Somajul Si Inflatia Disfunctionalitati ale Economiei de Piata

=== Somajul si inflatia disfunctionalitati ale economiei de piata ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.I UNELE DISFUNCȚIONALITĂȚI ALE ECONOMIEI DE PIAȚĂ:

ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA

1.1 Echilibrul și dezechilibrul în economia de piață

1.2 Două disfuncționalități ale economiei de piață: șomajul și inflația

1.3 Măsurarea statistică a șomajului

1.4 Indicatorii utilizați pentru exprimarea intensității fenomenului inflaționist

CAP.II STUDIUL FORMĂRII ȘI FUNCȚIONĂRII PIEȚEI MUNCII ÎN

ROMÂNIA. ȘOMAJUL

2.1 Populația României și structurile acesteia

2.2 Resursele de muncă – populația potențial activă

2.3 Instituțiile pieței muncii

2.4 Ocuparea forței de muncă

2.5 Structurile populației ocupate

2.6 Șomajul și sub utilizarea forței de muncă în România

2.6.1 Evoluția numărului șomerilor. Structurile și intensitatea șomajului

2.6.2 Caracteristicile șomajului din societatea românească de tranziție

2.6.3 Perfecționare și reconversie profesională

2.7 Coordonatele strategice ale dezvoltării pieței muncii în România

CAP. III INFLAȚIA ȘI STABILIZAREA MACROECONOMICĂ ÎN

ROMÂNIA

3.1 Apariția și intensificarea inflației în România. Reforma prețurilor

3.2 Tendințe privind evoluția inflației în România

3.3 Politica prețurilor

3.4 Politica fiscală și bugetară

3.5 Politica veniturilor salariale

3.6 Politica valutară si a cursului de schimb

3.7 Evoluția pieței monetare

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

La fel ca majoritatea țărilor din Răsăritul Europei, România traversează o perioadă de tranziție către economia de piață, perioadă caracterizată printr-o serie de fenomene și procese economice complexe și cu adânci metamorfozări.

Mecanismele economiei de piață se manifestă în mod diferențiat, în funcție de condițiile specifice din fiecare țară.

Șocurile tranziției actuale spre economia de piață se resimt cu intensități și efecte multiple atât în gândirea, cât și, mai ales, în practica economică.

Pe de o parte, gândirea economică românească a fost luată prin surprindere de derularea alertă a evenimentelor sociale și politice și oferă cu dificultate bazele teoretice ale tranziției. Pe de altă parte, practica economică poartă amprenta comportamentelor formate pe parcursul a patru decenii de conducere economică de tip dictatorial, supercentralizat.

În aceste condiții, procesul de creare și implementarea a unui nou mecanism de funcționare a sistemului economico-social național se suprapune în timp cu cel de cristalizare și consolidare a bazelor teoretice ale acestui sistem.

Drept urmare, nu trebuie să surprindă faptul că orice încercare de a oferi metodologii adecvate pentru cercetarea, explicarea și dimensionarea unor procese din economia de piață este precedată de abordări teoretice, spre a încerca să fie clarificate și interpretate corect unele concepte economice din perioada de tranziție pe care o parcurge România.

Într-un asemenea context al dezvoltării economice a fost elaborată și structurată și prezenta lucrare de diplomă intitulată “Șomajul și inflația – disfuncționalități ale economiei de piață ( exemplul României ) “. La realizarea lucrării s-au avut în vedere unele premise generale care decurg logic din condițiile specifice ale țării noastre.

Politica economică a României se confruntă cu inflexiuni și forme grave de manifestare a dezechilibrelor și disfuncționalităților contemporane. Între acestea asistăm la permanentizarea și cronicizarea celor două maladii: șomajul și inflația.

Pentru România, atât dimensiunile șomajului și inflației, cât și cauzele, raportul dintre ele, dar mai ales căile de diminuare și asanare a efectelor negative ale acestor procese reprezintă subiecte presante și de maximă actualitate.

În studiul nostru am încercat să abordăm problematica fenomenelor șomajului și inflației, care au o influență interdependentă complexă asupra dezvoltării economico-sociale. Fiind concepte teoretice, cu un spectru larg și divers, suntem convinși că nu am reușit să dezbatem decât o parte din cadrul vast de manifestare al acestora. În acest scop lucrarea a fost structurată în trei capitole distincte.

Primul capitol reliefează noțiuni teoretice generale cu privire la unele disfuncționalități ale economiei de piață: șomajul și inflația.

Cel de-al doilea capitol relevă un studiu al formării și funcționării pieței muncii în România, pe parcursul căruia sunt analizate: situația populației și a forței de muncă, coordonatele strategice ale pieței de muncă, etc.

Capitolul al treilea tratează și dimensionează fenomenul inflaționist și stabilizarea macroeconomică în țara noastră.

Lucrarea a fost realizată pentru a răspunde necesității de informare a specialiștilor în domeniu, a tuturor celor interesați despre modul în care sunt percepute și interpretate la scară socială fenomenele șomajului și inflației în România.

Pentru documentarea, analiza, realizarea și aprofundarea studiului întocmit am fost sprijiniți cu solicitudine și profesionalism de către factori de răspundere din: Direcția Județeană de Statistică Dolj, instituție subordonată Comisiei Naționale pentru Statistică, Direcția Muncii și Protecției Sociale Dolj, aparținând Ministerului Muncii și Protecției Sociale, precum și Oficiul Forțelor de Muncă și Șomaj Dolj.

Țin să aduc pe această cale toate mulțumirile mele domnului profesor universitar doctor Marin Băbeanu, conducătorul științific al acestei lucrări, pentru profunda înțelegere cu care m-a îndrumat în realizarea studiului, indicându-mi responsabilitatea pe care o implică profesia de economist.

CAPITOLUL I

UNELE DISFUNCȚIONALITĂȚI ALE ECONOMIEI DE PIAȚĂ:

ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA

1.1 ECHILIBRU ȘI DEZECHILIBRU ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

Echilibrul economic constituie problema centrală, punctul de plecare și în același timp finalitatea teoriei și practicii economice.

În sens general, echilibrul economic desemnează egalitatea dintre nevoi și resurse, care într-o formulă mai operațională în condițiile economiei de piață se prezintă ca egalitate a cererii și ofertei, la diferite niveluri ale manifestării acestora. Echilibrul economic general este conceput ca o rezultantă a echilibrelor parțiale, cum ar fi echilibrele producției, repartiției, schimburilor, monetar, financiar, valutar, bugetar, teritorial ș.a., care formează un sistem de echilibre economice. Însă, echilibrul economic general poate fi realizat și în cazul existenței unor dezechilibre parțiale, dar numai în măsura în care acestea se pot resorbi prin compensare reciprocă.

O importanță deosebită în înțelegerea echilibrului economic o are conștientizarea caracterului său relativ, efemer, neputându-se concepe un echilibru absolut, dată fiind complexitatea economiei. În realitate, permanent este dezechilibrul, dar nici acesta imobil ci într-o continuă mișcare, ca stări mereu diferite, situate între punctele de echilibru, aflate și ele mereu la alte niveluri. În ceea ce privește dezechilibrul economic, trebuie să se facă distincție între dezechilibru ca stare normală și necesară ascensiunii spre un nou nivel de echilibru și dezechilibrul ca stare gravă de disfuncționalitate în economie, de deteriorare a raportului dintre nevoi și resurse, de perturbare anormală a relațiilor intersectoriale, care poate fi resorbit numai cu mari eforturi pentru a se tinde apoi către echilibru.

Fostele state cu economie planificată ale Europei de răsărit, care au încercat forțarea realizării în ultimele decenii a unui echilibru economic precar, pe seama diminuării drastice a nivelului de trai al populației lor, se confruntă astăzi cu dezechilibre funcționale și structurale ale căror dimensiuni reale abia acum ni se înfățișează prin efectele lor. Nevoia de reducere a dezechilibrului în limitele sale normale, necesare progresului, constituie unul dintre obiectivele prioritare urmărite în aceste țări. Astfel, pe primul plan trebuie să se înscrie eforturile elaborării unei strategii și tactici de reechilibrare a economiei naționale în etapa de maximă incertitudine a tranziției spre economia de piață.

Recunoașterea dezechilibrului ca stare de fapt a vieții economice ridică problema menținerii lui între anumite limite, apărând astfel ideea reglării economiei. Reglarea nu urmărește întotdeauna realizarea echilibrului pe care l-a putut asigura piața prin mecanismele ei de alocare, fiindcă adesea se urmărește ca prin reglare să se întrețină în mod deliberat stări de dezechilibru. Astfel, există numeroase exemple de dezechilibre întreținute: politica agricolă a Uniunii Europene în cadrul căreia se urmărește garantarea pentru agricultori a unor prețuri mai mari decât cele de echilibru, adică decât cele care rezultă liber din jocul cererii și ofertei pe piață; dezechilibrul bugetar, acceptat uneori în mod deliberat pentru o anumită perioadă; dezechilibrul balanței de piață sau anume componente ale acesteia; dezechilibrul monetar sub forma fie a unui exces de monedă, fie a unei rarefieri a acesteia etc.

Înțelegerea faptului că economia se caracterizează prin dezechilibru și tendința spre dezordine nu îndreptățește abandonarea preocupării pentru căutarea echilibrului economic, pentru ca neglijarea acestuia și depășirea unor anumite limite rezonabile ale dezechilibrului poate degenera în haos și anarhie, cu consecințe dezastruoase pentru societate. Problema realizării echilibrului de pune astăzi în mod diferențiat de la o țară la alta, în funcție de nivelul dezvoltării economice și de natura sistemului economic. Astfel, de pildă, în statele occidentale cu economia de piață avansată, cu mecanisme de autoreglare perfecționate, sistemul economic își menține echilibrul relativ în primul rând pe seama concurenței și a liberei inițiative. Aceste realizează o adevărată selecție naturală a agenților economici viabili, capabili să utilizeze resursele disponibile în conformitate cu nevoia socială, în condițiile unei eficiențe economice ridicate. La acestea se adaugă și intervenția statului prin pârghiile economice, care are la dispoziție instrumente eficace ca: politica bugetară, fiscală, monetară, a creditului, a veniturilor, comercială. Cu tot potențialul lor ridicat, și economiile occidentale sunt vulnerabile, echilibru economic fiind într-o strânsă interdependență cu multiplii factori politici, militari, sociali sau economici. Ca argumente în acest sens amintim “șocurile petroliere“ din anii ‘70, tensiunile din Golful Persic, neînțelegerile din cadrul Pieței Comune, revendicările și nemulțumirile de ordin social, provocate de revizuiri ale politicii fiscale din unele țări, amenințările care planează asupra echilibrului ecologic etc.

În țările slab dezvoltate se ridică problema asigurării unui “echilibru de subzistență“, în condițiile în care economiile acestor state nu sunt capabile adesea să realizeze nici măcar satisfacerea nevoilor fundamentale ale populației.

Situația actuală a fostelor țări cu economie planificată centralizat, aflate în proces de tranziție la economia de piață, ridică cele mai complicate probleme legate de realizarea echilibrului economic, proporțiile dezechilibrului apărut fiind de mari dimensiuni. Scoaterea la lumină a adevărului a permis constatarea unei situații dezastruoase a resurselor, în timp ce nevoile au cunoscut o adevărată “explozie“. Ezitările noilor autorități, lipsa de experiență într-un astfel de proces de tranziție au întârziat umplerea vidului funcțional datorat eliberării economiilor din “cătușele“ planului hipercentralizat, amplificându-se astfel dezechilibrul general și fenomenele care-l însoțesc: șomajul, inflația, proliferarea activităților ilicite și în primul rând a “economiei paralele“, scăderea interesului pentru muncă, emigrarea, sărăcia, cerșetoria, crima, vagabondajul etc. Toate acestea au generat un adevărat cerc vicios al și autoamplificării cumulative a dezechilibrului economic general.

În vederea restabilirii echilibrului economic se va acționa pentru:

înlăturarea vidului funcțional apărut prin renunțarea la vechile structuri ale puterii politice și ale economiei hipercentralizate;

atragere în economie a factorului extern, a capitalului străin, în special sub forma investițiilor directe, cu precădere spre sectoarele care se pot redresa rapid prin concursul lui;

promovarea pe baza liberei inițiative sprijinită de către stat a exporturilor, pentru crearea resurselor necesare importurilor, chemate să suplinească deficitul intern de materii prime, energie, tehnică avansată – odată cu creșterea treptată a gradului de satisfacere a cererii pe piața internă;

formarea într-un nou spirit a specialiștilor, dându-se o importanță deosebită viitorilor întreprinzători și manageri, cunoscători ai mecanismelor pieței, capabili de inovație și cu o mare capacitate de adaptare.

De remarcat că nu poate fi neglijat rolul statului, nu poate fi abandonată intervenția statului în economie pentru restabilirea echilibrului economic la nivel micro, macro sau în profil teritorial. Cu atât mai mult, economiile care se află acum în procesul tranziției la economia de piață trebuie să includă în evoluția restabilirii echilibrului economic statul, atât prim funcțiile sale specifice, cât și prim funcția sa de intervenție în economie pe cale indirectă, prin intermediul politicilor fiscale, monetare și de credit și pe cale directă ca macroagent economic.

În funcție de conținutul proceselor economice și de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele trei forme:

echilibrul economic material, care exprimă acea stare de concordanță relativă între volumul, structura și calitatea producției ( oferta globală ) pe de o parte și nevoile de consum final și de producție ( cerere globală ), sub aspect calitativ, structural și cantitativ, pe de altă parte;

echilibrul economic valoric, care exprimă concordanța relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea și eforturile depuse. În cadrul acestuia se disting forme speciale, cum sunt: echilibrul monetar, financiar, bugetar și valutar;

echilibrul resurselor de muncă, care exprimă concordanța relativă dintre cantitatea, structura și calitate factorului uman activ disponibil și necesitățile de resurse de muncă ale utilizatorilor, mai ales ale unităților economice.

În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură desfășurarea procesului creșterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.

G.Abraham Frois, plecând de la tipul de situație care predomină pe piața bunurilor și pe piața muncii, a reușit să facă o tipologie sumară a ansamblului de situații de dezechilibru, punând în evidență patru cazuri:

exces de ofertă pe piața bunurilor și pe piața muncii;

exces de cerere pe piața bunurilor și exces de ofertă pe piața muncii;

exces de cerere pe piața bunurilor și pe piața muncii;

exces de ofertă pe piața bunurilor și de cerere pe piața muncii.

Această clasificare sumară ne permite să subliniem necesitatea de a analiza interdependențele între sectoare și între piețe. Nivelul cererii pe piața bunurilor de consum nu e independent de numărul de șomeri existent în economie, astfel încât analiza trebuie să țină cont de jocul interdependențelor, de intersecțiunile dintre piețe.

Fenomenele de report sunt numeroase și importante. Cel mai cunoscut exemplu este acela în care, în situația de penurie, individul reportează consumația pe care n-a putut s-o satisfacă pe o piață către un alt bun, agravând eventual dezechilibrul de pe această piață. Nemaigăsind unde să se angajeze, în urma unor reduceri de activitate într-o anumită ramură, muncitorii își vor diminua consumul, ceea ce reduce debușeele pentru alte întreprinderi, care la rândul lor vor face concedieri și astfel survine o agravare a dezechilibrului și o generalizare a crizei.

Există deci suficiente argumente care să demonstreze importanța studierii problematicilor echilibrului și dezechilibrului economic și necesitatea aprofundării teoriei lor, cu luarea în considerare a noilor relații apărute în economia acestui sfârșit de mileniu.

1.2 DOUĂ DISFUNCȚIONALITĂȚI ALE ECONOMIEI DE PIAȚĂ: ȘOMAJUL ȘI INFLAȚIA

Printre formele cele mai grave ale dezechilibrelor cu care se confruntă economiile contemporane, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, două sunt din ce în ce mai greu de soluționat: șomajul și inflația.

Aceste fenomene sunt cu certitudine produsul funcționării mecanismelor specifice economiei de piață, ele însoțind tot mai adesea atât procesele de creștere, cât și pe cele de criză, stagnare sau chiar descreștere economică, în proporții și forme de manifestare diferite de la o perioadă la alta sau de la o țară la alta.

Teoria și practica economică care însoțesc și propun “tratamentul“ celor două maladii sunt specifice îndeosebi ultimelor șase decenii ale secolului XX. O dezvoltare cantitativă și calitativă a teoriilor despre șomaj și inflație, însoțită de controverse și polemici extrem de animate, a avut ca punct de plecare mai ales contribuțiile lordului J.M.Keynes. Astfel, după primul război mondial și mai apoi pe fondul crizei din anii ’30, fenomenele de inflație și șomaj au început să erodeze tot mai serios echilibrele “naturale“ ale economiilor naționale, pentru ca în prezent, pe terenul practicii , politica economică să se confrunte tot mai adesea cu agravarea, permanentizarea și cronicizarea acestor două maladii.

În ceea ce privește problema șomajului, putem aprecia că mecanismele sale nu sunt întotdeauna cunoscute, procesul de înțelegere fiind mult îngreunat de existența a trei caracteristici:

șomajul este un fenomen paradoxal: există un ocean de nevoi nesatisfăcute, munca nu poate fi stocată ( o oră de activitate pierdută este pierdută pentru totdeauna ) și totuși nivelul de ocupare al forței de muncă este insuficient pentru ca fiecare să poată exercita permanent o activitate profesională

șomajul este un fenomen eterogen, care afectează deopotrivă tineri și adulți, femei și bărbați, muncitori calificați și necalificați, sectorul industrial și cel al serviciilor;

șomajul este un fenomen masiv, care se manifestă în toate țările indiferent de nivelul lor de dezvoltare, fiind o “sfidare“ atât la adresa politicienilor, economiștilor, cât și a fiecăruia dintre noi.

În termenii pieței muncii, șomajul reprezintă excedentul ofertei față de cererea de muncă, dar cea mai larg utilizată definiție este cea formulată de Biroul Internațional al Muncii ( BIM ), organizație din sistemul Națiunilor Unite, potrivit căreia este șomer orice persoană care are mai mult de 15 ani și îndeplinește cumulativ trei criterii:

să fie o persoană neocupată: să nu aibă un loc de muncă aducător de venit;

să caute un loc de muncă salariat sau orice activitate lucrativă;

să fie apt ( disponibil ) de a munci imediat.

Persoanele care răspund acestor trei criterii întrunite li se adaugă persoanele care deși și-au găsit loc de muncă își vor începe activitatea ulterior perioadei de referință, precum și persoanele concediate fără remunerare.

Deși aduce unele clarificări asupra conceptului de șomaj, totuși, prin această definiție nu se realizează o delimitare exactă între ocuparea forței de muncă și șomaj, existând între cele două laturi o zonă care pune în evidență un proces de subutilizare.

La nivel de economie națională, șomajul înseamnă pierderea unui anumit volum de producție, fapt care determină sărăcie, tulburări sociale, lipsa de speranță a șomerilor.

Nivelul șomajului poate fi exprimat în mod absolut prin numărul celor neocupați, și relativ, ca rată a șomajului, calculată ca raport între numărul de șomeri și populația activă. Rata șomajului reprezintă acea proporție a populației active care nu deține un loc de muncă și este înregistrată ca fiind doritoare și capabilă să muncească, dar ea poate subestima dimensiunea reală a fenomenului întrucât pot exista persoane care doresc și caută un loc de muncă, dar nu sunt înregistrate statistic.

Chiar în condițiile ocupării depline a forței de muncă, putem vorbi de o rată naturală a șomajului, în cadrul căreia intră persoanele aflate în căutarea primului loc de muncă, persoanele care nu acceptă locurile de muncă libere sau cele care nu doresc să se angajeze, având alte mijloace de subzistență. Astfel, ocuparea deplină a forței de muncă a fost asimilată unui șomaj scăzut, reflectat printr-o rată naturală a șomajului cuprinsă între 2-5 % din populația activă. În jurul acestei rate naturale a șomajului se manifestă subocuparea și supraocuparea forței de muncă.

O caracteristică importantă a șomajului este intensitatea acestuia, pe baza căreia se pot distinge trei forme diferite și anume șomajul total, parțial și deghizat.

Structura șomajului, o altă caracteristică determinată a acestui fenomen, se fundamentează pe baza anumitor criterii cum ar fi: categoria socio-profesională, nivelul calificării, ramura de activitate din care provine, vârsta, sexul, rasa etc. de pildă, din studiere structurii șomajului pe sexe și categorii de vârstă se constată o creștere e numărului șomerilor în rândul tinerilor ( până la 25 ani ) și în rândul femeilor. Des utilizată este și noțiunea de șomaj voluntar, pe care Keynes îl considera ca fiind datorat refuzului sau imposibilității purtătorului forței de muncă de a accepta o retribuție corespunzătoare salariului de echilibru, refuz bazat pe anumite prevederi legale, pe uzanțe sociale sau pe înțelegeri în vederea negocierii contractelor colective. La polul opus, șomajul involuntar semnifică o stare specifică a persoanelor neocupate, care sunt dispuse să lucreze pentru un salariu real, mai mic, dar nu găsesc locuri de muncă disponibile. În categoria șomajului voluntar pot intra și persoanele care primesc o indemnizație de șomaj care are efecte economice contradictorii, deși este motivată social. Astfel un efect negativ al indemnizației de șomaj este și așa numitul “șomaj la negru“, care cuprinde persoanele care prestează o activitate remunerată, de obicei în domeniu serviciilor de consum sau comerțului și concomitent beneficiază de indemnizația de șomaj.

Între cele două forme de șomaj ( voluntar și involuntar ) se situează șomajul tranzitoriu sau fricțional, care este specific acelor economii în care forța de muncă manifestă o mare înclinație spre schimbarea locului de muncă în vederea ameliorării nivelului de trai.

Cauzele generatoare de șomaj sunt reflectate prin prisma a două procese economico-sociale și anume:

pierderea locului de muncă de către o parte a populației ocupate;

sporirea ofertei de muncă prin atingere de către noile generații a vârstei legale pentru a se putea angaja și afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar aflate în inactivitate.

În cazul acestui ultim proces economico-social generator de șomaj se pot deosebi două aspecte majore. În primul rând, este vorba de noile generații, care ajungând pe piața muncii explică formarea șomajului prin starea economiei ( nivel, structură, tehnică ) ca și prin diferențierea dintre ciclul reproducției forței de muncă și al diferitelor activități economice. Șomajul se explică și prin aceea că noile generații sunt formate sub incidența factorilor naturali, biologici, demografici și economici, care deși se influențează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare directă.

În al doilea rând, aspectul vizează populația activă disponibilă și anume persoanele care nu au mai lucrat și sunt nevoite să se încadreze ca urmare a unor cauze directe: reducerea nivelului de trai în condițiile unor venituri insuficiente ( pensiile de urmaș, salariul soțului ), intensificarea mișcării de emancipare a femeilor, ruinarea micilor întreprinzători etc.

O cauză majoră a șomajului este și migrația internațională a populației, care semnifică deplasarea populației active disponibile dintr-o țară în alta, în căutarea unui loc de muncă. Astfel, serioase dezechilibre pe piața muncii între cererea și oferta de muncă au drept cauză acest proces, efectele negative resimțindu-se atât pentru țările importatoare de forță de muncă, cât și pentru țările de origine.

Șomajul s-a impus atenției guvernelor și forțelor sociale, devenind o preocupare generală. Astfel, măsurile pentru diminuarea șomajului vizează atât firmele cât și societățile, atât pe cei care lucrează cât și pe șomeri.

Pe termen scurt, pentru atenuarea consecințelor șomajului este necesară asigurarea unor venituri minime pentru cei în cauză, ceea ce se realizează prin ajutorul sau indemnizația de șomaj. În prezent el diferă de la o țară la alta atât prin dimensiunea cât și prin durata de timp pentru care se acordă. În România, ajutorul de șomaj este reglementat prin Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională. Indemnizația de șomaj reprezintă un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se por grupa pe două destinații:

de asigurare, adică de completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată și atâta timp cât persoana ce o încasează dovedește că este șomer și realizează un venit sub un anumit nivel.

de asistență, adică pentru susținerea programelor de calificare și recalificare, precum și a programelor de încadrare în activitate.

Pe termen mediu și lung, politicile guvernamentale ale diferitelor state au ca obiectiv diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de șomaj.

În acest domeniu, măsurile care-i privesc direct pe șomeri vizează pregătirea, calificarea și orientarea celor care se găsesc în căutarea unui loc de muncă sau pentru reintegrarea celor eliberați din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice și economice. Tot aici pot fi amintite facilitățile acordate de stat pentru crearea de noi unități și în consecință de noi locuri de muncă, în vederea trecerii la noi forme de angajare ( de exemplu angajarea pe timp parțial sau cu orar redus, angajarea provizorie cu contract pe durată determinată, măsuri selective pentru formarea și angajarea tinerilor ).

Măsurile care privesc populația ocupată au ca scop diminuare șomajului pe seama creării unor posibilități suplimentare de angajare, care se asigură prin “împărțirea muncii” între cei angajați și crearea de noi posibilități de angajare.

În ultimul timp, prim măsurile întreprinse pentru repatrierea imigranților în țările lor de origine se acționează în vederea protejării populației ocupate. Însă remediul cel mai elocvent pentru diminuarea reală a șomajului constă în procesul creării de noi locuri de muncă.

Șomajul e rezultatul procesului reproducției sociale, fiind strâns legat de creșterea economică. Astfel, diversificarea producției, modernizarea și reînnoirea sa continuă, corelată cu o înaltă pregătire a forței de muncă, constituie căi sigure de limitare a șomajului. Efecte benefice asupra ofertanților forței de muncă are și impulsionarea cererii efective, prin investiții bazate pe cucerirea științei și tehnicii moderne. Investiția în producție trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea și formarea sa profesională în vederea producerii unor mutații tot mai profunde în planul structurii forței de muncă – învățământ modern bine structurat de cerințe și profesii -.

În consecință, în etapa actuală de dezvoltarea a omenirii, echilibrul pe piața forței de muncă poate fi asigurat prin respectarea următoarelor condiții:

dezvoltarea sectorului terțiar;

îmbinarea unor strategii naționale cu altele locale și regionale;

înlăturarea oricărei piedici în calea liberei inițiative.

Alături de șomaj, inflația reprezintă un alt dezechilibru major al economiei de piață. Inflația este un fenomen și un proces economico-social complex, care a devenit general și persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creșterea relativ puternică și cumulativă a prețurilor și deprecierea monetară ( reducerea puterii de cumpărare a unității monetare ) și provine din devansarea puterii de cumpărare a consumatorilor față de cantitatea de bunuri și servicii puse la dispoziția lor. Inflația este un controversat proces macroeconomic și mondoeconomic, fiind considerat de mulți economiști ca cel mai temut fenomen economic, “dezordinea dezordinilor in viața economică“ – Michel Didier -.

Sintetizând literatura economică, se pot desprinde elementele definitorii ale acestui fenomen dinamic:

inflația este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație și nu devalorizarea lor prin măsurile luate de autoritatea statală;

inflația se manifestă ca o creștere durabilă a tuturor prețurilor; e vorba de creșterea indicelui general al prețurilor de consum al populației, creștere diferențiată pe categorii de bunuri, pe factori de producție;

inflația este un dezechilibru calitativ structural între masa de mărfuri necesare și masa bănească, aceasta din urmă reprezentând un excedent relativ în circulație;

evidentă în primul rând în starea circulației bănești, ea este un proces monetaro-material, fluxurile monetare și de credit influențând efectiv dublarea fluxurilor materiale;

procesul inflaționist contemporan se interferează cu numeroase aspecte psihologice ( anticipările inflaționiste și comportamentul consumatorilor cumpărători, inflația percepută și cea așteptată )

inflația este un accident al creșterii și dezvoltării economice, un proces structural care cuprinde ansamblul macro-social.

Monetaristul american de origine germană, profesorul Schumpeter afirma că “nu trebuie vorbit doar de cauza fenomenelor, ci și de relațiile funcționale dintre ele”. În privința cauzelor principale ale inflației s-au avansat mai multe ipoteze. Astfel, dintre factorii endogeni care țin de politica monetar-financiară, cu implicații majore asupra inflației, amintim:

deficitul bugetar, pe care statul încearcă să-l acopere prin emisiune de monedă;

politica de credite, prin acordarea de credite fără o analiză serioasă a scopului urmărit de debitori sau cu intenția de a contribui la sprijinirea expansiunii unor întreprinderi sau a întregii economii poate contribui la creșterea exagerată a cantității de bani de cont, ceea ce are efecte de sporire a volumului de numerar în circulație.

practicarea unei devalorizări fățișă sau ascunsă, în vederea redistribuirii de capitaluri în favoarea unor agenți economici;

politica taxei scontului și a dobânzilor ridicate la creditele interne și ieftinirea concomitentă a creditului acordat în exterior în vederea obținerii de poziții primordiale pe piețele monetare și de credit;

practicarea unor cursuri care dezavantajează țările cu monedă mai slabă, proces care echivalează cu o scurgere de venit național peste graniță spre țările dezvoltate;

scăparea de sub control a prețurilor;

creșterea datoriei externe;

apelarea la tezaurul băncii pentru atenuarea dezechilibrelor economice și monetare;

soldul activ sau pasiv al balanței de încasări și plăți externe;

10) fiscalitatea excesivă, prin care se urmărește acoperirea unui volum mare de cheltuieli cărora statul nu le poate face față;

11) politica salarială;

12) stări conjuncturale, conflicte, calamități naturale.

Factorii exogeni concură și ei cu intensități diferite, vremelnic sau cu perioade mai mari de timp la instaurarea și menținerea fenomenului inflaționist. Astfel, se pot enumera:

prețurile practicate pe piețele externe

prețurile materiilor prime scumpe care influențează creșterea conturilor; importurile de produse, lucrări, servicii, licențe la prețuri foarte mari;

practicarea unor taxe vamale ridicate la import;

exportul bazat preponderent pe materii prime brute de primă necesitate și importul de produse cu grad ridicat de tehnicitate, foarte scumpe, care creează așa-zisul foarfece al prețurilor;

împletirea fenomenului inflaționist cu diferite forme de manifestare a crizei: economică, financiar-monetară, valutară, a materiilor prime, alimentară etc.

Efectele economice și sociale ale inflației sunt multiple. Prin devalorizarea banilor, inflația îndeplinește funcția de eliminare a unei părți a resurselor materiale acumulate, care nu corespund nevoii sociale și cerințelor eficienței economice. Inflația produce consecințe contradictorii asupra creditelor contractate de către agenții economici și de către stat. Inflația rapidă, de mari proporții și de durată viciază corelațiile dintre prețurile mărfurilor și factorilor de producție, afectează costurile de producție, salariile, profiturile și rentabilitatea. Inflația galopantă descurajează investițiile productive și orientează resursele bănești spre acțiuni speculative, creditul pe termen lung fiind subminat. Ea accentuează oscilațiile cursurilor valutare, cu consecințe negative pentru economiile naționale care dispun de monedă neconvertibilă.

Politicile antiinflaționiste promovate de guvern și susținute de agenți economici pot da rezultate în decursul timpului, uneori chiar notabile, ele fiind o îmbinare de instrumente monetare, financiare și de altă natură și anume de control al prețurilor și veniturilor.

Inflația cere o terapeutică globală și diversificată, astfel încât este necesar să se folosească în mod corelat reglări monetare, acțiunea bugetară și o anumită politică a veniturilor.

Una dintre concluziile fundamentale, enunțate adesea de către anumiți teoreticieni și practicieni este aceea după care între rata șomajului și cea a inflației este o relație de determinare reciprocă. Întreaga concepție de înlăturare a șomajului și inflației se bazează pe necesitatea alegerii între cele două rele: ori șomaj ori inflație. Fără una din aceste boli nu se poate face față tranziției la economia de piață, iar inexistența ambelor maladii ar face dovada că reforma nu există sau avansează lent. Deci, dacă se dorește scăderea ratei inflației până la zero, este necesar să se accepte sporirea proporțională a șomajului, așa cum a nu accepta decât o rată naturală a șomajului înseamnă a arunca țara în mod conștient într-o inflație imposibil de stăpânit. Însă, tentativele de reducere a inflației prin șomaj, sau a șomajului prin inflație n-au dat rezultate niciunde în lume. Asemenea demersuri pun oricum în discuție întreaga teorie economică recurgând permanent la filtrarea lor prin prisma practicii și a consecințelor sociale.

1.3 MĂSURAREA STATISTICĂ A ȘOMAJULUI

În setul de indicatori cu ajutorul cărora se măsoară, exprimă și caracterizează variatele dimensiuni ale șomajului și subocupării un loc important deține rata șomajului.

Calculul și evidențierea statistică a cuplului de indicatori: rată de activitate sau, după caz, de ocupare, de participare a populației și respectiv rată de șomaj răspund unor nevoi complexe ale politicii active de ocupare și combatere a șomajului, ca și al celei sociale.

Rata de șomaj este un indicator analitic prin intermediul căruia se măsoară dimensiunea, caracteristicile, tendințele și intensitatea șomajului. Ca formulă generală, se calculează sub forma unui raport între un indicator ( în valori absolute ) care exprimă șomajul ( numărul de șomeri ) și un altul care măsoară populația de referință, cel mai adesea populația activă:

În țările occidentale dezvoltate din punct de vedere economic, modalitățile concrete de calcul și exprimare ale acestui indicator sunt variate. Astfel, în statistica ocupării forței de muncă și a șomajului, în raport cu obiectivele urmărite, de informațiile disponibile, de legislația în vigoare se folosesc concomitent diferite rate de șomaj, respectiv formule de calcul al acestora. Diferențele între acestea sunt în principal determinate de: termeni de raportare și conținutul acestora, de sursele de colectare a informațiilor, de metodologia de calcul.

De regulă se utilizează următoarele rate de șomaj:

1) Rata standardizată de șomaj în sensul Biroului Internațional al Muncii ( B.I.M. ) se calculează ca raport între numărul de persoane neocupate care caută de lucru ( PNLCM ) – și

anume șomeri complet indemnizați, alte persoane neocupate obligatoriu înscrise la un oficiu de forță de muncă, temporar excluse de la plata ajutorului de șomaj și persoanele neocupate în căutarea unui loc de muncă înscrise voluntar la o agenție de forță de muncă – și populația activă totală ( PAT ) – și anume populația activă civilă, militarii de carieră, militarii în termen și șomerii.

Este rata de șomaj efectiv cu cea mai mare sferă de cuprindere, răspunzând cel mai bine cerințelor de comparabilitate internațională. Se calculează practic de organisme specializate în toate țările cu economie de piață, membre ale Organizației Internaționale a Muncii.

2) Rata de șomaj standardizată în sensul Uniunii Europene reprezintă raportul dintre numărul total de șomeri în sensul anchetei ( PNLCM ) și populația activă civilă din anchetă ( PAC ) :

Dacă în ceea ce privește numărătorul nu există nici o diferență față de rata de șomaj standardizată B.I.M. , în ceea ce privește numitorul, se ia în considerație numai populația activă civilă. Această rată de șomaj e calculată și difuzată de către Uniunea Europeană prin organele și lucrările sale.

3) Rata de șomaj standardizată O.C.D.E. se calculează ca raport între numărul total de șomeri din anchetă ( PNLCMa ) și populația activă totală din anchetă ( PATa ) :

Această rată de șomaj este calculată de organele guvernamentale naționale ( ministerele muncii ) și difuzată de O.C.D.E.

4) Rata de șomaj națională calculată pe baza datelor administrative poate fi exprimată sub mai multe forme:

a) raport între numărul total de persoane neocupate înscris la sfârșitul lunii la un oficiu de forță de muncă ( PNCLM ) și un indicator al populației de referință care poate fi populație activă, populație ocupată, număr de salariați:

raport între numărul de șomeri indemnizați ( Si ) și numărul de persoane asigurate împotriva șomajului ( Pa ):

Deși relativ apropiate sub aspectul metodologiei de calcul, cel puțin unul dintre termenii raportului fiind comun, între ratele de șomaj standardizate astfel determinate există diferențe.

În contextul ratelor standardizate de șomaj, notăm faptul că indiferent de deosebirile în ce privește sfera de cuprindere a numărătorului și respectiv a numitorului, toate sunt măsuri și expresii globale ale șomajului, ratei globale de șomaj.

5) Rate de șomaj parțiale. Acestea se referă la o categorie de forță de muncă sau la o anumită zonă și se calculează ca raport între numărul de șomeri din categoria respectivă ( Si ) și populația activă ( civilă sau totală ) a respectivei categorii ( Pai ) :

Se pot calcula rate parțiale de șomaj pe sexe, grupe de vârstă, categorii socio-profesionale, zonale ( regionale ).

6) Rata integrală ( compusă ) de șomaj și subocuparea vizibilă se calculează ca raport între timpul de muncă disponibil neutilizat al populației neocupate și în stare de subocupare vizibilă ( Tmn ) și timpul de muncă global ( Tmt ) disponibil sau, în alte cazuri timpul de muncă utilizat:

Rata integrală de șomaj măsoară în fapt șomajul potențial. Calculul unei asemenea rate se impune cu deosebire atunci când piața muncii este dezechilibrată sau când subocuparea vizibilă ( ca și cea invizibilă ) au dimensiuni apreciabile.

Indiferent de principiile și criteriile metodologice, de modalitățile de calcul, ca și în cazul ratei de activitate și/sau de ocupare, rata de șomaj poate fi explicată:

sub forma unor indicatori globali

sub forma unor indicatori parțiali.

calculându-se și urmărindu-se, după caz, lunar, trimestrial, anual.

Rata de șomaj este, de regulă, calculată și urmărită de:

instituții și organisme internaționale specializate: Biroul de Statistică a Muncii al B.I.M., Departamentul de Economie și Statistică al O.C.D.E., Comisia de Statistică a Uniunii Europene;

instituții și organisme guvernamentale și neguvernamentale specializate: instituții sau comisii naționale de statistică, ministerele muncii, agențiile naționale de ocupare.

Informațiile furnizate de aceste organisme servesc institutelor de cercetări în elaborarea unor studii analitice asupra acestor probleme, ceea ce nu exclude ca pentru anumite probleme speciale institutele de cercetări să lanseze la nevoie cercetări proprii.

În România, rata de șomaj se calculează ca un raport procentual între numărul șomerilor și populația activă civilă. Rata șomajului reprezintă deci acea proporție a populației active care nu deține un loc de muncă și care este înregistrată ca fiind doritoare și capabilă să muncească.

În cadrul analizelor statistice se mai utilizează și un alt indicator și anume rata de intrare, respectiv ieșire din rândul șomerilor, care poate fi calculată pe profesii, nivele de calificare, sexe, zone. Această rată apare ca un raport procentual între numărul șomerilor intrați ( ieșiți ) în starea de neocupare și numărul total al șomerilor:

în care:

Ri = rata de intrare

Re = rata de ieșire

Si,Se = numărul șomerilor intrați, respectiv ieșiți

St = numărul total de șomeri

Deoarece rata oficială a șomajului poate subaprecia dimensiunea reală a fenomenului, existând persoane care doresc și caută un loc de muncă, dar nu sunt înregistrate statistic, acest indicator nu mai este suficient pentru a măsura intensitatea lipsei de oportunitate pentru a munci. De aceea, în literatura de specialitate există propunerea de a se calcula și un alt indicator numit “rata lipsei de muncă“ ( manque a travaille ; laber slock ) , de regulă superioară celei de șomaj.

Datele Anchetei AMIGO ar putea permite calculul unui asemenea indicator și în țara noastră.

1.4 INDICATORII UTILIZAȚI PENTRU EXPRIMAREA INTENSITĂȚII FENOMENULUI INFLAȚIONIST

În literatura economică este unanim acceptată ideea conform căreia măsurarea inflației trebuie să se bazeze pe indicatori care evidențiază evoluția prețurilor bunurilor și serviciilor pe indicii de prețuri. Astfel, pentru comensurarea intensității acestui fenomen în diverse perioade de timp ( lună, trimestru, unul sau mai mulți ani ) sunt folosiți o serie de indicatori dintre care amintim:

indicele prețurilor de consum al populației

indicele prețurilor cu ridicata

deflatorul produsului național ( intern ) brut ( PNB )

Cel mai utilizat este indicele prețurilor de consum al populației, iar cel mai cuprinzător indicator de măsurare a inflației este deflatorul produsului național (intern ) brut. Spre deosebire de deflatorul PNB, indicele prețurilor de consum al populației se poate calcula pentru orice perioadă de timp mai mică de un an și, fiind folosit în majoritatea țărilor lumii, permite comparații internaționale.

Ca orice indice, rata inflației ( care exprimă intensitatea procesului inflaționist ) se exprimă în procente și se determină prin diminuarea cu 100 a indicilor menționați.

Fiecare din cei trei indicatori menționați sunt calculați de instituții guvernamentale ( în principal de organele centrale de statistică ), pe baza prețurilor, acestea constituind categoria economică în care se manifestă cel mai vizibil fenomenul inflaționist.

În cazul indicelor prețurilor ( de consum și cu ridicata ) se realizează reducerea la medie a variatelor prețuri întâlnite la același sortiment, operațiune dificilă, care nu poate evita elementele arbitrare. Dacă prețurile ar evolua toate în aceeași proporție, lucru care nu se petrece în realitate, ar fi eliminată orice ambiguitate.

Determinarea indicelui prețurilor de consum al populației presupune o serie de operațiuni probabile, și anume:

stabilirea nomenclatorului de mărfuri alimentare, nealimentare și servicii destinate populației ale căror prețuri trebuie urmărite

stabilirea nomenclatorului localităților și punctelor unde se realizează culegerea de date referitoare la prețuri și la tarife

calcularea coeficienților de pondere a diverselor sortimente sau produse în funcție de poziția deținută în bugetul de familie, în PNB sau în alt indicator sintetic-agregat.

Formulele utilizate pentru determinarea indicelui prețurilor de consum al populației sunt următoarele:

1) Formula Laspeyres ( cea mai utilizată ), potrivit căreia:

în care:

Ip1/0 = indicele agregat al prețurilor

p1 = prețul din perioada curentă

p0 = prețul din perioada de bază

q0 = cantitatea ( de mărfuri și servicii ) din perioada de bază.

Întrucât se operează cu coeficienți de ponderare, formula de mai sus devine:

în care Cp = coeficientul de ponderare a sortimentelor sau a produselor, fiind determinat pe baza structurii cheltuielilor de consum ale populației din perioada de bază.

2) Formula Paasche, după care:

și introducând coeficientul de ponderare ( ținând seama de structura acelorași genuri de cheltuieli în perioada curentă), formula capătă aceeași înfățișare cu cea menționată anterior.

Formula lui Laspeyres reflectă creșterea sau scăderea cantității de bani necesare în perioada curentă pentru a cumpăra același “coș” de produse și de servicii din perioada de bază, în timp ce formula lui Paasche indică mărirea sau diminuarea sumei de bani ce ar fi fost necesare în perioada de bază pentru a cumpăra ”coșul” actual de produse și servicii.

Utilizarea indicelui de tip Laspeyres prezintă o serie de avantaje ,dintre care amintim:

-permite menținerea aceluiași ”coș” de mărfuri și servicii, datele noi necesare fiind numai cele care se referă la prețurile și tarifele perioadei curente

-oferă posibilitatea măsurării modificărilor survenite pe o perioadă mai îndelungată în suma destinată procurării mărfurilor și serviciilor din ”coșul” de consum al populației.

Viciul principal al indicelui calculat după formula Laspeyres constă în aceea ca nu reflectă modificările care intervin în cheltuielile de consum ca efect al substituirii unora din mărfurile sau serviciile la care creșterea de prețuri este mai greu acceptată de populație, apărând situații când indicele este supraevaluat.

Formula Paasche ia în considerare modificarea cheltuielilor în funcție de “coșul” actual de mărfuri și servicii la care recurge populația pentru consumul său, dar datorită procesului de subestimare subevaluează creșterea prețurilor ( tarifele ). Indicele calculat pe baza acestei formule prezintă dificultăți în analiza evoluției fenomenului pe mai mult de doi ani.

În practica țărilor dezvoltate, determinarea indicelui prețurilor și tarifelor s-a impus ca o metodă principală de cercetare a fenomenelor inflaționiste, dar nu în mod exclusivist, ci în cadrul unui sistem întreg de indicatori.

Indicele prețurilor producătorilor ( cu ridicata ) se deosebește fundamental de indicele general al prețurilor de consum pentru că:

nu ia în considerare nici un serviciu și nu pornește de la prețurile achitate de familii pentru mărfurile achiziționate

se au în vedere prețurile la care circulă produsele între firmele producătoare și la care se efectuează marile tranzacții.

Pentru determinarea acestui indice se folosește formula Laspeyres.

Prețurile se pot calcula lunar ( uzual ), trimestrial sau anual de la firme prin returnarea chestionarelor pregătite în acest scop de organul central de statistică. Inițial se stabilește un eșantion de firme producătoare, grupate astfel: producători agricoli, firme industriale producătoare de mărfuri alimentare și firme industriale producătoare de mărfuri nealimentare ( destinate populației ).

Întrucât cei doi indici prezentați reflectă schimbările de prețuri ( tarife ) numai la o parte și nu la întreaga masă a mărfurilor și serviciilor, există opinii potrivit căror aceștia nu pot sta la baza măsurării inflației.

Deflatorul PNB ( sau PIB ), denumit și indicele implicit al prețurilor este mai puțin cunoscut, dar preferat în analize, fiind considerat ca soluția cea mai bună pentru măsurarea inflației. Se calculează prin raportarea PNB din anul curent la același PNB calculat în prețurile anului de bază. În cadrul acestui indice pot fi calculați separat deflatorii componentelor PNB, respectiv deflatorul pentru consumul final și cel pentru investiții brute. Deflatorul PNB ( PIB ) se dovedește mai concludent comparativ cu ceilalți doi indici menționați prin aceea că include schimbările prețurilor de consum la întreaga masă a consumatorilor. Acest indicator poate fi distorsionat de schimbările calitative, având în vedere că PNB cuprinde și mărfurile care devin capital și care sunt mult mai sensibile la schimbările de ordin tehnologic. De aceea se recurge la deflatarea fiecărei componente cu ajutorul unui indice de tip Paasche.

Pentru comensurarea fenomenului inflaționist, literatura de specialitate prezintă și alte soluții, derivate din cele menționate sau din teoria cantitativă a banilor în circulație, dintre care amintim:

1) Indicatorul de determinare a puterii de cumpărare a banilor, care se bazează pe formula:

în care: Pc = puterea de cumpărare

Ip = indicele general al prețurilor de consum

Acest indicator este utilizat în determinarea nivelului veniturilor reale ale populației și a evoluției acestor venituri ( ca indice ).

2) Raportul dintre diferența apărută în anul curent față de anul de bază la suma prețurilor unei mase constante de bunuri și servicii destinate consumului personal, respectiv:

3) Pornind de la masa monetară în circulație și PNB poate fi determinată intensitatea procesului inflaționist. Raportând PNB ce revine la o unitate monetară sau numărul de unități monetare ce revin la o unitate valorică de PNB în anul de bază, la mărimile similare din anul calculat ( curent ) se poate stabili rata inflației sau, utilizând un raport invers, gradul de depreciere al monedei.

Formula care se utilizează pentru determinare ratei inflației este următoarea:

în care : Ri = rata inflației

y0 = masa monetară în circulație în anul de bază

y1 = masa monetară în circulație în anul de calcul

Rata inflației poate fi determinată și ca o diferență între rata de creștere a masei monetare în anul avut în vedere și rata creșterii economice în același an, pe baza formulei:

Ri = m – g

în care: Ri = rata inflației

m = rata creșterii masei monetare în circulație

g = rata creșterii economice

Oricare din formulele prezentate nu ține seama de schimbările de prețuri ce pot surveni ca urmare a modificării calității diverselor produse și sortimente. Dacă în cazul înrăutățirii calității, menținerea prețurilor vechi echivalează cu o scumpire a mărfurilor, în situația în care are loc ridicarea calității, creșterea prețurilor ( în anumite limite ) nu înseamnă scumpire. Acest aspect a impus atunci când inflația este urmărită pe o perioadă mai mare, de câțiva ani, utilizarea unor coeficienți de corecție a efectului calității asupra măririi prețurilor.

În România, Comisia Națională pentru Statistică exprimă fenomenul inflaționist cu ajutorul indicelui prețurilor de consum al populației, folosind formula Laspeyres și al deflatorului produsului intern brut ( PIB ).

Datorită interdependenței dintre economia națională și celelalte economii ale lumii, inflația pe plan intern ( în special cea galopantă ) se manifestă și prin înrăutățirea cursului de schimb al monedei naționale în raport cu dolarul și cu alte valute, astfel încât cursul respectiv poate fi considerat un indicator al fenomenului inflaționist. Prin raportarea cursului de schimb din perioada curentă la cel dintr-o perioadă anterioară se obține un indice care exprimă într-o anumită formă rata inflației.

Concluzionând, mărimea inflației este dată de diferența între cererea solvabilă nominală și cantitatea reală de mărfuri și servicii existente efectiv în circulație.

Anexa nr.1

Mișcarea naturală a populației

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.75, CNS, 1999

Anexa nr.2

Mișcarea migratorie a populației: emogranți pe sexe

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.110, CNS, 1999

Anexa nr.3

Mișcarea migratorie a populației: emigranți pe grupe de vârstă

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.110, CNS, 1999

Anexa nr.4

Populația pe sexe

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.56, CNS, 1999

Anexa nr.5

Populația pe medii

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.57, CNS 1999

Anexa nr.6

Structura pe grupe de vârstă – populația activă – ( toal și pe sexe )

– % din total –

Sursa: Recensământul populației din 1977 și 1992; Ancheta asupra forței de muncă din gospodării ( AMIGO ), 1997, CNS, 1998

Anexa nr.7

Structura pe grupe de vârstă – populației ocupată –

( total și pe sexe )

Sursa: Recensământul populației din 1977 și 1992; Ancheta asupra forței de muncă din gospodării ( AMIGO ), 1997, CNS, 1998

Anexa nr.8

Structura populației inactive de 14 ani și peste pe sexe și categorii de inactivitate la 31.12.1997

– % –

Sursa: Ancheta asupra forței de muncă din gospodării ( AMIGO ), 1997, CNS, 1998

Anexa nr.9

Rata de șomaj în unele țări din Europa de Est în perioada 1990-1996

– % –

… – lipsă de date

* – anterior lunii mai 1995

Sursa: Anuarul Statistic al României 1998, pag.1014

Anexa nr.10

Structura șomerilor pe grupe de vârstă

% din total –

– 1994 –estimări, 1996,1997 Ancheta AMIGO

Sursa: MMPS – Ministerul Muncii și Protecției Sociale

Anexa nr.11

Structura șomerilor înregistrați pe categorii socio-profesionale și grupe de vârstă la 31.12.1997

– % –

Sursa: Anuarul statistic al României 1998, pag. 144-145, CNS, 1999

Anexa nr. 12

Rata șomajului pe grupe de vârstă și sexe – AMIGO –1997

– % –

Sursa: Ancheta asupra forței de muncă în gospodării ( AMIGO ) 1997, CNS, 1998

Anexa nr. 13

Situația șomerilor înscriși la OFMS la sfârșitul lunii dec.1997

Sursa: Buletin Statistic Trimestrial Nr.3 1998, CNS

Anexa nr.14

Structura șomerilor după durata șomajului total, pe sexe – AMIGO – 1997

Sursa: Calculat pe baza datelor din Ancheta forței de muncă în gospodării ( AMIGO ) –1997, pag. 163, C.N.S. , 1998

Anexa nr.15

Indicii prețurilor de consum

Indicii lunari ai prețurilor de consum

( continuare tabel )

Notă: Octombrie 1990=100

Evoluția lunară în anii 1990-1999 ( aprilie ) față de luna anterioară și decembrie anul precedent

( continuare tabel )

( continuare tabel )

( continuare tabel )