duc la dracu.
— Așteptați, stați puțin! st rigă Velceaninov, venindu -și în fire. Am
uitat să vă spun ceva…
Pavel Pavlovici se întoarse de la ușă.
— Vedeți, turui Velceaninov neobișnuit de repede, îmbujorându -se la
față și uitându -se în altă parte. Mâine ar trebui să vă duceți neapărat la
familia Pogorelțev… să faceți cu noștință cu ei și să le mulțumiți —
neapărat…
— Neapărat, neapărat, cum să nu pricep! arătă Pavel Pavlovici o
deplină înțelegere a acestei îndatoriri, dând re pede din mână, ca și când
n-ar fi fost nevoie să i se mai amintească .
— Afară de asta și Liza vă așteaptă cu multă nerăbdare. I -am
făgăduit…
— Liza, zise Pavel Pavlovici, răsucindu -se în loc. Liza? Știți oare ce -a
fost pentru mine Liza, ce -a fost și ce este? Ce -a fost și ce este? răcni el,
într-un acces de exaltare. Dar. .. Hm! Despre asta mai pe urmă… totul mai
pe urmă. Dar pen tru moment nu -i destul că am băut un pahar de vin cu
dumneavoastră, mai am nevoie și de altă satisfacție…
Trusoțki își puse pălăria pe un scaun și -l privi pe Velceaninov, ca și
adineaori, cu r ăsuflarea întretăiată.
— Sărutați -mă, Alexei Ivanovici! îi propuse brusc oas petele.
— V-ați îmbătat? izbucni acesta, făcând un pas îndărăt.
— Da, sunt beat, totuși sărutați -mă, Alexei Ivanovici! Zău
sărutați -mă. Oare eu nu v -am sărutat adineaori mâna?
Alexei Ivanovici tăcu câteva clipe, parcă l -ar fi lovit cineva cu măciuca
în cap. Apoi se aplecă scurt spre Pavel Pavlovici care -i ajungea abia până

la umăr și -l sărută pe buzele -i care duhneau a vin. De altfel, nici nu mai
știa bine dacă -l sărutase ori nu.
— Ehei, și acum, acum, se dezlănțui Pavel Pavlovici cu ochii
învăpăiați, într -un acces de beție, nu știu ce să spun. Mă gândeam pe
atunci: "Nu cumva și ăsta? Dacă și ăsta, zic, dacă și ăsta — atunci în cine
pot să am încredere pe lume?"
Pavel Pavlovici izbu cni deodată în hohote de plâns.
— Vă dați seama oare ce fel de prieten mi -ați rămas?
Zicând acestea, Trusoțki o zbughi pe ușă, ținându -și pălăria în mână.
Velceaninov rămase iarăși înmărmurit câteva clipe ca și după prima vizită
a lui Pavel Pavlovici.
"Uf, un măscărici bețivan și nimic mai mult!" și făcu un gest de
lehamite cu mâna.
"Hotărât, nimic mai mult", repetă energic când se dezbrăcă și se culcă
în pat.

VIII
Boala Lizei

A doua zi de dimineață, în așteptarea lui Pavel Pavlovici, care făgă –
duise c ă va veni la timp în vederea plecării la fa milia Pogorelțev, Velcea –
ninov măsura odaia încoace și în colo, își sorbea cafeaua și fuma, chinuit
de un gând: că semăna cu un om care, trezindu -se din somn, își aduce
aminte că în ajun primise o palmă… "Hm… Își dă el perfect de bine seama
despre ce -i vorba și vrea să se răzbune pe mine, servindu -se de Liza!" își
zise și îl trecu un fior de groază.
Chipul drăgălaș și trist al bietei copile îi apăru în fața ochilor. Inima îi
zvâcni mai puternic. Da gândul că c hiar astăzi, în curând, peste două ore,
o va vedea iarăși pe Liza sa. "Ah, fără nici o îndoială, conchise el cu
înflăcărare, de azi înainte asta -i toată viața mea și singurul meu scop. Ce
importanță au toate palmele și amintirile acestea? Ce țel am avut pâ nă
acum în viață? Numai neorânduială și tristețe? Dar acum toate s -au
schimbat radical. Acuma -i cu totul altceva!"
Dar, în pofida încântării sale, îl năpădeau gânduri peste gânduri.
"Are să se răzbune pe mine prin Liza, asta -i limpede ca lumina zilei.
Se va răzbuna și pe Liza. Printr -însa mă va da gata pentru toate cele. Hm…
pentru nimic în lume nu -i mai pot îngădui ieșiri ca acelea de aseară, și —
aducându -și aminte — se îmbujoră la față. Totuși, văd că nu mai vine,
deși suntem la amiază!"
Așteptă mult, până la douăsprezece și jumătate, iar ne răbdarea îi
sporea din ce în ce mai mult. Pavel Pavlovici nu mai venea. În cele din
urmă, gândul care îi încolțise mai demult în minte, — și anume că
Trusoțki într -adins nu va veni, numai și numai ca să -l chinuiască cu
extravaganțele lui, ca cele din ajun, îl scoase cu totul din sărite: "Știe că
depinde de dânsul. Ce se va întâmpla cu Liza? Cum m -aș pu tea înfățișa
acum la Liza fără el?"
În sfârșit, Velceaninov nu mai putu răbda și la ora unu fix porni cu
trăsura în goană spre biserica Pokrov. Acolo i se spuse că Pavel Pavlovici
nici nu dormise acasă, ci se în torsese pe la orele nouă dimineața, stătuse
cam vreun sfert de ceas și plecase din nou. În dreptul ușii lui Pavel
Pavlovici, Velceaninov ascultă relatările serv itoarei, pe când învârtea

mașinal mânerul ușii încuiate, trăgându -l la dreapta și la stânga.
Venindu -și în fire, scuipă necăjit, lăsă în pace clanța și rugă să fie condus
la Maria Sâsoevna, care — auzind des pre cine era vorba — veni singură cu
dragă inimă .
Era o persoană bună la inimă, "o femeie cu simțăminte nobile", cum
se exprimase Velceaninov istorisind mai târziu Clavdiei Petrovna convorbi –
rea avută cu dânsa. După ce îl întrebă pe scurt cum transportase fetița în
ajun, Maria Sâso evna se puse numaidec ât pe povestit despre Pavel
Pavlovici. După spusele sale, "ea de mult i -ar fi făcut vânt, dacă nu era la
mijloc copilașul. De altfel, fusese mutat din hotel din pri cina vieții lui
dezordonate. Nu -i păcat să aduci în casă o femeie de moravuri ușoare,
când ai un copilaș care începe să priceapă! Ba îi și strigase fetiței: «Asta
are să -ți fie mamă, dacă o să vreau!» N -ai să mă crezi, dar până și femeia
aceea l -a scuipat între ochi. Iar alteori tatăl se răstea către fetiță: «Tu nu
ești fiica mea, ci un… basta rd!»"
— Nu mai spune! rosti, înspăimântat Velceaninov.
— Am auzit cu urechile mele. E un bețiv, într -adevăr, care nici nu -și
dă seama ce vorbește. Totuși față de un copil nu se fac asemenea lucruri.
Deși-i mică de ani, dar începe să -i lucreze mintea. Fetiț a plânge. Văd că se
chinuia rău de tot. Mai deunăzi s -a petrecut în curtea noastră o
nenorocire. Un comisar cică, spuneau oamenii, a închiriat de cu seară o
cameră la hotel, iar spre ziuă s -a spânzurat. Se zice că ar fi intrat în banii
statului. S -a aduna t mulțime de norod. Pavel Pavlovici nu era acasă. Iar pe
fetița, nesupravegheată de ni meni, am văzut -o prin lumea îngrămădită în
coridor — holbându -și ochii, după alții, la cel ce se spânzurase. Am adus -o
cât mai repede în casă. Și ce să vezi? A început s ă tremure și să se zbată
în convulsii. Era neagră la față și, cum a intrat în odaie, s -a și prăvălit pe
podele. S -a zbătut cât s -a zbătut. Parcă o apucaseră cârceii. Abia și -a
revenit în simțiri. De atunci Liza bolește într -una. Când veni acasă și află
despre toate acestea, Pavel Pavlovici începu s -o ciupească pe Liza până o
învineți pe tot trupul. El n -o bate, ci o ciupește. Apoi s -a îmbătat și a
început s -o sperie: "Eu, zice, am să mă spânzur, din pricina ta o să mă
spânzur — uite, cu găitanul ăsta de la storuri mă spânzur". Și, față de
dânsa, făcu un laț. Iar ea, sărăcuța, își pierdu de tot firea și, țipând, îl
cuprinse pe taică -su cu mânuțele și urlă: "N -am să mai fac, niciodată n -o
să mai fac!" Să -i plângi de milă, nu alta!
Deși Velceaninov se aștepta l a întâmplări extraordinare, totuși cele
auzite îl uluiră într -atâta, încât nici nu -i veni să le creadă. Maria Sâsoevna
îi mai înșiră și alte fapte. Astfel, în tr-un rând, dacă nu s -ar fi întâmplat să
fie ea de față, Liza s -ar fi aruncat pe fereastră. Când plecă de -acolo,
Velceaninov era năuc, de parcă băuse: "Am să -l omor ca pe un câine, o
să-i dau la cap cu o bâtă!" îi fulgeră în minte. Și gândul acesta îi stărui
îndelung în cap.
Velceaninov tocmi o trăsură și plecă la familia Pogorelțev. Încă înainte
de a ieși din oraș, echipajul fu nevoit să se oprească la o răspântie, lângă
un podeț peste un șanț, pe care trecea un mare convoi funebru. De o parte
și de alta a po dețului se îngrămădiseră câteva trăsuri, așteptând. Se op –
reau și trecători. Era înmormântare a unui om bogat. Convoiul de cupeuri,
care-l conduceau pe răposat la lăcașul de veci, se întindea pe o lungă
distanță, iar în fereastra unui cupeu din alai, străfulgera înaintea lui
Velceaninov chipul lui Pa vel Pavlovici. Ar fi zis că i se pare, dacă aces ta nu
și-ar fi scos capul pe fereastră și nu l -ar fi salutat, zâmbind. Pesemne era

foarte bucuros că -l recunoscuse pe Velceaninov, îi făcu chiar semne cu
mâna din cupeu. Atunci Velceaninov sări din trăsură și alergă până la
geamul cupeului lui Pavel Pavlov ici, înfruntând îngrămădeala de oameni,
pe sergenții de stradă și împrejurarea că cupeaua se urcase pe podeț.
Trusoțki era singur înăuntru.
— Ce-i cu dumneavoastră? răcni Velceaninov. De ce n -ați venit la
mine? Cum de vă aflați aici?
— îndeplinesc o datori e creștinească, dar nu răcniți așa, nu răcniți,
aduc ultimele omagii… chicoti Pavel Pavlovici, mijindu -și vesel ochii,
conduc la lăcașul de veci rămășițele pământești ale adevăratului meu
amic, Stepan Mihailovici.
— Asta-i o nerozie, bețivan fără minte c e sunteți! strigă încă și mai
tare Velceaninov, rămânând o clipă des cumpănit. Coborâți pe loc și haideți
cu mine, numaidecât!
— Imposibil… datoria înainte de toate…
— Am să vă scot cu forța de -acolo! urlă Velceaninov.
— Iar eu o să țip, o să țip! chic oti tot atât de vesel Pavel Pavlovici, de
parcă s -ar fi jucat cineva cu dânsul, și se refugie în fundul cupeului.
— Păzea, păzea că te calcă! strigă un sergent de stradă.
Într-adevăr, coborând de pe pod, un cupeu străin răsări în fața
convoiului mortuar și produse vâlvă. Velceaninov se văzu nevoit să sară în
lături. Mulțimea și alte trăsuri îl îm pinseră mai departe. Velceaninov
scuipă cu dezgust și se strecură spre echipajul său.
"Totuna -i, nici nu se cade să -l iau cu mine în halul ăsta ! " se gândi el
neliniștit, în deplină confuzie.
Când Velceaninov relată Klavdiei Petrovna povestirile Mariei Sâsoevna
și strania ântâlnire de la înmormântare, aceasta căzu pe gânduri și -i
spuse:
— Mi-e teamă pentru dumneata. Trebuie să întrerupi cu dânsul orice
relații. Cu c ât mai repede, cu atât mai bine!
— Puah! E un măscărici, bețivan, și nimic mai mult! ex clamă furios
Velceaninov, să -mi fie frică de dânsul? Și cum aș putea întrerupe relațiile
cu dânsul când la mijloc e Liza? Gândește -te la dânsa!
Liza se îmbolnăvise. De cu seară o scuturau frigurile și din oraș era
așteptat un doctor vestit după care se trimisese încă în zori de zi. Această
veste îl zdruncină complet pe Velceaninov. Klavdia Petrovna îl duse la
bolnavă.
— Ieri am observat -o cu multă luare -aminte, remarcă e a, oprindu -se
la ușa odăii unde se afla Liza. E o fetiță mândră și tristă. Se rușinează că -i
găzduită de noi și că tatăl său a părăsit -o așa. Asta -i toată boala ei.
— Cum a părăsit -o? De ce îți închipui că a părăsit -o?
— E destul că i -a dat drumul să vină aici într -o casă cu totul
necunoscută și cu un om aproape tot atât de necunoscut, sau aproape…
— Dar eu singur am luat -o, și am luat -o cu de -a sila, așa că nu
găsesc…
— O, Doamne sfinte, așa vede lucrurile Liza, care -i un copil. După
părerea mea, tatăl ei n-are să vină niciodată.
Văzându -l singur pe Velceaninov, Liza nu se miră de loc. Surâse doar
trist și -și întoarse la perete căpșorul care -i ardea de fierbințeală. Nu
răspunse nimic la consolările timide și la promisiunile călduroase ale lui
Velceanino v de a -l aduce a doua zi, neapărat, pe tatăl său. Ieșind din odaia
ei, el izbucni deodată în plâns.

Doctorul sosi abia către seară. După ce examină pe bol navă, el îi
sperie de la primul cuvânt pe cei de față, reproșându -le de ce nu -l
chemaseră mai înainte . Când i se spuse că fetița se îmbolnăvise abia în
ajun, nici nu -i veni să creadă. "Totul depinde de modul cum va petrece ea
noaptea asta, încheie el în cele din urmă și, dând dispozițiile necesare,
plecă cu făgăduiala că a doua zi va veni cât se poate mai devreme.
Velceaninov vru să rămână neapărat peste noapte acolo, dar Klavdia
Petrovna îl convinse "să mai încerce o dată a -l aduce aici pe monstrul
acela".
— Încă o dată? repetă, turbat de mânie, Velceaninov. Da, de data asta
am să -l leg fedeleș și am să -l aduc pe sus.
Gândul de a -l lega și de a -l aduce în brațe pe Pavel Pa vlovici puse o
absolută stăpânire asupra -i.
— Absolut de loc nu mă simt vinovat față de dânsul, se adresă la
plecare Velceaninov Klavdiei Petrovna. Reneg toate vorbele mele josnice și
plângărețe, debitate de mine ieri, adăugă el cuprins de furie.
Liza ședea culcată cu ochii închiși, pesemne dormea. Se simțea parcă
mai bine. Când Velceaninov se aplecă grijuliu asupra căpșorului său ca
să-i sărute măcar un colțișor de rochiță, luându -și răm as bun, Liza își
deschise dintr -o dată ochii, ca și când l -ar fi pândit, și șopti: "Ia -mă de
aici!"
Era o rugăminte blândă și tristă, fără nici o umbră din surescitarea
din ajun. Vibra în tonul său o resemnare că ru gămintea ei nu se va
îndeplini niciodată . Deznădăjduit la culme, Velceaninov dădu s -o asigure
că nu era cu putință a o duce în altă parte. Ea închise ochii în tăcere și nu
mai scoase nici o vorbă, parcă nici nu l -ar fi auzit, nici nu l -ar fi văzut.
După ce ajunse în oraș, Velceaninov porunci bir jarului să -l ducă de -a
dreptul spre biserica Pokrov. Se făcuse ora zece. Pavel Pavlovici nu era
însă acasă. Velceaninov îl aș teptă o bună jumătate de ceas, plimbându -se
încoace și încolo pe coridor într -o nerăbdare maladivă. Maria Sâsoevna îl
încredință în cele din urmă că Pavel Pavlovici n -are să se în toarcă acasă
decât abia în zori de ziuă. "Atunci și eu am să vin dis -de-dimineață", hotărî
Velceaninov și, în culmea in dignării, se îndreptă spre casă.
Dar mare -i fu uimirea când, înainte de a fi intrat î n casă, auzi de la
Mavra că oaspetele său din ajun îl aștepta încă de la orele zece.
— Și ceai a binevoit să bea la noi, și după vin m -a trimis, și o
bumașcă albastră de cinci ruble mi -a dat.

IX
Vedenia

Pavel Pavlovici se instalase foarte confortabil. Ședea pe același scaun
ca în ajun, fuma țigară după țigară și tocmai își turnase al patrulea pahar,
și ultimul, din sticla de vin. Ceainicul și ceașca de ceai, pe jumătate goală,
se aflau ală turi pe masă. Fața -i stacojie strălucea de bună dispoziție. Își
scoase și haina, ca vara, rămânând numai în vestă.
— Iertați -mă, scumpe amice! izbucni Trusoțki, zărindu -l pe Velceani –
nov, și se săltă pe scaun ca să se îmbrace. Mi -am scos haina, ca să mă
mai răcoresc puțin…
Gazda se apropie amenințător de dânsul.
— Încă nu sunteți beat de tot? Se mai poate vorbi cu dumneavoastră?

Pavel Pavlovici se zăpăci un moment:
— Nu, nu chiar de tot… Mi -am făcut datoria față de ră posat. Sunt
numai puțin afumat…
— Dar sunteți în stare să mă înțelegeți?
— De aceea m -am și înfă țișat, ca să vă înțeleg.
— Atunci am să încep prin a vă spune de -a dreptul că sunteți un
ticălos! izbucni Velceaninov, cu glasul sugrumat de furie.
— Dacă cu asta începeți, oare cu ce o să sfârșiți? dădu să protesteze
Pavel Pavlovici, foarte speriat , dar Velceani nov continuă să -l apostrofeze
fără a -l asculta.
— Fiica dumneavoastră e bolnavă, îi pe moarte. Ați pă răsit-o ori nu?
— Moare, într -adevăr?
— E bolnavă, foarte bolnavă, grav bolnavă !
— Nu cumva -i vorba numai de micile sale accese?
— Nu mai îndrug ați nerozii. E bolnavă rău de tot. Ar fi trebuit cel
puțin să vă fi dus pe acolo…
— Să mulțumesc gazdelor, să le mulțumesc pentru ospi talitate. Am
priceput, Alexei Ivanovici, dragă, bunul meu amic, bâigui el, prinzându -i
mâna între palmele sale, cu o în duioșare de bețiv, cu lacrimi în ochi, ca și
cum ar fi implorat iertare… Alexei Ivanovici, nu strigați, nu strigați așa…
De-aș muri, de -aș cădea beat în Neva, ce importanță ar fi avut în situația
de astăzi? Iar cât privește pe domnul Pogorelțev, avem t ot timpul să ne
ducem la dânsul.
Velceaninov se reculese, stăpânindu -se cu greu.
— Sunteți beat, nu știți ce vorbiți! îi tăie aspru vorba Velceaninov.
Sunt gata să am o explicație cu dumneavoas tră… chiar sunt bucuros, și
cât mai degrabă… De aceea am ș i venit. Dar mai întâi de toate voi lua
măsuri. Azi va trebui să dormiți la mine. Mâine dimineață vă iau și
mergem acolo. N -o să scăpați din gheara mea! urlă el din nou. Am să vă
leg cobză și o să vă duc pe sus. Vă convine divanul ăsta? și Velceaninov,
înăbușindu -se de furie, îi arătă divanul lat și moale din fața patului de
lângă celălalt perete, pe care dor mea el însuși.
— Mă rog, oriunde…
— Nu oriunde, ci aici, pe divanul ăsta! iată cearșaf, plapumă, pernă
(Velceaninov scoase toate dintr -un dulap și î n pripă le aruncă lui Pavel
Pavlovici, care își întinse smerit mâinile după ele). Să vă faceți patul
îndată! Aș -ter-ne-ți-l numaidecât!
Cu brațele încărcate de lucruri, Pavel Pavlovici rămase nehotărât în
mijlocul odăii, cu un zâmbet prelung pe fața -i de o m beat. Dar la a doua
izbucnire a lui Velceaninov, care tuna și fulgera, Pavel Pavlovici se puse în
grabă pe treabă. Dădu la o parte masa și, răsuflând din greu, desfăcu și
întinse cearșaful, cu ajutorul lui Velceaninov, încântat de do cilitatea și de
zăpăceala oaspetelui său.
— Terminați tot vinul din pahar și culcați -vă, ordonă din nou
Velceaninov, își dădu seama că trebuia să ordone: dumneavoastră ați
trimis după vin?
— Eu, da… Îmi închipuiam, Alexei Ivanovici, că n -o să mă lăsați să
trimit după vin.
— Bine că v -ați închipuit. Dar trebuie să mai aflați încă ceva. Vă
anunț o dată pentru totdeauna că am hotărât să nu vă mai suport
schimonosirile și nici sărutările bețivănești de ieri. Asta n -o să vă mai
îngădui.

— Înțeleg și eu, Alexei Ivanovici, că așa ceva nu -i cu putință decât o
singură dată, zâmbi Pavel Pavlovici, mul țumit de sine însuși.
Auzind răspunsul acesta, Velceaninov, care măsura odaia cu pași
nervoși, se opri brusc cu un aer aproape grav în fața lui Trusoțki.
— Pavel Pavlovici, vorbiți desch is, fără ocolișuri. Sânteți un om
inteligent, recunosc din nou, dar vă asigur că ați apucat pe o cale greșită.
Vorbiți fățiș, purtați -vă pe față și, pe cuvântul meu de onoare, vă voi
răspunde la tot ce doriți.
Pavel Pavlovici zâmbi iarăși cu un surâs prelu ng, destul ca să -l scoată
din sărite pe Velceaninov, care izbucni:
— Stați! Nu vă prefaceți, vă citesc până -n fundul sufle tului. Sunt
gata, repet, pe cuvântul meu de onoare, să vă răs pund la toate și veți
căpăta orice satisfacție posibilă, sau chiar impo sibilă. Ah, cât aș dori să
mă înțelegeți…
— Dacă sunteți așa de bun, rosti Pavel Pavlovici, apropiindu -se de el
cu un aer circumspect, strașnic m -ar inte resa să știu ce -ați înțeles ieri
prin expresia de tip feroce.
Velceaninov scuipă cu dezgust și măsur ă mai departe ca mera cu un
pas și mai grăbit.
— Nu, Alexei Ivanovici, nu vă arătați astfel scârba. M -ați făcut foarte
curios și de aceea am și venit aici pentru veri ficare… Iertați -mă, vă rog, că
nu mă pot exprima destul de limpede. Am citit eu însumi într-o revistă la
rubrica de cri tică despre tipul "feroce" și despre cel "pașnic". Azi -dimineață
mi-am adus aminte… fiindcă îl uitasem… dar, drept vorbind, nici mai
înainte nu -i prea prinsesem bine înțelesul. Iată, de pildă, în ce aș vrea să
fiu lămur it: Stepan Mihailovici Bagautov, răposatul, a fost un tip "feroce"
sau "paș nic"? Cum să -l clasific?
Velceaninov tăcea mereu, pășind măsurat prin odaie. Se opri dintr -o
dată și rosti mânios:
— Aparține tipului "feroce" omul care mai curând l -ar fi otrăvit pe
Bagautov, când ar fi băut amândoi șampanie în numele fericitei revederi,
cum ați băut dumneavoastră de pildă, aseară, împreună cu mine, dar nu
l-ar fi condus la ci mitir, cum ați făcut -o singur deunăzi, dracu știe din ce
motive ascunse, tainice, dezgus tătoare —dedându -vă la niște abjecte
scălămbăieli care vă dezonorează în primul rând pe dumneavoastră înșivă!
— Chiar așa, nu s -ar fi dus, încuviință Pavel Pavlovici, totuși prea mă
forfecați…
— Nu face parte din categoria tipului "feroce", perora înaint e
Velceaninov, fără să audă nimic în înflăcărarea lui, omul acela care își
născocește fel de fel de închipuiri năs trușnice, întocmind bilanțuri de
dreptate și de justiție, învățându -și ofensa pe de rost ca o lecție,
văicărindu -se, maimuțărindu -se, fandosi ndu-se, agățându -se de gâtul
oamenilor — și când colo îl vezi că pentru așa ceva își irosește tot timpul.
Dar ia spuneți -mi! E adevărat că ați vrut să vă spânzurați? E adevărat?
— La beție poate să mă fi aiurit, dar nu mai țin minte. Nouă,
oamenilor de oar ecare condiție, Alexei Ivanovici, nu ne prea șade bine să
turnăm otravă în pahar. Apoi, pe lângă faptul că sunt un slujbaș bine
văzut, ba chiar cu ceva stare, poate mi -ar trece prin gând să mă și însor a
doua oară.
— Mai cu seamă că ai putea nimeri la ocnă .
— Bineînțeles, există și riscul acesta, deși în ziua de azi, pe la
judecăți, se dau destule circumstanțe atenuante. Îmi vine să vă povestesc

o istorioară tare hazlie, pe care mi -am amintit -o deunăzi în cupeu la
înmormântare și pe care aș vrea să v -o împă rtășesc. Ați pomenit adineauri
de "cei ce se atârnă de gâtul oamenilor". Poate vă mai aduceți aminte de
unul Semion Petrovici Livțov, care ne -a vizitat de câteva ori, pe când vă
aflați la noi în orașul T. Fratele său mezin, socotit și el ca un tânăr din
Petersburg, avea o slujbă pe lângă guvernatorul din orașul V. și se
distingea, de ase menea, prin fel de fel de calități. Se certă într -un rând cu
colonelul Golubenko într -o societate, față de mai multe doamne, printre
care se găsea și aleasa inimii sale. Se socoti jignit, dar își înghiți obida,
ascunzându -și-o. Între timp, Go lubenko îi cuceri iubita și o ceru în
căsătorie. Dar ce să vezi? Livțov acesta se împrieteni la cataramă cu
Golubenko, uitând trecutul, și se oferi chiar să -i fie cavaler de Onoare la
nuntă, ținându -i pirostriile. Întorcându -se de la cu nunie, Livțov —
îmbrăcat în frac și cu părul frizat — se apropie de mire ca să -l felicite și
să-l sărute, față de întreaga societate nobilă, în frunte cu guvernatorul și,
așa cum era, îi vârî în pântece u n pumnal lui Golubenko care se prăbuși la
pământ. Închipuiți -vă, propriul său cavaler de onoare… ce rușine! Dar asta
nu-i totul! Cum îl străpunse cu pumna lul pe mire, Livțov se repezi în
dreapta și -n stânga, exclamând: "Vai, ce -am făcut! Vai, ce -am făcu t!"
Lacrimile îi curgeau șiroaie. Tremura tot. Se atârna de gâtul oamenilor,
chiar de -al doamnelor: "Vai, ce -am făcut! Vai, ce -am făcut!" Hi -hi-hi! Ne -a
făcut să leșinăm de râs! Păcat numai de Go lubenko, care, de fapt, se făcu
bine, în cele din urmă…
— Nu văd cu ce rost mi -ați povestit toate acestea, se în cruntă cu
asprime Velceaninov.
— Totu-i că a fost în stare să lovească cu pumnalul, chicoti Pavel
Pavlovici. Și, după cum se vede, omul acesta nu era un tip, ci un mucos,
care de frică a uitat până și buna -cuviință, atârnându -se de gâtul
cucoanelor față de guver nator. Dar îl înjunghiase, își atinsese ținta…
Numai pentru asta am vrut să vă povestesc istorioara.
— Duceți -vă la dracu! răcni, exasperat, Velceaninov, ca și cum s -ar fi
frânt ceva într -însul. Luați -vă tălpășița cu toate ascunzișurile voastre
mârșave, nemernicule, țineți cu tot dinadinsul să mă speriați, chinuitor de
copii, lepădătură, ticălosule, ticălosule, ticălosule! zbieră el ca scos din
minți, înăbușindu -se la fiecare cuvânt.
Pavel Pavl ovici se cutremură și chiar mahmureala îi trecu puțin.
Buzele îi tremurau.
— Adică, Alexei Ivanovici, pe mine mă numiți ticălos — dumneavoas –
tră, pe mine?
Velceaninov își recăpătă numaidecât stăpânirea de sine.
— Sunt gata să -mi cer scuze, răspunse gazda d upă o scurtă tăcere,
cuprins de gânduri sumbre, dar numai în ca zul când dumneavoastră
înșivă ați fi de acord să procedați de acum înainte fără ocolișuri.
— În locul domniei voastre, Alexei Ivanovici, eu mi -aș fi cerut scuze
fără nici o condiție.
— Fie și așa, zise Velceaninov, după ce tăcu din nou un timp. Îmi cer
scuze. Trebuie însă să încuviințați singur, Pa vel Pavlovici, că după cele
petrecute nu mă mai simt vino vat cu nimic față de domnia -voastră, cât
privește întreaga chestiune, nu numai cazul de ac um.
— Dar ce chestiuni pot să aibă loc între noi? zâmbi șiret Pavel
Pavlovici și își lăsă ochii în pământ.
— Dacă -i așa, cu atât mai bine, cu atât mai bine! Isprăviți -vă de băut

vinul și culcați -vă, căci eu oricum tot n -o să vă dau drumul…
— Mda… vinul ăsta… rosti cu sfială Pavel Pavlovici, to tuși se apropie
de masă și sorbi ultimul pahar, turnat mai demult. Pesemne băuse din
belșug mai înainte, așa că mâna -i tremura și udă cu o parte din vin
dușumeaua, cămașa și vesta… Bău totuși paharul până -n fund, fiindu -i
parcă peste putință să -l lase plin, apoi așeză paharul cu respect pe masă,
se îndreptă supus spre pat să se dezbrace.
— N-ar fi oare mai bine să nu înnoptez la dumnea voastră? spuse
deodată Pavel Pavlovici, rămânând în mână cu o gheată pe care tocmai și -o
scosese din picior.
— Nu. N -ar fi de loc mai bine! răspunse mânios Velcea ninov, pășind
neobosit prin odaie fără să se uite la dânsul.
Pavel Pavlovici își scoase hainele și se puse în pat. După un sfert de
ceas se culcă și Velceaninov, care st inse lumâ narea
Nu putea adormi pradă neliniștii. Un element nou, care parcă încurca
și mai mult lucrurile, răsări, din senin de un deva, tulburându -l, fără să -și
dea seama de ce se simții ru șinat de această neliniște. Când era cât pe ce
să ațipească, un foșnet îl trezi de -a binelea. Își aruncă îndată privirea la
patul lui Pavel Pavlovici. În odaie era întuneric beznă. Drape riile fuseseră
trase de tot. I se păru că Trusoțki nu stătea cul cat, ci se sculase și ședea
în capul oaselor pe marginea pa tului.
— Ce-i cu dumneavoastră? exclamă Velceaninov.
— Văd o umbră, rosti în șoaptă Pavel Pavlovici, după o scurtă
așteptare.
— Ce anume? Ce fel de umbră?
— Acolo, în odaia de alături, am văzut parcă prin ușă o umbră.
— Umbra cui? întrebă Velceaninov după o scurt ă tăcere.
— A Nataliei Vasilievna.
Velceaninov puse picioarele pe covor și se uită el însuși prin antreu în
camera vecină, care stătea tot timpul cu ușa deschisă. Acolo nu erau
draperii la ferestre, ci numai storuri, de aceea se vedea o zare de lumină.
— În odaia cealaltă nu -i nimic, sunteți beat, culcați -vă! zise
Velceaninov și se înveli cu plapuma.
Pavel Pavlovici nu mai rosti nici un cuvânt și se culcă și el.
— Dar mai înainte n -ați văzut niciodată umbra ei? îl întrebă dintr -o
dată Velceaninov după vreo zece minute.
— O singură dată parcă am mai văzut -o, rosti abia auzit Pavel Pavlo –
vici, tărăgănând răspunsul. Apoi se așternu ia răși între dânșii tăcerea.
Velceaninov nu și -ar fi putut da seama cu siguranță dacă ațipise ori
nu. Dar nu trecu un ceas și gazd a tresări în așter nut, îl trezi ca un foșnet.
Nu știa ce era, i se părea însă că ceva alb stătea în beznă, la doi pași de
dânsul, în mijlocul odăii. Se sculă în capul oaselor și privi lung cam un
minut.
— Dumneavoastră sunteți, Pavel Pavlovici? rosti Velc eaninov cu o
voce stinsă, care răsună brusc în liniștea nopții, părându -i-se stranie chiar
lui însuși.
Nu căpătă nici un răspuns, dar nu era nici o îndoială că cineva stătea
în picioare în fața sa.
— Dumneavoastră sunteți… Pavel Pavlovici? repetă el mai tare și
chiar cu un glas atât de puternic, încât dacă Trusoțki ar fi dormit liniștit în
pat, s -ar fi deșteptat pe loc și i -ar fi răspuns.
Nici un cuvânt însă. În schimb, silueta albă, abia deslu șită, se mișcă,

apropiindu -se de dânsul. Apoi se petrecu cev a straniu: într -o clipită parcă
se frânse ceva într -însul ca și deunăzi, și răcni din răsputeri, cu o voce
aspră, sugrumată, sufocându -se aproape la fiecare cuvânt:
— Dacă dumneavoastră, un măscărici bețivan, vă trece prin cap că
m-ați putea speria, o să m ă întorc cu fața la perete, îmi voi trage plapuma
peste cap și n -o să mă mai întorc toată noaptea ca să -ți dovedesc că nu
dau două parale pe tine… chiar dacă -i sta așa, până -n zori… măscărici ce
ești… mi -i și scârbă de tine!
Zicând acestea, Velceanin ov scuipă mânios spre locul unde se afla
presupusul Pavel Pavlovici, se răsuci scurt în pat cu fața la perete, se
acoperi cu plapuma, cum spusese, și rămase nemișcat ca un mort. Se
așternu o tăcere mormântală. Era greu de spus dacă umbra se apropia de
dânsul sau încre menise pe loc, iai inima îi bătea tare, tare de tot. Trecură
cel puțin cinci minute și deodată, la vreo doi pași de dânsul, se auzi vocea
slabă, tânguitoare, a lui Pavel Pavlovici.
— Eu sunt, Alexei Ivanovici, m -am sculat să caut… (și numi u n obiect
casnic din cele mai utile) nu l -am găsit pe aproape… și am vrut să -l caut
ușurel pe lângă patul dum neavoastră.
— Dar de ce ați tăcut… când am strigat adineauri? îl în trebă Velcea –
ninov cu un glas frânt, după vreo jumătate de minut.
— M-am speriat. Răcniți așa de tare… De aceea m -am și speriat.
— E acolo în colț, la stânga, spre ușă, într -un dulăpior… aprindeți
lumânarea…
— Găsesc și fără lumânare… rosti, smerit, Pavel Pavlovici, îndrept –
ându -se spre ungher… scuzați, Alexei Ivanovic i, că v -am deranjat… eram
ca beat.
Velceaninov nu -i răspunse. Stătea întors cu fața la pe rete și rămase
așa toată noaptea, fără să se miște. Voia oare să -și țină astfel cuvântul și
să-și arate în modul acesta dis prețul? Nu știa nici el singur ce se
întâmplase cu dânsul. Tulburarea lui nervoasă se prefăcu în cele din urmă
într-un adevărat delir, și el mult timp nu mai putu adormi.
Deșteptându -se a doua zi către orele zece, Velceaninov sări ars și se trezi
pe marginea patului, ca aruncat de un arc. Dar Pa vel Pavlovici nu se mai
afla în odaie. Rămăsese numai patul său gol, desfăcut. Trusoțki o ștersese
în zori de ziuă.
— Știam că așa are să se întâmple! exclamă Velceani nov, plesnin –
du-se cu palma peste frunte.

X
La cimitir

Temerile doctorului se adeveri ră. Lizei i se făcu dintr -o dată mai rău,
cum nu -și închipuise în ajun nici Velceani nov, nici Klavdia Petrovna.
Dimineața, Velceaninov o mai găsi pe bolnavă conștientă, toropită însă de
o mare febră. Ulterior, el încredința pe toți că fetița îi zâmbise, b a chiar îi
întinsese mânuța fierbinte. Dacă acesta era adevărul sau numai rodul unei
involuntare închipuiri, ca o consolare — nu se mai putea verifica. În faptul
nopții, bolnava își pierdu cu noștința și în starea asta rămase până la
sfârșit. A zecea zi de la sosire, Liza muri.
În vremea asta, Velceaninov trecu prin mari chinuri. Fa milia Pogorel –
țev era îngrijorată chiar de starea sănătății sale. În timpul acesta dureros,

el petrecu la vilă cele mai multe zile. Când boala Lizei se apropie de dezno –
dământ, Velceaninov stătea singur ceasuri întregi în câte un ungher, parcă
fără să se gândească la nimic. Klavdia Petrovna ve nea uneori la dânsul ca
să-l distreze, dar el îi răspundea mo nosilabic, făcând sforțări să stea de
vorbă cu ea. Klavdia Petrovna nu se a șteptase că "toate acestea îl vor
impresiona atât de puternic". Mai degrabă Velceaninov se lua cu copiii,
care îl făceau chiar să râdă, câteodată. Totuși se scula de pe scaun
aproape din ceas în ceas și se ducea în vârful dege telor să vadă ce face
bolnava . Uneori, i se părea că fetița îl recunoaște. Nu mai avea nici o
speranță în privința însănă toșirii ei, ca și toți ceilalți, dar nu se depărta de
odaia, unde trăgea să moară Liza, stând de obicei în camera de alături.
În vremea asta totuși, Velceaninov, d e vreo două ori, desfășură o
activitate extraordinară. Pleca bezmetic la Petersburg după doctori, aducea
pe medicii cei mai vestiți și făcea consulturi. Al doilea și cel din urmă
consult avu loc în ajunul morții copilului. Cu vreo trei zile mai înainte,
Klavdia Petrovna vorbi stăruitor cu Velceaninov, că trebuie ne apărat să
dea de urma domnului Trusoțki: "fără dânsul, în tr-un caz de nenorocire,
nici nu vom putea înmormânta pe Liza". Velceaninov mormăi că îi va scrie.
Iar Pogorelțev anunța că -l va descope ri cu ajutorul poliției. În sfârșit, Vel –
ceaninov scrise un bilețel de două rânduri și -l duse la hotel. Ca de obicei,
Pavel Pavlovici nu era acasă. Atunci el înmână, scrisoarea Mariei Sâsoevna,
ca să i -o transmită.
În cele din urmă, Liza muri într -o minuna tă seară de vară, o dată cu
apusul soarelui. De abia atunci se dezmetici Velceaninov. Pe când fetița
răposată era gătită și îmbrăcată într -o albă rochiță de sărbătoare a uneia
dintre fiicele Klavdei Petrovna, fiind așezată în salon pe o masă cu flori
între mânuțe, Velceaninov se apropie de Klavdia Petrovna și îi declară cu
ochi scăpărători că -l va aduce, mort -copt, pe "ucigaș". Fără a -i asculta
sfatul de a zăbovi până a doua zi, Velceaninov plecă numaidecât la oraș.
Știa unde să -l dibuiască pe Pavel Pavlovici. Doar nu nu mai după
doctori se mai dusese el la Petersburg. Uneori, în timpul acela, avea
impresia că, aducând la Liza pe tatăl ei, aceasta — numai la auzul glasului
său — și-ar fi venit în fire. Atunci, ca un desperat, pornea să -l cau te.
Pavel Pavlovici își păstrase domiciliul de la hotel, dar acolo degeaba
întrebă de dânsul.
— Câte trei zile în șir nu numai nu doarme, dar nici nu dă pe acasă,
îl informase Maria Sâsoevna, apoi vine aici uneori ca din întâmplare,
mort-beat, nu stă nici un ceas pe ceasornic și iar o ia din loc. Își face de
cap.
Un chelner de la hotelul Pokrovskaia spuse printre al tele lui Velcea –
ninov că Pavel Pavlovici frecventa de mai demult niște femei de moravuri
ușoare de pe bulevardul Voznesenski. Velceaninov le de scoperi cu
ușurință. După ce le cinsti din belșug, ele își aduseră numaidecât aminte
de clientul lor, recunoscându -l îndeosebi după pălăria cu doliu, dar îl și
făcură de două parale, fiindcă nu mai venea pe la dânsele. Una dintre
profesioniste, numită Kati a, se prinse "să -l găsească neapărat pe Pavel
Pavlovici, deoarece acesta se ține acum lipcă de Mașka Prostakova și are
punga dol dora de parale. Cât privește pe Mașka, asta -i o ticăloasă… a
zăcut prin spitale… numai dacă ar vrea să deschidă gura, și Ma șka ar
înfunda Siberia… un singur cuvințel ar fi de ajuns." Dar Katia nu -l
descoperi atunci, în schimb făgădui ritos că -l va găsi altă dată. De data
asta Velceaninov își puse toată nădejdea tocmai în concursul ei. El reveni

a doua zi pe la orele zece. Că pătă fără întârziere învoire pentru Katia de la
stabilimentul respectiv, plătind suma cuvenită pentru absența ei, și
amândoi plecară pe ur mele lui Pavel Pavlovici. De fapt, nu știa nici el
însuși ce va face cu Trusoțki. Îl va ucide pentru isprăvile sale, sau numai îl
căuta pentru a -i vesti moartea fiicei lui și a -i cere concursul necesar la
înmormântare? Primele demersuri nu dădură nici un rezultat. Aflară
numai că Mașka Prostakova se bătuse cu Pavel Pavlovici cu trei zile în
urmă și că un slujbaș oarecare , cu un scaun, "spărsese capul lui Pavel
Pavlovici". Într -un cuvânt, nu -l putură găsi multă vreme. Dar în cele din
urmă, tocmai pe la orele două de noapte, Velcea ninov — ieșind dintr -o
casă rău famată, după indicația in formatorilor, se întâlni pe neaștep tate,
nas în nas, cu Pavel Pavlovici.
Două femei îl aduceau pe Trusoțki beat -mort spre casa aceea, una îl
susținea de braț, iar din spate un pretendent zdravăn, de statură înaltă,
zbiera cât îl ținea gura, amenințându -l pe Pavel Pavlovici cu tot felul de
grozăvii. Urla prin tre altele că acesta "l -a exploatat și i -a otrăvit viața". Era
vorba pesemne de niște bani. Femeile se arătau foarte gră bite și speriate.
Zărindu -l pe Velceaninov, Pavel Pavlovici se aruncă spre dânsul cu mâinile
întinse, țipând de parc ă l-ar fi înjunghiat cineva:
— Ajutor, frățioare !
Văzând silueta atletică a lui Velceaninov, pretendentul șterse
numaidecât putina. Pavel Pavlovici îi arătă, triumfător, pumnul și scoase
un strigăt de izbândă. Atunci Velceaninov îl prinse furios de umeri și se
apucă să -l scuture atât de puter nic cu amândouă mâinile, încât lui Pavel
Pavlovici începură să -i clănțănească dinții. Trusoțki încetă ca prin farmec
de-a răcni și, cu o privire îndobitocită de bețivan, cată spre justi țiarul său.
Neștiind pesemne ce să mai facă cu dânsul, Vel ceaninov îi încovoie
puternic spinarea și îl așeză alături pe o bornă de la marginea trotuarului.
— A murit Liza! îi spuse.
Fără să -și ia ochii de la dânsul, Pavel Pavlovici ședea pe bornă,
susținut de către una dintre femei. Pr icepu, în sfârșit, și fața i se scofâlci
brusc.
— A murit… șopti el cu o șoaptă stranie. Velceaninov nu -și putu da
seama, dacă Trusoțki zâmbise, beat fiind, cu surâsul său prelung și infect,
sau numai i se schimonosise figura. Dar, după o clipă, Pavel Pa vlovici își
ridică cu o vădită sforțare dreapta tremurândă ca să facă semnul crucii,
dar nu izbuti, mâna în tremur îi căzu la loc. El mai zăbovi puțin, apoi se
sculă greoi de pe bornă, prinse brațul femeii care -l însoțea și, sprijinit de
dânsa, porni mai departe în drumul lui, căzut parcă în nesimțire, ca și
cum Velceaninov nici nu ar fi fost de față. Dar acesta îl înșfăcă iarăși de
umăr.
— Nu mă înțelegi, monstrule, că fără tine Liza nu poate fi înmormân –
tată? răcni Velceaninov, înăbușindu -se.
Pavel Pavlo vici își întoarse capul.
— Îl mai ții minte… pe sublocotenentul acela… de arti lerie? bolborosi
el, cu limba încleiată.
— Ce-e-e? răcni Velceaninov, cutremurându -se.
— El e tatăl ei! Caută -l pe dânsul, pentru înmormântare…
— Minți! urlă Velceaninov, ca scos din fire. Numai din răutate o
spui… Știam eu că tocmai asta mi -o coci!
Ieșit din minți, Velceaninov își ridică înspăimântătorul său pumn
asupra lui Pavel Pavlovici. Încă o clipă… și l -ar fi ucis, poate, cu o singură

lovitură în ca p. Femeile țipară ascuțit și săriră în lături. Trusoțki însă nici
nu clipi din ochi. O furie sălbatică îl desfigura.
— Știi tu cum se cheamă la noi… curat pe rusește?… rosti răspicat
Pavel Pavlovici (ca și cum i s -ar fi risipit cu totul mahmureala) o
înjurătură, care nu poate fi reprodusă în scris. Acolo să te și cari, fără
zăbavă.
Apoi Trusoțki se smulse cu putere din mâinile lui Velcea ninov, se
împiedică și cât pe ce era să cadă. Femeile îl prin seră și de data asta și o
luară la fugă împreună cu dân sul, țivlindu -se și aproape târându -l după
ele. Velceaninov nu -l mai urmări.
A doua zi, la ora unu în jurul prânzului, apăru la vila Pogorelțivilor
un funcționar foarte prezentabil, între două vârste, îmbrăcat în uniformă și
înmână cu deferență Klavdiei Pe trovna un plic adresat pe numele ei, din
partea lui Pavel Pavlovici Trusoțki. Plicul conținea o scrisoare, trei sute de
ruble și hârtiile necesare pentru înmormântarea fetiței. Scrisoarea era
scurtă, extrem de respectuoasă și plină de cu viință, îi mulțume a profund
domniei -sale Klavdia Petrovna pentru comportarea ei, izvorâtă din atâta
bunătate față de o orfană — faptă pentru care numai unul Dumnezeu ar
putea -o răsplăti. Amintea destul de vag că din pricina unei grave maladii
nu va putea lua parte în persoa nă la înmormântarea preaiubitei și
nefericitei fiice. Își punea însă toate speranțele în bunătatea îngerească a
domniei -sale. Cele trei sute de ruble erau destinate — după lămuririle
suplimentare din misivă — pentru înmormântare și îndeobște pentru
cheltui elile pricinuite de boala copilei. Iar dacă va rămâne ceva din suma
aceasta, ruga respectuos să se folosească pentru a se pomeni veșnic
sufletul răposatei Liza. Funcționarul, aducător al scrisorii, nu putu adăuga
nimic altceva. Din unele vorbe ale sale re zulta că el primise a aduce
personal domniei -sale scrisoarea numai la stăruitoarea rugăminte a lui
Pavel Pavlovici. Pogorelțev se simți chiar jignit de expresia privitoare la
"cheltuielile pricinuite de boala copilei" și hotărî să oprească numai
cincizeci de ruble pentru înmormântare, de oarece nu putea fi împiedicat
un tată de a -și îngropa copila, iar restul de două sute cincizeci să fie
înapoiat fără întârziere domnului Trusoțki. Klavdia Petrovna însă decise în
cele din urmă să nu -i mai trimită înapoi dou ă sute cincizeci de ruble, ci o
chitanță de la biserica cimitirului despre primirea acestor bani pentru
veșnica pomenire a sufletului răposatei copile Elisaveta. Chitanța urma să
fie înmânată neîntârziat lui Pavel Pavlovici de Velceaninov, care i -o și
trimise prin poștă la hotel.
După înmormântare, Velceaninov nu se mai arătă la co nac. Două
săptămâni încheiate, umblă singur haihui prin oraș, fără nici un țel, pe
gânduri, dând peste oameni. Alte dăți zăcea însă acasă zile întregi, întins
pe divan, uitând de îndeletnicirile cele mai obișnuite. Familia Pogorelțev
trimise de mai multe ori după dânsul, poftindu -l la conac. El făgă duia, dar
numaidecât dădea uitării promisiunile. Într -un rând, însăși Klavdia
Petrovna se duse la oraș, dar nu -l găsi acasă. Același lucru se petrecu de
câteva ori și cu avocatul, care avea să -i facă comunicări. În sfârșit,
procesul, condus cu multă abilitate, se încheie. Se prezentă un aranjament
lesnicios. Partea adversă căzu de acord pentru o înțelegere. Rămânea
numai ca Velceaninov să renunțe la o parte neînsem nată din proprietate.
Era nevoie doar de consimțământul acestuia. Găsindu -l în cele din urmă
acasă, avocatul se arătă surprins de indiferența și moliciunea cu care îl
ascultase acest client, atât de cârciogar și agitat odinioa ră.

Sosiră, în sfârșit, zilele cele mai dogoritoare ale lui iulie, dar
Velceaninov nici nu lua seama la vreme. Durerea sa îi măcina sufletul și
evolua asemenea unui abces copt, lămurindu -i-se clipă cu clipă și
concretizându -se sub forma unui gând chinuitor . Suferința lui cea mai
mare era prilejuită de faptul că Liza nu apucase să cunoască cine e
dânsul, murind fără să fi aflat cu câtă duioșie fusese iubită de el. Unicul
țel al întregii sale vieți, care licărise înainte -i într -o bucurie atât de
încântătoare, se stinsese brusc în bezna veșnică. Acest scop s -ar fi
întruchipat aievea în împrejurarea — cum se gândea el în orice moment —
ca Liza să simtă zi cu zi, ceas cu ceas, neîntrerupt de -a lungul vieții sale,
iubirea lui fără de margini. "Oamenii n -au și nici nu pot avea un scop mai
înalt, își spunea uneori Velceaninov, căzut într -o lugubră exaltare. Chiar
dacă există și alte țeluri, nici unul nu poate fi mai sfânt decât acesta".
"Prin iubirea față de Liza, se gândea el alteori, mi -aș fi purificat și mi -aș fi
răscumpărat toată viața mea trecută, îmbibată de duhoare și trăită fără de
nici un folos. Aș fi gonit pe omul trândav, vicios și sfârșit din mine, făurind
pentru viață o ființă pură, minunată… Pentru ființa aceasta mi s -ar fi
iertat totul. Chiar eu singu r mi-aș fi iertat toate păcatele."
Aceste gânduri conștiente îi răsăreau în minte, însoțite totdeauna de
viziunea limpede, apropiată, emoționantă a co pilei defuncte. Reânvia în
sufletul lui figura sa palidă și își reamintea orice expresie de pe fața ei. O
revedea în sicriu printre flori. O revedea și fără cunoștință, în delirul
febrei, cu ochii ficși, larg deschiși… Își aduse aminte că, pe când zăcea
întinsă pe masă, el zărise din întâmplare un degețel al copilei, înnegrit din
cine știe ce motiv în timpu l bolii. Această imagine îl impresionase atât de
adânc în clipele ace lea, încât i se făcuse milă de bietul degețel. Până atunci
el "fusese parcă lipsit de orice simțire", dar după aceea îi zvâcni în cap,
pentru întâia oară, gândul de a -l găsi neîntârziat pe Pavel Pavlovici și de
a-l ucide pe loc. Oare nu cumva tocmai mândria călcată în picioare a fetiței
omorâse această inimioară de copil, în cele trei luni de chinuri suferite din
partea părintelui, care fulgerător își preschimbase iubirea în ură, o jignis e
adânc cu acea vorbă rușinoasă, își bătuse joc de spaimele ei și, în cele din
urmă, o lepădase la niște oa meni străini? Velceaninov își vântura mereu în
minte aceste lucruri, dându -le tot alte și alte sensuri. "Oare vă puteți
închipui ce înseamnă Liza pe ntru mine?" își aminti el dintr -o dată
exclamația lui Trusoțki când era beat — și era încredin țat că aceste
cuvinte nu camuflau o farsă, ci exprimau purul adevăr — ascundeau o
iubire autentică. "Cum putuse fi însă atât de crud monstrul acesta cu un
copil pe care îl iubise odi nioară așa de mult? E posibil așa ceva?"
De fiecare dată Velceaninov ocolea această întrebare, ba chiar parcă o
gonea. Întrebarea ascundea ceva îngrozitor, in tolerabil și insolubil…
Într-o zi, Velceaninov, fără să -și dea seama, se trezi purtat de pașii
săi în cimitirul unde fusese înmormântată Liza și -i găsi micuțul mormânt.
Nu mai trecuse pe acolo de la înmormântare. I se păruse ceva prea
chinuitor. De aceea nici nu îndrăznise să se ducă la țintirim. Dar — lucru
ciudat — Cum se lip i cu pieptul de mormânt și -l sărută simți în suflet ca o
ușurare. Era o seară senină. Soarele scăpăta la asfințit. De jur împrejur,
pe lângă morminte, creștea o iarbă verde, mustoasă. Pe aproape, în
măceși, zumzăia o albină. Florile și coroanele, puse pe m icuțul mormânt al
Lizei de către Klavdia Petrovna și de copiii săi, zăceau cu jumătate din
petale risipite în țărână.
După atâta vreme o oarecare speranță parcă îi împrospăta inima.

"Mi-e sufletul așa de ușor!" se gândi Velceaninov, im presionat de liniște a
cimitirului, privind cerul limpede și calm. Un val de credință curată și
senină în ceva necunoscut i se revărsă în suflet. "Liza mi -a trimis pacea
asta, ea vor bește acuma cu mine", își zise el.
Se întunecase de -a binelea, când Velceaninov se hotărî să s e întoarcă
acasă. În drumul său, nu departe de poarta țintirimului, se afla un fel de
birt sau o cârciumă, într -o căsuță scundă din bârne de lemn. Prin
ferestrele deschise se zăreau oameni șezând la mese. Deodată, i se păru că
unul dintre clienți, așezat c hiar lângă fereastră, era însuși Pavel Pavlovici
care îl văzu și -l cerceta curios de la fereastră. Vel ceaninov trecu mai
departe, dar în curând auzi pași în urma lui. Pavel Pavlovici, în carne și
oase, alerga după dânsul. Pesemne expresia de pace, întipăr ită pe figura
lui Velceani nov, îl atrăsese și -l îmbărbătase, când îl privise de la fereas tră.
Ajungând în dreptul lui, Trusoțki zâmbi cu timiditate — dar nu cu surâsul
de bețivan de odinioară. De altfel, el nu era beat de loc.
— Ziua bună! rosti el.
— Ziua bună! îi răspunse Velceaninov.

XI
Pavel Pavlovici se însoară

Dându -i "ziuă -bună", Velceaninov rămase surprins de sentimentele
sale. I se păru ciudat să se întâlnească cu omul acesta fără să simtă vreun
pic de răutate și să încerce față de dânsul un s imțământ cu totul nou, ca
un îndemn pentru o altă atitudine.
— Ce seară plăcută, rosti Pavel Pavlovici, privindu -l drept în ochi.
— Încă n -ați plecat? murmură Velceaninov, nu atât cu ton
interogativ, cât ca constatarea unei realități, și își urmă mai departe
drumul.
— Am mai zăbovit puțin. Am căpătat, în sfârșit, postul ur mărit, care
are chiar caracterul unei avansări. Poimâine plec cu siguranță.
— Ați obținut un post? îl întrebă direct interlocutorul.
— Și de ce nu? răspunse cu un rictus Pavel P avlovici.
— Am spus și eu așa, într -o doară…, se eschivă Velcea ninov și, poso –
morându -se, se uită chiorâș la Pavel Pavlovici.
Spre surprinderea lui, îmbrăcămintea, pălăria cu panglică de doliu și
întreaga înfățișare a domnului Trusoțki erau in comparabil mai decente
decât acum două săptămâni. "Dar oare ce căuta în cârciuma aceea?" se
gândi Velceaninov.
— Mai vreau să vă împărtășesc, Alexei Ivanovici, și o altă mare
bucurie a mea, reluă vorba Pavel Pavlovici.
— Ce bucurie?
— Mă însor.
— Cum?
— După tristețe — bucurie… Asta -i viața! Dar aș fi ți nut, Alexei
Ivanovici… Mă tem însă… că vă grăbiți… așa se pare, cel puțin…
— Da, da… sunt grăbit… și nici nu mă simt tocmai bine…
Deodată, îl cuprinse o puternică dorință de a se debarasa d e dânsul.
Predispoziția pentru oarecare simpatie i se risipi într -o clipită.
— Într-adevăr, aș fi dorit…
Pavel Pavlovici nu -și isprăvi vorba despre ceea ce ar fi dorit…

Velceaninov tăcea.
— În cazul acesta s -o lăsăm pentru altă dată, când vom avea noro cul
să ne întâlnim din nou…
— Da, da, altă dată, mormăi grăbit Velceaninov, fără să se uite la
dânsul și fără să se oprească.
Tăcură un răstimp. Pavel Pavlovici îl întovărăși mai de parte.
— Atunci la revedere! zise, în sfârșit, Velceaninov.
— La reveder e, sper…
Velceaninov se întoarse acasă cu nervii iarăși zdrunci nați, întâlnirea
cu "omul acesta" îl scotea din sărite. Îl cople șea. Ducându -se la culcare, se
întrebă din nou: "Oare ce -o fi căutat în preajma cimitirului?"
A doua zi dimineața, Velceanino v se hotărî, în sfârșit, să facă o vizită
familiei Pogorelțev. Se decise fără prea multă tragere de inimă. Orice
manifestare de simpatie pentru dânsul era o povară, chiar cea venită de la
familia Pogorelțev. Dar aceștia erau atât de îngrijorați de starea l ui, încât
trebuia neapărat să se ducă la dânșii. Deodată, i se năzări că se va simți
foarte încurcat, revăzându -i. "Să mă duc ori să nu mă duc?" se gândea,
căutând să -și isprăvească cât mai repede prânzișorul, când — spre marea
lui surprindere — își făcu a pariția Pavel Pavlovici.
Cu toată întâlnirea din ajun, Velceaninov nu și -ar fi putut închipui că
omul acesta va mai trece vreodată pe la dânsul, de aceea rămase așa de
nedumerit, că — privindu -l — nici nu știa cum să înceapă vorba. Dar Pavel
Pavlovici se d escurcă cu multă îndemânare. Îl salută și se așeză pe același
scaun, pe care șezuse la ultima vizită, acum trei săptămâni. Amintirea
acestei vizite răsări limpede în mintea lui Velceaninov, care își privi
oaspetele cu neliniște și cu dezgust.
— Vă surprin de vizita mea? începu Pavel Pavlovici, ghicind privirea
gazdei.
Îndeobște, Pavel Pavlovici părea mult mai dezghețat decât în ajun, dar
și mai intimidat. Portul său era cât se poate de curios. Domnul Trusoțki
avea o îmbrăcăminte nu numai de centă, ci chiar elegantă: o haină ușoară
de vară, pantaloni de culoare deschisă, înguști și o vestă tot de culoare
deschisă. Mănușile, monoclul cu rama de aur apărut tam -nesam și că –
mașa — toate n -aveau nici un cusur. Persoana sa mirosea chiar a parfum.
Acest personaj ave a în întregime ceva ridicul și, în același timp, bizar și
respingător.
— Bineînțeles, Alexei Ivanovici, urmă Trusoțki, maimuțărindu -se,
prezența mea vă surprinde, îmi dau seama. Dar între oameni cred că
persistă totdeauna… n -am dreptate?… ceva superior tuturor
eventualităților și neplăcerilor ce pot surveni… nu -i așa?
— Știți ce, Pavel Pavlovici? Spuneți -mi cât mai repede și fără ocoluri
tot ce doriți, rosti Velceaninov, încruntându -și sprâncenele.
— În două vorbe și un cuvânt, își dădu drumul Pavel P avlovici: mă
însor și plec chiar acum la logodnică, care lo cuiește la vilă, afară din oraș.
Aș vrea să -mi faceți marea onoare de a -mi permite să vă prezint acestei
familii. De aceea am venit aici pentru a vă ruga, a vă implora — și Trusoțki
își înclină cu smerenie capul — ca să binevoiți a mă însoți…
— Unde să vă însoțesc? zise Velceaninov, holbându -și ochii.
— La dânșii, adică la vila lor. Scuzați -mă, vorbesc halandala,
stângaci, ca -ntr-o aiureală de febră… tare mă tem să nu mă refuzați, rosti
el, aru ncând asupra lui Velceaninov o pri vire rugătoare.
— Vreți să vă însoțesc imediat la logodnica dumnea voastră? rosti ca

buimac gazda, neputând da crezare nici urechilor, nici ochilor săi.
— Da, adeveri foarte timid Pavel Pavlovici. Vă rog, Ale xei Ivanovic i, nu
vă supărați. Nu trebuie să -mi luați demersul ca un act de îndrăzneală, ci
numai ca o rugăminte, și încă foarte umilă. Speram că poate n -o să mă
refuzați.
— În primul rând, asta -i cu neputință, răspunse, fierbând, Velceani –
nov.
— E o dorință a mea arz ătoare, și nimic mai mult, urmă să -l implore
Trusoțki. Ba n -am să vă ascund încă un motiv: mai există aici o pricină, pe
care aș fi vrut să v -o dezvălui după aceea. Iar acuma vă rog extrem de
mult… și el se ri dică de pe scaun cu profund respect.
— În orice caz, nu -i posibil… trebuie să conveniți și dumneavoastră.
Velceaninov se sculă și el în picioare.
— Ba-i foarte posibil, Alexei Ivanovici. Mi -am propus să vă prezint ca
un amic al meu. De altfel, sunteți cunoscut acolo. E vorba de vila consilie –
rului de stat Zahlebinin.
— Cum? exclamă Velceaninov.
Era consilierul pe care îl căutase mereu, neputându -l descoperi acum
o lună — deoarece acționa, după cât se pare, în folosul părții adverse din
procesul său.
— Ei da, ei da! surâse Pavel Pavlovici, ca și cu m via surprindere a lui
Velceaninov i -ar fi dat curaj. E același cu care mergeați pe stradă… nu vă
mai aduceți aminte? Stăteați de vorbă, iar eu mă aflam pe trotuarul celă –
lalt și vă priveam. Așteptam atunci să mă apropii de el după dumneavoas –
tră. Acum vreo douăzeci de ani am fost chiar colegi de slujbă. Când ne -am
întâlnit pe stradă și am vrut, după dumneavoastră, să stau de vorbă cu
dânsul, pe -atunci nici nu -mi trecea prin cap chestia mariajului. Gândul
acesta mi -a venit fulgerător în cap, de vreo săpt ămână.
— Bine-bine, dar mi se pare că asta -i o familie foarte ono rabilă. Nu -i
așa? se miră cu naivitate Velceaninov.
— Desigur, și ce -i cu asta? zise Pavel Pavlovici, făcând o schimă de
nemulțumire.
— Nu-i nimic. Dar nu -i vorba de asta… E o simplă re marcă, după
vizita mea.
— O, familia aceasta prea bine își aduce aminte de dum neavoastră,
când ați fost pe la ea, îi tăie, bucuros, vorba Pa vel Pavlovici. Numai că n -ați
putut vedea atunci pe toți membrii familiei. Părintele vă ține minte și vă
stimează fo arte mult. I -am vorbit de dumneavoastră în termenii cei mai
elogioși.
— Dar cum se face că, fiind văduv numai de trei luni…
— A! Cununia nu va avea loc imediat, ci numai după nouă sau zece
luni, când se va împlini anul de doliu. N -aveți nici o grijă . Totul va merge
ca pe apă. De altfel, Fedosei Petrovici mă știe încă din copilărie, a cunoscut
pe răposata nevastă -mea, e informat ce trai am dus și ce carieră am. În
sfârșit, posed și ceva stare, iar acum capăt o slujbă cu o avansare în grad.
Totul merge ca pe roate…
— Va să zică -i vorba de fiica lui…
— Am să vă povestesc toate de -a fir-a-păr, rosti Pavel Pavlovici,
strângându -și umerii, cuprins de plăcere. Permiteți -mi, vă rog, să aprind o
țigară. De altfel, chiar astăzi veți putea vedea singur toate cele. Se știe că
aici, la Petersburg, demnitari ca Fedosei Petrovici sunt uneori foarte
apreciați în funcția lor dacă știu să se impună. Ei bine, în afară de leafă și

de accesorii — tot felul de suplimente, gratificații, indem nizații de locuință
și de în treținere, ca și ajutoare speciale — el nu are nimic care să poată
constitui un capital. Trăiesc foarte larg, dar nu pot pune nimic deoparte,
având o familie așa de numeroasă. Gândiți -vă numai: opt fete și un fiu
minor. Dacă ar muri capul familiei, nu ar l ăsa decât o pensie foarte
modestă. Și opt fete! Vă dați seama ce înseamnă asta? Soco tind numai
câte o pereche de pantofi pentru fiecare — și cât face! Cinci din cele opt
fete sunt bune de măritat. Cea mai mare are douăzeci și patru de ani (o
fată fermecăt oare, veți vedea -o), a șasea e numai de cincisprezece ani,
urmează încă la liceu. Pentru cele cinci fete trebuie de găsit miri, și cât mai
curând. Tatăl e nevoit să le scoată în lume — vă dați seama câte parale
costă! Și deodată apar eu ca pretendent, cuno scut ca om cu o bună stare
materială… Asta -i!
Pavel Pavlovici dădea aceste amănunte în culmea încântării.
— Ați pețit -o pe cea mai mare?
— Nu… nu pe cea mai mare, am cerut mâna celei de a șasea, care
învață încă la liceu.
— Cum? exclamă Velceaninov cu un surâs involuntar. Dar mi -ați
spus adineaori că n -are decât cincisprezece ani!
— Acum are cincisprezece ani. Peste nouă luni va avea șaisprezece
ani, șaisprezece ani și trei luni — așa că… To tuși, cum n -ar fi acum
convenabil, fata nu știe nimic… luc rurile s -au pus la cale cu părinții…
Credeți -mă, totul e în perfectă regulă.
— Va să zică încă nu -i nimic hotărât?
— Ba totu -i hotărât! E în perfectă regulă.
— Dar fata nu știe?
— Doar de formă… numai de ochii lumii, nu se vorbește nimic în fața
ei… dar cum să nu știe? și Pavel Pavlovici își strânse, încântat, pleoapele…
Alexei Ivanovici, îmi faceți fa voarea asta? încheie cu multă smerenie
musafirul.
— Și adică ce rost ar avea ca să mă duc eu acolo? Pe lângă asta,
adăugă el, pripit, cum n -am de gân d să merg pentru nimic în lume, de
prisos îmi dați fel de fel de motive.
— Alexei Ivanovici…
— Nu cumva vă închipuiți c -o să mă așez lângă dumnea voastră în
caleașcă ca să ne prezentăm acolo? Fiți serios!
Un sentiment de antipatie și de dezgust î l cuprinse iarăși pe
Velceaninov după cele câteva clipe cât îl amuzase pălă vrăgeala lui Pavel
Pavlovici despre logodnă. Încă un moment și l -ar fi dat pe ușă afară. Se
îmbufnase și împotriva lui însuși.
— Ba așezați -vă, Alexei Ivanovici, așezați -vă lângă m ine și n -o să vă
căiți! îl imploră Pavel Pavlovici cu o voce plângătoare. Nu, nu, adăugă el,
răspunzând unui gest hotărât al lui Velceaninov, nu, Alexei Ivanovici, nu
mă refuzați cate goric. Văd că m -ați înțeles greșit. Îmi dau seama prea bine
că noi nu pu tem fi prieteni. Doar nu sunt așa de prost ca să nu înțeleg
atâta lucru. Serviciul pe care vi -l cer acum nu vă obligă cu nimic pentru
viitor. De altfel, poimâine plec de aici cu totul și pentru totdeauna. E ca și
cum nu s -ar fi întâmplat nimic. Ziua de azi rămâne ca un fapt izolat, fără
nici o consecință. Am venit la dumneavoastră, bazându -mă pe no blețea
distinselor sentimente din inima dumneavoastră, răs colite — poate — în
ultima vreme… Mă exprim limpede sau încă nu?
Emoția lui Pavel Pavlovici ajunse l a culme. Velceaninov îl privea

într-un chip ciudat.
— Mă rugați să vă fac nu știu ce serviciu, rosti pe gânduri Velcea –
ninov, dar insistați prea mult. Asta -mi pare sus pect. Aș vrea să -mi vorbiți
mai lămurit.
— Tot serviciul cerut este de a mă întovărăși. Pe urmă, la reîntoar –
cere, vă voi destăinui totul ca la spovedanie. De ce n -aveți încredere în
mine?
Dar Velceaninov refuza mai departe cu și mai multă încăpățânare,
întrucât îi încolțea în minte un gând răutăcios, ostil… Gândul acesta
sumbru îi dăduse t ârcoale mai demult, încă de la început, când Pavel
Pavlovici îi pomenise de logodnică. O simplă curiozitate sau o pornire
nedeslușită încă îl îndemna să primească. Și cu cât simțea mai intens
imboldul acesta, cu atâta se opunea mai tare. Ședea rezemat în c ot și
medita. Pavel Pavlovici se gudura pe lângă dânsul, căutând să -l înduplece.
— Bine, merg! acceptă brusc Velceaninov, tulburat și cu îngrijorare,
ridicându -se de pe scaun. Pavel Pavlovici era în al nouălea cer de bucurie.
— Atunci repede, Alexei Ivanov ici, îmbrăcați -vă, și Trusoțki, de
bucurie, începu să se învârtă ca un titirez în jurul lui Velceaninov. Vă rog
să vă schimbați costumul, să vă îmbrăcați cât mai elegant, cum știți
dumneavoastră.
"Oare de ce ține atât la asta? Ciudat om!" își zise gazda.
— Pe lângă asta, Alexei Ivanovici, ar trebui să -mi mai faceți un
serviciu. Dacă ați apu'cat să acceptați invitația, vă rog să -mi dați și un
sfat.
— Despre ce e vorba?
— Despre o chestiune serioasă: ce fac cu doliul? Ce -i mai convenabil:
să-l scot ori să -l păstrez?
— Cum vreți.
— Ba nu, dumneavoastră trebuie să decideți. Ce -ați face în locul
meu? Eu cred că, păstrându -l, aș da dovadă de constanță în afecțiunile
mele și aș apărea într -o lumină fa vorabilă.
— Bineînțeles, scoateți -l!
— De ce bineînțeles? și Pav el Pavlovici căzu pe gânduri. Nu, parcă tot
ar fi mai bine să -l păstrez…
— N-aveți decât. "Va să zică n -are încredere în mine, las' că -i bine!" își
zise Velceaninov.
Ieșiră amândoi. Pavel Pavlovici arunca priviri pline de mulțumire spre
Velceaninov, astf el dichisit. Pe chipul lui se putea parcă citi multă conside –
rație și importanță. Velceaninov se minuna și de Trusoțki, dar încă și mai
mult de sine însuși. La poartă îi aștepta o caleașcă elegantă.
— Va să zică ați angajat mai dinainte și caleașca. Erați deci încredin –
țat că voi merge.
— Caleașca o tocmisem pentru mine. Dar eram aproape sigur că veți
fi de acord să mă însoțiți, răspunse Pavel Pa vlovici, cu o înfățișare de
fericire deplină.
— Ehei, Pavel Pavlovici, râse nervos Velceaninov, după ce amândoi
luară loc în caleașcă și porniră, nu cumva sunteți prea sigur de mine?
— Atunci, Alexei Ivanovici, nu tocmai dumneavoastră ați avea dreptul
să trageți concluzia că sunt un nerod? răspunse grav și răspicat Pavel
Pavlovici.
"Dar Liza!" își zise Velceaninov ș i numaidecât își schimbă gândul, ca
și cum s -ar fi temut să nu săvârșească un sacrile giu. I se păru dintr -o dată

că chiar el însuși era atât de mes chin și de mizerabil! I se păru că gândul
care l -a tentat era atât de meschin și atât de josnic, încât îi v eni o dorință
violentă de a lăsa totul baltă, de a sări din caleașcă și a scăpa de Pavel
Pavlovici chiar prin forță. Dar acesta începu iarăși să vorbească și tentația
îl învinse din nou pe Velceaninov.
— Alexei Ivanovici, vă pricepeți la bijuterii?
— La ce fel de bijuterii?
— La briliante.
— Mă pricep.
— Aș vrea să duc acolo un mic cadou. Sfătuiți -mă: e bine ori nu?
— După mine, n -ar trebui.
— Eu însă aș dori grozav, se frământă Pavel Pavlovici, numai nu prea
știu ce -ar fi bine de cumpărat? O garnitură î ntreagă, adică broșă, cercei și
brățară, ori numai un singur obiect.
— Cât vreți să dați?
— Să zicem vreo patru -cinci sute de ruble.
— Drace!
— E prea mult? Ce ziceți? tresări Pavel Pavlovici.
— Cumpărați o singură brățară de o sută de ruble.
Pavlovici er a nemulțumit. Dorea din tot sufletul să plătească cât mai
mult și să cumpere "întreaga" garnitură. De aceea și stăruia. Amândoi
intrară într -un magazin. Târgul se isprăvi prin cumpărarea unei singure
brățări — și nu cea dorită de Pavel Pavlovici, ci cealal tă aleasă de Velcea –
ninov. Trusoțki ținuse să le cumpere pe amândouă. Când negustorul, care
ceruse la început o sută șaptezeci și cinci de ruble pe brățară, lăsă din preț
douăzeci și cinci de ruble — logodnicul simți o nemulțumire. Ar fi plătit cu
dragă in imă și două sute, dacă i s -ar fi cerut atâta — așa de mult ar fi
dorit să plă tească cât mai scump.
— Nu-i nimic că fac cadouri de pe acum, rosti el încântat, când
porniră amândoi mai departe. Nu -i vorba acolo de o societate înaltă, ci de
niște oameni foar te simpli. Copiilor nevinovați le plac micile daruri, adăugă
Trusoțki cu un surâs poznaș și vesel. Adineauri, Alexei Ivanovici, mi s -a
părut că ați rămas surprins când v -am spus că fata are cincisprezece ani.
Dar tocmai asta nu -mi iese din cap. Parcă o văd pe fe tiță cum merge la
școală cu geanta subsuoară, plină de caiete și de penițe, hi -hi! Tocmai
gentuța asta m -a robit. Să vă fac o mărturisire, Alexei Ivanovici, pe mine
nevinovăția mă atrage îndeosebi. Asta valorează în ochii mei mai mult
decât frumuseț ea. Chicotește cu vreo prietenă într -un ungher și râde cu
hohote, Doamne -Doamne! Și când stai și te gândești: de ce? Vezi că tot
hazul îi stârnit de pisicuța care a sărit de pe scrin pe pătuț, făcându -se
ghem… Nu simți aici mireasmă de măr dat în pârg? D ar ce spuneți, să -mi
scot doliul ori nu?
— Cum vreți.
— Îl scot!
Pavel Pavlovici își luă pălăria din cap, smulse panglica de doliu și -o
aruncă în stradă. Velceaninov zări în ochii săi strălucind o rază de
speranță în momentul când Trusoțki își puse iarăși pălăria pe capu -i
pleșuv.
"Dar oare ce -i sincer în atitudinea lui? se gândi, indis pus, Velceani –
nov. Ce rost are de fapt insistența pusă de dânsul ca să -l însoțesc? Are
într-adevăr încredere, după spusele lui, în generozitatea sentimentelor
mele? (Această presupu nere era pentru el aproape o ofensă.) În definitiv,

oare-i un farsor, un imbecil sau un «etern soț»? în orice caz, e ceva into –
lerabil!"

XII
La familia Zahlebinin

Familia Zahlebinin era într -adevăr "foarte onorabilă" după părerea
exprimată deun ăzi de Velceaninov. Zahlebinin era un funcționar superior
— om cu vază. Și povestirile lui Pavel Pavlovici despre veniturile lor
corespundeau realității: oamenii parcă o duc bine, dar dacă ar muri capul
familiei, nimic n -ar rămâne pe urma lui.
Bătrânul Zah lebinin îl primi extrem de cordial pe Velcea ninov și din
vechiul "adversar" se preschimbă numaidecât în prieten.
— Felicitările mele pentru soluționarea favorabilă a pro cesului, rosti
cu un aer amabil și plin de prestanță gazda, întâmpinându -l. Eu în
permanență am fost pentru împăciuire. Iar Piotr Karlovici (avocatul lui
Velceaninov) este un om foarte prețios în privința asta. Așa, veți căpăta
vreo șai zeci de mii de ruble fără tevatură, fără amânări, fără sâcâieli…
Altfel, daravera ar fi putut tărăgăni vreo trei ani…
Velceaninov fu prezentat de îndată și doamnei Zahlebinina, o per –
soană în vârstă, planturoasă, cu fața vulgară și obo sită. Apoi se iviră fetele,
rând pe rând, sau perechi -perechi. Era o întreagă trupă. Velceaninov
numără vreo zece -douăsp rezece, apoi se lăsă păgubaș. Unele intrau, altele
ieșeau. Dar printre dânsele se aflau și vecine — prietene din vilele de
alături. Vila familiei Zahlebinin era o construcție mare din bârne de lemn,
durată într -un stil necunoscut, bizar, cu tot felul de ac areturi ridicate la
diferite epoci, în mijlocul unei livezi mari. Dar și alte trei -patru vile din
preajmă aveau ie șirea în această livadă, care devenise astfel comună —
ceea ce contribuise desigur la apropierea fetelor cu megieșele lor.
De la primele cuvi nte, Velceaninov își dădu seama că era așteptat și
că sosirea lui, în calitate de prieten al lui Pavel Pavlovici, care dorea să fie
prezentat, fusese anunțată dinainte aproape solemn. Expert în acest
domeniu, el desluși numaidecât în toate acestea o intenț ie particulară.
Primirea excesiv de cordială a părinților, un anumit aer al fetelor și
îndeosebi îmbrăcămintea lor (deși, de altfel, era zi de sărbă toare) îi treziră o
bănuială că Pavel Pavlovici îi întinsese o cursă. Cine știe? Făcuse, în
privința lui, n iște insinuări, care puteau avea aerul unor adevărate
avansuri, anunțându -l ca un om diin "înalta societate", un cavaler
tomnatic, cu avere, plictisit de celibat, care pesemne -i hotărât să pună
capăt si tuației sale și să se așeze la casa lui, "cu atât mai mult cu cât
primise de curând o moștenire". Parcă era avută în vedere în privința asta
însăși domnișoara Zahlebinina, Katerina Fe doseevna, cea mai vârstnică, o
persoană de douăzeci și patru de ani, pe care Pavel Pavlovici o descrisese
ca pe o ființă minu nată. Ea se distingea în mod deosebit printre surorile
sale prin toaleta -i îngrijită și prin originala coafură a părului său bogat.
Surorile și celelalte fete păreau ferm convinse că Velceaninov venise
"pentru Katia" și că sosise la "vedere". Privirile și chiar unele cuvinte,
strecurate pe furiș în cursul zilei, îl convinseră că bănuiala lui era
întemeiată. Katerina Fedoseevna era o fată înaltă, blondă, plină, cu o
fațăextrem de drăgălașă, cu o fire potolită, șovăielnică, chiar somnolentă…
"Mă mir că asem enea persoană a rămas până acum nemă ritată, se gândea

fără voie Velceaninov, privind -o cu plăcere. Chiar dacă n -are zestre și o să
se lăbărțeze în curând — dar până una alta se vor găsi destui amatori
pentru dânsa"…
Toate surorile celelalte erau destul de drăgălașe, iar printre vecine
Velceaninov remarcă câteva figuri agreabile, sau chiar frumoase. Totul
Începu să -l distreze. De altfel, chiar și venise cu anumite gânduri.
Nadejda Fedoseevna, a șasea fiică, liceana, presupusa lo godnică a lui
Pavel Pavlo vici, se lăsă așteptată. Velceaninov era nerăbdător s -o vadă —
ceea ce îl surprinse și -l făcu să râdă de el însuși. În sfârșit, ea se arătă, și
apariția ei făcu im presie. O însoțea o prietenă vioaie și ageră, Maria
Nikitișna, o brunetă de vreo douăzeci și trei de ani, zeflemistă și sprin tenă
la minte, guvernanta unor copii mici într -o familie ve cină, cunoscută.
După cum s -a observat îndată, Pavel Pavlo vici se temea foarte mult de ea.
Era socotită ca făcând parte din familia Zahlebinin, iar fetele o preț uiau în
cel mai înalt grad. Pesemne acum Nadia avea cea mai mare nevoie de
dânsa. De la prima vedere, Velceaninov își dădu seama că toate fetele din
familie, ca și prietenele lor, erau împotriva lui Pavel Pavlovici, iar când sosi
și Nadia, înțelese că nici aceasta nu -l putea suferi. Pricepu totodată că
Pavel Pavlovici habar n -avea de situație sau nu voia să aibă habar. Nadia,
netăgăduit, era mai frumoasă decât toate surorile sale — o brunetă
mărunțică, cu înfățișare de sălbăticiune și cu îndrăz neală de nih ilistă… o
hoțoaică de drăcușor, cu ochi focoși, cu un surâs fermecător, deși uneori
cam malițios, cu buze și dințișori admirabili, zveltă, trasă prin inel. I se
citeau pe față gândurile care începeau să i se zămislească în minte —
într-o expresie hotărât ă, mândră și copilărească în același timp. Fiecare
pas, fiecare cuvânt îi trădau pe cei cincisprezece ani ai săi.
Mai târziu se află că Pavel Pavlovici într -adevăr o văzuse pe Nadia
pentru întâia oară cu o geantă de mușama în mână, pe care acuma,
bineînțel es, n-o mai purta cu dânsa.
Înmânarea brățării dăruite n -avu de loc succes și produse chiar o
impresie dezagreabilă. Cum o văzu pe logodnică intrând, Trusoțki se și
apropie de Nadia, cu un zâmbet care trăda încântarea de sine. Făcu darul
sub pretextul "plă cerii simțite rândul trecut cu prilejul frumoasei romanțe
cântate de Nadejda Fedoseevna la pian". Se încurcă, nu -și încheie pero –
rația, ră mase pierdut locului, întinzând și vârând în mâna Nadejdei Fedo –
seevna cutiuța cu brățara, de care ea nu voia să se a tingă, ci — roșind de
rușine și de mânie — își duse repede mâinile la spate. Fata se întoarse
semeț spre maică -sa, rămase nedumerită, și îi spuse cu voce tare:
— Nu vreau s -o iau, maman!
— Ia-o și mulțumește -i, rosti tatăl cu o severitate calmă, nemulțumit
și el, de fapt. Zău nu era nevoie, nu era nevoie! mormăi el dojenitor către
Pavel Pavlovici.
Neavând ce face, Nadia luă cutiuța și, pogorându -și ochișorii în
pământ, făcu o reverență ca fetițele, adică își frânse scurt genunchii și
numaidecât îi dezdoi vi olent, ca zvârlită de un resort în sus. O soră se
apropie să vadă cadoul. Nadia îi întinse cutiuța, fără să -i deschidă
capacul, arătând prin asta că nici n -avea de gând să se uite înăuntru.
Brățara, scoasă din cutie, trecu din mână în mână pe la toți, care o priviră
în tăcere, unii chiar cu un gând ironic. Mama numai bolborosi câteva
cuvinte cum că brățara e frumoasă. Lui Pavel Pavlovici îi venea să intre în
pământ de rușine.
Velceaninov scoase societatea din încurcătură, începând să vorbească

însuflețit, c u voce tare, agățându -se de primul gând care -i fulgeră în
minte, și nu trecură nici cinci minute, că Velceaninov atrase atenția
tuturor celor din salon. Stăpânea la perfecție arta de a purta o conversație
într-o societate mon denă, adică arta de a apărea a bsolut sincer și de a
arăta, în același timp, că -i socoate pe ascultători la fel de sinceri. Când era
necesar el se putea preface cu o excepțională naturalețe drept omul cel
mai vesel și mai fericit de pe lume. Știa de asemenea să strecoare cu multă
abilit ate un cuvânt de spirit, o aluzie hazlie, un calambur, ca din întâm –
plare, fără nici o intenție… când de fapt vorba de duh, calamburul, ba
chiar conversația în întregime fuseseră uneori pregătite cu mult înainte,
învățate pe de rost și folosite în nenumă rate ocazii. Dar de data asta se
manifesta nu numai arta lui, se asociase la ea și însuși temperamentul
său. Era în vervă. Parcă -l atrăgea ceva. Avea o deplină și victorioasă certi –
tudine că peste câteva minute toți ochii aceștia vor fi îndreptați spre el.
Toți oamenii aceștia îl vor asculta numai pe dânsul, vor vorbi numai cu el,
vor râde numai de glumele sale. Într -adevăr izbucniră în curând râsete.
Treptat intrară în vorbă și alții. Velceaninov stăpânea la perfecție știința de
a antrena socie tatea în di scuții. Trei și patru glasuri răsunau uneori în
același timp. Figura plictisită și ostenită a doamnei Zahlebinina aproape se
lumină de bucurie. Același lucru se petrecu și cu Katerina Fedoseevna
care asculta, privind ca fermecată. Nadia îl fulgeră cu priv irea pe sub
sprâncene. Se vedea cât de colo că era pornită împotrivă -i. Împrejurarea
aceasta îl întărâtă și mai mult pe Velceaninov. "Răutăcioasa" Maria
Nikitișna iz buti să strecoare o observație destul de usturătoare pe seama
lui. Născoci că Pavel Pavlov ici l-ar fi prezentat aici în ajun ca pe un prieten
din copilărie, adăugând la vârsta lui prin aluzii directe nici mai mult, nici
mai puțin decât șapte ani, bătuți pe muchie. Dar Velceaninov îi plăcu
chiar și răută cioasei Maria Nikitișna. Atunci Pavel Pav lovici se îngrijoră
de-a binelea. Cunoștea desigur calitățile amicului său și la început chiar
se bucurase de izbânda lui, chiar chicoti el în suși și intră în vorbă cu
dânsul. Dar căzu încet, încet pe gânduri, cine știe din ce pricină, și până -n
cele din urmă chiar se posomorî — ceea ce se citea limpede pe figura lui
alarmată.
— Ei bine, văd că sunteți un musafir de care gazda n -are nevoie să se
ocupe pentru a -l distra, conchise, înveselit, bătrânul Zahlebinin, ridicân –
du-se de pe scaun ca să se urce în bi roul său de la etaj, unde se pregătise
să rezolve câteva hârtii, deși era zi de sărbătoare. Și închipuiți -vă, vă
socoteam cel mai mohorât ipohondru din tot tineretul. Vedeți ce gre șeală
făceam?
În salon se afla un pian. Velceaninov întrebă cine e muzi cal și se
adresă de -a dreptul Nadiei.
— Mi se pare că dumneavoastră știți să cântați?
— Cine v -a spus? îl întrebă scurt Nadia.
— Mai deunăzi v -a divulgat Pavel Pavlovici.
— Nu-i adevărat! Nu cânt decât în glumă. De altfel nici n -am voce.
— Nici eu n -am voce, totuși cânt.
— Nu vreți să ne cântați ceva? Atunci și eu o să vă cânt, zise Nadia,
rotindu -și ochișorii. Dar nu acum, ci după -prânz. Nu pot să sufăr muzica,
adăugă ea, mi -e lehamite de pian. La noi toți cântă din gură sau la pian,
de dimineață până seara, mai ales Katia.
Velceaninov se agăță pe loc de remarca asta și află că numai Katerina
Fedoseevna se ocupa temeinic de pian. De aceea o rugă numaidecât să le

cânte ceva. Tuturor le plăcu invitația făcută Katiei, iar maman se îmbujoră
chiar la față în culmea plăcerii. Katerina Fedoseevna se sculă, zâmbind, se
apropie de pian și dintr -o dată, pe negândite, roși până -n vârful urechilor.
Îi veni să intre în pământ de rușine, gândindu -se că cogeamite fată, oare
împlinise douăzeci și patru de ani… și încă atât d e planturoasă, totuși se
îmbujorează ca o copilă: iată ce se citea limpede întipărit pe fața ei, când
se așeză să cânte. Execută o bucată de Haydn și o cântă cu precizie, deși
fără expresivitate, fiind emoționată. După ce isprăvi, Vel ceaninov lăudă
excesi v, dar nu pe interpretă, ci pe Haydn și îndeosebi acea mică partitură
cântată. Iar Katerinei Fedo seevna îi făcură atâta plăcere laudele adresate
lui Haydn, nu interpretei, care le ascultă cu o infinită recunoștință și fe –
ricire, încât Velceaninov o privi involuntar cu și mai multă duioșie și
luare -aminte: "Ehei, dar ești tare de treabă!" se aprinse parcă gândul
acesta în privirile lui, pe care toți le pricepură și mai ales Katerina
Fedoseevna.
— Aveți o livadă minunată! se adresă dintr -o dată tu turora
Velceaninov, uitându -se la ușile cu geamuri ale te rasei. Știți ceva? Să
mergem în livadă!
— Haidem, haidem ! răsunară țipete vesele, ca și cum Velceaninov ar
fi ghicit cea mai mare dorință a tuturora. În livadă, cu toții, petrecură până
la prânz. D oamna Zahlebinina, care de mult nu dorea altceva decât să
tragă un pui de somn, de asemenea se arătă bucuroasă să iasă cu toată
lumea la plimbare, dar rămase, prevăzătoare, într -un fotoliu de pe terasă
ca să se odihnească un pic și adormi pe loc. Raporturi le dintre Velceaninov
și fete ajunseră din ce în ce mai familiare și mai amicale. Din vilele
învecinate se apropiară de grup încă doi -trei tineri: un student, altul abia
licean. Fiecare se avântă către fata lui, pentru care și venise de fapt. Al
treilea t ânăr era un băiat foarte sumbru și ciufulit, în vârstă de vreo
douăzeci de ani, cu ochelari albaștri cât roata carului, care — încruntat și
cu grabă — începu să vor bească cu Maria Nikitișna și cu Nadia. Îl măsură
aspru pe Velceaninov și se purtă cu dânsul ca și cum ar fi fost de da toria
lui să -l privească cu un dispreț suveran. Câteva fete propuseră să treacă,
cât mai repede, la jocuri. La întrebarea lui Velceaninov despre ce distracții
era vorba, i se răspunse că știau fel de fel de jocuri, iar seara obi șnuiau să
joace "de -a proverbele". Toți se așază în casă, iar cineva iese în curte. Cei
rămași aleg o zicală, de pildă: "Cine se scoală de dimi neață departe
ajunge". Când este chemat cel de -afară, fie care dintre asistenți — rând pe
rând — trebuie să se p regătească și să -i spună câte o frază, în care să se
găsească unul dintre cuvintele zicalei. Iar ghicitorul trebuie să descopere
proverbul întreg.
— Trebuie să fie foarte amuzant! făcu Velceaninov.
— Ba-i cât se poate de plictisitor, răspunseră în cor dou ă-trei voci.
— Ne mai jucăm și "de -a teatrul", rosti deodată Nadia, adresându -se
lui Velceaninov. Vedeți copacul acela gros cu bănci de jur împrejur. Acolo,
după trunchiul lui, să zicem că -s culisele, iar în ele se adăpostesc actorii,
de pildă: regele, re gina, prințesa, primul -amorez — după cum vrea fiecare.
Pe urmă iese câte unul la iveală fără nici o ordine și spune tot ce -l taie
capul… ei… uneori iese ceva distractiv.
— Da, trebuie să fie drăguț! adăugă Velceaninov.
— Ba de loc! îți vine să mori de plictiseală, urmă Nadia. De fiecare
dată începutul mai are haz, dar sfârșitul e fără nici o noimă fiindcă nimeni
nu se pricepe să încheie. Poate nu mai datorită dumneavoastră să iasă de

aici ceva mai amu zant. Crezusem că sunteți prietenul lui Pavel Pavlo vici.
Când colo, văd că Trusoțki doar s -a lăudat. Sunt foarte bucuroasă că ați
venit… pentru o "anumită" împrejurare, rosti ea privindu -l foarte serios și
insistent, apoi se îndreptă spre Maria Nikitișna.
— De-a proverbele ne vom juca deseară, îi șopti c onfidențial lui
Velceaninov o prietenă de -a fetelor, aproape ne observată până atunci de
dânsul și cu care nu schimbase nici un cuvânt. Deseară cu toții au să facă
haz pe seama lui Pavel Pavlovici. Nici dumneavoastră n -o să vă dați în
lături.
— Ah, ce bin e ați făcut că ați venit! Altfel, la noi e în deobște mare
plictiseală, i se adresă prietenos o altă prietenă, pe care n -o băgase chiar
de loc în seamă până atunci — o roșcovană pistruiată cu o mutrișoară
strașnic de hazlie, îmbujorată de arșiță și de aler gătură, și care răsări
Dumnezeu știe de unde…
Neliniștea lui Pavel Pavlovici sporea din ce în ce mai mult. Până la
urmă, Velceaninov izbuti să se împrietenească pe deplin cu Nadia în
livadă. Nu se mai uita la dânsul pe sub sprâncene ca adineaori și pesem ne
părăsise gândul de a -l diseca mai în amănunțime, ci râdea cu hohote, se
zbenguia și de vreo două ori îl apucă chiar de mână. Era nespus de fe –
ricită, iar pe Pavel Pavlovici nici nu -l băga în seamă, parcă nici n -ar fi
existat. Velceaninov se convinse că se alcătuise o adevărată conspirație
împotriva lui Pavel Pavlovici. Nadia, în mijlocul unei mulțimi de fete, îl
trăgea pe Velceaninov într -o parte, iar alte prietene în ceată îl momeau pe
Pavel Pavlovici, sub felurite pretexte, în cu totul altă direcție. Dar acesta se
smulgea numaidecât din gloata lor, alerga drept la Velceaninov și la Nadia,
și își vâra brusc capul pleșuv între dânșii, ciulindu -și neliniștit urechea ca
să prindă orice vorbă. La urmă nici nu se mai sinchisea. Naivitatea
gesturilor și a miș cărilor sale era surprinzătoare. Velceaninov nu putu să
n-o remarce în chip deosebit pe Katerina Fedoseevna, care se lămurise că
Velceaninov nu venise pentru dânsa, ci se interesa vădit de Nadia. Dar
figura ei rămânea tot atât de calmă și de blândă ca și m ai înainte. Părea
fericită că făcea parte din aceeași societate, putând asculta spusele noului
musafir, dar ea, sărăcuța, nu era în stare să întrețină cu abili tate o
conversație.
— Dar ce surioară admirabilă e Katerina Fedoseevna, spuse deodată
Velceanin ov Nadiei, la ureche.
— Ah, Katia! Nu -i pe lume un suflet mai bun decât al ei. E îngerul
nostru protector. Sunt îndrăgostită de dânsa! ex clamă ea cu încântare.
Sosi și vremea prânzului la orele cinci și se văzu cât de colo că nu era
vorba de o masă obiș nuită, ci de una pregă tită dinadins pentru musafir. Pe
masă își făcură apariția câteva feluri destul de complicate pe lângă cele
obișnuite. Iar unul din ele era atât de ciudat, încât nimeni nu știa cum se
numește. Afară de vinurile curente de masă se ivi , de bună seamă tot în
vederea oaspetelui, o sticlă de Tokay. La desert se servi, sub un pretext
oarecare, șampanie. După ce bău un pahar mai mult, bătrânul Zahlebinin
căpătă cea mai bună dis poziție și izbucnea în râs la toate glumele lui
Velceaninov. La sfârșit, Pavel Pavlovici nu se mai putu stăpâni. Vru și el să
producă efect și făcu un calambur. Izbucni o explozie de râs în capul mesei
unde se afla Trusoțki, așezat lângă doamna Zahlebinina.
— Papa! Papa! Pavel Pavlovici a făcut un calambur, ex clamară într-un
glas două fete mijlocii din familia Zahlebinin.
— Aha, va să zică face și el jocuri de cuvinte. Spuneți -mi și mie ce

calambur a făcut? răspunse cu o voce gravă bătrânul, zâmbind îngăduitor,
în așteptarea calamburului.
Cu greu înțelese gazda în ce c onsta jocul de cuvinte.
— A! da, psalmodie, nedumerit, bătrânul. Hm! În sfârșit, altă dată are
să spună ceva mai reușit, și gazda râse, înveselindu -se.
— Pavel Pavlovici, nu -i cu putință să izbutești în toate, îl zădări în
gura mare Maria Nikitișna. Dar va i! Doamne! S -a înecat cu un os! exclamă
ea și sări de pe scaun.
Se produse învălmășeală. Dar Maria Nikitișna asta și ur mărea. Pavel
Pavlovici se înecase numai cu vin, repezindu -se să bea ca să -și ascundă
jena. Dar Maria Nikitișna îi asigura pe toți, jurân du-se că era "un os de
pește, că văzuse cu ochii săi, și că din asta se moare".
— Să-i dăm un pumn la ceafă! strigă cineva.
— Are dreptate! adeveri cu glas tare Zahlebinin, iar ama toare se și
înfățișară: Maria Nikitișna, prietena cea roșco vană (poftită ș i ea la masă)
și, în sfârșit, însăși stăpâna casei — care se înspăimântă la culme — cu
toții voiau să -l lovească în ceafă pe Pavel Pavlovici.
Trusoțki sări de la masă și, smucindu -se din încleștarea tuturor,
câtva timp se văzu nevoit să le explice îndelung că totul fusese numai o
înecare cu vin și că tusea îi va trece neîntârziat — până ce lumea își dădu
seama că la mijloc nu fuseseră decât ghidușiile Mariei Nikitișna.
— Dar zurbagie mai ești! vru să se adreseze sever doamna Zahle bi-
nina către Maria Nikiti șna, dar nu se putu stăpâni și pufni într -un râs
nebun, cum rar i se întâmpla, ceea ce mări hazul tuturor.
După prânz, cu toții ieșiră la cafea pe terasă.
— Și de ce zile minunate avem parte! lăudă bătrânul na tura cu
efuziune, privind cu plăcere livada, n umai că n -ar strica un pic de ploaie.
Ei, mă retrag acuma ca să mă las puțin la odihnă, iar voi distrați -vă.
Distrează -te și tu, îi spuse lui Pavel Pavlovici, bătându -l ușurel cu palma
pe umăr, pe când se re trăgea.
După ce coborâră cu toții în livadă, Pav el Pavlovici se re pezi după
Velceaninov și -l apucă de mână.
— Numai o clipă, vă rog, îi spuse încet, fierbând. Amândoi o luară pe
o cărăruie laterală, mai retrasă.
— Nu, să avem iertare… nu, nu… aici nu vă mai las, îi șopti el, îne –
cându-se de furie și apucându -l de mânecă pe Vel ceaninov.
— Cum? Ce anume? îl întrebă Velceaninov, holbând ochii.
Pavel Pavlovici, însă, îl privi 'țintă în tăcere, molfăind în gol din buze,
cu un surâs mânzesc.
— Încotro ați luat -o? Unde sâmteți? Totu -i gata pentru joc! se auziră
vocile fetelor, chemându -i stăruitor.
Velceaninov ridică din umeri și se îndreptă spre societa tea tinerilor.
Pavel Pavlovici se luă în fugă după dânsul.
— Mă prind că v -a cerut o batistă, spuse lui Velceaninov Maria
Nikitișna. Data trecută de asem enea și -o uitase acasă.
— Veșnic și -o uită, adăugă una din fetele mijlocii ale gazdei.
— Iar și -a uitat batista! Pavel Pavlovici și -a uitat ba tista. Maman,
Pavel Pavlovici are iarăși guturai! răsunară mai multe glasuri.
— Și de ce nu -mi cere singur? Vai c e om timid sunteți, Pa vel Pavlo –
vici! îngână tărăgănat doamna Zahlebinina. Cu guturaiul nu -i de glumit.
Vă trimit numaidecât o batistă. Și oare de ce capătă veșnic guturai?
adăugă stăpâna, retrăgându -se, bucuroasă de prilejul de a se întoarce în

casă.
— Am două batiste în buzunar și nu -s de loc gutunărit! strigă în
urma -i Trusoțki. Dar gazda pesemne nu -l auzi și peste puțin timp, pe când
Pavel Pavlovici se ținea grăbit după ceilalți, cât mai aproape de Nadia și de
Velceaninov, o jupâneasă îl ajunse cu sufl etul la gură și -i aduse o batistă.
— Hai să jucăm, să jucăm de -a zicalele! se auziră țipete din toate
părțile, parcă Dumnezeu știe ce s -ar fi așteptat tineretul de la proverbe.
Aleseră un loc și se așezară pe bănci. Îi căzu Mariei Ni kitișna râ ndul
la ghicit. I se ceru să se îndepărteze cât mai mult și să nu tragă cu ure –
chea. În lipsa ei se împărțiră cu vintele. Maria Nikitișna se întoarse și ghici
într-o clipită.
După Maria Nikitișna urmă tânărul ciufulit, cu ochelari albaștri. Față
de dâ nsul se luară încă și mai multe măsuri de pază: fu îndatorat să stea
lângă chioșc, cu fața întoarsă spre gard. Tânărul cu înfățișarea sumbră își
îndeplini îndatoririle cu dispreț, simțindu -se parcă înjosit. Când fu strigat,
jucătorul veni la adunare, dar n u izbuti să ghicească nimic, deși trecu de
câte două ori pe la fiecare partener, ascultându -l. Gândi mult și se poso –
morî, dar nu ieși nimic din cugetarea lui.
Cu toții râseră de dânsul.
— Ce zicală stupidă! mormăi, plin de indignare, tânărul și, jignit, s e
retrase la locul său.
— Vai ce plictiseală! se auziră mai multe voci. Veni și rândul lui
Velceaninov. I se porunci să se ascundă și mai departe decât ceilalți. Nici
el nu ghici zicala.
— Strașnică plictiseală! răsunară și mai multe glasuri.
— Acuma mă du c eu, zise Nadia.
— Nu, nu, acuma -i rândul lui Pavel Pavlovici. Să meargă Pavel Pav –
lovici! țipară cu toții în cor, înviorându -se cât de cât.
Pe Trusoțki îl conduseră până la gard, într -un colț. Îl așezară acolo cu
fața întoarsă. Puseră pe roșcovană să -l păzească, nu cumva să se uite
înapoi. Pavel Pavlovici își mai veni în fire și se înveseli chiar, căutând să -și
îndeplinească cu sfințenie îndatorirea. Stătu ca un buștean cu ochii la
gard, fără să îndrăznească a -și întoarce capul. Roșcovana îl păzea de la
vreo douăzeci de pași mai în spate, după chioșc, cât mai aproape de
ceilalți, făcându -și cu emoție semne din ochi către fetele celelalte. Toți, cu
oarecare neliniște, parcă se așteptau la ceva. Pregăteau ceva. Deodată,
roșcovana făcu de după chioșc niște s emne cu mâinile. Într -o clipă, toți
săriră în pi cioare și o luară la fugă.
— Fugiți, fugiți și dumneavoastră ! îi șoptiră lui Velceaninov vreo zece
glasuri, alarmate din pricină că el rămăsese pe loc.
— Ce înseamnă asta? Ce s -a întâmplat? întrebă Velceani nov, luând -o
la fugă după ceilalți.
— Mai încet, nu strigați! Lăsați -l să se holbeze la gard, iar noi s -o
luăm la sănătoasa. Uite și Nastia a fugit.
Într-adevăr, roșcovana alerga de rupea pământul, parcă cine știe ce
s-ar fi întâmplat, și făcea semne cu mâ inile. În sfârșit, ajunseră cu toți
dincolo de eleșteu, pe partea cealaltă a livezii. Sosind pe urmele lor,
Velceaninov văzu cât de vio lent se certa Katerina Fedoseevna cu celelalte
fete, mai ales cu Nadia și cu Maria Nikitișna.
— Katia, dragă, nu te supă ra! o sărută Nadia.
— Bine-bine, n -am să spun mamei nimic, dar eu nu mai rămân aici,
fiindcă nu -i frumos ceea ce faceți. Ce trebuie să gândească bietul om acolo,

în fața gardului!
Katia plecă de milă. Ceilalți rămaseră pe loc, neînduple cați și
neîndurător i. Fetele insistară stăruitor pe lângă Vel ceaninov să se prefacă,
când îi va ajunge Pavel Pavlovici, ca și când nu s -ar fi petrecut nimic.
— Iar acuma haideți să ne jucăm de -a prinselea! strigă, încântată,
roșcovana.
Pavel Pavlovici ajunse la grupul de ti neri peste vreun sfert de ceas.
Zece minute stătuse pesemne lângă gard. Jocul de -a prinselea se încinsese
de-a binelea și avea succes. Toți țipau foarte veseli… Pierzându -se cu firea
de furie, Trusoțki sări de -a dreptul la Velceaninov și -l apucă iarăși d e
mânecă.
— Pentru câteva clipite, rogu -vă!
— O, Doamne, ce -o mai fi vrând și ăsta cu clipitele lui?!
— Vrea să -i ceară din nou o batistă, se auziră voci în urma lor.
— De data asta dumneavoastră sunteți pricina… dumnea voastră
aveți toată vina… rosti Pavel Pavlovici, clănțănindu -i dinții.
Velceaninov îl întrerupse și -l sfătui împăciuitor să fie mai vesel, altfel
toți or să -și bată joc și mai rău de dânsul:
— De aceea vă și întărâtă, fiindcă vă supărați, când toată lumea e
bine dispusă.
Spre mirarea lui , sfatul său îl determină pe Pavel Pav lovici să -și
schimbe cu totul atitudinea. Se liniști numaidecât. Se amestecă printre
jucători, ca și cum el ar fi fost vinovatul. Luă parte la toate partidele și
câtva timp fu lăsat în pace, primit la joc ca și ceilal ți. În jumătate de ceas
își redobândi veselia. La toate partidele, când trebuia să -și aleagă o
pereche, el se oprea îndeobște la trădătoarea cea roșcovană sau la una
dintre surorile Zahlebinin. Spre uimirea lui, Velceaninov observă că
Trusoțki nu îndrăznea aproape niciodată să intre în vorbă cu Nadia, deși
se gudura neîntrerupt pe lângă dânsa sau în preajma ei. Situația de
persoană neluată în seamă sau chiar urâtă de ea, el o socotea drept ceva
necesar parcă și natural. Dar în cele din urmă i se întinse o n ouă cursă.
Jucau de -a v-ați ascunselea. Jucătorii aveau voie să -și schimbe locul
la fugă și să se pitească mai bine în altă parte. Pavel Pavlovici izbutise să
se facă nevăzut într -un tufiș, dar apoi, pe când alerga în căutare de alt
adăpost, i se năzări să intre în casă. Fu zărit. Izbucniră țipete. El urcă
scara, să rind treptele, și se strecură într -o cămăruță, unde era un locușor
cunoscut după un scrin — numai bun de ascuns. Roșco vana însă zbură
pe urma sa, se furișă în vârful degetelor până la ușă și o închise frumușel
cu cheia. Ca și mai înainte, toți se opriră din joc și fugiră iarăși dincolo de
eleșteu, la celălalt capăt al livezii. Peste vreo zece minute, Pavel Pavlovici —
văzând că nimeni nu -l caută — se uită printr -o ferestruică. Ni meni nu se
mai zărea pe aproape. El nu cuteză să strige, temându -se să nu -i deștepte
pe părinți. Jupânesei și îngrijitoarei li se poruncise cu strășnicie să nu se
ivească și să nu răs pundă la chemarea lui Pavel Pavlovici. I -ar fi putut
deschide Katerina Fedoseevna, dar ea — intrând în odăița sa și
așezându -se pe pat ca să mai reflecteze un pic — adormise buș tean, pe
negândite. Așa că Trusoțki stătu închis vreme de un ceas încheiat. În
sfârșit, începură să apară, ca din întâmplare, câte două -trei fete.
— Pavel Pavlovici, de ce nu veniți la noi? Ah, ce mai veselie e acolo! Ne
jucăm de -a teatrul. Alexei Ivanovici a jucat rolul de "prim -amorez".
— De ce nu coborâți, Pavel Pavlovici? Sunteți uimitor! i se adresau
din treacăt alte fete.

— Cine-i uimitor? răsună într ebarea doamnei Zahlebinina, care
tocmai se trezise și se hotărâse, în sfârșit, să facă o plimbare prin livadă și
să arunce o privire la jocurile "de copii" în așteptarea ceaiului.
— Cine altul decât Pavel Pavlovici! îi răspunse cineva, arătându -i prin
gesturi fereastra, în care se zărea mutra lui Trusoțki, palidă de furie, cu o
strâmbătură în loc de zâmbet.
— Ce poftă să stai închis, singur, când toți se veselesc! spuse mama,
clătinând din cap.
Între timp, Velceaninov căpătă, în sfârșit, de la Nadia lămurir ea
cuvintelor rostite de dânsa adineauri că "se bucură de venirea lui dintr -o
anumită pricină". Explicația avu loc pe o alee mai dosnică. Maria Nikitișna
îl aduse dinadins pe Velceaninov, care tocmai lua parte la niște jocuri și
începuse să se plictisească , îl petrecu până pe aleea lăturalnică, unde îl
lăsă singur cu Nadia.
— M-am convins pe deplin, ciripi ea cu un glăsușor iute și îndrăzneț,
că nu sunteți de loc un prieten atât de bun al lui Pavel Pavlovici, cum se
lăudase acesta. Am socotit că numai dumne avoastră îmi puteți face un
serviciu așa de important. Iată brățara odioasă, zise Nadia, scoțând
cutiuța dintr -un buzunărel, vă rog insistent să i -o înapoiați numaidecât,
fiindcă eu n -am să -i adresez, personal, nici o vorbă în toată viața. De altfel,
puteț i să-i spuneți acestea ca din partea mea și să adăugați ca nu cumva
să mai îndrăznească pe viitor a da buzna aici cu cadouri. Restul am să i -l
aduc la cunoștință prin alții. Vreți să -mi faceți plăcerea asta, îndeplinin –
du-mi do rința?
— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să mă dis pensați de așa
ceva! exclamă în gura mare Velceaninov, apărându -se cu mâinile.
— Cum adică? Să vă dispensez? rămase uimită Nadia de refuzul său
și-și căscă ochii mari la dânsul, pierzând dintr -o dată tonul pregătit
dinainte. Era gata chiar să izbucnească în plâns, când Velceaninov pufni
de râs.
— Nu că aș fi… mi -ar face chiar mare bucurie… dar am eu socotelile
mele cu dânsul…
— Știam că mințise: nu sunteți prietenul lui! îl întrerupse, nerăbdă –
toare, Nadia, plină de înfl ăcărare. Niciodată n -am să mă mărit cu dânsul,
să știți asta! Niciodată! Nici nu -mi intră în cap cum a îndrăznit ! Trebuie
să-i înapoiați numaidecât brățara asta respingătoare. Altfel, ce -aș putea să
fac? Vreau cu tot dinadinsul s -o capete neapărat chiar a zi, în aceeași zi
când a dat -o — și să sufere afrontul. Iar dacă va încerca el să mă pârască
tatei, atunci va vedea ce -o să pățească.
De după un tufiș țâșni, cu totul pe neașteptate, tânărul ciu fulit, cu
ochelari albaștri.
— Trebuie să -i înapoiați brățara , tăbărî acesta asupra lui Velceani –
nov, măcar în numele dreptului femeii, dacă sunteți într -adevăr la înăl –
țimea problemei…
Dar nu -și isprăvi vorba. Nadia îl trase din răsputeri de mânecă și îl
îndepărtă de Velceaninov.
— Vai Doamne, prost mai ești, Pre dposâlov! răcni ea. Pleacă de aici!
Piei din fața mea! Și să nu mai îndrăznești a trage cu urechea. Ți -am
poruncit doar să nu te apropii! bătu ea mânios din piciorușe.
Și chiar după ce tânărul o zbughi din nou în tufișuri, Nadia, ca
scoasă din fire, măsura aleea la dreapta și la stânga, cu amândouă
palmele împreunate, scăpă rând din ochișori.

— Nici nu vă vine să credeți ce proști sunt! izbucni ea, oprindu -se în
fața lui Velceaninov. Dumneavoastră vedeți numai latura ridicolă. Dar
întrebați -mă pe mine cum m ă simt!
— Dar acesta pesemne nu -i el? Nu-i așa? Nu -i el? întrebă cu un
zâmbet pe buze Velceaninov.
— Bineînțeles că nu -i el. Dar cum v -ați putut închipui că ar fi el?
surâse Nadia, roșind. Nu -i decât un prieten de -al lui. Dar cum a fost în
stare să -și ale agă asemenea prieten? Nu pricep, pentru nimic în lume. De
altfel, ăsta are reputație de "viitor om de acțiune". Eu însă nu înțeleg
nimic… Alexei Ivanovici, altuia n -am cui să mă adresez. Pentru ultima
oară: îi dați înapoi brățara ori nu?
— Ei bine, o dau . Unde -i?
— Ah, ce drăguț sunteți, și ce bun! se bucură pe loc Nadia întinzân –
du-i cutiuța. În schimb, am să vă cânt toată seara, căci eu cânt foarte
frumos… ca să știți… am mințit că nu -mi place muzica. Ah, dacă ați mai
veni pe la noi, măcar o singură dată… ce bucuroasă aș fi! V -aș povesti
totul, totul, totul — și încă multe altele… căci sunteți așa de bun, așa de
bun ca… ca surioara mea, Katia!
Și, într -adevăr, când intră în casă pentru ceai, Nadia cântă două
romanțe cu o voce încă neformată și nepusă la punct, dar destul de
plăcută și de puternică. Când se întoarseră cu toții din livadă, Pavel
Pavlovici ședea comod instalat îm preună cu părinții la masa de ceai, pe
care fierbea un mare samovar lângă serviciul de ceai din porțelan de
Sevres. Pe semne chibzuia, împreună cu bătrânii, despre niște treburi
foarte serioase — deoarece urma să plece peste două zile pentru nouă luni.
Nu aruncă nici o căutătură celor veniți din livadă și îndeosebi lui Velcea –
ninov. Se vedea cât de colo că Trusoțki nu "pârâ se", totul rămânând
deocamdată în liniște și pace.
Când însă începu să cânte Nadia, veni numaidecât și Pavel Pavlovici.
Fata nu răspunse într -adins la o întrebare directă a lui, dar acest lucru
nu-l intimidă pe Trusoțki și nici nu -l făcu să șovăie. Se post ă după
speteaza scaunului ei și întreaga lui înfățișare arăta că acesta era locul lui
pe care nu -l va ceda nimănui.
— E rândul lui Alexei Ivanovici ca să ne cânte, maman! Alexei Ivano –
vici vrea să cânte ceva! strigară în cor aproape toate fetele, înghesuin du-se
în jurul pianului, la care se așeză Velceaninov, plin de încredere în sine,
gata să se acompa nieze singur.
Se apropiară și bătrânii, și Katerina Fedoseevna, care ră măsese cu
dânșii și servise ceaiul în cești. Velceaninov alese o romanță a lui Glink a,
aproape necunoscută tuturor:

Când îți deschizi cu grație gurița,
Întreci în gângurit chiar hulubița…

Velceaninov cântă romanța numai pentru Nadia, cea mai apropiată
de dânsul din întreaga asistență și care stătea chiar lângă cotul său. Își
pierduse de mult vocea, dar din rămășițele acesteia se putea deduce
calitatea ei de odinioară. Velceaninov auzise romanța asta pentru întâia
oară acum vreo douăzeci de ani, pe când era student, cântată de însuși
Glinka la o serată artistică și literară numai cu bă rbați, în casa unui
prieten al defunctului compozitor. Fiind în vervă, Glinka cântă din gură și
la pian bucățile preferate din compozițiile sale, printre care și romanța de

mai sus. Nici vocea lui Glinka nu mai era faimoasă, dar Velceaninov păstra
în amin tire impresia extraordinară produsă tocmai de romanța aceasta.
Un virtuos cântăreț de salon n -ar fi repurtat nicicând un asemenea
succes. În această romanță intensitatea pasiunii sporește și se înalță cu
fiecare vers, cu fiecare cuvânt. Tocmai gradația atâ t de perfectă ar fi făcut
ca orice notă falsă, o cât de mică șarjare sau denaturare — care îndeobște
trec ne observate la opere — să distrugă și să deformeze tot sensul bucății.
Pentru a cânta bine o bucată așa de mică, dar extra ordinară, era absolută
nevoie de perfecțiune, de o adevărată și deplină inspirație, de o pasiune
autentică sau o deplină înțelegere a poeziei sale. Altfel, romanța ar fi părut
nu numai neizbutită, ci inexpresivă și poate chiar șocantă. Nu s -ar fi putut
exprima un sentiment de drago ste atât de intens, fără a provoca o impresie
dezgustătoare, dar firescul și simplitatea au salvat totul.
Velceaninov își aducea aminte că pe vremuri reușea să interpreteze
foarte bine această romanță. Aproape își însu șise maniera de a cânta a lui
Glinka. Iar acum, de la primele note, de la cele dintâi versuri, o adevărată
înflăcărare îi cu prinse inima, înfiorându -i vocea. Cu fiecare cuvânt al ro –
manței, pasiunea izbucnea și se dezvăluia. În ultimele versuri se
dezlănțuia patima. Velceaninov cântă ultima strofă a ro manței cu privirile
scânteietoare îndreptate spre Nadia:

Să te privesc în ochi am cutezanța
Și-ți sorb pe buze, nu -ți ascult romanța.
Pe gură vreau să te sărut mult, mult
Și cântul inimii să ți -l ascult.

Atunci Nadia simți o înfiorare în t ot trupul, ba se clătină chiar,
dându -se un pic înapoi. I se îmbujorară obrajii ca para focului și, în
aceeași clipă, Velceaninov citi pe fața -i rușinată și cam speriată ca o
sclipire de înțelegere. O încântare și în același timp o nedumerire licăriră
pe figurile tuturor ascul tătoarelor. Fiecare parcă găsea nepotrivit modul
acesta de a cânta și totuși toate chipurile tinerești ca și toți ochișorii lor
străluceau și scânteiau și parcă mai așteptau ceva. Fața Katerinei
Fedoseevna era așa de radioasă, că Velc eaninov o găsi aproape frumoasă.
— Splendidă romanță! mormăi, puțin încurcat, bătrânul Zahlebinin,
dar n -o găsiți… prea tare? E plăcută, dar prea tare…
— Într-adevăr, prea tare… dădu să încuviințeze doamna Zahlebinina,
dar Pavel Pavlovici nici n -o lăsă să -și ispră vească vorba. Sări înainte și,
pierzându -și firea, o apucă de mână ca un nebun pe Nadia și o îndepărtă
de Velceaninov, la care se repezi și, țintuindu -l cu o căutătură pierdută, își
mișcă în gol buzele tremurânde.
— Vă rog, o clipită numai! rosti cu greu Trusoțki, în cele din urmă.
Velceaninov își dădu seama că un răgaz chiar de o clipă l -ar putea
face pe acest domn să comită un act de zece ori mai nerod. De aceea îl
apucă în grabă de mână și, fără să ia în seamă nedumerirea generală, îl
scoase pe terasă și amândoi coborâră scara, ajungând în livada unde între
timp se întunericise.
— Înțelegeți că trebuie să plecați numaidecât, împreună cu mine?
spuse Pavel Pavlovici.
— Ba nu înțeleg de fel…
— Vă aduceți aminte? rosti Pavel Pavlovici cu o șo aptă deznădăjduită.
Mai țineți minte că mi -ați cerut să vă spun totul, totul, în mod deschis,

adică "ultimul cuvânt"… Vă mai amintiți? Ei bine, aflați că a sosit vremea
să rostesc cuvântul acesta…. și acum haidem să plecăm !
Velceaninov se gândi o clip ă, îl mai privi o dată pe Pavel Pavlovici și
consimți să plece. Retragerea lor anunțată pe neașteptate îi nemulțumi pe
bătrâni și revoltă la culme pe toate fetele.
— Luați măcar încă o ceașcă de ceai…, îi pofti doamna Zahlebinina.
— Dar pe tine ce te -a apucat? se adresă, sever și nemul țumit,
bătrânul către Pavel Pavlovici, care zâmbea încântat de sine și nu rostea
nici un cuvânt.
— Pavel Pavlovici, de ce ni -l luați pe Alexei Ivanovici? gângureau
tânguitor fetele, fulgerându -l din când în când cu priviri îndârjite. Iar
Nadia îi aruncă o privire așa de mânioasă, că el nu -și putu stăpâni o
grimasă, dar nu se dădu bătut.
— Pavel Pavlovici a avut amabilitatea să -mi aducă aminte, și -i sunt
recunoscător pentru asta, de -o afacere extrem de im portantă, de care er a
cât pe ce să uit, rosti Velceaninov, surâzând.
Apoi el strânse mâna stăpânului, se înclină înaintea stăpânei și a
fetelor, în special față de Katia, ceea ce se re marcă de către cei prezenți.
— Vă mulțumesc pentru vizita ce ne -ați făcut și oricând vom fi
bucuroși, cu toții, de a vă vedea, încheie insistent bă trânul Zahlebinin.
— Suntem încântați, adăugă cu căldură stăpâna.
— Să mai veniți, Alexei Ivanovici! Mai poftim pe la noi! se auziră
nenumărate voci de pe terasă, când Velceaninov luă loc în caleașcă
împreună cu Pavel Pavlovici.
Iar un glăscior șopti mai încetinel:
— Să mai veniți, dragul nostru Alexei Ivanovici!
"Asta -i roșcovana!" își zise Velceaninov.

XIII
De partea cui se înclină balanța?

Velceaninov se putea gândi la fata cea roșcovană. Dar în tre timp un
sentiment de ciudă și de regret îi împovăra su fletul. De altfel, în tot cursul
acestei zile, petrecute parcă așa de vesel, tristețea nu -l părăsise aproape
deloc pe Velceaninov. Înainte de a fi cântat romanța, el nu știa cum să -și
gonească urât ul. Poate de aceea o și cântase cu atâta ardoare.
"Și m -am putut înjosi eu până într -atâta, încât să uit totul !" începu
el să-și facă reproșuri, dar își goni în grabă gândurile sumbre. De altfel, i
se și păru umilitor faptul de a se tângui. Mai mare plăce re i-ar face să se
supere pe careva.
— Do-bi-to-cul! șopti furios Velceaninov, cătând cu coada ochiului
spre Pavel Pavlovici, care ședea tăcut alături de dânsul în caleașcă.
Pavel Pavlovici tăcea cu încăpățânare, poate concentrându -se și
pregătindu -se. Cu un gest nerăbdător, Trusoțki își scotea din când în când
pălăria din cap și își ștergea fruntea cu o batistă.
— Transpiră ! se îmbufna Velceaninov.
O singură dată îl întrebă Pavel Pavlovici pe birjar: dacă vine furtună
ori nu?
— Și încă ce furtună! Vine ne greșit! Toată ziulica a fost zăduf.
Cerul într -adevăr se întunecase. Fulgere scăpărau în zare. Se întoar –
seră în oraș pe la zece și jumătate.

— Vă însoțesc până acasă, se adresă prevenitor Trusoțki lui Velceani –
nov, când ajunseră aproape de casa acestuia.
— Îmi închipui. Dar vă anunț că mă simt cam bolnav…
— N-am să vă rețin prea mult. N -o să stau mult.
Când ajunseră acasă, Pavel Pavlovici intră pentru o clipă la portărea –
sa Mavra.
— De ce -ați dat pe la poartă? îl întrebă aspru Velceani nov, când Tru –
soțki îl ajunse din urmă. Amândoi intrară în cameră.
— Așa, mai nimic… pentru birjar…
— Să știți că n -o să vă dau nimic de băut.
Musafirul nu răspunse, Velceaninov aprinse lumânările, iar Pavel
Pavlovici se lăsă numaidecât într -un fotoliu. Vel ceaninov se opri încruntat
drept în fața lui.
— Vă făgăduisem să vă spun și eu "ultimul" meu cuvânt, rosti gazda
cu înverșunare lăuntrică pe care și -o putea încă stăpâni. Iată -l: socot cât
se poate de sincer că toate chestiu nile dintre noi sunt tranșate… așa că
nici nu mai avem ce să vorbim. Mă auziți? N -avem despre ce vorbi. De
aceea oare n -ar fi mai bine s -o luați numaidecât din loc, ca să pot în chide
ușa după dumneavoastră?
— Bine, atunci să încheiem socotelile, Alexei Ivanovici! rosti cât se
poate de blajin Pav el Pavlovici, cătându -i drept în ochi.
— Cum? So -co-te-li-le? răspunse Velceaninov, extrem de surprins. Ce
expresie ciudată! Despre ce socoteli poate fi vorba? Aha! N -o fi acesta
"ultimul cuvânt" al dumneavoastră, pe care ați făgăduit adineaori să mi -l
destăinuiți?
— Tocmai acesta -i!
— N-avem ce socoteli să mai încheiem. Ele au fost de mult încheiate!
îl înfruntă cu mândrie Velceaninov.
— Așa vă închipuiți? rosti Pavel Pavlovici pe un ton hotărât și, împle –
tindu -și degetele amânduror mâinilor, le în tinse b izar înainte, în dreptul
pieptului.
Velceaninov nu -i răspunse și începu să măsoare odaia în lung și în
lat cu pași apăsați. "Oare n -o fi vorba de Liza? De Liza?" gemu în sine.
— Atunci spuneți -mi ce socoteli vreți să încheiem? i se adresă Velcea –
ninov după o tăcere destul de lungă.
Între timp, Trusoțki, ținând mai departe mâinile în față, îl urmărea cu
ochii cum se plimba prin cameră.
— Să nu vă mai duceți de loc pe acolo, rosti aproape în șoaptă Pavel
Pavlovici, cu un ton de implorare, și se săltă scurt de pe scaun.
— Cum? Va să zică numai despre asta voiați să -mi vor biți? spuse cu
un râs înveninat Velceaninov. Drept să vă spun, pe ziua de astăzi m -ați
uluit, izbucni el sarcastic, dar își schimbă pe loc expresia figurii. Ascul –
tați-mă, reluă cu tristețe vo rba, într -un elan de sinceritate, cred că
niciodată și prin nimic nu m -am înjosit în viață ca astăzi. Mai întâi, am
primit să vă însoțesc, în al doilea rând — prin comporta rea mea de acolo.
Totul a fost atât de meschin, de jalnic… M -am degradat, m -am ti căloșit,
primind invitația… uitând pe ce lume mă găsesc… Apoi mai este ceva! Dar
își luă seama numaidecât. Ascultați -mă: m -ați luat azi prin surprindere,
eram surescitat, bolnav… De altfel, n -am de ce să mă justific! N -am să mai
calc niciodată pragul casei aceleia. Vă asigur că nu mă atrage nimic acolo,
conchise el cu fermitate.
— Adevărat? Chiar așa e? exclamă Pavel Pavlovici în culmea bucuriei.

Velceaninov îl privi cu dispreț și începu să măsoare din nou odaia.
— Pesemne v -ați hotărât să fiți ferici t cu orice preț? nu -l răbdă inima
pe Velceaninov să nu remarce.
— Da, da! adeveri în surdină Pavel Pavlovici, într -o explozie de nai –
vitate.
"E un tip grotesc, își zise Velceaninov. E mai curând prost decât rău.
Asta însă nu mă privește. Nu pot decât să -l urăsc… și nici măcar asta nu
merită!"
— Într-adevăr, eu sunt "eternul soț"! recunoscu Pavel Pavlovici,
zâmbind supus și resemnat. De mult vă cunoșteam expresia asta, Alexei
Ivanovici… Încă din vremea când lo cuiam împreună în orașul T… Multe
expresi i de-ale dum neavoastră mi -au rămas întipărite în minte dintr -un an
întreg. Rândul trecut, când ați vorbit aici despre "eternul soț", mi -am dat
numaidecât seama despre cine putea fi vorba.
Mavra intră cu o sticlă de șampanie și cu două pahare.
— Să nu vă f ie cu supărare, Alexei Ivanovici, știți doar că nu mă pot
lipsi de asta. Dar să nu mi -o luați în nume de rău. Socotiți -mă drept un
om străin și mai prejos de dum neavoastră…
— Bine, încuviință cu scârbă Velceaninov… Dar vă asi gur că nu mă
simt de loc bine.
— Vai de mine… n -am s -o lungesc prea mult… doar două minute!
îndrugă Pavel Pavlovici. Numai un singur păhărel, altfel gâtlejul…
Dădu peste cap paharul cu lăcomie și se așeză, aruncând o privire
aproape duioasă asupra lui Velceaninov. Mavra ieși .
— Ce mârșăvie! murmură gazda.
— Asta s -a petrecut numai din pricina prietenelor sale, rosti, înviorat,
Pavel Pavlovici, revenindu -și de-a binelea în fire.
— Cum? Ce? A, sunteți cu gândul tot la întâmplarea aceea…
— Numai prietenele ei sunt de vină. Și -i încă așa de tânără! … Face pe
grozava de prea multă cochetărie, zău așa! E chiar adorabil! Mai târziu, va
fi cu totul altfel. Voi fi robul ei, gata să -i fac toate voile. Ba va fi împresu –
rată de respect… va avea societate… În sfârșit, se va putea tr ansforma cu
timpul.
"Ar trebui, totuși, să -i înapoiez brățara!" se gândi, pre ocupat, Velcea –
ninov, pipăind cutiuța din buzunarul hainei.
— Chiar dumneavoastră ați remarcat că sunt hotărât să -mi refac
fericirea. Eu trebuie neapărat să mă însor, Alexei Ivan ovici, urmă
confidențial și puțin mișcat Pavel Pavlovici. Altfel ce -o să iasă din mine?
Vedeți doar singur! și arătă cu degetul spre sticlă. Iar asta nu -i decât o
parte din… cali tățile mele. Nu pot trăi fără însurătoare și fără o adorație. O
voi adora ș i voi reînvia.
"Și de ce mi -o fi spunând toate acestea?", își zise Vel ceaninov, gata să
pufnească în râs. De altfel, toate acestea îi păreau fără sens.
— Spuneți -mi, vă rog, de -a dreptul de ce m -ați cărat acolo? îl apostro –
fă Velceaninov. Ce nevoie ați av ut de mine?
— Ca să fac un experiment…, se fâstâci Pavel Pavlovici.
— Ce experiment?
— Să urmăresc efectul… Înțelegeți -mă, Alexei Ivanovici, eu abia de -o
săptămână mă duc pe acolo în calitate de… rosti el, din ce în ce mai
emoționat. Când v -am întâln it ieri, mi -am zis: "Eu încă n -am văzut -o într -o
societate de oa meni străini, adică față și de alți bărbați…" Era un gând
stupid… Îmi dau perfect de bine seama abia acum… și absolu' de prisos.

Țineam însă la asta cu tot dinadinsul." din pricina cara cterului meu
nefericit… Trusoțki își înălță capul și roși.
"Oare e adevărat ce spune?" se gândi Velceaninov în culmea mirării.
— Și care -i rezultatul? întrebă el cu glas tare. Pavel Pavlovici zâmbi
dulceag și parcă viclean.
— Nu s-au petrecut decât copil ării, pline de drăgălășenie! Prietenele ei
poartă toată vina. Vă rog să mă iertați, Alexei Ivanovici, pentru comporta –
rea mea prostească față de dum neavoastră. N -am să mai fac, și niciodată
n-are să se mai întâmple așa ceva.
— Dar nici eu n -o să mă mai ar ăt pe acolo, zâmbi Vel ceaninov.
— Asta-i și dorința mea.
Velceaninov se simți scârbit și rosti enervat:
— Doar nu -s eu singurul bărbat de pe lume… mai sunt și alții…
Pavel Pavlovici roși din nou.
— Îmi pare rău să aud din gura dumneavoastră asemenea v orbe,
Alexei Ivanovici, și vă rog să mă credeți că prea mult o respect pe Nadejda
Fedoseevna…
— Scuzați -mă, scuzați -mă, n -am avut intenția să fac vreo insinuare…
totuși mi se pare cam surprinzător faptul că mi -ați supraapreciat
posibilitățile de a plăc ea… și… că v -ați pus nă dejdea în mine cu atâta
încredere…
— Am avut încredere, bazat tocmai pe cele ce se petre cuseră odini –
oară.
— Dacă -i așa, înseamnă că dumneavoastră mă socotiți și acum drept
un om de onoare? zise Velceaninov, oprindu -se scurt în fața lui Trusoțki.
În altă împrejurare, s -ar fi îngrozit el însuși de o întrebare așa de
naivă și de neașteptată.
— Totdeauna v -am socotit așa, rosti Pavel Pavlovici, coborându -și
ochii în pământ.
— Bineînțeles, fără îndoială… Dar nu despre asta -i vor ba. Voiam
numai să spun că în ciuda oricăror… idei preconcepute?
— Da, în ciuda ideilor preconcepute!
— Nici când ați sosit la Petersburg?
Velceaninov nu se putu stăpâni de a pune această între bare simțind
el însuși cât de nelalocul ei îi era curiozitat ea.
— Chiar când am sosit la Petersburg, vă socoteam omul cel mai
onorabil de pe lume. Totdeauna v -am stimat, Alexei Ivanovici.
Pavel Pavlovici își ridică ochii și îl privi fățiș, fără nici o sfială, pe
adversarul său. Velceaninov simți deodată o îngrijo rare. N -ar fi vrut,
pentru nimic în lume, să se producă vreo izbucnire nepotrivită, provocată
de dânsul.
— V-am iubit, Alexei Ivanovici, se hotărî dintr -o dată Pavel Pavlovici
,să-și deschidă sufletul, și în anul acela, cât ați stat în orașul T., v -am
iubit. Dumneavoastră nu v -ați dat seama, urmă Trusoțki cu un tremur în
glas, care îl îngrozi pe Velceaninov. Eu mă aflam pe o treaptă inferioară în
comparație cu dumneavoastră, ca să mă fi putut observa. Dar poate nici
nu avea vreun rost. În cursul acestor nou ă ani din urmă, mi -am amintit
adesea de dumneavoastră, fiindcă un an ca acela n -am mai avut în toată
viața mea. În ochii lui Pavel Pavlovici scăpără o lumină stranie. Mă urmă –
reau ex presii și idei de -ale dumneavoastră. Îmi reveneați în me morie ca un
om c are nutrește cele mai bune sentimente, o persoană cultivată în mod
remarcabil, înzestrată cu multă inteligență. "Marile idei nu ne vin atâta de

la o minte mare, cât de la o inimă mare", vorba asta dumneavoastră ați
spus-o, poate ați și uitat -o, eu însă mi -o aduc aminte. V -am socotit totdea –
una ca un om cu inimă mare și am crezut în dum neavoastră… neținând
seama de nimic…
Un tremur îi înfiora bărbia. Velceaninov se înspăimântă. Trebuia să
pună capăt, cu orice preț, acestor efuziuni neaș teptate.
— Destu l, vă rog, Pavel Pavlovici, mormăi el, iritat, și roși. De ce? De
ce? răcni. De ce vă legați de un om bolnav, iritat, aproape aiurind, și -l
târâți prin toate tainițele acestea… În vreme ce toate nu -s, de fapt, decât
vedenii, miraj, minciună, rușine, fals itate… fără nici o măsură… Într -ade-
văr ăsta -i lucru de căpetenie, și cel mai rușinos, că nu -i nici o măsură.
Totu-i o nerozie. Amândoi suntem niște oameni vicioși, nesinceri și tică –
loși… Și dacă vreți, dacă vreți, vă dovedesc numaidecât! Nu numai c ă nu
mă iubiți, ci mă urâți din răsputeri și mințiți fără să vă dați singur seama.
M-ați luat și m -ați dus acolo nu ca să faceți ce -ați spus — adică să vă
puneți la încercare logodnica… (ce -i mai poate trece unui om prin cap!)
Iată care -i adevărul: m -ați văzut ieri și v -a cuprins iarăși furia.
M-ați dus acolo ca să mi -o arătați și să -mi spuneți: "O vezi cum arată!
Ei bine, ea va fi a mea. Ian încearcă și acum!"… M -ați înfruntat. Cine știe?
Poate singur nu v -ați dat seama. Dar acesta -i adevărul, l -ați si mțit foarte
bine… Dar pentru a face asemenea provocare, e nevoie neapărat de ură.
Și, în tr-adevăr, mă urâți!
Velceaninov alerga prin odaie, răcnind. Se simțea jignit, ofensat,
umilit mai cu seamă la gândul că se înjosea astfel înaintea lui Pavel
Pavlovi ci.
— Am vrut să mă împac cu dumneavoastră, Alexei Iva novici, se apără
brusc Trusoțki, pe un ton hotărât, prin cuvinte scurte și întretăiate. Iar
bărbia începu să -i tremure din nou.
O furie sălbatică îl cuprinse pe Velceaninov, ca și cum ar fi suferit cea
mai cumplită ofensă.
— Repet încă o dată, urlă Velceaninov, v -ați agățat de un om bolnav,
dărâmat, ca să -i smulgeți în delir nu știu ce cuvânt irealizabil pe care
acesta nu voia să -l rostească. Să dăm lucrurile pe față. Noi facem parte din
lumi deosebite, să vă intre o dată asta în cap… apoi… apoi între noi se află
un mormânt! încheie el, bâiguind… și dintr -o dată își veni în fire.
— De unde puteți ști… Fața lui Pavel Pavlovici se crispă și se făcu
albă ca varul, de unde puteți ști ce înseamnă pent ru mine acest mic
mormânt în inima mea! răcni Trusoțki, pășind spre Velceaninov și lovin –
du-se cu pumnul în piept cu un gest ridicol, dar cumplit. Cunosc și eu
acest mormând micuț, amândoi stăm față în față la stânga și la dreapta
lui, dar spre mine se afl ă mai mare parte de mormânt decât spre dumnea –
voastră… Cu mult mai mare… bâlbâia Trusoțki în delir, continuând să se
lovească cu pumnul în piept. Da, mai mare… mai mare…
Deodată, un sunet neobișnuit al clopoțelului de la ușă îi dezmetici pe
cei doi parteneri. Cineva sunase așa de tare, vrând parcă să sfărâme
clopoțelul din prima smucitură.
— Nimeni nu sună așa la mine, rosti încurcat Velcea ninov.
— Dar nici la mine n -o fi sunând, șopti înfricoșat Pavel Pavlovici, care
își veni și el în fire, presch imbându -se pe loc în vechiul Pavel Pavlovici.
Velceaninov se încruntă și se duse să deschidă ușa.
— Dacă nu mă înșel, sunteți domnul Velceaninov? se auzi din antreu
o voce tinerească, sonoră, plină de o neobișnuită încredere în sine.

— Ce doriți?
— Am o in formație precisă, urmă vocea răsunătoare, că în momentul
acesta se află la dumneavoastră un oarecare Trusoțki. Trebuie să -l văd
neapărat chiar acum.
Lui Velceaninov i -ar fi făcut plăcere să -l dea afară pe scară, cu o
lovitură de picior, pe acest domn umfla t în pene. Dar, după o clipă de
gândire, se dădu în lături și îl lăsă să intre înăuntru.
— Iată-l pe domnul Trusoțki, intrați !

XIV
Sașenka și Nadenka

În odaie intră un bărbat foarte tânăr, cam de vreo nouă sprezece ani,
poate și mai puțin — atât de tin erească îi era figura frumoasă, mândră și
încrezută. Era îmbrăcat conve nabil, cel puțin tot ce purta, îi ședea bine.
Întrecea pe omul de statură mijlocie. Un păr negru, bogat, și niște ochi
negri mari și semeți dădeau fizionomiei sale o expresie aparte. N umai
nasul îi era cam plinuț și un pic avântat în sus. Fără aceste mici cusururi,
ar fi fost o frumusețe de băiat. El intră în casă cu un aer important.
— Mi se pare că am ocazia de a vorbi cu domnul Trusoțki, spuse
răspicat, subliniind cu deosebită plăcer e cuvântul "oca zia" — lăsând astfel
a se înțelege că n -avea nici o onoare și nici o plăcere de a sta de vorbă cu
domnul Trusoțki.
Velceaninov începu să priceapă cum stăteau lucrurile. Prin mintea lui
Pavel Pavlovici fulgeră o bănuială. Pe față i se întipă ri neliniștea. Totuși,
nu se dădu bătut.
— Neavând onoarea de a vă cunoaște personal, răspunse cu prestan –
ță Trusoțki, bănuiesc că nici nu există vreo posi bilitate de a sta de vorbă
cu dumneavoastră.
— Ascultați -mă mai întâi și numai după aceea dați -vă cu părerea,
rosti tânărul cu o desăvârșită încredere în sine.
Apoi străinul își puse monoclul cu rama de baga, care -i atârna de un
șnur și privi lung sticla de șampanie de pe masă. După ce cercetă îndestul
butelia, musafirul își scoase monoclul, se întoarse iarăși spre Pavel Pavlo –
vici și spuse:
— Alexandr Lobov.
— Și ce-i aceea Alexandr Lobov?
— Eu sunt. N -ați mai auzit de mine?
— Nu.
— Într-adevăr, cum m -ați fi putut cunoaște? Drept vor bind, vin cu o
chestiune importantă care vă privește în deaproape. Dar mai întâi, dați -mi
voie să mă așez. Sunt obosit…
— Luați loc, zise Velceaninov.
Dar tânărul se și așezase înainte de a fi primit invitația, Cu toată
durerea de piept care i se întețea, pe Velceaninov îl interesa această mică
obrăznicătură. Pe figura lui drăgălașă și rumenă de adolescent Velceaninov
întrezări un aer de în depărtată asemănare cu Nadia.
— Stați jos și dumneavoastră, se adresă tânărul lui Pavel Pavlovici,
făcându -i un gest neglijent cu capul spre scaunul din față.
— Nu-i nimic, pot sta foarte bine și -n picioare.
— O să obosiți… Domnule Velceaninov, puteți rămânea și

dumneavoastră aici.
— De altfel, nici n -am de ce să mă duc. Eu mă aflu doar acasă la
mine.
— N-aveți decât! De altfel, aș dori să fiți de față la explicația pe care
voi avea -o cu domnul acesta. Nadejda Fedoseevna mi -a vorbit în termeni
destul de măgulitori despre dumneavoastră.
— Ian te uită! Când a apucat să vorbească?
— Îndată după plecarea dumneavoastră. Chiar acum vin de acolo.
Iată cum stau lucrurile, domnule Trusoțki, începu el cu jumătate de gură,
răsturnat în fotoliu, întorcându -se spre Pavel Pavlovici care rămăsese în
picioare. Noi, adică eu și Nadejda Fedoseevna, ne iubim de mult și ne -am
dat unul altuia cuvântul, iar dumneavoastră vă puneți de -a curmezișul
nostru. Am ven it pentru a vă face propunerea ca să vă dați la o parte.
Sunteți dispus s -o acceptați?
Pavel Pavlovici șovăi o clipă. Păli, dar un surâs malițios îi întinse
buzele.
— Nu-s dispus câtuși de puțin, îi reteză el vorba în chip laconic.
— Va să zică așa… făcu tânărul și se răsuci în fotoliu, punându -și
picior peste picior.
— De altfel, nici nu știu cu cine vorbesc, adăugă Pavel Pavlovici, și
îmi zic că n -are nici un rost să continuăm discuția.
Cu aceste cuvinte Trusoțki găsi și el de cuviință să se așeze.
— V-am spus doar că o să obosiți, observă în treacăt tână rul. Adi –
neaori am avut prilejul să vă aduc la cunoștință că numele meu este Lobov
și că eu și cu Nadejda Fedoseevna ne -am dat unul altuia cuvântul. Prin
urmare, nu puteți spune, ca adineaori, că nu ști ți cu cine aveți de -a face.
De asemenea ați greși dacă v -ați închipui că n -am avea despre ce vorbi.
Chestiunea nu mă privește numai pe mine, ci și pe Nadejda Fedoseevna,
pe care o sâcâiți fără rușine. Vedeți deci că există motiv pentru explicație.
Rosti pr intre dinți vorbele acestea, ca un filfizon, abia catadicsind să
pronunțe cuvintele. Își puse din nou monoclul și, cât vorbi, dădu impresia
că privește ceva.
— Dați-mi voie, tinere…, exclamă, fierbând, Pavel Pavlovici.
Dar "tânărul" i -o reteză numaidecât :
— În orice altă împrejurare v -aș fi interzis să -mi spuneți "tinere",
acum însă trebuie să recunoașteți că tinerețea este avantajul meu
principal față de dumneavoastră și astăzi, de pildă, ați fi dorit din tot
sufletul — când ați dăruit brățara — să fi fo st măcar un pic mai tânăr.
— Ah, țâncule! murmură Velceaninov.
— În orice caz, stimate domn, se corectă cu demnitate Pavel Pavlovici,
motivele invocate de dumneavoastră, pe care le socot îndoielnice și lipsite
de cuviință, nu -mi par de natură să justifice continuarea convorbirii
noastre. Acestea sunt niște chestiuni copilărești și fără noimă. Mâine îl voi
vizita și voi sta de vorbă cu prea stimatul Fedosi Semionovici. Iar pentru
moment vă rog să mă lăsați în pace.
— Admirați demnitatea acestui om, exclamă t ânărul, scos din fire,
adresându -se cu înflăcărare lui Velceaninov. Nu -i destul că -i gonit de
acolo. Că scoate lumea limba la el! El mai vrea să se ducă mâine acolo
pentru a ne denunța bătrânului. Nu -i asta o dovadă, om încăpățânat ce
sunteți, că vreți să luați fata cu de -a sila, cumpărând -o de la niște oameni
care au căzut în mintea copiilor și care, datorită unei barbarii sociale, își
păstrează puterea asupra ei? Ea v -a arătat doar, cu vârf și îndesat,

disprețul. Nu v -a înapoiat chiar astăzi necuviinciosu l cadou — brățara
dumneavoastră? Ce vreți mai mult?
— Nimeni nu mi -a înapoiat nici un fel de brățară… și nici nu -i posibil
așa ceva, zise Pavel Pavlovici, cutremurându -se de indignare.
— Cum se poate? Oare domnul Velceaninov nu v -a înmânat -o?
"Uf, dracu să te ia!" se gândi Velceaninov.
— Într-adevăr, rosti el, încruntându -se, Nadejda Fedo seevna mi -a
încredințat astăzi această cutioară, ca să v -o transmit dumneavoastră,
Pavel Pavlovici. N -am vrut s -o iau, dar ea a stăruit… iat -o… mi -e necaz
că…
Scoase din buzunar cutiuța și, fâstâcit, o întinse lui Pavel Pavlovici
care rămase înmărmurit.
— De ce nu i -ați predat -o până acum? se adresă cu se veritate tânărul
lui Velceaninov.
— N-am avut prilejul, se încruntă acesta.
— Curios!
— Cuum?
— E cel puțin curi os, n -am dreptate? Să zicem însă că -i o simplă
neînțelegere.
Velceaninov simți că -i vine să sară și să -i tragă o ure cheală băie –
țandrului. Nu se putu însă abține de a nu izbucni în râs la adresa aces –
tuia, băiețandrul izbucni și el îndată în râs. Pavel Pa vlovici nu râdea. Dacă
Velceaninov ar fi prins privirea năprasnică a acestuia ațintită asupra sa în
timp ce râdea de Lobov — ar fi înțeles că omul acesta trecea în clipa aceea
o anumită limită primejdioasă. Velceaninov nu -i văzu privirea, dar își dădu
seam a că trebuie să -l susțină pe Trusoțki.
— Domnule Lobov, ascultați -mă și pe mine, începu Vel ceaninov pe un
ton prietenesc, fără a mă pronunța asupra unor alte aspecte ale chestiunii,
în care nu țin să mă amestec, mi -aș îngădui să vă atrag atenția că Pavel
Pavlovici, cerând mâna Nadejdei Fedoseevna, se bucură în primul rând de
consimțământul acestei familii respectabile, iar în al doilea rând are o
situație frumoasă și onorabilă și, în sfârșit, avere… prin urmare, e firesc să
se mire văzând un asemenea riv al — un om poate admirabil înzestrat, dar
atât de tânăr, încât nu poate fi
luat drept un rival serios… și de aceea are dreptate invitându -vă să
puneți capăt discuției.
— Ce înseamnă un om "atât de tânăr"? Dar eu am împlinit de -o lună
nouăsprezece ani. D upă lege de mult am dreptul să mă însor. Asta -i!
— Dar care tată s -ar putea hotărî să vă dea în prezent fiica, chiar
dacă ați fi multimilionar în perspectivă sau cine știe ce binefăcător al
omenirii? Un tânăr de nouăsprezece ani nu poate răspunde nici pent ru el
însuși, iar dumneavoastră vreți să vă luați pe conștiință și viitorul unei
alte persoane, adică al unei copile ca și dumneavoastră. De altfel, gestul
acesta nici nu -i tocmai nobil, ce ziceți? Mi -am permis să vă vorbesc astfel,
fiindcă singur m -ați al es ca arbitru între dum neavoastră și Pavel Pavlovici.
— Va să zică îl cheamă Pavel Pavlovici! remarcă tânărul. Nu știu de ce
mi se năzărise că -l cheamă Vasili Petrovici? Drept vorbind, făcu tânărul
către Velceaninov, spusele dum neavoastră nu mă surprind de loc. Știam
că toți sunteți o apă. De mirare e doar faptul că despre dumneavoastră
auzisem vorbindu -se ca despre un om oarecum modern. De altfel, toate
astea sunt fleacuri. Iată care -i adevărul: nu numai că nu m -am comportat
rău în această chestiune, du pă cum v -ați permis să afirmați, ci cu totul

dimpotrivă — și voi încerca să vă lămuresc. Mai întâi noi ne -am angajat
unul față de celălalt prin cuvântul nostru de onoare. În plus eu i -am făgă –
duit formal, în prezența a doi martori, că dacă ea se va în drăgosti vreodată
de altcineva sau pur și simplu se va căi că s -a măritat cu mine și va vrea
să se despartă, atunci eu îi voi înmâna o declarație cum că aș fi fost
infidel, care va sprijini la locul în drept cererea ei de despărțire. Dar încă și
mai mult: în c az când eu nu m -aș ține de cuvânt și aș refuza să -i dau
declarația cuvenită, atunci — ca un mijloc de asi gurare — voi emite chiar
în ziua nunții noastre, în favoarea soției, o poliță în valoare de o sută de
mii de ruble… Așa că dacă mă voi încăpățâna și nu voi da declarația
amintită, ea va putea protesta polița, iar eu voi fi tras la răspundere În
chipul acesta totul va fi asigurat. Prin urmare, nu periclitez cu nimic
viitorul nimănui. Asta în privința primului punct.
— Pun rămășag că toate acestea le -a născocit acela, cum îi zice,
Predposâlov? exclamă Velceaninov.
— Hi-hi-hi! chicoti malițios Pavel Pavlovici.
— De ce -o fi chicotind domnul acesta? Ați ghicit ! Ideea a fost a lui
Predposâlov. Nu -i așa că soluția -i ingenioasă? Astfel, se paralizează
complet absurditatea legii. Eu am in tenția, bineînțeles, s -o iubesc veșnic.
Ea însă se tăvălește de râs. Născocirea însă e abilă. Nu -i așa? Ba e și
nobilă. Mulți s -ar hotărî oare să facă așa ceva?
— După mine, gestul nu -i numai lipsit de noblețe, ci e pur și sim plu
mârșav.
Tânărul ridică din umeri.
— Spusele dumneavoastră nu mă surprind câtuși de puțin, zise el
după un răstimp de tăcere. Toate acestea nu mă mai minunează. Predpo –
sâlov v -ar fi retezat -o pe loc, spunându -vă că modul dumneavoastră de a
judeca cele m ai elementare lu cruri provine din pervertirea celor mai
obișnuite sentimente și noțiuni, în primul rând datorită unei vieți trăite
prostește, iar în al doilea rând datorită trândăviei. Între altele, poate că
n-am ajuns încă să ne înțelegem unul pe altul. Eu, totuși, am auzit numai
vorbe bune despre dumneavoastră. Aveți vreo cincizeci de ani, nu?
— Să ne ocupăm acum de chestiunea noastră.
— Scuzați -mi lipsa de discreție și nu mi -o luați în nume de rău.
Continuu: nu sunt de loc un multimilionar în perspec tivă, cum ați binevoit
a vă exprima (ce idee năstrușnică!). Sunt cel ce mă vedeți. În schimb, am
deplină încredere în viitorul meu. N -am să ajung nici erou, nici binefăcă –
torul cuiva, dar îmi voi asigura viața mea și a soției mele. În pre zent n -am,
bineînțe les, nimic. Din copilărie am crescut în casa lor…
— Cum așa?
— Foarte simplu! Eu sunt de fapt fiul unei rude îndepăr tate a doam –
nei Zahlebinina. Când toți ai mei s -au prăpădit și n -au lăsat singur pe
lume, în vârstă de opt ani, bătrânul m -a luat la dâns ul. Apoi m -a dat la
liceu. Omul acesta are inimă bună, dacă vreți să știți…
— Știu…
— Da. Are însă păreri prea învechite. Totuși, este bun la suflet. Eu
am ieșit de mult de sub tutela lui. Doresc să -mi câștig singur pâinea,
rămânându -mi obligat numai m ie însumi.
— Când v -ați emancipat? îl întrebă Velceaninov.
— Să fie vreo patru luni.
— Acuma totul se lămurește. Sunteți prieteni din copilărie. Și aveți
vreo slujbă?

— Da, o funcție particulară, în biroul unui notar public, cu leafă de
douăzeci și cinci d e ruble pe lună. Asta -i numai deocamdată. Dar când
i-am cerut mâna, n -aveam nici atâta. Lucram pe vremea aceea la calea
ferată pentru zece ruble. Doar până una alta…
— Dar ați făcut familiei cerere în toată regula?
— Desigur, cerere formală, și încă mai demult, de vreo trei săptă –
mâni.
— Și care a fost răspunsul?
— Bătrânul a izbucnit în hohote de râs, apoi s -a mâniat rău de tot,
iar pe Nadia au închis -o în odăile de sus. Ea însă îndură eroic orice. De
altfel, toată încurcătura s -a produs fiindcă bătrânul are un ghimpe
împotriva mea din pricină că am părăsit postul de la departamentul unde
mă căpătuise el, acum patru luni, înainte de a fi intrat la calea ferată. E
un bătrân, cum v -am mai spus, tare cumsecade. Acasă e vesel, apropiat…
Dar cum trece pragul departamentului, nici nu -l mai cunoști. Parcă -i
Jupiter așezat pe tron. I -am dat, desigur, a înțelege că manierele sale
nu-mi erau pe plac. De fapt însă, buclucul s -a iscat datorită unui ajutor al
șefului de birou. Acest domn a avut năstrușnica idee de a se plânge pre –
cum că eu m -aș fi purtat "grosolan" cu dânsul, când în realitate nu i -am
spus decât că -i un "neevoluat". I -am lăsat pe toți în plata Domnului și
acum lucrez la un notar public.
— Dar la departament aveați leafă mai mare?
— Moft! Era un post e xtrabugetar! Tot bătrânul îmi dădea bani de
întreținere — vă spun doar că -i om bun. Totuși, noi nu cedăm. Douăzeci și
cinci de ruble pe lună, bineînțeles, nu -i suficient. Nădăjduiesc, însă, că voi
lua parte la admi nistrarea moșiilor părăginite ale contelu i Zavileiski.
Atunci voi trece de -a dreptul la trei mii. Sau poate mă fac procurist. Azi se
caută oameni. Ian te uită! Ce mai tunete! Vine fur tună! Bine c -am izbutit
să ajung înainte de începerea vântoasei. De -acolo doar pe jos am luat -o, și
mai mult am a lergat.
— Dar, dați -mi voie, dacă -i așa, cum de -ați izbutit să stați de vorbă
cu Nadejda Fedoseevna de vreme ce, pe lângă toate acestea, nu mai
sunteți primit acolo?
— Peste gard, bineînțeles! Ce, nu se poate? N -ați ob servat -o deunăzi
pe roșcovană? râse e l. Ei, bine, ea -i aceea care are grijă de noi… apoi o mai
avem și pe Maria Nikitișna. Numai că e o bestie această Maria Nikitișna!
De ce vă strâmbați? Vi -e teamă de trăsnet?
— Nu, mi -e rău, mi -e foarte rău, rosti Velceaninov, chi nuit de subita
lui durer e de piept. Se sculă din fotoliu și încercă să se plimbe prin odaie.
— Înseamnă, desigur, că vă deranjez! Nu vă deranjați. Numaidecât! Și
tânărul sări de la locul său.
— Ba nu mă deranjați de loc, nu -i nimic, rosti din politețe Velceani –
nov.
— Cum nu -i nim ic, când "pe Kobâlnikov îl doare burta"? V -aduceți
aminte de personajul din Șcedrin? Vă place Șcedrin?
— Da.
— Și mie. Haide, Vasili… ah, pardon, Pavel Pavlovici, să punem capăt
odată și odată! se adresă el, râzând amical, lui Pavel Pavlovici. Ca să vă
intre mai bine în cap, mai formulez o dată întrebarea: sunteți dispus să
renunțați chiar mâine în mod oficial, față de bătrâni și în prezența mea, la
orice pre tenție în privința Nadejdei Fedoseevna?
— Nici prin gând nu -mi trece, spuse Pavel Pavlovici, scul ându -se de

pe scaun cu un aer de nerăbdare și de îndârjire, și vă rog încă o dată să
mă lăsați în pace… toate nu -s decât copilării și prostii.
— Băgați de seamă, îl amenință el cu degetul pe Trusoțki, zâmbind
plin de înfumurare, vedeți să nu vă înșelați în soco teli! Știți la ce poate
duce asemenea greșeală? Din partea mea, vă previn că peste nouă luni,
după ce veți fi făcut fel de fel de cheltuieli și după multă tevatură, când vă
veți reîn toarce aici, veți fi nevoit să renunțați singur la Nadejda Fedo –
seevna, iar dacă nu veți renunța va fi încă și mai rău pentru
dumneavoastră. Iată ce vă așteaptă dacă vă încăpățânați. Tre buie să vă fac
atent că jucați rolul câinelui care păzește claia de fân… iertați -mi
comparația, nici el nu mănâncă, dar nici pe altu l nu-l lasă. Vă repet din
spirit umanitar: gândiți -vă, încercați să vă gândiți temeinic, cel puțin o
dată în viață.
— Vă rog să mă slăbiți cu morala dumneavoastră! răcni, mânios,
Pavel Pavlovici. Iar cât privește aluziile dumneavoastră infame, voi lua
chiar mâine măsurile mele, niște mă suri severe!
— Aluzii infame? Ce vreți să spuneți? Dumneavoastră înșivă sunteți
un infam, dacă vă vin în minte asemenea lucruri. Pentru rest voi aștepta
până mâine, dar dacă… Vai, alt trăsnet! La revedere! Încântat de cuno ș-
tință, se adresă tânărul lui Velceaninov.
Și o zbughi afară, zorit pesemne să scape de furtună și de ploaie.

XV
Încheierea socotelilor

— Ați văzut? Ați văzut? izbucni Pavel Pavlovici către Velceaninov de
îndată ce plecă tânărul.
— Într-adevăr nu prea aveți noroc! rosti într -o doară Velceaninov.
N-ar fi scăpat vorba asta, dacă nu l -ar fi exasperat du rerea care îi
sporea în piept. Pavel Pavlovici sări ca ars.
— Și, în definitiv, care -i rolul dumneavoastră în chestia asta? Nu
mi-ați înapoiat brățara din compătimire, hai?
— N-am prins momentul…
— Vi se rupea inima de mizericordie, ca un adevărat amic față de alt
adevărat amic?
— Fie și așa, vă compătimeam, răspunse Velceaninov, simțind un
început de întărâtare. Totuși îi povesti pe scurt cum primise brăț ara și
cum Nadejda Fedoseevna aproape îl forțase cu de -a sila să primească
propunerea ei.
— Credeți -mă, n -aș fi luat -o pentru nimic în lume. Am și așa destule
neplăceri.
— Vi s-au aprins călcâiele și ați acceptat, chicoti Pavel Pavlovici.
— Asta-i o nerozi e din partea dumneavoastră. De trebuie să vă găsesc
scuze. Ați văzut doar adineaori altfel, că nu eu sunt eroul principal, ci alții.
— Totuși vi s -au aprins călcâiele…
Pavel Pavlovici se așeză și își umplu un pahar.
— Vă închipuiți că am să cedez în fața băiețandrului? Am să -l pun cu
botul pe labe, uite așa ! Chiar mâine am să mă duc acolo și o să pun
lucrurile la punct. Vom scoate toate fumurile din căpușorul ăsta de copil…
Dădu peste cap paharul și își turnă încă unul, căpătând un aer
dezghețat, pe ca re nu -l avea mai înainte.

— Ian te uită, Nadenka și Sașenka, drăgălașii de puișori! Hi -hi-hi!
Trusoțki își pierdu firea de mânie. Un fulger scăpără orbi tor. Bubui
un trăsnet cumplit și ploaia începu să toarne cu găleata. Pavel Pavlovici se
ridică și închi se fereastra.
— Și cum v -a întrebat adineaori băiețandrul: "Nu vă te meți de
trăsnet?" Velceaninov să se teamă de trăsnet! Apoi cu Kobâlnikov al lui,
parcă așa -i zice, da, Kobâlnikov… Dar despre cei cincizeci de ani, ce aveți
de spus? Vă mai amin tiți? r osti malițios Pavel Pavlovici.
— Iar dumneavoastră, cum s -ar zice, v -ați instalat aici, observă Vel –
ceaninov, de -abia îngăimând cuvintele de durere. Eu mă culc… Dumnea –
voastră faceți ce știți.
— Nici un câine nu se dă afară pe o vreme ca asta! adăugă, ji gnit,
Pavel Pavlovici, aproape bucuros de a fi avut prilejul să riposteze.
— Bine, n -aveți decât să rămâneți aici… beți… puteți să și dormiți
aici! bolborosi Velceaninov, apoi se culcă pe divan și gemu ușurel.
— Să dorm aici? Dar n -o să vă temeți?
— De ce? întrebă Velceaninov, ridicându -și deodată capul.
— De unde să știu eu? Data trecută parcă v -ați speriat sau poate
numai mi s -a năzărit așa…
— Sunteți un prost! nu se mai putu stăpâni Velceaninov și se
întoarse furios cu fața la perete.
— Fie și așa! făcu Pavel Pavlovici.
Bolnavul, cum se întinse în pat, și adormi. După starea de tensiune
nervoasă din ziua aceea, pe lângă puternica zdrun cinare a sănătății sale
din ultima vreme, parcă se frânse ceva într -însul. Îi slăbiră puterile, se
simțea neputinci os ca un copil. Dar durerea birui. Îi învinse și oboseala, și
somnul. El se trezi peste o oră, și se ridică în capul oaselor, gemând de
durere. Furtuna se potolise. În odaie stăruia fum gros de țigară, sticla era
goală, iar Pavel Pavlovici dormea pe celăla lt divan — întins pe spate, cu
capul culcat pe perna divanului, îm brăcat cum fusese, și cu ghetele în
picioare. Monoclul îi lune case din buzunar și spânzura, prins de capătul
unui șnur, până aproape de dușumea. Pălăria zăcea alături tot pe podea.
Velcean inov se uită posac la el, dar nu -l trezi. Făcu, cocârjat, câțiva pași
prin odaie, fiindcă nu mai avea putere să stea culcat, și gemea, gândin –
du-se îndelung la boala lui.
Velceaninov avea unele temeri asupra durerilor din piept și, bineîn –
țeles, nu fără mo tiv. Crizele acestea îl încercaseră încă mai demult, dar îl
apucau foarte rar — o dată la un an sau la doi ani. Știa că provin de la
ficat. La început simțea, într -un punct al pieptului la lingurică sau mai
sus, — ca o apăsare surdă, slabă, dar sâcâitoare. Durerea creștea mereu,
uneori ținea câte zece ore în șir, și ajungea în cele din urmă atât de vio –
lentă, apăsarea devenind de nesuferit, încât bolnavul întrezărea spectrul
morții.
La ultima criză de anul trecut, după o durere progresivă de zece
ceasuri, b olnavul se liniștise în cele din urmă, dar puterile i se sleiseră
într-atâta, încât de abia își putea mișca mâna. Iar medicul îi dăduse voie,
în toată ziua aceea, ca unui copil de țâță, să bea numai câteva lingurițe de
ceai slab și să mănânce doar o fărâmă de pâine, muiată în supă.
Durerea îl apuca din diferite cauze, dar totdeauna după o zdrunci –
nare a nervilor. Îi trecea de asemenea în chip ciudat. Uneori, niște simple
comprese calde curmau imediat durerile de la bun început, în prima jumă –
tate de ceas. A lteori, ca -n timpul crizei din urmă, nici un mijloc nu ajutase

la nimic. Durerea îi trecuse numai luând doze repetate și progresive de
vomitive. Doctorul i -a mărturisit mai târziu că bănuise că pacientul fusese
otrăvit. Mai era mult până la ziuă. Velceani nov însă nu prea voia să trimită
după medic în toiul nopții. De altfel, nici nu -i prea avea la inimă pe doc –
tori. În cele din urmă, se văzu biruit de durere și începu să geamă. Geme –
tele îl treziră pe Pavel Pavlovici, care se ridică de pe divan și se așeză în
capul oaselor. Câtăva vreme el trase înfricoșat cu urechea, privindu -l
nedumerit pe Velceaninov, care aproape alerga prin amândouă odăile.
Sticla de băutură, pe care o băuse pesemne prea repede, îl amețise cu
totul și îl lăsă în delung buimac. În sfârș it, el se dezmetici și se repezi la
Velceaninov, care bâigui ceva drept răspuns.
— Asta-i din pricina ficatului, știu eu! se însufleți deodată la culme
Pavel Pavlovici, așa i se întâmpla exact la fel și lui Piotr Kuzmici Polosuhin,
din pricina ficatului. Pentru asta trebuie oblojeli. Piotr Kuzmici totdeauna
își punea oblojeli. Din asta poți muri. Să dau o fugă până la Mavra, ce
spuneți?
— Nu-i nevoie, nu -i nevoie! rosti enervat, Velceaninov. Nu -mi trebuie
nimic.
Dar Pavel Pavlovici, Dumnezeu știe de ce, ap roape se pierdu cu firea,
parcă ar fi fost vorba de salvat propriul său fiu. Nu vru să știe de nimic și
stărui din răsputeri, recomandând prișnițe și pe deasupra două -trei căni
de ceai slab, băute una după alta — "nu numai fierbinți, ci clocotite". În
sfârșit, dădu o fugă până la Mavra — nemaiașteptând învoirea gazdei.
Amândoi ațâțară focul la bucătăria nefolosită perma nent și puseră samo –
varul. Între timp, oaspetele izbuti să -l culce pe bolnav, îl dezbrăcă, îl înveli
cu plapuma și, în mai puțin de douăzec i de minute, pregăti ceaiul și prima
prișniță.
— Astea -s farfurii încălzite, încinse! rosti, aproape încântat, musafi –
rul, așezând pe pieptul bolnav al lui Velceaninov, o farfurie înfierbântată,
învelită într -un șervet. Oblojeală mai bună nu există. Alta n u avem cum să
o facem — pe când farfuriile, pe onoarea mea, sunt un leac cum nu se mai
află. Le -am încercat pe Piotr Kuzmici cu mâinile mele. Altfel poți să și mori
din asta! Bea ceai, soarbe -l! Nu-i nimic dacă te opărești! Viața -i mai scum –
pă decât cochet ăria…
Trusoțki o zăpăci cu totul pe Mavra care dormea de -a-n picioarele.
Schimbau farfuriile la fiecare trei -patru minute. După a treia farfurie și a
doua ceașcă de ceai clocotit, băut pe nerăsuflate, Velceaninov simți deoda –
tă o ușurare.
— Ehei, dacă am alinat puțin durerea e semn bun, slavă Domnului!
exclamă Pavel Pavlovici și alergă, bucuros, după altă farfurie și după alt
ceai.
— Totu-i să izgonim durerea! S -o facem să dea înapoi! repeta el la
fiecare minut.
Într-o jumătate de ceas, durerea se ogoi cu totul. În schimb, bolnavul
rămase așa de sleit de puteri, că nu mai vru să suporte "nici măcar o
farfurioară", oricât ar fi stăruit Pavel Pavlovici. Ochii gazdei se închideau
de slăbiciune.
— Vreau să dorm, să dorm! repeta Velceaninov, istovit.
— Așa-i! încuviință Pavel Pavlovici.
— Rămâneți peste noapte aici… cât îi ceasul?
— Aproape două… fără un sfert.
— Dormiți la mine.

— O să dorm, o să dorm.
Peste un minut, bolnavul îl chemă iarăși pe Pavel Pavlovici.
— Dumneavoastră, dumneavoastră, bâigui gazda, când oaspetele se
apropie de dânsul și se aplecă asupră -i… dum neavoastră sunteți mai bun
decât mine. Înțeleg totul, totul… vă mulțumesc.
— Dormiți, dormiți! șopti Pavel Pavlovici și, în grabă, se îndreptă în
vârful degetelor spre divanul său.
Adormin d, bolnavul auzi cum Trusoțki, în pripă, își aș ternu încetișor
patul, își scoase hainele și, în sfârșit, stinse lumânările, apoi, abia respi –
rând ca să nu facă zgomot, se întinse pe divanul său.
Fără îndoială, Velceaninov adormi foarte curând după stinsul lumâ –
nărilor și dormi un răstimp, își aminti limpede mai târziu. Dar în tot tim –
pul cât dormi, până -n clipa deștep tării, visă că -i treaz și se zvârcolește în
pat, neputând ațipi, cu toată slăbiciunea lui. Visă, în sfârșit, că începuse
să aiureze, fiind t reaz, și că nu putea goni nicicum vedeniile învălmășite în
preajmă -i, deși avea conștiința deplină că era vorba de un delir, nu de o
realitate. Vedeniile păreau niște cunoscuți. Odaia gemea parcă de lume, iar
ușa dinspre antreu era dată în lături. Oamenii intrau buluc și se înghesu –
iau pe scară. La masa, pusă în mijlocul camerei, ședea un om ca și -n visul
de acum o lună. Ca și atunci, omul acesta stătea cu coatele rezemate pe
masă, dar nu voia să vorbească. Acuma purta însă o pălărie rotundă cu
panglică de doliu. "Cum? Nu cumva și atunci fusese tot Pavel Pavlovici?"
se gândi Vel ceaninov. Dar, aruncându -și ochii la înfățișarea omului taci –
turn, se convinse că acesta era parcă altcineva. "Dar oare de ce poartă
doliu?" își zise, nedumerit, Velceaninov. Gălăgia , zarva și larma persoane –
lor învălmășite în jurul mesei erau îngrozitoare. Oamenii aceștia păreau
mai porniți împotriva lui Velceaninov decât în visul anterior, îl amenințau
cu pumnii strânși și răcneau ceva din răsputeri, fără să -și fi putut da
seama ce anume spuneau. "Bine -bine, dar totul nu -i decât un vis urât? se
gândi el. Știu că n -am mai putut adormi și sta culcat și m -am ridicat în
picioare, așa de mult sufeream !" Totuși oamenii, strigătele și gesturile lor
— într-un cuvânt — totul era așa de real și de firesc, că avea uneori îndo –
ieli: "Să fie într -adevăr numai o halucinație? Doamne, ce -or fi vrând oame –
nii aceștia de la mine? Dar… dacă nu aiurez, cum ar fi fost cu putință ca
strigătele acestea să nu -l fi trezit din somn pe Pavel Pavlovici? Căci iată-l
că doarme aici pe di van!" În sfârșit, lucrurile se petrecură aidoma ca și în
visul celălalt. Toți se îmbulziră spre scară și se buluciră în ușă, deoarece
de pe scară dădea buzna înăuntru o altă gloată de oameni. Aceștia duceau
ceva cu dânșii, ceva mare și greu. Se auzeau răsunând pe trepte pașii
apăsați ai hamalilor. Se strigau de zor unii pe alții, cu răsuflarea tăiată.
Cei din odaie răcniră într -un glas: "Îl aduc, îl aduc!" Ochii tuturora scăpă –
rară, privindu -l țintă pe Velceaninov. Toți îi arătau prin gesturi scara,
amenințători și triumfători. Fără a se mai îndoi de realitatea visului, totul
părând aievea, Velceaninov se ridică în vârful degetelor ca să vadă, peste
capetele mulțimii, ce anume aduceau oamenii în odaie? Inima îi zvâcni ca
nebună ș i deodată — întocmai ca în visul de odinioară — se auziră trei
semnale foarte puternice de clopoțel. Sunetele erau așa de limpezi, precise
și distincte, că asemenea zăngănit nu putea fi auzit numai în vis. În ace –
eași clipă, Velceaninov scoase un răcnet și se trezi.
El nu se repezi însă ca odinioară la ușă. Ce gând îi co mandă prima
mișcare? Dar avusese el oare, în clipa aceea, vreun gând? Însă cineva
parcă i -ar fi suflat la ureche ce trebuie să facă. Velceaninov sări din pat și

dădu buzna cu mâinile întins e înainte, ca și cum s -ar fi apărat sau ar fi
respins un atac, în direcția divanului unde dormea Pavel Pavlovici. Amân –
două mâinile se loviră de o altă pereche de mâini îndreptate asupra lui, și
le înșfacă cu putere. Însemna că cineva se afla aplecat pest e dânsul. Dra –
periile erau lăsate, dar nu stăruia în odaie un întuneric beznă, fiindcă în
camera de alături, care n -avea asemenea draperii, se strecura o lumină
slabă ca de amurg. Deodată, ceva îngrozitor de du reros îi tăie palma și
degetele mâinii stângi , iar el își dădu pe loc seama că apucase un tăiș de
cuțit sau de brici, pe care îl strânsese puternic cu mâna. În același timp,
auzi zgomotul surd al unui obiect prăvălit pe podea.
Velceaninov era de trei ori mai voinic decât Pavel Pav lovici, dar lupta
dintre dânșii dură mult — vreo trei minute încheiate. Îl doborî în curând la
pământ și îi răsuci mâinile la spate. Dar ii veni din senin pofta de a i le
lega îndărăt. Ținând strâns pe ucigaș cu mâna stângă rănită, se apucă să
caute cu dreapta șnurul de la d raperii. Nu -l găsi vreme în delungată, dar,
în cele din urmă, îl prinse și -l rupse de la fereastră. Mai târziu se arătă
surprins de vigoarea aproape supranaturală pusă în efortul făcut. În aces –
te trei minute nici unul, nici celălalt nu scoase vreun cuvânt . Se auzeau
numai răsuflările lor adânci și zgomotele surde ale luptei. În sfârșit, legân –
du-i mâinile întoarse la spate, Velceaninov își aruncă adversarul pe dușu –
mea, se sculă în picioare, trase draperia și ridică puțin storul. Deschizând
fereastra spre strada singu ratică, gazda văzu că se luminase de ziuă. Stătu
câteva clipe, trăgând adânc aer proaspăt în piept. Era ora patru și ceva.
Închise fereastra, se duse alene la dulap, scoase un prosop curat și își legă
strâns mâna stângă ca să oprească sângele care curgea mereu. La picioare
zări pe covor briciul deschis, îl ridică, îl închise, îl puse în cutia de bărbie –
rit, uitată de dimi neață pe măsuța de lângă divanul pe care dormise Pavel
Pavlovici și, vârând cutia în birou, încuie sertarul cu cheia. După a ceea
Velceaninov se apropie de Pavel Pavlovici și începu să -l cerceteze cu privi –
rea.
Între timp, Trusoțki izbuti, cu multă greutate, să se ridice de pe covor
și să se așeze în fotoliu. Era dezbrăcat, fără ghete, numai în cămașă. La
spate și pe mâneci căm așa sa avea pete de sânge — dar nu sângele lui, ci
cel curs din mâna rănită a lui Velceaninov. Era, bineînțeles, Pavel Pavlo –
vici, dar nu l -ai fi recunoscut la prima vedere, dacă l -ai fi întâlnit din
întâmplare — atât de mult i se schimbase înfățișarea. Șe dea, îndreptân –
du-și anevoie șalele, datorită mâinilor legate îndărăt. Avea fața desfigurată,
chinuită, verzuie, înfiorată din când în când de un tremur. Îl privea pe
Velceaninov cu o căutătură fixă, cam tulbure, ca și cum n -ar fi putut
desluși lucrurile î nconjurătoare. Zâmbi tâmp și arătând cu capul către
carafa de pe masă, rosti scurt, aproape șoptind:
— Olecuță de apă!
Velceaninov îi turnă apă într -un pahar și -i dădu de băut din mâna
lui. Pavel Pavlovici se repezi, însetat. După vreo trei înghițituri, Tr usoțki
ridică ușor capul, privi țintă figura lui Velceaninov, care ședea în fața lui
cu paharul în mână, nu rosti nici un cuvânt, apoi urmă să bea. Potolin –
du-și setea, răsuflă ușurat. Gazda își luă perna și hainele, după aceea
intră în odaia de alături, î ncuindu -l pe Pavel Pavlovici.
Durerea din ajun îi trecu cu totul. Dar Velceaninov simți din nou o
sfârșeală istovitoare după efortul extraordinar la care își supusese forțele,
răsărite în mod miraculos. Încercă o vreme să reconstituie întâmplarea,
dar gând urile îi rămă seseră încâlcite. Șocul fusese prea puternic. Ba își

închidea ochii, uneori, rămânând așa chiar câte zece minute, ba se cu –
tremura din tot trupul și se trezea, atunci își aducea aminte de toate cele,
își ridica puțin mâna care -l durea, înfășu rată în prosopul ud de sânge, ,și
se cufunda în gânduri, cu înfri gurare… Un singur lucru izbuti Velceaninov
să și-l deslușească foarte limpede, și anume că Pavel Pavlovici încercase
într-adevăr să -l înjunghie. Poate că cu un sfert de ceas mai înainte n ici el
însuși încă nu fusese hotărât să -l înjunghie. Cutia cu brice, care îi căzuse
sub ochi abia în ajun, poate nu -i trezise nici un gând și doar o înregistrase
cu mintea (de obicei bricele stăteau totdeauna în birou, închise sub cheie,
și numai în dimine ața aceea le scosese Velceaninov ca să -și potrivească
mustața și favoriții — ceea ce făcea câteodată). "Dacă ar fi avut de gând să
mă ucidă, încă mai demult, — atunci și -ar fi pregătit desigur din timp un
pumnal sau un pistol, nu s -ar fi bazat pe bricele m ele pe care nu le văzuse
niciodată până ieri", îi trecu prin minte.
În sfârșit, bătură ceasurile șase. Velceaninov se deșteptă, se îmbrăcă
și se duse la Pavel Pavlovici. Descuind ușa, el nu -și putu da seama de ce -l
făcuse prizonier pe Trusoțki și nu -i dădu se drumul să plece numaidecât.
Spre uimirea lui prizonierul era complet îmbrăcat. Găsise pesemne un
mijloc de a se dezlega. Ședea într -un fotoliu, dar se sculă în pi cioare, când
intră în odaie Velceaninov. Pălăria și -o ținea în mână. Privirea lui alarmată
parcă încerca să spună, cu toată graba:
"Nu mai spune nimic… nici nu face să începi… n -ai despre ce să
vorbești…"
— Plecați! rosti Velceaninov. Luați -vă cutiuța cu bră țara! adăugă.
Pavel Pavlovici se întoarse de la ușă, luă repede cutioara de pe ma să,
o vârî în buzunar și ieși pe ușă. Velceaninov ră mase în prag ca să încuie
după dânsul. Privirile li se încrucișară pentru cea din urmă oară. Trusoțki
se opri brusc. Își încrucișară privirile, timp de vreo cinci secunde… ca și
cum ar fi șovăit. În sf ârșit, gazda ridică fără vlagă mâna:
— Hai, duceți -vă! rosti Velceaninov cu jumătate de gură și încuie ușa
cu cheia.

XVI
Analiza

Un sentiment puternic și neobișnuit de bucurie îl cuprinse pe Velcea –
ninov. Se sfârșise ceva. Avusese loc un deznodământ. Tr istețea apăsătoare
de odinioară îl părăsi, se spulberă. Cel puțin așa i se părea. Starea aceasta
sufletească durase cinci săptămâni. Își ridica uneori mâna în sus, privea
prosopul jilav de sânge și mormăia în sine: "Nu, nu, de data asta totul s -a
sfârșit!" Și, în cursul acestei dimineți, pentru întâia oară în ultimele trei
săptămâni, aproape nici nu se mai gândi la Liza — ca și cum sângele curs
din degetele sale rănite l -ar fi eliberat de obsesie.
Își dădu perfect de bine seama că trecuse printr -o primejdi e năpras –
nică. "Acești oameni, se gândi el, care nu știu, cu o clipă mai înainte, dacă
au să înjunghie ori nu pe cineva, tocmai oamenii aceștia, când încape un
pumnal în mâinile lor tremurătoare și cum simt cea dintâi țâșnitură de
sânge fierbinte pe degete le lor, nu numai că te înjunghie, ci «hârști!» îți
retează și capul, zău așa!"
Velceaninov nu putu rămâne acasă, ci ieși în stradă, con vins că
trebuie să facă neapărat ceva sau că se va petrece fără îndoială ceva cu el.

Umblă pe străzi, așteptând. Îl stăp ânea o puternică dorință de a se întâlni
cu cineva, cu care să intre în vorbă, fie chiar și cu un necunoscut. Gândul
acesta, îl duse la un medic pentru a -i pansa cumsecade mâna. Doc torul, o
veche cunoștință, îi cercetă rana și îl întrebă de curiozitate cu m de i s -a
putut întâmpla un astfel de accident. Velceaninov încercă să scape de răs –
puns printr -o glumă, apoi izbucni în râs și era cât pe ce să -i povestească
adevărul, dar se stăpâni. Medicul îi luă pulsul și, aflând despre criza lui
din ajun, îl convins e să ia un calmant, pe care îl avea la îndemână. Iar în
privința rănii, doctorul îl liniști spunându -i că nu era cazul să se aștepte la
cine știe ce urmări grave. Pacientul pufni în râs și -l încredință că rana
avusese chiar urmări exce lente. De două ori î n aceeași zi, Velceaninov se
simți împins să povestească î ntreaga pățanie și altora — o dată chiar unui
om cu totul necunoscut, cu care intră în vorbă la o cofetărie. Până atunci
nu putea suferi să lege convorbiri cu străini, în locuri publice.
Colindă pri n magazine, cumpără un ziar și trecu pe la croitorul său
ca să -și comande un costum de haine. Ideea de a vizita familia Pogorelțev
continua să -l indispună. De aceea nu se mai gândi la ea. De altfel, nici nu
se putea duce la dânșii la vilă, întrucât el se a ștepta la nu știu ce eveni –
ment aici, în oraș. Mâncă de prânz cu poftă, intră în vorbă cu chel nerul și
cu un vecin de masă. Bău o jumătate de sticlă de vin. Nici nu -i trecea prin
minte posibilitatea de a -i reveni criza din ajun. Era convins că boala -i
trecuse cu totul chiar în momentul când, adormind seara într -o stare de
istovire, se deșteptase peste o oră și jumătate, sărise din pat și -l arun case
pe ucigaș la pământ cu o forță herculeană. Spre seară, Velceaninov simți
amețeli. Ceva asemănător delirului de aseară din timpul somnului îl
apuca, din când în când. Se în toarse acasă în amurg și, intrând înăuntru,
se sperie de odaia lui. Locuința i se păru sinistră, înfiorătoare. O măsură
cu pașii de câteva ori în lung și -n lat. Trecu chiar pe la bucătărie, un de nu
intra mai niciodată. "Aici înfierbântaseră ei azi -noapte farfuriile" — îi
fulgeră prin minte. Zăvorî ușa, bine de tot, și aprinse lumânările mai
devreme decât de obicei. Își aminti în curând că, cu jumătate de ceas mai
înainte, trecând pe la poartă, o chemase pe Mavra și o întrebase "dacă în
lipsa lui de -acasă nu dăduse pe la dânsul Pavel Pavlovici", ca și cum ar fi
putut într -adevăr să treacă.
După ce se zăvorî cu grijă, Velceaninov descuie biroul, scoase trusa
de bărbierit și luă briciul "din ajun" ca să -l privească. Pe mânerul alb de os
rămăseseră mici pete de sânge. Puse briciul înapoi în trusă și o încuie în
sertar. I se făcu somn. Simți că trebuie să se culce numaidecât, altfel "a
doua zi nu va mai fi bun de nimic". Ziua de mâine îi apărea, nu ș tiu cum,
ca o zi predestinată și "finală". Dar aceleași gânduri, nedomolite și irezis –
tibile, care în cursul întregii zile nu -l părăsiseră nici o clipă pe stradă, se
învălmășeau acum insistent în capul său bolnav. Și el gândi, gândi, gândi
într-una și mult ă vreme îi fu cu neputință să adoarmă…
"Dacă -i în afară de orice îndoială că lui Trusoțki îi venise din întâm –
plare gândul de a mă înjunghia, medita el mai departe, oare nu -i trecuse
cumva prin minte ideea aceasta și mai înainte, măcar așa, ca un simplu
gând într -o clipă de mânie?" Găsi un răspuns straniu la această întrebare:
"Pavel Pavlovici voia să -l ucidă, dar gândul omorului nu trecuse niciodată
prin creierul viitorului asasin". Într -un cuvânt: "Pavel Pavlovici voia să -l
ucidă, dar nu știa că voia să -l ucidă. Toate acestea n -au nici o noimă,
totuși asta -i realitatea! își zise Velceaninov. Nu venise Trusoțki aici să -și
caute slujbă și nici pentru Bagautov — deși umblase după post și trecuse

pe la Bagautov, ba turbase chiar de necaz, când acesta încetas e din viață.
Pe Bagautov îl ura ca pe o zdreanță. Pen tru mine, venise, de fapt, și o
luase pe Liza…"
"Iar eu, mă așteptam eu oare c -o să mă… Înjunghie?" Ade veri: se
așteptase, și anume — tocmai din momentul când îl văzuse în cupeu
urmând sicriul lui Bagautov. "De atunci parcă am început să aștept ceva…
dar, bineînțeles, nu asta: că are să mă înjunghie…
Oare fusese sincer, sincer cu adevărat, exclamă din nou Velceaninov,
ridicându -și deodată capul de pe pernă și făcându -și ochii mari, adică
sincer în tot ce -mi destăinuise în ajun… nebunul acesta despre iubirea lui
față de mine, când îi tremura bărbia, iar el se lovea cu pumnul în piept?
A fost foarte sincer! încuviință el, aprofundând și analizând neîntre –
rupt situația. Acest Quasimodo din orașul T. era suficient de prost și de
generos ca să -l îndrăgească pe amantul soției sale, la care douăzeci de ani
nu observase nimic. Mă stimase timp de nouă ani, îmi venerase memoria și
reținuse "cugetările" mele. O, Doamne, iar eu habar n -aveam de toate
aceste a! Nu -i cu putință să fi mințit aseară! Dar oare mă iubea ieri, când
îmi spunea, declarându -mi iubire: «Hai să încheiem socotelile». Da, mă
iubea, urându -mă. Asta-i, de altfel, iubirea cea mai puternică…
E posibil, ba chiar e sigur, că îi făcusem o impre sie pro digioasă în
orașul T., prodigioasă și «plăcută». Tocmai se putuse întâmpla una ca asta
cu un asemenea Schiller cu masca lui Quasimodo. Îmi exagerase de o sută
de ori calitățile fiindcă îl uluisem în însingurarea lui filozofică… Ar fi
interesant s ă știu prin ce anume îl uluisem? Poate prin mânușile mele și
prin îndemânarea de a le trage pe degete. Acești Quasimodo se prăpădesc
după estetică. Uf, se prăpădesc! O pereche de mănuși e de ajuns pentru
câte un suflet mult prea nobil, mai ales când face p arte dintre «eternii
soți». Restul îl comple tează ei singuri și chiar se iau la bătaie pentru
dumneata, dacă ții la asta. Apoi cât de tare supraapreciază el mijloacele
mele de cucerire! Poate tocmai aceste mijloace de cucerire îl uimiseră pe
Trusoțki mai mult decât orice. Gândiți -vă numai la exclamațiile lui de
atunci: «Dacă și omul acesta, atunci în cine de pe lume ai mai putea să te
încrezi?» După asemenea strigăt te prefaci în fiară…
Hm! Venise aici «ca să mă îmbrățișeze și să plângă» — după cum se
exprimase el însuși în chipul cel mai viclean cu putință… adică venise la
mine ca să mă înjunghie, dar cu motivarea că vine «să mă îmbrățișeze ,și
să plângă»… O adu sese și pe Liza. Te pomenești că dacă m -ar fi podidit și
pe mine lacrimile poate m -ar fi iertat într -adevăr, căci strașnic ținea să mă
ierte! Dar chiar de la prima întâlnire, totul s -a transformat în fandoseli de
bețiv, în nerozii grotești și în țivlituri dezgustătoare de muiere ofensată.
(âși pusese singur coarne… coarnele acelea… deasupr a frunții.) De aceea
el și venea beat ca, fandosindu -se, să se poată exprima. Treaz, n -ar fi fost
în stare. Îi plăcea să se fandosească… uf! grozav îi mai plăcea. Uf, ce
bucuros fusese când mă silise să mă sărut cu dânsul! Atunci nu știa
precis cum se vo r isprăvi relațiile din tre noi: mă va îmbrățișa sau mă va
înjunghia? S -a întâmplat, bineînțeles, cum e mai bine, i -au izbutit
amândouă. Cea mai firească soluție! Da, da, naturii nu -i plac monștrii. De
aceea ea -i suprimă prin «soluții firești». Cel mai res pingător monstru este
cel cu sentimente nobile. Știu asta din propria -mi experiență, Pavel
Pavlovici! Pentru un monstru natura nu -i mamă bună, ci mașteră. Dacă
naște un monstru, natura nu -l cruță, ci -l prăpădește — și pe bună
dreptate. Îmbrățișările și lac rimile atotiertătoare nu li se iartă în zilele

noastre nici unor oameni cinstiți, darmite unor inși cum suntem noi
amândoi, Pavel Pavlovici!
Da, Trusoțki fusese destul de prost ca să mă ducă la lo godnica lui. O,
Doamne! La logodnică! Numai un asemenea Qua simodo putea zămisli
ideea de «a renaște într -o viață nouă» prin intermediul nevinovăției
domnișoarei Zahlebinina! Dar dumneavoastră nu sunteți vinovat, Pavel
Pavlovici. Nu sunteți vinovat. Dumneavoastră sunteți un monstru și nu
puteți săvârși decât fapte monstruoase. Chiar gândurile și speranțele vă
sunt tot așa. Deși monstru, v -ați îndoit de ideea dumnea voastră. De aceea
ați avut nevoie de înalta sancțiune a lui Velceaninov, stimat cu atâta
evlavie. Vă trebuia aprobarea lui Velceaninov, confirmarea din p artea -i că
visul nu -i vis, ci realitate. Mă dusese la logodnică dintr -o stimă evlavioasă,
crezând în noblețea sentimentelor mele, în speranța că acolo, lângă o tufă,
ne vom îmbrățișa, poate, și vom vărsa o lacrimă, cât mai aproape de
nevinovăția întruchipa tă de logodnică! în sfârșit acest «etern soț» fusese
dator, obligat chiar, să se pedepsească măcar o dată pentru toate cele și,
ca să se pe depsească definitiv, a și pus mâna pe brici… ce -i drept, din
întâmplare… dar a pus mâna. «Totuși l -am înjunghiat cu pum nalul…
totuși a sfârșit prin a înjunghia, de față cu guverna torul!» Fiindcă veni
vorba, oare avusese Trusoțki un gând, cât d cât, în această privință —
când îmi relatase povestea cu cavalerul de onoare? Avusese oare, într -ade-
văr, în capul lui c eva, atunci noaptea, când se sculase din pat și stătuse în
mijlocul odăii? Hm! Nu, atunci stătuse doar în glumă. Se sculase pentru
nevoile sale și, văzând că mă speriasem de dânsul, nici nu -mi răspunsese
timp de zece minute, fiindcă îi plăcuse neînchipuit de mult că fusese în
stare să mă înfrico șeze… Într -adevăr, atunci i se năzărise poate ceva,
pentru întâia oară, când stătuse în întuneric…
Totuși să nu fi uitat ieri pe masă briciul, poate nu s -ar fi întâmplat
nimic. Nu -i așa? Nu -i așa? Nu mă ocolea î nainte vreme? Nu mai dădea
câte două săptămâni pe la mine? Nu se ascundea de mine, fiindu -i milă de
mine? Nu l -a ales întâi pe Bagautov, și nu pe mine? Nu sărise noaptea ca
să înfierbânte farfuriile, gândindu -se la o diversiune — să treacă de la
pumnal la duioșie! Voia să mă scape și pe mine, și pe dânsul — prin
farfuriile acelea încinse!"
Capul bolnav al fostului "om de lume" mai lucră mult în felul acesta,
gândind verzi și uscate, până se liniști. Se trezi a doua zi cu același cap
bolnav, dar cu o teroare absolut nouă și cu totul neașteptată.
Teroarea asta îl cuprinse pe Velceaninov (și om de lume) în urma
fermei sale convingeri, care se întări pe neașteptate în mintea lui, în faptul
că el în persoană și din proprie inițiativă o să -și încheie frământările
sufletești, ducându -se chiar astăzi la Pavel Pavlovici. De ce? Pentru ce? Nu
știa nimic, și, dezgustat, nici nu voia să știe. Un singur lucru era lim pede
în capul lui,: că se va duce cu un rost.
Această stare de demență — altfel n -o putea numi nici el — se înfiripă
într-atât, încât căpătă, pe cât e cu putință, un aspect rezonabil și un
pretext destul de firesc. Astfel își în chipuise încă de ieri că Pavel Pavlovici
se va întoarce la hotel, se va încuia bine de tot și… se va spânzura, ca acel
casier despr e care îi povestise Maria Sâsoevna. Gândul acesta din ajun se
prefăcu în mintea lui, încetul cu încetul, într -o convingere fără sens, dar
foarte fermă. "Adică de ce să se spânzure nerodul?" se întreba el mereu. Își
reaminti și cuvin tele Lizei… "De altfe l, și eu, în locul său, m -aș fi spânzu –
rat" — îi trecuse și lui prin minte, într -un rând.

— În sfârșit, în loc să se ducă la masă, se îndreptă spre Pavel Pavlo –
vici. "Am s -o întreb doar pe Maria Sâsoevna", își zise el. Dar până să apuce
a ieși în stradă, s e opri deodată în poartă.
"Nu cumva, nu cumva, exclamă Velceaninov, făcându -se la față
stacojiu de rușine, oare nu cumva am să mă târăsc până acolo numai și
numai «ca să -l îmbrățișez și să izbucnesc în plâns»? Nu cumva lipsea doar
mârșăvia asta fără noimă pentru a completa toată înjosirea mea?"
Dar Providența oamenilor cinstiți și cumsecade îl salvă pe Velceani –
nov de "mârșăvia asta fără noimă". De -abia ieși în stradă când se ciocni
nas în nas cu Alexandr Lobov. Tânărul era zorit și emoționat.
— Tocmai vene am la dumneavoastră. Amicul vostru Pavel Pavlovici…
— Ce? S -a spânzurat? bâigui buimac, Velceaninov.
— Cine să se spânzure? Și de ce? își holbă ochii Lobov.
— Nimic -nimic… zic și eu, numai așa, într -o doară… con tinuați, vă
rog…
— Uf, la dracu, dar ce idee caraghioasă! Nu s -a spânzurat de loc (de
ce să se fi spânzurat?). Dimpotrivă, a plecat de aici. Cu puțin mai înainte
l-am urcat în tren și l -am expediat. Uf, ce mai bea omul ăsta! Trei sticle am
dat gata… și Predposâlov, cot la cot cu noi. Dar s trașnic mai bea Trusoțki,
strașnic! A cântat în vagon, și -a amintit de dumneavoastră, și -a fluturat
mânuța la plecare, mi -a dat în grijă să vă transmit salutări. Mare canalie!
Spuneți și dumneavoastră. Nu -i așa? Tânărul era într -adevăr cherchelit.
Drept do vadă îi sticleau ochii, avea fața îmbujorată și i se împleticea limba
în gură. Velceaninov bufni în hohote de râs.
— Va să zică ați încheiat -o cu Bruderschaft! Ha-ha! V -ați îmbrățișat și
ați izbucnit în plâns. Ah, ce Schilleri îmi mai sunteți! Poeți!
— Vă rog să nu ne vorbiți de rău. Știți că acolo a renunțat cu totul. A
fost la vilă și ieri, a fost și azi. Strașnic ne -a mai încondeiat pe noi. Pe
Nadia au încuiat -o într -o cameră la mezanin. Țipete și lacrimi… Dar n -o să
cedăm… Vai, ce mai bea, ce mai be a! Știți doar ce "mauvais ton" este, adică
nu chiar "mauvais ton", ci cum să spun… Și despre dumneavoastră își a –
ducea mereu aminte. Dar se poate compara el cu dum neavoastră? Sunteți
oricum o persoană respectabilă, care cândva a făcut parte într -adevăr din
înalta societate și de -abia acum ați fost nevoit să o evitați, parcă din prici –
na sărăciei… Dracu să știe… că n -am prea descurcat bine toate spusele
lui.
— Aha, va să zică el v -a vorbit despre mine cu asemenea expresii?
— El, el, dar nu vă formali zați. A fi un adevărat cetățean valorează
mai mult decât a aparține înaltei societăți. După mine, în vremurile
noastre, nici nu știi pe cine trebuie să stimezi în Rusia. Cred că sunteți de
acord cu mine că asta -i o boală gravă a secolului, când nu știi pe cine să
stimezi — nu-i așa?
— Așa-i, așa -i! Dar ce mai e cu el?
— Cu el? Adică cu cine? A, da! Oare de ce ne tot spu nea: Velceaninov
este în vârstă de cincizeci de ani, dar și-a tocat averea. De ce spunea dar și
nu și? Râdea din toată inima și repeta acel ași lucru de o mie de ori. S -a
urcat în vagon și s -a pus pe cântat, apoi pe plâns. Era ceva dezgustător,
lamen tabil să -l vezi așa beat. Uf, cum nu -i pot suferi pe oamenii proști. S -a
apucat să zvârle bani cerșetorilor pentru veșnica pomenire a sufletului
Lizavetei — pesemne, nevastă -sa?
— Nu, fiica.
— Dar ce aveți la mână?

— M-am tăiat.
— Nu-i nimic, are să treacă… Dar Pavel Pavlovici, ducă -se dracului,
bine c -a plecat! Pun rămășag că unde s -o fi ducând el, numaidecât are să
se însoare din nou — nu-i așa?
— Dar și dumneavoastră vreți să vă căsătoriți?
— Eu? Cu mine -i altceva! Sunteți cam poznaș. Dacă dum neavoastră
aveți cincizeci de ani, Trusoțki a împlinit desigur șaizeci. Vedeți, e nevoie
de puțină logică, dragul meu! De altfel, trebuie să știți că alt ădată, tare
demult, aveam con vingeri pur slavofile. Astăzi însă aștept zorii dinspre
Occident… Și acum la revedere! Ce bine -mi pare că v -am întâlnit fără a
mai fi nevoie să intru la dumneavoastră. Nu mai stă ruiți, nu intru, n -am
când…
Și cât pe ce e ra s-o ia la sănătoasa.
— Uf, unde mi -i capul? zise tânărul, întorcându -se. Doar am fost
trimis la dumneavoastră cu o scrisoare. Iat -o! De ce n -ați venit să -l
conduceți la gară?
Velceaninov se întoarse acasă și deschise plicul adre sat lui.
În plic nu era nici un rând de la Pavel Pavlovici. În schimb, se afla
acolo o altă scrisoare. Velceaninov recunoscu numaidecât scrisul. Misiva
era veche, hârtia îngălbenită, cerneala decolorată… fusese scrisă acum
vreo zece ani lui, la Petersburg, la două luni după ple carea sa din orașul T.
Dar scrisoarea aceasta nu -i fusese expediată. În locul ei, Vel ceaninov
primise un alt text. Acest lucru reieșea limpede din scrisoarea îngălbenită,
în care Natalia Vasilievna își lua rămas bun de la dânsul pentru totdeauna
— întocma i ca și în scrisoarea primită — mărturisindu -i dragostea pentru
al'tul, totuși nu -i ascundea sarcina. Dimpotrivă, îi făgăduia ca o con solare
că-i va trimite printr -o ocazie copilul care urma să vină. Îl încredința că
obligațiunile lor deveniseră altele, prietenia dintre dânșii fiind astfel pecet –
luită pentru veșnicie… Drept vorbind, era puțină logică în toate acestea, în
schimb, unicul țel părea lămurit: s -o scutească de dragostea lui. Îi îngădu –
ia chiar să treacă pe la dânșii peste un an, ca să vadă c opilul. Dumnezeu
știe de ce se răzgândise și expediase o altă scrisoare în locul acesteia.
Când o citi, Velceaninov se îngălbeni la față, dar își în chipui și figura
lui Pavel Pavlovici, găsind scrisoarea și ci tind-o pentru prima oară înaintea
besactelei familiale din lemn negru cu incrustații de sidef.
"Pesemne pălise și Trusoțki ca un mort, își zise Velcea ninov, zărin –
du-și din întâmplare chipul în oglindă… Pesemne o citea, își închidea
ochii, apoi îi deschidea brusc din nou cu nădejdea că scrisoarea se va
preface dintr -o dată într -o simplă hârtie albă… Făcuse aceasta desigur de
vreo trei ori în șir."

XVII
Eternul amant

Trecuseră aproape doi ani de la întâmplarea povestită de noi. Îl
întâlnim pe domnul Velceaninov într -o frumoasă zi de vară, într -un vagon
pe una din noile noastre linii de cale ferată. Călătorea spre Odesa ca să se
întâlnească de plăcere cu un amic și, în același timp, având și un alt scop,
la fel de atrăgător. Acest prieten urma să -i pună la cale o întrevedere cu o
doamnă extrem de frumoasă, pe care Velceaninov dorise încă mai demult
s-o cunoască mai îndeaproape. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la

observația că, în ultimii doi ani, Velceaninov se schimbase foarte mult sau,
mai bine zis, se îndreptase. Din vechea -i ipohondrie nu mai rămăsese
aproape nici o urmă. Din feluritele "amintiri" și neliniști — consecințe ale
bolii sale — care îl împresuraseră la Petersburg în urmă cu doi ani, în
timpul procesului interminabil, îi mai rămăsese în suflet o rușine ascunsă
când se gândea la perioada aceea de slăbiciune, unită cu lipsa de curaj. Se
consola în parte, spunându -și că starea aceasta nu -i va mai reveni și că
niciodată nimeni nu va afla nimic despre ea. În epoca aceea, e adevărat,
Velceaninov rupsese relațiile cu societatea, își neglija chiar îmbrăcămintea
și trăia retras, și toată lumea, bineînțeles, observase lucrurile acestea.
Reapăru, însă, cu o în fățișare spășită, totodată însă, atât de refăcută și de
încreză toare, încât "toți" îi iertară numaidecât rătăcirea vremelnică. Chiar
aceia, pe care într -o vreme Velceaninov încetase să -i salute, au fost cei
dintâi care l -au recunoscut în noua ipostază și i -au întins mâna, fără să -i
pună întrebări sâcâitoare, parcă între timp ar fi fost plecat undeva departe
pentru afacerile sale p ersonale, care nu priveau pe nimeni, și s -ar fi întors
de curând.
Cauza principală a acestei fericite transformări a fost, se înțelege,
rezultatul procesului. Velceaninov căpătă numai vreo șaizeci de mii de
ruble — lucru desigur mărunt, dar foarte însemnat pentru dânsul. El se
simți dintr -o dată cu picioarele pe teren solid. Își regăsi va să zică
echilibrul moral. Știa acum cu siguranță că nu -și va mai toca "precum un
prost" și acești ultimi bani, cum își tocase primele sale două averi —
ajungându -i cu chib zuială pentru toată viața. "Oricât s -ar clă tina edificiul
lor social și orice ar trâmbița unul și altul, gândea el uneori, observând
toate aceste lucruri miraculoase și inima ginabile care se petreceau în
juru-i și în întreaga Rusie, oa menii pot să se sc himbe, de asemenea ideile,
dar eu sunt sigur că voi avea totdeauna la dispoziție barem prânzul acesta
fin și gustos, pe care îl savurez acum — ceea ce înseamnă că sunt pregătit
pentru orice." Acest gând mângâietor, care friza voluptatea puse deplină
stăpân ire pe el încetul cu încetul și produse o radicală transformare a lui,
chiar fizică, ca să nu mai vorbim de cea morală. Părea un alt om, în
comparație cu "hârciogul", de acum doi ani, pe care l -am zugrăvit, erou al
unor întâmplări cu totul neplăcute. Căpăt ase o privire ve selă, senină, de
om așezat. Până și zbârciturile urâte, care în cepuseră mai demult să i se
adune în jurul ochilor și pe frunte, aproape dispăruseră. I se schimbă
chiar culoarea fe ței — mai albă, mai rumenă în ultimul timp. În momentul
de față, Velceaninov ședea pe o canapea confortabilă într -un vagon de
clasa întâi, pradă unui gând plăcut. În stația urmă toare era un nod de căi
ferate, de acolo pornea la dreapta o altă linie. "Dacă aș lua -o la dreapta, aș
putea face, după două stații, o v izită unei doamne cunoscute, de curând
întoarsă din străinătate, care se află acum într -o însingurare provin cială,
negrăit de agreabilă pentru mine și foarte plictisitoare pentru dânsa. Ar fi
deci cu putință să -mi folosesc timpul în tr-un mod nu mai puțin interesant
decât la Odesa, cu atât mai mult cu cât nu -i târziu să mă duc după aceea
și la Odesa…" Dar el stătea în cumpănă, neputându -se hotărî. Aștepta
parcă "un imbold". Între timp, trenul se apropie de gară și aici im boldul nu
se lăsă așteptat.
În gara aceasta trenul stătea patruzeci de minute și călătorii puteau
lua prânzul. Chiar la intrarea în sala de așteptare de clasa întâi și a doua
se îngrămădiseră, ca de obicei, o mulțime de oameni grăbiți și nerăbdători,
și, poate tot după obicei, izbucni un scandal. O doamnă, frumușică foc,

dar parcă prea împopoțonată pentru voiaj, coborî dintr -un vagon de clasa
a doua, aproape târând cu amândouă mâinile după dânsa pe un ofițeraș
de ulani, un tinerel chipeș, care se zbătea ca să scape din ghearele ei.
Ofițer așul cel tinerel era beat turtă, iar doamna, mai în vârstă, o rudă de -a
lui, după toate proba bilitățile, nu -l lăsa nici un pic din mână, temându -se
pesemne să n -o zbughească de -a dreptul la bufetul cu băuturi spirtoase.
Între timp, în înghesuială, ulanul se ciocni nas în nas cu un negustoraș,
aburit și el, ajuns în ultimul hal de necuviință. Acest negustoraș se
împotmolise în gară de două zile, bând și aruncând bani în dreapta și în
stânga, înconjurat de tot soiul de cheflii, și nu putea prinde nici un tre n ca
să-l ducă mai departe. Se iscă o sfadă. Ofițerul zbiera, negustorașul înjura,
iar doamna — în culmea deznădejdii — căuta să -l tragă pe ulan de lângă
celălalt certăreț, exclamând pe un ton plin de implorare: , rMitenka! Miten –
ka!" Scena aceasta îi păru negustorașului din cale -afară de scandaloasă.
Ce-i drept, toată lumea râdea. Dar negustorașul se indignă mai mult
pentru moralitatea ofensată, cum i se părea lui.
— Ian te uită: "Mitenka!" rosti el în chip de dojană, mai muțărind
glăsciorul subțirel al cuc oanei. N -aveți rușine nici măcar față de lume!
Se apropie, clătinându -se, de doamna care se prăvăli pe cel dintâi
scaun ce -i ieși în cale, trăgând după sine și pe ulan. O măsură cu dispreț
din cap până -n picioare și psalmodie, tărăgănând cuvintele:
— Târfă ce ești, târfă ordinară!
Doamna dădu un țipăt ascuțit și se uită, rugătoare, în juru -i, aștep –
tând salvare de undeva. Era rușinată și îngrozită. Și, culmea ghinionului,
ofițerul sări de pe scaun și, vociferând, se aruncă asupra negustorașului,
dar lunecă și căzu grămadă îna poi pe scaun. Hohotele de râs sporiră în
jur. Dar nimeni nu se gândea să -i vină în ajutor. Îi luă apărarea numai
Velcea ninov, care îl înșfăcă de guler pe negustor, îl răsuci în loc și îl
proiectă la vreo cinci pași mai departe de doam na înspăimântată. Așa se și
încheie scandalul. Negustorașul se calmă subit, atât datorită izbiturii, cât
și staturii impunătoare a lui Velceaninov. Prietenii săi cheflii îl luară și -l
duseră numaidecât cu dânșii. Chipul impunător al acestui domn elegant
avu o influență considerabilă și asupra celor ce o luaseră în derâdere pe
doamna. Râsetele încetară ca prin farmec. Roșind și cu lacrimi în ochi,
doamna revărsă asupra binefăcătorului un potop de mulțumiri. Ulanul
bâigui și el: "muțmes, muțmes!" și vru să în tindă mâna lui Velceaninov,
dar, în loc să facă gestul acesta, se răzgândi brusc și se culcă pe scaun,
întinzându -și picioarele pe ele.
— Mitenka! gemu dojenitor doamna, plesnind din palme.
Velceaninov era satisfăcut și de aventură și de deznodământul ei.
Doamna îl interesa. Era, evident, o provincială cu niscaiva părăluțe,
îmbrăcată luxos, dar fără gust, cu maniere cam ridicule — adică întrunea
toate calitățile pentru a asi gura succesul unui fante din Capitală cu
anumite scopuri în privința femeilor. Se î ncinse între dânșii o discuție.
Doamna începu cu înflăcărare să povestească și se plânse de soțul său
care, tam -nesam, dispăruse din vagon… din cauza asta se întâmplaseră
toate cele… căci el, când trebuie să fie de față, dispare veșnic, cine știe
unde. .."
— Avusese și el vreo nevoie…, bolborosi ulanul.
— Vai, Mitenka! plesni ea iarăși din palme.
"Vai de capul lui bărbat -su! Ce -o să mai pățească el! " se gândi
Velceaninov și propuse:

— Cum îl cheamă? Mă duc să -l caut.
— Pal Palici, răspunse ulanul.
— Pe soțul dumneavoastră îl cheamă Pavel Pavlovici? o întrebă cu
vădită curiozitate Velceaninov și deodată un cap pleșuv, binecunoscut, se
ivi între el și doamnă. Într -o clipă, îi răsări înaintea ochilor livada familiei
Zahlebinin, jocurile nevinovate și creșt etul chel care se băga sâcâitor între
dânsul și Nadejda Fedoseevna.
— În sfârșit, ai apărut! țipă isteric soția.
Era într -adevăr Pavel Pavlovici, care — uimit și înfricoșat — îl privea
pe Velceaninov, ca și cum ar fi încremenit înaintea unei vedenii. Rămas e
atât de uluit, încât un timp nu pricepu nici o iotă din mustrările violente
pe care i le adresa soția cu o extremă volubilitate. În sfârșit, se cutremură
și își dădu seama dintr -o dată de situația lui penibilă. Înțelese tot, și vina
lui, și ce -i cu Miten ka și că acest "musiu" (nu se știe de ce soția sa astfel îl
numea pe Velceaninov), "a fost îngerul nostru păzitor și salvator, pe când
dumneata veșnic o iei din loc, când trebuie să fii de față".
Velceaninov izbucni dintr -o dată în hohote de râs.
— Dar bin e, noi suntem prieteni, prieteni din copilărie, exclamă
acesta, adresându -se doamnei mirate și cuprinzând cu mâna dreaptă,
familiar și protector, umerii lui Pavel Pavlovici, care zâmbea acru. Nu v -a
vorbit niciodată despre Velcea ninov?
— Nu, nu mi -a vorbi t niciodată, se zăpăci puțin soția.
— Atunci prezentați -mă soției dumneavoastră, amice tră dător!
— Acesta -i, Lipacika, într -adevăr domnul Velceaninov, iată -l…,
începu Pavel Pavlovici, dar se încurcă în chip rușinos.
Soția se îmbujoră la față și îl fulg eră cu ochi furioși, pesemne pentru
că o numise "Lipocika".
— Închipuiți -vă, nici nu m -a înștiințat că s -a căsătorit, nici la nuntă
nu m -a invitat, dar dumneavoastră, Olimpiada…
— Semionovna, îi suflă Pavel Pavlovici.
— Semionovna! îngână brusc ulanul ca re adormise adi neaori.
— Ei, bine, Olimpiada Semionovna, iertați -l pentru mine, de dragul
întâlnirii a doi amici… E un soț bun la suflet! rosti Velceaninov și,
prietenește, îl lovi pe umăr, cu palma, pe Trusoțki.
— Eu, inimioara mea, mă îndepărtasem num ai pentru o' clipă, dădu
să se scuze Pavel Pavlovici.
— Ți-ai părăsit nevasta, lăsând -o de râsul lumii! reluă numaidecât
Lipocika. Când ai mai multă nevoie de dânsul, ia -l de unde nu -i… iar când
nu-ți trebuie — hop și el!
— Da, da, când n -ai nevoie de el , e prezent… mai ales când n -ai
nevoie…, îi ținu isonul ofițerul.
Lipocika aproape se sufoca de emoție. Își dădea seama că n -avea nici
un rost discuția asta față de Velceaninov. Roși, dar nu se mai putea stăpâ –
ni și izbucni:
— Când nu -i cazul, ești ext rem de precaut, știi să iei atâtea precauți –
uni!
— Până și pe sub pat… caută amanți… până și pe sub pat, când nu -i
nevoie…, deodată se înflăcără teribil până și Mitenka.
Dar cu Mitenka nu mai era nimic de făcut. De altfel, totul se sfârși în
cele mai bune condițiuni. Se legă o amiciție la toartă. Pavel Pavlovici fu
trimis după cafea și supă. Olimpiada Semionovna îi explică lui Velceaninov
că ei veneau acum din orașul O. unde își avea postul bărbatul său. Aveau

să petreacă două luni la țară, undeva nu departe, la patruzeci de verste de
stație. Au acolo o casă minunată și o livadă, vor primi oaspeți, au și vecini.
Iar dacă Alexei Ivanovici ar fi atât de bun și ar vre asă le facă o vizită în
"însingurarea lor", ea l -ar întâmpina ca pe un înger păzitor, că ci nu -și
poate aminti fără să se în grozească de ceea ce s -ar fi putut întâmpla,
dacă… etc. etc. — într-un cuvânt, "ca pe un înger păzitor"…
— Și salvator, și salvator, stărui cu înflăcărare ulanul.
Velceaninov mulțumi, declară că ar fi încântat, că di spune de timp și
nu are nici o ocupație și că invitația Olimpiadei Semionovna îl încântă cu
deosebire. Legară o conversație ve selă, în cursul căreia Velceaninov plasă
două -trei complimente. Lipocika roși de încântare și, când se întoarse
Pavel Pavlo vici, ea îi declară cu entuziasm că Alexei Ivanovici a avut
amabilitatea de a accepta invitația ei, primind să petreacă cu dânșii o lună
întreagă la țară. A făgăduit chiar că va veni peste o săptămână. Pavel
Pavlovici surâse, încurcat, și tăcu. Olimpiada Semion ovna ridică din umeri
spre soțul său și își înălță ochii la cer. În sfârșit, cu toții se despărțiră. Încă
o dată mulțumiri, iarăși "înger păzitor", din nou Mitenka". Iar Trusoțki își
conduse soția și pe ulan, ca să ia loc în vagon. Velceaninov își aprinse un
trabuc și începu să se plimbe pe peronul acoperit din fața gării. Știa că
Pavel Pavlo vici va veni într -un suflet să stea de vorbă cu dânsul până la
semnalul de plecare. Întocmai așa se petrecură lucrurile. Trusoțki se
înfățișă fără zăbavă cu o întrebar e alarmată, întipărită în ochii săi și în
întreaga expresie a feței. Velcea ninov izbucni în râs, îl luă "prietenește" de
cot pe Pavel Pavlovici, trăgându -l până la banca cea mai apropiată, și îl
așeză lângă dânsul. Tăcu însă, dorind ca Trusoțki să înceapă vorba.
— Va să zică o să veniți la noi? bâigui acesta, trecând fără ocol la
chestiunea principală.
— Eram sigur! Ah, cum nu v -ați schimbat de loc! pufni în râs Velcea –
ninov. Nu cumva v -ați putut închipui, barem o clipă în mod serios, zise el,
lovindu -l ușor cu palma pe umăr, că aș fi în stare să vin la dumneavoastră
în vizită, și încă pentru o lună întreagă, ha, ha!
Pavel Pavlovici nu mai putu de bucurie. — Atunci înseamnă că n -o să
veniți? exclamă el, fără să -și ascundă câtuși de puțin încântarea.
— N-am să vin, n -am să vin ! râse Velceaninov, plin de sine.
Totuși, nici el singur nu -și putea da seama de ce i se părea așa de
comică scena aceasta. Dar pe măsură ce își urma cursul discuția, cu atâta
el însuși se delecta mai mult.
— Oare-i adevărat? Vorbiți se rios?
Și Pavel Pavlovici tresări de nerăbdare și de neliniște.
— V-am spus o dată că n -am să vin. Uf, ce om sucit mai sunteți!
— Atunci ce -o să -i spun? Ce explicații îi voi da Olim piadei
Semionovna, peste o săptămână, când va vedea că n -ați venit?
— Mare încurcătură! spuneți -i că mi -am rupt un picior sau altceva,
indiferent ce!
— N-are să mă creadă, îngână tărăgănat Pavel Pavlo vici, cu un
glăscior jalnic.
— Și o să vă certe? râse mai departe Velceaninov. Dar bag de seamă,
bietul meu amic, că tremurați îna intea prea frumoasei dumneavoastre
consoarte. Nu?
Pavel Pavlovici încercă să zâmbească, dar nu putu. Era desigur foarte
bine că Velceaninov renunțase la vizită. Dar a -și permite unele familiarități
în privința soției sale — asta nu -i convenea de loc. Truso țki se întunecă la

față. Velcea ninov își dădu seama. Se auzi al doilea semnal de clopoțel.
Dintr -un vagon, de la distanță, un glăscior subțirel îl chemă neliniștit pe
Pavel Pavlovici. Acesta se frământa în loc, dar nu răspunse la chemare.
Mai aștepta pese mne ceva de la Velceaninov, desigur încă o promisiune că
nu va veni.
— Din ce familie se trage soția dumneavoastră? îl în trebă Velceani –
nov, ca și cum n -ar fi observat neliniștea lui Pavel Pavlovici.
— E fiica protopopului nostru, răspunse celălalt, trăgâ nd cu coada
ochiului la vagon și ciulind urechile.
— Aha, înțeleg, pentru frumusețea ei. Pavel Pavlovici făcu din nou o
grimasă.
— Dar Mitenka ăsta cine -i?
— Ăsta-i așa, cum să zic… o rudă îndepărtată din partea mea… fiul
unei verișoare defuncte… îl cheamă Golubcikov… a fost scos din armată
pentru un bucluc… dar a fost reprimit de curând… noi l -am echipat… e un
biet tânăr fără noroc…
"Totu -i în ordine… Situația e normală…", își zise Vel ceaninov.
— Pavel Pavlovici! răsună din nou o chema re îndepărtată dintr -un
vagon, cu o intonație încă și mai nervoasă.
— Pal Palici! se auzi o altă voce răgușită.
Trusoțki se frământa din nou, nemaigăsindu -și astâmpăr. Dar
Velceaninov îl prinse cu putere de braț și -l opri pe loc.
— Vreți să mă duc numaidec ât la soția dumneavoastră și să poves –
tesc cum ați vrut să mă înjunghiați, ai?
— Ce? Cum? se înspăimântă cumplit Pavel Pavlovici. Să vă ferească
Dumnezeu!
— Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! se auziră iarăși voci.
— Hai, duceți -vă! îl lăsă, în sfârșit, Vel ceaninov, râzând din toată
inima.
— Așadar n -o să veniți? șopti, aproape deznădăjduit, pentru ultima
oară, Pavel Pavlovici și -și duse mâinile înainte, palmă spre palmă, cu
degetele împreunate.
— Vă jur că n -o să vin. Goană! Aveți s -o pățiți, aveți s -o păți ți!
După aceste vorbe Velceaninov îi întinse cordial mâna și tresări. Pavel
Pavlovici nu -i dădu, și el, mâna. Ba chiar și -o retrase pe -a lui.
Răsună cel de -al treilea semnal de clopot.
Într-o clipă, se petrecu în sufletele amândurora o trans formare ciuda –
tă. În inima lui Velceaninov tresări și se frânse ceva parcă. El nu mai
râdea ca acum câteva clipe, ci, furios, îl apucă de umăr, cu putere, pe
Pavel Pavlovici.
— Dacă eu vă întind mâna asta, și Velceaninov îi arătă palma stângă
cu cicatricea vizibilă a tă ieturii, dumneavoastră ați putea să n -o refuzați,
rosti în șoaptă cu buze palide, tremurânde…
Pavel Pavlovici păli de asemenea. Îi tremurau și buzele sale. Convulsii
îi schimonosiră fața.
— Dar Liza? șopti el repede printre dinți.
Buzele îi tresăriră bru sc. Obrajii și bărbia i se cutremurară. Îl podidi –
ră lacrimile. Velceaninov rămase încremenit în fața lui, ca o statuie.
— Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! răsunară țipete din vagon, ca și
cum ar fi fost înjunghiat cineva. Apoi se auzi un fluierat.
Trusoț ki se dezmetici, lovi din palme și o rupse la fugă ca un
bezmetic. Trenul porni. Totuși, el apucă să se agațe și să sară, din mersul

trenului, tocmai în vagonul său. Velceaninov rămase în gară și numai pe
înserat porni mai departe pe aceeași rută, cu alt t ren. N -o luă însă spre
dreapta, la doamna din provincie, căci nu se simțea în apele lui. Mai târziu
însă, strașnic regretă.
––––––––