. Somajul. Evolutia Si Nivelul Ratei Somajului In Romania, Dupa Anul 1990
Cap. 1. DEFINIREA, CARACTERISTICILE ȘI FORMAREA ȘOMAJULUI
1.1. Definirea șomajului
Fără îndoială, folosirea eficientă și deplina a factorilor de producție a constituit, din totdeauna, una din problemele economice centrale, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. După cum se știe, dintre factorii de producție un rol decisiv îl are forța de muncă. Toți ceilalți factori de producție, în absența forței de muncă, nu reprezintă decât elemente moarte, o simplă îngrămădire de lucruri. Forța de muncă este cea care le pune în mișcare, numai ea este capabilă să obțină de pe urma factorului atras în circuitul economic o cantitate mai mare sau mai mică de bunuri. De aceea , ori de câte ori o parte din forța de muncă nu este folosită, mai ales la nivel macroeconomic, societatea va fi frustrată de o anumită cantitate de bunuri , multe dintre ele de o importanță vitală.
Importanța economică a utilizării depline a forței de muncă, precum si pierderile care ar putea rezulta din nefolosirea unei părți a acestui factor decisiv al procesului de creștere economică, au rezultat din analiza dezvoltării ciclice. De regulă perioadele de recesiune economică sunt însoțite de mari reduceri de persoane, deci de o creștere sensibilă a șomajului. Dimpotrivă, fazele de înviorare si avânt oferă posibilitatea încadrării în muncă a celei mai mari părți a populației active a unei țări. Rezultă, deci, că, între fenomenul ciclității economice și cel al șomajului, există o legătură foarte strânsă, ca de la cauză la efect.
Șomajul este un dezechilibru al pieței muncii și se caracterizează prin existența unui anumit număr de persoane apte de muncă disponibile care nu-și găsesc un loc de muncă, conform dorințelor acestora.
Șomajul este o stare negativă a economiei, care afectează o parte din populația activă disponibilă (aptă de muncă) prin neasigurarea locurilor de muncă. Afectează toate țările, fiind în creștere după deceniul șapte al secolului nostru.
Definirea și comesurarea șomajului constituie obiectul unor controverse, din care se desprind trei tipuri de definire:
a) șomerii sunt considerați toți cei apți de muncă, dar care nu găsesc de lucru și care pot fi angajați, parțial sau în întregime, numai în anumite momente ale dezvoltării economice. În acest caz, șomerii apar ca surplus de forță de muncă, în raport cu cei angajați în condiții de rentabilitate impuse de economia de piață: oferta de forță de muncă > forță de muncă angajată.
b) șomerii sunt considerați toți cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forței de muncă sau toți cei ale căror cereri nu au fost satisfăcute până la sfârșitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită :
– locuri de muncă permanente sau temporare;
– locuri cu timp de muncă integral sau parțial;
– un loc de muncă mai adecvat cu aspirațiile proprii.
c) definiția dată de Biroul Internațional al Muncii din cadrul O.N.U., organizație care studiază acest fenomen pentru a putea elabora strategii de combatere, consideră șomer orice persoană care are mai mult de 15 ani si îndeplinește concomitent patru condiții:
– este apt de muncă;
– nu muncește;
– este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
– caută un loc de muncă.
1.2. Caracteristicile șomajului
Caracteristicile șomajului sunt urmatoarele:
a) nivelul la care a ajuns, exprimat:
– absolut – prin numărul șomerilor;
– relativ – prin rata șomajului.
b) intensitatea cu care se manifestă,din acest punct de vedere existând:
– șomaj total, prin pierderea locului de muncă și încetarea totală a activității;
– șomajul parțial, diminuarea activității cu reducerea corespunzătoare a salariilor;
c)durata: timpul scurs între pierderea locului de muncă sau diminuarea activității și reluarea normală a lucrului;
d)structura, componența pe categorii de:
– vârstă;
– nivel de calificare;
– sex etc.
Între ocupare și șomaj și – în sens larg – între ele și inactivitate, delimitările au devenit, în ultima vreme, tot mai slabe și, uneori, incerte. Asistăm, astfel, la crearea unei situații cu numeroase semnificații pentru cei ce o suportă.
Figura 1.1. Frontiere între ocupare, inactivitate și șomaj
unde: – 1 – munci cu durată redusă voluntar;
– 2 – munci clandestine;
– 3 – munci cu durată redusă involuntar;
– 4 – activități de formare; pre-pensionare; șomeri descurajați.
Din figura de mai sus se observă că:
Stadiile (1) și (3) reprezintă munci cu durată redusă:
În situția (1), reducerea e involuntară, iar titularul postului face parte dintr-o categorie care se situează între ocupare și inactivitate;
În situația (3), ne confruntăm cu șomaj parțial, iar individul este, încă, intr-o stare nedefinită, între activitate și șomaj.
Stadiul (2) este constituit din munci clandestine, proprii așa-numitei „economii subterane”: dacă ele sunt realizate în plus față de o ocupație declarată, lucrătorul face parte din categoria obișnuită de salariat; dacă, însă, un asemenea tip de muncă e unicul pentru un individ, omul se situează fie în rândul celor inactivi, fie în cel al șomerilor (depinde de caz).
Stadiul (4) corespunde, uneori, șomajului deghizat, presupus de următoarele categorii: cei aflați în diverse stagii de formare (care vor fi întâlniți, ulterior, în rândul populației active și care, momentan, nu figurează în statisticile vizând șomajul); cei care profită de pensionarea anticipată (pre-pensionare); cei considerați descurajați (de obicei, populație inactivă, dezamăgită de căutări).
Cele mai reprezentative caracteristici ale fenomenului studiat sunt:
Șomajul este un dezechilibru macroeconomic, un fenomen care concretizează subocuparea mâinii de lucru.
El exprimă, totodată, sensul unic al disproporției pe piața forței de muncă: oferta strict mai mare față de cerere.
Disparitățile devin inegalități, iar acestea dezechilibre, manifestate între potențialul de lucru, posibilitatea lui și folosirea lui efectivă.
În orice moment, șomerii – considerați de către unii suprapopulație relativă – constituție, de fapt, rezerve de forță de muncă.
Șomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu e capabilă să asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru.
Fenomenul în sine nu poate să dispară:este și va fi diagnosticat și tratat, dar nu va putea fi eradicat.
Indiferent de natura și formele șomajului, durata lui se manifestă din momentul pierderii locului de muncă, până la reluarea activității.
1.3. Formarea șomajului
Formarea șomajului are loc pe baza a două mari procese:
1. Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populației ocupate. În funcție de cauzele directe, se disting trei genuri (forme) de șomaj:
a) șomajul ciclic sau conjunctural, cauzat de crize și conjuncturi defavorabile, care se repetă la diferite intervale de timp;
b) șomajul structural, determinat de modificarea structurii economiei pe: activităti; ramuri; subramuri, sub incidența: evoluției nevoilor; crizei energetice; revolutiei tehnico-științifice;
c) șomajul tehnologic, determinat de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi.
Aceste forme de șomaj pot fi resorbite astfel:
– șomajul structural: în decursul unei perioade de avânt economic îndelungat;
– șomajul ciclic și tehnologic: într-un timp îndelungat, pe baza unor măsuri ca:
– reorientarea învățământului;
– creșterea investițiilor;
– recalificarea celor afectați de șomaj.
2. Creșterea ofertei de muncă, cauzată de:
– realizarea de către noile generații a vârstei legale de angajare;
– nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă, dar inactive.
Acest proces generează șomaj, întrucât economia nu poate asigura locuri de muncă în pas cu creșterea ofertei de muncă.
Cap. 2. CONȚINUTUL, FORMELE ȘI NIVELUL ȘOMAJULUI
2.1. Conținutul șomajului
De-a lungul timpului, dezvoltarea urmează un anumit trend. Acest trend ar corespunde unei utilizări depline și eficiente a tuturor factorilor de producție, ceea ce în termeni statistici ar însemna produsul intern brut potențial, sau plafonul maxim posibil a fi obținut. În realitate, produsul intern brut realizat efectiv se abate continuu de la acest plafon, situându-se, de regulă, sub el. Decalajele dintre produsul potențial și cel efectiv se măresc considerabil în perioadele de recesiune, când asistăm la scăderi masive ale producției și accentuarea șomajului. Chiar și în faza de boom produsul efectiv obținut nu depășește pe cel potențial, ci numai se apropie de el. Întotdeauna vor exista anumite rezerve nefolosite, mai ales în domeniul forței de muncă. Astfel, Biroul pentru Analize Economice de pe lângă Departamentul Comerțului al S.U.A consideră că produsul național brut potențial este egal cu acel nivel al producției obținut în condițiile existenței unei rate a șomajului egală cu 6% – Desigur acest organism de sinteză economică n-a recomandat niciodată ca în economia S.U.A să existe neapărat o rată a șomajului de 6%, dar consideră că aceasta ar fi normală sau naturală.
În legătură cu corelația ce se stabilește între creșterea economică efectivă și modificările suferite de rata șomajului, economistul american Arthur Okun (1929 – 1979) a stabilit o relație care a rămas în teoria macroeconomică sub denumirea de legea lui Okun. În forma sa sintetică această relație arată în felul următor:
ΔU = – 0, 4 (y-2,5)
unde,
ΔU = reflectă modificările ratei șomajului (creșteri sau scăderi);
y = rata creșterii economice;
2,5 = trendul creșterii oconomice.
Pentru a vedea cum poate fi utilizată ecuația de mai sus, economistul Gh. Postelnicu, a făcut o analiză în lucrarea sa “Macroeconomie”. Să presupunem că, într-un anumit an, s-a înregistrat un ritm de creștere economică egal cu 4%. Acest ritm va determina o reducere a ratei șomajului cu 0,6% pentru că:
0,4 ( 4 – 2,5) = 0,6.
Cu ajutorul relației (1) putem să calculăm ce rată de creștere economică ar fi necesară pentru a reduce rata șomajului cu 1%. Răspunsul este relativ simplu și anume cu 5% deoarece:
[-1 = -0,4 (5 –2,5 )]
La o creștere de 7,5% pe an, rata șomajului ar scădea cu 2%. În conformitate cu legea lui Okun pentru fiecare două procente scădere a produsului național brut efectiv față de produsul național brut potențial, rata șomajului crește cu 1%. De exemplu, dacă P.N.B. pornește de la 100% cât reprezintă potențialul său maxim și scade, să spunem la 98% față de potențial, atunci rata șomajului crește de la 6% la 7%.
Desigur, aceste calcule A. Okun le-a făcut pe baza datelor din economia Statelor Unite ale Americii. Rezultatele ar putea să difere sensibil de la țară la țară în funcție de condițiile concrete existente.
Legea lui Okun este prezentată și de cei doi economiști Marius Băcescu și Angelica Băcescu – Cărbunaru, în lucrarea “Macroeconomie și politici macroeconomice ”. Dacă de exemplu într-o țară în care există o rată de creștere economică de 3% și o rată a șomajului de 10%, ne propunem să reducem rata șomajului la 4%, atunci ne vor trebui 4 ani și o rată de creștere anuală de 7,4% deoarece la fiecare 2,2% creștere economică deasupra trendului se va reduce șomajul cu 1%. Mai putem aborda și soluția în care ritmul de creștere economică în trei ani succesivi să fie de exemplu de 8,2%, 7% și 6%.
Categoric, șomajul reprezintă unul din cele mai grave dezechilibre macroeconomice. El reflectă neconcordanța dintre oferta de muncă, pe de o parte, și cererea de muncă, pe de altă parte, în sensul că prima, adică oferta, depășește cererea efectivă de forță de muncă. Datorită acestui fapt, o parte a populației apte de mute de la 100% cât reprezintă potențialul său maxim și scade, să spunem la 98% față de potențial, atunci rata șomajului crește de la 6% la 7%.
Desigur, aceste calcule A. Okun le-a făcut pe baza datelor din economia Statelor Unite ale Americii. Rezultatele ar putea să difere sensibil de la țară la țară în funcție de condițiile concrete existente.
Legea lui Okun este prezentată și de cei doi economiști Marius Băcescu și Angelica Băcescu – Cărbunaru, în lucrarea “Macroeconomie și politici macroeconomice ”. Dacă de exemplu într-o țară în care există o rată de creștere economică de 3% și o rată a șomajului de 10%, ne propunem să reducem rata șomajului la 4%, atunci ne vor trebui 4 ani și o rată de creștere anuală de 7,4% deoarece la fiecare 2,2% creștere economică deasupra trendului se va reduce șomajul cu 1%. Mai putem aborda și soluția în care ritmul de creștere economică în trei ani succesivi să fie de exemplu de 8,2%, 7% și 6%.
Categoric, șomajul reprezintă unul din cele mai grave dezechilibre macroeconomice. El reflectă neconcordanța dintre oferta de muncă, pe de o parte, și cererea de muncă, pe de altă parte, în sensul că prima, adică oferta, depășește cererea efectivă de forță de muncă. Datorită acestui fapt, o parte a populației apte de muncă nu are un loc de muncă. În țara noastră, în baza Legii nr.1/1991, republicată in urma modificărilor aduse prin Legea nr.86/1992, sunt considerate în șomaj toate persoanele apte de muncă care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor. Cauzele care conduc la această situație sunt numeroase, ceea ce face din șomaj un fenomen foarte complex.
După cum se știe, și pe piața muncii există concurență privită ca o confruntare permanentă între capacitățile creative, de inovare ale oamenilor, fapt care le stimuleaza interesul pentru pregătirea profesională, în afirmarea talentului și priceperii lor. Concurența este aceea care selectează și ierarhizează valorile și competențele umane, contribuind, astfel, la afirmarea noului.Tendința de creștere a decalajului dintre cererea și oferta de muncă este rezultatul acțiunii conjugate a unui grup întreg de factori, care influențează în același timp și rat șomajului. În această ordine de idei, menționăm că cererea de forță de muncă poate fi, direct sau indirect, influențată de conjunctura economică (ciclul economic), micșorarea sau creșterea cererii globale, evoluția investițiilor, înzestrarea muncii cu echipament tehnic de randament superior, netehnologizările și restrucuturările producției și managementului (nivelul productivității muncii și al salariului național nominal), sezonalitatea unor activități economice, modificările intervenite în rata profitului ca urmare a trecerii activității pe principiul eficienței și rentabilității, restrângerea activității unor ramuri energointensive sau puternic dependente de importul de materii prime. Pe de altă parte, oferta de muncă se află și ea sub impactul unor factori a căror intensitate nu poate fi trecută cu vederea în anumite perioade precum: creșterea populației apte de muncă, ca urmare a modificării unor parametrii demografici (rata natalității, sporul natural al populației), micșorării duratei școlarizării și măririi vârstei de pensionare, imigrării de persoane tinere, creșterea costului pieții care determină necesitatea angajării mai multor membrii ai familiei, inclusiv al femeilor, durata săptămânii de lucru și dorința de a dispune de mai mult timp liber, structura profesională a forței de muncă, necesitatea respectării unor norme obligatorii de protecție a muncii și de asigurări sociale.
Având în vedere principalii factori care determină modificarea în timp a cererii și ofertei de muncă, trebuie să mai clarificăm câteva noțiuni de ordin teoretic. În primul rând, subliniem faptul că cererea de muncă nu trebuie identificată cu necesarul total de muncă. Cererea de muncă reprezintă numai o parte a necesarului total de muncă și anume cea care este satisfăcută prin intermediul angajărilor și salarizării. Pe lângă această parte există un mare număr de persoane care, deși desfășoară o anumită activitate economică, nu întrunesc calitatea de salariat. Ne referim, între altele, la cei ce sunt ocupați în gospodăriile proprii, la cei ce desfășoară activități casnice, liber profesioniștii ș.a. De asemenea, nici oferta nu ia în considerare întreaga populație aptă de muncă, ci numai acea parte care este dornică să se angajeze ca forță de muncă salariată. De aceea, oferta de forță de muncă o putem defini ca fiind totalitatea muncii pe care o poate efectua populația aptă de muncă doritoare să se angajeze la un moment dat.
Pornind de la aceste elemente ne va fi mai ușor să vedem care sunt condițiile necesare și suficiente pentru ca o persoană să fie declarată șomer. Potrivit unei definiții inernaționale a șomajului adoptată în anul 1954 de către Conferința Internațională pentru Statistică întrunită din inițiativa Biroului Internațional al Muncii, o persoană este considerată șomer dacă a depășit perioada școlarizării obligatorii și întrunește simultan următoarele criterii:
– nu are un loc de muncă
– caută o muncă salariată
– este disponibil să lucreze imediat (adică să nu fie bolnav).
Situația de șomer se datorează, așadar, derulării concomitente a două procese și anume:
a) pierderea locului de muncă de către o parte a populației active;
b) imposibilitatea angajării integrale, in perioada respectivă, a noilor generații de populație aptă de muncă, cu deosebire a tinerilor absolvenți posesori ai diferitelor forme de calificare.
Evident această situație de șomaj trebuie îregistrată în evidența instituției care se preocupă de problemele muncii și protecției sociale, în cazul nostru oficiile de plasare a forței de muncă.
În ansamblul factorilor de producție,unul dintre cele mai importante elemente îl reprezintă omul, baza desfășurării mai multor procese – economice sau nu. De aceea, modul de concepere a organizării diverselor activități trebuie să aibă în vedere – alături de alte considerente, problema ocupării, deci a folosirii mâinii de lucru. Importanța respectivei noțiuni poate fi motivată tocmai prin raportarea la termenul contrar (acela de neocupare), dat fiind că neutilizarea forței de muncă înseamnă, după cum știm, nu atât un element în plus pentru raportări statistice, cât mai ales costuri sociale suplimentare.
În opinia Conferinței Internaționale a statisticienilor în domeniul muncii, subocuparea este un fenomen care apare atunci când ocuparea unei persoane devine insuficientă în raport cu normele determinate sau cu alt raport posibil, ținând seama de calificarea profesională. Conform acestui punct de vedere, se disting două forme ale subocupării:
– una vizibilă, cuprinzând indivizi care muncesc – involuntar – mai puțin decât durata normată a lucrului în activitatea corespunzătoare și care sunt în căutarea unor slujbe suplimentare;
– alta invizibilă – care sugerează, din start, un concept mult mai vag și care desemnează situația persoanelor exercitând o situație profesională în care calificarea lor nu e pe deplin utilizată.
Pentru a caracteriza volumul ocupării, unii economiști utilizează indicatorul vizând numărul total de ore de muncă, susceptibil a fi prestate în absența șomajului, în ideea complementarității termenilor șomaj și ocupare. Se vorbește și despre necesitatea utilizării depline a forței de muncă, ceea ce s-ar traduce prin posibilitatea ca, în orice moment, individul dornic să lucreze să-și poată găsi o ocupație și un post corespunzător pregătirii lui, convenabil, bine plătit ș. a., în ciuda oscilațiilor și dereglementărilor economico – sociale. Niciodată, însă, nu se va putea îndeplini acest deziderat: practica a dovedit, prin ceea ce reprezentăm fiecare – ca pioni distincți într-o anumită ordine economică – faptul că le plein – emploi este și va rămâne o chestiune teoretică, utilă mai mult comparațiilor. Definim, așadar, doar folosirea în condiții normale a forței de muncă, printr-o populație ocupată în proporție de 95-98%; diferența de neocupare (2-5%) este cu neputință de anulat (căci între numărul persoanelor apte de a desfășura o activitate și numărul efectiv al locurilor de muncă, nu există, practic, o egalitate.
Gradul de ocupare, nivelul subocupării și cel al șomajului sunt indicatori care țin seama de multiple împrejurări:
Economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care și ea îl influențează, la rândul său), dispunând – la un moment dat de timp – de un număr limitat de locuri de muncă (este vorba de conceptul de cerere de muncă). Supradimensionarea „pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări.
Societatea a fost și va rămâne, probabil, stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care, evident, influențează negativ și totodată definitoriu gradul de ocupare.
Piața muncii presupune anumite premise, care, dacă nu sunt respectate, provoacă multiple disfuncționalități: transparența în privința informației (acces la lucru, condiții de angajare ș. a.); raționalitatea economică (în vederea maximizării utilității muncii); mobilitatea forței de muncă.
Există – desigur – și factori care determină în mod direct (deși nu totdeauna proporțional) mărimea șomajului: creșterea populației, progresul tehnic, sistemul de învățământ, nivelul cultural ș. a..
Datorită neputinței de a folosi întregul fond disponibil de mână de lucru, operăm cu noțiunea de inutilizare sau cu cea de neutilizare a forței de muncă. De aceea, își face simțită prezența fenomenul ocupării incomplete (al subocupării), caracteristic în situațiile în care oferta declarată depășește cererea pe piața corespunzătoare. Concret, in asemenea cazuri, își face apariția șomajul, concept pe care îl vom studia în ceea ce urmează.
Dacă încercăm să definim șomajul, constatăm că există o serie de modalități în care se poate face acel lucru: fie în funcție de maniera de abordare, fie potrivit unei perioade istorice, fie după trăsăturile pe care dorim să le reliefăm. Una din definițiile unanim acceptate în domeniu a fost adoptată în 1954 (și modificată, apoi, în 1982), la Conferința Internațională a statisticienilor din domeniul muncii – și aparține Biroului Internațional al Muncii (B.I.T.). Acest organism interpretează statutul de șomer prin prisma a trei criterii, necesar a fi îndeplinite pentru ca un individ să poată fi încadrat într-o astfel de categorie:
să nu aibă un loc de muncă;
să fie disponibil pentru lucru;
să fie efectiv în căutarea unei slujbe.
În termeni generici ai pieței muncii, șomajul reprezintă un excedent al ofertei în raport cu cererea de mână de lucru. Trebuie ținut seama, însă, că respectiva ofertă nu ia în considerare toată populația aptă de muncă, ci doar pe cea dornică să se angajeze ca forță de muncă salariată (de aceea, cererea se constituie din ceea ce se poate satisface prin intermediul condițiilor salariale date). Starea de șomer se datorează, in principiu, unui număr de două situații socotite concomitente:
pe de o parte, în „zona” ofertanților, pierderea locului de muncă în cazul unora din ei;
pe de altă parte, imposibilitatea angajării integrale, într-o perioadă de timp, a unei întregi generații de absolvenți calificați pentru o anumită muncă.
2.2. Formele șomajului
Pierderea locului de muncă poate avea loc independent de voința persoanei în cauză, adică nedorită, sau poate avea la bază cauze voluntare.
O parte din forța de muncă nu doresc să se angajeze decât la un nivel mai înalt al salariului. Această parte va alimenta ceea ce numim șomajul voluntar care va prefera să continue studiile sau să dezvolte alte activități decât să lucreze la nivelul salariului de echilibru.
Teoria șomajului voluntar nu răspunde întru totul realităților economice. Însuși J. Keynes o definea ca fiind o “teorie minunată, dar irelevantă”. El argumenta că în realitate, salariul nu corespunde decât cu totul întâmplător celui de echilibru. În urma unor perturbații intervenite pe piața muncii, salariul efectiv se va situa la un nivel superior celui de echilibru. Ce se va întâmpla în acest caz? În primul rând, un număr mai mare de lucrători calificați vor dori să se angajeze și să lucreze la acest salariu. Dar firmele nu pot să angajeze (din motive de eficiență și costuri) decât un număr limitat. Rezultă șomajul involuntar, accentuat și mai mult de faptul că firmele devin și mai exigente față de nivelul calificării și experienței în muncă. Oricum, el rămâne forma dominantă a șomajului având numeroase consecințe pe plan economic și social.
În general, șomajul involuntar de tip keynesian este atribuit cel puțin următoarelor cauze:
a) insuficienței cererii pentru anumite produse;
b) insuficienței capitalului fix (a echipamentelor tehnice pentru a produce mărfuri și servicii);
c) existența unei anumite rigidități și imobilități a forței de muncă între sectoarele care alcătuiesc economia unei țări.
În funcție de cauzele care-l generează, șomajul involuntar poate să ia diferite forme. Câteva dintre ele au, totuși, o importanță mai mare și anume:
șomajul conjunctural sau ciclic;
șomajul structural;
șomajul fricțional;
șomajul tehnologic;
șomajul marginal;
șomajul deghizat;
șomajul sezonier;
șomajul intermitent;
șomajul de discontinuitate ș. a.
Șomajul conjunctural sau ciclic este determinat de reducerea activității economice, reducere provocată la rândul ei de crizele economice sau recesiune. Cauza principală a acestui gen de șomaj o constituie insuficiența cererii agregate care provoacă la rândul ei, o scădere drastică a investițiilor și, prin aceasta, a locurilor de muncă. De aceea, la fel ca și activitatea economică, șomajul conjunctural are un pronunțat caracter ciclic. Problema care și-au pus-o nu se referă la forma pe care o ia acest tip de șomaj, ci cât de mari sunt pierderile suferite de societate de pe urma lui. Aceste pierderi vor fi cu atât mai mari, cu cât produsul național brut se îndepărtează mai mult de nivelul lui potențial. Din acest punct de vedere, a început să se vorbească de costurile economice și sociale ale șomajului ciclic, reflectate în pierderile de P.N.B. înregistrate de diferite state și prin înrăutățirea standardului de trai al populației. Din păcate datele diferă foarte mult pentru că nici până acum statisticienii n-au ajuns la un consens în ceea ce privește conceptul privind “deplina utilizare a forței de muncă”.
Într-adevăr, dificultățile de ordin statistic semnalate ne invită la prudență atunci când evaluăm starea de subutilizare a forței de muncă, de suprautilizare a acesteia, sau de deplină utilizare. Unii economiști admit că avem de-a face cu o utilizare deplină a forței de muncă atunci când 3% sau mai puțin de 3% din populația unei țări se află în șomaj. În mod corespunzător, se poate vorbi de o subutilizare a forței de muncă atunci când rata șomajului depășește 3%. Desigur, se poate pune următoarea întrebare: De ce deplina utilizare a forței de muncă nu este definită ca starea de folosire integrală a întregii populații active disponibile? Cu alte cuvinte, de ce această situație nu corespunde unei rate a șomajului egală cu zero? Răspunsurile diferă de la caz la caz, însă cei mai mulți economiști sunt de acord că întotdeauna există în societate un anumit număr de persoane neadaptate, care ridică o serie de probleme sociale. Altfel spus, deplina utilizare a forței de muncă nu înseamnă o situație fără șomeri. Dimpotrivă, atunci când rata șomajului se situează sub 1% putem vorbi de o suprautilizare a forței de muncă. În acest caz, mâna de lucru devine foarte rară, costurile ei manifestând tendința de a crește mai repede decât productivitatea muncii. Se produc, astfel, o serie de dereglări în economie care afectează, până la urmă eficiența, deci profitul.
În fapt, cele trei concepte, precum și ratele care le exprimă, sunt destul de dificil de interpretat. Ele depind foarte mult de datele statistice calculate, uneori în mod diferit de la țară la țară. Deci ele vor depinde direct de condițiile de loc și de timp. De pildă, se stie că, în perioadele de expansiune economică, rata șomajului scade. Producătorii vor angaja mai mulți muncitori, pentru că cererea pentru produsele lor crește. Dar, creșterea cererii peste anumite limite duce la inflație. În această situație există pericolul ca oferta să devină rigidă datorită capacităților de producție limitate și prețurile să crească. Drept urmare, o modalitate de a defini mai bine starea de “deplină utilizare” a forței de muncă ar fi următoarea: reducerea ratei șomajului cât mai mult posibil, fără a genera prin aceasta procese inflaționiste în economie. În conformitate cu această definiție care, se pare, are o circulație mai largă în literatura economică din ultimul timp, deplina utilizare a forței de muncă nu este legată de o anumită cotă specifică. Ea poate oscila în jurul unor valori care pot să difere foarte mult de la țară la țară, în funcție de caracteristicile pieței muncii și de alți factori specifici.
La toate acestea se mai adaugă faptul că, în fiecare moment, există un anumit număr de persoane care se află în curs de schimbare a locului de muncă, din diferite motive. Însumând numărul celor care nu pot să se adapteze încă exigențelor pieței muncii, cu cel al persoanelor care și-au părăsit voluntar vechile locuri de muncă în dorința de a-și găsi alte slujbe mai bine remunerate, sau cu condiții mai bune, obținem ceea ce în teoria macroeconomică numim rata naturală a șomajului. Ea este definită de către unii autori ca fiind egală cu acea rată a șomajului în care piața muncii și piața produselor se găsesc în echilibru. Mai exact aceasta înseamnă că toate forțele (factorii) care acționează asupra prețurilor și salariilor se află în echilibru. La această rată naturală inflația este stabilă, adică nu manifestă nici tendința de creștere, nici de scădere. Într-o economie modernă, care își propune să prevină o rată înaltă a inflației, rata naturală a șomajului trebuie adusă la cel mai mic nivel posibil. De aceea această rată naturală poate fi identificată cu conceptul de deplină ocupare a forței de muncă, ea reflectând potențialul maxim de producție al unei națiuni. Deoarece rata care reflectă deplina ocupare a forței de muncă nu poate fi egală niciodată cu zero, nici rata naturală a șomajului nu va tinde spre această valoare. Pe lângă motivele arătate mai înainte, care sunt pe deplin valabile și pentru rata naturală, analiștii economici mai adaugă și altele. Astfel, ei consideră că într-o țară mare cu un înalt nivel al mobilității forței de muncă, cu o mare diversitate a cererii și ofertei de bunuri și servicii, există și un substanțial șomaj fricțional și structural. Oriunde există o rată scăzută a șomajului, o fracțiune destul de mare de angajați își părăsesc locurile de muncă vechi, în speranța realizării unor angajări mai rentabile. De asemenea, rata naturală nu poate coborî sub anumite valori, datorită unor schimbări intervenite în structura pe vârste a populației. Din acest punct de vedere, se poate calcula o rată naturală a șomajului pentru fiecare grupă de vârstă. De exemplu, să presupunem că, la un moment dat, o zecime din forța de muncă este formată din tineri în vârstă de 16 – 25 de ani, a cărei rată a șomajului este egală cu 20%. În același timp, forța de muncă adultă, de peste 25 de ani, a reprezentat 9/10 cu o rată medie de 4%. În acest caz rată medie va fi:
0,1 x 20% + 0,9 x 4% = 5,6%
Să admitem, acum, că ponderea tinerilor crește în etapa următoare la 2/10, celelalte date rămânând constante. Rezultatul va fi egal cu:
0,2 x 20% + 0,8 x 4% = 7.2%
Prin urmare o schimbare în compoziția internă a forței de muncă, mai exact creșterea ponderii celor care sunt marcați mai mult de șomaj, a condus la o creștere a ratei naturale cu 1,6%.
Totodată, nu trebuie uitat nici faptul că o economie nu-și poate permite o rată foarte scăzută a șomajului, pentru că aceasta ar alimenta spirala inflaționistă.
Șomajul structural nu este complet rupt de problemele semnalate până aici, există multe legături între această formă de șomaj și rata naturală. În principiu, el se formează ca urmare a schimbărilor care au loc în structura economică teritorială și a producției privită pe ramuri și subramuri de activitate. Din această cauză, marea majoritate a economiștilor consideră că avem de-a face cu un șomaj structural atunci când economia realizează o utilizare aproape deplină a forței de muncă. Rezultă că șomajul structural decurge din structura pieței muncii, mai exact din natura slujbelor oferite și configurația generală a diviziunii sociale a muncii, din mentalitățile instituțiilor specifice pieței muncii care influențează comportamentul lucrătorilor și firmelor. Deci, în linii mari, șomajul structural este același cu rata naturală a șomajului, pe care am prezentat-o în pasajele anterioare.
În mod normal, progresul tehnic aduce în prim plan noi meserii și profesiuni, eliminând, în același timp, altele. De asemenea, punerea în valoare a unor resurse naturale și valorificarea lor superioară a determinat decăderea din punct de vedere economic a altora. Așa s-a întâmplat cu extracția cărbunelui într-o serie de țări, atunci când utilizarea petrolului a trecut pe primul plan. Mulți dintre minerii rămași fără slujbe n-au reușit să găsească alte locuri de muncă în aceleași zone geografice, fiind nevoiți ca să se recalifice. O situație similară s-a petrecut în industria constructoare de automobile din Japonia, odată cu introducerea liniilor de asamblare automatizate, care a adus în stare de șomaj zeci de mii de muncitori.
Cea mai mare parte a șomajului structural a fost și va fi alimentată de modificările structurale intervenite în economie. El nu este, așadar, rezultatul unei insuficiențe a cererii globale, neavând, din acest punct de vedere, un caracter conjunctural. De aceea, măsurile de politică economică destinate remedierii lui sunt radical diferite de cele preconizate pentru șomajul conjunctural. De aceea, măsurile de politică economică destinate remedierii lui sunt radical diferite de cele preconizate pentru șomajul conjunctural. În conformitate cu teoriile structuraliste, nivelul cererii globale este suficient pentru a furniza locuri de muncă ansamblului populației active. Șomajul structural apare, însă, din momentul în care economia unei țări intră într-o perioadă de intense modificări ale structurii producției. Diferitele ramuri și subramuri încep să se dezvolte în ritmuri diferite, ocupând pe scara importanței sociale locuri diferite. Toate aceste schimbări atrag după sine o anumită neconcordanță între structura ofertei și structura cererii de forță de muncă. În aceste condiții, creșterea cererii globale se dovedește a fi neeficientă. Ceea ce se impune cu necesitate este o redistribuire a forței de muncă pe categorii profesionale, in contextul creșterii incontestabile a cererii pentru categoriile de personal foarte calificat.
Într-adevăr, așa cum am menționat la început, datorită progresului tehnic o serie de profesiuni sunt afectate de o puternică uzură morală. Reconversia lor nu este un proces prea facil datorită declinului cererii pentru anumite produse, a progreselor înregistrate în automatizarea și informatizarea producției și lipsei unei pregătiri profesionale adecvate a noilor generații care pătrund pe piața muncii. Toate acestea, accentuează și mai mult caracterul inadecvat și rigid al unor categorii de calificare, mai ales în țările sărace cu o puternică creștere a populației, care nu dispun nici de capital, nici de competența necesară unei utilizări raționale a resurselor umane.
Șomajul fricțional corespunde perioadei necesare unui lucrător pentru a trece de la o muncă la alta, sau caută pentru prima dată un loc de muncă. Spre deosebire de alte tipuri de șomaj, în cazul de față este destul de dificil să calculăm o rată, tocmai pentru că ne lipsesc datele necesare. Un lucru este însă cert și anume faptul că, în economiile moderne și dinamice, cum ar fi cea a S.U.A., se înregistrează o importantă cotă de șomaj fricțional tocmai datorită mobilității deosebite a forței de muncă din această țară.
Mult timp, în literatura economică au existat anumite dubii în ceea ce privește distincția care se face între șomajul structural și cel fricțional. Unii cercetători au fost de părere că delimitarea lor este inutilă, de vreme ce ambele forme conțin o serie de asemănări certe. La o privire mai atentă pot fi constatate unele deosebiri inconfundabile. În primul rând, șomajul fricțional are un pronunțat caracter voluntar. Să ne gândim, de pildă, la cei ce își părăsesc vechile locuri de muncă în speranța că își vor găsi altele mai remunerate. Chir și celor care intră pentru prima dată pe piața muncii, le trebuie o anumită perioadă de timp pentru a-și găsi un loc de muncă în deplină corespondență cu pregătirea profesională. În al doilea rând se poate observa cu o relativă ușurință că șomajul structural are o durată mai mare, el fiind generat de cauze mai profunde, care nu pot fi înlăturate într-un timp scurt.
Având în vedere cel puțin aspectele semnalate mai sus, se poate spune că șomajul fricțional este practic inevitabil și, într-o oarecare măsură, devine chiar dezirabil. Faptul că, într-o economie dinamică, un anumit număr de oameni caută locuri de muncă nu numai mai bine plătite, dar și mai apropiate pregătirii lor profesionale, reprezintă un câștig, atât pentru ei, cât și pentru economia națională. Corelarea sarcinilor de serviciu cu nivelul pregătirii profesionale înseamnă, înainte de toate o productivitate mai mare, ceea ce, în continuare, se va reflecta într-un P.I.B. mai mare.
Datorită faptului că șomajul structural are, cum am văzut, o durată mai mare, el presupunând o nouă realocare a factorilor de producție pe ramuri și subramuri, precum și dobândirea unor noi calificări, problemele sociale pe care le ridică vor fi și ele cu mult mai dificile. Oricum, aceste probleme trebuie abordate, ele neputînd fi întru totul evitate, deoarece progresul tehnic va provoca noi și noi schimbări, unele constituind adevărate revoluții științifice. Un exemplu tipic în această privință îl constituie inventarea tranzistorului și folosirea lui în industria electronică. Drept urmare, a devenit practic imposibilă apărarea locurilor de muncă acelor care se specializaseră pe producerea lămpilor pentru televizoare, radiouri și calculatoare.
Șomajul tehnologic este în bună parte determinat de utilizarea tehnicii noi și a mașinilor moderne, cu parametrii tehnico – funcționali superiori, care măresc foarte mult productivitatea muncii. Acesta duce inevitabil la renunțarea de a utiliza un număr prea mare de lucrători. De obicei, cei ce își vor pierde locurile de muncă au o calificare inferioară sau necorespunzătoare în raport cu tehnica de producție din ce în ce mai complexă. Datorită acestui fapt, în unele situații muncitorii și alte categorii de salariați manifestă reținere față de introducerea tehnicii noi, considerând-o ca fiind singura răspunzătoare de deteriorarea situației lor economice și sociale.
Există și alte cauze care pot genera șomaj tehnologic. Avem în vedere posibilitatea ca producția să fie întreruptă o perioadă de timp datorită lipsei de materii prime, datorită unor grave deficiențe intervenite în aprovizionare, întreruperii furnizării unor forme de energie, sau absențe unor contracte ferme care să garanteze continuitatea procesului de producție.
Șomajul marginal se datorează modificărilor ciclice ale populației active. În cursul diverselor faze ale conjuncturii economice, numărul populației active nu este stabil. Acest fapt diminuează în mod serios exactitatea ratei șomajului utilizată ca principal indicator al forței de muncă neocupate.
Pentru a explica aceste modificări intervenite în populația activă trebuie să luăm în considerare două momente mai importante. Astfel, existența unei conjuncturi economice defavorabile poate determina un anumit număr de persoane, cu o calificare precară, să se angajeze, în scopul compensării pierderilor de venit înregistrate la nivelul unei familii. Totodată dificultățile întâmpinate în perioadele de recesiune în găsirea unui loc de muncă creează o anumită undă de descurajare în rândurile unor lucrători, determinându-i să renunțe la a mai căuta o nouă slujbă. Urmarea firească și directă a acestui fapt este retragerea acestei categorii de persoane din cadrul populației active. În felul acesta, ne confruntăm cu două efecte: unul “adițional”, legat de hotărârea unor membrii ai familiei de a se angaja în perioadele de conjunctură nefavorabile (în deosebi femei) și altul de “descurajare”, specific celor care renunță să mai caute de muncă.
Evident, cele două efecte se petrec simultan, ceea ce determină pe cercetătorii statisticieni să caute efectul dominant. Unele studii mai vechi consideră că cele două efecte se compensează reciproc. Alți autori, însă, consideră că efectul de descurajare este mai important la începutul perioadei de recesiune, urmând ca, în a doua parte a ei, efectul adițional să fie mai puternic. În orice caz, ca urmare a manifestării celor două efecte se formează o așa-numită “populație activă marginală” a cărei compoziție este destul de bine delimitată. Potrivit datelor oferite de statistică, această populație este formată aproape în exclusivitate din tineri (până la 25 de ani), din femei și din persoanele care se apropie de vârsta a III-a. Pentru bărbații cuprinși între 25 – 55 de ani rata de activitate este cea mai ridicată în toate țările.
Desigur, importanța acestei populații active marginale nu trebuie neglijată. În statele dezvoltate din punct de vedere economic ea se ridică la aproximativ 5% din totalul populației active. Se înțelege că, în țările aflate în curs de dezvoltare, sau cu o populație foarte numeroasă, ponderea ei este mult mai mare. Cert este faptul că șomajul marginal va fi întotdeauna alimentat de o parte a populației active a cărei activitate remunerată nu constituie un obiectiv prioritar. De aceea, șomajul marginal este pus uneori pe seama retragerii voluntare din activitate sau a refuzului de a intra în producție. O creștere a cererii globale sau implementarea unor măsuri specifice ar permite utilizarea unei bune părți din această forță de muncă, de rezervă.
Șomajul deghizat a fost și este încă privit ca fiind specific mai mult țărilor slab dezvoltate unde un mare număr de persoane are o activitate aparentă, dar cu o productivitate foarte mică. Și de data aceasta, la fel ca în multe alte cazuri, definițiile date acestui gen de șomaj diferă destul de mult. Totuși, pe parcurs, s-au conturat cel puțin trei puncte de vedere și anume:
șomajul deghizat de tip malthusian;
șomajul deghizat de tip structural;
șomajul deghizat de tip keynesian.
Potrivit opiniei lui R. Malthus suprapopulația este condiția necesară a acestui tip de șomaj. Într-adevăr, arată Malthus, rata salariului trebuie să asigure un minimum vital de trai. Sub acest minim, numărul de unități de muncă furnizate este prin definiție nul. Ori, în condițiile unei suprapopulații, deci a unei supraoferte de forță de muncă, salariul manifestă tendința să scadă sub acest minim vital de trai. În aceste condiții orice dorință de angajare este descurajată din start.
Cât privește șomajul deghizat de tip structural, prima utilizare a acestui concept, se pare, a folosit-o P.N. Roseinstein-Rodan. Acesta, într-un articol publicat în 1943, sublinia că acest gen de șomaj își are originea în structura economică și socială a unei țări. Caracteristica esențială a acestei forme de șomaj ar consta în faptul că, datorită reorganizărilor intervenite în unele sectoare de activitate, productivitatea marginală a unei părți din forța de muncă activă, tinde spre zero, ceea ce face inutilă menținerea ei. Pentru a nu spori prea mult numărul celor fără muncă o soluție ar fi transferarea lor în alte ramuri, în măsura în care acesta ar putea să-i primească.
În fine, J.M. Keynes aprecia că șomajul deghizat se datorește în exclusivitate evoluției conjuncturii economice. Astfel, în perioadele de criză economică, un anumit număr de salariați trebuie să-și abandoneze locurile de muncă involuntar, fiind concediați. În această situație ei sunt constrânși să accepte posturi de muncă unde productivitatea este cu mult inferioară pregătirii lor, sau vechilor îndeletniciri. Keynes chiar citează cazul inginerilor care, în loc să fie utilizați în proiectare, sunt nevoiți să vândă ziare. Fără îndoială că aceasta reprezintă o mare pierdere pentru colectivitate, pentru că trebuie să ținem seama nu numai de risipa de timp, ci și de complexitatea și calitatea muncii pierdute.
În aceeași categorie pot fi încadrați și unii șomeri, care deși sunt înregistrați și primesc ajutor de șomaj, continuă să practice unele munci, la negru, ocazionale, fără o reglementare juridică precisă. În acest caz, calificativul de “deghizat “ subliniază tocmai insuficiența unor măsuri calificative pentru a surprinde exact dimensiunile lui. Persistă, așadar, o serie de ambiguități în definirea acestei forme de șomaj. Dificultățile sunt atât de ordin teoretic, cât și practic. Din punct de vedere teoretic, existența șomajului deghizat ar trebui să justifice ipoteza elasticității infinite a ofertei de muncă. Sau, argumentele practice contrazic validarea unei asemenea ipoteze de lucru. Pe de altă parte, din punct de vedere teoretic, dificultățile țin de identificarea unor metode de evidență cantitativă. Realmente este foarte greu să evaluăm numărul de ore sau zile cât o persoană lucrează întâmplător sau ocazional. Estimarea efectivă a timpului lucrat depinde foarte mult și de caracterul muncii în agricultură, în industria artizanală, în comerț, transporturi, construcții ș.a.m.d. Dacă unul și același individ dezvoltă mai multe activități, evaluarea devine și mai complicată. În plus, caracterul sezonier al unor activități, cu deosebire în agricultură, joacă un rol important. În fine, nici intensitatea muncii nu trebuie trecută cu vederea. Toate aceste greutăți conduc, în general, fie la subestimarea șomajului deghizat, fie la supraaprecierea amploarei lui. Numeroasele tentative de a-l măsura s-au soldat cu rezultate contradictorii, tocmai pentru că majoritatea metodelor utilizate sunt contestabile.
În sfârșit, celelalte forme de șomaj au și ele cauze relativ clare. De pildă, șomajul sezonier este specific unor profesiuni legate de agricultură, industria extractivă, turism, unele activități publice, pescuit. Șomajul de discontinuitate afectează îndeosebi femeile care își reiau vechile activități în funcție de situația familială sau de maternitate.
2.3.Nivelul șomajului
Analiza șomajului ca principal dezechilibru macroeconomic nu poate fi făcută în absența unor parametri cantitativi și calitativi cu ajutorul cărora să caracterizăm nivelul, durata, structura și frecvența acestuia.
Nivelul șomajului poate fi redat atât în cifre absolute, cât și relative. Atunci când vorbim de forma absolută a șomajului avem în vedere numărul persoanelor care se află în șomaj la un moment dat și întrunesc condițiile menționate la începutul acestui capitol. Forma relativă este redată de rata șomajului.
În principiu, suma celor ocupați și șomerilor alcătuiește ceea ce numim forța de muncă disponibilă activă, mai exact totalitatea persoanelor cuprinse între grupele de vârstă 16 – 60 de ani la bărbați și 16 – 57 ani la femei. Evident, pe lângă cei ce și-au pierdut locurile de muncă, deci sunt șomeri, întotdeauna va exista un anumit număr de persoane care, din diferite motive, nu pot să lucreze. Avem în vedere elevii și studenții care își continuă studiile peste vârsta de 16 ani, militarii în termen, casnicele, persoanele care și-au pierdut temporar capacitatea de muncă, fiind bolnave, persoanele handicapate, sau, pur și simplu, nu doresc să lucreze, complăcându-se să ducă o viață parazitară. Toți aceștia nu fac parte din forța de muncă activă disponibilă. Drept urmare, rata șomajului se calculează raportând numărul șomerilor (totalitatea persoanelor care îndeplinesc condițiile necesare și suficiente pentru a putea fi declarate șomeri) la numărul populației active disponibile:
Rata șomajului = Nr. șomerilor / nr. populației active disponibile X 100.
Pentru a reține mai bine metodologia de calcul a ratei șomajului să apelăm la un exemplu. El este luat din economia S.U.A. în momentul decembrie 1988:
Situația forței de muncă și a șomajului în S.U.A. în Dec. 1988 (în milioane lei)
1. Total populație 247,2
– minus cei ce nu fac parte din forța
de muncă activă disponibilă 124,6
2. Total forță de muncă activă disponibilă 122,6
din care:
– angajați efectiv 116,0
– șomeri 6,6
3. Rata șomajului (formula) = (6,6 : 122,6) 100 = 5,4 %
Rata șomajului este calculată în fiecare lună de către Bureau of Labour Statistics în S.U.A. și de către Comisia Națională pentru Statistică în România. În cazul țării noastre, datele statistice privind numărul absolut al șomerilor este luat de la Oficiile Județene pentru Plasarea Forței de Muncă. În S.U.A. este folosită metoda sondajelor pentru că, la o populație cu mult mai numeroasă și răspândită, în același timp, pe o arie geografică foarte mare, ar fi imposibil să întrebe fiecare persoană care îi este situația. De aceea, lunar, se alege un eșantion de aproximativ 65.000 de familii care sunt intervievate în legătură cu ultima lor activitate. Chestionarul pe baza căreia sunt urmărite răspunsurile vizează fiecare membru al familiei în vârstă de peste 16 ani, exceptând, firește, pe cei ce sunt deja pensionari sau, din diferite motive (caz de boală, grevă, concedii) nu lucrează un anumit interval de timp. În felul acesta, fiecare membru al familiei este încadrat într-una din următoarele categorii:
angajat;
șomer;
persoană care nu face parte din forța de muncă.
Cei angajați obțin un salariu sau orice altă formă de venit după munca lor, chiar dacă nu lucrează integral tot timpul disponibil al unei săptămâni. Din această cauză, rata șomajului, astfel determinată, a fost întotdeauna ținta unor aspre critici, fiind o mărime controversată. După unele date, în S.U.A. ar exista în permanență circa 2 milioane de lucrători care nu lucrează decât 2 – 3 zile pe săptămână. Există desigur și cazuri când unele firme preferă să-i plătească integral, folosindu-i doar parțial. În această situație, managerii preferă să-și plătească cadrele cu o foarte bună calificare, decât să-i piardă. Faptul că o firmă oarecare traversează o perioadă dificilă, dar trecătoare, nu trebuie s-o determine ca, neapărat, să-și concedieze oamenii. Se înțelege că astfel de cazuri sunt destul de rare. Frecvența cea mai mare o înregistrează cazurile de reducere a timpului de lucru în cadrul unei săptămâni, reducerea însoțită de scăderea corespunzătoare a salariului. Fenomenul este frecvent întâlnit la începutul perioadelor de recesiune ca urmare a reducerii cererii. De aceea, se consideră că, în acest interval de timp, volumul producției scade mai repede decât crește rata șomajului. Lucrătorii sunt subocupați, în sensul că ei produc în mod semnificativ mai puțin decât pot. Urmarea firească constă în reducerea productivității muncii.
De asemenea, metodologiei actuale de determinare a ratei șomajului i se impută și faptul că nu surprinde suficient de bine pe cei ce sunt încadrați în general în rândurile „lucrătorilor descurajați”, adică cei ce renunță să mai caute de lucru pentru că, în repetate rânduri, au fost refuzați. Depășind o anumită perioadă de timp cât ar mai fi putut fi considerați șomeri, ei sfârșesc prin a ieși din rândurile forței de muncă propriu-zise. Economiștii americani consideră că, în această situație, s-ar afla în medie circa 1,8 milioane de persoane numai în S.U.A..
Deși, numeroase studii au semnalat demult aceste inadvertențe, totuși definiția ratei șomajului n-a fost revizuită, majoritatea cercetătorilor fiind adepții metodologiei actuale, omologată, de altfel, pe plan internațional. În funcție de situația concretă a fiecărei țări și de conjunctura economică, diferite țări au cunoscut rate specifice ale șomajului.
Rata șomajului (în %) în 1992
Austria 5,7
Canada 10,3
Danemarca 11,2
Finlanda 12,9
Italia 10,9
Norvegia 5,4
Marea Britanie 11,8
Suedia 4,8
Belgia 11,3
Rep. Coreea 2,3
Elveția 3,0
Germania 6,7
Japonia 2,1
Olanda 4,5
S.U.A. 7,5
România (1994) 10,8
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1993, p.838.
Un alt indicator, cu ajutorul căruia putem caracteriza acest fenomen, este durata șomajului. Prin aceasta înțelegem perioada în care un individ rămâne în mod continuu neocupat. Deoarece, la un moment dat, există un anumit număr de persoane aflate în șomaj, fiecare dintre acestea având o durată diferită de când și-a pierdut ultimul loc de muncă, la nivelul întregii economii durata șomajului reprezintă, de fapt, o medie. De pildă, dacă 5 persoane au fost în șomaj, în decursul unui an, timp de o lună de zile, o altă persoană 2 luni, a treia persoană 4 luni, a patra 3 luni, în fine a cincea 6 luni, atunci durata șomajului va fi:
(5 X 1) + (1 X 2) + (1 X 4) + (1 X 3) + (1 X 6) 20
= = 2,22 luni
9 9
Durata șomajului diferă mult și din punct de vedere al structurii pe vârste și sexe a forței de muncă. De regulă, cei mai afectați de șomaj sunt tinerii până la vârsta de 25 de ani și persoanele mai în vârstă, trecute de 50 de ani. Totodată, în totalul șomerilor predominau femeile. Interesant este faptul că, dacă luăm numai grupul femeilor, numărul femeilor tinere este mai puțin afectat de șomaj, decât femeile mai în vârstă. Cu toate că șomajul afectează o bună parte din tineri, durata acestuia este mai scurtă decât la persoanele în vârstă. În ceea ce privește frecvența șomajului, situația se prezintă exact invers. Tinerii înregistrează o frecvență mai mare a pierderii locului de muncă în comparație cu persoanele mai în vârstă. Acestea din urmă, așa cum am mai arătat, deși intră în șomaj mai rar, durata acestora este cu mult mai mare, pentru că ei nu pot găsi așa de ușor de lucru.
Două cauze mai importante determină frecvența șomajului. Prima este legată de modificările intervenite în cererea de forță de muncă a diferitelor firme din economie. Atunci când cererea agregată este constantă, activitatea unor firme crește, pe când a altora se restrânge. În cazul ultimelor, o parte din lucrători, își pierd locurile de muncă, pe când celelalte angajează personal. Diferența în ceea ce privește cererea de forță de muncă va contura dimensiunile șomajului. A doua cauză o constituie rata sub care noile generații intră în rândurile forței de muncă. Cu cât este mai mare ritmul în care noii muncitori intră în rândurile forței de muncă, cu cât crește mai repede forța de muncă, în aceeași măsură va fi mai mare rata naturală a șomajului.
Prin urmare, frecvența șomajului desemnează de câte ori o persoană aptă de muncă devine șomer într-o anumită perioadă de timp. De aici, rezultă că între frecvența șomajului și rata naturală a șomajului există o legătură directă.
2.3.1. Relațiile dintre variabilele macroeconomice
2.3.1.1. Relația creștere economică – inflație – șomaj
Dacă vrem să judecăm performanțele oricărei economii va trebui să judecăm, să măsurăm și să corelăm trei elemente de bază: rata creșterii economice, rata inflației și rata șomajului.
Când rata șomajului de creștere economică (rata PNB real) este mare, producția de bunuri și servicii este în creștere și ca urmare scade rata șomajului, crește numărul de locuri de muncă și crește nivelul de trai. Macroeconomiștii susțin că dacă rata de creștere a PNB real pe locuitor s-ar menține la 2% pe an, atunci se apreciază că PNB pe locuitor s-ar dubla la fiecare 35 de ani și deci fiecare generație ar putea spera la un nivel de viață dublu decât în prezent. Dacă însă PNB pe locuitor ar crește cu 1% pe an vor fi necesari 70 de ani pentru dublarea nivelului de viață. De aceea trebuie să ținem cont diferențe mici în rata de creștere economică pe perioade lungi pot duce la realizarea unor mari diferențe între nivelul de viață al diferitelor generații succesive.
Când rata inflației este înaltă, prețurile bunurilor și serviciilor plătite de populație cresc, motiv pentru care inflația nu este agreată de populație, chiar dacă în paralel îi cresc veniturile.
Când rata șomajului este mare, locurile de muncă sunt greu de găsit, se deteriorează oportunitatea carierei șomerului, nivelul său de viață scade iar mizeria și umilința personală cresc. Se consideră că un nivel al șomajului de până la 5% este normal și acceptabil dar atunci când atinge 8 – 10% sau mai mult, el devine una din cele mai grave probleme sociale.
2.3.1.2. Relația de compensare inflație – șomaj; curba lui Phillips
Esența relației de compensare inflație-șomaj constă în aceea că un șomaj mai mic poate fi obținut acceptând mai multă inflație sau inflația poate fi redusă acceptând mai mult șomaj. Această relație de compensare dintre inflație și șomaj este redată de curba lui Phillips, care sugerează că rata inflației poate fi redusă în permanență prin acceptarea costului unui șomaj mai ridicat.
Economistul A. W. Philips a descoperit că între aceste două fenomene există o strânsă legătură. El a construit o diagramă prin care a pus în legătură aceste elemente, așa numita „Curbă Philips” .
Fig. 2. Curba lui Phillips
Sursa: Băcescu, Marius, Băcescu – Cărbunaru, Angelica, Macroeconomie și politici macroeconomice, Ed. All Education, București, !998
Trebuie menționat faptul că dacă analizăm această relație într-o serie de țări ce au o evidență strictă a șomajului și inflației, constatăm că pe termen scurt relația de compensare este de tipul celei prezentate în figura de mai sus, pe când pe termen lung această relație nu este totdeauna adevărată.
2.3.2. Șomajul în teoria și realitatea economică
Punctele de vedere și opiniile exprimate cu privire la șomaj au variat în timp pentru că și, șomajul, noțiune generică, a acoperit, în timp, realități specifice foarte diferite.
Pentru clasici, și în special pentru A. Smith, D. Ricardo și J. B. Say șomajul nu a constituit o problemă; sau, dacă exista, el nu putea fi decât voluntar, o excepție pentru cei care nu erau tentați să se angajeze la un salariu oferit de condițiile pieței libere. Și ca această tentație să fie minimă, ajutorul pentru săraci (indemnizația de șomaj de mai târziu) era privit în termeni nefavorabili (în special de Ricardi). În virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, ei considerau că tot ceea ce se economisește se transformă, automat, în investiții. O problemă a lipsei locurilor de muncă nu se punea deci. Ideea autoreglării și a ocupării depline și-a găsit formularea cea mai concisă dar și cea mai precisă în „legea debușeelor” a lu Say: orice producție își creează automat și cererea și, ca atare, nu există nici un motiv care să reducă imboldul la a investi și a crea noi locuri de muncă.
Referindu-ne la clasici, nu-l putem lăsa deoparte pe Marx. El a consacrat problemei ocupării ample spații, oferind analize interesante și originale. Deși explicat în baza unei multitudini de cauze, a unor dezechilibre economice, sociale, politice sau demografice, șomajul își găsește după Marx sorgintea și este legat, în principal de structurile de valorificare a capitalului; acumularea capitalului, însoțită de introducerea progresului tehnic, are drept consecință devansarea ritmului de creștere a capitalului variabil de către cel constant. Încercând să-i înțeleagă mecanismul, J. Robinson nota că la Marx „nivelul de folosire depinde, la un moment dat, de suma capitalului utilizat și de tehnicile de producție. Odată cu trecerea timpului, capitalul se acumulează iar nivelul de folosire are tendința să descrească; forța de muncă disponibilă crescând și ca urmare a sporului demografic și a extinderii capitalismului în noi sfere de activitate de unde aruncă pe piața muncii o masă de artizani și de țărani deposedați de mijloacele lor de subzistență. Apare, în mod normal o pătură de muncitori nefolosiți-armata industrială de rezervă. Privind șomajul ca un specific numai societății capitaliste, Marx l-a identificat cu o armată industrială de rezervă, adică cu acea parte a populației active car nu poate găsi de lucru și devine „suplimentară”, dar nu la modul absolut, în raport cu nevoile generale de forță de muncă și cu posibilitățile reale ale societății de a da de lucru membrilor săi, ci relativ, în raport cu posibilitățile de valorificare la profit maxim a capitalului. K. Marx a considerat șomajul ca un însoțitor permanent al societății capitaliste, sub forma „suprapopulației relative”, sau a „armatei industriale de rezervă”, care cuprinde lucrătorii ce nu-și găsesc de lucru în condițiile asigurării profiturilor maxime pentru capitaliști. Totodată, această „armată” asigură și o „supapă de siguranță” pentru restrângerea sau lărgirea activităților economice în diferitele etape ale ciclului economic și, implicit, un factor de presiune asupra salariilor. Menirea acestei suprapopulații relative este dublă: de a asigura supapa de siguranță, rezerva de forță de muncă a întreprinderilor capitaliste în procesul reproducției și, de a constitui un permanent factor de presiune asupra condițiilor de ocupare și în principal a salariilor celor angajați. Cauzele principale ale formării suprapopulației relative Marx le găsește în: progresul tehnic, eliminator de forță de muncă tocmai datorită modului specific capitalist de aplicare, ruinarea micilor proprietari, comercianți și artizani în lupta de concurență cu marile firme, crizele generale de supraproducție. Potrivit, și în strânsă legătură cu aceste surse, sub rubrica suprapopulației relative el include:
a) suprapopulația flotantă formată din acea parte a forței de muncă atrasă și respinsă continuu de întreprinderile capitaliste, proces datorat dezvoltării inegale și decorelate a ramurilor, subramurilor și unităților economice, de creștere inegală a compoziției organice a capitalului și de desfășurare ciclică a reproducției capitaliste;
b) suprapopulația latentă(agrară) cuprinde acea parte a populației temporar și relativ excedentar provenită di agricultură sau din sectoarele micii producții de mărfuri, ale comerțului și serviciilor organizate și bazate pe munca individuală;
c) suprapopulația stagnantă, formată din acea parte a populației a cărei ocupare este cu totul întâmplătoare: angajați cu ziua, lucrători la domiciliu. Preocupat de descifrarea sensurilor și semnificațiilor profunde ale șomajului, Marx i-a găsit determinarea obiectivă în modul specific de manifestare a legii populației în capitalism; „Odată cu sporirea capitalului social aflat în funcțiune și al gradului de creștere al lui, odată cu lărgirea proporțiilor și a numărului de muncitori în funcțiune, odată cu dezvoltarea forței productive a muncilor, cu extinderea și creștere tuturor resurselor avuției-spunea el-, cresc și proporțiile în care atragerea mai mare a muncitorilor de către capital este legată de o respingere mai mare…Aceasta este o lege a populației caracteristică modului de producție capitalist. ”Este clar deci că această populație excedentară nu exista decât în raport cu nevoile de valorificare a capitalului și era strâns legată de procesul acumulării lui în regimul capitalist. Soluția posibilă n-o întrevedea decât în socialism, care după el va asigura organizarea științifică a muncii și va permite resorbția acestei suprapopulații.
La ne-oclasici problema ocupării forței de muncă este integrată teoriei echilibrului general. Pentru un Walras sau Pareto piața forței de muncă este o piață perfectă pentru că forța de muncă are aceleași atribute și se comportă ca orice altă marfă de pe piață, iar salariul este prețul ei. Mai mult, oferta și cererea de forță de muncă se formează și există separat, prima aparținând indiviziilor, cealaltă în legătură cu întreprinderile. Ele se confruntă liber pe piață și din această confruntare rezultă un nivel al salariului care asigură, automat, deplina ocupare și, implicit, echilibrul pe piața muncii. Concurența perfectă și elasticitatea deplină a salariilor nominale împiedică orice șomaj involuntar; în deplină consonanță cu optica marginalistă s-a mers, în judecată, pe ideea că orice creștere a numărului de angajați reduce productivitatea marginală a muncii și ca atare noul angajat trebuie să se mulțumească cu un salariu mai mic care de fapt corespunde cu o utilitate marginală redusă a muncii sale. Un asemenea punct de vedere este susținut și dezvoltat de ne-neo-clasici, și în principal de A. C. Pigoiu în a sa Theory of Unemployment; și pentru el natura relației salariu-ofertă de muncă este crucială pentru stabilirea echilibrului pe piața muncii; „În condiții de concurență perfect liberă între muncitori și de mobilitate perfectă a mâinii de lucru, nota el natura relației(adică între salariul real pe care îl cer oamenii și funcția cererii de mână de lucru) va fi foarte simplă. Întotdeauna va acționa o puternică tendință ca raportul dintre salarii și cerere să se prezinte astfel încât toată lumea să fie ocupată. Drept urmare, în condiții de stabilitate toată lumea va fi efectiv ocupată. Așadar, în bună logică cu o astfel de teorie, orice individ poate găsi și ocupa un loc de muncă cu condiția să accepte o reducere a salariului cerută de necesitatea folosirii depline.
Marea criză a anilor 1929 – 1933 a infirmat o asemenea supoziție; ea a arătat lumii că șomajul nu este nici un fenomen prin excelență voluntar și nici un accident temporar. Cumprinzând o mare parte a populației active fenomenul a conștientizat lumea că șomajul poate fi involuntar și permanent. În același timp, amploare, multitudinea formelor de manifestare ca și consecințele dezastruoase ale șomajului a celor ani „l-au produs pe Keynes.”Și Keynes, prin Teoria generală avea să ofere o analiză cuprinzătoare a fenomenului care s-a vrut o ruptură, atât cu analiză clasică, cât și cu cea neo-clasică. Pentru el, nu blocajele aparatului de producție se află la originea șomajului, așa cum gândeau clasicii; ceea ce determină în mod esențial gradul de folosire este, nivelul cererii efective (consum și investiție); insuficiența acesteia, atât la consum cât și la investiții, este de natură să producă șomaj.
Șomajul de tip keynesist se datorează insuficienței cererii efective, în ambele sale componente. Dintre acestea, rolul principal revine investiției. Keynes nu vede posibilitatea înlăturării șomajului decât antrenând o cheltuială de investiții suficient de mare ca să poată absorbi producția furnizată de excedentul de mână de lucru în situația în care aceasta ar fi ocupată. Creșterea salariului real și a puterii de cumpărare influențează pozitiv nivelul folosirii forței de muncă. Volumul investițiilor rămâne însă hotărâtor pentru situația gradului de ocupare. Trebuie, ca pe calea politicii publice, monetare și fiscale, să fie încurajate atât consumul cât și investițiile pentru a se ajunge la un grad de ocupare cât mai mare. Așa cum am văzut, echilibrul este compatibil la el și cu un grad de ocupare situat sub nivelul folosirii depline; și aceasta pentru că verificarea egalității S=I, adică transformarea tuturor economiilor, a disponibilităților (S) în investiții, (I) o consideră o întâmplare. Factori subiectivi și obiectivi fac ca tendința naturală a economiei de a reveni, în baza unor automatisme proprii, la starea de echilibru așa cum credeau clasicii, să i se pară un ideal. În realitate, după opinia sa, se poate instala un echilibru de subutilizare, pe o perioadă lungă, din cauza insuficienței investițiilor, rezultată la rându-i din greșita apreciere a întreprinzătorilor privind perspectivele reale ale cererii globale și ale formării unui exces de economii.
De asemenea, șomajul, și în general gradul de ocupare al forței de lucru, remediul nu putea fi găsit decât într-o politică economică de credit ieftin care să stimuleze apetitul investițional. Era necesar pentru aceasta o emisiune suplimentară de bani, de natură să satisfacă preferința pentru lichiditate și să reducă dobânda. Keynes a preconizat și a oferit o terapeutică completă și complexă. Sinteza și esența acesteia constă însă într-o creștere inflaționistă; și practica a confirmat că o expansiune pe piața monetară ce a făcut creditul facil a scos multe țări din marasmul în care le aruncase criza anilor 1929 – 1933; s-a încetățenit și a prins contur ideea că pentru a scăpa de șomaj lumea trebuie să accepte un anumit procent al inflației.
De asemenea, șomajul, și în general gradul de ocupare a forței de muncă a fost privit aproape exclusiv ca un fenomen derivat al creșterii economice. Legătura dintre inflație, fenomen pe care lumea era tentată să nu-l considere un rău în sine din moment ce contribuia la creșterea gradului de ocupare, și șomaj a constituit obiectul unor intense preocupări. În 1958, economistul A. W. Philips construiește un grafic în care, punând pe abscise rata șomajului iar pe ordonată rata inflației și analizând datele pe exemplul Angliei, obține o curbă convexă ce-i poartă numele și a cărei interpretare, într-o primă formă semnifică faptul că o rată mică a inflației facilitează resorbția șomajului după cum, puțin șomaj ajută la frânarea inflației. În baza unei asemenea judecăți, devenită notorie, lumea avea de ales: ori inflație ori șomaj. Nu după mult timp însă, așa cum s-a arătat la lecția de reproducție, economia mondială avea să fie confruntată cu un fenomen nou-stagflația care admite o existență inflației alături de șomaj. Dilema inflație – șomaj a devenit o falsă dilemă. Punctele de vedere exprimate relativ la acest nou fenomen sunt foarte diferite și ele exprimă într-o bună măsură evoluția teoriei economice despre șomaj. De aceea ne vom opri la câteva mai reprezentative:
a) P. Samuelson inspirat din diagramele lui Philips ajunge, în baza unor minuțioase analize în pofida evidenței faptelor, la concluzia că societatea este obligată să aleagă în continuare între inflație și șomaj, „între un nivel de folosire în mod rezonabil ridicat asociat cu o creștere moderată dar continuă a prețurilor pe de o parte, sau stabilitate rezonabilă a prețurilor dar asociată cu un grad de șomaj ridicat, pe de altă parte”.
b) M. Friedman și E. Phelps adoptă o poziție diferită de cea a lui Samuelson. Ei încearcă să explice falsa dilemă în baza teoriei „anticipațiilor adaptive” potrivit căreia inflația este un fenomen accesibil prognozei și că rata anticipată a inflației poate fi stabilită în raport cu ratele trecute. În același timp ei consideră că există o „rată naturală a șomajului” spre care, pe termen lung, economia tinde în mod natural să revină și care, în plus, este compatibilă cu orice grad al inflației. Pe termen scurt ei admit că o frânare a inflației reduce într-o oarecare măsură șomajul dar că, odată cu trecerea timpului, șomajul revine la rata sa naturală însă cu prețul unei inflații mult mai mari. „Altfel spus, dacă la sfârșitul anilor 1950 o rată a șomajului, de exemplu, de 4% era însoțită de o rată a inflației de 2-3%, zece ani mai târziu aceeași rată a șomajului de 4%, presupune o rată a inflației de 5-6%…Simpla menținere a stabilității nivelului de folosire nu este posibilă decât cu prețul unei doze crescânde a inflației”. Mecanismul prin care se produce un atare fenomen inflaționist cumulativ este, în concepția monetariștilor, următorul: se presupune că, inspirată din experiența curbei lui Philips, puterea publică acceptă și încurajează o anumită creștere a prețurilor cu scopul de a reduce nivelul șomajului; pentru întreprinzător, o creștere a prețurilor are semnificația unei ameliorări a climatului afacerilor, că produsele lui sunt mai cerute acum decât înainte; acest fapt îl va îndemna să-și mărească proporțiile producției și în consecință să angajeze forță de muncă suplimentară; în plus el va fi dispus să plătească forța de muncă la un salariu mai mare decât cel pe care îl oferea anterior; urmarea va fi aceea că tot ceea ce însemna în trecut șomaj voluntar, fricțional, dispare; pentru un salariu mai mare, cei care se găseau în postura căutătorilor de locuri de muncă, în noile condiții, la un cost de oportunitate tentant, se angajează; Dar, boomul iluzoriu, de început, nu ține mult; creșterea inflaționistă a puterii de cumpărare se difuzează în întreaga economie și conduce la o creștere generală a prețurilor; la sarcinile salariale mărite care încarcă costurile se adaugă greutățile în aprovizionare pe care le întâmpină întreprinzătorul ca urmare a creșterii generalizate a prețurilor; în plus, previziunea sa asupra creșterii vânzărilor nu se adeverește deoarece puterea de cumpărare a crescut doar în termeni nominali, inflaționiști și nu reali; constrâns și aflat în situația incomodă cu salariați în plus, cu salarii mai mari și cu costuri în creștere, fără ca volumul vânzărilor să facă progrese, întreprinzătorul nu are de ales; el procedează la reducerea programului de lucru și la licențieri; altfel spus, oferta sa de locuri de muncă revine la situația inițială, dar cu diferență semnifictivă: prețurile rămân mai ridicate; de partea cealaltă, a ofertei de muncă, muncitorul aflat în situația de șomaj fricțional, înțelegând că nimic nu s-a schimbat în ce privește prețul forței sale de muncă, revine la starea inițială; oferta de forță de muncă își regăsește nivelul său precedent, se revine, astfel la „rata naturală” a șomajului. După Friedman și adepții monetarismului rata naturală a șomajului nu este o mărime constantă ci una care evoluează în funcție de modificările structurale ale economiei, legate de date și fapte reale și nu monetare. Moneda, în mod paradoxal, apare aici la ei, ca un factor neutru. Nivelul șomajului nu este legat de nivelul absolut al inflației ci este rezultatul „diferenței care se manifestă între concepția pe care agenții economici și-o fac despre ritmul viitor de creștere al prețurilor și maniera și gradul în care această anticipație se verifică sau nu prin evoluția ulterioară a prețurilor”. Numai pe termen scurt se poate lupta împotriva șomajului prin inflație; pe termen lung, relația de mai sus dispare, nivelul de folosire devine independent de rata inflației și dependent doar de putere de anticipație a întreprinzătorilor. În alocuțiunea rostită cu ocazia primirii premiului Nobel, M. Friedman, sintetiza astfel concepția sa despre relația inflație – șomaj.
Dinamica teoriei despre șomaj, exprimarea unor puncte de vedere diverse și de asemenea contradictorii este un reflex al dinamicii fenomenului ca atare; pentru clasici și neo-clasici un șomaj voluntar de 1% și unul involuntar de 2-3%, datorat insuficienței capacităților de producție se înscria în linia unei evoluții normale a economiei; un șomaj de 10%, caracteristic anilor 1929 – 1933 a fost luat drept unitate de măsură pentru a caracteriza o mare depresiune; în perioada postbelică, cu mari variații, atât în timp, determinate de evoluția economică ciclică, cât și în spațiu, pe zone și țări, șomajul s-a situat între 2 și 9%; statisticile internaționale evidențiază faptul că în general șomajul așa-zis normal are în S. U. A. o rată de 2 – 3 ori mai mare decât în Europa; aceasta nu înseamnă că starea depresionară a Americii este mai alarmantă cu un multiplu de 2 sau 3 decât cea a Europei.
Schimbările structurale din economia mondială, fenomenul dezindustrializării dar mai ales „evoluția prin stagflație” determină o creștere generală a ratei șomajului. Punând în cauză pacea socială, dramaticul fenomen aduce mereu în actualitate, cu o constantă obsesivă geniala idee a lui Keynes, potrivit căreia orice politică economică ce se vrea cu sorț de izbândă trebuie să-și facă din folosirea forței de muncă obiectivul numărul unu.
2.3.3. Cauzele, consecințele și costurile șomajului
Cauzele șomajului pot fi clasificate în două mari categorii:
1. Prin intermediul factorilor determinanți ai pieței muncii, se face apel la amintita teorie a căutării locurilor de muncă, în condițiile în care șomerul dorește, mereu, un ritm superior de salarizare. Un alt exemplu îl constituie teoria contractelor implicite, conform căreia acceptarea unor nivele relativ joase ale prețului forței de muncă este determinată doar de primirea, din partea patronatului, a unor garanții împotriva fluctuațiilor salariale și a concedierilor. În același cadru menționăm teoria salariului eficient, inducând relația inevitabilă dintre productivitatea muncii și salariu.
2. Prin prisma interacțiunii piețelor, cauzele șomajului vizează fenomene cum sunt: dezechilibrul dintre cerere – ofertă, atât pe piața muncii, cât și pe cea a bunurilor; fluctuațiile provocate de ciclicitatea economică; insuficiența măsurilor de revitalizare a economiei, după o criză prelungită; gradul de sezonalitate al unor activități; existența șomajului natural și a pragului non-inflaționist al șomajului; cauze de natură tehnică.
Atunci când se discută despre urmările unui proces cum este șomajul, se iau în calcul consecințele lui negative:
Șomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producție muncă, de aici decurgând risipă și pierderi, mai ales din punct de vedere social.
Fenomenul presupune noțiunea de sărăcie, întrucât provoacă scăderea drastică a nivelului de trai.
Prin prisma lui sunt lezați, direct, indivizi care fac parte din populația activă subocupată, respectiv oameni care își manifestă dorința și capacitatea de a lucra, dar nu au unde.
Fiind un dezechilibru macroeconomic, șomajul nu afectează doar compartimentele materiale ale economiei naționale, ci mai ales elementele sale umane – în sensul că populația ocupată este cea care suportă, din plin, gravele lui costuri sociale.
Odată cu șomajul apare și se dezvoltă munca pe „piața neagră”(desfășurată ilegal și în condiții salariale inferioare prețului minim al forței de muncă în economie);
Concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activității economice a unei țări. În plus, se generează sau se amplifică stările de dezacord dintre populația care muncește și cea cu un anumit grad de subocupare (ele fiind sursă de conflicte sociale).
Șomajul are implicații periculoase, concretizate în costuri. Evaluarea acestora din urmă are de trecut cel puțin două obstacole:
insuficiența informațiilor statistice (de pildă, e imposibilă izolarea perfectă – în orice categorie de cheltuieli – a celor de care beneficiază numai șomerii);
eterogenitatea metodelor de aproximare și de calcul, în privința atât a indicatorilor specifici, cât și a costurilor propriu-zise.
Garantarea unor venituri minime pentru șomeri este o problemă comună tuturor statelor, dar ponderea ajutorului respectiv și perioada de acordare sunt diferite. O indemnizație clasică de șomaj relevă acțiuni asupra populației active, în două direcții principale:
finalitatea ajutorului este de a reduce costurile sociale ale șomajului;
modul de indemnizare are urmări asupra cuantumului sumei alocate;
Fundamentele indemnizației de șomaj se regăsesc în elemente distincte, întrucât orice sistem de protecție socială are cel puțin trei obiective: securitatea financiară, solidaritatea socială și eficiența. Protecția are menirea de a cumula, în aceste scopuri, atât trăsăturile sistemului de asigurare, cât și pe cele ale asistenței sociale. Între caracteristicile specifice ale asigurării de șomaj evidențiem două: faptul că are caracter public (vine din partea unor organisme sociale) și acela că este o activitate finanțată (de obicei, prin cotizații și impozite). În principiu, mijloacele necesare finanțării acestor sume sunt obținute de la bugetul de stat și se formează printr-un mecanism coerent de redistribuire a veniturilor la nivelul societății. Datorită funcțiilor sale, indemnizația de șomaj formată astfel, contribuie la diminuarea costului social al sistemului de protecție, la reducerea cheltuielilor administrative, precum și la creșterea P.I.B.
Șomajul are efecte negative pe plan economic și social. Legea lui Okun precizează că pentru fiecare procent cu care rata șomajului depășește rata naturală, PNB se va situa cu 3% sub nivelul potențial. Dacă, de exemplu, șomajul atinge 8%, din populația aptă disponibilă, deci cu aproximativ 2% peste rata ei naturală, PNB real se va situa cu 6%sub nivelul său potențial.
Acceptând existența șomajului, societatea trebuie să renunțe la un anumit volum al producției care s-ar fi putut produce cu acești indivizi, ceea ce constituie o pierdere pentru economie.
În același timp, societatea este nevoită să suporte cheltuieli cu reținerea persoanelor aflate în șomaj, mai ales cu indemnizația de șomaj și cu calificarea, recalificarea sau perfecționarea pregătirii profesionale, corespunzător cerințelor economiei. Indemnizația de șomaj reprezintă suma de bani pe care o primește fiecare șomer, lunar, pe o anumită perioadă determinată. Cuantumul acestuia se stabilește prin reglementări juridice, diferite de la o țară la alta, iar perioada pentru care se acordă este cuprinsă între 3 luni și 1 an.
În țările în care veniturile sunt ridicate, indemnizațiile de șomaj sunt suficient de mari ca să asigure, cel puțin pentru perioada pentru care se acordă, un trai decent șomerilor. Profesorul Martin Feldstein de la Universitatea din Harward consideră că nivelul uneori ridicat al ajutorului de șomaj încurajează șomerii să rămână neangajați și sporește numărul acestora cu aproximativ 1,25%.
Mișcarea veniturilor familiei, prin intrarea într-o perioadă de șomaj al unui membru al acesteia, reduce nivelul de trai cu consecințe negative asupra educației copiilor. Apar, de asemenea, și alte consecințe negative pe plan social. De aceea, în fiecare țară puterile publice aplică măsuri menite să combată șomajul acestea se referă, în principal la:
asigurarea unei creșteri economice sănătoase pentru crearea de locuri de muncă și asigurarea deplinei utilizări;
scăderea vârstei de pensionare;
creșterea duratei de formare a tinerilor prin școli de cultură generală, profesionale, postliceale și universități;
recalificarea șomerilor în funcție de necesitățile economiei;
restrângerea imigrărilor, dacă pe această cale scade numărul șomerilor;
introducerea orarului flexibil în special femeilor care se ocupă și de educarea copiilor.
Alocațiile de șomaj reprezintă – pentru cei ce le primesc – sume destinate consumului și se numesc costuri explicite ale șomajului. Există însă și costuri implicite, întrucât sumele menționate presupun scutiri de impozite și de C.A.S.. În plus se ține seama și de câștigurile pe plan social, pe care o țară le-ar putea obține, investind productiv banii corespunzători (e vorba de conceptul cost de oportunitate). Costurile sociale ale șomajului (CS) se pot determina astfel:
CS = Ce + Ci
unde:
Ce – costuri explicite – cuprinzând (indemnizațiile) alocațiile de șomaj;
Ci – costuri implicite – reprezintă un echivalent al impozitelor cuvenite statului, contribuției la asigurările sociale și posibilelor câștiguri investiționale și sociale, la care s-a renunțat în favoarea acordării ajutoarelor de șomaj.
Desigur, sunt și aceia care susțin existența unor consecințe pozitive ale șomajului, mai mult sau mai puțin motivate în realitate:
prin ceea ce presupune (muncitori disponibilizați), fenomenul creează o rezervă de persoane potențial dispuse să lucreze, în vederea acoperirii eventualei cereri suplimentare de forță de muncă;
principal, are loc creșterea productivității muncii, dar mai ales a disciplinei și punctualității celor angajați (de teama viitoarelor concedieri);
ca factor psihologic presupunând că, de obicei, sunt disponibilizați cei mai puțin pregătiți sau cei slab calificați – apare ridicarea interesului pentru muncă, dar mai ales sporirea competitivității lucrătorilor existenți;
recurgerea la a trimite anumite persoane în șomaj permite firmelor;
permite firmelor menținerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).
2. 3. 4. Implicațiile ajutorului de șomaj asupra șomajului
O problemă de mare actualitate pentru piața muncii o constituie determinarea implicațiilor modificărilor ce intervin în ajutorul de șomaj și în impozitele pe acest ajutor, asupra șomajului.
Un prim aspect al acestei probleme îl constituie faptul că un ajutor de șomaj ridicat face mai puțin stridentă căutarea unui loc de muncă, prelungind durata șomajului. Este interesant, în acest sens, să se calculeze rata de înlocuire a venitului în timpul șomajului fața de perioada angajării, riv, sub forma raportului procentual dintre venitul net în timpul perioadei de șomaj (Vns) și venitul net în timpul perioadei de angajare
r iv = V ns / V na * 100
Din această formulă se observă că dacă, de exemplu, întro lună venitul net, fără impozite pe venit, în perioada de șomaj, a unui lucrător este de 20000 lei, iar venitul net, fără impozite pe venit în aceeași perioadă, dar în condiții de angajare, este de 35000 lei, atunci
r iv = 20000/35000 * 100 = 57,1%
O asemenea rată de înlocuire a venitului în timpul șomajului sau o rată mai mare, poate tenta pe șomer săși permită prelungirea duratei de căutare a unei noi slujbe, mărind astfel rata șomajului natural. Dacă prin măsuri de politică fiscală, ajutorul de șomaj este și scutit de impozit, atunci înclinația de prelungire a duratei de șomaj este și mai mare.
Venitul net pe timpul perioadei de șomaj, care include ajutorul de șomaj plus celelalte avantaje bănești ce decurg din calitatea de șomer, trebuie dimensionate în așa fel încât, pe de o parte, să asigure un minim de existență șomerului și pe de altă parte, să dorească săși ia o nouă slujbă.
Acest venit la care o persoană devenită șomer este tentată săși ia o nouă slujbă este denumit “ salariu de rezervă ”. Cu cât rata de înlocuire a venitului este mai mare, cu atât salariul de rezervă va fi mai mare și cu atât înclinația de prelungire a duratei de șomaj va fi mai mare.
Astfel, înclinația marginală spre prelungirea duratei de șomaj ips, este o mărime care ne arată cu cât crește rata șomajului ds la creșterea cu o unitate a salariului de rezervă sr, pe care o putem calcula astfel
i ps = Δds / Δsr
Din această formulă se observă că înclinația marginală spre prelungirea duratei de șomaj ips este direct proporțională cu rata de înlocuire riv, redată în formula anterioară.
Un al doilea aspect al implicațiilor ajutorului de șomaj asupra șomajului, o constituie faptul că ajutorul de șomaj afectează stabilitatea angajărilor. Astfel, existența acestui factor face ca și consecințele încadrării sau neîncadrării în muncă să fie mai puțin severe, adică atât lucrătorii cât și firmele, să nu mai fie cointeresate întro stabilitate prea mare a angajării. Un patron poate fi interesat să concedieze lucrători în mod temporar decât săi păstreze la locul lor de muncă, deoarece cel concediat nu va suferi o pierdere prea mare.
Un al treilea aspect al implicațiilor ajutorului de șomaj asupra șomajului îl constituie evidența șomajului. Faptul că acordarea ajutorului de șomaj este condiționată de luarea în evidență a celui fără loc de muncă, face ca toți cei ce nu au loc de muncă, indiferent dacă vor sau nu să muncească, să se înscrie ca șomeri. Deci, toți cei ce nu au loc de muncă, prin această înscriere la oficiul de șomaj, vor intra scriptic în rândul forței de muncă și vor apărea ca fiind doritori să caute un loc de muncă, îngroșând astfel rândul șomerilor și mărind rata naturală a șomajului. Exemplul este tipic fostelor țări socialiste, unde absolvenții de liceu neangajați au fost luați în evidență ca șomeri, deși o bună parte din ei nu au nici un gând să se angajeze, ci să se pregătească pentru admiterea în învățământul superior. Sigur, că dacă nu ar exista ajutorul de șomaj, multe din aceste persoane nu sar afla înregistrați în rândul forței de muncă în căutare de serviciu și rata naturală a șomajului ar fi mai mică și mult mai aproape de realitate.
Mai mult decât atât, absența ajutorului de șomaj ar micșora rata neparticipării la muncă și ar crește proporția angajărilor. Din analiza celor trei aspecte ale influenței negative a ajutorului de șomaj asupra șomajului, nu trebuie să ne pripim să tragem concluzia că ajutorul de șomaj ar trebui desființat. Dacă întro economie se dorește alocarea eficientă a lucrătorilor pe locurile de muncă potrivite, trebuie să fie recunoscut faptul că un individ are nevoie de o perioadă de timp pentru ași găsi o slujbă potrivită. Din punct de vedere al eficienței economice globale, este lipsit de sens să pui un muncitor cu înaltă calificare, care a rămas șomer, să facă o muncă necalificată, numai pentru faptul că acesta nuși permite să caute o slujbă corespunzătoare pregătirii și capacității lui. Ca atare, lipsa ajutorului de șomaj nu se justifică din punctul de vedere al eficienței economice.
Problema principală rămâne găsirea unui model de ocupare al forței de muncă care, pe de o parte, să stimuleze firmele în a nu concedia lucrătorii și pe de altă parte, să asigure un minim decent de viață pentru cei care dintrun motiv sau altul, își pierd slujba.
Ajutorul de șomaj se acordă pentru o perioadă limitată de timp, așadar, numai o parte din șomeri va primi ajutor de șomaj la un moment dat. Din experiența țărilor ci tradiție în evidența șomajului, se constată că aproximativ 2 / 3 din șomeri primesc la un moment dat ajutorul de șomaj, restul de 1 / 3 fiind oameni care au probleme grele cu asigurarea existenței pentru ziua de mâine.
Cap. 3. POLITICI ANTI – ȘOMAJ
În condițiile în care omul, cu forța sa de muncă, constituie resursa regenerabilă cea mai prețioasă și practic nelimitată, folosirea sa la nivelul cel mai eficient și mai deplin posibil s-a constituit și rămâne o constantă a preocupărilor tuturor factorilor de decizie; altfel spus, găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva șomajului constituie o necesitate obiectivă. Varietatea și complexitatea fenomenului, a formelor sale de manifestare, a implicațiilor multiple, directe sau indirecte în aproape toate componentele organismului economico – social fac deosebit de dificilă o asemenea sarcină. Aceasta nu înseamnă însă nici fatalism nici pasivitate; dimpotrivă, cu grade de preocupări ce au variat în funcție de împrejurările concret istorice și de gravitatea fenomenului, guvernele au căutat întotdeauna remedii șomajului. Soluțiile preconizate s-au înscris pe o gamă foarte variată, așa cum variată a fost și este manifestarea fenomenului. Înainte de a ne referi la ele, câteva precizări prealabile găsim necesar să facem:
– n-a existat și nu există o singură soluție, definitiv și peste tot valabilă la șomaj; există sau poate exista un sistem de soluții, producător de efecte într-un anumit context istoric și în anumite cadre: regionale, naționale etc.;
– nu putem vorbi de o soluție sau de soluții “pure“, valabile numai în terapia șomajului; ele trebuie corelate și integrate în sistemul de ansamblu al măsurilor anti-criză, din care șomajul nu este decât o dimensiune; caracterul organic, integrat al sistemului economic ne obligă să reflectăm și să ținem seama de efectele colaterale, uneori nedorite, pe care o măsură anti – șomaj le poate provoca;
– experiența practică, suficient de îndelungată a scos în evidență faptul, puțin îmbucurător, că terapeutica șomajului nu s-a dovedit a fi radicală; istoria evoluției faptelor economice obligă la a admite ideea că lumea va trebui să se învețe cu șomajul așa cum s-a învățat și cu inflația și că ceea ce-i rămâne de făcut, și nu e puțin, e de a găsi mijloacele necesare pentru a-l menține în limite rezonabile;
– deși cu rădăcini în variate domenii și sfere ale economicului, socialului, politicului, psihologicului etc., șomajul rămâne în principal un rezultat al modului în care se derulează procesul reproducției în ansamblu; el este strâns legat de creșterea economică și de aceea, cele mai multe soluții vizează acest domeniu; creșterea și diversificarea producției, modernizarea și reînnoirea sa continuă, corelată cu o pregătire corespunzătoare a forței de muncă se degajă a fi astfel calea principală de limitare a șomajului.
Teoria, dar mai ales practica economică, in funcție de timp, loc, natura șomajului și poziția socială exprimată, au impus anumite soluții, a căror cunoaștere se dovedește utilă atât în plan pur teoretic, doctrinar, cât și al politicilor economice pe care le poate inspira; ele poartă, de cele mai multe ori, amprenta fizionomiei curentului de gândire economică în interiorul și pe terenul cărora s-au conturat.
Astfel, pentru clasici șomajul era o piedică efemeră și ușor surmontabilă prin simpla declanșare a automatismelor economice: dacă șomajul apare și crește la un moment dat, salariile scad forța de muncă se ieftinește, costul se reduce, ceea ce permite producătorului să mărească producția și, din nou, să angajeze, făcând astfel să dispară șomajul. Singurul dintre clasici care face excepție în ceea ce privește soluția oferită pentru șomaj este Malthus; după el nu trebuie acționat decât asupra ofertei de forță de muncă pentru a o aduce la nivelul cererii; și remediile sunt cunoscute: ”abstinența”, ”viciul” și “nenorocirea”.
Criza anilor ’29 – ’33, punând serios în cauză valabilitatea perceptelor liberalismului clasic și “producându-l” pe Keynes, a găsit în relansarea cererii globale, prin stimularea atât a consumului, cât și a investițiilor, soluția miracol pentru a limita șomajul. Și trebuie să recunoaștem că înviorarea investițiilor pe calea unui credit facil sprijinit pe o politică monetară expansionistă s-a constituit, pentru multe țări și pentru o bună bucată de vreme, o soluție fructuoasă, chiar în nota pesimistă cu care o lansase Keynes, convins că nimic nu garanta apriori că folosirea maxim posibilă a forței de muncă corespunde deplinei folosiri. Terapeutica anti – șomaj de factură keynesistă are două componente:
stimularea investițiilor
încurajarea creșterii consumului, adică o politică economică de stimulare a cererii globale. Însă, o asemenea politică este generatoare de inflație.
În concepția keynesistă, răspunzătoare, deci, pentru gradul de folosire a forței de muncă a rămas creșterea economică. Ideea s-a încetățenit și a fost acceptată până la rangul de normă: potrivit “legii OKUN”, la nivelul anilor ’60 lumea era convinsă că pentru a obține o reducere a șomajului de 1%, producția trebuie să crească cu 3%.
Deși s-a dovedit și se dovedește prin natura sa inflaționistă, relansarea și impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti – șomaj ce-și păstrează valoarea, completată însă cu serioase amendamente și condiții specifice:
– investiției, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenție specială; ea devine oportună numai în baza unor temeinice analize prospective; nu poate fi făcută decât pentru debușee viitoare cunoscute, altfel, beneficul ei efect de multiplicare în planul locurilor de muncă se transformă într-un efect de demultiplicare;
– trebuie găsită, în funcție de necesitățile, contextul și perspectivele economiei, relația optimă dintre “investiția de productivitate” – creatoare, prin efectul de multiplicare a unor locuri de muncă, în alte ramuri, dar pe termen lung -,și “investiția de capacitate” –creatoare a unor locuri de muncă noi și în momentul efectuării ei;
– relansarea cererii efective, ca măsură anti – șomaj, se justifică numai în țările care nu sunt dependente de exterior pe linia aprovizionării cu factori de producție; importuri masive cerute de o atare situație înseamnă deteriorarea balanței de plăți, și, în ultimă instanță, locuri de muncă nu pentru intern, ci pentru furnizori;
– investiția în producție trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea și formarea sa profesională;
– stimularea consumului, cea de-a doua componentă a cererii efective, trebuie făcută în limitele pe care relația salariu – productivitatea muncii le permite; așa cum s-a arătat, atunci când salariul nominal crește mai repede decât producția și productivitatea, apare șomajul conjunctural; soluția pentru Keynes era “înghețarea” sau chiar diminuarea salariului nominal; o atare măsură, în condițiile actuale, are efecte secundare: reduce garanțiile antiinflaționiste și contribuie la creșterea șomajului fricțional.
La nivelul anilor ’80, terapeutica anti – șomaj de factură keynesistă, dată fiind inflația galopantă pe care a provocat-o, s-a dovedit și a început să fie socotită cu efecte minime pe planul ocupării forței de muncă. O nouă orientare își face loc. Urmașii în linie dreaptă ai liberalismului clasic lansează “politica ofertei”; în condițiile în care emisiunea monetară este eliberată de orice constrângeri, cererea, spun ei, este ușor de creat; mai dificil și mai greu se fac pași pe terenul ofertei, al producției; ea, oferta, este făcută de acum răspunzătoare pentru crearea de noi locuri de muncă. În spiritul acestei concepții, descendenții de azi ai lui A. Smith și R. Ricardo – „noii economiști”, monetariștii etc. – consideră că, pentru a lupta împotriva șomajului trebuie să ținem seama că:
– folosirea forței de muncă nu este un obiectiv politic, ci unul economic, deoarece piața forței de muncă este o piață ca oricare alta, a cărei funcționare nu trebuie cu nimic perturbată; „Dacă se lasă liber să se confrunte oferta și cererea de muncă, toți cei care doresc o slujbă, la prețul de echilibru al pieței, o vor găsi”;
– cel puțin pe termen scurt, moneda trebuie să rămână neutră; aceasta pentru că mișcările ample și manipulațiile masei monetare perturbă anticipațiile și destabilizează economia; creșterea masei monetare trebuie strâns corelată cu ritmul creșterii economice;
– decorsetarea întreprinderilor, de orice mărime, de povara sarcinilor fiscale; aceasta ar fi de natură să dea un nou impuls activității economice, care în virtutea acestui fapt vor crea noi locuri de muncă;
– reducerea cheltuielilor publice și, în general, „reducerea statului”; slujbele fictive, „birocratice”, fără motivație, trebuie să dispară;
– înlăturarea oricărei piedici din calea liberei inițiative.
Așadar, libertatea de mișcare, jocul liber al pieței, peste tot și la orice nivel, competență și competitivitate, iată rețeta anti – șomaj pe care „noii economiști” sau monetariștii lui M. Friedman o consideră făcătoare de minuni.
Mai aproape de realitățile sfârșitului de secol și de cele ale începutului noului secol, ni se par soluțiile desprinse din filozofia economică schumpeteriană. Cei care au rămas credincioși marelui economist consideră că „singură creșterea legată de progresul tehnic este cea care poate să ofere importante câștiguri de productivitate și în același timp poate garanta nu numai un anumit număr de locuri de muncă, ci o creștere continuă de noi locuri de muncă”. Creșterea economică rămâne deci calea principală de creare de noi locuri de muncă; nu orice creștere însă, ci numai aceea care se produce prin „distrugerea creatoare”, aceea în care câștigurile de productivitate se obțin nu numai la nivelul forței de muncă, ci al tuturor factorilor de producție. Și pentru ca aceste câștiguri de productivitate să fie surse de noi locuri de muncă, ele trebuie să mai fie „transferabile” să „deverseze”, cum spunea A. Sauvy, adică atunci când introducerea progresului tehnic într-o ramură suprimă un loc de muncă, el să facă să apară un altul, sau mai multe, într-o altă ramură sau sector de activitate (efectul de multiplicare); dezvoltarea sectorului terțiar, această generoasă supapă de absorbție a forței de muncă pentru epoca pe care o parcurgem se vrea a fi tocmai reflectul acestui mecanism de multiplicare.
Politicile anti – șomaj pot fi împărțite, de la bun început în două mari categorii:
politici pasive
politici active
Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susține direct nivelul de trai al indivizilor ale căror șanse de angajare în muncă au scăzut considerabil, prin plata directă a șomerilor.
Politicile pasive cresc, însă, cheltuielile statului, deci deficitul bugetar și datorie publică, fapt ce constituie o sursă inflaționistă deosebit de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se acoperă sporind, de regulă, oferta de bani, măsură cu efect inflaționist direct.
Principala deficiență a politicilor pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o persoană a devenit șomer. Adepții unor astfel de politici motivează necesitatea acordării ajutoarelor de șomaj prin două argumente. Primul ar fi acela al acoperirii costurilor sociale ale șomajului pentru care, până la urmă, șomerii nu sunt vinovați. Al doilea este legat de evitarea distorsiunilor pe care le-ar introduce pe piața forței de muncă intervenția directă a statului.
Politicile active în domeniul pieței muncii sunt acele politici prin care se intervine direct pe această piață cu scopul declarat de a reduce rata șomajului, astfel încât ea să se stabilizeze în jurul ratei de echilibru a șomajului. Aceste politici active sunt de trei tipuri principale:
Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanților și doritorilor de locuri de muncă prin plasare, consultanță și orientare profesională, cursuri de pregătire și consultanță intensivă pentru cei dezavantajați, asistență pentru a înlesni mobilitatea geografică ș. a.
Programe de recalificare a șomerilor: Programe de pregătire a șomerilor adulți în noi meserii sau programe orientate către cei amenințați cu pierderea locurilor de muncă;
Crearea de locuri de muncă: crearea directă de noi locuri de muncă în sectorul productiv prin acordarea de subvenții pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de șomeri cu stagiu îndelungat; alocații pentru întreprinderile care angajează tineri; crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public ș. a.
Politicile active pot ajuta șomerii prin recalificare, creșterea mobilității ș. a. să se întoarcă în rândurile forței de muncă ocupate, dar pot stopa și abuzurile, cum ar fi solicitarea de ajutoare de șomaj de către cei care nu caută asiduu locuri de muncă.
Astfel, prin plata condiționată a ajutoarelor de șomaj se pot promova mai ușor politicile active, de exemplu prin solicitarea unor dovezi de participare fără normă întreagă la o activitate sau includerea într-o schemă de recalificare.
Totuși, pentru a aplica acest tip de politici trebuie să dai răspunsuri la două intrebări destul de dificile: pe cine să ajuți și ce fel de ajutor să dai.
De exemplu, pentru o rată dată a celor care devin șomeri, se poate reduce șomajul într-o măsură mai mare dacă găsim locuri de muncă pentru șomeri care nu au mai avut servicii de o perioadă mare de timp. Acest lucru se poate realiza, însă, dacă sunt îndeplinite două condiții: costul angajării a doi șomeri este același; probabilitatea ca fiecare individ să devină șomer este aceeași.
Dacă aceste două condiții nu sunt îndeplinite simultan, este mai bine să fie ajutate persoanele care au stat o perioadă de timp mai redusă în șomaj.
S-a observat că majoritatea celor care au devenit mai recent șomeri au perioade mici de rămânere în această stare în timp ce persoanele cu o durată mare de rămânere în șomaj au un timp de așteptare mai mare decât media. Acest lucru constituie principalul argument în favoarea concentrării ajutorului spre persoane ce au fost șomeri o perioadă mai mare de timp.
Dacă se iau însă în considerare costurile și ratele de reangajare, rezultă că este foarte costisitor să ajuți persoanele acre au fost șomeri o perioadă mare de timp și că, odată ajutați, ei tind să redevină șomeri într-o perioadă mai scurtă de timp decât ceilalți muncitori.
De regulă, prin politici anti – șomaj, se încearcă să se stabilizeze nu rata șomajului, lucru extrem de dificil, ci rata ieșirii din șomaj și durata medie așteptată a rămânerii în șomaj.
Ambele mărimi sunt influențate de ceea ce se numește starea de dependență a șomerilor, care este interacțiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au cunoscut șomajul pe termen lung și comportamentul economic față de aceștia.
Factorii principali care determină starea de dependență sunt următorii:
presiunea salarială crește atunci când proporția șomerilor pe termen lung în totalul șomerilor crește;
locurile de muncă libere sunt mai multe atunci când proporția șomerilor pe termen lung este mai mare;
rata totală a ieșirilor din șomaj se apropie de rata ieșirii din șomaj a celor care și-au pierdut de curând slujba dacă proporția șomerilor pe termen lung în totalul șomerilor este mai mare.
În ansamblul teoriilor și politicilor anti – șomaj un loc aparte îl ocupă acelea care pun pe primul plan principiile echității. Se pleacă, aici, de la ideea că numărul de locuri de muncă pe ansamblul economiei ca și timpul total de lucru, socotit în om – ore este un dat și, de aici, soluția împărțirii “echitabile” a acestui dat prin: reducerea orarului de lucru al celor care au “prea mult” pentru a “face loc” unor potențiali solicitatori, coroborat cu o gestiune mai bună a timpului total (extinderea, spre exemplu, a numărului de schimburi); reducerea duratei active de lucru (pensionarea la o vârstă mai apropiată); înlăturarea, acolo unde este cazul, a orelor suplimentare pentru a crea posibilitatea noilor veniți etc. Aparent la îndemână, asemenea soluții, acolo unde au fost aplicate, s-au dovedit “cu două tăișuri”; ele pot contribui la creșterea gradului de ocupare a populației tinere dar, în același timp, pot mări povara fiscală a statului prin reducerea cuantumului contribuțiilor sociale; pot determina, de asemenea, o evoluție contradictorie, tensionată a problemei generațiilor etc.
În timpuri și locuri diferite, în conjuncturi economice specifice s-a uzat de un anumit gen de politică și măsură anti – șomaj. Fiecare țară se inspiră din experiența trecută și prezentă generală, dar își alege în ultima instanță căile și mijloacele proprii. România nu poate face altfel. Multe din măsurile amintite mai sus îi pot constitui surse de inspirație. În același timp nu trebuie să se uite faptul că șomajul românesc este, în principal, unul structural. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu reorientarea unor sectoare și ramuri de activitate cerute de tranziția la economia de piață, trebuie găsite mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot atât de profunde în planul structurii forței de muncă. Elasticitatea, maleabilitatea, adaptarea din mers trebuie să caracterizeze atât oferta (producția), cât și cererea (omul) de forță de muncă. Suplețea economiei, îmbinarea unităților mari cu cele mici și mijlocii, câmp larg deschis liberei inițiative, investiții în zone cu maximă productivitate, dezvoltarea sectorului serviciilor (de producție, turism, dar mai ales de consum), îmbinarea unor strategii naționale cu altele locale și regionale spre re-conversie și transferabilitate, pe de o parte, și un învățământ modern, bine structurat, pe cerințe, profesii și raportat la standardele internaționale, voința de schimbare, conștientizarea în rândul oamenilor a faptului, ce trebuie să devină normal că pe parcursul perioadei active locul de muncă poate fi schimbat (nu numai ca spațiu, dar și ca atribuții) de un anumit număr de ori, cultivarea disciplinei de a economisi și a investi etc., sunt condiții obligatorii de a căror îndeplinire va depinde echilibrul pe piața forței de muncă. Indemnizația de șomaj, recent legalizată și introdusă și în țara noastră, constituie doar o soluție temporară, secundară și care se sprijină și vizează în deosebi domeniul socialului și mai puțin pe argumente și motivație economică. De aceea, mai presus de toate, asupra gradului de ocupare își vor pune amprenta faptele de muncă, disciplina riguroasă, fără de care progresul în planul producției, al creșterii economice și, deci, al gradului de folosire rămân simple himere.
Cap. 4. EVOLUȚIA ȘI NIVELUL RATEI ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA, DUPĂ ANUL 1990.
Tabel Nr. 1
Numărul de șomeri și rata somajului.
Sursa: Anuarul statistic din anii 1990 – 2003
Formulele de calcul pentru numărul de șomeri și rata șomajului sunt următoarele:
a) pentru numărul de șomeri:
Ș = PA – PO – PANN
unde:
Ș – numărul de șomeri;
PA – populația activă disponibilă;
PO – populația ocupată
PANN – populația activă neocupată neșomeră
pentru rata șomajului:
RȘ = (Ș / PO) x 100
unde:
RȘ – rata șomajului
Graficul Nr.1.1
Numărul de șomeri.
Din 1992 până în 2001, cei mai mulți șomeri s-au numărat în 1993 și 1994, începând din anul 1995 să scadă treptat, ca mai apoi în următorul an (1996), să ajungă, de la 1.223.92 de șomeri – câți s-au numărat în anul 1994 – la aproape jumătate, adică, după cum se vede în graficul de mai sus, la 657.56 de șomeri. Începând cu anul 1997, numărul de șomeri a început să crească, atingând o cotă ridicată în anul 1999, dar scăzând din nou, după acest an, ajungându-se în 2001, la 826.932 de șomeri. Această scădere a numărului de șomeri care a început din anul 2000, se datorează, în special politicilor anti – șomaj promovate de instituțiile specializate ale statului.
Graficul 1.2
Rata șomajului (%).
După cum se poate observa, datele cuprinse în graficul 1. 2. confirmă faptul că șomajul a avut evoluții fluctuante de-a lungul intervalului de timp analizat, având însă în principal o tendință ascendentă ,rata șomajului oscilând de la un an la altul. În ultimii ani se observă o scădere a indicelui ratei șomajului, datorită restructurării economiei și creșterii investițiilor de capital în întreprinderile românești.
Statistic vorbind, rata șomajului a înregistrat un nivel de 3% în 1991 ajungând la cel mai mare nivel al ratei șomajului în anul 1999, când s-a înregistrat 11,8%.
Tabel Nr. 2
Numărul de șomeri pe sexe.
Sursa: Anuarul statistic al României 1990 – 2003
Graficul Nr. 2
Numărul de șomeri pe sexe.
Se observă din graficul nr. 2 faptul că până în anul 1996, numărul de șomeri reprezentând femeile este simțitor mai mare, iar după acest an numărul de femei șomeri începe să scadă față de numărul de șomeri reprezentând bărbații. Dar în intervalul 1993 – 2001 cel mai mare număr de șomeri s-a înregistrat în anul 1994 și cei mai mulți șomeri au fost femei . Deși după 1996 numărul de bărbați șomeri era mai mare, cea mai înaltă cotă s-a înregistrat în 1999, adică 600.177 de șomeri, pe când, în anul 1993 si 1994 numărul de femei înregistrate ca șomeri este de 685.496, respectiv 693.342. Din anul 1997 numărul de șomeri reprezentând bărbați a început să fie mai mare în comparație cu cel al femeilor și datorită disponibilizărilor masive produse în industrie, în special în industria grea. Acest lucru s-a datorat scăderii performanțelor economice în anumite ramuri ale economiei românești, comparativ cu performanțele produselor străine.
Tabel Nr. 3
Numărul de șomeri înregistrați, beneficiari de drepturi bănești,
pe categorii de vârstă.
Sursa: Anuarul statistic al României 1990 – 2003
Graficul Nr. 3
Numărul de șomeri înregistrați, beneficiari de drepturi bănești, pe categorii de vârstă.
Graficul numărul 3 prezintă o evoluție descendentă a numărului de șomeri în funcție de categoria de vârstă în care se încadrează. Numărul de șomeri sub 25 de ani, care beneficiază de drepturi bănești, este superior altor categorii de vârstă și datorită faptului că unele meserii necesită un anumit grad de specializare, vechime și experiență în domeniu.
Din punct de vedere statistic, se observă că, spre deosebire de alți ani, în anul 1994, numărul de șomeri a fost mare indiferent de categoria de vârstă din care au făcut parte. Se observă de asemenea, că numărul de șomeri peste 55 de ani, în tot intervalul de timp analizat, este scăzut deoarece un mare număr din aceștia primesc disponibilități bănești sub forma pensiei.
CONCLUZII
Șomajul reprezintă o problemă foarte importantă în cadrul economiei unei țări și a fost abordat de mulți economiști în literatura economică și în activitatea practică din perioada contemporană. Afectează o parte din populația activă disponibilă definită prin diversitatea formelor de manifestare a șomajului.
Caracteristicile acestui fenomen privesc în principal gradul de intensitate cu care se manifestă în economie, structura pe diferite categorii și nivelul la care a ajuns la un moment dat. Șomajul presupune o delimitare clară față de inactivitate și ocupare în anumite activități.
Se manifestă la nivel macro – economic datorită unor dezechilibre care apar între cererea și oferta de muncă și, deci, implicit pe piața muncii. A avut o evoluție fluctuantă de-a lungul timpului datorată în special nivelului de dezvoltare al unei țări. Astfel, se presupune că în cazul unei țări care are o evoluție ascendentă a creșterii economice creează condiții favorabile pentru deschiderea unor noi întreprinderi sau pentru efectuarea unor lucrări de investiții finanțate cu capital propriu sau străin, care vor reduce numărul șomerilor.
Pentru înlăturarea consecințelor negative ale acestui fenomen statul a elaborat unele politici anti – șomaj care, având în vedere relația care există între inflație și șomaj, trebuie corelate cu politicile antiinflaționiste, cele două tipuri de politici fiind complementare. Aceste politici constau, în principal, în obiective care vizează reducerea numărului de șomeri apăruți în urma concedierilor sau disponibilizărilor din întreprinderi aflate în dificultate din punt de vedere financiar, precum și în ajutoare acordate acestora pentru evitarea acestui fenomen. Se urmărește modernizarea producției, reînnoirea ei continuă, concomitent cu o pregătire corespunzătoare a muncitorilor. Acest lucru nu poate fi posibil decât prin efectuarea unor investiții care să conducă la productivitate și la crearea de noi locuri de muncă.
O altă direcție urmată de politicile anti – șomaj vizează creșterea gradului de ocupare a populației tinere, în așa fel încât să nu mărească povara fiscală a statului.
În ceea ce privește țara noastră, din punct de vedere statistic, șomajul a avut o evoluție diferită în funcție de politica economică promovată de guvern și de conjunctura economică. Astfel rata șomajului a manifestat tendințe diferite, fiind de 6,6% în anul 1996 și ajungând la cel mai mare nivel în 1999, adică 11,8%
Prin existența sa, șomajul determină pierderea unei părți din producția potențială a societății. În plus, ajutorul de șomaj se suportă din veniturile societății, din munca celor care lucrează. În aceste condiții, șomajul devine o grea povară pe umerii societății, povară care este repartizată inegal pe umerii populației.
Șomajul determină costuri sociale destul de mari la nivelul fiecărui șomer, dar poate avea și consecințe pozitive concretizate în existența unei rezerve de persoane care pot să acopere o eventuală lipsă de forță de muncă sau menținerea de către firme a unor salarii relativ scăzute.
BIBLIOGRAFIE
Băcesu, Marius, Băcescu – Cărbunaru, Angelica – Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All Eduction, București, 1998
Bodea, Gabriela – Teorie micro și macroeconomică, Editura Risoprint, Cluj, 2001
Chiriță, Nora, Scarlat, Emil – Politici macroeconomice. Teorie și aplicații, Editura Economică, București, 1998
Farkas, Alexandru – Economia de piața micro, macro, mondoeconomie, Editura Libris, Cluj – Napoca, 1996
Ghișoiu, Magdalena, Cocioc, Paul – Economie generală, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 1999
Liviu, C., Andrei – Economie politică și politici economice, Editura Economică, București, 1999
Kun, Alexandru, Sorin, Kun, Oana, Eleonora – Economie politică – Aplicații, Editura Risoprint, Cluj – Napoca, 2002
Nistor, L., Ioan – Prognoza macroeconomică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 1997
Pohoață, Ion – Economie politică, Editura Porto – Franco, Galați, 1991
Postelnicu, Gheorghe – Macroeconomie, Editura Napoca Star, 1997
Prahoveanu, Eugen – Economie politică: fundamente de teorie economică, Editura Eficient, București, 1996
Anuarul Statistic al României, 1990 – 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Somajul. Evolutia Si Nivelul Ratei Somajului In Romania, Dupa Anul 1990 (ID: 132856)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.