ȘOMAJUL CA DEZECHILIBRU MACROECONOMIC MAJOR [631889]

CAPITOLUL I.
ȘOMAJUL CA DEZECHILIBRU MACROECONOMIC MAJOR
După cum menționa A.Marshall, economistul teoretician nu trebuie să
neglijeze posibilitatea utilizării practice a rezultatelor cercetării economice, însă
scopul lui primordial este în a studia și exp lica faptele, a delimita cauzele unitare și
interdependente care generează diverse consecințe (142,p.97). Reieșind din
aceasta, cercetarea noastră va începe cu o analiză retrospectivă, pentru a arăta
filiatiunea și ruptura ideilor cu privire la mecanismul formării șomajului, o atenție
deosebită fiind acordată celor mai recente teorii care explică acest mecanism. Prin
procedee inductive și deductive vom determina locul și rolul șomerilor pe piața
muncii, iar prin studii cantitative vom aprecia modalitățile d e evaluare și
dimensiunile șomajului pe plan mondial și național.
§1.1 ABORDĂRILE TRADIȚIONALE ȘI RECENTE CU PRIVIRE LA
CAUZELE ȘOMAJULUI
Pentru a crea analizelor care urmează un cadru rațional, încă de la început
considerăm necesară delimitarea categoriil or de bază cu care vom opera: piața
muncii, oferta de muncă, cererea de muncă.
Piața muncii reprezintă "spațiul economic în care se întâlnesc, se confruntă și
negociază cererea de forță de muncă, exprimată de către deținătorii de capital în
calitate de cum părători și oferta de muncă, reprezentată prin posesorii forței de
muncă" (19, p.225).
Cererea de forță de muncă cuprinde ansamblul relațiilor, raporturilor și
conexiunilor privind volumul și structura nevoii de muncă salarizată, care se
formează la un mom ent dat într -o economie, atât la nivel general, cât și la nivel de
componentă (ramuri, su bramuri, sectoare de activitate). Cererea se exprimă prin
intermediul numărului de locuri de muncă. Fiind o mărime extrem de complexă, ea
vizează deopotrivă aspecte de ordin cantitativ, calitativ și de structură.
Oferta de muncă exprimă volumul de muncă ce poate fi depus de membrii
societății, în condițiile salariale date, într -o perioadă de timp. Reprezentând suma

10
efectelor individuale de muncă a persoanelor care d oresc să fie angajate, oferta
totală de muncă reunește totalitatea capacităților fizice și intelectuale pe care
deținătorul lor este în stare și dorește să le ofere în schimbul unui salariu.
Până în perioada anilor 80 ai sec. XX, când s -au conturat noile vi ziuni asupra
mecanismului funcționării pieței muncii, problemele pieței date ocupau în analiza
pozitivă un loc destul de modest. Totalitatea viziunilor tradiționale le putem
diviza în 2 mari abordări distincte:
1. abordarea liberală neoclasică, conform căreia piața muncii se
autoechilibrează prin flexibilitatea salariilor, șomajul purtând doar un
caracter voluntar;
2. abordarea dirijistă keynesistă, care presupune necesitatea echilibrării
pieței muncii prin stimularea cererii efective, în scopul min imizării
șomajului involuntar.
Să examinăm succint esența acestor abordări pentru a înțelege mai bine
izvoarele și esența viziunilor recente.
Abordarea tradițională neoclasică
Este important de menționat că pentru neoclasici piața muncii reprezintă un
simp lu subsistem al pieței care posedă caracteristici și mecanism de funcționare
similar cu cele ale altor subsisteme – piața funciară, a capitalului, monetară, etc.,
nici specificitatea bunului schimbat, nici aranjamentele instituționale în care se
efectuează tranzacțiile, nemodificând această apreciere. Ca urmare, nivelul
salariului și dimensiunile ocupării sunt determinate de confruntarea liberă a cererii și
ofertei care vin din partea agenților "maximizatori". Logica argumentărilor se
prezintă în felul urmă tor.
Oferta muncii este prezentată de agenți care sunt, totodată, și consumatori de
bunuri. Acești lucrători – consumatori efectuează o alegere între cantitatea de
bunuri pe care doresc să o consume (C) și cantitatea de muncă (h) pe care sunt
nevoiți să o presteze pentru a avea posibilitatea de a consuma. La creșterea
consumului va crește și satisfacția lucrătorilor -consumatori. Invers se va întâmpla

11
in cazul prestării muncii – la creșterea volumului de muncă satisfacția lor se
va reduce pe motivul re ducerii timpului lor liber (timpul liber îl vom considera
T – h). Reieșind din aceasta, funcția utilității lucrătorului – U, este crescătoare
față de consum și timpul liber și descrescătoare față de timpul de muncă. De
aici rezultă, conchid neoclasicii, că ofertanții de muncă în alegerea lor
"activitate de muncă — timp liber" se vor orienta la nivelul preferințelor sale,
la prețurile bunurilor de consum și la salariul plătit (w), întrucât lucrătorul –
consumator nu poate consuma mai mult decât îi permite sa lariul primit,
restricția bugetară fiind c = w h, oferta muncii devine o funcție crescătoare de
mărimea salariului real.
Cât privește cererea de muncă, ea este derivată de cererea de bunuri,
pentru producerea cărora sunt necesare brațele de mun că, întrucât în
economia concurențială nu există problema piețelor de desfacere, producția
creându -și propria sa cerere1, producătorii sunt incitați să utilizeze ațâți factori
de producție, inclusiv factorul muncă, cât le permite rentabilitatea, unic a
restricție fiind costul muncii (wh). In acest caz, agenții -producători efectuează
o alegere între rezultatele si costurile muncii suplimentare: rezultatele se vor
exprima în bunurile produse intr-o oră suplimentară de muncă -Y
(productivitatea acestei or e fiind denumită productivitate marginală), iar
costurile – în salariul real ce se cere a fi plătit pentru această oră suplimentară
de lucru – w. Întrucât rentabilitatea impune o dimensiune pozitivă a
coraportului dat, reiese că atâta timp cât productivita tea marginală a muncii
va depăși mărimea salariului real, producătorii vor manifesta cerere la brațele
de muncă, aceasta aducându -le profit; ei vor înceta să mai angajeze când
productivitatea marginală și salariul real se vor egala, în acest punct fiind at ins
profitul maximal. Ca urmare, orice majorare a salariului real provoacă
reducerea cererii la brațele de muncă, iar orice reducere a lui determină
majorarea acestei cereri. Deci, cererea la brațele de muncă devine o funcție
descrescătoare de mărimea sala riului real.
La intersecția curbelor cererii și ofertei de muncă se stabilește un punct
de echilibru E, cu o triplă semnificație:

1 Legea debușeelor a lui J.B.Say.

12
Figura 1.
Echilibrul pe piața muncii în abordare neoclasică
~ un anumit salariu real de echilibru pentru
lucrătorii unei anumite specialități și
calificări;
~ o egalitate între cantitatea cerută și oferită
de muncă, ce indică o ocupare deplină a
brațelor de muncă;
~ o identitate între productivitatea
marginală a muncii, rata marginală de
substituție a consumului cu timpul liber, și
salariul real.
Acest echilibru, susțin neoclasicii, se stabilește datorită existenței a 2
condiții fundamentale: l. flexibilitatea deplină a salariului real
2. stabil itatea sistemului economic.

Prima condiție presupune că dacă, din careva motive, salariul va deveni
superior nivelului său de echilibru, provocând apariția șomajului (ca urmare a
reducerii cererii la brațele de muncă), "jocul pieței"2 va determina re întoarcerea la
starea de echilibru, asigurând ocuparea deplină prin reducerea salariului. Deci, din
abordarea liberală dată, rezultă că șomajul devine teoretic efemer. Chiar și o
economie în recesiune nu ar trebui să se confrunte cu șomajul, deoarece concurenț a
între lucrători și cei rămași fără de lucru va impune acceptarea salariilor reduse,
aceste salarii asigurând o ocupare deplină. Neocuparea unor persoane se declară,
astfel , a fi de natură voluntară.
Însă practica economică i -a impus pe neoclasici să găse ască, totuși,
explicații la șomajul real existent. Cauza lui este dedusă din existența instituțiilor și
reglementărilor care împiedică libera negociere a salariilor. Astfel, liberalul francez
J.Rueff menționează că șomajul real este generat de sindicatele care în acordurile

2 Ansamblul mecanismelor și instituțiilor care asigură interacțiunea cererii și ofertei, precum și flexibilitatea
prețurilor.

13
colective de muncă fixează un salariu minimal superior celui de echilibru. Ca
consecință, în cazul recesiunii, producătorii, neputând reduce salariile, sunt nevoiți să
reducă ocuparea; tinerii șomeri necalificați nu se pot angaja, în treprinderile nedorind să
le plătească un salariu minimal superior productivității lor marginale; șomerii ramurilor
în declin se confruntă cu greutăți, căutând un salariu echivalent celui primit anterior.
Reieșind din aceasta, sindicatele sunt considerate drept "cluburi" privilegiate
(membrii sindicatelor primind salarii ridicate și având o ocupare relativ garantată),
care transferă toate greutățile perioadei de criză asupra minorităților defavorizate
(mai puțin apte de a-și apăra interesele). Î n plus, multiplicarea asigurărilor sociale
îndeamnă producătorii la substituirea muncii salariate cu noua tehnică și tehnologie,
iar indemnizațiile de șomaj de proporții, asigurând subzistența șomerilor, majorează
durata șomajului.
Deci, concluzionează reprezentanții abordării neoclasice, șomajul real este de
factură microeconomică, fiind rezultatul intervenției crescute a statului în
determinarea salariilor și gestionarea forței de muncă. Doar dereglementarea
pieței muncii și flexibilizarea salariilor vor lichida sau minimiza acest
dezechilibru.
Abordarea tradițională keynesistă
Inițiatorul acestei abordări – J.M.Keynes, a înaintat 3 sugestii majore:
1. șomajul nu este un fenomen temporar și voluntar, ci unul permanent și
involuntar;
2. el nu este de sorginte micro economică, ci macroeconomică;
3. lichidarea sau minimizarea acestui dezechilibru poate fi efectuată doar prin
intermediul intervenției statului în economie.
Ipoteza de la care a pornit Keynes a fost următoarea: reducerea salariilor nu
conduce la diminuare a șomajului. Având un efect stimulator asupra cererii brațelor de
muncă în perioadă medie și lungă de timp, e a, totodată, are un efect negativ asupra
cererii globale în perioadă scurtă de timp, conform următoarei scheme:

Reducerea
producției Reducerea
cererii
efective
Reducerea
ocupării
Reducerea
veniturilor

14
Iată argumentele de ri goare pe care le aduce Keynes în explicația acestui lanț
de retroacțiuni. Volumul folosirii brațelor de muncă (E) este determinat de
intersecția dintre curba cererii globale și curba ofertei globale, respectiv de punctul
în care profiturile scontate de înt reprinzători sunt maximale. Oferta globală (S )
decurge din prețul global al producției obținute atunci când se folosesc N persoane,
iar cererea globală (D) decurge din volumul de incasări pe care întreprinzătorii
urmează să -1 obțină folosind N persoane.
Psihologia societății este de așa natură, încât atunci când se mărește venitul
real global, consumul global crește și el, dar într -o proporție mai mică (AY >AC).
Rezultă, menționează Keynes, că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul
spor generat d e creșterea ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea
cererii de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv). Prin urmare, pentru a
fi justificat un astfel de volum mai mare de ocupare, trebuie luat în considerație un
volum de invest iții ( I ) suficient de mare pentru a absorbi surplusul producției
peste cantitatea pe care colectivitatea dorește să o consume la nivelul dat al
ocupării. Dacă nu va exista acest volum de investiții (consum productiv), încasările
întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare spre a -i determina să ofere
volumul respectiv de ocupare.
La rândul lor, volumul investițiilor va depinde, consider ă Keynes, de
imboldul la investiții, iar acesta din urmă depinde de raportul dintre curba
eficienței marginale a capitalului și de complexul de rate ale dobânzii percepute la
împrumuturi.
Prin urmare, nivelul ocupării mâinii de lucru, respectiv numărul de salariați
pe care întreprinzătorii decid să -i folosească, depinde de cererea efectivă generată
de cheltuielile pentru bunurile de consum și cele pentru investiții. Deci, starea de
echilibru în economie se stabilește în condițiile când E — Y = C + I, iar cea de
dezechilibru când E – Y ≠ C + I . Volumul ocupării nu depinde, astfel, de voința
salariaților de a munci s au nu, el depinde de înclinația spre consum și volumul
investițiilor. Dacă volumul global al producției nu va permite absorbția mâinii de

15
lucru, un șomaj durabil este susceptibil să se instaureze, un șomaj pe care nici un
mecanism autoreglator nu -1 va putea corija.
Tocmai de aceea, consideră Keynes, o intervenție globală și limitată a puterii
publice este necesară pentru a susține cererea efectivă și a asigura gradul necesar
de ocupare. Intervenția statului pentru stimularea consumului se manifestă în
redistribuirea veniturilor păturilor favorizate prin impozite progresive și taxe, iar a
păturilor defavorizate – prin diverse ajutoare și alocații sociale. Se prevede, de
asemenea, creșterea achizițiilor publice. Pentru stimularea investițiilor Keynes a
propus măsuri menite să asigure o eficiență marginală sporită a capitalului:
reducerea dobânzilor prin promovarea politicii monetar -creditare expansioniste,
menținerea salariului la nivel moderat pentru reducer ea cheltuielilor de producție,
înlesnirea aproviz ionării firmelor cu materii prime eftine, reducerea termenelor de
amortizare. Penuria investițiilor private el a propus să fie redusă prin investiții
publice în domenii și ramuri noi, precum și în organizarea lucrărilor publice.
Pe parcursul anilor abordar ea keynesistă a cunoscut unele modificări, mai
importante fiind cele introduse de S.Weintraub și G.L.Schackle (35, p. 122). Astfel,
postkeynesistul S.Weintraub afirma că insuficiența cererii efective este determinată
doar de caracterul autonom și aleatoriu al deciziei investiționale, consumul jucând
un rol neglijabil. Anume deciziile investiționale individuale, necoordonate la nivel
macroeconomic, prezintă, în viziunea lui, izvorul șomajului. Și mai dur s -a
pronunțat G.L.Schackle, care considera că nivelul șomajului depinde de cererea
globală anticipată, aceasta din urmă fiind determinată de anticipările subiective de
lungă durată ale investitorilor.
O filă aparte în studierea problemei șomajului a deschis -o noua economie a
muncii – set de teorii elaborate în anii 80 -90 ai sec.XX. Din totalitatea lor mai
importante considerăm „teoria contractelor implicite", a „salariului eficient",
„teoria negocierilor", a „dualismului pieței muncii " și a „partajului de profit". Î n cele
ce urmează vom încerca să evidențiem laturile comune (filiațiunea) și deosebirile
(rupturile) acestor teorii recente de abordările tradiționale analizate.

16
Teoria contractelor implicite
Teoria dată a fost una din primele realizări ale noii economii a muncii, care și-
a pus scopul să explice rigiditatea salariilor și, ca urmare, existența șomajului.
Reprezentată de C.Azariadis, M.Baily și D.Gordon, teoria dată conține o serie de
categorii noi, printre care și o tratare originală a incertitudinii.
Esența teoriei se reduce la faptul că nivelul salariilor și al ocupării este
determinat nu de "regulile pieței", ci de condițiile contractelor, numite implicite,
încheiate intre firme și lucrători . Întrucât mediul în care activează agenții este
incert, aceste contracte le ajută să evite anumite riscur i, inclusiv șomajul. După
cum se poate observa, avem o latură comună cu abordarea tradițională neoclasică –
analiza la nivel microeconomic, și o ser ie de rupturi teoretice cu ea. Î n ce se
manifestă aceste rupturi?
După cum se știe, contractul reprezintă un aranjament încheiat între 2 părți
în care se specifică, la momentul zilei, condițiile schimbului în viitor cu toate
impreviziunile care pot să intervină. Deoarece pentru firmă cererea este un
parametru incert, dacă ea ar fi putut să aleagă volumul ocupării și nivelul salariului
după ce ar fi cunoscut dimensiunile cererii pe piața de bunuri (ex post),
incertitudinea ar fi fost redusă la zero, mediul fiind bine cunoscut în momentul
luării deciziilor. Anume în așa mod se prezintă lucrurile în modelele neoclasi ce
tradiționale. Î n realitate, însă, firma ia decizii în perioada dată, antecedență de timp
(ex ante), aceste decizii putând fi inadecvate din motivul unor "șocuri" ale cererii.
Lucrurile stau întocmai ca în cazul unei gospodării agricole în care productiv itatea
muncii poate fi afectată de condițiile climaterice nefavorabile pe care proprietarul
agricol nu le poate cunoaște când ia decizii asupra numărului salariaților și
remunerării lor.
Deci, primul element al rupturii constă în faptul că abordarea neocla sică
tradițională se bazează, referitor la piața muncii, pe decizii ex post, nivelul
salariului și ocupării fiind determinate de jocul liber al cererii și ofertei, pe când
teoria contractelor implicite se bazează pe deciziile ex ante, legate de incertitudi nea
cererii pe piață.

17
A doua ruptură teoretică se bazează pe faptul că în abordarea neoclasică
tradițională la modificările conjuncturii se ajustează, prin fluctuațiile lor, salariile, pe
când în teoria contractelor implicite – nivelul ocupării. O conj unctură defavorabilă
va provoca reducerea ocupării și nu a salariilor prevăzute în contract. Astfel,
întreprinderea se transfomă într -un fel de "companie de asigurări" pentru angajații săi,
protejându -i de fluctuațiile excesive ale veniturilor acestora. Pr in urmare,
schimburile de servicii de muncă vor fi însoțite de un produs complementar —
garanția contractuală a unui salariu mai stabil decât în lumea concurențială.
"Asigurații" (lucrătorii) vor plăti întreprinderii o primă , care, diminuând întrucâtva
salariile primite, le v a menține stabile în perioade defavorabile ale conjuncturii.
Deci, contractul stabilizează câștigurile salariaților.
Ca lucrătorii să accepte contractul propus de întreprindere , este necesar ca
acesta din urmă să le asigure un nivel de satisfacție cel puțin egal cu acela pe care îl
vor putea obține "în exterior" – fiind în șomaj sau angajați la o altă întreprindere.
Expresia formalizată a acestei condiții este următoarea: E [U] > U*, unde E [U] –
speranța de obținere a utilității, U* – utilitatea de la oportunitățile externe. Astfel avem
a treia ruptură teoretică: dacă abordarea neoclasică tradițională postula că nivelul
salariului depinde de fluctuațiile conjuncturiale, teoria contractelor implicite
consideră că el este în dependență de m ărimea oportunităților externe.
Pentru întreprindere avem o altă situație, întrucât în momentul încheierii
contractului ea nu cunoaște mediul înconjurător, ea nu -și poate maximiza profitul, ci
doar speranța de a -1 obține – E [Π]. Prin urmare, funcția între prinderii va fi
maxE [Π] pentru difer ite variante ale contractului. Î n condiții favorabile , contractul va
asigura o ocupare deplină a brațelor de muncă, pe când în cele defavorabile o parte
din lucrători vor și concediați, stabilindu -se o subocupare cu un ș omaj egal N – L2,
unde N – oferta muncii, L 2 – cererea de muncă în condiții defavorabile.
Apare întrebarea: ce tip de șomaj este acesta – voluntar sau involuntar?
Reprezentanții teoriei contractelor implicite răspund la această întrebare într -un mod
cu tot ul deosebit. Deoarece o parte din lucrători este eliberată, subocuparea
contractuală devine involuntară ex post. Dar, întrucât lucrătorii acceptă contractul

18
propus de întreprindere, înseamnă că ei acceptă și o eventuală eliberare. Deci, în
perioada ex ante subocuparea contractuală devine voluntară. Astfel , avem a patra
ruptură cu abordarea neoclasică tradițională , care recunoștea doar șomajul voluntar.
Deci, în accepțiunea dată, izvoarele șomajului trebuie căutate în dorința
lucrătorilor de a se asigura contra fluctuațiilor salariale.
Pe lângă laturile pozitive și novatoare pe care le conține, teoria contractelor
implicite are, la părerea noastră, și unele puncte vulnerabile:
• ea nu explică de ce agenții, fiind liberi în negocierea condițiilor contractual e,
rămân fideli aranjamentelor încheiate, chiar dacă aceste aranjamente le sunt
defavorabile – ceea ce contravine postulatului raționalității individuale;
• ea nu răspunde la întrebarea: cum se încheie contractele optimale în cazul
informației asimetrice, ad ică când una din părțile contractante deține un
avantaj informațional – doar asimetria contravine optimalității;
• abordarea contractuală are un pronunțat caracter microeconomic, pe când
șomajul reprezintă un dezechilibru macroeconomic.
Aceste neajunsuri au determinat elaborarea altor teorii recente care explică
existența dezechilibrului șomaj.
Teoria salariului eficient
Începuturile teoriei salariului eficient pornesc de la publicația lui J.Yeillen,
apărută în American Economic Review în 1984, actualmente ea fiind o parte
componentă a multor cercetări cu carcter microeconomic. La baza teoriei date găsim
idea lui H. Leibenstein (45, p. l03), formulată încă în 1957, conform căreea
productivitatea individuală este o funcție crescătoare de salariul real. Ca urmar e,
majorarea salariului mărește costul direct al muncii dar, totodată, mărește și
productivitatea ei, influiențând nivelul ocupării. Cu apariția acestei teorii în
cercetarea economică liberală s -a introdus o nouă dimensiune a muncii – măsurată
anterior pre ponderent prin volum, munca începe să fie evaluată prin intensitatea și
calitatea ei.
Reprezent anții teoriei, în particular J.S tiglitz (9 4, p. 194 -227), susțin că în inaliza
economică, pe lângă costul muncii, se cere a lua în considerație și un alt

19
cost – costul rotației brațelor de muncă, legat de angajarea, eliberarea sau
perfecționarea personalului lucrativ. Drept cost de rotație se consideră costul legat de
înlocuirea unui lucrător care părăsește întreprinderea, cu altul care este angajat. Pentru
a simplifica cercetarea se admite că toți ofertanții brațelor de muncă au a priori
caracteristici productive identice, adică aceleași aptitudini, depun același efort, au
aceeași productivitate a muncii. Î n acest caz întreprinderea se ciocnește cu următoarea
problemă: stabilirea unor salarii mici reduce costul direct al muncii, însă, totodată,
mărește costul de rotație prin eliberarea unor lucrători nemulț umiți de nivelul
remunerării. Care se vede a fi soluția problemei?
Se admite că patronul întreprinderii cu noaște salariile acordate de alte
întreprinderi ("salariul de piață"), precum și comportamentul de mobilitate a
lucrătorilor săi, acest comportament fiind prezentat printr -o "rată a rotației". În
acest caz el poate reacționa dublu:
– să plătească salarii mul t inferioare celor de piață, minimizând prin aceasta
costul direct al muncii, dar maximizând costul de rotație;
– să plătească salarii superioare celor de piață, minimizând costul de rotație,
dar maximizând costul direct al muncii.
În realitate, fiecare într eprindere , luată în parte, va alege un nivel intermediar al
salariului, acest nivel fiind denumit de reprezentanții teoriei date "salariu eficient".
"Eficient" deoarece întreprinderea nu are nici un interes de a -1 reduce sub nivelul
existent, aceasta provo când creșterea costului de rotație. Din contra, pentru a atrage
lucrători suplimentari, întreprinderea poate mări întrucâtva salariul față de cel plătit la
întreprinderile concurente. Deci, ruptura cu abordarea neoclasică constă în faptul
că mărimea salari ului eficient nu este determinată de coraportul cerere -ofertă, ci de
mărimea costului de rotație.
Dar care va fi comportamentul pe piața muncii în întregime? Identitatea
întreprinderilor presupune că fiecare din ele va alege un nivel similar al salariului,
diferența între salariul de piață și cel practicat de întreprinderi devenind nulă.
Aceasta va genera 2 consecințe:

20
1. stabilirea în societate a unui nivel salarial mai înalt ca în condițiile
concurențiale;
2. apariția șomajului ca urmare a acestui salariu majorat și relativ rigid.
Aceste momente determină filiațiunea teoriei salariului eficient cu cea a
abordării neoclasice.
Pentru a aprecia caracterul șomajului dat să ne amintim că în condițiile
concurenței perfecte șomajul este recunoscut inexistent, deoarece lucrătorii,
părăsind o întreprindere, se pot angaja oricând la o altă întreprindere,
întreprinderile nefiind cointeresate în a -i reține. O situație cu totul deosebită apare
în prezența costului de rotație. Î n cazul eliberăr ii lucrătorilor întreprinderile suportă
un cost de substituție, care face mai avantajos comportamentul de reținere a
brațelor de muncă. Totodată, în condițiile similarității salariilor, lucrătorii se pot
confrunta cu imposibilitatea găsirii unor condiții m ai favorabile de angajare, ce îi
determină să rămână în cadrul întreprinderii la care lucrează. Toate acestea reduc
nivelul costului de rotație. Prin urmare, întrucât salariile stabilite în economie
sunt optime, ele maximizând profitul întreprinderilor, ac estea din urmă nu sunt
cointeresate să le reducă pentru a majora gradul de ocupare . În consecință, șomajul
apărut devine un șomaj involuntar.
O versiune sociologică a salariului eficient a înaintat -o G.Akerlof (l, p.79 –
83). Conform acestei versiuni, eficie nța productivă a unui salariat depinde, în mare
măsură, de sentimentul de a fi "bine văzut" de către patron. În aceste condiții
salariile sporite îi îndeamnă pe lucrători să depună eforturi sporite.
În cadrul versiunii date se deosebesc 2 grupuri de lucrăt ori ai firmei: cei
care primesc satisfacție de la efortul de muncă sporit și cei care preferă să nu se
prea obosească. Observând comportamentul și determinând ponderea acestor două
grupe, patronul stabilește norma productivității. În acest context, cea mai paradoxală
apare ipoteza lui G.Akerlof, conform căreea interesul întreprinderii e de a stabili
o normă de productivitate inferioară celei așteptate de ambele grupuri. În
acest caz , toți lucrătorii întreprinderii vor avea impresia de a fi bine apreciați de
către patron. Ca răspuns, în calitate de recunoștință, toți ei își vor spori

21
eforturile, ce va determina creșterea intensității și productivității muncii și, ca
urmare, apariția unui șomaj involuntar.
O altă versiune a teoriei salariului eficient este teoria selecției salariale , de
A.Weiss (114, p.68). La baza ei nu mai găsim omogenitatea aptitudinilor
productive ale lucrătorilor, ci diferențierea lor. Întrucât patronii nu posedă
informații despre viitorii angajați, ace ștea îndeplinesc fiecare un curri culum vitae în
care indică și nivelul salariului pretins. Cu cât aptitudinile pretendenților vor fi mai
mari, cu atât mai mare va fi și salariul dorit. Pentru patroni acest salariu este un
"semnal" al calității ofertanților de muncă, el jucând rolul de ins trument al selecției
calitative a lucrătorilor. Drept consecință, avem majorarea costului direct al muncii și
reducerea costurilor i ndirecte , prin creșterea eficienț ei forței de muncă.
Salariul optim, care rezultă, posedă toate caracteristicile unui salar iu eficient.
În primul rând, firma nu este interesată să -1 reducă, deoarece în caz contrar se va
reduce eficiența medie a forței de muncă, fapt care va cauza reducerea profitului.
În al doilea rând, lucrătorii care indică un salariu inferior își reduc șans ele de a fi
angajați, întrucât prin aceasta ei semnalează o productivitate redusă. Deci, și în acest
caz, salariul se stabilește nu din coraportul cerere —ofertă, ci din nivelul aptitudinilor
pretendenților de a ocupa locurile de muncă. Acest salariu este s uperior celui de
echilibru, determinând dezechilibrarea pieței muncii ș i apariția șomajului involuntar.
Următoarea versiune a teoriei salariului eficient este cea a riscului moral (92,
p. 15), susținută de J.Shapiro și I.Stiglitz, conform căreea lucrători i vor depune un efort
productiv corespunzător doar dacă vor fi interesați personal de aceasta. După cum
se știe, satisfacția fiecărui lucrător crește odată cu creșterea salariului și descrește pe
măsura creșterii efortului depus, care provoacă lucr ătorului o dezu tilitate. Pentru
a alege nivelul optim al efortului depus lucrătorii vor compara avantajul obținut din 2
decizii alternative:
• de a depune un efort sporit și de a primi un salariu mai bun;
• de a nu depune efortul necesar, de a fi detectat ș i eliberat, primind ulterior fie o
indemnizație de șomaj, fie o angajare la o altă întreprindere.

22
Câștigurile obținute de la fiecare din aceste 2 decizii depind de mai mulți
factori, printre care: probabilitatea de a fi detectat, mărimea indemnizației de
șomaj, salariile oferite de firmele concurente, nivelul șomajului. Varianta aleasă de
lucrător se bazează pe compararea speranțelor de utilitate în cazul fiecărui factor,
fiind, astfel, rezultatul unei decizii raționale. Dacă un lucrător concediat supor tă o
bruscă reducere a venitului său (fie că salariile la alte firme sunt mici, fie că
șomajul este mare) el va avea interes de a furniza un efort sporit pentru a -și păstra
locul de muncă. Astfel, reducând perspectivele de câștig în caz de eliberare,
șomaj ul "ordonează" comportamentul productiv al angajaților.
Întreprinderile sunt motivate de a stabili un salariu mai înalt decât cel de
echilibru, fapt care va determina apariția unui șomaj involuntar.
Teoria negocierilor

Dacă teoria contractelor implicite și a salariului eficient explică
comportamentul individual al agenților economici pe piața muncii, teoria
negocierilor, apărută la începutul anilor ‘90 (I.McDonald și R.Solow – 52, p.92),
studiază mecanismul încheierii contractelor colective între instituț ii – sindicate și
reprezentanții patronatului. Acest nou obiect de studiu implică noi probleme de
cercetare – a interacțiunii agenților colectivi cu putere economică diferită și a
deciziilor cu caracter strategic. Iar răspuns la aceste probleme se caută nu în
cadrul instrumentarului neoclasic marginal, ci a teoriei jocurilor, aceste momente
determinând ruptura cu abordările tradiționale – atât neoclasică, cât și keynesistă.
Primul contragent în cadrul negocierilor este sindicatul. Care sunt scopurile
econo mice specifice acestei instituții? Ele sunt diferite, consideră reprezentanții
acestei teorii, în dependență de componența indivizilor – membri. În cazul
indivizilor omogeni , interesele sindicatului vor corespunde cu interesele individuale
ale membrilo r săi – negocierea unui salariu real peste nivelul celui de echilibru. În
aceste condiții, în dependență de coraportul cererii și ofertei, vor fi posibile
următoarele 2 modele de comportament:

23
a) dacă cererea de muncă va depăși oferta, toți doritorii vor fi angajați și
remunerați la salariul negociat;
b) dacă oferta de muncă depășește cererea, o parte din lucrători vor beneficia
de salariul negociat, altă parte fiind eliberată din lucru și devenind șomeră.
Mai frecvente sunt, însă, cazurile sindicatelor etero gene, când membrii
sindicali diferă în funcție de atitudinea față de risc, câștigurile eventuale în caz de
șomaj etc. În aceste condiții realizarea unor scopuri este posibilă doar dacă:
1) sistemul de vot prin care agenții individuali își exprimă preferințele lor
asupra alternativelor posibile, este majoritar;
2) votul vizează doar o singură decizie, adică sindicatul nu poate negocia
concomitent și salariile, și ocuparea.
Apare întrebarea: cum se corelează acțiunile sindicale cu deciziile firmelor, sau
care este mecanismul negocierilor salariale? Două modele explică acest
mecanism: modelul "contractelor optimale" și modelul "dreptului la conducere".

În modelul contractului optimal firmele și sindicatele se află în situația
monopolului bilateral, fiecare având sc opul său maximizator. Î n acest caz e posibil, în
primul rând, ca fiecare din părți să refuze negocierea, dacă pentru unul din agenți
această negociere va aduce o satisfacție mai mică decât cea pe care ar putea s -o obțină
fără negocieri . În cazul când negoc ierea va avea loc, rezultatele ei vor depinde de
puterea de negociere , această putere, la rândul ei, fiind sub influiența a 2 factori:
a) nerăbdarea manifestată de către una din părțile negociatoare (o puternică
preferință pentru avantajul prezent va reduce p uterea de negociere pentru
condiții mai favorabile în viitor);
b) mediul în care activează fiecare parte negociatoare: de exemplu, în caz de
grevă, întreprinderea va accepta rapid condițiile sindicatului.
În cazul contractului optimal se negociază atât nivelu l salariului, cât și gradul
de ocupare. Dacă puterea de negociere a sindicatului va crește, vor crește ambele
componente.

24

Modelul dreptului la conducere (S.Nickell – 65, p.78) presupune că negocierile
între firme și sindicate se referă doar la nivelul salariilor, nivelul ocupării fiind
determina t unilateral de întreprindere. Î n acest caz , cuplul „ocupare – salariu" este
dependent de cererea de muncă. Întrucât cererea de muncă este o funcție
descrescătoare de salariu, orice creștere a puterii de negocie re a sindicatului care
antrenează o mărire a salariului negociat implică, concomitent, o scădere a
ocupării. Și invers, dacă crește puterea de negociere a firmei – ocuparea va crește pe
măsura reducerii salariului. În practică anume acest model este mai fr ecvent, anume
sindicatele fiind considerate responsabile de subocupare.
Astfel am analizat coordonarea deciziilor la nivel microeconomic – între
firme și sindicate. Dar ce se întâmplă la nivel macroeconomic? Pentru a răspunde
la această întrebare să ne înc hipuim că economia e constituită din 2 sectoare,
lucrătorii fiecăruia fi ind consumatorii celuilalt. Î n fiecare din tre aceste sectoare se
negociază nivelul salariului, acest nivel determinând prețul bunurilor produse de
sector. Aceasta, la rândul său, dete rmină mărimea cererii la acest e bunuri de către
salariații – consumatori a i celuilalt sector . Întrucât prețurile bunurilor sunt înalte
(datorită salariilor negociate sporite) , cererea de bunuri se va reduce, provocând
reducerea cererii la brațele de muncă producătoare de aceste bunuri și, ca urmare, va
apărea șomajul cu caracter involuntar. Deci, această secvență ne indică existența
filiațiunii cu abordarea tradițională keynesistă.
Dacă sindicatele celor 2 sectoare ar fi coordonat deciziile lor, ele ar fi găsit un
nivel mai redus al salariului negociat, aceasta determinând o ocupare mai
amplă. Deci, într -o economie unde deciziile sunt relativ descentralizate, absența
coordonării provoacă externalități – în caz ul nostru creșterea șomajului. Î nsă și o
central izare excesivă poate crea dezechilibre pe seama ignorării piețelor locale.
Reieșind din aceasta, scopul este de a găsi nivelul optim de centralizare a deciziilor
pentru negocierea salariilor și ocupării. Nu este un scop ușor de realizat. Studiul
empiric ef ectuat de L.Calmfors și J.Driffill (8, p. 16 -61) a arătat că în țările unde se
aplică convențiile colective ramurale rata șomajului este mai mare decât acolo
unde negocierile au loc la nivele superioare sau inferioare de centralizare. De aici

25
putem concluziona că și mediul instituțional al negocierilor influențează
proporțiile subocupării.
Astfel, teoria negocierilor explică un cerc vast de cauze generatoare de
șomaj involuntar. Însă, totodată, ea percepe piața muncii ca un ansamblu de
elemente omoge ne, cu activități de muncă perfect substituibile. Realitatea, însă,
este mult mai complexă, această complexitate a pieței contemporane fiind
reflectată în teoria dualității pieței muncii.

Teoria dualității pieței muncii
Reprezentanții teoriei date conside ră că piața muncii este împărțită în două
"sectoare", sau "segmente". În primul, denumit sector primar, salariile sunt
ridicate, ocuparea este stabilă, perspectivele avansării sunt considerabile, acest
sector fiind constituit din marile firme. Sectorul se cundar posedă caracteristici
opuse: salariile sunt mici, fluctuația cadrelor este înaltă, perspectivele de carieră
sunt foarte vagi, pe această piață activând întreprinderile mici.
Important e că mobilitatea lucrătorilor între aceste două sectoare este
extrem de redusă. Această situație generează condiții pentru existenta șomajului
care, se presupune, formează un al treilea segment al acestei piețe divizate. De ce?
Deoarece unii indivizi preferă să rămână șomeri decât să accepte o angajare în
sectorul secun dar. Se poate dar considera că șomajul are un caracter voluntar? Nu,
răspund reprezentanții teoriei date, deoarece indivizii doresc să se angajeze în
sectorul primar, însă aptitudinile personale nu le permit să facă acest lucru. În
plus, după cum menționea ză P.Doeringer și M.Piore (22, p. 134), sectorul primar
este un sector închis, alcătuit dintr -un ansamblu de firme cu o piață internă a
muncii. Pe această piață locurile vacante sunt suplinite nu din exterior (adică de
lucrătorii din sectorul secundar), ci din interior, costurile d e rotație a cadrelor fiind
apreciate ca foarte ridicate. Deci, șomajul existent poartă un caracter involuntar.
Dualitatea pieței muncii se mai explică prin faptul că sectorul primar
reprezintă o piață cu concurență imperfectă, ghi dată de sindicate, iar sectorul
secundar este o piață concurențială unde putere a sindicatelor este redusă și

26
ocuparea devine rezultatul coraportului cerere -ofertă. În acest caz apare întrebarea:
dacă unul din tre sectoare funcționează în condiții conc urențiale, de ce el nu
absoarbe șomajul creat de celălalt sector , neconcurențial?
Una din explicații este că firmele sectorului primar practică o politică de
angajare discriminatorie – ele privilegiază șomerii calificați și nu salariații
sectorului secunda r. În aceste condiții , pentru lucrătorii sectorului secundar devine
avantajos de a se concedia, de a deveni șomeri, de a se perfecționa pentru ca,
ulterior, a avea posibilitate de a fi angajați în sectorul primar. Astfel , apare o nouă
formă a șomajului inv oluntar – șomajul de așteptare (W.Diskens și K.Lang,
21, p.792 -805), indivizii care îl compun părăsind sectorul secundar și așteptând o
ocupare în cel primar.
Deci, în condițiile dualități i pieței muncii , avem fluxuri migratorii nu între
sectorul primar și cel secundar, ci între sectorul secundar și șomaj, pe de o parte,
șomaj și sectorul primar, pe de altă parte.
Reieșind din dualismul pieței muncii, politica de ocupare eficientă trebuie
să vizeze nu doar reducerea șomajului în general, ci și restrângerea locurilor de
muncă nefavorabile din sectorul secundar, crearea condițiilor de instituire a
noilor locuri de muncă bine remunerate și stabile în sectorul primar. În acest scop
se propune subvenționarea întreprinderilor acestui sector – măsură keynesistă de
soluționare a problemei. Ca răspun s, o parte mai mare din lucrătorii sectorului
secundar va prefera să devină șomeri pentru a aștepta o posibil ă angajare în
sectorul primar, efectul realizându -se în reducerea ocupării și creșterea
salariului în sectorul s ecundar – reacție de sorginte neoclasică.
O variantă instituționalistă a teoriei dualității pieței muncii este teoria
căutării raționale a locului de muncă , propusă de cercetătorul american A.Alchian
(35, p. 324). Esența teoriei se reduce la faptul că dacă șomerul este rațional, el
nu va accepta chiar prima propunere de angajare, deoarece făcând acest lucru el
poate rata salariul cel mai bun posibil și locul de muncă cel mai satisfăcător.
Tactica lui de căutare a locului de muncă se va baza pe coraportul a doi factori –

27

prețul informării pe piața muncii și randamentul descrescător al căutărilor. Astfel,
l. randamentul căutării este o funcție descrescătoare în timp, deoarece salariatul,
colectând informația necesară despre locurile vacante, va pierde d in remunerarea
potențială pe care ar fi putut s ă o primească în cazul acordului de angajare;
2. randamentul șomerului crește în timp, căutările unui loc de muncă mai potrivit
permițându -i să se specializeze în cunoașterea pieței muncii și să investească î n
capitalul său uman.
Deci, luarea în evidență a informației, a costului ei, a strategiilor de adaptare
pe piața muncii limitează ajustările automate neoclasice. De ce să accepți un
salariu mic pentru a te angaja imediat, dacă ziua de mâine poate aduce pos ibilități
mai bune? După cum se vede, este o explicație a șomajului fricțional, a cărui
mărime depinde, în primul rând, de nivelul de organizare a pieței muncii.
Teoria partajului de profit

În 1984, cercetătorul american M. Weitzman (115, p. 106) lansează ideea că
remediul contra unui șomaj endemic este schimbarea modului de remunerare. În
timp ce "economia salarială" se caracterizează prin salarii rigide, "economia de
partaj" stabilește o legătură directă între remunerăr ile lucrătorilor și rezultatele
activitătii firmei căreia îi aparțin. Adică , în loc să fie influențate de variabilele
macroeconomice (ca nivelul general al prețurilor sau rata creșterii economice),
remunerările într -o economie de partaj se consideră a fi "indexate" de
performanțele "locale" , reflectate de rezultatele firmei, aceasta determinând
ruptura cu abordarea macroeconomică keynesistă. Totodată, atenția acordată
problemei salariului denotă legătura cu abordarea tradițională neoclasică.
Economia de partaj scindează remunerarea oferită l ucrătorilor în două părți:
una fixă, numită "salariu de bază" și alta variabilă, numită "bonus", legată de un
indicator performant al firmei (de ex. o parte din profit), care reprezintă un procent
anume de la profitul brut. Este evident, că remunerarea per capita descrește cu
creșterea numărului de angajați. Î n același timp, cererea de muncă a unei firme în

28

situație de partaj este superioară celei dintr -o firmă în economie pur salaria lă,
deoarece firma caută volumul său de ocupare în baza unui salari u mai mic.
O problemă a economiei de partaj e că poate apărea un conflict de interese între
firmă și lucrători nu numai referitor la valoarea salariului de bază, ci și la bonus.
Este natural să presupunem că acești parametri sunt obiectul unor negocieri între
firme și sindicate. Negocierile pot atinge sau numai valoarea salariului de bază sau
ambii parametri de remunerare. Negocierile vizând numai situația insiderilor duc
la instaurarea unei economii pur salariale, în care valoarea coeficientului de partaj
este nulă. Dacă sindicatul reprezintă interesele întregului efectiv de ocupare,
negocierile duc la instaurarea unei economii de partaj cu un bonus pozitiv. Fiind
stabiliți parametrii salariali, firma decide nivelul optim de ocupare.
Întrucât se presupune că există un grad de partaj care asigură ocuparea
deplină, fixarea acestui coeficient de către puterea publică se consideră o armă
relativ eficientă pentru combaterea șomajului. O soluție de politică economică
adecvată constă, astfel, pe de o parte, în a impune părților valoarea coeficientului de
partaj și, pe de altă parte, să subvenționeze firmele care suportă, în acest sistem, o
diminuare a profitului.
Principala concluzie referitor la economia de partaj este că acest sistem scade
costul propriu -zis al muncii de la care pornesc firmele pentru a stabili nivelul de
ocupare, aceasta favorizând majorarea cererii de muncă comparativ cu
economia salarială și, deci, reducerea șomajului.
În caz dacă guvernul diminuiază masa monetară din circu lație, într -o
economie salarială o asemenea politică, micșorând cererea de bunuri adresată
firmelor, diminuiază și ocuparea, agravând șomajul. În economia de partaj excesul
cererii de muncă face ca ea să fie insensibilă la variațiile masei monetare, întrat ât că
putem afirma că "zona de stabilitate a ocupării" a acestei economii (adică limitele
între care perturbările defavorabile nu vor influența ocuparea) este mai mare decât
cea a economiei salariale. Economia de partaj are în germene posibilitatea de
"cerc virtuos" favorabil producției și ocupării și, în consecință, a bunăstării
colective .

29
În acest sens , proprietățile economiei de partaj contrastează puternic cu cele ale
economiei pur salariale, condamnată cel mai des să cunoască doar "cercuri vicioa se",
în decursul cărora șomajul, inflația și scăderea producției se contopesc într -o spirală
stagflaționistă.
Ideea de partaj a profiturilor, care a fost numită "cea mai bună de la Keynes
încoace", găsind o aplicare tot mai largă în economia modernă, nu es te deloc nouă:
participarea lucrătorilor la rezultatele firmei se practica în Franța încă începând din
sec.XIX, iar în M.Britanie și Statele Unite – de la începutul sec.XX. Performanțele
economiei japoneze moderne – în care sistemul bonusurilor e pe larg r ăspândit – este o
mărturie vie a superiorității acestui sistem asupra economiei pur salariale.

Cercetarea celor mai recente teorii ale șomajului și analiza lor comparativă cu
abordările tradiționale ne -a condus la următoarea întrebare: pot fi ele aplicate la
explicarea realității ec onomice din Republica Moldova? Î ntrebarea devine logic ă prin
faptul că una din condițiile realizării teoriilor cercetate este stabilitatea sistemului
economic. Moldova, însă, se află în perioadă instabilă, de trecere de la un sistem
economic la altul. De unde reiese că nici o teorie din cadrul celor menționate nu
poate totalmente și integral explica fenomenul șomajului în Republica Moldova.
Însă unele secvențe comune pot fi găsite . În opinia noastră, mai adecvată practicii
naționale ni se pare teoria dualității pieței muncii, raționamentul nostru bazându –
se pe următoarele momente:
• sistemul contractelor implicite în Republica Moldova se află în stare
incipientă, majoritatea contractelor fiind încheiate pe termen relati v scurt;
• atât sindicatele, cât și patronatele nu posedă încă putere reală de negociere;
• paralel cu sectorul economic oficial coexistă cel subteran;
• practica angajării în proiectele cu finanțare externă, în organizațiile cu
capital străin, în sistemul fin anciar și în sectorul neformal denotă evident caracterul
dual al pieței muncii naționale, aceasta fiind confirmat și prin cercetările noastre
empirice care urmează.

30
O concluzie generală, rezultată din analiza anterioară a teoriilor tradiționale și
recente ale economiei muncii, este că piața muncii, din punct de vedere al ocupării,
se poate a fla fie în stare de echilibru, fie în cea de dezechilibru, manifestându -se
una din următoarele situații:
A. Oferta și cererea de muncă sunt egale, caz în care piața muncii este în stare de
echilibru și se realizează ocuparea deplină – adică acel volum și acea structură a
ocupării, a utilizării resurselor de muncă, care permit obținerea maximă de
bunuri pentru acoperirea necesităților oamenilor.
B. Oferta de muncă este mai mică decât cererea de muncă, adică piața muncii,
fiind dezecilibrată prin deficit de muncă, necesită fie resurse de muncă
suplimentare, fie o creștere mai rapidă a productivității muncii.
C. Oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă, o parte a forței de
muncă rămânând fără locuri de muncă.
Realitatea economico -socială pune în evidență faptul că, pe piața muncii,
oferta nu se corelează perfect cu cererea, o parte a forței de muncă rămânând,
sistematic, neocupată. Această situație deter mină faptul că majoritatea țărilor lumii
se confruntă cu șomajul care, ca fenomen macroeconomic, reprezintă totalitatea
persoanelor active disponibile fără ocupație, în căutare de lucru.

31

§ l .2 . APRECIERE METODOLOGICO – DIMENSIONALĂ
A ȘOMAJULUI CONTE MPORAN

Recunoașterea teoretică a fenomenului șomaj este confirmată de practica
economică , care denotă existența lui în majoritatea țărilor lumii — atât în cele
avansate, cât și în cele subdezvoltate și în tranziție. Însă pentru a aprecia adecvat
dimensiun ile lui și, deci, impactul său asupra economiei în întregime, considerăm
necesar de a identifica metodologia aplicată în cercetare.
E necesar de menționat că în studiul privind ocuparea și șomajul se
utilizează si multan atât definiții standard, acceptate universal, cât și definiții
naționale care, în fond, nu contravin celor standard, însă conțin unele
particularități, determinate de legislația în vigoare a fiecărei țări. Acest moment
este destul de important, întrucât asigurarea comparabilității internați onale este
una din cerințele fundamentale ale sistemului internațional de gestiune a muncii. Pe
de altă parte, normele și standardele internaționale însumează practica țărilor
dezvoltate, conținând numeroase elemente capabile să contribuie la fundamentarea și
funcționarea unui sistem statistic adecvat în acest domeniu.
Astfel, potrivit definiției Biroului International al Muncii (BIM) șomerii sunt
acele persoane în vârstă de peste 14 ani care, în cursul perioadei de referință,
îndeplinesc următoarele condiț ii:
1. sunt apte de muncă;
2. nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;
3. sunt în căutarea unui loc de muncă și au depus eforturi pentru a -1 găsi;
4. sunt gata să înceapă lucrul imediat dacă s -ar găsi un loc de muncă (în 15 z ile).
În Republica Moldova , problemele legate de ocupare sunt reglementate de
"Legea privind utilizarea forței de muncă", aprobată în 1992 și completat ă în
1994, 1995 și 1997 (bibl . 46-49). Î n această lege, conform definiției naționale,
"sunt considerați ș omeri cetățenii apți de muncă, în vârstă aptă pentru muncă ,
care, din motive ce nu depind de ei, nu au loc de muncă corespunzător, un alt
venit legal și s unt înregistrați la oficiile forței de muncă (OFM) unde își au

32

domiciliul, ca persoane în căutare de lucru și care dau dovadă că doresc să se
încadreze în muncă".
După cum se poate observa, diferența între definiția standard și cea națională
există. Î n definiția națională una din condiții este ca șomerii să fie înregistrați la
OFM, fapt care determină neglijarea unui grup larg de persoane în căutare de lucru.
Această discordanță metodologică complică estimarea corectă a proporț iilor șomajului
în țara noastră și compararea adecvată a indicatorilor lui cu cei din statistica
internațională. Reieșind din a ceasta , optăm pentru necesitatea stringentă a coordonării
legislației naționale privind ocuparea și șomajul cu cea internațională, în
vederea reducerii inexactităților în evaluarea proporțiilor șomajului.
Însă și în alte țări evaluarea proporțiilor șomajul ui nu este omogenă, existând două
metode esențiale de determinare a lor – prin calculul numărului de înregistrări a
șomerilor la organele de resort și prin metodologia recomandată de BIM – ancheta
asupra mâinii de lucru3. Fiecare din ele are atât avantaje, cât și dezavantaje (tab. 1), mai
amplă fiind, totuși, metoda anchetării.
Tabelul l.
Metodele principale de măsurare a șomajului

Metoda de măsurare
Calculul numărului de înregistrări Ancheta asupra forței de muncă
Regularitate lunară anual ă
Durată rapidă cere timp
Cost necostisitoare costisitoare
Pertinență la zi decalaj în timp
Cuprindere exclude anum ite grup uri de șomeri mai largă
Oportunități de analiză segmentul șomajului înregistrat analiză multilaterală
Dacă e să apreciem proporțiile șomaj ului contemporan, ele diferă pentru diferite
tipuri de țări. Țările avansate se află, în prezent, în faza ascendentă a ciclului
economic, caracterizată prin majorarea ritmurilor de dezvoltare, creșterea

3 După cum arată experiența țărilor cu economie de piață dezvoltată, și acolo la OFM se înregistrează doar cca 30% de
șomeri. Ceilalți caută de lucru de sine stătător, adresându -se nemijlocit la firme prin intermediul avizurilor in mass -media,
apelând la servici ile rudelor, cunoscuților etc. Statutul de ocupare al persoanelor în vârstă de muncă în aceste țări este
determinat de microrecensămintele populației (ancheta asupra mâinii de lucru), petrecute cu regularitate. Eșantionul de
sondaj constituie de la 0,1% în SUA și Japonia, pana la 0,7% în Italia.

33
rolului factorilor externi în dezvoltarea economi că și integrarea masivă a
economiilor naționale în economia mondială, intensificarea rolului progresului
tehnico -științific, acordarea unei atenții sporite sferei sociale. Conjunctura
economică favorabilă a influențat pozitiv situația pe piața muncii, în ț ările OCDE
nivelul de ocupare al populației crescând continuu (între 1996 -2000 în mediu cu 5 p.p.)
și red ucându -se șomajul (anexa 1 -2). În anii 1999 -2000 el atinge aici rata minimă
pentru ultimii ani de 6,5%, ceea ce constituie c ca 34 m il. persoane.
Odată cu reducerea șomajului pe ansamblul țărilor OCDE, în anii examinați s-a
păstrat o pronunțată diversitate regională în dinamica fenomenului. Astfel, în SUA,
economia cărora deja al nouălea an consecutiv cunoaște o tendință stabilă de ascensiune
economică, n ivelul șomajului s -a redus de la 7,5% în 1992 la 4,5% în 1998, în 1999
atingând cifra -record de joasă în ultimii 30 de ani în țara dată – 4%! Deosebit de
pronunțat șomajul a scăzut în Finlanda, Olanda, Irlanda, Suedia. Spania menține în
continuare întâ etatea în lumea dezvoltată privind rata șomajului (14,0% în 2000), dar
și aici în ultimii 4 ani el s -a redus cu 8,2 p.p.
Astfel, deși în perioada anilor 1996 -2000, pe fonul fazei ascendente a ciclului
economic, în 9 din 28 de țări ale OCDE șomajul întrucâtva a crescut, pe ansamblul
lor neocuparea s -a redus. Un șomaj la limita celui natural înregistrează 1/3 din țările
grupei analizate, fapt ce demonstrează că politicile de ocupare promovate în aceste
țări au fost destul de reușite.
Referitor la șomajul în taril e cu economii subdezvoltate (anexa 3), informația
este foarte eterogenă. Astfel, în unele țări din Africa a avut loc o oarecare
ameliorare a ocupării ca urmare a creșterii economice, favorizate de condițiile
climaterice, mărirea prețurilor de export, schim bările structurale și politice, care au
dat regiunii un aspect plauzibil pentru investitorii străini. Dar situația nu inspiră prea
mult optimism, deoarece majoritatea locurilor de muncă noi apar în sectorul neformal
și agrar.
Pentru țările în curs de dezvo ltare din emisfera Vestică nu există o tendință bine
determinată. În unele șomajul are tendința de creștere (Argentina, Brazilia, Chili), în
altele – de reducere (Bahamas, Republica Dominicană, Honduras, Jamaica,

34

Mexic), în timp ce în Nicaragua, Panama și Vene zuela el rămâne relativ constant. Cel
mai redus nivel al șomajului în 1998 1 -a înregistrat Mexicul (2,3%), cel mai înalt
(15,0%) – Columbia. Tensiunile în această regiune complică funcționarea normală
și a piețelor de muncă din statele vecine, ca S UA și Canada.
Turcia se înscrie în subgrupa țărilor subdezvoltate cu o tendință stabilă de
reducere a șomajului (de la 11,2% în 1985 la 6,2% în 1998).
Țările asiatice în curs de dezvoltare au un șomaj suportabil, cu excepția
Filipinelor, unde proporțiile l ui cresc de la 6,1% în 1985 la 9,6% în 1998.
Pentru țările în proces de tranziție (anexa 4), o caracteristică comună este că toate
ele s -au confruntat cu moștenirile trecutului socialist, marcat prin subdezvoltare
general economică și supraocupare a forț ei de muncă. În același timp, Polonia,
Ungaria și Bulgaria, care inițial înregistrau rate de șomaj foarte înalte (media pe
1993 -1995 constituind respectiv 13,9%, 10,9% și 19,4%), în ultimii ani marchează
tendințe de scădere continuă a lor (în 1996 -1998 ele au fost respectiv 11,3%, 8,8% și
14,3%). Dinamică pozitivă se observă și în România, unde rata șomajului a scăzut
de la 8,2% la 6,3%. Situația pe piața muncii din Cehia, din contra, s -a agravat, deși
din toate țările europene postsocialiste, pe parcursul întregii perioade de tranziție ea
înregistra unul din cel mai mic șomaj în Europa (în medie 4,2% între 1993 -1997).
Politica de tranziție la economia de piață, promovată în Cehia, a încercat să evite
"terapia de șoc" prin menținerea supraefectivelor de anga jați. Când
disponibilizările de proporții au devenit inevitabile, rata șomajului a crescut la 6,5%
în 1998 și deja la 9% în 1999.
Astfel, în țările cu economie tranzitorie din Europa de Vest, șomajul a devenit
o realitate care denotă, totuși, tendință spre reducere, datorată atât valorificării
experienței internaționale de combatere a fenomenului, cât și acumulării
experienței proprii de activitate în condițiile economiei de piață.
Referitor la țările cu economii de tranziție din arealul fostei URSS (anexa 5),
multe din ele s -au confruntat și se confruntă cu probleme similare, principala fiind
declinul transfo rmațional profund cauzat de: ruperea legăturilor economice
tradiționale și insuficiența altor noi; structura economiei inadecvată și lipsa

35
experien ței de activitate în condiții de concurentă; climatul politic instabil (agravat de
acutizarea problemelor naționale și o mentalitate nu întotdeauna favorabilă
schimbărilor); lipsa unei politici de tranziție coerente; cadrul instituțional inadecvat
noilor c ondiții de activitate, etc. Ansamblul acestor cauze a provocat reducerea
drastică a volumului de producție și, drept consecință, a celui de ocupare a forței de
muncă (cu tot spectrul aferent al urmări lor sociale). Deși și aici se pot observa unele
diferenț ieri:
• în noile țări Baltice șomajul, se pare, deja a atins punctul culminant și este în
descreștere, denotând reușita politicilor sociale și a însăși tranziției în aceste țări ;
• în Rusia, Ukraina și Moldova șomajul – conform BIM, în 1998 a atins nivelul
de cca 13% și este în scădere – spre 8% în 1999 -2000;
• pentru Belarusi se calculează numai șomajul înregistrat (c ca 2%);
• pentru fostele republici caucaziene informația pare inadecvată (cu o rată de 1 –
2%), doar în Armenia din 1997 se estimează șomajul prin anc hetare (c ca 11%);
• în Asia, doar Kazahstanul face față noilor metodologii ( șomaj de cca 13%).
În general pentru acest grup de țări, în care până la 1990 oficial nu se
recunoștea șomajul, el a devenit și rămâne o problemă stringentă de prim ordin.
Dar care s unt proporțiile dimensionale ale șomajului în Republica Moldova? În
studiile economice recente estimările nu erau omogene. De exemplu, în Raportul
PNUD "Dezvoltarea umană în Republica Moldova – 1999" rata șomajului este
apreciată la nivelul 9,4% (83, p.79) , pe când în Raportul PNUD "Cooperare pentru
dezvoltare – 1999", la nivelul de 28% (87, p. 14). Apare întrebarea, care este, totuși,
dimensiunea reală a șomajului în țara noastră ?
Până la 1998 se recunoștea și se estima doar șomajul oficial înregistrat la Oficiile
Forței de Muncă (OFM), aprecierea căruia denota o situație benefic ă pe piața muncii
națională (tab.2). Deși se înregistrau creșteri ușoare din an în an, aparent situația se
prezenta mai bună decât în orice altă țară cu economie de piață dezvolta tă. Astfel ,
se crea impresia realizării ocupării depline și a echilibrului pieței muncii. Însă
realitatea demonstra o cu totul altă situație.

36
Tabelul 2.
Dinamica șomajului oficial înregistrat în Republica Moldova,
anii 1992 -2000
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Număr șomeri înreg. la OFM –
la sf. anului, mii pers. 15,0 14,1 20,0 24,5 23,4 27,9 32,0 35,0 28,9
Rata șomajului – % la populația
economic activă 0,1 0,7 1,1 1,4 1,5 1,7 1,9 2,1 1,7
Sursa: Date anuale ale DASS pe aa. 1992 -2000 .
Anume din această cauză, începând cu semestrul IV a. 1998, DASS a început
estimarea proporțiilor ocupării -neocupării prin metodologia BIM, și anume prin
practicarea anchetei asupra forței de munca, care nu este altceva decât un
microsondaj al populației. Acest program de investigare a fost aplicat conform
Hotărârii Guvernului din 1996 și utilizează ca izvor de date nu numai evidenta
administrativă, adică a șomerilor oficial înregistrați la OFM, dar, ce este mai
important, și studiul gospodăriilor casnice individuale după o metodă specială, prin
anchetare. Volumul eșantionului este de cc a 8 mii gospodării în 114 centre din
republică, care se schimbă semestrial prin rotație.
Conform metodologiei BIM, toată populația se împarte în două mari
categorii: economi c activă și economic inactivă. La populația economic activă se
raportă toate persoanele de 15 ani și peste, ocupate și șomere, adică care propun sau
sunt gata să propună forța lor de muncă pe piață. Economic inactive sunt acele
persoane, statutul cărora, i ndiferent de vârstă, nu permite de ai raporta nici la
ocupați, nici la șomeri – aceștea sunt pensionarii, persoanele casnice și cele
întreținute etc. La categoria de populație ocupată se raportă nu numai persoanele
salariate, dar și "autoangajații", patron ii, lucrătorii pe cont propriu și chiar acei,
care au lucrat cel puțin o oră săptămâna precedentă investigării.
După ce este determinat contingentul de ocupați, nivelul real al șomajului se
prezintă ca raportul numărului șomerilor la total populație activă . Astfel, pentru
anii 1998 și 1999 acest nivel a constituit în Republica Moldova respectiv 12,8% și
11,1%, iar pentru a.2 000 – 8,3%. Î n nivelul șomajului, determinat astfel, intră și cel
al șomajului oficial înregistrat.

37
Considerăm, că calculul proporț iilor ocupării -neocupării conform metodei BIM
are multiple avantaje comparativ cu cea a șomajului înregistrat, ilustrând mai amplu
dimensiunile șomajului existent.
Noi, neavând la dispoziție posibilitățile DASS, am încercat să apreciem
proporțiile șomajulu i în țară prin metode indirecte, analitice. Astfel, în opinia
noastră, dimensiunile reale ale fenomenului cercetat sunt o funcție dependentă de
câțiva parametri:
Șomaj real = șomaj direct + șomaj latent = șomaj oficial + șomaj + șomaj eliberat
înregistrat deghizat ne înregistrat

Respectiv, rata șomajului se va calcula în modul următor:

A + B + C
Rata șomajului real = ––––––––––––-
Populație economic activă

Unde : A – număr șomeri oficial înregistrați
B – număr șomeri deghizați (parțiali și t otali)
C – număr șomeri eliberați, neînregistrați oficial

În formula propusă , parametrii A și B sunt direct indicați în informațiile
statistice, pe când parametrul C l-am calculat pe baza următoarelor date:
Tabelul 3.
Dinamica persona lului eliberat neînregistrat, aa. 1994 -1999, mii pers.

1994 1995 1996 1997 1998 1999
1 . Sold concediați – angajați 44,6 50,5 68,8 74,1 62,2 55,4
2. Șomeri înregistrați pe cauză de
disponibilizare 10,3 13,3 15,1 14,2 15,7 19,2
3.Șomeri disponibiliz ați neînregistrați
(1-2) 34,3 37,2 53,7 59,9 46,5 36,2
Sursa: Calculat conform Forma 1- PCM pe aa. 1994 -1999 și Anuarele statistice 1994 -1999 .
Reieșind din formula propusă , vom încerca acum să apreciem dimensiunile
șomajului real în Republica Moldova .

38

Tabelul 4.
Metodologia de calcul a ratei șomajului real în Republica Moldova, 1994 -1999
1994 1995 1996 1997 1998 1999
1. Șomeri înregistrați la sf.anului, mii pers. 20,6 24,5 23,4 28,0 32,0 35,0
2 Lucrători cu regim de muncă redus, mii per s. 34,3 43,5 27,5 26,3 35,1 36,0
3. Lucrători în concedii impuse, mii pers. 220,3 224,0 197,8 171,3 146,4 127,0
4 Număr șomeri (ajustat la șomajul deghizat),
mii pers. (1 +2+3 ) 275,2 292,0 248,7 225,6 213,5 198,0
5 Populație economic activă, mii per s. 1699 1696 1686 1674 1659 1682
6. Rata șomajului (ajustată la
șomajul deghizat), % (4:5×1 00 ) 16,2 17,2 14,8 13,5 12,9 11,8
7. Șomeri disponibilizați neînregistrați, mii pers. 34,3 37,2 53,7 59,9 46,5 36,2
S Număr șomeri corectat, mii pers. (4+7) 309,5 329,2 302,4 285,2 260,0 234,2
3. Rata șomajului corectată, % (8:5×100 ) 18,2 19,4 17,9 17,1 15,7 13,9
Sursa: Calculat conform Forma 1- PCM pe aa. 1994 -1999 și Anuarele statistice 1994 -1999.

Pentru a evidenția deosebirile metodologiei propuse de n oi de metodologia
calculului numărului de înregistrări și cea a BIM, le vom prezenta în mod grafic.
Figura 3.
Evoluția comparativă a ratei șomajului în Republica Moldova, aa. 1994 -1999
05101520
1994 1995 1996 1997 1998 1999
Șomaj, oficial înregistrat Șomaj, inclusiv cel deghizat
Șomaj, inclusiv cel neînregistrat Șomaj conform BIM
Din datele prezentate este evident, că pe parcursul anilor menționați rata
șomajului manifestă tendință la scădere. Considerăm că aceasta are loc din mai
multe cauze: motivația joasă a șomerilor de a se înregistra la OFM (datorită
asistenței insuficiente a șomajului); ponderea mare a subocupării și a ocupării
tenebre, inclusiv a celei ocazionale (care, conform criteriilor BIM, raportă
persoanele vizate la populație ocupată, dar nu întotdeauna oferă și surse decente de
trai); raportarea migrantilor în căutare de muncă la populație inactivă, în acel timp când
ei sunt poate cea mai activă componentă a potențialului de muncă.

39
Situațiile confuze privind statutul de ocupare -neocupare ale acestor categorii de
persoane diminuiază stringența problemei șomajului și aprecierea adecvată a nevoii
agregate d e muncă în țara noastră.
Pentru caracteristica complexă a șomajului e impor tant de analizat factorii care -l
alimentează. Teoria economică contemporană delimitează 4 factori interdependenți
mai importanți: Figura 4
Factorii de influență a șomajului
dinamica economic ă situația demoeconomic ă

migrația productivitatea muncii
Să încercăm a an aliza influența acestor factori asupra nivelului șomajului în
Republica Moldova.
I. Dinamica economică
Dinamica economică se măsoară, în primul rând, prin modificarea PIB, acest factor
influențând șomajul în mod indirect. Cu cât ritmul de creștere a PIB este mai mare, cu
atât șomajul este mai mic, toți ceilalți factori rămânând neschimbați. Evoluția acestui
indicator pe parcursul anilor de tranziție o reflectă tabelul 5.
Tabelul 5.
Dinamica PIB în a nii 1991 -2000 în Republica Moldova (% față de anul precedent)
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
PIB 82,5 70,9 98,8 69,1 98,6 92,2 101,6 91,4 95,6 101,9
Sursa: Datele Ministerului Economiei și Reformelor, aa. 1991 -2000.
Printre cele 26 de țări ale Europei Centrale și de Est și CSI , care au purces la
tranziția spre o economie de piață, Republica Moldova se situiază pe primul loc la
capitolul declinul economic. Î n 1999 PIB al Moldovei a constituit doar 34% d in
nivelul anului 1990. Acest indice, pentru aceeași perioadă, a constituit în medie
pentru țările CSI 54% și pentru cele din Europa de Est – 98%.
Noi nu vom analiza detaliat cauzele declinului transformațional, ele fiind bine
cunoscute – dezmembrarea mega -statului URSS, conflictul separatist, pierderea

40
piețelor tradiționale de aprovizionare și desfacere, liberalizarea preturilor și
scumpirea importului, insuficiența investițională, gradul redus al competitivității
producției autohtone ș.a. Pe noi ne vor interesa proporțiile de modificare a PIB și a
indicatorilor legați de piața muncii. Calculele efectuate ne -au permis evidențierea
următoarei situații (tab.6):
Tabelul 6.
Coraportul indicatorilor economici și ocupaționali (± p.p. față de a nul precedent)
1995 1996 1997 1998* 1999 2000
Rata PIB real -1,4 -7,8 + 1,6 -8,6 -3,4 + 1,9
Rata de ocupare -0,2 -0,3 -0,3 -1,3 -0,6 -0,9
Rata șomajului +0,3 +0,1 +0,1 +0,3/ +11,2 0,2/- 1,7 -0,4/-2,8
Sursa: Calculat conform datelor anuale ale DASS p e aa. 1995 -1999.
* Din 1998 – rata șomajului co nform BIM.

Datele tabelului ne indică tendințele de bază că reducerea PIB a provocat
reducerea populației ocupate și creșterea șomajului (cu excepția a. 1999). Î nsă
proporțiile modificării sunt asimetrice: re ducerea PIB a devansat cu mult reducerea
ocupării, iar aceasta, la rândul ei, a fost mai pronunțată față de creșterea șomajului.
Care pot fi explicațiile acestui fenomen? Situația creată ne demonstrează
că, în pofida faptului că pe parcursul a mai multor a ni politica economică a purtat
un caracter liberal, piața muncii nu s -a supus mecanismului „pieței libere ”, care
presupune creșterea disponibilizărilor în cazul reducerii volumului de producție și
menținerii nivelului productivității muncii. Șomajul nu a c uprins 1/2 din populația
activă, nu s -a trans format în „ hiperșomaj ” (după analogie cu hiperinflație). Dar
nici modelul conservator nu s -a realizat pe deplin, acest model presupunând
menținerea nivelului existent de ocupare, prin reducerea productivității m uncii și a
nivelului de salarizare. Î n aceste condiții , ar fi fost imposibil de efectuat
restructurarea economiei – condiție necesară de depășire a declinului economic.
Practica națională a ales varianta șomajului deghizat (sau latent), când o parte din
lucrătorii „ economic ineficienți ” se deplasează spre alte activități (în interiorul sau
exteriorul țării), iar altă parte rămân formal ocupați în așteptarea unor alternative
mai bune, fie pentru sine, fie pentru întreprinderea la care activează.

41
În liter atura de specialitate este discutată mult ideea dacă lucrătorii respectivi
sunt parțial ocupați sau parțial șomeri. Adepții primei opinii argumentează poziția lor
prin faptul că aceste persoane își mențin legătura formală cu locul de muncă și
beneficiază d e o oarecare protecție a muncii. Din punctul nostru de vedere ei sunt,
totuși, șomeri, deoarece îndeplinesc criteriile de șomaj adoptate de B IM: sunt în
vârstă de muncă, caută o muncă și nu au o sursă adecvată de venit.
Politica de neeliberare a supraefect ivelor de personal este un puternic factor de
reducere a eficienței utilizării potențialului uman care, în ca zul concret al țării noastre,
se manifestă prin diverse procedee de trecere a salariaților la program de muncă redus
sau trimiterea lor în concedii administrative neplătite (tab.7).
Tabelul 7.
Ocuparea incompletă a forței de muncă, aa. 1994 -1999
Salariați trecuți la program de muncă redus Salariați în concedii administrative impuse
Mii persoane % la număr mediu de
salariați Mii persoane % la număr mediu de
salariați
1994 35,0 2,6 223,6 16,6
1995 49,1 3,4 255,4 17,7
1996 27,5 2,3 197,8 16,3
1997 36,5 3,2 176,7 15,5
1998 35,1 3,5 146,4 14,2
1999 29,8 3,5 146,2 17,2
Sursa: Calcul at după Anuarele statistice și Inform ații operative privind efectivul și retribuirea salariaților în
decembrie, aa. 1996-1999, DAS S.
Datele atestă că deși în 1997 -1999 numărul salariaților trecuți anual la
program redus diminuiază, ponderea lor in efectivul de salariați e practic ac eeași.
Numărul salariaților în concedii neplătite, după ce ani în șir a manifestat creșteri
spectaculoase (de la 2,6% în numărul total al salariaților în 1993 la 17,7% în
1995), în perioada 1996 -1998 este și el în scădere, ca în 1999 iarăși să crească.
Durata medie a concediului din inițiativa administrației se mărește din an în an: de la
64 zile în 1994, la 67 zile – în 1995, 77 zile – în 1997, 78 zile – în 1998 și în 1999,
84 zile – în 2000.
Din punct de vedere economic, procesul de neeliberare a supraefe ctivelor de
personal de la întreprinderi pare paradoxal și lipsit de sens. Totuși, el este o
realitate, având la bază mai multe cauze: dorința administrației de a păstra cadrele

42

calificate în speranța la vremuri mai bune și, în același timp, de a prof ita de o forță de
muncă ieftină, tentația de a economisi pe contul indemnizațiilor de eliberare. Concomitent
există și speranța lucrătorilor în redresarea stării economice a întreprinderii, și teama de
o schimbare bruscă în viață. Ba mai persistă și o bari eră psihologică, când, în virtutea
inerției gândirii, persoana preferă o susținere mizerabilă, concedii intermitente, decât să –
i fie atribuit statutul „rușinos ” de șomer.
A fi ocupat „formal ” până în prezent se consideră mai prestigios, decât a fi șomer
„formal ”, chiar dacă cel din urmă este indemnizat. Deosebit de acută este această
situație în localitățile mici, unde toți se cunosc și unde viața este integrată pe strânse
relații colective, atât de producție, c ât și teritoriale și de rudenie. Însăși faptul
concedierii – atât benevole, cât și obligatorii – întotdeauna era considerat un act de
„desocializare ” a persoanei, fiind cu mult mai stresant decât o situație similară în
țările cu relații de piață dezvoltate.
Cu toate că utilizarea incompletă a forței de muncă este un fenomen extrem
de negativ, ea este, totuși, preferențială concedierii definitive a salariaților de la
unitățile economice. În ultimul caz șomajul latent, trecând în rangul celui oficial, ar deveni
o sarcină insuportabilă pentru societate, capacitatea de absorbție a forței de muncă
disponibilizate în economia țării fiind extrem de redusă (tab.8).
Tabelul 8.
Absorbția forței de muncă disponibilizate, aa. 1994 -1999
Anul

Salariați concediați în
cursul anului, mii pers. Salariați angajați în cursul
anului, mii pers. Sold concediați -angajați
Mii persoane % la număr mediu
scriptic
1994 189,2 144,6 -44,6 3,3
1995 195,6 145,1 -50,5 3,5
1996 219,3 150,5 -68,8 5,7
1997 221,3 144,9 -76,4 6,7
1998 197,6 135,4 -62,2 6,2
1999 213,1 157,7 -55,4 6,5
Sursa : Calculat conform Anuarele statistice aa. 1994-î999.
După cum vedem din tab.8, în permanență un număr mare de salariați
rămâne neocupat, deven ind o sursă potențială de șomaj. Însă numai în 1999 în
republică au rămas n eocupate 938 locuri de muncă destinate muncitorilor , din
totalul locurilor de muncă vacante – 1242. Acest fapt denotă o puternică

43
neconcordanță între structura cererii și cea a ofertei de muncă, adică despre
existența pe lângă șomajul ciclic și a unui considerabil șomaj structural, de
inadaptare, care necesită o politică de ocupare special orientată.
O altă explicație este ocuparea în cadrul economiei subterane, al cărei
proporții au crescut de la 25% în 1992 la 65% în 1999, pragul critic, con form
estimărilor Centrului de Investigații Strategice și Reforme, fiind de 15 -20% (83,
p.40)4. Această economie, asigurând c ca 1/3 din locurile de muncă și 40 -45% din
veniturile populației (83, p.23) detensionează simțitor problema șomajului, oferind
ocupa re și surse de existență persoanel or respinse de economia formală. În același
timp, deoarece ocuparea aici este vualată, ea împiedică estimarea corectă a
proporțiilor reale ale ocupării -neocupării și privează persoanele care lucrează în
acest sector de pro tecția muncii și cea socială.
II. Situația demoeconomică
Numărul populației active face parte din indicatorii demoeconomici care
influențează dimensiunile șomajului în mod direct. Cu cât populația activă este mai
numeroasă, cu atât presiunea ei asupra pieț ei muncii devine mai mare la un volum dat
al locurilor de muncă și, prin urmare, cu atât șomajul este mai ridicat. Aceasta o
confirmă datele tabelului 9.
Tabelul 9.
Dinamica indicatorilor demoeconomici (mii pers.)*
1994 1995 1996 1997 1998 1999
1 .Efectivul populației 3608 3604 3599 3592 3649 3645
2. Populație economic activă 1699 1696 1686 1674 1659 1682
3. Număr șomeri înregistrați 18 23 26 28 32 35
4.Număr șomeri conform BIM – – – – 212 187
Sursa: Anuarele statistice aa. 1994 -1999.
*Fără Transnistria..
După cum vedem, deși efectivul populației totale scade, numărul populației
economic active crește și, neputând fi absorbit pe piața muncii, determină creșterea
șomajului. Creșter ea menționată are o origine metodologică, din această perioadă
fiind aplicate modalități de calcul ale BIM. Deci, în Republica Moldova factorul

4 Conform clasamentului realizat de economiști austrieci de la Universitatea din Linz în 1999 referitor la ponderea pe
care o deține munca „la negru” în PIB în țările ex -sovietice și cele ale Europei Centrale și de Est, Republica M loldova
se află pe locul cinci (după Georgia, Azerbaijan, Ukraina, Rusia) între țările fostei URSS. Spre co mparare, până la
1990, cota economiei tenebre în republică era de cca 5% („Tara"din 14.09.1999, p.3).

44
demoeconomic favorizează creșterea șomajului, toate celelalte condiții fiind
neschimbate.
Pe l ângă influența indicatorilor demoeconomici generali – numărul
populației apte de muncă, numărul populației active și celei ocupate, creșterea
șomajului în Republica Moldova este susținută și de caracteristici demoeconomice
specifice, cum ar fi:
• densitatea sporită a populației (129 pers. la l km.p.), aceasta fiind o restricție
serioasă pentru mobilitatea teritorială a forței de muncă ;
• un pronunțat caracter agrar al economiei, majoritatea populației locuind în
mediul rural (54%), problema ocupării și șomajulu i fiind aici extrem de acută ;
• ponderea ridicată a femeilor (52%) în totalul populației și nivelul lor de
activitate tradițional înalt.
Caracteristica evoluției proceselor demoeconomice în Republica Moldova și
impactul ei asupra proporțiilor reale ale ocupă rii-neocupării ar fi necompletă fără
analiza indicatorilor relativi ai activității de muncă. Astfel, pe parcursul perioadei de
tranziție, rata de activitate generală a populației în republică a scăzut ușor, dar spre
2000 a constituit 46,4% (în 1985 – 49,4% )5. Rata de ocupare a populației în general
diminuiază de la 49,4% în 1985 la 42,5% în 2000.
Reieșind din cele expuse mai sus devine evident, că în evoluția economică a
tării noastre din ultimul deceniu are loc o realitate perversă, aceea că recesiunea
economică pronunțată, însoțită de nivelul sporit de activitate al populației,
influențează extrem de negativ productivitatea muncii ca indicator al eficienței
utilizării forței de muncă.

III. Productivitatea muncii
Productivitatea muncii este un factor care influențează șomajul în mod
direct: cu cât ea este mai înaltă , cu atât este mai mică cererea de muncă și, deci, mai

5 În același timp, rata de a ctivitate generală a populației în R. Moldova rămâne destul de ridicată comparativ cu
indicatorii analogi ai altor țări: în Germania ( 1996) și în Rusia (1998) ea constituia respectiv 40,2% si 40,6%; iar in
România (1998) alcătuia 46,4%, comparabilă cu cea din Republica Moldova (45,4%) în 1998.

45
mare devine șomajul, toți ceilalți factori rămânând nemodificați. Și invers. Evoluția
productivității muncii în Republica Moldova o repr ezintă tabelul 10.
Tabelul 10.
Dinamica productivității muncii (% față de anul precedent)

1992 1993 1994 1995 1996
Industrie 100 109 88 94 88
Agricultură 100 101 68 67 57
Sursa: Anuarul statistic , 1996.
Precum reiese din tabel, productivitatea munc ii în industrie aproape pe tot
parcursul perioadei a rămas sub nivelul anului 1992, iar în agricultură ea s -a redus de
fapt la o jumătate din nivelul acelui an. Datele se întrerup cu a nul 1996, deoarece
începând cu 1997 productivitatea muncii pe sectoare ș i ansamblul economiei a
încetat să mai fie calculată. Pentru a avea o oarecare impresie a influen ței acestui
factor asupra șomajului național din ultimii ani , vom utiliza un indicator indirect –
PIB per c apita de locuitor. Conform statisticilor oficiale , el s-a redus de la 463
dolari SUA în 1996 la cc a 300 în 1999, adică cu c ca 35%. Ca urmare, nivelul redus al
productivității muncii provoacă menținerea supraocupării, împiedicând, într -o
măsură, creșterea rapidă a șomajului deschis.
Care sunt opțiunile pentr u cei care și -au pierdut, totuși, locul de muncă? Ele
sunt patru: să găsească independent un nou loc de muncă; să părăsească complet
piața muncii; să emigreze în căutare de muncă; să devină șomer oficial înregistrat la
OFM. Î n condițiile declinului economi c persistent din țară, puțini sunt acei care își
găsesc un nou loc de muncă fără o perioadă de șomaj. Pentru deschiderea unei afaceri
pe cont propriu nu toți au suportul material și abilitățile necesare. Părăsirea completă
a pieței muncii deseori este impo sibilă, deoarece nu o permite costul vieții foarte
ridicat și lipsa veniturilor alternative sferei de muncă. Astfel, o eventuală sursă
de existență și un important factor de influență a proporțiilor șomajului devine
migrația în căutare de muncă.
IV. Migraț ia
Procesul migrațional în Republica Moldova are un pronunțat accent
emigrațional, care se manifestă în 2 forme – migrația la domiciliu permanent și

46
migratia în căutare de lucru, fiecare din ele având impactul său asupra dimensiunii
șomaj ului autohton.
Astfel, la domiciliu permanent spre fostele republici sovietice în a nii 1990 -1998
au emigrat 252,0 mii persoane, iar în Republica Moldova din aceste țări au sosit pentru
a se stabili permanent 195,4 mii persoane, soldul migratoriu în această direcție cons tituind
– 56,6 mii persoane. Marea lor majoritate (96,7%) au emigrat în Federația Rusă și Ukraina
– 243,8 mii persoane.
A doua direcție de emigrare a fost cea la domiciliu permanent spre restul
lumii. Î n anii 1990 -1998 în țările menționate au plecat în tot al 69,6 mii persoane , iar
din aceste țări au venit și s -au stabilit în Republica Moldova 6,7 mii, sporul migratoriu
fiind de -52,9 mii persoane. Majoritatea celor plecați din republică au emigrat în Israel
(44,3 mii pers.), SUA (15,7 mii pers.) și Germania (12,2 mii pers.).
Deci, în ansamblu, în a nii 1990 -1998 sporul migrațional total al populației
republicii a fost negativ, constituind -109,5 mii persoane. Cu toate momentele sale
nefaste, el a contribuit, într -o oarecare măsură, la atenuarea dezechilibrulu i șomaj .
Referitor la subiectul emigrarea temporară în vederea găsirii unui loc de
muncă, ea este cu precădere ilegală, atingând proporții semnificative. Conform unor
estimări (101, p.93 și 89, p.287), în prezent peste hotarele republicii lucrează cca 500 –
700 mii persoane, sau fiecare al cincilea cetățean apt de muncă al țării. Aceasta migrație
are de fapt un caracter pendular: membrii apți de muncă pleacă peste hotare pentru o
anumită perioadă, după care se întorc acasă, operația fiind repetată, de regulă , de mai
multe ori. De obicei acestea sunt munci „la negru ” plătite foarte prost comparativ cu
standardele țării respective, pe care locuitorii autohtoni nu vor să le îndeplinească),
nemaivorbind de o oarecare protecție a muncii. Astfel, și emigrarea tempor ară la
muncă detensionează situația pe piața muncii națională. Considerăm că ea trebuie
practicată și chiar stimulată, atâta timp cât republica nu este în stare să utilizeze eficient
propriul potențial de forță de muncă. Dar în acest domeniu se cere promov area unei
politici statale coerente.
Deci, conform analizei noastre, în Republica Moldova doi factori – dinamica
economică și situația demoeconomică favorizează creșterea șomajului, iar alți doi

47
factori – nivelul redus al productivității muncii și emig rația de proporții –
îl defavorizează.
Analizând influienta factorilor asupra proporțiilor șomajului, considerăm
necesar a menționa că, de fapt, este vorba de o interacțiune, în sens că și șomajul, la
rândul său, influențe ază dimensiunea acestor factori. Astfel, la nivel macroeconomic,
se formează un adevărat cerc vicios (fig.5), care intrucâtva se deosebește de cel clasic.
Figura 5.
Algoritmul autoreproducerii șomajului

Astfel, imperfecțiunea cadrului legislativ (asistența socială insuficientă a
șomeri lor, sindicatele slabe, mecanismele fiscal -creditare imperfecte, în unele cazuri
lipsa interesului privat etc.) face ca unitățile economice existente fie să falimenteze, fie să
staționeze (complet sau parțial), descurajând, totodată, apariția noilor unităț i. Aceasta
duce la recesiunea economiei oficiale și la diminuarea volumul producției, dar , in
condițiile supraefectivelor de personal , productivitatea muncii rămâne scăzută, ceea ce
determină creșterea prețurilor și, în continuare, conform schemei clasice: volumul
vânzărilor diminuiază, cel al producției se restrânge, locuri de muncă devin mai puține și
are loc o nouă revigorare a șomajului.
Pentru a stopa procesul de autoreproducere al șomajului, considerăm necesar de a
studia aspectele lui structurale și comportamentale, în vederea promovării unei politici de
ocupare adecvate necesităților.
Imperfecțiunea cadrului instituțional -legislativ
Productivitatea muncii reală
scade Volumul ocupării reale scade Volumul producției scade
Volumul ocupării aparente
crește Conjunctura
macroeconomică
Lipsa de
inițiativă
Staționare Faliment

Venituri mici sau care
nu ajung în țară Comprimarea cererii
globale Economia
subteran ă
Șomaj
OFM

Migrație