Somatia de Plata
Cuprins
=== Somatia de plata ===
PROCEDURA SOMAȚIEI DE PLATĂ
Cuprins
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE
Secțiunea I Evoluția reglementărilor privind somația de plată
Criza celerității justiției, cu ample și uneori ireparabile repercusiuni pe planul realizării efective a drepturilor și intereselor legitime și, în cele din urmă, cu grave fisuri la fundamentul statului de drept, este acum unanim constatată și condamnată, cel puțin la nivel european, căutându-se soluții măcar pentru aplatizarea acestui fenomen.
Articolul 6 parag. 1 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, stabilind dreptul persoanei la judecarea cauzei sale «în mod echitabil», a precizat totodată că judecarea cauzei trebuie să se facă «într-un termen rezonabil». în urma revizuirii Constituției României, această exigență a fost cuprinsă și în textul art. 21 alin. (3): „Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. Comisia Europeană pentru eficacitatea justiției considera că «termenul rezonabil» este doar o «bază limită», recomandând acreditarea unei alte sintagme – «termen optim și previzibil» – pentru a se rezolva «răul endemic», constând în «lentoarea justiției», prin mecanisme naționale adecvate.
După 1990, în contextul crizei de celeritate și eficacitate, remarcată în justiția civilă și comercială și în România, au existat preocupări de ameliorare a situației, concretizate într-o serie de măsuri legislative de organizare și procedură, printre cele mai eficiente înscriindu-se și procedura de soluționare a litigiilor în materie comercială, introdusă prin capitolul XIV al Codului de procedură civilă. Deși pozitive, aceste măsuri au fost considerate, pe bună dreptate, insuficiente față de nevoia de operativitate a justiției, reclamată insistent mai ales de mediul de afaceri din România. Din acest motiv, în ideea accentuării celerității și eficacității justiției civile și comerciale, a fost adoptată și Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, care prevede o procedură simplificată de realizare voluntară sau prin executare silită a creanțelor bănești certe, lichide și exigibile. Ordonanța a intrat în vigoare la 15 august 2001 și a instituit un mecanism procedural relativ simplu. Titularul unei creanțe certe, lichide și exigibile, asumată printr-un înscris însușit de părți, prezenta judecătorului o cerere însoțită de înscrisurile doveditoare ale creanței sale. Judecătorul de la judecătorie sau de la tribunal -după cum cererea era formulată în materie civilă sau comercială -examina, cu sau fără citarea părților, înscrisurile, iar în cazul în care considera cererea justificată, pronunța o ordonanță prin care îl soma pe debitor să plătească creditorului suma solicitată (sau o parte a acesteia) și stabilea termenul în care să se facă plata. Ordonanța era comunicată debitorului, care putea formula o . acțiune în anulare, în-30 de zile, iar în cazul în care acțiunea sa în anulare era respinsă, debitorul putea ataca hotărârea instanței cu recurs. Ordonanța irevocabilă prin neatacare sau prin respingerea acțiunii în anulare ori a recursului putea fi învestită cu formulă executorie și constituia titlu executoriu, creditorul putând să procedeze la executarea silită a bunurilor debitorului. Cel interesat putea face contestație la executare, prin aceasta debitorul putând invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu.
Ordonanța a fost aprobată, cu unele modificări, prin Legea nr. 295 din 15 mai 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată. Esențialmente, articulațiile procedurii somației de plată nu au fost modificate. Prin legea menționată s-a instituit obligativitatea citării părților pentru soluționarea cererii în somația de plată, iar în vederea accentuării caracterului accelerat al procedurii, s-au redus termenele de declarare de către debitori a cererii în anulare și a recursului la 10 zile de la comunicare, prevăzându-se, totodată, că recursul se judecă în termen de 30 de zile. S-au introdus alte câteva dispoziții privind aplicarea prevederilor din Codul de procedură civilă referitoare la procedurile necontencioase și lipsa autorității de lucru a ordonanței și hotărârilor pronunțate de instanță în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, cât privește fondul raporturilor juridice dintre părți.
Prin Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 142 din 24 octombrie 2002 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, s-au complinit unele insuficiențe și s-au rezolvat unele neconcordanțe din reglementare, sesizate de doctrină și practica judiciară. S-a abrogat expres dispoziția din alin. (1) al art. 4, care prevedea posibilitatea examinării cererii fără citarea părților, în concordanță cu alin. (2) al aceluiași articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 295/2002. De asemenea, s-a dat judecătorului posibilitatea ca, la cererea debitorului, să stabilească, prin ordonanță, eșalonarea plății sau un termen de plată mai lung de 30 de zile în cazul creanțelor reprezentând obligații de plată a cotelor din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari sau locatari, precum și a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice, corespunzător suprafețelor locative pe care le folosesc ca locuințe.
La data de 25 iunie 2003, a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, care a intrat în vigoare la 60 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial. Deși această ordonanță de urgență nu cuprinde dispoziții exprese referitoare la procedura somației de plată, prin modificările aduse în privința competenței de atribuțiune sau materială și a recursului a avut un impact important – și, din păcate, negativ – asupra acestei procedurii Astfel, s-a acordat competență de atribuțiune sau materială în materie comercială și judecătoriilor, pentru procesele și cererile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei (100.000 RON). În procedura somației de plată, această modificare a art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., coroborată cu menținerea prevederilor art. 2 alin. (1) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, potrivit cărora cererea în somație de plată în materie comercială se judecă de către tribunal, indiferent de valoarea obiectului acesteia, și ale art. 8 alin. (2) ale aceleiași ordonanțe, potrivit cărora judecarea cererii în anulare formulată împotriva ordonanței de somare a debitorului se face de către „instanța competentă cu judecarea cauzei în primă instanță”, a creat un prim paradox.
Astfel, în procesele comerciale, când cererea privind emiterea somației de plată avea ca obiect pretenții de până la 1 miliard lei, judecarea acestei cereri era, potrivit art. 2 alin. (1) teza ultimă din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, de competența tribunalului, iar judecarea cererii în anulare – cale de atac împotriva ordonanței în somație de plată a tribunalului – potrivit art. 8 alin. (2) din aceeași ordonanță, coroborat cu art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a), era de competența instanței care a soluționat cererea inițială. Această situație, ce ar putea fi caracterizată, eufemistic, drept «inedită», contravenea flagrant principiilor generale ale organizării și funcționării sistemului judiciar și celor procedurale privind competența soluționării căilor de atac.
Însă cel mai grav impact al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 asupra procedurii somației de plată și, totodată, al doilea paradox al acestei proceduri – în condițiile respectivei ordonanțe – era prevederea potrivit căreia recursul împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea în anulare va fi soluționat de înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, dacă în intenția Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 s-a aflat instituirea unei proceduri judiciare simplificate, suple și rapide de realizare a creanțelor certe, lichide și exigibile, prin transpunerea soluționării recursului – suspensiv de executare – în competența înaltei Curți – și cu aplicarea dispozițiilor art. 308 C. proc. civ. – această procedură a fost practic deformată și deturnată de la scopul ci esențial: simplitatea și celeritatea.
Avantajele procedurii somației de plată – procedură derogatorie, atât de la normele generale de procedură civilă, cât și de la normele speciale cu privire la soluționarea litigiilor comerciale – constau, în primul rând, în posibilitatea de a obține, într-un termen relativ scurt, un titlu executoriu, care să-i permită creditorului să treacă la executarea creanței sale, precum și în obținerea acestui titlu executoriu cu forme procedurale simplificate și cu plata unei taxe judiciare de timbru fixă și de o valoare relativ modică.
Articolul 299 C. proc. civ., prin alin. (2), introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, prevedea că: „Recursul se soluționează de către înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Cum Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevedea, în art. 8 alin. (5), calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate cu ocazia judecării cererii în anulare, fără însă a preciza instanța competenta să judece acest recurs, până la aplicarea Ordonanței de urgență nr. 58/2003, judecarea lui revenea, după caz, tribunalului sau curții de apel, în materie civilă, și curții de apel sau Curții Supreme de Justiție, în materie comercială. După aplicarea ordonanței de urgență, toate recursurile în materia somației de plată erau judecate de instanța supremă, după procedura prevăzută de art. 308 C. proc. civ.
În condițiile de supraaglomerare a instanței supreme – ceea ce făcea ca termenul de verificare a admisibilității recursului să fie foarte lung, iar cel de judecare a recursului să depășească, nu de puține ori, un an – creditorul se vedea în situația ca, urmând procedura somației de plată, să obțină un titlu executoriu într-un termen, de regulă, cu mult mai lung decât termenul în care l-ar fi obținut pe calea dreptului comun, în materie comercială (Este adevărat, cu forme procedurale mai complexe și cu plata unei taxe judiciare de timbru la valoarea obiectului cererii). Aceasta, deoarece potrivit art. 7208 C. proc. civ., așa cum a fot modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003: „Hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt executorii”.
În concluzie, respectivele dispoziții privind recursul, aplicate indistinctiv și în procedura somației de plată, erau de natură să-l favorizeze substanțial pe debitor și, consecință a efectului dilatoriu important al recursului său, să-l încurajeze să-l exercite chiar și numai cu acest unic scop. Simetric invers, respectivele dispoziții erau de natură să-l descurajeze pe creditor care, abia după respingerea recursului debitorului de către înalta Curte de Casație și Justiție, avea un titlu executoriu. Aceste efecte, cu adevărat dezastruoase pentru procedura somației de plată, au avut ca rezultat scăderea substanțială a numărului de cereri în emiterea somației de plată cu care au fost învestite instanțele după aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003.
În aceste condiții, în legătură cu soluționarea recursurilor în procedura somației de plată de către înalta Curte de Casație și Justiție, s-au avansat două soluții: recursul, în aceste cazuri, să fie soluționat de instanța ierarhic superioară sau să se prevadă și calea de atac a apelului urmată de recurs la instanța superioară ori chiar să fie exclus recursul.
În Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă au fost cuprinse unele prevederi exprese referitoare la procedura somației de plată, înlăturându-se neajunsurile create de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003. Astfel, pentru a înlătura paradoxul soluționării de către judecătorii a unor cereri în anularea unor ordonanțe pronunțate de tribunale, s-a prevăzut că cererile în anulare împotriva ordonanțelor privind somația de plată, pronunțate de tribunal în cauze comerciale al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, se vor soluționa tot de către tribunal, iar pentru a accentua și mai mult rapiditatea procedurii, a fost eliminată calea de atac a recursului, prevăzându-se că hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă. De asemenea, s-a prevăzut că cererile privind somația de plată se depun la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță, înlăturându-se astfel competența exclusivă a tribunalului în cauzele comerciale. În fine, fost abrogat alin. (3) al art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, potrivit căruia cererea în anulare se depunea la instanța unde funcționa judecătorul care a dat ordonanța (O dispoziție evident stupidă).
Prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților și procurorilor s-a prevăzut că judecătorii stagiari judecă, printre alte tipuri de cauze, somația de plată [art. 23 lit. d)].
Cel mai recent act normativ vizând Codul de procedură civilă -Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă – nu conține dispoziții exprese cu privire la procedura somației de plată și nu aduce, nici indirect, modificări semnificative pentru această procedură, cu excepția, notabilă, de extindere a competenței de atribuțiune sau materială a tribunalelor asupra proceselor și cererilor în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei (500.000 RON).
Introducerea în România a procedurii somației de plată prin Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 a dat naștere, în scurtul timp de la intrarea acesteia în vigoare, unei jurisprudențe diverse și chiar contradictorii, precum și unor puncte de vedere doctrinare diverse.
Diversitatea soluțiilor jurisprudențiale și a opiniilor doctrinare este explicabilă: în ambianța noastră juridică, procedura somației de plată a reprezentat nu doar o reglementare inedită, dar și una surprinzătoare, vădit nonconservatoare, «rebelă» în raport cu ritualul nostru procedural, ceea ce l-a și remarcat prin numeroasele și obstinantele excepții de neconstituționalitate; unele dintre reglementările în materie sunt ele însele suficient de flexibile, justificând eo ipso interpretări diferite sau cel puțin nuanțate; alte propoziții nonnative sunt încă susceptibile de ambiguități, așa încât un proces de cristalizare conceptuală este nu numai inevitabil, dar și necesar; reglementarea însăși a fost, sub unele aspecte, sinuoasă; în fine, cum s-a putut constata, în dreptul comparat diversitatea și specificitatea reglementărilor pot fi considerate caracteristice, făcând extrem de dificilă încercarea de a stabili un cadru comun injoncțiunii de plată.
Secțiunea a II-a Caracterele juridice ale procedurii somației de plată
În conformitate cu art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, procedura somației de plată este o procedură ce „se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile, ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege, și care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte pretenții”.
Așa cum rezultă din această posibilă definiție a procedurii somației de plată, denumirea legală dată acestei proceduri nu corespunde pe deplin conținutul reglementării, deoarece ea nu se limitează la somarea debitorului, ci, prin intermediul ei, se poate ajunge chiar la emiterea titlului executoriu, procedura având drept scop realizarea nu numai de bunăvoie, dar și prin executare silită a unor creanțe.
Din economia reglementărilor în materie, credem că, în ansamblu, cel puțin următoarele elemente sunt definitorii procedurii somației de plată: este o procedură specială (25.1.); este o procedură necontencioasă (25.2); este o procedură facultativă (25.3); este o procedură accelerată și abreviată pentru obținerea unui titlu executoriu (25.4).
1. Procedura somației de plată este o procedură specială.
Astfel cum se considera, într-un alt context, existența unor norme speciale și derogatorii de la cele comune – adeseori întâlnite chiar în legea comună de procedură – nu semnifică eo ipso constituirea unei «proceduri speciale». Pentru a fi în prezența unei asemenea proceduri, trebuie întrunite mai multe condiții, între care și mai ales, constituirea unui «ansamblu» de reguli derogatorii, într-o materie strict determinată, alcătuind o unitate coerentă și organic articulată, reguli susceptibile de completare, în măsura compatibilității, cu cele comune. Procedura somației de plată întrunește aceste condiții, fiind așadar o procedură specială, distinctă de procedura de drept comun de soluționare a cererilor prin care se solicită obligarea debitorului la plata unei sume de bani, atât în materie civilă, cât și în materie comercială. Această procedură derogă atât de la normele generale de procedură civilă, cât și de la normele speciale cu privire la soluționarea litigiilor în materie comercială, cuprinse în Capitolul XIV din Codul de procedură civilă. Caracterul special al acestei proceduri rezultă din chiar regulile care o guvernează, reguli proprii, specifice și derogatorii de la dreptul comun, dar și de la alte reguli speciale (cum este cazul materiei comerciale). Bunăoară: cererea de inițiere a procedurii somației de plată de către creditor trebuie să aibă cuprinsul prevăzut de art. 3 alin. (1) din ordonanță, parțial diferit de conținutul cererii de chemare în judecată prevăzut de art. 112 și, respectiv, de art. 720 C. proc. civ.; stabilirea competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești s-a făcut inițial prin art. 2 alin. (1) din ordonanță cu ignorarea valorii obiectului cererii; procedura are un caracter mixt, necontencios în prima fază și contencios în cea de-a doua, dacă debitorul exercită cererea în anulare; debitorul poate depune întâmpinare și actele pe care le invocă în susținerea ei până în ziua fixată pentru înfățișare; chiar în condițiile derulării acestei proceduri «cu probe» încă din prima fază a acesteia, «probele» constând exclusiv din «înscrisuri» n-au o altă finalitate decât aceea de a asigura credibilitatea cererii în somație, în orice caz nu contradictorialitatea faptului alegat; obligația instanței de a stărui, potrivit art. 4 alin. (2), pentru efectuarea plății ori pentru înțelegerea părților asupra modalității de plată; finalizarea procedurii prin încheiere irevocabilă sau prin emiterea unei ordonanțe care va conține somația și termenul de plată; regimul juridic al cererii în anulare, îndeosebi sub aspectul exercitării acesteia exclusiv de către debitor, determinând astfel nu doar o a doua fază a procedurii, contencioasă și complementară celei dintâi, dar și o «inversiune a contenciosului».
Caracterul de procedură specială al procedurii somației de plată nu exclude, firește, posibilitatea completării normelor ce o reglementează cu cele de drept comun, chiar dacă art. 11 al ordonanței -potrivit căruia „prevederile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă” – a fost abrogat prin Legea nr. 295/2002 pentru aprobarea acestei ordonanțe. Abrogarea este explicabilă, din cel puțin două motive: fostul art. 11 cuprindea un truism cât privește raportul dintre normele speciale și cele generale; art. II1 nou introdus implică un raport de complemen-tarietate în «cascadă» între normele speciale și cele generale. Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din ordonanță, „prevederile art. 338 C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător”, iar textul la care se face trimitere trimite, la rândul său, la dispozițiile din procedura contencioasă [art. 338 alin. (1) C. proc. civ.]. Rezultă, așadar, că în procedura somației de plată judecătorul va putea întregi normele specifice atât cu normele de drept comun ale procedurii necontencioase și chiar contencioase, cât și cu normele speciale pentru soluționarea litigiilor în materie comercială, dar numai după o atentă analiză a compatibilității fiecărei norme întregitoare în parte.
În doctrină s-a pus problema dacă se poate califica procedura somației de plată ca o formă specială a ordonanței președințiale, având în vedere existența unor similitudini între acestea: nu se abordează fondul litigiului dintre părți; citarea părților se face potrivit regulilor referitoare la pricini urgente; hotărârea pronunțată poartă numele de «ordonanță» existența unei singure căi de atac; posibilitatea sesizării ulterioare a instanței pentru soluționarea în fond a litigiului. Considerăm că în mod corect răspunsul a fost negativ, având în vedere obiectul, condițiile de admisibilitate și efectele diferite. Astfel, calea somației de plată, spre deosebire de ordonanța președințială, nu se mărginește la luarea unor măsuri vremelnice, ci a unora eventual definitive. Pe de altă parte, procedura somației de plată este o procedură expeditivă, accelerată, nu însă o procedură de urgență. În fine, procedura somației de plată este în principal o procedură necontencioasă, pe când procedura ordonanței președințiale este o procedură contencioasă”.
2. Procedura somației de plată este o procedură necontencioasă.
Cu privire la natura necontencioasă sau contencioasă a somației de plată, în doctrină s-au conturat opinii contrarii sau cel puțin nuanțate. Astfel, potrivit unor autori, această procedură este exclusiv o procedură necontencioasă, grațioasă, întrucât nu există un proces, ci doar o cerere căreia îi sunt aplicabile reguli speciale, iar prin rezolvarea ei nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană. Totodată, ordonanța emisă de judecător nu se bucură de puterea lucrului judecat. De altminteri, această procedură «specială» se întregește ea însăși cu dispozițiile generale ale procedurii «necontencioase». Potrivit altor autori, procedura somației de plată are un caracter contencios, dar judecătorul este abilitat, după caz, să examineze cererea cu citarea părților sau chiar fără citarea acestora, când consideră necesar. În sprijinul acestei opinii s-a susținut că, în condițiile în care legiuitorul menționează expres întâmpinarea, ce poate fi depusă de debitor cel mai târziu la termenul de înfățișare, procedura nu poate fi considerată necontencioasă; de asemenea, verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege se face cu ascultarea pârtilor, inclusiv în contradictoriu.
Într-o altă opinie, deși s-a afirmat cu tărie că, „din punct de vedere obiectiv procedura este contencioasă”, întrucât scopul ei este realizarea drepturilor creditorului asupra debitorului, așadar a unor drepturi potrivnice față de acesta, concluzia a fost în cele din urmă nuanțată, adăugându-se că „anumite elemente o apropie de procedura necontencioasă, mai exact de procedura necontencioasă a învestirii cu formulă executorie a anumitor înscrisuri, ce reprezintă, potrivit legii, titluri executorii”.
O opinie asemănătoare – în sensul că procedura este contencioasă, chiar dacă unele elemente o apropie de procedura necontencioasă – aparține chiar unuia dintre cei care au elaborat proiectul ordonanței, precizând că intenția autorilor proiectului de act normativ a fost aceea de a conferi procedurii somației de plată un caracter mixt, și anume procedura să debuteze ca una necontencioasă, urmând să devină contencioasă în cazul în care debitorul exercită acțiunea în anulare și când el, fiind citat pentru a da explicații și lămuriri, formulează apărări de fond. Și alți autori s-au exprimat în sensul că, dacă procedura somației de plată este necontencioasă în prima ei fază, devine totuși contencioasă de la momentul introducerii de către debitor a cererii în anulare sau că cererea în anularea ordonanței este supusă procedurii contencioase.
În ce ne privește, considerăm că procedura somației de plată, în ansamblul ei, are un caracter mixt – necontencios și contencios -structură avută în vedere și de legiuitor în elaborarea ordonanței care reglementează această procedură.
Astfel, procedura somației de plată debutează ca o procedură necontencioasă specială. Scopul primordial al procedurii este acela al realizării «de bunăvoie» a creanței. Probele, constând în înscrisuri, aduse de creditor în sprijinul cererii sale, sunt dintre cele «însușite de părți». Părțile pot fi solicitate, dacă se consideră necesar, să dea «explicații și lămuriri», ceea ce nu semnifică însă nici probațiune, nici contrarietate în dezbateri. Întâmpinarea debitorului – facultativă de altfel, cum rezultă din cuprinsul art. 4 alin. (4) din ordonanță – nu este totdeauna și prin definiție sub semnul contrarietătii, al contenciosului. Ceea ce însă ni se pare decisiv pentru calificarea procedurii somației de plată, în prima ei fază, ca procedură necontencioasă sunt dispozițiile nou introduse la art. 11 din ordonanță, potrivit cărora „prevederile art. 338 C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător”. Ar fi într-adevăr o bizarerie ca dispozițiile unei «proceduri contencioase» să fie complinite «în mod corespunzător» cu prevederi ale «procedurii necontencioase».
Procedura somației de plată, în faza ei inițială, are natură necontencioasă, întrucât s-ar putea spune că ea este o procedură de autorizare judecătorească, de încuviințare, de ordonare de către justiție a unor acte sau măsuri, astfel fiind îndeplinită în principiu – și într-un sens larg – condiția dominantă a procedurii neconten-cioase, ca această cerere de înregistrare să nu urmărească „stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană” (art. 331 C. proc. civ.) . Ea se desfășoară în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile, iar judecătorul va stărui pentru plata sumei ori pentru înțelegerea părților, pronunțând o încheiere irevocabilă când înțelegerea se realizează. Judecătorul nu face o judecată în fond a cauzei, ci, pe baza actelor depuse, precum și a explicațiilor și lămuririlor părților, atunci când le consideră necesare, în cazul în care constată că pretențiile creditorului sunt justificate, emite ordonanța care conține somația de plată către debitor, precum și termenul de plată. De asemenea, ordonanța prin care a respins cererea creditorului este irevocabilă.
În această fază inițială, prin cererea creditorului, procedura are un caracter unilateral, în sensul că nu este îndreptată împotriva unei persoane care ar avea interesul să se opună la admiterea cererii. În mod normal, debitorul unei creanțe certe, lichide și exigibile, nu ar avea un interes real să nu își execute obligația, expunându-se astfel unui litigiu obișnuit și unei executări silite, costisitoare și cu același rezultat, defavorabil lui.
Încheierile pronunțate în soluționarea cererilor necontencioase „nu au puterea lucrului judecat” (art. 337 C. proc. civ.). În procedura somației de plată, nesoluționându-se un litigiu, ordonanța pronunțată de judecător nu este înzestrată cu autoritatea lucrului judecat. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 7, în temeiul cărora creditorul poate introduce o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, atunci când prin ordonanță judecătorul a respins, în tot sau în parte, cererea lui, precum și din prevederile art. 10 alin. (2), potrivit cărora debitorul poate invoca, în contestația la executare, apărări de fond împotriva titlului executoriu (cu excepția cazului când a formulat o cerere în anulare), precum și -în mod cu totul evident – din prevederile art. 11 alin. (1), potrivit cărora „ordonanța privind somația de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți” (Astfel cum vom mai preciza, aceste din urmă prevederi, în opinia noastră, trebuie interpretate nuanțat și numai aparent contradictoriu: ordonanța nu are autoritate de lucru judecat – cum în terminis rezultă din formularea art. II1 alin. (1) – cu privire la „fondul raporturilor juridice dintre părți”, pentru ca, la nevoie, creditorul să aibă deschisă calea unei cereri introductive în condițiile dreptului comun; însă ea poate să aibă autoritate de lucru judecat, când cererea creditorului a fost admisă în totul și când ordonanța a devenit irevocabilă, în raport, eventual, cu o altă cerere a creditorului – în somația de plată sau în procedura obișnuită -având ca obiect aceeași creanță, căreia i s-a atașat deja un titlu executoriu).
Caracterul contencios al unor proceduri speciale – cum este și procedura somației de plată – a fost dedus uneori și din cerința citării părților . S-ar părea că acest argument ar putea fi cu atât mai sugestiv în privința procedurii somației de plată acum, când, prin legea de aprobare, s-a înlăturat posibilitatea examinării cererii creditorului fără citarea părților [prevăzută de art. 4 alin. (1) din ordonanță] instituindu-se, prin alin. (2) al aceluiași articol, obligativitatea judecătorului de a dispune citarea părților „în toate cazurile”.
Dar această cerință, a citării părților, este prevăzută nu numai pentru procedura contencioasă, ci ea se regăsește și în reglementarea de drept comun a procedurii necontencioase, cererea trebuind să cuprindă, printre alte mențiuni, numele și domiciliul persoanelor care să fie „chemate înaintea instanței” (art. 333 C. proc. civ.). Chemarea se face prin citare, așa cum rezultă din art. 335 și 336 alin. (3) C. proc. civ., care face referire expresă la persoanele citate.
Natura contencioasă a unei proceduri speciale ar mai putea fi dedusă din bilateralitatea ei, neputându-se contesta că, dacă cererea este îndreptată împotriva unei persoane determinate, care ar avea interesul să se opună la admiterea ei, procedura de soluționare devine contencioasă; existând cel puțin două părți adverse, există contencios. Dar în cazul procedurii somației de plată, ca și în cazul altor proceduri, această condiție trebuie privită cu rezerva la care ne îndemna un ilustru autor: „Procedura grațioasă nu exclude, câtuși de puțin, participarea și a altor persoane decât a celui de la care emană cererea și deci discuțiunea contradictorie a lucrărilor în cauză între aceștia și cei chemați. Uneori partea singură, în cererea pe care o adresează judecătorului, solicită citarea altor persoane a căror prezență ar fi necesară la lămurirea faptelor și problemelor puse. Câtă vreme, în condițiile acestea, cererea își păstrează caracterul unilateral, specific materiei, câtă vreme decizia nu provoacă împotrivire în sensul de contestație, lucrurile rămân cum am spus, în cadrul jurisdicțiunii grațioase”. Încercând, dacă ne putem îngădui, să parafrazăm pe marginea a ceea ce spunea clasicul nostru procedurist, am preciza că însăși contradictorialitatea nu semnifică totdeauna, sine modo, procedură contencioasă. Bunăoară, părțile pot avea poziții simetric opuse cât privește competența materială, alcătuirea completului de judecată etc, fără a avea însă vreo contradicție în legătură cu fondul cererii creditorului. Pe scurt și reluând termenul magistrului, aceasta nu înseamnă «contestație».
Nici argumentul privind posibilitatea debitorului de a depune întâmpinare, invocat în sprijinul naturii contencioase a procedurii, în opinia noastră nu este întemeiat. Mai întâi, ar fi de observat că, în sensul art. 4 alin. (4) din ordonanța în materie, întâmpinarea este facultativă. Or, natura contencioasă sau necontencioasă a procedurii în discuție nu poate fi aleatorie, în raport cu manifestarea sau nu a debitorului prin întâmpinare. Apoi și mai ales, dacă am admite că procedura este contencioasă, ar rezulta o „curiozitate juridică”: o procedură contencioasă se completează cu regulile procedurii necontencioase. Or, logic și legal, în sensul art. 338 C. proc. civ., raportul este invers: procedura necontencioasă se întregește cu dispozițiile de procedură contencioasă, „în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii”. În fine, întâmpinarea nu semnifică eo ipso și necondiționat natură contencioasă, debitorul putând invoca, fără a contesta creanța, necompetența -teritorială sau de atribuțiune – a instanței, lipsa actului doveditor al creanței, lipsa elementelor necesare pentru identificarea creanței ce face obiectul cererii creditorului ș.a.
Considerăm, fără nici o rezervă, așadar, că procedura somației de plată debutează și se derulează ca procedură specială necontencioasă, până la momentul în care debitorul exercită cererea în anulare împotriva ordonanței judecătorului. În cazul în care, în cursul derulării procedurii, judecătorul constată că respectiva cerere în somație de plată, „prin însuși cuprinsul ei sau prin obiecțiunile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios” (art. 335 C. proc. civ.), o va respinge printr-o ordonanță irevocabilă. Într-o asemenea situație, procedura nu va continua ca procedură necontencioasă, ci, pierzându-și acest caracter, ea va fi stopată.
Considerăm necesare unele nuanțări și în legătură cu cererea în anulare. Astfel, simplul fapt al exercitării cererii în anulare de către debitor nu are – ca și în cazul întâmpinării – eo ipso semnificația transformării procedurii într-una contencioasă. Debitorul poate formula cerere în anularea ordonanței în somație de plată fără a contesta creanța invocată împotriva sa, ci pentru alte aspecte ale judecății: încălcarea competenței teritoriale sau de atributiune a instanței, greșita compunere a completului de judecată, necitarea sau citarea sa nelegală, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, neacordarea unui termen de grație ș.a., care nu încalcă limitele unei proceduri necontencioase.
Sigur, situația este cu totul alta în momentul în care debitorul, prin cererea în anulare, invocă, pentru prima dată sau reluând cele susținute la fond, motive prin care este contestată în mod pertinent creanța, caracterul cert, lichid sau exigibil al acesteia ori înscrisul constatator al creanței. În asemenea situații, procedura devine una contencioasă.
Problema fundamentală a procedurii somației de plată este cea a caracterului contencios sau necontencios al procedurii, indiferent de faza în care se află desfășurarea acesteia. Totodată, urmează a se aprecia dacă, din momentul în care intervin elementele conten-cioase, procedura somației de plată mai poate continua în ambianța regulilor ce-i sunt specifice sau creditorul trebuie să inițieze procedura comună, dacă, bineînțeles, el stăruie în realizarea creanței sale.
Soluțiile legislative din unele țări europene în care există această procedură, precum și reglementarea preconizată la nivelul Uniunii Europene , coroborate cu condițiile exercitării acestei proceduri (forme simplificate, limitarea probelor și a căilor de atac) și necesitatea unei protecții legale și normale a celui chemat în judecată, ne-ar îndemna să susținem soluția prevăzută de art. 335 C. proc. civ., respectiv, în momentul în care, în cursul procedurii intervin aspecte contencioase, să se pună capăt acestei proceduri. Dacă procedura somației de plată ar continua ca atare și în cazul apariției unor elemente de «contestație» a creanței, ca o procedură contencioasă, această procedură și-ar pierde caracterul special și ar ajunge să înlocuiască procedura de drept comun pentru toate creanțele constatate printr-un înscris. Drept urmare procedura actuală de drept comun ar fi utilizată pentru o sferă mult mai restrânsă, respectiv doar pentru cererile care vizează creanțe ce nu sunt constatate printr-un înscris.
Totuși, practica altor țări europene și imperativul rezolvării cauzelor într-un termen rezonabil, mai ales în condițiile în care competența instanțelor este aceeași, atât în procedura somației de plată, cât și în procedura comună, ne-ar îndemna să ne atașăm soluției transformării imediate, la cererea creditorului, a cererii în somație de plată într-o cerere introductivă specifică procedurii comune. În afara considerentelor arătate, mai aducem în atenție și următoarele: creditorul ar trebui doar să augmenteze taxa de timbru, ceea ce, oricum, se poate face în cursul oricărui proces, atunci când se majorează cuantumul pretențiilor; nici instanța, nici alcătuirea completului de judecată nu se schimbă, atâta doar că, în locul judecătorului stagiar, ar urma să preia cauza un judecător inamovibil; oricum, în cazul în care creditorul ar redepune aceeași cerere și la aceeași instanță, în condițiile dreptului comun, instanța n-ar putea să refuze primirea și soluționarea ei; însăși Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 a preconizat cândva această soluție, art. 8 alin. (4) din varianta inițială a ordonanței precizând că, atunci când instanța admite acțiunea în anulare, „la cererea creditorului va proceda, în condițiile dreptului comun, la judecarea în fond a cauzei”.
Cele două perspective de abordare nu se contrazic: procedura somației de plată încetează atunci când apar elemente contencioase; la cererea creditorului însă, poate începe o altă procedură, cea comună, evitând formalismul – realmente formalismul – condamnabil totdeauna de a cere creditorului să introducă o nouă cerere de chemare în judecată, care, de altfel, esențialmente, ar fi aceeași cu cererea în somație de plată.
Dificultatea distincției și a stabilirii momentului în care procedura devine contencioasă rezidă în stabilirea limitelor de la care apărările debitorului dobândesc un caracter cu adevărat contencios. Posibilitățile de apreciere ale judecătorului, în condițiile date și în lipsa unor precizări legislative în chiar Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, sunt foarte largi și au fost reflectate pe deplin în practica judiciară.
Astfel, unii judecători au considerat că procedura dobândește un caracter contencios din momentul în care debitorul, prin întâmpinare sau personal, a contestat pur și simplu creanța, fără a mai indica măcar motivele acestei contestări, și au făcut aplicarea art. 335 C. proc. civ. Alții au admis cererea și soluția a fost menținută în cererea în anulare și în recurs, deși debitorul nu numai că a contestat în mod constant creanța sau înscrisul, invocând excepția neexecutării sau executării necorespunzătoare calitativ a contractului, cea a stingerii creanței prin compensare sau caracterul fals al înscrisului prezumat de creditor. În aceste condiții au fost emise și menținute ordonanțe în somație de plată, cu o probațiune sumară, pentru sume de ordinul milioanelor de dolari SUA, în condițiile în care instanțele au apreciat că, în ciuda contestărilor debitorului, procedura rămâne necontencioasă ori că, deși a devenit contencioasă, cererea poate fi soluționată potrivit regulilor stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, nefiind necesar să se recurgă la procedura de drept comun.
Judecătorul se află constrâns între interesul legitim al creditorului de a obține repede, cu forme simplificate și cu cheltuieli minime, un titlu executoriu pentru creanța sa (în condițiile unei justiții îndeobște lente și costisitoare) și nevoia asigurării unei protecții debitorului, prin respectarea drepturilor sale procesuale, îndeosebi a dreptului său la apărare. În aceste condiții, judecătorul este expus de a înclina spre o atitudine prea largă în aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, putând fi prins în capcana acelor creditori care încearcă să profite de această procedură pentru a evita o confruntare judiciară cu debitorul, desfășurată după dreptul comun, și în care acesta din urmă îi poate opune, întemeiat, o serie de apărări – pe care procedura somației de plată le exclude – apărări care i-ar putea paraliza total sau parțial pretențiile.
Până unde pot merge apărările debitorului formulate în procedura somației de plată, fără ca altfel aceasta să devină una contencioasă? Iar dacă procedura a devenit – prin poziția debitorului – contencioasă, ea mai poate continua după regulile instituite prin Ordonanța Guvernului nr. 5/2001?
Acestea sunt întrebări esențiale pentru corecta aplicare a procedurii somației de plată și pentru menținerea ei în limitele scopului pentru care a fost creată.
3. Procedura somației de plată este o procedură facultativă.
Cu alte cuvinte, creditorul care deține o creanță certă, lichidă și exigibilă are de ales între procedura somației de plată – mai economicoasă și mai expeditivă – și acțiunea potrivit normelor dreptului comun. Sintagma «la cererea creditorului», din cuprinsul art. 1 alin. (1) din ordonanță, semnifică, așadar, nu numai indicarea subiectului singular care are legitimare procesuală activă, dar și natura facultativă a procedurii în discuție.
Este de necontestat – credem – că procedura somației de plată este o posibilă procedură prealabilă introducerii unei cereri de chemare în judecată și, de aceea, creditorul, atunci când are o cerere care poate face obiectul acestei proceduri, înainte de a introduce o cerere de chemare în judecată, potrivit dreptului comun, va putea parcurge mai întâi procedura somației. Așa fiind, suntem de acord cu aprecierea că existența unei hotărâri de obligare a debitorului la plata creanței sau de respingere a acțiunii creditorului privind valorificarea creanței bănești exclude de plano posibilitatea creditorului de a recurge la procedura somației de plată. Aceasta, întrucât existența hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii care, învestită, constituie titlu executoriu, face inutilă și lipsită de interes obținerea unui al doilea titlu, iar puterea de lucru judecat a hotărârii de respingere a acțiunii creditorului se impune și în cazul procedurii somației de plată. În schimb, invocarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța învestită cu soluționarea cererii de inițiere a procedurii somației de plată este incompatibilă cu caracterul prealabil și necontencios al acestei proceduri, în cadrul căreia – cum s-a mai precizat- nu se abordează fondul raporturilor juridice dintre părți.
Unii autori au apreciat că, prin interpretarea literală a art. 7 din ordonanță, care dispune că se poate introduce o cerere de chemare în judecată atunci când judecătorul, prin ordonanță, a respins cererea de admitere a somației de plată sau când această cerere a fost admisă în parte, s-ar putea atribui procedurii somației de plată un caracter obligatoriu, nu facultativ. Cu toate acestea, susțin că această procedură nu este obligatorie – în sensul unei condiții prealabile exercitării procedurii de drept comun – deși are, cu certitudine, un caracter prealabil, în raport cu procedura de drept comun. Un alt prestigios autor apreciază că, deși legea nu este clară și precisă, din textul art. 7 teza a doua, pare că «transpiră» voința legiuitorului de a da acestei proceduri caracter obligatoriu și premergător fondului și că orice creditor al unei datorii comerciale, calificate ca atare conform art. 1 alin. (1) din ordonanță, ar fi obligat să utilizeze, în primul rând, procedura somației de plată și, numai atunci când cererea a fost respinsă ori admisă în parte, are deschisă acțiunea asupra fondului. Urmare logică, s-a concluzionat că procedura somației de plată „nu este numai o procedură de favoare, de ocrotire (protecție) a intereselor creditorilor, ci ea este și obligatorie”.
Avem rezerve față de acest punct de vedere și continuăm să considerăm, alături de alți autori, că procedura somației de plată, deși prealabilă, nu este obligatorie, iar creditorul are libertatea unei opțiuni între calea procedurală mai rapidă și mai economicoasă a somației de plată și calea acțiunii în justiție de drept comun, cale mai greoaie și mai costisitoare, dar care prezintă alte avantaje. Negarea dreptului de opțiune-a! creditorului, în acest caz, ar constitui o atingere adusă atât principiului accesului liber la justiție, cât și principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului și, mai ales, de mijloacele procesuale acordate de lege.
Se poate pune întrebarea dacă, după ce a deschis calea unui proces pentru recuperarea unei creanțe potrivit dreptului comun, proces care se află în curs de desfășurare, creditorul poate acționa distinct, pentru recuperarea aceleiași creanțe, pe calea procedurii somației de plată. Considerăm că, de această dată, după ce a optat pentru unul din mijloacele procesuale puse la dispoziție de lege, creditorul nu mai poate acționa în paralel și pe calea somației de plată (electa una via). Este o axiomă de principiu, care poate fi însă nuanțată. În condițiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată. Dacă el se mai află înăuntrul termenului de prescripție, va putea introduce o nouă acțiune, după caz, în procedura somației de plata sau în procedura obișnuită, de drept comun. Altfel spus, renunțarea la judecată nu înlătură dreptul la exercitarea unei noi acțiuni și, în aceste condiții, nici dreptul de opțiune între cele două proceduri, cât timp una dintre ele nu s-a finalizat printr-o ordonanță sau printr-o hotărâre. Dar într-o asemenea situație n-ar fi vorba, evident, de exercitarea a două acțiuni paralele cu același obiect, între aceleași părți și cu aceeași cauză, ci de exercitarea a două acțiuni succesive, cât timp prima n-a fost finalizată.
În concluzie, urmărirea creanțelor potrivit procedurii somației de plată se va putea face oricând, în măsura în care dreptul la acțiune nu este încă prescris și dacă asupra datoriei nu există un litigiu în curs la instanța de drept comun ori nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă.
4. Procedura somației de plată este o procedură expeditivă.
Pornindu-se la scopul instituirii ei, aceasta a fost concepută ca o procedură simplificată, abreviată și accelerată, «asemănătoare», sub anumite aspecte, cu procedura de urgență a ordonanței președințiale. Bunăoară, ca mijloc de probațiune se folosesc de regulă numai înscrisurile, nu se abordează fondul litigiului dintre părți, citarea părților se face potrivit regulilor referitoare la pricini urgente, întâmpinarea nu este obligatorie, hotărârea pronunțată este denumită «ordonanță», existența unei singure căi de atac și a unui termen mai scurt decât cel comun pentru exercitarea acesteia, posibilitatea sesizării ulterioare a instanței pentru soluționarea în fond a litigiului. Nici una dintre aceste asemănări nu ar justifica însă considerarea procedurii somației de plată ca varietate a procedurii ordonanței președințiale. Aceasta pentru că, pe de o parte, prin somația de plată nu se iau măsuri vremelnice, ci definitive, iar, pe de altă parte, deși este o procedură expeditivă, accelerată, somația de plată nu este o procedură urgentă, așa cum este ordonanța președințială și cum s-a considerat într-o opinie. Astfel, «urgența» este constituită ca o condiție a ordonanței președințiale în cuprinsul art. 581 alin. (1) C. proc. civ.: „instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice”. Deși legea nu definește conceptul de «urgență», ea indică exemplificativ situațiile care o pot justifica: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara și înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. O analiză sumară a procedurii instituite prin Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 ne conduce la concluzia că urgența, în sensul instituit prin art. 581 C. proc. civ., nu este o condiție a introducerii și admisibilității cererii în somație de plată. Faptul că legiuitorul, prin instituirea unor forme simplificate de derulare, a făcut din procedura somației de plată o procedură expeditivă, accelerată, nu justifică însă calificarea acesteia ca procedură «urgentă».
Secțiunea a III-a Domeniul de aplicare al procedurii somației de plată
Din cuprinsul prevederilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 rezultă că procedura somației de plată se aplică cererilor pentru realizarea creanțelor creditorilor față de debitori, creanțe certe, lichide și exigibile și care reprezintă obligații de plată a unor sume de bani. Prin unitare, sfera de aplicare a acestei proceduri se restrânge numai la acțiunile în pretenții.
Întrucât textul menționat nu face nici o distincție cu privire la materia în care acțiunile în pretenții sunt formulate, respectiv materia cu privire la care s-a născut obligația ce are ca obiect plata unei sume de bani, procedura somației de plată ar apărea posibilă pentru orice tip de acțiuni de acest fel. Articolul 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, reglementând competența de atribuțiune sau materială în soluționarea cererilor formulate pe această cale, precizează această competență pentru cererile în materie civilă și pentru cele în materie comercială, așa încât procedura apare evident admisibilă atât în soluționarea cererilor în materia dreptului civil, cât și a cererilor în materie comercială.
Deși s-a susținut că procedura somației de plată este admisibilă și în raport cu cererile din materia dreptului familiei, ne exprimăm rezerve față de această opinie, având în vedere că hotărârea judecătorească prin care se stabilește obligația de întreținere este ea însăși titlu executoriu. Apoi, potrivit art. 453 C. proc. civ., pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înființarea popririi se dispune de instanță din oficiu.
Față de cele arătate, nu se poate recurge la procedura somației de plată nici pentru creanțele și obligațiile derivând dintr-un contract individual de muncă, pe de o parte, pentru că nu ne aflăm în materie civilă, în sensul art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, iar, pe de alta, pentru că legea prevede o altă procedură specială, respectiv procedura de soluționare a conflictelor de drepturi. Pentru aceleași motive, nici cererile având ca obiect plata indemnizațiilor de șomaj nu pot fi introduse în procedura somației de plată, întrucât, potrivit art. 119 alin. (2) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, litigiile privind stabilirea și plata indemnizației de șomaj se soluționează în regim de urgență, potrivit, normelor prevăzute pentru conflictele de drepturi, „chiar dacă prin lege specială se prevede altfel”. În aceeași situație se află și alte creanțe din materia dreptului muncii: efectuarea plăților compensatorii în cazul concedierilor colective; plata pensiilor sau a altor drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale; restituirea, de către persoanele fizice sau juridice care folosesc personal salariat, a sumelor acordate de organul de asigurare cu titlu de pensii și ajutoare sociale celor accidentați în muncă etc.
O categorie aparte de litigii civile, frecvente în practica recentă a instanțelor judecătorești, a sugerat literaturii juridice problema admisibilității procedurii somației de plată. Este vorba de litigiile dintre asociațiile de proprietari sau de locatari și membrii acestora, care au ca specific faptul că obligațiile patrimoniale nu izvorăsc, în această situație, din contract, ci își au temeiul în regulamentul și statutul asociațiilor respective. Răspunsul a fost afirmativ, ulterior problema fiind de altfel tranșată legislativ. Astfel, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 142/2002 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, s-a introdus art. 61, din care rezultă, de această dată în mod expres, posibilitatea realizării creanțelor în discuție și pe calea somației de plată: „în cazul creanțelor reprezentând obligații de plată a cotelor din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari sau locatari, precum și a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafețelor locative pe care le folosesc ca locuințe, judecătorul, la cererea debitorului, va putea, prin derogare de la dispozițiile art. 6 alin. (3), să dispună stabilirea unui termen de plată ori eșalonarea plății, ținând seama de motivele temeinice invocate de debitor în ceea ce privește posibilitățile efective de plată”.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă și potrivit legii române poate fi valorificat, pe calea somației de plată, un drept corelativ unei obligații rezultând din acceptarea sau tragerea unei cambii, subscrierea unui bilet la ordin, avalul sau andosarea unuia dintre aceste titluri de valoare, întrucât legea română, spre deosebire de cea franceză, nu se referă în mod expres la aceste obligații. Ca răspuns la această întrebare, s-a considerat că, în temeiul art. 1 alin. (1) teza finală din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, o cerere în somație de plată având un asemenea obiect este admisibilă, deoarece legea se referă la un înscris însoțit de părți prin semnătură, condiție care, prin ipoteză, este îndeplinită, înscrisuri care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații, implicând și obligația de a da o sumă de bani.
Ne exprimăm rezerve față de o asemenea soluție, întrucât, chiar dacă titlurile comerciale de valoare aparțin indiscutabil materiei comerciale, în opinia noastră, cum acestea constituie ele însele titluri executorii, creditorul nu mai justifică un interes pentru obținerea unui alt titlu executoriu pe calea somației de plată. Cum scopul procedurii somației de plată este acela de a permite unui creditor, a cărui creanță constă într-o sumă de bani, să obțină rapid un titlu executoriu, considerăm că ea nu-și găsește aplicarea sau că aplicarea ei este inutilă în cazul în care creditorul are deja un titlu executoriu, în baza căruia el poate trece deja la executarea silită, după încuviințarea executării de către instanță.
Tot în legătură cu domeniul somației de plată, în doctrină, după ce – în mod corect – s-a observat că Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu a reglementat expres cazurile în care nu se aplică această procedură, s-a susținut că există și situații în cadrul răspunderii contractuale când cererea de somație de plată nu este admisibilă, cu referire la acele contracte în care plata unei sume de bani cu titlu de chirii, navlu sau preț al serviciilor ori lucrărilor este condiționată de o contraprestație. Aceasta, întrucât judecătorul în somație de plată ar trebui să verifice în ce măsură contraprestația s-a executat, iar o asemenea cercetare echivalează deja cu judecata fondului.
Fără a contesta în totalitate cele susținute, apreciem că o analiză mai aprofundată ne poate oferi un răspuns mai apropiat de intenția legiuitorului, atunci când valorificarea creanței este condiționată de o contraprestație din partea creditorului.
Realitatea juridică ne relevă faptul că majoritatea covârșitoare a contractelor civile și comerciale – consemnate sau nu într-un înscris – sunt contracte sinalagmatice. O abordare rigidă a problemei ar face ca, ab initio, o mare parte a creanțelor să fie excluse de la posibilitatea realizării lor pe calea, evident mai facilă, a somației de plată, pentru simplul fapt că își au cauza într-un contract sinalagmatic, ceea ce, în mod cert, nu credem că a fost în intenția legiuitorului.
O asemenea abordare ar face ca acțiunea creditorului în somație de plată să fie respinsă, fără a fi analizată sub aspectul îndeplinirii condițiilor impuse de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, chiar dacă debitorul nu invocă excepția neexecutării contraprestației și chiar dacă el recunoaște creanța, ceea ce, de asemenea, ar fi departe de intenția legiuitorului și de scopul acestei proceduri.
Credem că se poate merge chiar mai departe. Astfel, considerăm aplicabilă procedura nu numai în principiu, când nu se invocă neexecutarea contraprestației, dar chiar și atunci când debitorul invocă aceasta pe calea cererii reconvenționale și solicită executarea ei. În acest caz, valorificându-se contraprestația pe calea cererii reconvenționale și în condițiile impuse de procedura somației de plată, judecătorul poate admite atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, emițând somația de plată pentru ambele creanțe (făcând, eventual, și o compensare integrală sau parțială). Altfel s-ar putea ajunge la același rezultat, dar pe o cale ocolită. Debitorul ar face el însuși o cerere în somație de plată, dacă, bineînțeles, creanța sa – semnificând contraprestație din partea creditorului – întrunește condițiile pentru a fi valorizată prin procedura somației de plată. Din oficiu sau la cererea părților ori a uneia dintre ele, instanța va putea proceda la joncțiunea cererilor și, în cele din urmă, în condițiile în care creditorul nu s-ar opune cererii debitorului său, să procedeze la compensarea datoriilor. De lege lata, în sprijinul soluției preconizate s-ar putea invoca prevederile art. 7 teza a doua din ordonanță, în sensul cărora cererea creditorului poate fi admisă numai în parte.
O problemă asemănătoare s-a pus în doctrină și în practică în legătură cu cererile care au ca obiect restituiri de împrumuturi, susținându-se că acestea nu pot fi soluționate pe calea somației de plată. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, „dacă s-ar admite posibilitatea extinderii exercitării acestei acțiuni (în somație de plată – n.n.). și în alte cazuri decât cele privind executarea anumitor servicii, lucrări sau prestații, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor privind timbrajul la valoare, conform Legii nr. 146/1997, ceea ce este de neconceput, legiuitorul neputând legitima printr-o normă încălcarea altei norme”. S-a mai spus că o asemenea limitare din partea legiuitorului este de înțeles, întrucât intenția sa a fost de a ușura, printr-o procedură rapidă și puțin costisitoare, situația celor care au executat deja servicii, lucrări sau prestații și a căror activitate ar putea fi afectată ireversibil de lipsa de lichidități.
Dincolo de argumentarea, parțial convingătoare, nu putem fi de acord cu o asemenea opinie.
În primul rând, dispozițiile privind timbrajul cererilor în somație de plată, în general, constituie o «eludare» – mai corect, o derogare – a dispozițiilor privind timbrajul la valoare conform Legii nr. 146/1997, făcută chiar de legiuitor. Oricum însă, dispozițiile referitoare la taxa de timbru judiciar, împreună cu criteriile așezate la fundamentul acestora, nu au nici o legătură cu domeniul acțiunilor comune sau al celor speciale – precum sunt și cererile în procedura somației de plată – ori, dacă există o asemenea legătură, ea are un sens invers: delimitându-se mai întâi un domeniu special al cererilor în justiție, s-a procedat apoi la diferențierea taxei de timbru. Altfel zis, nu o anume taxă de timbru configurează domeniul unei proceduri speciale, ci invers, constituirea unei proceduri speciale implică, adeseori, o taxă de timbru derogatorie.
În al doilea rând, deși este, real că scopul procedurii este acela de a ușura recuperarea unor creanțe, ni se pare o limitare exagerată și nefundamentată – printr-o invocată, dar nesusținută «intenție» a legiuitorului – a posibilității de utilizare a acestei proceduri doar la categoria acelor creditori a căror activitate ar putea fi afectată ireversibil de lipsa de lichidități. Este greu de conceput să se ceară, de exemplu, unei companii de telefonie fixă sau mobilă, cu extindere națională, ca, pentru admisibilitatea cererii sale în somație de plată pentru o sumă între 100 și 200 de lei (RON), cum de regulă sunt creanțele acestora față de abonați, să dovedească lipsa de lichidități, care să-i afecteze activitatea, determinată de neplata acelei sume.
Considerăm că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 se pot aplica – cu respectarea condițiilor specifice impuse de ea -și cererilor în somație de plată care ca au obiect creanțe izvorând din contracte de împrumut. O asemenea cerere este admisibilă de lege lata, din moment ce art. 1 alin. (1) din ordonanță se referă la «contracte», fără a restrânge sfera lor în raport cu obiectul contractului. Restrângerea de către instanță a domeniului acestor contracte, doar pe baza unei prezumtive intenții a legiuitorului, n-ar fi prin nimic justificată și, în consecință, ea ar fi improvizată. Recurgând la un argument pueril poate, dar frecvent întrebuințat, s-ar putea spune că, dacă intenția legiuitorului a fost alta, atunci el însuși ar fi determinat, selectiv, categoriile de contracte pentru care somația de plată este admisibilă și cele pentru care ea nu este admisibilă, așa cum a determinat materiile în care această procedură este aplicabilă.
Contractul individual de muncă, deși este tot un «contract», în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, n-ar putea fi un exemplu – în cazul în care ar fi invocat – de natură să infirme sau să contrazică opinia la care ne-am oprit. Aceasta, deoarece, pe de o parte, deși este un «contract», el aparține unei alte materii decât celor civile și comerciale, vizate limitativ de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, pe de altă parte, pentru soluționarea litigiilor legate de încheierea și executarea lui, inclusiv cu privire la creanțele izvorând din el – conflictele de drepturi – legea a prevăzut o procedură specială.
În sensul celor expuse, apreciem că nu sunt admisibile în procedura somației de plată nici cererile în pretenții dintre autoritățile administrative sau cererile specifice contenciosului administrativ, cererile integrate procedurii reorganizării judiciare și a falimentului sau cererile având ca obiect plata unor obligații fiscale ori cele derivând din săvârșirea de contravenții.
Constituindu-ne ca reper prevederile art. 1 alin. (1) din ordonanță, este evident că nu pot face obiectul procedurii somației de plată creanțele rezultate din fapte juridice.
În raport cu același reper, nu pot face obiectul acestei proceduri, chiar în materie contractuală, creanțele care nu au fost determinate prin clauzele contractului. Este cazul daunelor-interese a căror valoare nu a fost fixată printr-o clauză penală.
În sinteză, putem concluziona că dispozițiile în materie sunt aplicabile în cazul oricăror cereri având ca obiect o «plată» asumată de către debitor, dacă: obligația este de natură civilă sau comercială; obligația constă în plata unei sume de bani; creanța creditorului este certă, lichidă și exigibilă; ea rezultă dintr-un contract constatat în scris ori dintr-un statut, regulament sau alt înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege, privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații; în legătură cu valorificarea unor astfel de creanțe legea însăși nu instituie o altă procedură specială.
În regimul Legii nr. 29/1990, care a fost abrogată prin art. 31 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu s-a discutat nici în doctrină, nici în practica judiciară problema dacă instanța de contencios administrativ are competența materială să soluționeze, în anumite situații, și cereri de emitere a ordonanței privind somația de plată.
Expectativa doctrinei și a jurisprudenței în legătură cu această problemă era poate justificată de faptul că, pe de o parte, Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 vizează, ca domeniul de aplicare, numai creanțele izvorâte din contractele comerciale și civile, iar, pe de altă parte, dispozițiile normative din menționata lege abrogată nu conțineau reglementări relative la contractele administrative, în legătură cu care ar fi posibilă nașterea unor drepturi de creanță.
Noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, marchează însă o anumită schimbare de concepție legislativă referitor la această problemă și creează, totodată, premisa unor abordări teoretice și practice în ce privește competența instanței de contencios administrativ de a emite ordonanțe pentru somația de plată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) litera c) din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect:
– punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (contract închiriere de bunuri publice, de concesiune etc.);
– executarea lucrărilor de interes public (pe baza unor contracte de antrepriză, sub antrepriză etc);
– prestarea serviciilor publice (vizând însă numai cele destinate satisfacerii nevoilor comunitare);
– contracte de achiziții publice (precum contractele prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2001).
Analiza acestor dispoziții normative permite constatarea că, în noua concepție a legiuitorului referitoare la actul administrativ, sfera de cuprindere a acestei noțiuni este mult extinsă față de ceea ce, în mod tradițional, legislația, doctrina și jurisprudența au considerat a fi cuprinse în conținutul conceptului menționat.
De asemenea, corespunzător extinderii ariei de cuprindere a conceptului de act administrativ, legiuitorul a extins și aria conceptului de autoritate publică. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b), „sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care potrivit legii au obținut statut de autoritate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.
În concordanță cu această extindere a arealului conceptelor juridice menționate s-a extins, prin ricoșeu, și domeniul de competență al instanțelor de contencios administrativ, precum și actele juridice care intră în competența de soluționare a acestor instanțe.
Este, de altfel, ceea ce rezultă și din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dispune: „instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui act administrativ, precum și orice litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ”.
Ținând seama de această extindere de competență și cu privire la faptele asimilate actelor administrative, legiuitorul a stabilit și o coordonată în raport cu care trebuie să se ghideze activitatea practică a instanțelor de contencios administrativ. La soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) al art. 8, se va avea în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului interesului public.
Față de cele expuse și având în vedere că art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 vizează creanțele asumate prin contracte, fără a face distincții sau limitări, considerăm că acele creanțe care își au izvorul în contracte – civile sau comerciale – încheiate de autorități administrative cu persoane de drept privat și care îndeplinesc celelalte condiții impuse de acest text, pot face obiectul procedurii în somație de plată. Aceasta și pentru că procedura de soluționare a fondului raporturilor juridice dintre părți, născute din aceste contracte, este una de drept comun, nu una specială.
În schimb, ni se pare Exclusă aplicarea acestei proceduri în cazul creanțelor avându-și cauza în contractele administrative, indiferent că aceste contracte sunt încheiate cu autorități publice sau cu persoanele juridice de drept privat asimilate acestora potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004. Aceasta, pe de o parte, pentru că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceste contracte „sunt asimilate actelor administrative”, deci aparțin materiei dreptului administrativ – în timp ce art. 2 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevede expres și exclusiv creanțele în materie civilă și comercială – iar, pe de altă parte, legea prevede o procedură specială de soluționare a litigiilor în această materie: „instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui act administrativ, precum și orice litigii legate de aplicarea și executarea contractului administrativ” [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004]. Este ușor de imaginat și dificultatea creată prin eventuala încercare de a concilia și aplica simultan, combinându-le, dispozițiile imperative și exclusive și, în cea mai mare parte, contradictorii, ale celor două proceduri speciale, cum sunt cele cu privire la competența de atribuțiune sau materială și cea teritorială, căile de atac, mijloacele de probațiune ș.a.
CAPITOLUL II CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII PE CALEA SOMAȚIEI DE PLATĂ
Secțiunea I Aspecte generale
Pentru inițierea procedurii speciale a somației de plată este necesar să fie întrunite, în primul rând, condițiile generale de exercitare a acțiunii civile: afirmarea existenței dreptului subiectiv, interesul, capacitatea și calitatea procesuală. În raport cu obiectul specific acestui demers, readucem în atenție numai câteva noțiuni din sistemul condițiilor generale.
Afirmarea existenței unui drept subiectiv – condiție care va fi verificată pe parcursul judecății și, în cele din urmă, va fi tranșată prin hotărârea pronunțată – determină natura acțiunii și scopul final al acesteia, prefigurând totodată cadrul și conținutul procesului civil.
Interesul justifică atât relația dintre situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs, cât și scopul judecății, «profitul» moral sau material pe care partea îl urmărește în judecată. Interesul trebuie să fie juridic și legitim, născut și actual, direct și personal.
Capacitatea procesuală semnifică aptitudinea persoanelor de a deveni părți în procesul civil și ea se analizează sub cele două aspecte: a) capacitatea procesuală de folosință, care este aptitudinea generală și abstractă a persoanelor de a avea drepturi și obligații de natură procesuală; b) capacitatea procesuală de exercițiu sau capacitatea de a sta în judecată, care este aptitudinea persoanei care are folosința unui drept subiectiv de a și-l apăra în proces, personal sau prin mandatar.
Calitatea procesuală semnifică «puterea» în virtutea căreia o persoană exercită acțiunea în justiție, subiectul prin care se manifestă calitatea procesuală fiind, cel mai adesea, chiar persoana care se pretinde titular al dreptului subiectiv alegat. Problema calității procesuale se pune în egală măsură atât în privința reclamantului, cât și a pârâtului, vorbindu-se în acest sens – de altfel impropriu -despre «legitimare activă» și «legitimare pasivă».
Pe lângă aceste condiții generale pentru declanșarea procedurii somației de plată, Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevede obligativitatea îndeplinirii și a anumitor condiții speciale de admisibilitate a cererii: îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă și să fie constatată printr-un înscris însușit de părți.
Secțiunea a II-a Creanța să constea în plata unei sume de bani
Această primă condiție specială privește creanța creditorului a cărei obligație corelativă trebuie să constea în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani. Așa cura, rezultă din prevederile art. 2 alin. (1) din ordonanță și, cum am mai precizat, este vorba de o obligație patrimonială comercială sau civilă.
Nu prezintă relevanță împrejurarea de fapt care a generat nașterea obligației debitorului de a plăti o sumă de bani, întrucât, din partea finală a art. 1 alin. (1) din ordonanță, rezultă că este vorba despre contravaloarea executării anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații. Nu are importanță izvorul obligației debitorului având ca obiect plata unei sume de bani. Această concluzie rezultă din art. 1 alin. (1) din ordonanță, care arată că obligația care face obiectul somației de plată poate fi asumată prin contract (dacă există înscrisul constatator al contractului) și totodată sunt îndeplinite condițiile de validitate pentru acel înscris ori dacă obligația poate fi determinată potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însușit de părți prin semnătură sau alt mod admis de lege. Deci se poate recurge la procedura somației de plată nu numai atunci când obligația de plată a unei sume de bani izvorăște dintr-un contract, ci și atunci când obligația de a plăti o anumită sumă de bani are un alt izvor originar, chiar și o faptă ilicită sau un cvasicontract (spre exemplu, cazul obligației de a plăti o anumită sumă de bani victimei, asumată prin manifestarea de voință a autorului faptei ilicite și care a fost consemnată într-un înscris însușit de părți prin semnătură).
În acest caz, cauza obligației o constituie tot contractul însușit de părți, ca și în cazul celorlalte obligații ce pot face obiectul procedurii somației de plată, doar că, în planul mai îndepărtat al raporturilor juridice dintre părți, se poate afla un delict sau cvasicontract.
Condiția ca obiectul creanței să fie plata unei sume de bani are drept consecință juridică faptul că executarea silită în natură este întotdeauna posibilă, întrucât creditorul, chiar dacă nu dispune de o garanție reală – gaj sau ipotecă – poate, în temeiul dreptului său de gaj general asupra patrimoniului debitorului, să ceară executarea silită.
În legătură cu această condiție specială care trebuie îndeplinită pentru a face admisibilă procedura somației de plată, se poate pune problema dacă ar trebui sau nu să fie plafonat cuantumul creanțelor ce pot fi valorificate pe calea acestei proceduri. Aceasta și pentru că, în practică, nu de puține ori, sunt valorificate pe această cale accelerată și simplificată creanțe cu valori foarte mari, iar instanțele au admis uneori asemenea cereri în somație de plată chiar în pofida contestării pertinente de către debitor a respectivei creanțe sau a înscrisului care le atestă. Acest fapt, coroborat cu limitarea posibilităților de apărare ale debitorului în această procedură, ar justifica, poate, opțiunea pentru o plafonare a valorii creanțelor susceptibile de realizare prin această procedură.
Considerăm că, lotuși, criteriul valoric este irelevant în condițiile în care, pentru admisibilitatea cererii în somație de plată, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, constatată printr-un înscris semnat de părți și necontestat pertinent de debitor. În cazul în care creanța sau înscrisul sunt contestate în mod pertinent de către debitor, nu mai sunt îndeplinite condițiile desfășurării acestei proceduri speciale și creditorul este obligat să apeleze la procedura de drept comun, în cadrul căreia posibilitățile de apărare ale debitorului sunt depline. Faptul că, uneori, instanțele fac o greșită aplicare a prevederilor legale, nu înseamnă că aceste prevederi sunt greșite și că trebuie căutate soluții legislative pentru a limita posibilitățile de interpretare și aplicare a legii din partea instanțelor, chiar cu prețul reducerii eficienței și sferei de aplicare a procedurii în somație de plată.
Mai mult, complexitatea unui litigiu nu este direct proporțională cu valoarea lui, iar complexitatea litigiului poate fi discutată, sub multiple aspecte, dar, în acest caz, al somației de plată, doar aducerea ei în discuție evocă deja existența unor aspecte contencioase.
La nivel european, inițial a fost lansată Cartea verde asupra unei proceduri europene în somație de plată și asupra măsurilor privind simplificarea și accelerarea soluționării litigiilor cu valori reduse. Intenția era de a se realiza o reglementare comună pentru ambele aspecte și, în acest sens, se propunea și plafonarea cuantumului creanțelor ce puteau fi valorificate prin procedura somației de plată. Ulterior, constatându-se diferențele importante între cele două categorii de litigii, au fost elaborate și se află în curs de adoptare, în diverse faze, două proiecte distincte: un regulament instituind o procedură europeană în somație de plată, în care nu este prevăzut nici un plafon valoric, întrucât procedura este, prin excelență, necontencioasă, și un alt regulament instituind o procedură europeană pentru cererile de mică importanță, care introduce plafonul maxim de 2.000 Euro și care vizează creanțele până la acest plafon, indiferent dacă sunt sau nu contestate.
Secțiunea a III-a Creanța să fie certă, lichidă și exigibilă
Aceasta constituie cea de-a doua condiție specială de admisibilitate a cererii în emiterea somației de plată.
1. Caracterul cert al creanței.
Articolul 379 alin. (3) C. proc. civ. definește creanța certă ca fiind „aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. Caracterul cert al creanței supuse procedurii somației de plată presupune existența neîndoielnică a creanței. Drept urmare, judecătorul, în cadrul somației de plată, nu va cerceta raportul juridic din care s-a născut obligația și deci nu va putea stabili, în această procedură, dacă există sau nu creanța. Creditorul este cel care, prin probele pe care le administrează, va trebui să dovedească existența certă a creanței. Subscriem opiniei că judecătorul va trebui să realizeze o minimă cercetare asupra existenței creanței și deci asupra înscrisului (condiții de formă, discernământ etc), pentru a constata dacă acesta produce efecte juridice, având în vedere că respectiva creanță trebuie să fie asumată printr-un contract, statut, regulament ori alt înscris, iar acel înscris trebuie să fie însușit de părți. Dacă înscrisul din care rezultă creanța este valabil, caracterul cert al acesteia nu mai trebuie dovedit.
Când debitorul depune întâmpinare și din actele anexate de el rezultă că a făcut plata la scadență ori că datoria s-a stins, fără echivoc, în modalitățile prevăzute în contract sau într-unui din modurile prevăzute de lege, judecătorul va trebui să respingă cererea.
Există posibilitatea ca, în cazul în care obligația rezultă dintr-un contract sinalagmatic, debitorul să invoce excepția de neexecutare a contractului care, dacă îndeplinește condițiile legale, duce la înlăturarea caracterului cert al obligației de plată.
Această excepție poate să vizeze atât neîndeplinirea de către creditor a contraprestatiei la care s-a obligat, cât și îndeplinirea ei cu întârziere sau necorespunzător. Chiar dacă ar fi posibil ca judecătorul să verifice în ce măsură contraprestația s-a executat și, în consecință, să încuviințeze ori nu cererea, totuși, în raport cu rațiunea și finalitatea procedurii, credem că o asemenea cercetare nu este admisibilă, întrucât echivalează deja cu judecarea fondului – excepția neexecutării contractului fiind o excepție de fond.
În acest context, s-a susținut că o cerere în somație de plată nu poate fi admisă în acele contracte în care plata unei sume de bani cu titlu de chirii, navlu sau preț al serviciilor ori lucrărilor este condiționată de o contraprestație. În principiu, suntem de acord cu această aserțiune. Totuși, considerăm că o cerere în somație de plată va fi respinsă numai în măsura în care debitorul a invocat excepția de neexecutare a contractului, nu pur și simplu pentru că plata sumei pretinse prin cerere este condiționată de o contraprestație din partea creditorului.
Pe de altă parte, credem că apărarea debitorului prin care s-ar invoca imposibilitatea fortuită de executare nu poate fi primită, deoarece aceasta privește obligația de a da bunuri de gen, a căror procurare este, în principiu, întotdeauna posibilă (ca și executarea silită în natură a acestor obligații), iar procedura somației de plată privește obligații de plată a unor sume de bani. Situația se schimbă atunci când creditorul a solicitat, prin cererea în somație de plată, penalități de întârziere pentru neexecutarea la timp a acestei obligații, iar debitorul invocă forța majoră. În acest caz, examinarea excepției invocate de către debitor – excepție de fond – vizează judecarea fondului raporturilor dintre părți și dă cauzei un caracter contencios ceea ce, în opinia noastră, va duce la respingerea cererii.
2. Caracterul lichid al creanței.
Potrivit art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când „câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală”.
Condiția creanței de a fi lichidă, adică de a avea un cuantum precis determinat, este îndeplinită întotdeauna și, în mod evident, în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani. Dar, prin art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 se consacră expres posibilitatea creditorului de a solicita, în procedura somației de plată, pe lângă creanța principală (ce privește o sumă de bani determinată) și eventualele dobânzi, majorări sau penalități datorate, precum și actualizarea acestora (atât a creanței principale, cât și a dobânzilor, majorărilor sau penalităților) în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective. Deci, pentru a putea fi cerute pe calea somației de plată și dobânzile, majorările sau întârzierile trebuie să fie lichide, determinate sau determinabile. Această determinare se poate face fie pe baza clauzelor penale convenite de părți, în convenția lor, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor, fie, în lipsa unei clauze penale, potrivit dobânzii legale stabilite conform Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, cu mențiunea că, în materie comercială, dobânda curge de drept din momentul în care obligația a devenit exigibilă și nu de la data notificării sau a introducerii cererii de chemare în judecată, ca în materie civilă.
În ipoteza în care s-ar admite ideea adecvării judiciare a clauzei penale, considerăm că aceasta nu ar fi posibil în procedura somației de plată, întrucât ridicarea sau chiar micșorarea cuantumului clauzei penale ar presupune, inevitabil, abordarea fondului raporturilor contractuale dintre părți.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Față de aceste dispoziții, se poate pune problema în ce măsură, în procedura somației de plată, debitorul poate invoca aceste prevederi, iar instanța poate examina această excepție și dacă, găsind-o întemeiată, poate proceda la reducerea penalităților solicitate de creditor până la limita sumei asupra căreia sunt calculate. Considerăm că, în cazul în care debitorul invocă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 pentru a contesta cuantumul penalităților de întârziere solicitate de creditor și dacă acesta nu acceptă reducerea penalităților la nivelul rezultând din aplicarea acestor prevederi legale, instanța nu va putea opera chiar ea reducerea penalităților, împotriva voinței creditorului, pentru că aceasta ar presupune să interpreteze clauzele contractului, indiferent dacă s-a stipulat sau nu posibilitatea depășirii cuantumului creanței asupra căreia se calculează penalitățile, ceea ce echivalează cu o examinare a fondului raporturilor juridice dintre părți.
În alin. (2) al art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 se prevede că „suma ce reprezintă obligația prevăzută la alin. (1), precum și dobânzile, majorările sau penalitățile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective”. Față de această prevedere, considerăm că sunt utile și necesare unele precizări. Obligația debitorului nu este pur și simplu o obligație de a da o cantitate de bani, de transfer al proprietății unui lucru de gen, ci, ca obligație pecuniară, ea este una de rezultat, sensibilă la variațiuni monetare, așa încât actualizarea creanței nu este decât consecința logică a principiului echilibrării unui efect prin altul. S-ar putea spune că, pe de o parte, cuantumul obligației debitorului este determinat prin cererea creditorului, iar, pe de alta, că obligația efectivă, reală a debitorului, variabilă în timp, este determinată prin hotărârea instanței. Atunci când obligația debitorului are ca obiect plata unei sume de bani, în principiu, nu poate fi vorba decât de daune interese moratorii, nu de daune interese compensatorii.
Posibilitatea actualizării în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective, atât a obligației principale, cât și a dobânzilor, majorărilor sau penalităților, va trebui să fie dispusă în mod expres de către judecător prin somația de plată, executorul judecătoresc neputând, în lipsa unei atari dispoziții, să procedeze la actualizare. Având în vedere că, între data pronunțării somației de plată și data plății efective, poate trece o perioadă de timp destul de mare, calcularea efectivă a actualizării va reveni executorului judecătoresc, potrivit art. 371 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care creanța se va realiza prin executare silită.
Instanța nu va putea dispune actualizarea, din oficiu, în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, ci o va prevedea în dispozitivul somației numai la cererea expresă a creditorului, întrucât procedura somației de plată nu are nici o dispoziție derogatorie – și pentru a se putea aplica o asemenea dispoziție ea trebuie prevăzută expres de legiuitor – de la principiile generale ale procedurii civile. Dimpotrivă, ea se completează cu dispozițiile generale de procedură în două trepte: în prima treaptă se completează cu regulile procedurii necontencioase – art. 11 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 dispune că prevederile art. 338 C. proc. civ. se aplică în mod corespunzător – iar în a doua treaptă cu regulile procedurii de drept comun, contencioasă, la care trimite, la rândul lui, art. 338 C. proc. civ. Rezultă că principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, se aplică fără restricții și în procedura somației de plată.
Un alt argument, contiguu primului, este acela că, atunci când legiuitorul a dorit să oficializeze rolul activ al instanței sub acest aspect, a făcut-o expres și limitativ, precum, de exemplu, în ceea ce privește aplicarea art. 42 C. fam. referitor la pensia de întreținere.
Tot în virtutea principiului disponibilității, nu se poate face abstracție nici de interesul și voința creditorului, care nu cere nici judecătorului și nici executorului, în faza executării silite, actualizarea creanței sale, în dorința, firească mai ales între comercianți, de conservare și perpetuare a raporturilor comerciale într-o ambianță de parteneriat.
Este posibil ca prin ordonanța în somație de plată să nu se dispună actualizarea creanței, a dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate, din omisiunea instanței sau pentru că nu a cerut-o creditorul, ori să se dispună actualizarea numai până la un anumit moment, cum ar fi, de exemplu, cel al pronunțării ordonanței sau al rămânerii ei irevocabile. Se poate pune întrebarea dacă, în asemenea cazuri, o cerere ulterioară în somație de plată a creditorului, prin care se pretinde plata sumei ce constituie actualizarea creanței, este admisibilă. Deși în acest caz, special, nu există un înscris însușit de părți prin semnătură, pentru suma respectivă, considerăm că cererea în somație de plată este admisibilă, întrucât există un înscris care îndeplinește condițiile cerute de art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 pentru creanța propriu-zisă, iar temeiul creanței, constând în suma ce reprezintă actualizarea ei, se găsește chiar în lege [art. 1 alin. (2)].
3. Caracterul exigibil al creanței.
Creanța este exigibilă în momentul în care a ajuns la scadență, de la această dată putând fi cerută executarea, la nevoie, chiar silită. În cazul obligațiilor cu executare imediată, acestea devin exigibile în momentul nașterii raportului juridic obligațional. În cazul obligațiilor cu termen, scadența obligației se raportează la termenul stipulat de subiectele raportului juridic obligațional, iar creanța este exigibilă la termenul prevăzut în favoarea debitorului ori, în condițiile art. 263 și 382 C. proc. civ., dacă debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Deoarece plata depinde de exigibilitatea creanței, creditorul nu o poate cere, conform art. 1023 C. civ., decât la data împlinirii scadenței și nu anterior acestui moment și, deci, nu poate cere nici executarea silită a creanței neexigibile.
În legătură cu exigibilitatea creanței, s-ar putea discuta și în ce măsură și cu ce efect se poate invoca, în procedura somației de plată, prescripția dreptului la acțiune al creditorului. În practică s-au pronunțat soluții diverse, atât în sensul că instanța poate examina excepția prescrierii dreptului la acțiune, creditoarea fiind obligată să probeze caracterul cert și exigibil al creanței, cât și în sensul că această excepție nu poate fi analizată în cadrul acestei proceduri. În ceea ce ne privește, apreciem că, în cazul în care, în procedura somației de plată, debitorul invocă excepția prescrierii dreptului la acțiune – apărare de fond – instanța nu va putea examina această excepție pentru că ar echivala cu o cercetare a fondului raporturilor juridice dintre părți, ci va trebui să respingă cererea în somație de plată.
În cazul în care, la data introducerii cererii în somație de plată, creanța nu era scadentă în întregime, ci doar parțial (de exemplu numai o parte din ratele stabilite în sarcina debitorului), credem că instanța nu trebuie să respingă cererea în somație de plată, ci o poate admite în parte și să-l someze pe debitor să plătească acea parte din creanță care este exigibilă.
Secțiunea a IV-a Condiția înscrisului constatator al creanței
Condiția existenței unui înscris prin care se poate face dovada creanței pretinse de creditor constituie cea de-a treia condiție specială de admisibilitate a cererii în somație de plată și, considerăm noi, cea mai sensibilă și mai expusă interpretărilor. Această condiție rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din ordonanță, care cere ca obligația de plată a unor sume de bani să fie constatată printr-un înscris însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege. Textul menționat nu face nici o deosebire între diversele tipuri de înscrisuri, astfel că pot fi folosite în cazul acestei proceduri atât înscrisuri autentice, cât și înscrisuri sub semnătură privată, iar în materie comercială trebuie să se țină seama de particularitățile probei prin înscrisuri și de faptul că, potrivit art. 46 C. com., obligațiile comerciale se probează cu acte autentice, cu act sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame și cu registrele comerciale ale părților, toate acestea având valoarea de înscris în sensul art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001.
În cazul înscrisurilor autentice prin care se constată obligația de plată a unei sume de bani și care constituie, potrivit legii, titlu executoriu (de exemplu, actul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, din momentul în care aceasta devine exig ibilă), cererea creditorului întemeiată pe prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 va fi respinsă ca lipsită de interes. De asemenea, în practica judiciară s-a reținut că, în cazul în care reclamantul deține un titlu executoriu (o hotărâre judecătorească irevocabilă), care poate fi valorificat în procedura de executare silită, nu mai are interes în promovarea unei cereri întemeiate pe prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001.
În legătură cu condiția existenței unui înscris constatator al creanței, s-a susținut că, spre deosebire de acțiunile în pretenții promovate pe calea dreptului comun, în procedura somației de plată ex'istă-.p condiție suplimentară de admisibilitate, și anume acțiunile promovate pe calea somației de plată sunt admisibile numai pentru creanțe necontestate de părți prin apărări de fond, respectiv dacă înscrisul doveditor este însușit, iar nu contestat de debitor”. Aceasta se deduce din formularea art. 1 din ordonanță, care se referă la obligații asumate ori determinate printr-un înscris însușit de părți prin semnătură sau în alt mod admis de lege și ar consta în aceea că dreptul pretins de creditor nu este contestat de pârât, ci acesta solicită numai acordarea unei modalități diferite de plată ori a unui termen de plată.
Într-o opinie contrară, se apreciază că nu constituie o condiție de admisibilitate recunoașterea datoriei de către debitor în fața instanței care urmează să pronunțe ordonanța conținând somația de plată, deci cererea nu ar urma să fie respinsă de plano atunci când debitorul contestă creanța prin formularea unor apărări de fond sau contestă însuși înscrisul constatator al creanței. Sintagma «înscris însușit de părți» (deci și de debitor) nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi necesar ca pârâtul să nu conteste creanța, deoarece chiar dispoziția legală arată în ce constă însușirea înscrisului de către părți, anume, în principiu, în semnarea acestuia sau un alt mod admis de lege. Deci legiuitorul a intenționat să sublinieze că înscrisul constatator al creanței trebuie să fie un înscris în sensul propriu-zis, care să nu mai necesite completarea cu alte mijloace de probă.
În această din urmă opinie, împrejurarea că nu este necesară recunoașterea formală a datoriei de către debitor în cadrul procedurii somației de plată, deci că simpla invocare a unor apărări de fond de către pârât nu conduce automat la respingerea cererii, este dedusă și din interpretarea art. 10 alin. (2) din ordonanță, care permite debitorului să invoce, prin intermediul contestației la executare îndreptate împotriva titlului executoriu emis în cadrul procedurii somației de plată, apărări de fond, însă numai în măsura în care nu a atacat ordonanța de admitere a cererii creditorului cu cerere în anulare. Așadar, implicit, legiuitorul admite posibilitatea formulării unor apărări de fond în cadrul procedurii somației de plată, precum și posibilitatea de a se încuviința cererea creditorului, chiar dacă au fost formulate apărări de fond, de vreme ce exercitarea contestației la executare (prin care nu vor putea fi invocate apărări de fond dacă debitorul a exercitat cererea în anulare) presupune declanșarea executării silite, iar, la rândul ci, aceasta din urmă presupune emiterea titlului executoriu în cadrul procedurii somației de plată. Rezultă, deci, că legiuitorul a înțeles să confere debitorului un drept de opțiune în ceea ce privește căile procedurale de invocare a apărărilor de fond (exercitarea cererii în anulare sau contestația la executare). Dacă însă, în raport de susținerile părților, inclusiv apărările formulate de debitor și susținerile creditorului în combaterea acestora, s-ar impune administrarea unor probe inadmisibile în procedura somației de plată, atunci instanța va respinge cererea creditorului sau va admite cererea în anulare formulată de debitor.
CAPITOLUL III SOLUȚIONAREA CERERII PENTRU EMITEREA UNEI ORDONANȚE CARE SĂ CONȚINĂ O SOMAȚIE DE PLATĂ
Secțiunea I Cererea în somație de plată
Din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 rezultă că „procedura somației de plată se desfășoară, la cererea creditorului (…)”. Prin urmare, titularii cererii de declanșare a procedurii somației de plată pot fi numai creditorii. Dar nu oricare, ci doar cei care au „creanțe certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege, și care atestă drepturi și obligații privind executarea unor servicii, lucrări sau orice alte pretenții”.
1. Conținutul cererii.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, cererea prin care creditorul declanșează procedura somației de plată trebuie să cuprindă:
a) numele și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul creditorului;
b) numele și domiciliul debitorului, persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea și sediul, precum și, după caz, numărul certificatului de înmatriculare în Registrul comerțului sau în Registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar;
c) sumele prevăzute la art. 1 alin. (2) din ordonanță (nu numai obligația principală, ci și eventualele dobânzi, majorări sau penalități potrivit legii), temeiul de fapt și de drept al obligațiilor de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata și orice elemente necesare pentru determinarea datoriei.
Se poate observa cu ușurință că cerințele art. 3 alin. (1) din ordonanță, cu privire la conținutul cererii prin care se sesizează instanța, sunt – în mod justificat mai numeroase decât cele prevăzute de art. 333 C. proc. Civ. pentru cererile în materie necontencioasă. Ele sunt asemănătoare celor prevăzute de art. 7203 C. proc. civ. Textul menționat din ordonanță nu prevede semnătura ca element al cererii, deși acesta este indicat atât de art. 333 C. proc. civ. cât și de art. 112 și art. 7203, C. proc. civ. Fiind vorba de o procedură specială, ce se întregește cu dispozițiile generale de procedură în măsura în care nu sunt potrivnice – și aici este o asemenea situație – apreciem că prevederile art. 3 alin. (1) din ordonanță se completează cu prevederile înscrise în art. 82-83 C. proc. civ., deci cererea trebuie semnată și, totodată, se va menționa și instanța căreia i se adresează. În cazul în care cererea este formulată prin reprezentant – legal sau convențional – se va menționa aceasta și se va alătura la cerere dovada calității de reprezentant al reclamantului.
Norma din art. 3 alin. (1) cu privire la conținutul cererii, în raport cu expresia utilizată de legiuitor – „va cuprinde” – apare ca imperativă, dar textul nu prevede o sancțiune specială pentru cazul în care cererea nu ar cuprinde toate mențiunile cerute cumulativ. Intr-o astfel de situație, problema nulității cererii nu se poate soluționa în cadrul exclusiv al acestei proceduri speciale, ci judecătorul urmează să aplice normele procedurale de drept comun.
Alineatul (2) al art. 3 din ordonanță prevede că la cerere se anexează contractul sau orice alt înscris doveditor al sumelor datorate, iar alin. (3) impune ca și cererea și actele anexate la aceasta să se depună în copie, în atâtea exemplare câte părți sunt, plus unul pentru instanță.
2. Termenul de sesizare a instanței.
Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu stabilește un anume termen, special, înăuntrul căruia creditorul să poată introduce cererea în somație de plată. Și aceasta pentru că, așa cum am mai arătat, urgența nu este de esența procedurii somației de plată, precum în cazul procedurii ordonanței președințiale, întrucât ea nu vizează „luarea unor măsuri vremelnice, în cazuri grabnice”. De esența ei este caracterul simplificat al procedurii, determinat de condițiile speciale pe care trebuie să le îndeplinească creanțele ce se valorifică pe această cale și de înscrisul constatator al acestora. Ca atare, condiția este introducerea cererii în somație de plată înainte de împlinirea termenului de prescripție, general sau special. Având în vedere facilitățile create creditorilor prin această procedură (lipsa concilierii prealabile în materie comercială, taxă judiciară de timbru fixă, forme procedurale simplificate, limitarea căilor de atac), precum și necesitatea eliminării incertitudinii raporturilor juridice din cadrul circuitului civil și comercial – cel puțin în acele raporturi care îndeplinesc condiții suplimentare – s-ar putea susține prevederea în lege a unui termen mai scurt – de exemplu, un an – înăuntrul căruia creditorii să poată formula cerere în somație de plată. Nu credem însă că o asemenea măsură ar fi pe deplin justificată.
Introducerea de către creditor a cererii de emitere a somației de plată întrunește caracterele unei cereri de chemare în judecată și, cum textul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 nu distinge cu privire la natura cererii (de drept comun sau într-o procedură specială), sesizarea instanței cu o astfel de cerere întrerupe cursul prescripției extinctivc, cu condiția ca acea cerere să fie «efectivă», susceptibilă deci de finalizare printr-o ordonanță de admitere. În cazul în care cererea creditorului este respinsă, efectul întreruptiv de prescripție extinctivă al cererii în somație de plată încetează.
Prescripția dreptului la acțiune asupra fondului raporturilor juridice dintre părți fiind o excepție absolută, judecătorul cererii în somație de plată are îndatorirea să o ridice din oficiu, chiar dacă această îndatorire nu este prevăzută în textul ordonanței [așa cum este prevăzută în art. 2 alin. (3) obligația de verificare a competenței], întrucât privește o normă de ordine publică.
Prin urmare, când se află în fața unei excepții, ridicată fie de el, din oficiu, fie de debitor, judecătorul cererii nu va putea continua procedura, ci va trebui să respingă cererea, întrucât prescripția este. o apărare care privește fondul raporturilor juridice dintre părți, iar analizarea ei nu poate fi făcută în procedura somației de plată, ci doar pe calea procedurii de drept comun.
3. Timbrarea cererii.
În conformitate cu art. 3 lit. o1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 34/2001, cererea pentru emiterea somației de plată era supusă unei taxe judiciare de timbru fixă, de 300.000 lei, iar nu calculată la valoare pretențiilor . Nivelul acestei taxe fixe a fost actualizat la 366.000 lei (36,60 RON) pentru anul 2005, prin Hotărârea Guvernului nr. 783/2004 privind aprobarea nivelurilor pentru valorile impozabile, impozitele și taxele locale și alte taxe asimilate acestora, precum și pentru amenzile care se indexează/ajustează/actualizează anual pe baza ratei inflației, aplicabile în anul fiscal 2005. Taxa a fost ajustată pentru anul 2006 la 39 RON prin Hotărârea Guvernului nr. 797/2005.
Deoarece textul stabilește, cum am arătat, o taxă judiciară de timbru fixă, fără a face vreo distincție în funcție de valoarea creanței solicitate prin cererea în somație de plată, rezultă că aceasta este taxa datorată și atunci când taxa judiciară de timbru calculată la valoarea pretențiilor ce fac obiectul unei cereri în procedura de drept comun ar fi mai mică.
Taxa judiciară de timbru trebuie plătită anticipat, adică înainte de înregistrarea cererii în somație de plată, astfel cum s-a stabilit prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și prin art. 35 alin. (I) din Normele Metodologice de aprobare a acestei legi. Această regulă este întărită și de modificările aduse Legii nr. 146/1997 prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, întrucât, potrivit art. 18 alin. (4), astfel cum a fost modificat, „în cazul admiterii integrale sau parțiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie (…)” (s.n.). În mod corelativ, în art. 114 C. proc. civ., s-a prevăzut obligația președintelui instanței de a verifica dacă s-a plătit taxa judiciară de timbru și să procedeze în consecință.
Înainte de satisfacerea obligației de plată a taxei de timbru, judecătorul nu va putea pune în discuția părților și soluționa alte chestiuni legate de soluționarea cererii.
Actele normative menționate au consacrat și excepții de la regula plății anticipate a taxei judiciare de timbru, iar, în acest cadru, în art. 35 alin. (2) din Normele Metodologice se prevede textual că „instanțele judecătorești – cu totul excepțional, pentru motivele menționate în rezoluție – pot reține cereri netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată”.
Această posibilitate este prevăzută și de Legea nr. 195/2004, care, prin modificarea art. 21 din Legea nr. 146/1997, în sensul că „instanța judecătorească poate acorda (…) amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru”, ne face încă o dată să considerăm că de la regulă există excepții, iar acestea sunt lăsate la aprecierea instanței. Cu alte cuvinte, în condițiile reglementărilor arătate, dacă instanța apreciază că în cauză sunt «motive», ea are latitudinea să rețină sau nu cererea în raport cu oportunitatea depunerii dovezilor corespunzătoare plății taxei judiciare până la primul termen de judecată.
Consecința pe plan practic a abordărilor generale, de tipul «motive menționate în rezoluție», «amânări», «expediere prin poștă» a constat într-o sferă de cuprindere largă a cazurilor de excepție care răstoarnă regula ce rezultă din excepție. Or, considerăm că o asemenea soluție nu corespunde pe deplin scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea obligativității plății anticipate a taxei.
În același timp, expresiile «poate acorda» sau «pot reține» au dus la adoptarea de către instanțe a unor soluții diverse. Astfel, de exemplu, în situația cererilor trimise prin poștă, când acestea nu cuprindeau dovezile din care să rezulte plata taxei judiciare de timbru, instanța, considerând aceasta «motiv», a reținut cererea și a dispus prin rezoluție, odată cu citarea, și încunoștințarea părții ce a promovat-o despre taxa ce trebuia achitată „până la primul termen de judecată”. Alteori, în situații similare, s-a dispus restituirea cererii pentru depunerea dovezilor corespunzătoare. O atare practică de restituire „inechitabilă” nu poate fi primită, întrucât este lipsită de fundament, contravine regulilor procedurale privind obligativitatea primirii cererii și încunoștințării. Dar și îngrădește posibilitatea titularului cererii, nemulțumit fiind de modul de determinare a taxei, de a i se soluționa cererea cu celeritate și de a solicita reexaminarea.
Neîndeplinirea de către creditorul reclamant a obligației de plată a taxei judiciare de timbru se sancționează cu anularea cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Pe cererea de declanșare a procedurii somației de plată trebuie aplicat și timbrul judiciar a cărui valoare, în lipsa unor dispoziții speciale exprese, se stabilește potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, respectiv în raport cu valoarea obiectului cererii. Dacă nu sunt timbrate corespunzător cu timbru judiciar, cererile nu vor fi primite și înregistrate.
Scutirile, reducerile, eșalonările sau amânările pentru plata taxelor judiciare de timbru nu se aplică în ceea ce privește timbrul judiciar. Dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru referitoare la anularea cererii sunt incidente și în cazul neachitării timbrului judiciar.
4. Cu privire la concilierea directă și prealabilă.
Cu referire strictă la materia comercială, stăruie întrebarea dacă, pentru a putea introduce cererea în somație de plată, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, creditorul este obligat să parcurgă procedura obligatorie a concilierii, prevăzută de art. 720 C. proc. civ. Stăruim, alături de alți autori, că realizarea concilierii directe, impusă în litigiile comerciale de textul menționat, nu constituie o condiție prealabilă declanșării procedurii somației de plată, cel puțin pentru următoarele motive: scopul urmărit prin dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. poate fi asigurat în procedura somației de plată prin stăruința judecătorului față de părți în efectuarea plății, sumei datorate de debitor ori pentru înțelegerea părților asupra modalităților de plată, așa cum prevede art. 4 alin. (2) din ordonanță (prin somație se urmărește, ca și în cazul concilierii, în primul rând atenționarea debitorului cu privire la obligația de plată și are ca scop principal realizarea de bunăvoie a creanței); concilierea directă ar afecta realizarea cu celeritate a creanței creditorului, așa încât și o interpretare teleologică a Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 exclude aplicarea prevederilor art. 720 C. proc. civ., care, sub acest aspect, contravin scopului instituirii procedurii somației de plată; art. 3 din ordonanță, care reglementează cuprinsul cererii creditorului și stabilește actele ce trebuie anexate acesteia, nu prevede și dovada îndeplinirii procedurii prealabile de conciliere, așa cum o face art. 720 alin. (5) C. proc. civ. În cazul procedurii speciale reglementate în Capitolul XIV al Codului de procedură civilă.
Practica judiciară s-a pronunțat constant în același sens, însă soluțiile instanțelor se întemeiază, cel mai adesea, doar pe caracterul de procedură specială, derogatorie, al procedurii somației de plata.
În unele situații, anterior introducerii cererii în somație de plată, creditorul a efectuat procedura prealabilă a concilierii directe. Instanța a reținut că există un înscris care constată obligația de plată a sumei de bani, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, cu referire la procesul-verbal de conciliere prealabilă depus de creditoare la dosar, semnat de către debitoare, prin care aceasta recunoștea că îi datorează reclamantei, cu titlu de preț, o sumă de bani reprezentând contravaloarea unei facturi.
Într-o altă situație, creditoarea a făcut dovada că, anterior introducerii cererii de emitere a somației de plată, debitoarea a fost convocată la concilierea directă a litigiului, primind convocarea ce cuprindea pretențiile reclamantei. Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 274 și art. 275 C. proc. civ. și că în mod corect a fost obligat debitorul la plata cheltuielilor de judecată, reținându-se culpa procesuală a acestuia, deoarece, prin convocarea sa la concilierea directă a litigiului, potrivit art. 720 C. proc. civ., a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Problema neîndeplinirii concilierii directe s-a pus și în situația în care – în condițiile aplicării prevederilor inițiale ale art. 8 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – instanța, admițând acțiunea în anulare formulată de debitoare, a anulat ordonanța conținând somația de plată și, la cererea creditorului, a dispus judecarea în fond a cauzei în condițiile dreptului comun. Pe bună dreptate, în aceste situații, excepția inadmisibilității acțiunii, față de neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere prevăzută de art. 720 C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată. Pe lângă argumentele deja arătate, se pot invoca și prevederile art. 8 alin. (4), în redactarea inițială, care prevedeau dreptul creditorului de a solicita, în caz de admitere a acțiunii în anulare, judecarea în fond a cauzei, în condițiile dreptului comun, fără a condiționa admiterea cererii creditorului de efectuarea procedurii prealabile a concilierii directe. De altfel, ar fi fost excesiv să se procedeze, în situația respectivă, la suspendarea cauzei în vederea efectuării procedurii prevăzute de art. 720 C. proc. civ.
Pentru aceleași argumente – mai sus arătate – pentru care am considerat că realizarea concilierii directe nu constituie o condiție prealabilă declanșării procedurii somației de plată, precum și pentru argumente ce țin de scopul instituirii concilierii directe prin art. 7201 C. proc. civ., apreciem că, în cazul în care creditorul introduce o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun în materie comercială, respectiv potrivit prevederilor Capitolului XIV din Codul de procedură civilă, după ce a epuizat procedura somației de plată (mai precis când, potrivit art. 7 din ordonanță, cererea sa în somație de plată a fost respinsă sau admisă numai în parte), nu se mai impune efectuarea încercării de conciliere directă prealabilă cu debitorul său, scopul acestei încercări fiind deja compromis implicit.
Secțiunea a II-a Instanța competentă
Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu cuprinde nici o prevedere referitoare la competența teritorială, nici derogatorie de la dispozițiile comune și nici de trimitere la ele. În ceea ce privește competența de atribuțiune sau după materie, ordonanța face doar trimitere la «instanța competentă» pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță.
Înainte de a trece la examinarea competenței de atribuțiune și a celei teritoriale a instanțelor românești în materia somației de plată, considerăm utile câteva precizări impuse de probleme ridicate în practica judiciară și preluate – unele – de doctrină și care vizează competența generală a instanțelor române.
Potrivit art. 148 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, „Instanțele judecătorești române sunt competente să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau persoane juridice”, iar potrivit art. 154, „dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi învestită cu competență jurisdicțională, afară numai dacă: 1. instanța este străină, iar litigiul intră în competența exclusivă a unei instanțe române; 2. instanța este română, iar una din părți învederează că o instanță străină este exclusiv competentă”. Din aceste dispoziții rezultă că instanțele românești sunt competente să soluționeze și cererile în materia somației de plată dintre o parte română și o parte străină, în condițiile Legii nr. 105/1992, în cazul în care părțile nu au supus, prin convenție, litigiile dintre ele competenței unei instanțe străine. De altfel, instanța sesizată cu un asemenea litigiu trebuie să se conformeze dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 și să-și verifice din oficiu competența, iar în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, să respingă cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, textul art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 a fost modificat, căpătând următorul cuprins: „Cererile privind somația de plată se depun la instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță”. Astfel, s-a renunțat la reglementarea derogatorie a competenței de atribuțiune în materia somației de plată, făcându-se, prin această prevedere, trimitere la competența de atribuțiune de drept comun și s-au înlăturat unele dintre neajunsurile datorate reglementării anterioare. Drept urmare, după această modificare, cererile în somație de plată, indiferent de materia civilă sau comercială, erau soluționate, după caz, de judecătorii, când valoarea obiectului lor era până la 1 miliard inclusiv, și de tribunale, când această valoare era de peste 1 miliard lei.
Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă a adus o schimbare importantă în competența de atribuțiune a. judecătoriei și a tribunalului în materie civilă, în procedura de drept comun, cu implicații – prin trimiterea făcută de art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – și asupra competenței de atribuțiune în procedura somației de plată. Astfel, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel modificat, tribunalul judecă în primă instanță, „procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei”.
Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, care trimit la normele de competență de drept comun din art. 1 și 2 C. proc. civ., în prezent, competența de soluționare a cererilor în somație de plată, în raport de valoarea obiectului cererii, revine judecătoriei pentru cererile în materie civilă cu o valoare de până la 500.000 RON (5 miliarde ROL) inclusiv și pentru cele în materie comercială cu o valoare de până la 100.000 RON (1 miliard ROL) inclusiv și tribunalului pentru cererile în materie civilă cu o valoare de peste 500.000 RON (5 miliarde ROL) și pentru cele în materie comercială cu o valoare de peste 100.000 RON (1 miliard ROL).
În practica judiciară s-a pus problema competenței de atribuțiune în emiterea unei somații de plată în cazul în care cererea vizează drepturi și obligații în legătură cu activele bancare preluate de AVAB și s-a hotărât în sensul că tribunalului, nu curții de apel, îi revine competența de a soluționa o atare cerere în somație de plată. Aceasta întrucât Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 are dispoziții speciale în raport cu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998”, aprobată cu modificări prin Legea nr. 409/2001 și, deci, derogatorii față de aceasta; ca atare dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/1998 sunt aplicabile în materia dreptului comun, pe când dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 au aplicabilitate exclusivă și imperativă în materia procedurii speciale privind somația de plată.
Această problemă este actuală, chiar dacă și în materia somației de plată obiectul cererii nu mai este criteriul exclusiv în determinarea competenței de atribuțiune, ci intervine și criteriul valorii obiectului cererii, întrucât, pe de o parte, indiferent de natura cererii și de valoarea obiectului ei, este exclusă, potrivit procedurii de drept comun competența curții de apel ca instanță de fond, iar, pe de altă parte, sunt în vigoare prevederile art. 45 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998, republicată, potrivit cărora „cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de la AVAB (…) sunt de competența Curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul, sau după caz, domiciliul pârâtului și se judecă de urgență și cu precădere”.
Pentru corecta rezolvare a acestei probleme, considerăm că se impune o sumară analiză a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/1998, republicată, privind valorificarea unor active bancare, referitoare la soluționarea unor categorii de litigii vizate de ea. Astfel, ordonanța în cauză stabilește, potrivit art. 1: „cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurii de privatizare, în scopul creșterii gradului de solvabilitate și a credibilității interne și externe sau rezolvării problemelor de natură financiară ale acestora pentru menținerea viabilității sistemului bancar, precum și pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanțelor cesionate”. Ordonanța cuprinde un capitol distinct – Capitolul IX – intitulat „Reguli speciale privind soluționarea litigiilor”, care începe cu art. 44, ce statuează că „litigiile în legătură cu creanțele neperformante preluate la datoria publică, în care AVAB este parte, se soluționează cu respectarea prevederilor prezentului capitol, completate în mod corespunzător cu dispozițiile Codului de procedură civilă”. După ce, în art. 45, se stabilește competența curții de apel pentru judecarea cererilor „de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB (…)”, în articolele următoare se cuprind o serie de prevederi derogatorii de la procedura de drept comun, care urmăresc ca judecata respectivelor cereri să se facă „de urgență și cu precădere” (art. 45 teza finală): comunicarea actelor de către reclamant prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea lor în instanță; stabilirea primului termen de judecată la cel mult 15 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată; judecarea cauzei la primul termen sau acordarea unui termen de cel mult 7 zile pentru administrarea de probe noi; pronunțarea hotărârii în cel mult 5 zile de la încheierea dezbaterilor și comunicarea hotărârii motivate în cel mult 10 zile de la pronunțare; inexistența căii de atac a apelului; soluționarea fondului cauzei de către instanța de recurs în cazul în care admite recursul și cu respectarea termenelor impuse și la judecata în fond ș.a.
Din această prezentare, deși succintă, rezultă, credem, fără putință de tăgadă, că ne aflăm în fața unei proceduri speciale de soluționare a unei categorii de litigii, delimitate clar de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998. Întrebarea care s-ar pune este dacă acele creanțe în legătură cu activele bancare preluate de AVAB și care îndeplinesc condițiile impuse de art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 (cu siguranță numeroase asemenea creanțe îndeplinesc aceste condiții – n.n.) pot fi valorificate și pe calea somației de plată sau numai prin procedura instituită de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998.
Un răspuns afirmativ – așa cum l-a dat și practica judiciară -s-ar putea întemeia pe îndeplinirea condițiilor creanței cerute de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, pe faptul că aceasta aparține materiei comerciale, potrivit prevederilor art. 72010 C. proc. tiv.; precum și pe faptul că nu există o dispoziție expresă de excludere a unor astfel de creanțe de la valorificare prin această procedură. Dar acest răspuns ar duce – așa cum s-a și întâmplat – la situații inedite, încălcându-se prevederile imperative referitoare la competența de atribuțiune în materia somației de plată, dacă cererea se judecă de curtea de apel, conform art. 45 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998, sau cele în materia activelor bancare preluate de AVAB, dacă cererea se judecă de către tribunal sau judecătorie, în funcție de valoarea creanței. Mai mult, se poate ajunge la combinarea unor prevederi din două proceduri speciale diferite, ceea ce, de asemenea» ar fi inadmisibil.
Considerăm că problema – deja antamată – care se pune în aplicarea prevederilor menționate este nu de a stabili cărei instanțe îi revine competența de a soluționa cererea în somație de plată vizând creanțe în legătură cu activele bancare preluate de la AVAB – curții de apel, pe de o parte, sau tribunalului ori judecătoriei, pe de altă parte – ci dacă aceste creanțe pot fi valorificate pe calea somației de plată, iar răspunsul pe care îl dăm este unul negativ. Examinând domeniul de aplicare a procedurii în somație de plată, am concluzionat că anumite categorii de creanțe nu pot fi valorificate pe această cale, chiar dacă îndeplinesc condițiile impuse de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în situația în care legea prevede pentru valorificarea lor o procedură specială. Or, așa cum deja am arătat, în cazul creanțelor în discuție, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 53/1998 prevede o asemenea procedură derogatorie de la procedura de drept comun, caracterul special al ei rezultând fără echivoc din competența de atribuțiune, regulile privind judecata, termenele și calea de atac. Ca atare, susținem că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998, prevăzând o procedură specială, sustrage domeniului de aplicare al procedurii somației de plată acele „cereri de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAB” (s.n.). În doctrină, s-a pus întrebarea în ce măsură cererile introduse în procedura specială a somației de plată sunt de competența generală exclusivă a instanțelor judecătorești, respectiv dacă norma din art. 2 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 este sau nu imperativă și, pe calc de consecință, dacă soluționarea cererilor vizate de ea este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești sau, în principiu, aceste cereri ar putea fi soluționate și pe calea arbitrajului.
S-a opinat în sensul că astfel de cereri, în procedura somației de plată, sunt arbitrabile. Aceasta, întrucât, pe de o parte, normele cu privire la competența instanțelor judecătorești în această materie nu conferă instanțelor o „competență exclusivă”, iar, pe de alta, întrucât cererile în procedura somației de plată nu privesc drepturi asupra cărora părțile n-ar putea face tranzacție; mai mult chiar, însuși art. 5 din ordonanță prevede posibilitatea unei tranzacții în cadrul procedurii somației de plată. Așa fiind, dacă „există o clauză compromisorie ori un compromis arbitrai, competența de soluționare a oricărei cereri revine instanței arbitrale, conform art. 343 C. proc. civ.” (s.n.). Părțile, în condițiile prevăzute de art. 341 alin. (2) C. proc. civ., se vor putea referi la regulile specifice somației de plată sau vor putea stabili alte norme de procedură, într-adevăr, cel puțin următoarele elemente ar justifica arbitrabilitatea: dacă părțile, în legătură cu litigiile derivate din contract, au încheiat o convenție arbitrală, la stăruința lor, aceasta trebuie să-și producă efectele și față de instanță; potrivit art. 5 din ordonanță, părțile pot realiza o înțelegere, iar acolo unde este admisă tranzacția este admisibilă și arbitrabilitatea; părțile pot avea interes să-și rezolve diferendul numai prin intermediul tribunalului arbitrai; părțile ar putea hotărî să-și rezolve diferendul în echitate, ceea ce n-ar fi posibil decât în arbitraj, pe baza unei convenții în acest sens; nici o dispoziție din procedura somației de plată nu evocă atributul de imperitun, specific doar instanțelor judecătorești. Ar rezulta, deci, că, în cazul în care între părți există o clauză compromisorie sau un compromis arbitrai, competența de soluționare a cererii revine instanței arbitrale, conform art. 343 C. proc. civ. Această aserțiune, chiar dacă ar fi admisă, implică unele nuanțări.
În cazul în care prin clauza compromisorie părțile au convenit ca numai anumite litigii ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta (de exemplu, litigiile privind calitatea produselor livrate, cele privind întârzierea în executare etc.) să fie soluționate pe calea arbitrajului și nu au exclus expres folosirea procedurii somației de plată, considerăm că cererile introduse potrivit acestei proceduri vor fi de competența instanțelor judecătorești, întrucât, potrivit alin. (1) al art. 3433 C. proc. civ., „încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei (s.n.), competența instanțelor judecătorești”. Dacă părțile vizează însă prin convenția arbitrală toate litigiile ce se vor naște din contract sau în legătură cu acesta, fără a exclude din convenție cererile în somație de plată, atunci, ca ipoteză de discuție, s-ar putea considera că asemenea cereri nu pot fi îndreptate la instanțele judecătorești.
În această analiză, oricum, nu trebuie ignorate prevederile art. 343' C. proc. civ., care stabilesc că, în cazul în care părțile invocă în fața instanței judecătorești o convenție arbitrală încheiată între ele, instanța își va verifica competența și va reține spre soluționare procesul dacă: a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, Iară nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală; b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă; c) tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj. În concret, în cazul în care creditorul acționează cu o cerere pentru emiterea somației de plată în fața instanței de judecată, iar debitorul formulează numai apărări de fond, .fără a evidenția existența clauzei compromisorii dintre el și creditor și invocă această clauză abia în cererea în anulare, considerăm că instanța va trebui să rețină procesul spre soluționare. Față de aceste prevederi apreciem, de asemenea, că incontestabil instanța nu este obligată să-și verifice din oficiu competența în raport cu existența unei clauze compromisorii, dacă aceasta nu este invocată de către părți.
Care ar fi soluția instanței de judecată în cazul în care debitorul invocă, în termen, excepția lipsei competenței de atribuțiune a instanței prin prisma unei clauze compromisorii în favoarea arbitrajului și instanța constată că această excepție este întemeiată și invocată în conformitate cu prevederile art. 3433 C. proc. civ.? în practică, unii debitori au cerut declinarea soluționării cauzei în favoarea tribunalului arbitrai, iar unele instanțe au dispus, la cerere sau din oficiu, fie în fond, fie cu ocazia soluționării cererii în anulare sau chiar a recursului, declinarea competenței. Păstrându-ne în perimetrul ipotezelor de discuție, constatând lipsa competenței sale de atribuțiune în soluționarea respectivei cereri – dată fiind clauza compromisorie dintre părți – instanța nu putea decât să respingă cererea de emitere a somației de plată, fără însă a-și declina competența și a trimite cauza spre soluționare instanței arbitrale. Aceasta, întrucât instanța civilă n-ar putea sesiza decât tot o instanță de judecată și, mai mult, numai o instanță de judecată civilă, în sens larg. Ca atare, instanța de judecată nu poate sesiza -prin declinarea competenței și trimiterea dosarului – instanța arbitrală cu soluționarea litigiului, iar tribunalul arbitrai nu se poate învesti în acest mod, întrucât arbitrajul se desfășoară potrivit unor reguli specifice care vor trebui stabilite sau acceptate de părți, atunci când nu s-au stabilit prin convenția arbitrală (și care vizează locul, modul de constituire a instanței arbitrale, regulile de soluționare a litigiului ș.a.).
În legătură cu cele de mai sus, s-a susținut că dacă, în clauza compromisorie sau în compromisul arbitrai, este prevăzută expres posibilitatea aplicării normelor de procedură specifice somației de plată, de principiu, nu există un impediment în aplicarea acestei proceduri de către instanța arbitrală. Am subscris acestei opinii, mai ales că problema evidențiată de acești autori, raportată la conținutul art. 358 C. proc. civ., care dispune că normele de procedură stabilite prin convenție arbitrală vor trebui să respecte principiul egalității de tratament, al respectării dreptului la apărare și principiul contradictorialității și, care, astfel, ar fi putut veni în contradicție cu realizarea procedurii somației de plată fără citarea părților (așa cum prevedea Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 în forma sa inițială) a fost rezolvată prin modificarea art. 4 alin. (2) prin legea de aprobare a ordonanței, în sensul că citarea părților este obligatorie. Simțim însă nevoia unei nuanțări mai accentuate a poziției noastre. Astfel, în cazul în care părțile ar conveni să se judece în fața tribunalului arbitrai potrivit regulilor prevăzute pentru procedura somației de plată, aceste reguli ar fi aplicabile adecvat, în măsura compatibilității lor cu procedura arbitrală. În acest sens, credem că părțile se pot «inspira» din această procedură în ceea ce privește compunerea completului, condițiile pe care atât creanța trebuie să le îndeplinească – certă, lichidă, exigibilă și constatată printr-un înscris însușit de părți – cât și cu privire la înscrisul constatator al creanței, limitele probațiunii și ale aspectelor ce pot fi examinate de tribunalul arbitrai ș.a. În acest caz, nu ne găsim în fața unei adevărate proceduri în somație de plată desfășurată înaintea tribunalului arbitrai, ci într-un litigiu arbitrai ce se derulează potrivit unor reguli stabilite de părți și inspirate de procedura somației de plată, în măsura în care aceste reguli de procedură sunt compatibile cu arbitrajul. Nu este o aplicare tale quale a întregii proceduri reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, care de altfel conține și prevederi incompatibile cu, normele imperative ce reglementează procedura arbitrală: calea de I atac, titularul acesteia, instanța competentă să o soluționeze ș.a.
S-a considerat însă că instanța arbitrală va fi competentă să soluționeze și „cererea în anularea propriei hotărâri arbitrate pronunțate în procedura somației de plată, în temeiul art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001”. În ce ne privește, așa cum am afirmat și într-un alt context , nu ne atașăm acestui punct de vedere, întrucât nici un temei juridic nu există nici în cadrul procedurii somației de plată, nici în cadrul procedurii arbitrale pentru o asemenea soluție: cererea în anulare din cadrul procedurii somației de plată, prin însăși natura ei de cale specială și dero-gatorie de atac a ordonanței pronunțate, nu este susceptibilă de extrapolare în cadrul procedurii arbitrale, unde singura cale de atac a hotărârii arbitrale este acțiunea în anulare; odată învestit tribunalul arbitrai, se abandonează instanța judecătorească, împre-ună cu procedura specifică prevăzută de lege pentru somația de plată; chiar dacă părțile ar conveni să se judece în fața tribunalului arbitrai potrivit regulilor prevăzute pentru procedura somației de plată, acestea ar fi aplicabile adecvat, în măsura compatibilității lor I cu procedura arbitrală; în general, căile de atac împotriva actelor jurisdicționale sunt conferite de lege, ele neputând fi nici inventate, nici suprimate prin voința părților.
Potrivit art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, „judecătorul verifică din oficiu competența instanței, procedând potrivit legii”. În urma acestei verificări din oficiu a competenței de atribuțiune a instanței, de a cererea creditorului în 1 procedura somației de plată, instanța, dacă va constata lipsa ei de competență, va proceda potrivit celor prevăzute de art. 158 C. proc. civ., împotriva hotărârii de declinare putându-se exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.
Abstracție însă făcând de soluțiile doctrinare și jurisprudențiale, evocate deja, în considerarea faptului că procedura arbitrală implică soluționarea litigiului în fond, că această procedură se desfășoară într-un «ciclu procesual» susceptibil de finalizare prin acțiunea în anulare, specifică arbitrajului, iar proiectele normative comunitare la care ne-am referit exclud arbitrajul din domeniul injoncțiunii de plată, considerăm conclusiv că procedura somației de plată nu este aplicabilă în arbitraj.
2. Competența teritorială.
Așa cum am mai arătat, Ordonanța Guvernului rtr. 5/2001 nu cuprinde nici o prevedere referitoare la competența teritorială, așa încât, și în această privință, dispozițiile sale trebuie întregite cu normele generale de procedură. Drept urmare, în ceea ce privește competența teritorială, își vor găsi aplicarea dispozițiile de drept comun, respectiv art. 5 și urm. C. proc. civ. Astfel, în materie civilă sunt aplicabile prevederile art. 5 și art. 7 C. proc. civ., iar în materie comercială prevederile art. 5, art. 7, dar și art. 10 pct. 3-5 și art. 11 din același cod.
În doctrină, pomindu-se de la prevederile art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, potrivit cărora, judecătorul verifică din oficiu competența instanței, procedând potrivit legii”, s-a dedus că în materia somației de plată nu numai regulile care reglementează competența materială a instanței sunt de ordine publică, ci și cele care reglementează competența teritorială.
Ne exprimăm rezerve față de o asemenea aserțiune, în primul rând pentru că textul art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – într-o redactare evident deficitară – deși nu face distincție între competența de atribuțiune și cea teritorială a instanței, vizează doar competența de atribuțiune, fapt care rezultă din aceea că art. 2, în întregul său, se referă doar la această competență, iar ordonanța nu cuprinde nici o referire la competența teritorială. Acest text trebuie coroborat cu art. 8 din ordonanță, care vizează, în alin. (2), doar normele ce reglementează competența de atribuțiune, nu și cele privind competența teritorială [alin. (3) abrogat al art. 8 accentua acest aspect].
În al doilea rând, competența teritorială în materie civilă – și parțial în materie comercială – e supusă principiului actor sequitur forum rei, care nu este un principiu de ordine publică, ci, dimpotrivă, așa cum s-a arătat în doctrină în mod constant, dispozițiile art. 5 C. proc. civ., care consacră acest principiu, sunt incontestabil de drept privat.
Referitor la acest aspect, considerăm că, în concordanță cu caracterul procedurii somației de plată, de ocrotire a intereselor legitime ale creditorilor împotriva debitorilor rău platnici și cu două din atributele creanței – certitudinea și exigibilitatea ei – care lasă fără suport prezumția că pârâtul nu datorează nimic, s-ar impune, de lege ferenda, introducerea unei norme de competență teritorială derogatorie, specială, prin care să se atribuie competența de soluționare a cererilor în procedura somației de plată instanței domiciliului sau sediului creditorului (așa cum se prevede în normele specifice acestei proceduri din dreptul german).
Precizăm că, în materie comercială și în procedura somației de plată, competența teritorială are un caracter relativ și alternativ și că, pe lângă instanța de la domiciliul sau sediul debitorului, este competentă și instanța unde a luat naștere obligația sau cea de la locul plății. Ca atare, creditorul are, în temeiul art. 12 C. proc. civ., alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Pentru argumentele arătate, considerăm că judecătorul somației de plată nu poate verifica din oficiu, în temeiul art. 2 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, legala sesizare a instanței din punctul de vedere al competenței teritoriale, și deci nu poate declina cauza unei alte instanțe pe care o consideră competentă teritorial decât la solicitarea, întemeiată, a uneia din părți. Chiar dacă s-ar considera, în aplicare, principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus și cu trimitere la art. 2 alin. (3), că judecătorul va putea verifica din oficiu și competența teritorială a instanței, având în vedere caracterul relativ al acesteia, el nu va putea și să dispună, din oficiu, în consecință, ca în cazul competenței de atribuțiune care are caracter absolut, ci, eventual, în virtutea rolului său activ, va putea doar să aducă la cunoștința părților cele constatate de el în urma verificării din oficiu, lăsându-le acestora disponibilitatea de a cere sau nu declinarea cauzei la o altă instanță competentă teritorial.
Secțiunea a III-a Procedura de judecată
Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 denumește părțile din procedura somației de plată – care se identifică cu subiectele raportului juridic dedus judecății – creditor și debitor, acestea corespunzând reclamantului și pârâtului. Ordonanța nu cuprinde dispoziții speciale în ceea ce privește coparticiparea procesuală, așa încât considerăm admisibilă – din acest punct de vedere – cererea prin care un creditor se îndreaptă în somație de plată împotriva mai multor debitori sau cea în care mai mulți creditori cheamă în judecată unul ori mai mulți debitori.
Întrucât cererea în somație de plată a fost examinată anterior , în continuare vom analiza alte aspecte privind judecata acesteia.
1. Întâmpinarea.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în citația trimisă debitorului-pârât se va face mențiunea că, până cel mai târziu în ziua fixată pentru înfățișare, debitorul poate să depună întâmpinare, precum și actele ce pot contribui la soluționarea cererii. Această prevedere este în concordanță cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol, conform cărora și citarea părților se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente.
Ordonanța nu cuprinde alte prevederi referitoare la întâmpinare și, prin urmare, se aplică dispozițiile art. 115 C. proc. civ. Referitoare la elementele pe care trebuie să le cuprindă întâmpinarea și cele ale art. 116 și 117 C. proc. civ. privind întâmpinarea în cazul coparticipării procesuale.
În raport de formularea textului – „debitorul poate să depună întâmpinare” – rezultă că ne aflăm în unul din cazurile în care I întâmpinarea nu este obligatorie, nici chiar în materie comercială, dat fiind caracterul special al prevederilor art. 4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, față de cele ale art. 720 alin. (2) C. proc. civ.
În întâmpinare pârâtul-debitor nu va putea propune decât acele probe care sunt admisibile în procedura somației de plată, iar la întâmpinare va putea anexa „actele ce pot contribui la soluționarea cererii”.
2. Cererea reconvențională.
În conformitate cu art. 119 C. proc. civ., „dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului; el poate să facă cerere reconvențională”, iar această cerere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Dacă Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 a făcut o trimitere sumară la întâmpinare, ea nu face nici o referire la cererea reconvențională și aceasta a fost interpretată în doctrină în sensul că nu se prevede nici o limitare a posibilității debitorului de a formula cerere reconvențională și, ca atare, de principiu, această posibilitate nu trebuie respinsă de plano.
O asemenea cerere, formulată în procedura somației de plată, ridică o serie de probleme, având în vedere necesitatea soluționării cu celeritate a cauzelor de acest fel și împrejurarea că nu se face o judecată asupra fondului raporturilor juridice dintre părți. Având în vedere aceste aspecte, unele instanțe judecătorești și Curtea Constituțională au apreciat că nu este admisibilă formularea unei cereri reconvenționale în procedura somației de plată, întrucât admisibilitatea formulării unei asemenea cereri ar fi potrivnică caracterului necontencios, al acelei proceduri speciale.
În ceea ce ne privește, așa cum am afirmat și într-un alt context, considerăm că și în cadrul procedurii somației de plată ar putea fi primită și soluționată o cerere reconvențională, dacă: ea îndeplinește condițiile de conexare la cererea principală; prin prorogare legală indirectă de competență, în condițiile prevederilor art. 17 C. proc. civ., nu se încalcă normele imperative de competență; se înscrie prin obiectul ei limitelor procedurii somației de plată, respectiv creanța este certă, lichidă și exigibilă, rezultă din una din sursele arătate de art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și cererea nu presupune abordarea fondului raporturilor juridice dintre părți; prin ea nu s-ar tinde la transformarea procedurii necontencioase într-o procedură contencioasă, ci numai la compensarea judiciară a datoriilor. De altfel, compensarea judiciară de datorii este compatibilă cu prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – „creditorul primește plata” ori „declară că este mulțumit cu înțelegerea plății” – precum și cu prevederile art. 7 teza a doua, din aceeași ordonanță, privind posibilitatea admiterii cererii creditorului numai în parte. În caz contrar, debitorul căruia i s-a refuzat posibilitatea unei cereri neconvenționale ar fi îndemnat implicit să facă o cerere distinctă în procedura somației de plată care, ulterior, ar fi susceptibilă de conexare la cererea creditorului, ajungându-se, în final, la același rezultat.
În cazul în care nu există o strânsă legătură între cererea principală și cererea reconvențională, iar cererile nu sunt în același stadiu de soluționare, se poate dispune disjungerea cauzelor, judecarea lor deosebită, potrivit art. 120 alin. (2) C. proc. civ. În schimb, dacă există o legătură strânsă între cele două cereri, iar cererea reconvențională se prezintă ca o apărare fermă față de cererea principală – de exemplu, se cere executarea de către creditor a obligației corelative din contractul sinalagmatic care constituie izvorul creanței ce face obiectul cererii principale în somație de plată – procedura somației de plată apare ca inadmisibilă, întrucât se impune administrarea unui probatoriu complex ce vizează fondul raportului juridic dintre părți.
Cererea reconvențională nu s-ar putea face, în opinia noastră, direct în fața instanței care soluționează cererea în anulare, deoarece, deși nu suntem în prezența unui apel, cererea în anulare este totuși o cale de atac, iar dispozițiile procedurale referitoare la exercitarea unor cereri incidentale în căile de atac sunt restrictive și procedura somației de plată nu prevede nici o abatere. În același timp, prin formularea cererii reconvenționale direct în etapa judecării cererii în anulare, s-ar încălca principiul celor două grade de jurisdicție.
3. Participarea terților.
În privința participării terților, s-a susținut că, având în vedere caracterul de procedură specială al procedurii somației de plată, caracterizată prin celeritate și nejudecarea fondului, această participare este susceptibilă de anumite discuții:
– intervenția accesorie este admisibilă, dar trebuie să fie conformă cadrului procesual, motivelor, probelor și apărărilor formulate în cererea principală;
– cererea de intervenție principală, prin care intervenientul invocă un drept al său, deși nu este inadmisibilă de plano, trebuie să respecte condițiile de admisibilitate prevăzute pentru cererea principală, iar susținerile intervenientului să nu conteste pretențiile creditorului, ceea ce ar putea determina necesitatea unui probatoriu complex și, pe cale de consecință, inadmisibilitatea procedurii somației de plată;
– cererea de chemare în garanție, formulată de debitor, ar fi admisibilă doar dacă întrunește condițiile speciale de admisibilitate a cererii somației de plată, iar soluția pe care judecătorul ar pronunța-o în caz de admitere, în tot sau în parte, a unei asemenea cereri ar fi de emitere a unei ordonanțe, care conține atât somația de plată către creditorul titular al cererii principale pentru debitorul său, cât și somația de plată către debitor, în calitatea sa de creditor al chematului în garanție, pentru chematul în garanție.
În ce ne privește, considerăm că în procedura somației de plată nici una dintre formele de intervenție voluntară sau forțată a terțelor persoane în procesul civil, prevăzute de art. 49-56 (intervenția în interes propriu^ sau în interesul uneia din părți), art. 57-59 (chemarea în judecată a altor persoane), art. 60-63 (chemarea în garanție) și de art. 64-66 C. proc. civ. (arătarea titularului dreptului), nu sunt admisibile, având în vedere natura necontencioasă a acestei proceduri, cel puțin în prima sa fază. Aceasta, deoarece, prin oricare dintre formele de intervenție arătate, s-ar depăși limitele acestei proceduri, angajându-se dezbateri contradictorii, de natură contencioasă.
Potrivit art. II1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în procedura somației de plată nu se abordează „fondul raporturilor juridice dintre părți”, iar în conformitate cu art. 1 alin. (1) din ordonanță, creditorul urmărește obținerea unui titlu executoriu, creanța sa fiind certă, lichidă și exigibilă, și nu „recunoașterea dreptului”. Ca atare, neabordându-se, în această procedură, însuși fondul raporturilor juridice dintre părți, nu și-ar avea justificare nici una dintre formele de intervenție arătate, prin care se urmărește „sprijinirea apărării uneia din părți” [art. 49 alin. (3) C. proc. civ.], „pretinderea acelorași drepturi ca și reclamantul” [art. 57 alin. (1) C. proc. civ.], „invocarea unui drept propriu” [art. 49 alin. (2) C. proc. civ.], „căderea în pretenții” și regresul împotriva garantului [art. 60 alin. (1) C. proc. civ.] ori arătarea aceluia în numele căruia „se ține un lucru sau se exercită un drept asupra lucrului (art. 64 C. proc. civ.).
4. Citarea părților.
Articolul 4 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevedea că „judecătorul poate proceda, fără citarea părților, la examinarea cererii și a înscrisurilor depuse în susținerea acesteia”, iar alin. (2) al aceluiași articol stipula, înainte de modificare prin legea de aprobare a ordonanței: „Când consideră necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul poate, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la citarea în pricinile urgente, să citeze părțile pentru explicații și lămuriri, precum și pentru a stărui în efectuarea plății sumei datorate de debitor ori pentru înțelegerea părților asupra modalităților de plată”. Din ansamblul acestor dispoziții, în mod firesc, s-a tras concluzia că, pentru soluționarea cererii prin care s-a declanșat procedura somației de plată, citarea părților nu era obligatorie.
Prin Legea nr. 295/2002 de aprobare a Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 s-a menținut alin. (1) al art. 4, în schimb alin. (2) a fost modificat, având următorul cuprins: „în toate cazurile, pentru soluționarea cererii, judecătorul dispune citarea părților, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicații și lămuriri, precum și pentru a stărui în efectuarea plății sumei datorate de debitor ori pentru înțelegerea părților asupra modalităților de plată”.
Urmare a acestei modificări, în același articol existau două dispoziții, cel puțin aparent contradictorii și care au creat soluții diverse în practica judiciară, unii judecători procedând la soluționarea cererilor în procedura somației de plată numai cu citarea părților, iar alții și fără citarea lor.
Considerăm că, urmare a modificărilor aduse art. 4 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prin Legea nr. 295/2002, citarea părților a devenit obligatorie în toate cauzele privind procedura somației de plată, judecătorul neputând soluționa o asemenea cauză fără ca părțile să fi fost citate. Apreciem că menținerea alin. (1) al art. 4 în forma inițială, în condițiile modificării totuși a alin. (2), constituie o eroare de tehnică legislativă, o «scăpare» a legiuitorului, și nu intenția acestuia de a da sensuri radical diferite «examinării cererii», respectiv «soluționării cererii», cu atât mai mult cu cât o asemenea dihotomie, în cazul de față, cel puțin, ar fi lipsită total de eficiență practică”.
Abrogarea expresă a alin. (1) al art. 4 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 142/2002 a înlăturat scăparea anterioară a legiuitorului și a evidențiat – de data aceasta fără echivoc – voința acestuia ca toate cauzele în procedura somației de plată să fie soluționate în mod obligatoriu cu citarea părților.
Modificarea adusă prin legea de aprobare a ordonanței, în sensul obligativității citării părților, este binevenită, având în vedere scopul instituirii procedurii somației de plată (realizarea creanței, în principal, de bunăvoie), necesitatea unor explicații și lămuriri, obligația judecătorului de a stărui pentru plata sumei sau înțelegerea pârtilor, necesitatea desfășurării cu celeritate a procedurii, precum și consecințele grave față de debitor ale admiterii cererii. De asemenea, citarea părților contribuie la o mai bună aplicare a principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, atunci când debitorul ar considera că trebuie să pună în operă aceste principii.
Citarea părților în procedura somației de plată se va face – așa cum prevede art. 4 alin. (2) – potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la citarea în pricinile urgente. Astfel, potrivit art. 89 alin. (1) C. proc. civ., termenul de înmânare a citației poate fi mai scurt (după aprecierea instanței), de 5 zile înaintea termenului de judecată, iar potrivit art. 95 alin. (3) C. proc. civ., președintele instanței sau judecătorul va putea reduce la 5 zile, înaintea datei fixate pentru judecată, termenul pentru afișarea citației la ușa instanței și pentru publicarea citației în Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit.
În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din ordonanță, la citația pentru debitor se vor anexa, în copie, cererea creditorului și actele depuse de acesta în susținerea cererii, iar potrivit art. 4 alin. (4), în citație se va face mențiunea că, până cel târziu în ziua fixată pentru înfățișare, debitorul poate să depună întâmpinare, precum și actele ce pot justifica întâmpinarea.
5. Completul de judecată.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, cererea prin care creditorul a declanșat procedura somației de plată se soluționează de un singur judecător, indiferent de competența materială a instanței, judecătorie sau tribunal. Această dispoziție corespundea, la momentul apariției ordonanței, prevederilor art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, conform cărora cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de un singur judecător.
Prevederile art. 17 din Legea nr. 92/1992 cu privire la compunerea completului pentru cauzele în primă instanță au fost abrogate și înlocuite de cele ale art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care prevedeau, ca regulă, judecarea cauzelor în primă instanță de un complet format din doi judecători și doar că excepție, pentru anumite categorii de cauze, judecarea lor de un singur judecător. Printre cauzele care se judecă de un singur judecător se afla și somația de plată.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost modificat art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul că toate cauzele în primă instanță se judecă de un singur judecător, precum și art. 22 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, introducându-se prevederi potrivit cărora judecătorii stagiari judecă, printre alte cauze, somația de plată [lit. d)] și litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care valoarea obiectului litigiului nu depășește 100 milioane lei [lit. b)].
În raport cu aceste ultime prevederi, s-ar putea ridica întrebarea dacă judecătorul stagiar va putea judeca orice fel de cereri în somație de plată sau numai cele în care valoarea creanței este de până la 100 milioane lei inclusiv (10.000 RON), având în vedere că și aceste cereri sunt litigii patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani, în sensul art. 22 lit. b) din Legea nr. 303/2004,
Răspunsul este afirmativ. De lege lata, judecătorul stagiar poate judeca cererile în somație de plată indiferent de cuantumul creanței ce face obiectul ei, pe de o parte, pentru că legea prevede distinct cele două categorii de litigii [lit. b) și e)], fără a impune o limitare valorică pentru cererile în somație de plată, așa cum o face pentru celelalte litigii patrimoniafe (ubi lex non distinguit, nec nos distinquere debemus), iar, pe de altă parte, pentru că este vorba de o procedură simplificată, în care nu se abordează fondul raporturilor juridice dintre părți, ci constă doar dintr-o examinare a existenței creanței și a condițiilor cerute de lege pentru valorificarea ei pe calea acestei proceduri.
Este însă locul să precizăm că, în pofida reglementărilor arătate, judecarea cererii în somație de plată de către judecătorul inamovibil, nu de către judecătorul stagiar, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a ordonanței pentru greșita alcătuire a completului de judecată. Competența în materie n-a fost determinată ad personam și exclusiv în favoarea judecătorului stagiar, care, de altfel, poate să nu existe la respectiva instanță.
6. Desfășurarea ședinței de judecată.
Ordonanța nu cuprinde dispoziții speciale cu privire la desfășurarea ședinței de judecată și, drept urmare, judecata se va desfășura conform normelor de drept comun. Astfel, din moment ce în reglementarea specială – asemenea celei reglementate de art. 331-335 C. proc. civ. – nu se prevede că soluționarea cererii se face în camera de consiliu, examinarea cererii creditorului și pronunțarea hotărârii se va face în ședință publică, potrivit art. 121 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce privește rolul activ al judecătorului în soluționarea cererii în procedura somației, trebuie arătat că, în raport cu prevederile art. 129-130 și ale art. 720 alin. (2) C. proc. civ., pe de o parte acest rol este sensibil restrâns (judecătorul nu poate încuviința și administra probele, în afara celor conținute în cerere, fiind limitat la conținutul cererii, la actele anexate, la întâmpinare – în cazul în care s-a depus – precum și la explicațiile și lămuririle părților), iar pe de altă parte, paradoxal, este mai amplu, judecătorul trebuind, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din ordonanță, să stăruie pentru efectuarea plății sumei datorate de debitor ori pentru înțelegerea părților asupra modalităților de plată. Această obligație a judecătorului se poate înscrie în cadrul obligațiilor de stăruință pentru împăcarea părților, conform art. 131 și art. 7207 C. proc. civ. și, dată fiind premisa și finalitatea procedurii somației de plată, nu poate ridica problema antepronunțării instanței.
Având în vedere că procedura somației de plată, prin normele care reglementează derularea acesteia, este o procedură accelerată, se pune în mod firesc întrebarea, în lipsa unor dispoziții exprese, în ce măsură își găsesc aplicarea unele prevederi din procedura de drept comun, care ar putea afecta soluționarea cu celeritate a cauzelor de acest fel (de exemplu, cele privind acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, suspendarea judecării cauzei sau amânarea pronunțării). În lipsa unor prevederi derogatorii, sub acest aspect, de la dispozițiile ce reglementează procedura de drept comun, considerăm că aceste din urmă dispoziții sunt aplicabile și în procedura somației de plată, judecătorului revenindu-i sarcina de a veghea ca acestea să nu fie aplicate, în concret, într-un sens contrar caracterului acestei. proceduri, respectându-se, în același timp, drepturile procesuale ale părților.
Așa cum am arătat, procedura somației de plată este o procedură specială, Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevăzând anumite condiții specifice pentru introducerea cererii de către creditor. De aceea, considerăm că nu se poate modifica, nici măcar cu acordul tacit sau expres al debitorului, cererea în somație de plată într-o acțiune de drept comun. O asemenea modificare a cererii inițiale, care s-ar putea întemeia pe prevederile art. 132 și urm. C. proc. civ., ar putea urmări chiar eludarea unor prevederi legale referitoare la plata taxei de timbru la valoare evitarea realizării concilierii directe prevăzute de art. 720 C. proc. civ. pentru litigiile comerciale, extinderea cadrului procesual sau de administrare a probatoriului, limitat în procedura somației de plată ș.a. Dincolo însă de aceste din urmă aspecte, argumentul principal rămâne cel rezultând din specificul somației de plată, întărit, în prezent, și de abrogarea alin. (4) al art. 8 din ordonanță, care prevedea posibilitatea creditorului de a cere instanței să judece cauza în fond, dar și aceasta numai în fața instanței învestite cu acțiunea în anulare și numai dacă ordonanța în somație de plată era anulată. Drept urmare, judecătorul cererii în somație de plată nu va putea da curs solicitării creditorului de modificare a cererii, transformând-o într-o acțiune de drept comun, ci va respinge cererea în somație de plată.
O altă problemă care s-ar putea pune pe parcursul derulării procedurii în somație de plată privește admisibilitatea unei cereri din partea creditorului pentru înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, în temeiul art. 591 și urm. C. proc. civ. Un răspuns negativ s-ar putea sprijini pe faptul că admisibilitatea sechestrului asigurător este condiționată de intentarea unei «acțiuni», termenul folosit de legiuitor sugerând actul procedural prin care reclamantul supune o anume pretenție examinării judecătorului pentru a obține o decizie asupra fondului acestei pretenții. Or, procedura somației de plată nu a fost concepută pentru a soluționa un conflict de drept, ea având caracter necontencios și, ca atare, formularea cererii în somație de plată nu poate fi asimilată cu intentarea unei acțiuni la care se referă art. 591 C. proc. civ. S-ar mai putea susține că procedura sechestrului asigurător, deși cuprinsă în Codul de procedură civilă, nu se circumscrie conceptului de normă generală, cu care s-ar putea întregi normele speciale instituite prin Ordonanța Guvernului ni-. 5/2001.
În pofida unor asemenea posibile argumente, considerăm că o cerere de înființare a unui sechestru asigurător asupra bunurilor debitorului este admisibilă și pe baza unei cereri în somație de plată, dacă, bineînțeles, sunt îndeplinite celelalte cerințe impuse de art. 591 C. proc. civ.: creanță constatată printr-un înscris și, eventual, dacă instanța dispune, plata cauțiunii în cuantumul fixat de instanță. Dispozițiile art. 591 și urm. C. proc. civ. pot întregi prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, având în vedere trimiterea făcută de art. II1 alin. (2) din ordonanță la prevederile art. 338 C. proc. civ. și trimiterea acestora la prevederile procedurii contencioase, fără nici un fel de altă excludere sau limitare decât cea rezultând din natura necontencioasă a cererii. Or, prevederile privind sechestrul asigurător din Codul de procedură civilă au caracter de normă generală în raport cu prevederile speciale privind somația de plată și nici nu contravin naturii necontencioase a acestei proceduri, întrucât măsura se ia fără citarea părților, în camera de consiliu, și are drept scop doar garantarea executării titlului executoriu în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asiguratorie, a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească executorie. În cazul în care cererea principală a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă ori dacă cel care a făcut-o renunță la judecata acesteia, debitorul poate cere ridicarea măsurii, iar instanța se pronunță prin încheiere irevocabilă dată fără citarea părților (art. 595 C. proc. civ.).
Pe de altă parte, introducerea unei cereri în somație de plată având drept scop obținerea de către creditor a unui titlu executoriu poate fi asimilată «intentării acțiunii», prevăzută de art. 591 C. proc. civ., întrucât are un scop identic – obținerea titlului executoriu – așa cum rezultă din prevederile art. 596 C. proc. civ.
7. Probele.
Referitor la probatoriul ce poate fi administrat în procedura somației de plată, în principiu, este admisibilă numai proba cu înscrisuri. Aceasta, întrucât art. 1 alin. (1) al ordonanței dispune că această procedură se desfășoară în scopul realizării acelor creanțe ale creditorului ce reprezintă obligații de plată asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, iar potrivit art. 6 alin. (1), judecătorul va examina cererea creditorului pe baza actelor depuse. Se impune a reitera aici precizarea făcută mai sus că, în această procedură, nu pot fi folosite înscrisurile care constituie ele însele titluri executorii.
Legiuitorul, în același text, art. 6 alin. (1), adaugă că judecătorul va examina cererea și pe baza „explicațiilor și lămuririlor părților”. Din aceasta s-a dedus că ar fi admisibilă și mărturisirea judiciară făcută de una din părți cu ocazia explicațiilor și lămuririlor solicitate de judecător. De asemenea, s-a apreciat că modalitatea procedurală în care explicațiile și lămuririle sunt solicitate de instanță este luarea interogatoriului, probă ce nu ar fi admisibilă decât în situația în ca/e instanța este cea care o solicită, nu și în ipoteza în care părțile ar intenționa să-și probeze astfel cererea”.
Curtea Constituțională a subliniat omisiunea legiuitorului de a nu preciza semnificația sintagmei «explicații și lămuriri», arătând că această omisiune nu poate fi suplinită prin decizia sa . În același timp, Curtea Constituțională, în considerentele unei decizii, s-a pronunțat în sensul că, în procedura somației de plată, înscrisurile sunt „singurele dovezi care se administrează”, „în afară de lămuririle și explicațiile date de părți” . Nu ne putem însuși această ultimă afirmație, în sensul că și „lămuririle și explicațiile date de părți” ar fi probe, întrucât acestea, în mod evident, nu sunt probe, nici măcar în procedura somației de plată. «Proba» este cea care servește la stabilirea adevărului sau a neadevărului. Or, în raport cu cererea creditorului, debitorului nu i se cere să probeze neadevărul cu privire la creanță și atributele acesteia, «explicațiile și lămuririle» fiind utile la «deslușirea» situației create, nu la probarea ei. De asemenea, trebuie să se distingă între măsurile de instrucție judiciară, cum este și citarea părților pentru explicații și lămuriri – măsuri care sunt «instrumente procedurale» – și «modurile de probă» la care se poate ajunge prin astfel de măsuri.
În practica judiciară, majoritatea instanțelor au admis numai probe cu înscrisuri, însă, în cazuri cu totul izolate, a fost admisă în procedura somației de plată proba cu martori, pentru a se dovedi eliberarea unui spațiu comercial, sau cu expertiza tehnică, pentru dovedirea unor lucrări de investiții, ori cu expertiza contabilă, pentru stabilirea cuantumului creanței.
Problema mijloacelor de probă, în procedura somației de plată, prezintă o importanță specială în materie comercială, în sintagma «alte înscrisuri», utilizată de legiuitor în art. 1 alin. (1) din ordonanță, putându-se înscrie orice documente comerciale care atestă o creanță certă, lichidă și exigibilă. Printre acestea, un loc important I îl ocupă, potrivit art. 46 C. com., facturile acceptate. Utilizarea lor ca mijloace de probă în procedura somației de plată în materie comercială a condus la soluții diverse în practica judiciară.
Astfel, în asemenea cauze, judecătorul somației a considerat, pe bună dreptate, că doar facturile acceptate fac dovada creanței în sensul cerut de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001. Totuși, s-a ridicat o problemă, care a primit soluții diferite: pe ce temei poate fi calificată o factură ca acceptată sau nu și, pe cale de consecință, care dintre ele poate fi primită ca mijloc de probă în procedura somației de plată. În unele cauze s-au considerat ca acceptate facturile care purtau semnătura de primire a unei persoane (angajat al debitorului), cu motivarea că acceptarea poate fi și tacită; în altele, s-au cerut (dacă nu au fost depuse de creditor) înscrisuri din care să rezulte voința debitorului de a se obliga (plata unui avans din prețul mărfii, acceptarea mărfii și fixarea unui termen pentru plată, acceptarea ulterioară a plății etc), atunci când această voință nu rezulta explicit din chiar factura depusă la dosar. Apreciem că această din urmă soluție este cea temeinică și legală, în acest sens pronunțându-se și Curtea Supremă de Justiție, care a precizat că primirea facturii de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plății, întrucât primirea facturii este un act material, în timp ce acceptarea facturii necesită o manifestare de voință a persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea conținutului prestațiilor inserate în înscrisul care are doar rol de instrumentum, așa încât nu poate fi primită susținerea că prin semnătura unui angajat s-a acceptat plata ca echivalent al prestațiilor.
În cazul în care factura sau un alt înscris prezentat ca mijloc de probă este contestat de una din părți, susținându-se că este fals, verificarea poziției părților față de valabilitatea înscrisului contestat se poate face numai pe calea dreptului comun, eventual prin verificarea de scripte. Procedura verificării de scripte, reglementată de art. 1178 C. civ. și de art. 177-184 C. proc. civ. este însă incompatibilă cu caracterul sumar al procedurii somației de plată și, drept urmare, cererea în somație de plată va fi respinsă.
În unele litigii comerciale, chiar și în procedura somației de plată, s-a pus problema facturilor pro forma ca mijloc de probă, creditorii invocând prevederile art. 46 C. corn. În susținerea forței probante a acestor facturi. În această opinie se scapă însă din vedere că art. 46 C. com. prevede ca mijloc de probă specific în materie comercială «facturile acceptate», pentru că doar acestea fac dovada împotriva debitorului, iar facturile neacceptate, fiind emise – ca și facturile pro forma – unilateral de către creditor, constituie probă doar contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul lor. Mai mult, facturile pro forma nu creează o obligație de plată, ele având caracterul unui act informativ cu privire la bunurile sau serviciile ce fac obiectul unei convenții, prețul estimativ, condițiile de livrare și de plată sau ele atestă condițiile unei viitoare vânzări sau ale unui viitor contract de antrepriză.
Sarcina probei și în procedura somației de plată, respectiv sarcina dovedirii creanței care face obiectul cererii și a îndeplinirii tuturor condițiilor impuse acesteia de prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 revine creditorului. Contestarea de către debitor a unor aspecte vizând condițiile și caracterul creanței creditorului nu duce automat la inversarea sarcinii probei. Astfel, de exemplu, susținerea debitorului că nu a acceptat factura prezentată de creditor ca mijloc de probă nu va atrage obligația debitorului de a dovedi neacceptarea, ci îi revine creditorului sarcina de a proba acceptarea facturii de către debitor.
Recenta modificare adusă Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă , în sensul introducerii, la Capitolul III al Titlului III din Cartea a II-a, a Secțiunii a III-a – „Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocați” – ridică problema în ce măsură noile prevederi sunt aplicabile și în procedura somației de plată, având în vedere că, potrivit art. 241, „dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile numai în cazul litigiilor patrimoniale, afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”.
Întrucât nici în Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și nici în Codul de procedură civilă nu există dispoziții exprese care să interzică aplicarea prevederilor menționate în procedura somației de plată, considerăm că, de principiu, ca ipoteză, nu se poate susține neaplicabilitatea lor în această procedură, sigur, a acelor prevederi care corespund naturii procedurii. Pe de altă parte, având în vedere atât caracterul necontencios, accelerat și expeditiv și probațiunea limitată în procedura somației de plată, cât și conținutul și modul administrării probelor de către avocați, astfel cum sunt reglementate în Secțiunea a III-a, conchidem că, în fapt, judecătorul somației de plată nu va putea încuviința, chiar dacă părțile au convenit în acest sens, ca avocații care le asistă și le reprezintă să administreze probele în cauză, potrivit dispozițiilor secțiunii respective.
Secțiunea a IV-a Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de judecată
Cum plastic se exprima un reputat doctrinar francez, injoncțiunea de plată are ca scop să tulbure «conjurația tăcerii», prin care un debitor tinde la frustrarea creditorului său de drepturile acestuia. Lipsit de un titlu executoriu, creditorul riscă să se confrunte cu reaua-credință a debitorului său, care «rămâne surd» la solicitările de a-și onora datoria exigibilă. El este însă «provocat» să adopte o atitudine tocmai prin deschiderea procedurii somației de plată „returnând astfel tăcerea debitorului contra lui”.
În raport cu atitudinea debitorului și în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, judecătorul cererii în procedura somației de plată poate pronunța una din următoarele soluții: închiderea dosarului prin încheiere irevocabilă, admiterea cererii creditorului prin ordonanță (admiterea cererii în întregime ori în parte) sau respingerea cererii creditorului prin ordonanță.
Dar, în afara celor trei categorii de soluții «clasice», care pot fi pronunțate în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 – și care vor fi analizate, distinct, în continuare -judecătorul învestit cu cererea în somație de plată poate pronunța și alte soluții, prin aplicarea corespunzătoare a normelor generale privind procedura necontencioasă și contencioasa, în temeiul art. 338 C. proc. civ. la care face trimitere art. 11 alin. (2) din ordonanță. Având în vedere textele menționate, credem că judecătorul somației nu poate fi limitat numai la cele trei categorii de soluții indicate de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și că i se poate recunoaște posibilitatea de a pronunța și soluții care să privească declinarea competenței de atribuțiune sau declinarea competenței teritoriale în favoarea altei instanțe, constatarea renunțării la judecată, anularea cererii ca netimbrată sau insuficient timbrată, îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii ș.a.
În cazul în care judecătorul cererii în somație de plată constată necompetența sa de atribuțiune – la cerere ori din oficiu – sau necompetența sa teritorială – urmare a excepției ridicate de parte -va dispune, prin sentință, nu prin ordonanță, declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea instanței competente, în temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Fiind o hotărâre pronunțată potrivit regulilor procedurii comune, hotărârea de declinare nu este supusă căii de atac a cererii în anulare prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, ci recursului, în termen de 5 zile de la pronunțare, recurs ce poate fi exercitat atât de creditorul-reclamant, cât și de debitorul-pârât.
Potrivit art. 246 C. proc. civ., judecătorul somației de plată poate să constate, prin încheiere, dată fără drept de apel (dar cu recurs), renunțarea reclamantului – verbal, în ședință, sau prin cerere scrisă -la judecată. Credem însă – deși poate părea paradoxal – că judecătorul în somația de plată nu va putea să dea curs renunțării reclamantului-creditor la însuși dreptul pretins, pentru că el nu poate aborda fondul raporturilor juridice dintre părți. Or, potrivit art 247 C. proc. civ., „în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond (…)”.
Considerăm că dispozițiile art. 281-2812 C. proc. civ. privind îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii se aplică și în cazul hotărârilor pronunțate în procedura somației de plată, judecătorul somației pronunțându-se, prin încheiere sau hotărâre, la cererea oricăreia dintre părți, sau și din oficiu, în cazul îndreptării erorilor. O problemă mai delicată o constituie precizarea termenului în care părțile pot cere completarea hotărârii, având în vedere că textele art. 2812 C. proc. civ. se referă la „același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri”. Or, ordonanța în somație de plată poate fi atacată doar cu cererea în anulare, într-un termen (10 zile) diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă pentru apel și recurs. Pornind de la prevederile art. 281 C. proc. civ., care instituie drept singur criteriu calea de atac căreia îi este supusă hotărârea în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea, considerăm că cererile întemeiate pe prevederile art. 281- C. proc. civ. pot fi formulate în termen de 10 zile.
Judecătorul cererii în somație de plată va putea dispune și anularea cererii ca netimbrată sau insuficient timbrată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în cazul în care creditorul nu-și timbrează cererea cu taxa judiciară de timbru sau cu timbru judiciar. Considerăm că, și în acest caz, deși nu se încadrează strict în prevederile art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, judecătorul va pronunța tot o ordonanță și nu o sentință, întrucât soluția este asemănătoare celei de respingere a cererii. Dar, indiferent că această hotărâre se va intitula ordonanță sau sentință, credem că este admisibilă cererea de reexaminare, întrucât cererea în anulare – ca unică modalitate procedurală de atac la dispoziția debitorului – are ca obiect ordonanța pronunțată în somație, nu modul de rezolvare a unor incidente – precum taxa judiciară de timbru – premergătoare judecății.
1. Închiderea dosarului.
Potrivit art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001: „în cazul în care creditorul primește plata ori declară că este mulțumit cu înțelegerea asupra plății, judecătorul va lua act despre aceasta și va proceda la închiderea dosarului, pronunțând o încheiere irevocabilă”. Mărturisim că sintagma «în cazul în care creditorul primește plata» ni se pare cel puțin enigmatică, întrucât nu vedem ce motive l-ar face pe creditor să nu accepte o plată pe care a cerut-o și pe care debitorul i-o oferă.
Textul art. 5 se referă la «închiderea dosarului» ca soluție a instanței și prevede două situații distincte, în care judecătorul va da această soluție:
– debitorul plătește creditorului datoria pentru care s-a solicitat emiterea somației de plată, caz în care cererea creditorului rămâne fără obiect;
– deși debitorul nu a plătit (deloc sau doar parțial) datoria, din proprie inițiativă sau la stăruința judecătorului [potrivit art. 4 alin. (2)], se ajunge la o înțelegere asupra plății, creditorul se declară mulțumit cu aceasta.
În ambele situații, judecătorul pronunță o încheiere irevocabilă și „încheierea privind înțelegerea părților asupra plății constituie titlu executoriu” (art. 5). Credem și noi, alături de alți autori, că dispozițiile speciale (art. 271-273 C. proc. civ.) ale Secțiunii a III-a, „Hotărârile care consfințesc învoiala părților”, din Codul de procedură civilă, sunt aplicabile și este necesar ca „învoiala să fie înfățișată în scris”. „Ea va alcătui dispozitivul încheierii”, care constituie titlu executoriu, ce va putea fi pus în executare silită. Judecătorul cererii în somație de plată nu va putea cenzura conținutul înțelegerii intervenite între părți, ci doar elementele care privesc condițiile de validitate ale oricărui contract (capacitate, consimțământ, obiect și cauză), dar va avea obligația să ia act despre această înțelegere și să o includă în dispozitivul încheierii prin care a pronunțat închiderea dosarului.
Încheierile prin care s-a dispus închiderea dosarului, pronunțate în condițiile art. 5 din ordonanță, fiind irevocabile, nesusceptibile de exercitarea unei căi de atac, acestea nu intră în categoria hotărârilor care, potrivit art. 266 alin. (3) C. proc. civ., se comunică părților.
2. Respingerea cererii.
O altă soluție pe care o poate pronunța judecătorul cererii în procedura somației de plată este respingerea acesteia. Hotărârea pronunțată de judecător în acest caz este denumită «ordonanță», ea fiind însă o sentință, în sensul dispozițiilor art. 255 alin. (1) C, proc. civ. O asemenea ordonanță va trebui să îndeplinească toate condițiile de formă și de fond (de conținut) prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Fiind potrivit art. 7 teza I din ordonanță – irevocabilă, nu se va comunica părților.
Judecătorul va respinge prin ordonanță cererea creditorului de emitere a somației de plată atunci când această cerere nu îndeplinește condițiile de formă și de fond – examinate mai sus -cerute de dispozițiile legal care reglementează această procedură specială (lipsa cerințelor legale pentru valorificarea creanței pe calea somației de plată, lipsa caracterului cert, lichid sau exigibil al creanței, lipsa înscrisurilor doveditoare, a naturii contractuale a creanței ș.a.). Dacă judecătorul constată, din cerere sau din obiecțiunile ridicate de debitor în întâmpinare ori cu ocazia explicațiilor și lămuririlor, că acea cerere prezintă un caracter contencios, o va respinge, conform art. 335 C. proc. civ., deoarece ne aflăm, în această fază, așa cum am arătat, într-o procedură necontencioasă. Aceasta nu înseamnă că introducem, ca o condiție de admisibilitate a cererii, recunoașterea datoriei de către debitor și nici că orice apărări ale debitorului ori contestarea de către acesta a înscrisului atrage, de plano, respingerea cererii. Apreciem că trebuie să se facă distincție între apărările de fond ale debitorului, ce țin de procedura somației de plată, și acele apărări care vizează fondul raporturilor juridice dintre părți și care, de regulă, impun o probațiune inadmisibilă în această procedură specială.
3. Admiterea cererii.
Cea de-a treia soluție, pe care judecătorul sesizat cu cererea de emitere a somației de plată o poate pronunța, este admiterea cererii, în tot sau în parte. Potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, când în urma examinării cererii pe baza actelor depuse, precum și a explicațiilor și lămuririlor părților prezente potrivit art. 4 alin. (2)-(4), constată că pretențiile creditorului sunt justificate, judecătorul emite ordonanța, care va conține somația de plată către debitor, precum și termenul de plată. În legătură cu formularea textului acestui articol credem că, nu întâmplător, legiuitorul a preferat termenul «justificate» celui de «întemeiate» cu privire la pretențiile creditorului și că a făcut-o tocmai pentru a evoca implicit, încă o dată, că judecătorul cererii în somație de plată nu abordează fondul raporturilor juridice dintre părți și nu administrează toate probele acceptate în procedura de drept comun pentru a putea stabili dacă cererea este «întemeiată», ci doar examinează înscrisurile care «justifică» pretențiile creditorului. Articolul 6 alin. (2) din ordonanță nu prevede posibilitatea admiterii în parte a cererii creditorului, dar acest lucru rezultă fără îndoială din art. 7, în care se vorbește despre posibilitatea creditorului de a introduce cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun în cazul respingerii cererii sale, precum „și în cazul în care prin ordonanță cererea sa a fost admisă în parte”, precum și din art. 9 alin. (1), care vorbește despre „ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii”.
Precum în cazul ordonanței de respingere, și ordonanța de admitere a cererii creditorului trebuie să îndeplinească toate condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. În plus, ordonanța va cuprinde și somația de plată către debitor – care va viza atât obligația (creanța) principală, cât și dobânzile, majorările și penalitățile datorate potrivit legii, actualizate cu rata inflației – și termenul de plată.
Alineatul (3) al art. 6 prevede că „termenul de plată nu va fi mai mic de 10 zile și nici nu va depăși 30 de zile”. Rezultă, credem, fără putință de tăgadă, că acest termen de referință prevăzut de alin. (3) teza I al art. 6 din ordonanță este un termen legal de grație, care se aplică și în materie comercială, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Reglementarea lui în Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 și cu privire la materia comercială vine să producă o nouă breșă în interdicția de acordare a termenului de grație, în cazul obligațiilor comerciale, prevăzută de art. 44 C. com. și să aducă argumente suplimentare în favoarea propunerii de lege ferenda, de a se admite – în anumite limite și sub rezerva anumitor condiții – acordarea termenului de grație și în materia obligațiilor comerciale.
Din modul de redactare a prevederilor art. 6 alin. (2) și (3) rezultă că obligația instanței de fixare în ordonanța pe care o emite a termenului de plată, deci de acordare a acestui termen de grație, rămâne la aprecierea acesteia, în intervalul stabilit de lege (între 10 și 30 de zile). Observând termenul de grație pe care judecătorul îl poate acorda (maxim 30 de zile), considerăm că legiuitorul a avut în vedere cerința din art. 1101 C. civ., ca aceste termene să fie «mici».
Articolul 6 alin. (2) și (3) vorbește despre «termenul de plată», de unde se poate deduce că judecătorul somației de plată nu va putea fracționa plata datoriei, stabilind două sau mai multe termene succesive. De altfel, o asemenea fracționare nici nu ar fi utilă, având în vedere termenul scurt pe care instanța îl poate acorda, chiar și când acesta este la limita lui maximă.
Articolul 6 alin. (3) teza a II-a prevede că , judecătorul va putea stabili alt termen potrivit înțelegerii pârtilor”. Așadar, în situația în care părțile cad de acord asupra acestui aspect, judecătorul nu mai este obligat să respecte limita maximă impusă de teza I a acestui alineat, ci poate stabili un termen de grație pentru plata obligației debitorului mai mare de 30 de zile și, credem noi, chiar cu fracționarea plății, în cazul în care părțile convin la aceasta. În acest caz, ar fi un termen de grație de natură convențională și, drept urmare, judecătorul nu-l poate ignora, dacă prin înțelegerea părților nu s-au încălcat norme imperative, chiar dacă expresia «va putea», din textul art. 6 alin. (3) teza a II-a, interpretată strict formal, ar putea induce ideea că judecătorul poate refuza înțelegerea părților cu privire la termenul de plată.
Articolul 6, nou introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 142/2002, prevede că în cazul creanțelor reprezentând obligații de plată a cotelor din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari sau locatari, precum și al cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice, corespunzător suprafețelor locative pe care le folosesc ca locuințe, judecătorul, la cererea debitorului, va putea, prin derogare de la dispozițiile art. 6 alin. (3), să dispună stabilirea unui termen de plată ori eșalonarea plății, ținând seama de motivele temeinice invocate de debitor în ceea ce privește posibilitățile efective de plată. S-a pus întrebarea de ce mai era necesară «derogarea» stabilită prin acest text, atâta vreme cât nu s-a stabilit că, pentru acest caz, termenul de plată va fi mai lung. Fără a nega deficiența semnalată în ce privește redactarea textului, ni se pare evident faptul că legiuitorul a avut în vedere să dea judecătorului posibilitatea de a acorda – în aceste situații, expres și limitativ prevăzute – termene de grație mai lungi.
Remarcăm și faptul că prin acest text se aduce o noutate în reglementare, dându-se judecătorului și posibilitatea ca, în aceste cazuri, să eșaloneze plata creanței ce face obiectul ordonanței în somație de plată, chiar fără acordul creditorului, posibilitate pe care anterior o avea, așa cum am arătat, doar în cazul în care părțile se înțelegeau asupra acestui aspect, conform art. 6 alin. (3) teza a II-a.
În cazul în care judecătorul apreciază că motivele invocate de debitor nu sunt întemeiate, el va fi obligat la acordarea termenului legal de grație de maxim 30 de zile, prevăzut de art. 6 alin. (3). Dacă însă apreciază că debitorul are motive întemeiate, el va putea să stabilească un termen de grație mai lung de 30 de zile. În stabilirea acestuia, dat fiind faptul că, de această dată, legiuitorul nu a mai prevăzut o limită maximă, judecătorul va trebui să aibă în vedere atât posibilitățile de plată efective ale debitorului, cât și situația creditorului care ar putea fi afectat de un termen prea lung. Aceste aspecte vor fi avute în vedere de judecător și la eșalonarea plății.
Textul art. 6 nu precizează ce se înțelege prin «motive temeinice», lăsând aceasta la aprecierea judecătorului, și face doar trimitere la «posibilitățile efective de plată» ale debitorului.
Articolul 6 alin. (3) – și nici un alt text din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – nu prevede momentul de când începe să curgă termenul de plată fixat de judecător. Neindicarea acestui moment, nici în ordonanța de admitere dată de judecător – așa cum frecvent se întâmplă în practică – creează dificultăți în verificarea modului în care s-au respectat de instanță prevederile privind termenul de plată, precum șt în realizarea de către creditor a creanței sale, într-un termen cât mai scurt. De aceea, apreciem că, în ordonanța de admitere a cererii creditorului, odată cu stabilirea termenului de plată, judecătorul va trebui să fixeze și momentul de când acest termen începe să curgă.
Fixarea momentului începerii curgerii termenului de plată la rămânerea irevocabilă a ordonanței, cu toate argumentele pentru o astfel de soluție, ar constitui, credem, un «stimulent» pentru debitor în exercitarea, doar cu scop dilatoriu, a căii de atac (în condițiile unei taxe judiciare de timbru modice). De aceea, apreciem că, mai potrivit cu scopul Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 (celeritatea realizării creanțelor), ar fi ca termenul de plată să curgă de la pronunțarea ordonanței, dacă debitorul este prezent, sau de la comunicarea ei, dacă este absent. În acest sens, termenul de plată și-ar găsi, ca termen de grație, utilitatea urmărită de legiuitor, iar eventualele obiecțiuni privind împlinirea lui înainte de soluționarea căii de atac (dacă este exercitată) se pot ușor înlătura prin aceea că această cale este suspensivă de executare, așa cum se deduce, printr-o interpretare per a contrario, din art. 9 alin. (2) din ordonanță.
Prin ordonanța de admitere a cererii în somație de plată, judecătorul va soma pe debitor să plătească și cheltuielile de judecată, art. 274 și urm. C. proc. civ. Aplicându-se corespunzător. Având în vedere că taxa judiciară de timbru este stabilită la o sumă fixă, considerăm că, și în cazul în care cererea creditorului a fost admisă numai în parte, debitorul va fi obligat la plata integrală a acestei sume. Soluția se schimbă însă pentru alte sume care ar fi pretinse de creditor cu titlu de cheltuieli de judecată (onorar avocat, cheltuieli de deplasare ș.a.), caz în care judecătorul va face aplicarea art. 276 C. proc. civ.
Ordonanța conținând somația de plată se înmânează părții prezente sau, după caz, în lipsa uneia sau ambelor părți, se va comunica de îndată, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, conform art. 6 alin. (4). Acest text mai prevedea că debitorului i se vor comunica, odată cu ordonanța, cererea creditorului și actele anexate la aceasta, dacă acestea nu i-au fost comunicate potrivit art. 4 alin. (3). Această din urmă dispoziție nu își mai găsea aplicare practică, deoarece, după modificarea art. 4 alin. (2) prin legea de aprobare a ordonanței, citarea părților se face în toate cazurile, iar la citația pentru debitor se vor anexa – conform art. 4 alin. (3) – în copie, cererea creditorului și actele depuse de acesta în susținerea cererii. De aceea, dispoziția menționată a și fost abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 142/2002.
Observăm că prevederile art. 6 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 derogă de la regula referitoare la comunicarea actelor de procedură, cuprinsă în art. 86 alin. (1) C. proc. civ. Apreciem că această derogare este nejustificată și chiar contrară celerității impuse de procedura somației de plată, întrucât comunicarea ordonanței de admitere a cererii creditorului se putea realiza mult mai repede și în aceleași condiții de confirmare a primirii – prin agenții procedurali ai instanței [art. 86 alin. (1) C. proc. civ.] sau „prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia” [art. 86 alin. (3) C. proc. civ.].
CAPITOLUL IV CĂI DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR PRIN CARE S-A SOLUȚIONAT CEREREA DE SOMAȚIE DE PLATĂ
Secțiunea I Terminologie
Articolul 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în forma sa inițială, înainte de aprobare prin Legea nr. 295/2002, avea următoarea formulare: „împotriva ordonanței prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula acțiune în anulare în termen de 30 de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia”. Utilizarea de către legiuitor a denumirii «acțiune în anulare» a determinat în doctrină aprecieri comparative între acțiunea în anulare din somația de plată și acțiunea în anulare împotriva hotărârii .arbitrate, prevăzută de art. 364 C. proc. civ., identificându-se o serie de asemănări, dar și deosebiri importante. Considerăm că sintagma «acțiune în anulare» folosită de legiuitor pentru desemnarea căii de atac în această procedură era inadecvată și, din această cauză, apropierea ei de acțiunea în anulare arbitrală nejustificată. Schimbarea acestei titulaturi se impunea și ea a fost realizată prin Legea nr. 295/2002. Din păcate însă, nici termenul utilizat pentru înlocuirea primului nu este, apreciem noi, cel mai potrivit.
Legea nr. 295/2002 a înlocuit denumirea de «acțiune în anulare» cu aceea de «cerere în anulare». Putem spune că noțiunea de «cerere în anulare» este nouă, în dreptul nostru procesual neexistând nici un alt mijloc procesual cu această denumire.
Legiuitorul, schimbând denumirea din «acțiune în anulare» în «cerere în anulare», nu a adus nici un fel de modificări în regimul juridic al acesteia, fiind vorba doar de o operațiune terminologică. Considerăm însă că nici termenul de «cerere în anulare», pentru desemnarea căii de atac în procedura somației de plată, nu este adecvat și că mult mai apropiat de natura și regimul acestei căi de atac este cel utilizat în legislația franceză – ce a constituit model și pentru reglementarea română – și care există, e adevărat într-o măsură mult mai restrânsă, și în legislația română: opoziția.
Secțiunea a II-a Obiectul cererii în anulare
În conformitate cu prevederile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în cazul în care creditorul primește plata datoriei ori declară că este mulțumit cu înțelegerea asupra plății, judecătorul va lua act despre aceasta și va proceda la închiderea dosarului, pronunțând o încheiere irevocabilă, iar în conformitate cu art. 7, ordonanța prin care judecătorul a respins cererea creditorului este, de asemenea, irevocabilă. În consecință, cele două categorii de hotărâri pronunțate de judecătorul somației de plată nu pot fi atacate cu cerere în anulare. Din redactarea art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 rezultă că cererea în anulare ar putea fi exercitată împotriva unui singur gen de ordonanță, cea prevăzută de art. 6 alin. (2), respectiv cea prin care s-a admis în întregime cererea debitorului, emițându-se ordonanța care conține somația de plată. În schimb, art. 7 trimite și la ipoteza în care, prin ordonanță, cererea creditorului a fost admisă numai în parte, caz în care creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată pe calea dreptului comun, ca și atunci când cererea sa a fost respinsă în întregime.
Lacuna sau necorelarea suficientă a textelor menționate s-ar putea însă acoperi prin punerea în operă a câtorva argumente de interpretare logică: a fortiori, ubi eadem ratio idem ius, qui potes plus, potest minus. Un asemenea demers conduce la concluzia că o cerere în anulare poate fi introdusă și împotriva ordonanței prin care cererea creditorului a fost admisă în parte. În această situație însă, cererea în anulare nu poate fi îndreptată decât împotriva pretențiilor creditorului care au fost admise, întrucât în privința celor respinse ordonanța judecătorului este irevocabilă, potrivit art. 7 teza I.
Așa cum am arătat deja, în afară de închiderea procedurii prin încheiere sau admiterea ori respingerea cererii creditorului prin ordonanță – reglementate expres de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 -judecătorul în somație de plată mai poate pronunța și alte soluții: să-și decline competența, să ia act de. renunțarea creditorului la judecată, să anuleze cererea ca netimbrată sau insuficient timbrată ș.a. În context, am și exprimat un punct de vedere în legătură cu posibilitatea de a ataca hotărârile ce consfințesc asemenea soluții, dar considerăm util să dezvoltăm aici problema în ce măsură se poate formula cererea în anulare sau o altă cale de atac împotriva hotărârii judecătorului sesizat cu cererea pentru emiterea somației de plată, atunci când cererea creditorului a fost anulată ca netimbrată. În legătură cu rezolvarea care s-ar putea aduce acestei probleme se pot contura trei opinii:
Într-o primă opinie, folosindu-se argumentul de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis și cel privind completarea dispozițiilor speciale cu dreptul comun – Codul de procedură civilă – s-ar putea susține admisibilitatea apelului sau a recursului împotriva hotărârii de anulare a cererii ca netimbrată. Regula consacrată de art. 282 C. proc. civ. este aceea că toate hotărârile judecătorești, așadar inclusiv ordonanța cuprinzând somația de plată, sunt supuse căii de atac a apelului, dacă legea nu prevede altfel. Articolul 282 C. proc. civ. consacră excepția, arătând că nu sunt supuse apelului hotărârile pronunțate în litigiile având un obiect evaluabil în bani cu o valoare de până la 1 miliard de lei, iar în procedura specială a somației de plată, art. 8 și art. 9 prevăd alte două cazuri de excepție: cererea este respinsă, situație în care hotărârea primei instanțe este irevocabilă; cererea este admisă, situație în care hotărârea instanței se poate ataca cu cerere în anulare. Folosind argumentul de interpretare evocat, în cazul anulării cererii, prin raportare la regulile dreptului comun complementar (Codul de procedură civilă), calea de atac ar fi apelul sau recursul, după cum obiectul creanței are o valoare de peste sau de până la 1 miliard lei (100.000 RON). Aceasta, întrucât, dacă intenția legiuitorului ar fi fost în sensul declarării irevocabilității hotărârii judecătorești în ipoteza anulării cererii, această soluție ar fi trebuit expres consacrată, ca și în cazul soluției respingerii cererii.
Într-o altă opinie, s-ar putea susține că hotărârea de anulare a cererii creditorului în somație de plată este supusă recursului, preluând argumentul de strictă interpretare a normei de excepție, enunțat anterior, la care se adaugă, prin interpretare, art. 338 C. proc. civ., la care face trimitere art. II1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001. Prin aplicarea art. 338 C. proc. civ. În procedura somației de plată, procedură necontencioasă, devin aplicabile prevederile art. 336 alin. (2) C. proc. civ., iar hotărârea este supusă recursului ori de câte ori s-a dat o altă soluție decât de admitere sau respingere a cererii ori de închidere a procedurii, situații în care Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 conține norme speciale, aplicabile prioritar.
În sfârșit, într-o a treia opinie, pe care am exprimat-o deja și am susținut-o, atunci când cererea creditorului a fost anulată prin admiterea unei excepții de fond sau de procedură, hotărârea pronunțată în acest sens nu este supusă căii de atac a apelului sau recursului, ci, prin analogie cu situația prevăzută de art. 7 teza I, este irevocabilă.
În raport cu prevederile art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 este evident că creditorul nu poate introduce cererea în anulare împotriva hotărârii prin care i s-a anulat ca netimbrată cererea, dar s-ar putea susține că el are deschisă, în acest caz, calea recursului, în temeiul art. 299 C. proc. civ. care prevede că: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în ap (…) sunt supuse recursului”. Deși anularea ca netimbrată a cererii creditorului nu echivalează cu o respingere pe fond a acesteia, împotriva hotărârii de anulare a cererii creditorul nu are deschisă calea de atac a recursului, întrucât prevederile art. 299 C. proc. civ. fiind potrivnice reglementării procedurii speciale a somației de plată – și deci excluse de prevederile art. 388 C. pfoc. civ. – nu se aplică.
Pe de altă parte, ar fi paradoxal ca atunci când situația de respingere a cererii pentru neîndeplinirea condițiilor din art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – o situație «gravă» pentru creditor – să se pronunțe o hotărâre irevocabilă, iar în cazul anulării (ca netimbrată), soluție mai puțin gravă pentru creditor – de vreme ce poate introduce o nouă cerere de învestire corectă a instanței – să se deschidă o cale de atac în favoarea sa, cea a recursului.
În concluzie, fără a ignora, ci, dimpotrivă, susținând oportunitatea unei remodelări legislative a cererii în anulare, atât pentru debitor, cât și pentru creditor, astfel încât viciile ordonanței judecătorului – și cu privire la aspectele arătate – să poată fi înlăturate prin exercitarea căii de atac, specifică, dar nejustificat de restrictivă, acum, în condițiile actualei reglementări, soluțiile propuse în primele două opinii analizate, prin evocarea normelor procedurale comune, sunt greu, dacă nu chiar imposibil de admis. Aceasta, întrucât, pentru situațiile care fac obiectul reglementării, atât art. 7, cât și art. 8 alin. ultim și art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 prevăd categoric că ordonanța, respectiv hotărârea este «irevocabilă». Acest atribut al actului jurisdicțional înlătură necondiționat apelul și recursul. Altfel, s-ar compromite caracterul «irevocabil» al ordonanței sau hotărârii ori s-ar atribui acesteia un sens surprinzător, inedit și cu totul bulversant. Apoi, soluțiile preconizate ar conduce la un amalgam al căilor de atac în unul și același litigiu și, mai ales, în cadrul unei proceduri care, prin natura ei specifică, implică exclusivismul și rigoarea punctuală, orice posibilă adăugire trebuind să treacă prin filtrul compatibilității.
Secțiunea a III-a Natura cererii în anulare
În ceea ce privește natura juridică a cererii în anulare, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în doctrină au fost exprimate opinii diverse. Unii autori, în condițiile fostelor reglementări, luând în considerare posibilitatea debitorului de a ataca cu recurs hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare, au dedus că intenția legiuitorului nu a fost de a califica cererea în anulare ca o cale de atac (fie ea chiar specială și cu un domeniu de aplicare strict limitat), ci să o considere doar un mijloc procedural creat în favoarea debitorului, prin uzul căruia să-și apere drepturile sale legitime în condițiile procedurii de drept comun.
În același sens s-a apreciat că, deși pe calea cererii în anulare se exercită indiscutabil un control judecătoresc asupra ordonanței de admitere, în tot sau în parte, a cererii creditorului, aceasta este o acțiune și nicidecum o cale de atac susceptibilă de asemănări cu apelul și, tocmai de aceea, efectul admiterii cererii în anulare constă în anularea ordonanței. Întrucât hotărârea pronunțată se dă doar cu drept de recurs, rezultă că, pe calea cererii în anulare, se judecă, în primă, dar și în ultimă instanță, iar împrejurarea că legiuitorul nu a găsit necesară reglementarea expresă a motivelor cererii în anulare nu legitimează asemănarea acesteia cu apelul.
Alți autori au calificat cererea în anulare ca „o cale de atac specifică procedurii somației de plată” sau o „cale de atac, suspensivă de executare, dar care este specială, diferită de căile de atac de drept comun” ori „o cale atipică de reformare, nedevolutivă, suspensivă de executare, asigurată doar uneia dintre părți”.
Considerăm, alături de acești din urmă autori, că cererea în anularea ordonanței de admitere, în tot sau în parte, a cererii creditorului de emitere a somației de plată, așa cum este ea reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, constituie o cale de atac specială, diferită de alte căi de atac ordinare sau extraordinare. Potrivit art. 8 alin. (1), cererea în anulare se îndreaptă «împotriva» unei hotărâri judecătorești (ordonanța de admitere a cererii creditorului), ceea ce implică un control judiciar pe care instanța îl exercită, pe
calea acestei cereri, asupra ordonanței, controlului judiciar fiindu-i specific faptul că se declanșează prin intermediul căilor de atac. Pe de altă parte, chiar Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 se referea în terminis la «atacarea ordonanței» de admitere cu cererea în anulare, în alin. (2) al art. 10, până «la modificarea acestui text prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 142/2002.
Cererea în anulare este indiscutabil o cale de atac, dar una specială: obiectul ei îl constituie o hotărâre judecătorească, iar rezultatul exercitării ei poate fi anularea sau confirmarea irevocabilă a hotărârii. Ea nu se identifică însă cu nici o altă cale de atac împotriva hotărârilor, nici ordinară, nici extraordinară, nici de reformare, nici de retractare, nici cu acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, nici cu cererea de reexaminare.
Așa cum rezultă din prevederile art. 9 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, cererea în anulare introdusă de debitor împotriva ordonanței prin care s-a admis în tot sau în parte cererea creditorului și s-a emis somația de plată are efect suspensiv în privința executării silite.
Secțiunea a IV-a Termenul de exercitare a acțiunii în anulare
Articolul 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, în forma sa inițială, înainte de aprobare prin Legea nr. 295/2002, prevedea că împotriva ordonanței prevăzute la art. 6 alin. (2) debitorul poate formula acțiune în anulare în termen de 30 de zile de la data înmânării sau comunicării acesteia. Prin legea de aprobare a ordonanței s-a modificat acest text, nu numai prin înlocuirea termenului de «acțiune în anulare» cu cel de «cerere în anulare», ci și prin reducerea termenului de formulare a acestei căi de atac la 10 zile. Această reducere, indiferent că a fost sau nu consecința criticilor formulate în doctrină, a fost justificată în raport cu natura procedurii somației de plată, caracterizată prin celeritate.
Acest termen, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, este un termen procedural de decădere, care este supus regimului general prevăzut de Codul de procedură civilă (art. 101-104).
Termenul de 10 zile pentru introducerea cererii în anulare de către debitor începe să curgă în mod diferit, după cum părțile au fost sau nu prezente la «pronunțarea» ordonanței. În cazul în care părțile (mai precis debitorul, întrucât doar el poate ataca ordonanța cu cerere în anulare) nu sunt prezente, ordonanța li se va comunica prin scrisoare recomandată sau cu confirmare de primire, iar termenul de 10 zile va începe să curgă de la data acestei comunicări. În cazul în care debitorul este prezent la dezbateri, dar nu mai este prezent la pronunțare și, deci, nu i se poate înmâna ordonanța (respectiv dispozitivul acesteia), considerăm că termenul începe să curgă din momentul primirii comunicării. Abia în cazul în care debitorul prezent la dezbateri va fi prezent și la pronunțare și i se va înmâna ordonanța, termenul de introducere a cererii în anulare va începe să curgă „de la data înmânării”. Această «înmânare» presupune, cel puțin teoretic, ca ordonanța să se emită de îndată ori, în caz de amânare a pronunțării, să se dea părților termen în cunoștință.
Secțiunea a V-a Titularii cererii în anulare
În exercitarea cererii în anulare, calitatea procesuală activă revine, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, numai debitorului, creditorul având calitate procesuală pasivă. Dar și posibilitatea debitorului de a formula această cale de atac este limitată. Astfel, conjugând prevederile art. 8 alin. (1) cu cele ale art. 7 din Ordonanța Guvernului- nr. 5/2001, rezultă că debitorul poate exercita cererea în anulare numai atunci când s-a emis ordonanța care conține somația de plată, nu și atunci când s-ai»respins cererea creditorului, în această din urmă ipoteză ordonanța fiind irevocabilă. Soluția legislativă pare logică și justificată: debitorul nu s-ar putea prevala de un interes pentru a ataca o hotărâre care îi profită imediat, dar și în perspectivă. Numai că pot exista alte împrejurări de natură să justifice interesul debitorului de a ataca chiar și o asemenea ordonanță: readucerea în discuție a unor excepții ce i-au fost respinse (lipsa calității de creditor, natura extracontractuală a creanței, prescripția extinctivă, necompetența absolută a instanței etc.) sau nerezolvarea cererii sale cu privire la cheltuielile de judecată.
Dacă s-a respins cererea creditorului ori dacă ea a fost admisă numai în parte, el poate introduce numai cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun – conform art. 7 teza a Ii-a din ordonanță, creditorul neputând exercita, sub nici o formă și pentru nici un motiv, calea de atac a cererii în anulare.
Inegalitatea de tratament juridic între părțile procesului în somație de plată, disproporția și chiar discriminarea între mijloacele care dau «armele» acestora sunt de ordinul evidenței, așa încât nu mai trebuie demonstrate. Nici preluarea dispozițiilor art. 1409 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă francez nu poate fi un «argument» ci, eventual, o «scuză» pentru o asemenea inegalitate. Mai mult chiar, considerăm că creditorul ar putea justifica un interes pentru exercitarea cererii în anulare chiar și atunci când cererea lui în somație de plată a fost admisă în întregime, invocând fie nelegalitatea ordonanței (de exemplu, emiterea ei prin încălcarea normelor imperative de competență materială), fie netemeinicia acesteia (de exemplu, prin termenul de plată stabilit de instanță). În prima situație, el ar urmări obținerea unui titlu executoriu invulnerabil; în a doua situație, realizarea plății conform și cu interesele Iui.
Cu atât mai mare este interesul creditorului de a exercita o cale de atac împotriva ordonanței prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea în somație de plată, uneori urmare a unor greșeli evidente ale judecătorului.
Pentru a se depăși neajunsurile unor situații în care creditorul trebuie să suporte consecințele unor greșeli ale instanței care nu-i sunt imputabile și care au împiedicat judecata propriu-zisă – cum ar fi aprecierea greșită că cererea nu a fost timbrată sau a fost timbrată insuficient – am putea fi tentați să forțăm o interpretare a textelor existente, în sensul de a se recunoaște în favoarea creditorului, pentru asemenea situații, calea de atac a apelului (față de prevederile exprese și imperative ale art. 7 din ordonanță, recunoașterea în favoarea creditorului, pe cale de interpretare, chiar și numai pentru asemenea situații, a dreptului la cerere în anulare, este exclusă). Dar această recunoaștere a dreptului creditorului la apel ar compromite, prin ceea ce presupune procedura specifică apelului, una dintre rațiunile somației de plată: rezolvarea litigiului cu celeritate. De aceea, ni se pare mai rezonabil, de lege ferenda, să se recunoască și în favoarea creditorului, dreptul de a formula cerere în anulare, cel puțin pentru greșeli procesuale și care au împiedicat judecata propriu-zisă. Sau legiuitorul ar putea recunoaște în favoarea creditorului o cale de atac specifică unor asemenea situații: cererea de reexaminare.
În legătură cu problema privind titularul cererii în anulare se mai poate pune întrebarea dacă un terț, care, bineînțeles, justifică un interes, poate exercita această cale de atac? La o primă apreciere, răspunsul care se impune, aproape de evidență, este cel negativ. Întrucât, în cadrul procedurii în somație de plată, nu se abordează fondul raporturilor juridice dintre părți, nici una dintre formele de intervenție – voluntară sau forțată – a terțelor persoane în procesul civil nu este admisibilă în cadrul acestei proceduri Ipoteza în discuție este mai complexă, iar situația unui creditor chirografar ni se pare a fi alta: el ar putea formula cerere în anulari sub titlul unei acțiuni oblice, dacă sunt întrunite condițiile expliciți și cele implicite prevăzute de art. 974 C. civ.
Secțiunea a VI-a Motivele cererii în anulare
Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu stabilește motivele, temeiurile pentru care debitorul poate formula cerere în anulare, ceea ce înseamnă că acesta est îndreptățit să invoce orice motiv de nelegalitate sau netemeinicii în timp ce motivele vizând legalitatea hotărârii judecătorului țin în principal de partea formală a judecății (de exemplu, necompetența instanței care a emis somația de plată, greșita compunere a completului, nelegala citare a părților etc), cele care vizează temeinic hotărârii se referă de regulă la apărări ce țin de fondul procesului (stingerea obligației prin plată, prescripția dreptului la acțiune, autoritatea de lucru judecat, compensația, inexistența dreptului invocat de creditor etc). Posibilitatea ca, pe calea cererii în anulare, să se invoce apărări care țin de fondul cauzei, deci de temeinicia hotărârii, rezultă din interpretarea prevederilor art. 10 alin. (2).
Temeiurile cererii în anulare trebuie analizate prin prisma cerințelor prevăzute de art. 1 alin. (1), care sunt avute în vedere și la emiterea somației de plată. Astfel, dacă soluția favorabilă creditorului s-a justificat pe îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1 alin. (1), cererea în anulare are menirea de a fi mijlocul procesual pus la dispoziția debitorului prin care acesta poate sa argumenteze netemeinicia unei asemenea cereri, dar din perspectiva acelorași dispoziții. În acest context, debitorul va putea invoca și va putea prezenta dovezi (înscrisuri) privind lipsa caracterului cert, lichid sau exigibil al creanței, fără ca instanța să treacă la judecarea fondului raporturilor juridice existente între creditor și debitor.
Considerăm nu numai utile, dar și necesare unele precizări și nuanțări în legătură cu motivele și apărările ce pot fi invocate pe calea cererii în anulare, inclusiv prin prisma prevederilor art. 10 alin. (2) din ordonanță. Aceasta, deoarece, atât în doctrină, cât și în practica judiciară, s-a susținut că prin intermediul cererii în anulare, așa cum ar rezulta din interpretarea per a contrario a art. 10 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, debitorul poate „să formuleze orice apărare de fond pe care ar fi putut să o invoce prin întâmpinare, dacă litigiul ar fi fost soluționat potrivit dreptului comun” și că, „practic, de această dată, prin soluționarea cererii în anulare se face de fapt analiza fondului litigiului”.
În ceea ce ne privește, considerăm că temeiurile pentru care se poate exercita cererea în anulare de către debitor și apărările pe care acesta le poate formula în această cale de atac nu sunt identice cu cele care se pot invoca în procedura de drept comun, ci sunt mai restrânse, limitate la specificul acestei proceduri speciale, expeditivă și accelerată. Susținem că în cererea în anulare nu se poate face o judecată în fond, respectiv o judecată cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, având în vedere următoarele:
a) S-ar produce o inversare, nelegală, a rolurilor procesuale. Nu ar fi permis ca debitorul să-l provoace și chiar să-l oblige pe creditor – cel care a inițiat procesul – să abordeze fondul raporturilor lor juridice, când el nu a dorit aceasta și, dorind să evite procedura contencioasă, a și optat pentru o altă procedură, simplificată, pusă la dispoziția lui de legiuitor;
b) Chiar dacă cererea în anulare ar avea un efect devolutiv, nu se poate accepta ca acest efect să constea în posibilitatea de a judeca litigiul cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părți, pentru prima dată, în această cale de atac;
c) Ar fi inadmisibilă și chiar absurdă judecarea fondului conflictului judiciar, pentru prima dată, în calea de atac, atâta timp cât legea nu prevede nici o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în cererea în anulare care ar tranșa pentru prima dată fondul raporturilor juridice dintre părți. Aceasta ar fi o încălcare flagrantă a principiului dreptului la apărare și al accesului liber la justiție, sub forma accesului la un recurs efectiv, în sensul prevăzut de art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În opinia noastră, considerăm că în aceste limite are sens și urmează a se valoriza sintagma, specifică acestei proceduri și larg întrebuințată, aceea de «inversiune a contenciosului».
Față de aceste argumente, apreciem ca fiind discutabilă susținerea, întemeiată pe art. 10 alin. (2) din ordonanță, că, dacă în contestația la executare se pot face apărări de fond, asemenea apărări se pot face și în cererea în anulare. Sintagma «apărări de fond» sau «apărări în fond» trebuie întregită sau preluată întocmai din alin. (2) al art. 10: „apărări de fiind împotriva titlului executoriu” (s.n.). Altminteri, asemenea* «apărări de fond» ar putea fi confundate cu „apărările privind fondul raporturilor juridice dintre părți”, care nu a fost niciodată – și nu putea fi – abordat în procedura somației de plată și, cu atât mai mult, n-ar putea fi abordat, pentru prima dată, direct în procedura executării silite, decât cu riscul nepermis al transformării cererii în anulare și, mai surprinzător, al contestației la executare, într-o acțiune de drept comun. Deci art. 10 alin. (2) din ordonanță nu vizează în general apărările de fond, în condițiile dreptului comun, ci numai cele cu privire la «titlu» și care nu au fost aduse în dezbaterea contradictorie a părților în cursul soluționării cererii în anulare.
Secțiunea a VII-a Probele în cererea în anulare
După cum se observă, problema motivelor cererii în anulare este strâns legată de cea a probelor ce pot fi administrate în această fază a procedurii speciale a somației de plată. Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu conține nici o prevedere cu privire la probatoriul ce poate fi administrat, ceea ce ar putea duce la concluzia că se poate folosi de orice probă în cererea în anulare, dar, din cele expuse mai sus, rezultă inadmisibilitatea probelor vizând fondul raporturilor dintre părți și a celor care necesită timp și cheltuieli pentru administrarea lor (expertize tehnice sau contabile, proba testimonială ș.a.). De aceea, considerăm că și în cererea în anulare, ca și în soluționarea cererii de emitere a somației de plată, sunt admisibile numai proba cu înscrisuri și mărturisirea.
Pentru motivele arătate, nu împărtășim punctul de vedere al Curții Constituționale în sensul că „art. 8 din Ordonanță nu prevede nici o limitare a probelor și a condițiilor de admisibilitate a acestora în cadrul judecării cererii în anulare” .
Secțiunea a VIII-a Instanța competentă
Potrivit art. 8 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 – în redactarea sa inițială, menținută până la Legea nr. 195/2004 – cererea în anulare se depunea la instanța unde funcționa judecătorul care a dat ordonanța. Acest text, datorită redactării sale defectuoase, a generat – pe bună dreptate – observații critice în doctrină. Astfel, s-a spus că este nefirească alegerea drept criteriu pentru depunerea cererii în anulare a instanței la care funcționează (nici măcar la care a funcționat) judecătorul care a dat ordonanța, din moment ce acel judecător poate, în intervalul de la emiterea ordonanței și până la depunerea cererii în anulare, să fie promovat, transferat la o altă instanță ori să-și fi încetat activitatea și s-a propus ca, de lege ferenda, să se modifice textul, în sensul introducerii cererii în anulare la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Alți autori au apreciat acest text [art. 8 alin. (3) teza 1] ca inutil, câtă vreme s-a urmărit – așa cum rezulta din teza a II-a a acestui articol – să devină pe deplin operante dispozițiile art. 158 C. proc. civ. și să nu se instituie o sancțiune de nulitate a cererii în cazul sesizării unei alte instanțe decât cea competentă (așa cum s-a prevăzut, de pildă, în cazul recursului – art. 302 C. proc. civ.)”.
Instanța la care s-a depus cererea în anulare, în baza art. 8 alin. (3) teza a II-a, verifica ce instanță este competentă să soluționeze cererea și dacă nu constata propria competență, trimitea dosarul instanței competente.
Articolul 8 alin. (3) a fost abrogat abia prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Urmare a acestei abrogări și în lipsa unei prevederi exprese, cererea în anularea ordonanței în somație de plată se depune la instanța care a pronunțat ordonanța și care, acum, prin coroborarea art. 2 alin. (1) și art. 8 alin. (2), este competentă să judece și această cale de atac.
Competența de soluționare a cererii în anularea ordonanței în somație de plată este stabilită de art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, care prevede că „cererea în anulare se soluționează de instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță. Rezultă că se face trimitere la normele competenței jurisdicționale de drept comun, reglementate în Cartea I; Titlurile I și II din Codul de procedură civilă, respectiv atât la competența de atribuțiune, cât și la competența teritorială.
În privința competenței de atribuțiune în soluționarea cererii în anulare, din formularea art. 8 alin. (2) din ordonanță, rezultă că s-a avut în vedere și criteriul valoric al obiectului cererii creditorului, spre deosebire de stabilirea competenței de atribuțiune în soluționarea cererii creditorului de emitere a somației de plată, când, până la modificarea adusă prin Legea nr. 195/2004, singurul criteriu l-a constituit materia în care este formulată cererea, civilă sau comercială.
Din coroborarea art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 cu art. 2 pct. 1 lit. a) și b) C. proc. civ., respectiv cu art. 3 pct. 1 din același cod rezultă că cererea în anulare în materie comercială va fi soluționată de judecătorie, când creanța are o valoare de până la 1 miliard lei (100.000 RON), și de tribunal, când creanța este peste această valoare, iar cererea în anulare în materie civilă va fi soluționată de judecătorie, când creanța are o valoare de până la 5 miliarde lei (500.000 RON), și de tribunal, când creanța este peste această valoare.
Considerăm că, în mod firesc, s-a stabilit inițial [art. 8 alin. (2)] competența de soluționare a cererii în anulare în favoarea instanței competente pentru judecarea fondului în primă instanță, întrucât se impunea corelarea acestui text cu textul art. 8 alin. (4) care, în redactarea inițială, înainte de aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, prevedea că, dacă instanța „admite acțiunea în anulare, aceasta va anula ordonanța, iar la cererea creditorului va proceda, în condițiile dreptului comun, la judecarea în fond a cauzei”.
În aceste condiții, dispoziția din art. 8 alin. (2) avea rolul de a împiedica eludarea prevederilor referitoare la competența de atribuțiune, în cazul în care, în situația prevăzută de art. 8 alin. (4) teza a II-a, s-ar fi ajuns la soluționarea în fond a litigiului dintre creditor și debitor. Întrucât, prin Legea nr. 295/2002 de aprobare a Ordonanței Guvernului nr. 5/2001, s-a eliminat posibilitatea judecării în fond a cauzei într-un litigiu pornit potrivit procedurii somației de plată, apreciem că a dispărut principalul – dacă nu singurul – motiv pentru reglementarea, în modul arătat, a competenței de atribuțiune în soluționarea cererii în anulare.
Din fericire, acest paradox procedural a fost eliminat, prin modificarea adusă de Legea nr. 195/2004 art. 2 alin. (1) din ordonanță, în sensul că cererile privind somația de plată se depun – și deci se judecă – la instanța competentă pentru judecarea fondului, text ce este, de această dată, în concordanță cu cel al art. 8 alin. (2).
Considerăm că, acum, în condițiile eliminării căii de atac a recursului, care, până la Legea nr. 195/2004, putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care se soluționa cererea în anulare, ar fi mai indicat – de lege ferenda – ca o cerere în anulare să nu mai fie soluționată de aceeași instanță care a emis ordonanța în somație de plată, ci de către instanța imediat superioară acesteia și -eventual – în complet compus din doi judecători. Argumentele în favoarea unei atari soluții țin de necesitatea unui control judiciar superior – atât din punct de vedere al calității și competenței, cât și al ierarhiei judiciare, în lipsa recursului – de caracterul de cale de atac a cererii în anulare, de importanța valorică deosebită pe care multe din asemenea cauze o au, de pregătirea și experiența profesională ale celui care soluționează cererea în somație de plată, eventual un judecător stagiar și, nu în ultimul rând, de faptul că transmiterea cauzei instanței superioare pentru soluționarea acțiunii în anulare nu afectează semnificativ termenul de judecată.
Secțiunea a IX-a Compunerea completului
Incompatibilități. Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 nu conține reglementări exprese cu privire la compunerea completului de judecată chemat să soluționeze cererea în anulare și această lipsă a dat naștere la opinii diverse. Astfel, într-o opinie, după ce se afirmă că cererea în anulare prezintă puternice asemănări cu apelul, se susține că aceasta va fi soluționată de un complet de judecată format din doi judecători, într-o opinie contrară, majoritară, se susține că soluționarea cererii în anulare se face de un singur judecător, însă diferă argumentele invocate în sprijinul acestei susțineri: a) cererea în anulare nu poate fi asimilată nici apelului, nici recursului; b) normele privind compunerea completului de judecată fiind norme de organizare judecătorească, ele sunt de strictă inteipretare; c) își găsesc aplicarea dispozițiile de drept comun potrivit cărora cauzele date în competența de primă instanță se judecă de un singur judecător . Deși suntem în prezența unei situații inedite, având în vedere că am calificat cererea în anulare drept o cale de atac – e drept specială, specifică acestei noi proceduri a somației de plată – considerăm că această cerere se soluționează de un singur judecător. Este real că cererea în anulare nu poate fi asimilată nici apelului, nici recursului, dar apreciem că argumentul principal al susținerii noastre rezultă din coroborarea prevederilor art. 8 alin. (2) din ordonanță cu cele ale art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. Astfel, în timp ce primul text prevede că „cererea în anulare se soluționează de către instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță”, cel de-al doilea stabilește că se judecă de un singur judecător cauzele date în competența, de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel.
Așa cum am arătat, urmare a recentei modificări a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii stagiari pot judeca somația de plată, indiferent de valoarea creanței invocate, în complet format dintr-un singur judecător.
În cazul cererii în anulare, considerăm că aceasta, chiar și în cazul în care este de competența judecătoriei – la care pot funcționa judecători stagiari – nu poate fi judecată de către un judecător stagiar, ci numai de un judecător inamovibil. Aceasta, deoarece cererea în anulare nu figurează în categoria cauzelor enumerate limitativ în art. 22 alin. (1), ce pot fi judecate de judecătorii stagiari.
Având în vedere, în principal, că cererea în anulare este totuși o cale de atac, chiar dacă una specială, și că hotărârea pronunțată în această cale de atac este irevocabilă, apreciem că ar fi mai indicat ca, de lege ferenda, aceasta să fie soluționată de un complet format din doi judecători.
În strânsă legătură cu compunerea completului de judecată se ridică și unele probleme de incompatibilitate. Astfel, se pune întrebarea dacă judecătorul care a pronunțat ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii creditorului, emițând somația de plată, mai poate judeca cererea în anulare introdusă de debitor împotriva acelei ordonanțe? Aceasta, întrucât, potrivit art. 8 alin. (2), competența de soluționare revine chiar instanței din care face parte acel judecător. Ne menținem punctul de vedere că judecătorul care a emis, prin ordonanță, somația de plată devine incompatibil să judece cererea în anulare, întrucât, chiar specială, această cerere constituie, în sens larg, o cale de atac, iar potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., cel care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Or, în cazul admiterii cererii în anulare, se procedează la o judecată în fond a cererii creditorului, în primă și ultimă instanță.
Nu este lipsit de interes, credem, că, în cazul soluționării cererii în anulare de către același judecător care a judecat și somația de plată, ar putea să apară coliziuni cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la un judecător imparțial. Cât timp un judecător s-a pronunțat o dată, în dispozitiv apărând motivele deciziei sale, iar această hotărâre este din nou obiectul unei dezbateri judiciare, justițiabilul are motive obiective, serioase și «legitime» de a se teme că acel judecător va stărui în opinia sa și va reitera soluția pronunțată deja.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a avut ocazia să se pronunțe special pe această temă, dar trebuie arătat că, de o manieră generală, ea s-a arătat foarte riguroasă în cazul exercițiului succesiv de funcții considerate de către ea incompatibile.
Secțiunea a X-a Timbrarea cererii în anulare
Dacă timbrarea cererii creditorului de emitere a somației de plată nu ridică nici un fel de probleme, nu același lucru se poate spune despre timbrarea cererii în anulare, cu privire la acest din urmă aspect, în lipsa unor. prevederi exprese, părerile fiind împărțite. Unii autori consideră că cererea în anulare se timbrează ad valorem, conform art. I alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 752/1999 și art. 2 alin. (1), (2) și (3)1 din Legea nr. 146/1997, întrucât debitorul contestă total sau în-parte suma pentru care s-a emis ordonanța sau că cererea în anulare nu poate fi asimilată apelului și deci taxa de timbru nu se poate reduce la jumătate, ci trebuie achitată în același cuantum ca cel fixat pentru cererea în somație de plată formulată de creditor. Alți autori susțin că, în lipsa unei reglementări speciale, trebuie apelat la normele comune în materie, respectiv la prevederile art. 13 din Legea nr. 147/1997, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 752/1999, potrivit cu care „toate celelalte acțiuni și cereri neevaluabile în bani, cu excepția celor scutite de taxa judiciară de timbru, potrivit legii, prevăzute la art. 13 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, se timbrează cu 60.000 lei” [respectiv cu 68.000 lei pentru 2004, 73.000 lei pentru 2005 și 8 lei (RON) pentru 2006].
Fiind o cale de atac specifică, rezervată numai debitorului-pârât, care nu exercită așadar o acțiune în pretenții, ci solicită doar anularea ordonanței în somație de plată emisă de judecător, timbrarea cererii în anulare ar urma să se facă, în opinia noastră, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, raportat la art. 3 lit. o ) clin aceeași lege, adică 50% din taxa fixă datorată pentru cererea „neevaluabilă în bani soluționată de prima instanță”. S-ar putea însă spune că textul nu este aplicabil, întrucât cererea creditorului are ca obiect tocmai o creanță în bani. Argumentul nu ni se pare irepresibil, întrucât la stabilirea competenței instanței, până la modificările aduse prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003 – interval de timp în care se aplicau aceleași prevederi ale Legii nr. 146/1997 – chiar legiuitorul a luat în considerare numai natura cererii, nu și valoarea pretenției alegate prin cerere și tot legiuitorul a stabilit, prin art. 3 lit. o1) timbrarea cererii în somație de plată cu o taxă fixă, având în vedere, iarăși, numai natura ei, nu valoarea obiectului cererii. Pe de altă parte, în unul și același proces, criteriile timbrării nu se pot modifica în raport cu fazele procesului: «natura» cererii la judecata cererii în somație de plată și «valoarea» creanței la judecata cererii în anulare.
Din păcate, legiuitorul nu a dat deocamdată curs recomandărilor din doctrină, în sensul că, dacă tot s-a modificat Legea nr. 146/1997 prin Ordonanța Guvernului nr. 34/2001, introducându-se la art. 3 lit. o ), să facă până la capăt adaptarea reglementării la procedura somației de plată, în sensul de a prevedea în mod expres și modul de taxare a cererii în anulare, pentru a se evita interpretările contradictorii.
Întrucât timbrarea cererii în anulare ridică, după cum am arătat, unele probleme, este posibil ca, în cazul ei mai ales, să apară și contestări din partea debitorului cu privire la modul de stabilire. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanța învestită cu judecarea cererii în anulare debitorul poate formula cerere de reexaminare la aceeași instanță, în termen de trei zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate [alin. (2) al art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/2004].
Cererea de reexaminare se soluționează, potrivit alin. (2) al art. 18, în camera de consiliu, de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă. Deși legea nu prevede expres, considerăm că cererea de reexaminare se va soluționa de un complet format dintr-un singur judecător, ca și completul care a stabilit prin încheiere taxa judiciară de timbru. În cazul în care taxa a fost stabilită de președintele instanței sau de judecătorul de serviciu, prin rezoluție pusă pe cerere, judecarea cererii de reexaminare se va face în compunerea prevăzută de lege pentru judecata cererii în anulare.
Instanța învestită cu judecarea cererii de reexaminare poate admite integral sau parțial cererea, caz în care va dispune restituirea totală sau, după caz, proporțională cu reducerea sumei contestate, a taxei judiciare plătite, iar dacă nu a fost plătită, va stabili: care este cuantumul exact al taxei datorate. În situația în care cererea nu este întemeiată, ea va fi respinsă.
Așa cum rezultă din prevederile alin. (4) al art. 18 din Legea nr. 146/1997, restituirea totală sau, după caz, proporțională a taxei judiciare plătite se dispune de către completul care soluționează cererea de reexaminare. În cazul în care acest complet, deși admite cererea de reexaminare, nu dispune restituirea taxei judiciare, fie pentru că petentul a omis să solicite aceasta, fie din omisiunea completului (și încheierea este irevocabilă – s.n.), considerăm că restituirea poate fi dispusă și de completul care judecă cererea în anulare.
Secțiunea a XI-a Caracterul suspensiv de executare al cererii în anulare
Potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, la cererea creditorului, ordonanța de admitere în tot sau în parte a cererii în somație de plată împotriva căreia nu a fost introdusă cererea în anulare sau, deși s-a introdus cererea în anulare, aceasta a fost respinsă, va fi învestită cu formulă executorie, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.
Din interpretarea per a contrario a acestor prevederi rezultă, fără urmă de îndoială, că cererea în anulare are efect suspensiv de executare a ordonanței în somație de plată.
Secțiunea a XII-a Judecarea cererii în anulare
În lipsa unor reglementări exprese în Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 cu privire la judecarea cererii în anulare, consideram că la judecarea acesteia se vor aplica regulile de drept comun ale procedurii contencioase la care fac trimitere, în mod subsecvent, prevederile art. 11 din ordonanță.
Aceasta, deoarece, deși art. 11 trimite direct la aplicarea prevederilor art. 338 C. proc. civ., din examinarea dispozițiilor generale privitoare la procedurile necontencioase, constatăm că nici unele dintre acestea nu sunt aplicabile la judecarea cererii în anulare. Drept urmare, prin efectul prevederilor art. 338 alin. (1) C. proc. civ. care, pentru întregire, trimit la dispozițiile de procedură contencioasă, se vor aplica aceste din urmă dispoziții și la judecarea cererii, în anulare.
Astfel, de exemplu, citarea părților pentru soluționarea cererii în anulare se va face potrivit art. 85 și urm. C. proc. civ., iar întâmpinarea este obligatorie și va cuprinde cele arătate în art. 115 și urm. din același cod. În materie comercială, cu privire la aceste aspecte vor fi avute în vedere și prevederile art. 720 alin. (2) și (3) C. proc. civ.
Apreciem că, în concordanță cu natura și caracterul abreviat și accelerat al acestei proceduri speciale, se impune, de lege ferenda, reglementarea expresă și a acestei faze a procedurii, prevăzându-se norme speciale privind celeritatea, citarea părților și comunicarea actelor de procedură, termene scurte pentru îndeplinirea unor acte procedurale și forme procedurale simplificate.
Secțiunea a XIII-a Soluțiile instanței la cererea în anulare
Articolul 8 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001 dispune că, „dacă instanța învestită admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanța”, iar alin. (5) se referă la „hotărârea prin care a fost respinsă acțiunea în anulare”. Rezultă de aici că la judecarea cererii în anulare sunt posibile două soluții, prevăzute de legiuitor: de admitere, respectiv de respingere a cererii în anulare.
Când constată că cererea în anulare este întemeiată și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001, instanța va admite cererea și va anula, în tot ordonanța cuprinzând somația de plată. Deși art. 8 alin. (4) nu prevede o asemenea soluție, considerăm că este pe deplin posibilă, urmare a admiterii cererii în anulare și anulării numai în parte a ordonanței, pentru acea parte a creanței sau acele creanțe care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1). Articolul 8 alin. (4) teza a II-a face trimitere la art. 7, care prevede și posibilitatea admiterii, prin ordonanță, numai în parte a cererii creditorului, așa încât și cererea în anulare poate conduce la restrângerea cuantumului sumei pentru care s-a emis ordonanța, printr-o anulare parțială a acesteia, și respingerea cererii creditorului pentru un anumit cuantum:
În forma sa inițială, art. 8 alin. (4) prevedea posibilitatea ca, în cazul în care instanța admitea «acțiunea în anulare», aceasta, la cererea creditorului (deci nu din oficiu) proceda, în condițiile dreptului comun, la judecarea în fond a cauzei. Această posibilitate – care prezenta o serie de avantaje pentru creditor – a fost înlăturată prin legea de aprobare a ordonanței, instanței învestite nerămânându-i, în cazul în care admite cererea în anulare, decât să anuleze ordonanța, pronunțând o hotărâre irevocabilă.
În cazul în care instanța constată că cererea în anulare este neîntemeiată o respinge, menținând ordonanța prin care debitorul a fost somat la plata către creditor a creanței.
Legiuitorul nu a calificat drept «sentință» sau «decizie» hotărârea prin care instanța soluționează cererea în anulare, ci, chiar atunci când, în alin. (5) al art. 8, face referire directă la ea, folosește termenul generic de «hotărâre». Deși, în cea mai mare parte, în practică, instanțele denumesc această hotărâre «sentință» și chiar dacă prin ea nu «se soluționează apelul, recursul…» cum s-ar părea că se impune prin prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., considerăm că hotărârea prin care se soluționează cererea în anulare se numește «decizie». În argumentarea acestei susțineri ne sprijinim, în primul rând, pe prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ.: hotărârea în cauză, în mod evident, nu „rezolvă fondul cauzei în primă instanță”, pentru a se numi «sentință»; ca este, așa cum am demonstrat, o hotărâre care soluționează o cale de atac – cererea în anulare – prin care se realizează controlul judiciar, ca și în cazul apelului și recursului, prevăzute – am spune exemplificativ – de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.; acest articol nu are în vedere toate felurile de hotărâri pronunțate de instanțe și scapă din vedere, printre altele, și categoria hotărârilor pronunțate în urma exercitării căilor extraordinare de retractare – contestația în anulare și revizuirea – când instanța pronunță, după caz, o sentință sau o decizie, după cum obiectul căii extraordinare de atac îl constituie o hotărâre dată în primă instanță sau într-o cale de atac; este o hotărâre irevocabilă, indiferent dacă cererea în anulare a fost admisă sau respinsă. Considerăm că împrejurarea că hotărârea prin care se soluționează cererea în anulare este pronunțată de un singur judecător de la aceeași instanță, care a soluționat și cererea de emitere a somației de plată, nu este de natură să înfrângă argumentele prezentate.
Așa cum am arătat, mutatis mutandis, și în cazul soluționării cererii în anulare, instanța învestită poate pronunța, în afara celor două soluții prevăzute de legiuitor – de respingere, respectiv de admitere, în tot sau în parte – și alte soluții, prin aplicarea corespunzătoare a normelor generale de procedură la care face trimitere, direct și indirect, art. 11 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 5/2001: să ia act de renunțare la judecata cererii în anulare, anularea cererii ca netimbrată sau insuficient timbrată, declinarea competenței ș.a.
Bibliografie
A. Busuioc, Considerații referitoare la procedura somației de plată subsecvent modificărilor aduse Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 prin Legea nr. 195/2004, în R.D.C. nr. 11/2004;
A. Fuduli, Probleme teoretice și practice privind învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătorești, în R.D.C. nr. 3/2002;
A. Pena, Somația de plată – Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, București, 2005;
B. Diamant, V. Luncean, Observații referitoare la Ordonanța de urgență privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă nr. 58/2003, în R.D.C. nr. 7-8/2003;
C. Diaconu, Taxele judiciare de timbru, Ed. All Beck, București, 2004;
C. Leaua, B. Onica-Jarka, D. Petre, Procedura specială a somației de plată, în Dreptul nr. 1/2002;
C. Roșu, A. Fanu-Moca, Considerații referitoare la soluționarea litigiilor în materie comercială, în R.D.C. nr. 7-8/2001;
D.-P. Săngiorzan, C.-N. Popa, Nuanțări privind acțiunea în anulare, lăsată la îndemâna debitorului, împotriva ordonanței de admitere, în tot sau în parte, a somației de plată, în Dreptul nr. 6/2002;
F. Măgureanu, V. Tudor, Somația de plată, mijloc de realizare a creanțelor, în R.D.C. nr. 7-8/2002;
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. All Beck, București 2006;
Gh. Buta, Procedura prealabilă de conciliere în materie comercială, în R.D.C. nr. 5/2002;
Gh. Buta, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, în R.D.C. nr. 7-8/2003;
Gh. Buta, Comentariu la decizia nr. 124 din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția a V-a comercială, în C.J.nr. 10/2005;
G. Boroi, D. Boroi, Considerații referitoare la procedura somației de plată, în CJ. nr. 4/2002;
Gh. Buta, Somația de plată – o procedură cu viitor incert, în P.R., supliment, 2004;
Gh. Dobrican, Modificările și completările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2003, în C.J. nr. 8/2003;
Gh. Piperea, Câteva considerații critice privind modificarea recentă a Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, în Dreptul nr. 11/2003;
I. Băcanu, Deformarea unei instituții procedurale. Procedura de radiere prevăzută de art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, în R.D.C. nr. 7-8/2000;
I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000;
I. Deleanu, Procedura somației de plată, în P.R. nr. 5/2002;
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
Ion Deleanu, Procedura somației de plată. Doctrină și jurisprudență, Ed. C.H. Beck, Bucuești 2006;
I. Leș, Noile modificări aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, în Dreptul nr. 10/2003;
M. L. Belu Magdo, Procedura somației de plată, în R.D.C. nr. 11/2001;
M.N. Costin, A. Miff, Aspecte de ordin procedural privind soluționarea litigiilor comerciale, în R.D.C. nr. 12/2001;
M. Stancu, Procedura somației de plată, în P.R. nr. 3/2002;
M. Voicu, Eliminarea recursului în anulare – o regretabilă eroare legislativă, în C.J. nr. 8/2003;
O. Rădulescu, Discuții cu privire la învestirea cu formulă executorie a actelor autentificate de notarul public care constată o creanță certă și lichidă, în Dreptul nr. 7/1998;
R. Borza, Considerații critice în legătură cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, în Dreptul nr. 10/2003;
S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a V-a, Ed. All Beck, București, 2004;
Ș. Nicolae, Procedura somației de plată în lumina Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 și a modificărilor aduse acesteia prin Legea nr. 295/2002;
T.C. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2003, în C.J. nr. 8/2003;
T. Dârjan, Inadmisibilitatea temporară privind atacarea separată pe fond a măsurii prin care s-a stabilit taxa judiciară de timbru pentru acțiunile și cererile civile sau comerciale introduse la instanțele judecătorești, în R.D.C. nr. 12/2004;
V. Dănăilă, L.N. Pîrvu, Comentariu la decizia nr. 358 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în C.J. nr. 6/2005;
V.M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma justiției în România, în P.R. nr. 4/2003;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Somatia de Plata (ID: 125930)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.