Solvabilitatea Si Marja de Solvabilitate

CAPITOLUL V

Prezentarea, analiza și interpretarea principalilor indicatori financiari de urmărire și limitare a riscurilor specifici domeniului asigurărilor. Solvabilitatea și marja de solvabilitate

Motto:

„Nu există metode bune sau rele, ci metode

adecvate, bine sau prost utilizate“

Ioan Cerghit

5.1 Prezentarea informațiilor în situațiile financiare specifice domeniului asigurărilor

Din punctul de vedere al genezei sale, contabilitatea a apărut din nevoia de a răspunde în plan informațional și decizional problemei gestiunii valorilor economice.

Situațiile financiare ca parte integrantă a contabilității au ca obiectiv furnizarea de informații despre poziția financiară a întreprinderii, rezultatele (performanță) și modificările poziției financiare ale acesteia. Profesorul C.G. Demetrescu a fost primul autor român care în lucrarea „Contabilitatea este sau nu știință” (1947) a adus în centrul atenției utilizatorii de informații contabile și nevoile lor de informare. „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăți de subiecte interesate, între care menționăm: proprietarul întreprinderii, persoanele care lucrează cu întreprinderea, statul și autoritățile publice, personalul întreprinderii”. Pentru a fi utilă pentru utilizatori informația contabilă trebuie să îndeplinească anumite caracteristici calitative, prevăzute de cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare IASB: inteligibilitatea, relevanță, fiabilitate și comparabilitatea. Potrivit variantei 2010 a IFRS-urilor un set complet de situații financiare este alcătuit din: situația poziției financiare, situația rezultatului global total, situația fluxurilor de numerar, situația modificărilor capitalului propriu, notele explicative și politicile contabile.

În România cadrul juridic care reglementează contabilitatea din domeniul asigurărilor este format în principal din:

– Legea contabilității nr. 82/1991, republicată cu modificările și completările ulterioare; și

– Ordinul nr.3129/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare.

Conform acestor reglementări, situațiile financiare anuale ce trebuie întocmite și depuse de către societățile de asigurări se pot clasifica în:

situații financiare formative (pentru care există formulare pretipărite)

Bilanț;

Contul de profit și pierdere;

Date informative ;

Situația activelor imobilizate.

situații financiare exemplificative

situația modificărilor capitalului propriu (se întocmește conform formatului de la cap. VI secțiunea 4 din reglementările contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor)

situația fluxurilor de numerar (se întocmește conform formatului de la cap. VI secțiunea 3 din reglementările contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor)

situații financiare descriptive

notele explicative la situațiile financiare anuale (se întocmesc conform prevederilor cap. II secțiunea 8 pct. 269-307 din reglementările contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor)

Informațiile privind poziția financiară sunt oferite, în primul rând, de bilanț. Poziția financiară a întreprinderii „este influențată de resursele economice pe care întreprinderea le controlează, de structura sa financiară, lichiditatea și solvabilitatea sa, de capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care își desfășoară activitatea”

O întreprindere are o poziție financiară pozitivă în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau cel puțin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiție indică faptul că întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligațiile față de terți, atât pe parcursul activității sale cât și la lichidarea sa.

Dacă se coboară la nivelul elementelor, adică la structura financiară a ecuației de mai sus, ea exprimă capacitatea unei întreprinderi de a genera licihdități și cvasilichidități (echivalente în numerar) într-o anumită perioadă de gestiune denumită exercițiu financiar. O asemene capacitate se traduce prin lichiditatea și solvabilitatea entității.

Informații cu privire la performanța societății de asigurări, definită prin prisma profitabilității, sunt oferite prin contul de profit și pierdere. În conformitate cu prevederile Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene specifice domeniului asigurărilor formatul Contului de profit și pierdere aplicabil societăților care activează în domeniul asigurărilor este compus din:

Contul tehnic al asigurării generale,

Contul tehnic al asigurării de viață, și

Contul netehnic.

Atunci când este utilizat în conjuncție cu celelalte situații financiare, un tablou al fluxurilor de numerar furnizează informații ce permit utilizatorilor să evalueze schimbările activului net al unei întreprinderi, structura sa financiară (inclusiv lichiditatea și solvabilitatea sa) și capacitatea sa de a modifica valorile și scadențarul fluxurilor de trezorerie, pentru a se adapta schimbărilor de circumstanțe și oportunități.

Analiza situației modificărilor capitalului propriu se regăsește în interpretarea structurii „situației câștigurilor acumulate și reținute”. Această situație ilustrează o relație cheie între bilanț și contul de profit și pierdere, relație relevată de următorul pachet de informații :

Câștigurile reținute la 1 ianuarie

(+) Rezultatul net al exercițiului curent

(-) Dividende plătite pentru:

a) acțiunile preferențiale

b) acțiunile ordinare

( =) Câștigurile reținute la 31 decembrie

Notele explicative la situațiile financiare trebuie:

să prezinte informații despre reglementările contabile care au stat la baza întocmirii situațiilor financiare anuale și despre politicile contabile folosite;

să ofere informații suplimentare care nu sunt prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere și, după caz, în situația modificărilor capitalurilor proprii sau situația fluxurilor de numerar, dar sunt relevante pentru înțelegerea oricărora dintre acestea.

5.2. Solvabilitatea în asigurări – importanță, semnificație, judecată de valoare

Industria asigurărilor se caracterizează printr-o inversare a ciclului clasic în afaceri: companiile de asigurări încasează prime, reprezentând remunerația pentru serviciile prestate, înainte de a plăti despăgubirile pentru daune, respectiv de a presta serviciul pentru care sunt plătite. Contractele de asigurări sunt, în esență, schimburi de bani pe diferite perioade de timp. Certitudinea obligațiilor contractuale ale asiguraților precum și incertitudinea frecvenței și severității viitoarelor cereri de despăgubiri sunt caracteristici distinctive ale polițelor. Legea numerelor mari se aplică pentru a estima această incertitudine. Pe măsură ce numărul riscurilor asigurate crește, pierderea medie se apropie de pierderea estimată și deviația standard devine din ce in ce mai mică, apropiindu-se de zero.

Atunci când societățile de asigurări investesc fondurile colectate, ele sunt supuse acelorași riscuri ca și celelalte instituții de servicii financiare. În plus, ele trebuie să facă față unor riscuri specifice domeniului lor de activitate: subcotare a primelor de asigurare, calcul greșit al rezervelor tehnice, schimbări imprevizibile ale frecvenței daunelor, reasigurare inadecvată etc. În sfârșit, ele se pot confrunta și cu o serie de riscuri de natură generală, comune tuturor tipurilor de afaceri: management incompetent sau lipsit de onestitate sau o administrare defectuoasă a strategiilor de dezvoltare.

Funcția primară a asigurătorilor este aceea de a face față acestor riscuri și de a le administra într-o manieră care să permită acestora ca, în orice moment (sau cel puțin în marea majoritate a cazurilor), să-și poată îndeplini corect și complet angajamentele asumate față de asigurați. Această capacitate a asigurătorilor de a-și respecta angajamentele este cunoscută sub denumirea de solvabilitate.

Potrivit dicționarului Merriam-Webster solvabilitatea este „abilitatea de a plăti toate datoriile legale”. Datoriile cu privire la contractele de asigurare sunt cererile așteptate și cheltuielile asociate. Valoarea curentă a acestor obligații, care se calculează pe baza metodelor actuariale, este în final doar o estimare.

Solvabilitatea reprezintă un tampon între valoarea activelor și valoarea datoriilor. Plecând de la această idee, pentru măsurarea solvabilității, există în practică trei abordări:

1) abordarea pe baza valorii de lichidare (winding-up approach) – o societate de asigurări este solvabilă dacă valoarea de realizare a activelor este suficient de mare pentru a face față exigibilității datoriilor;

2) abordarea pe baza principiului continuității (going-concern approach) – se presupune că societatea va continua să subscrie polițe în viitorul apropiat iar solvabilitatea este măsurată regulat de-a lungul acelei perioade;

3) abordarea pe baza scadenței datoriilor (run-off approach) – împiedică societățile de asigurări de a mai subscrie polițe pentru o scurtă perioadă de timp (în general unul sau doi ani). În acest caz, incapacitatea de a menține un exces de active față de datorii nu însemnă că societatea este în imposibilitatea de a satisface solicitările viitoare, doar că nu dispune de suficiente resurse pentru a începe noi afaceri. Autoritățile de reglementare adoptă adesea abordări de tip run-off atunci când evaluează solvabilitatea societăților de asigurări, deoarece arma lor principală este aceea de a împiedica societățile de a mai subscrie noi polițe.

Problema de bază a solvabilității asigurătorilor poate fi exprimată, întotdeauna prin două întrebări esențiale:va avea asigurătorul resursele financiare necesare pentru a acoperi daunele pe care asiguratul le va suferi în viitor?Dacă da, va fi el dispus să plătească?Cauzele principale pentru care asigurătorii se pot confrunta cu probleme de solvabilitate sunt deficiențele înregistrate în legătura cu activitatea de subscriere, investiții, reasigurare și deficiențele legate de capacitatea societății de a obține lichidități.

Activitatea de subscriere. Câtă vreme competiția pe piață rămâne factorul decisiv în stabilirea politicilor adoptate de companii, nu este deloc surprinzător că multe dintre problemele privind solvabilitatea decurg din modul în care are loc subscrierea. Nici chiar cele mai puternice companii de asigurări nu pot rămâne indiferente când competitorii lor direcți sunt gata să acapareze orice client pierdut ca urmare a creșterii prețului asigurării. Tendința actuală, de înăsprire a piețelor, pare să indice o revenire, cel puțin pentru moment, către principiile subscrierii pe baze tehnice, sănătoase. Cu toate acestea, specialiștii în domeniu, membri ai Asociației de la Geneva, au semnalat faptul că stabilirea unei cotații corecte este numai unul dintre aspectele importante ale subscrierii, un rol cel puțin la fel de important revenind selecției riscurilor. În aceasta privință, asigurătorii vor culege roadele unei certitudini de care se presupune ca trebuie să dispună: un asigurat care se protejează el însuși împotriva riscurilor la care este expus. Deși nu există dovezi certe care să ateste că rezultatele bune în subscriere sunt indisolubil legate de selecția riscurilor, este totuși remarcabilă frecvența cu care subscriitorii buni reușesc să evite daunele majore. În acest context, este de remarcat faptul că acumularea riscurilor rămâne un factor încă subestimat. Un exemplu grăitor, încă viu în memoria tuturor, este cel al modului în care, în cazul evenimentelor de la World Trade Center, acumularea daunelor pentru toate clasele de risc implicate a condus la situația în care asigurătorii au trebuit să facă față unor despăgubiri mult mai mari decât cele estimate inițial.

Dacă programul de reasigurare cuprinde limite distincte ale daunei pentru fiecare clasă de risc, fără acoperiri pentru expunerile care vizează zonele de întrepătrundere ale acestora, atunci asigurătorul este obligat să acorde acestui aspect o atenție la fel de mare ca și celorlalte criterii de subscriere, acumulările neașteptate de riscuri trebuie să fie considerate un factor cu o influență directă asupra solvabilității.

Activitatea de investiții. În așteptarea momentului în care sunt solicitate despăgubirile, fondurile asigurătorilor, constituite prin colectarea primelor de asigurare, împreună cu capitalurile proprii (banii acționarilor), sunt investite pentru a obține profit. Adeseori, acesta reprezintă cea mai mare parte, daca nu întregul profit realizat de compania de asigurări, ceea ce face ca abilitatea în investiții să fie o calitate esențială pentru activitatea companiilor de asigurări. În principiu, dilemele cu care se confruntă asigurătorii în aprecierea raportului risc/randament investițional sunt aceleași ca pentru toți ceilalți investitori, dar ele pot fi amplificate de influența pe care o exercită caracterul dual al fondurilor gestionate: banii proprii (capitalul acționarilor) și banii care reprezintă obligații viitoare către asigurați (rezervele tehnice). Daca raportul dintre rezervele tehnice și capitalurile proprii este foarte mare, asigurătorul este supus unei expuneri majore în cazul în care înregistrează pierderi din investițiile financiare. În această situație, rolul capitalului propriu este de a acționa ca o supapă de siguranță, alimentând fondurile de rezerva în cazul în care ele sunt insuficiente pentru achitarea obligațiilor față de asigurați. O dimensiune redusă a acestuia este de natură să defavorizeze atât acționarii – care suportă, procentual, pierderi mai mari – cât și asigurații, care numai beneficiază de protecția oferita de „tamponul” financiar reprezentat de un capital mare. Această slăbiciune este reflectată de „căderea” valorii marjei de solvabilitate.

Prin urmare, gradul de adecvare al capitalului și estimarea, cu un grad ridicat de precizie, a nevoilor de lichiditate viitoare sunt condiții primordiale pentru succesul investițiilor și menținerea unei marje de solvabilitate suficiente.

Activitatea de reasigurare. Dacă opțiunea pentru cumpărarea reasigurării este cvasi-obligatorie (chiar și cei mai puternici asigurători își protejează portofoliile prin reasigurare), iar atenția în selectarea reasiguratorului și a tipului de reasigurare sunt de la sine înțelese, mai rămân totuși o serie de elemente care fac ca și reasigurarea să reprezinte un factor de risc pentru solvabilitate. Dintre acestea, aspectele juridice au o importanță din ce în ce mai mare. Din punct de vedere legal, ceea ce deosebește în mod esențial reasigurarea de asigurare este caracterul cumpărătorului despre care, în cazul reasigurării, se consideră că este un profesionist, dispunând de o cunoaștere aprofundată a pieței, a condițiilor contractuale, terminologiei etc. Prin urmare, atunci când sume imense fac obiectul unor cereri de despăgubire, este normal ca fiecare dintre părți să reexamineze condițiile contractului, căutând slăbiciunile acestuia și încercând să le folosească în favoarea sa. Merită amintit că, în ultimii ani, deciziile juridice în litigiile privind reasigurarea au fost, nu de puține ori, surprinzătoare, creând premisele unor situații financiare dificile pentru asigurătorii care s-au văzut în imposibilitatea de a-și recupera cota scontată din daunele suferite.

Capacitatea societății de a obține lichidități. De asemenea o strânsă legătură există între solvabilitate și lichiditate. Un asigurător care dispune de lichidități este considerat ca fiind și solvabil. Societatea de asigurări poate obține lichidități din activitatea de subscriere, de investiții sau din activitatea de lichidare a activelor. Fluxurile de numerar variază considerabil în rândul companiilor de asigurări. În asigurările generale, fluxul de numerar este mai puțin volatil decât pentru asigurările de viață din cauza duratei mai mari a datoriilor și a unei ușoare predictibilități în ceea ce privește data și dimensiunea evenimentelor negative. Prin urmare, alocarea portofoliului la companiile de asigurări generale este, în mod clar, mai conservatoare și deținerile de numerar sunt mai mari decât pentru asigurările de viață. Acoperirea mai multor riscuri prin portofoliul de asigurări reduce volatilitatea fluxului de numerar, atât în asigurările de viață cât și în asigurările generale, conducând la un nivel mai mic de resurse lichide. Mai mult decât atât, în companiile de asigurări de viață, problemele de lichiditate sunt legate de ieșirile de numerar neprevăzute datorate răscumpărării polițelor sau împrumuturilor.

Lichiditatea, în companiile de asigurări este măsurată pe o perioadă scurtă de timp, prin intermediul intrărilor de numerar, (încasarea primelor și a veniturilor din investiții) care sunt mai mari decât ieșirile de numerar, (acoperirea cheltuielilor de exploatare și a pierderilor). În mod evident, un flux net de numerar pozitiv arată un excedent de active față de datorii și conduce la solvabilitatea societății de asigurare, iar obținerea unei lichidități pe termen scurt este esențială pentru menținerea solvabilității pe o perioadă lungă de timp.

Pentru public, adică pentru o persoană care privește din afară rezultatele unui asigurător, verificarea solvabilității se bazează pe analiza raportărilor financiare ale asigurătorilor. Autoritățile de supraveghere sau diferite agenții de rating publică marjele de solvabilitate ale asigurătorilor, iar publicul știe că un asigurător are o situație financiară cu atât mai solidă cu cât are o marjă de solvabilitate mai mare. În unele țări există agenții de evaluare care analizează sistematic situația financiară a asigurătorilor pentru a furniza informații „actorilor” pieței de asigurări, informații care îi pot ajuta în unele cazuri să iadecizii corecte în strategia afacerilor. În aceste condiții, marja de solvabilitate este o măsură a stabilității financiare a asigurătorului.

Marja de solvabilitateacționează ca o margine de siguranță sau buffer pentru activitățile asigurătorului. Până la lichidarea tuturor obligațiilor prezente există întotdeauna incertitudini atât în ceea ce privește valoarea finală a acestor obligații cât și a valorii activelor folosite pentru acoperirealor. Mai mult decât atât, anumite daune pot apărea în viitor, daune pe care asigurătorul nu le poatelichida din resursele curente fără o astfel de marjă.

Scopul marjei de solvabilitate estede a protejaasiguratul. Activitățile viitoare ale asigurătorului sunt incerte iar scopul marjei de solvabilitate minimă este de a garanta că asigurătorul are active suficiente pentru a putea plăti daunele viitoare.

Marja de solvabilitate ca instrument de supraveghere se dovedește a fi un mecanism care poate declanșa luarea unor măsuri regulamentare, în cazul unui asigurător care nu mai are marja de solvabilitate minimă cerută de lege. Un asigurător care are o marjă de solvabilitate redusă poate fi subiectul unei intervenții din parte autorității de supraveghere. Această intervențiese va întâmpla cu atât mai rapid cu cât marja de solvabilitate scade sub minimul legal, dar poate avea loc chiar înainte ca minimul legal să fie încălcat.

O marjă de solvabilitate redusă mai poate avea și următoarele implicații :

scăderea încrederii în piața asigurărilor, care conduce la pierderea afacerilor. Această lipsă de încredere se poate extinde și asupra altor piețe, cum ar fi piața de capital, cu influențe asupra prețului acțiunilor.

necesitatea de a reduce volumul afacerilor, pentru a preveni intervenția autorității de supraveghere. Această situație poate conduce la pierderea unor afaceri profitabile.

necesitatea de a se reasigura mai mult, pentru a maximiza protecția împotriva fluctuațiilor.

O marjă de solvabilitate redusă implică de asemenea o strategie investițională mai rigidă. Prin urmare, printre asigurători există practica de a avea active care conduc la o marjă de solvabilitate cu mult mai mare decât cea cerutăde autoritățile de supraveghere.

5.3 Trecut, prezent, tendințe și perspective privind modalitatea de calcul și raportare a marjei de solvabilitate. Sincronic și diacronic

5.3.1 Aspecte premergătoare dezvoltării unei piețe de asigurări trans-frontaliere

Istoria solvabilității și a marjei de solvabilitate în Europa începe în anii 1960. Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), predecesoarea OECD, a înființat un sub-comitet pentru a studia în ce condiții piața europeană de asigurări poate fi liberalizată, astfel încât comerțul liber în asigurări să poată fi încurajat.

În noiembrie 1956 acest sub-comitet a solicitat profesorului Campagne, președintele autorității de supraveghere a asigurărilor din Olanda (Verzekeringskamer), un raport în care să precizeze în ce condiții se pot stabili standarde minime de solvabilitate pentru asigurători. Ideea călăuzitoare a fost de a stabili un standard european de solvabilitate, astfel încât, fiecare țară să aibă încredere în supravegherea efectuată în altă țară, în scopul de a permite asigurătorilor din acea țară să desfășoare o activitate de asigurare trans-frontalieră.

Noțiunea de solvabilitate este legata de cerința principală ca unasigurător să aibă permanent valoarea activelor mai mare decât valoarea obligațiilor sale. Problema este de a determina cu cât trebuie să fie valoarea activelor mai mare decât valoarea obligațiilor asumate, pentru ca asigurătorul să fie considerat solvabil.

Raportul sub-comitetului OEEC pentru asigurări (Campagne, 1957) precizează de la început că o anumită marjă de solvabilitate trebuie determinată în funcție de principiile teoretice ale teoriei riscului, în scopul de a asigura o probabilitate scăzută ca rezervele și marginile incluse în acestea să fie inadecvate.

Ideile conținute în raportul Campagne au sugerat o marjă de solvabilitate minimă cuprinsă între 3% din prime în Germania și 31% din prime în Olanda. Cu toate acestea, concluzia raportului grupului de lucru (Campagne, 1961) a fost că un standard minim de 25% din prime poate fi acceptat ca o marjă de solvabilitate minimă pentru asigurările non-viață, cel puțin până la o mai bună cunoaștere a datelor statistice.

Propunerile OEEC nu au fost adoptate sau implementate niciodată. Unele țări membre au avut rezerve asupra propunerilor făcute, mai ales asupra arbitrajului în stabilirea unei marje de solvabilitate uniforme în funcție de rezervele tehnice, calculate diferit în țări diferite.

În urmaînființării Comunității Economice Europene (CEE) prin Tratatul de la Roma în 1957, conferința autorităților de supraveghere din țările CEE a ridicat aceleași probleme care au fost luate în considerare de OCEE. Obiectivul era de a grăbi cât se poate de mult formarea unei piețe unice de asigurări în Comunitatea Europeană.

Fiecare din țările implicate avea un sistem de supraveghere, dar principiile supravegherii erau substanțial diferite de la țară la țară. Metodele și cerințele unei autorități de supraveghere nu erau în mod necesar acceptate sau recunoscute de alte autorități de supraveghere. Era necesară o armonizare pentru a avea încredere că un asigurător supravegheat într-o țară poate fi considerat într-o poziție financiară sănătoasă pentrua desfășura o activitate de asigurare în altă țară.

Astfel, prima generație de directiveeuropeane(Directiva din 1973 pentru asigurările de bunuri și de răspundere civilă și, respectiv, cea din 1979, pentru asigurările de viață) a urmărit instituirea libertății organizate a dreptului de stabilire prin armonizarea condițiilor de acces la activitatea de asigurări și a modului de exercitare a controlului financiar de către statul gazdă al agenției sau sucursalei de asigurare. Valorile propuse fiindcea mai mare valoare dintre 18% din primele subscrise și 26% din rezervele tehnice, cu o reducere în două etape pentru nivele mai mari ale primelor sau daunelor astfel: cea mai mare valoare dintre

a) 18% din primele subscrise (brute) până la un nivel de 10 milioane ECU și 16% din primele subscrise (brute) care depășesc acest nivel;

b) 26% din daunele apărute medii până la un nivel de 7 milioane ECU și 23% din valoarea care depășește acest nivel.

Aceste propuneri au fost adoptate îniulie 1973.

Publicarea celei de-a doua Directiveprivind libertatea prestărilor de servicii marchează primul stadiu al dezvoltării unei piețe de asigurări trans-frontaliere în CEE. De data această, nu s-a mai putut merge pe armonizarea deplină și prealabilă a practicilor de operare în țările membre, ca în cazul condițiilor de acces în materie de stabilire, deoarece odată cu primirea de noi membrii în C.E.E., legislațiile în materie de asigurări se diversificaseră și mai mult. Ca urmare, autoritățile comunitare au fost obligate să se mulțumească cu o armonizare minimă a aspectelor esențiale ale activității de asigurare și cu o recunoaștere a controalelor efectuate în fiecare stat membru. Această directivă permitea asigurătorilor să înființeze sucursale în alte state membre, fără a fi supravegheate în întregime în acele state. Autoritatea de supraveghere din țara în care asigurătorul își avea sediul principalera responsabilă pentrusolvabilitatea asigurătorului, în conformitate cu cerințele Directivei, iar autoritatea de supraveghere din țara în care se afla sucursala trebuia să stabilească doar dacă sucursala păstrează active adecvate pentru a acoperi obligațiile aferente activității asigurătorului. Asigurătorii care nu erau membri CEE puteau alege să fie supravegheați la nivel global într-o țară a comunității și puteau astfel să deschidă sucursale în alte țări comunitare.

După adoptarea celei de-a treia generații de Directive ale Comisiei Europene cu privire la solvabilitatea companiilor de asigurări, participanții la Conferința Instituțiilor de Supraveghere din statele membre ale Uniunii Europene, Solvency of insurance undertakings, desfășurată în aprilie 1997, au efectuat o analiză amănunțită a problematicii legate de acest subiect. Concluziile acestei analize, sintetizate într-un document cunoscut sub numele de Raportul Müller, au stat la baza deciziei Comisiei Europene de a revizui cerințele privind solvabilitatea asigurătorilor din tarile UE. Concluziile documentului citat apreciau ca satisfăcător sistemul european de supraveghere a solvabilității, recomandând totuși efectuarea unor îmbunătățiri privind o serie de aspecte, cu precădere în ceea ce privește abordarea mai sensibilă față de profilul de risc.

În anul 2006 un nou grup de lucru pentru a îmbunătăți regimul marjei de solvabilitate și a armoniza rezervele a concluzionat că viitoarea legislație la nivelul UE va trebui să fie mai flexibilă pentru a încorpora rapid realizările din industria serviciilor financiare. Analiza grupului a indicat că funcționarea acceptabilă a sistemului marjei de solvabilitate nu este o garanție a funcționării sale eficiente și pe viitor, motiv pentru care s-a trecut la elaborarea unui nou regim cunoscut sub denumirea de Solvency II, a cărui aplicabilitate va intra în vigoare din anul 2013..

5.3.2 Studiu comparativ privind principalele modele conceptuale de reglementare a solvabilității

Obiectivul studiului este de a oferi o prezentare reală și o comparație a principalelor sisteme de reglementare a solvabilității utilizate pe plan mondial, accentul punându-se pe caracteristicile lor comune și pe tendințele actuale. Prin acest lucru, doresc să ofer o mai bună înțelegere a asemănărilor și deosebirilor regimurilor de solvabilitate existente, în scopul dezvoltării celui mai bun regim de solvabilitate pentru România în cadrul proiectului Solvency II.

Studiul va arăta că există diferențe clare între regimul Solvency I existent și noile abordări bazate pe risc. Se pot observa zone cheie de convergență și un nivel înalt de consecvență în cadrul principiilor elaborate de Comisiile Europene IAIS (International Association of Insurance Supervisors) și IAA (International Actuarial Association). Studiul scoate în evidență și faptul că deși principiile cheie pe care sprijină noile regimuri de solvabilitate sunt convergente, exista o varietate de abordări în aplicarea acestor principii:

abordarea pe baza bilanțului total;

un trend spre „modelul economic” sau măsurarea solvabilității pe baza valorii de piață a bilanțului;  

abordarea pe baza valorii-la-risc (VAR) pentru determinarea necesității de capital.

Etapa 1. Principalele modele de solvabilitate analizate au fost:

Modelul Solvency I;

Modelul FTK – Financial Assessment Framework din Olanda;

Modelul SST – Swiss Solvency Test din Elveția;

Modelul FSA: – Financial Services Authority din Marea Britanie;

Modelul lui Jukka Rantala (JR): Model realizat de Jukka Rantala, fostul președinte al Grupului de Lucru CEA Solvency II, în contextul lucrărilor CEA în Abordare Standard;

Modelul NAIC – National Association of Insurance Commissioners din SUA;

Modelul GDV–German Insurance Undertakings din Germania;

Modelul S&P – Modelul grupului de asigurări europene dezvoltat de către Standard and Poor (S&P);

În analiza anumitor aspecte, pe lângă modelele enumerate mai sus, se va reflecta și asupra următoarelor regimuri de solvabilitate:

Modelul australian: Insurance Reform Act din Australia (APRA)

Modelul canadian: The Office of the Superintendent of Financial Institutions Canada (OSFI) Minimum Continuing Capital and Surplus Requirements (MCCSR) for Life Insurance Companies and Minimum Capital Test (MCT) for Federally Regulated Property and Casualty Insurance Companies.

Modelul Singapore – Risk -based Capital Framework for Insurance Business din Singapore;

Etapa 2. În procesul de colectare a informațiilor, necesare realizării studiul calitativ, am urmărit cu precădere acele informații care au putut răspunde la următoarele cerințe:

a) Tipologia modelelor analizate

a.1) În funcție de datele care se iau în calcul pentru determinarea cerințelor de capital, modelele pot fi clasificate în:

modele statice, bazate pe contabilitate și

modele dinamice, bazate pe fluxuri de numerar.

În modelele statice pentru determinarea cerințelor de capital se ia în calcul o poziție fixă, numită și bază contabilă. Baza contabilă reprezintă fie anumite poziții din bilanț, fie anumite poziții din contul de profit și pierdere, fie eventualele poziții de „risc”, cum ar fi expunerea totală la acțiuni corporatiste cu rating BBB. Modelele dinamice se bazează pe estimări ale fluxurilor viitoare de numerar.

Modelele statice, bazate pe contabilitate pot fi împărțite mai departe în modele bazate pe factori simplii și modele bazate pe factori de risc. Modelele bazate pe factori simplii se mai numesc și modele simple pentru că ele iau în calcul un număr mic de factori din pozițiile contabile pentru a ajunge la cerințele de capital. Ca rezultat se așteaptă ca aceste modele să nu fie bazate pe risc deoarece nivelul factorului de diferențiere este mult prea redus pentru a reflecta riscurile preluării asigurării. Mărimea factorilor, de asemenea, nu este în mod necesar calibrată la un anumit nivel de încredere. Actualul regim Solvency I este un exemplu de model simplu bazat pe factori deoarece, pentru asigurările de viață se ajunge la cerințele de capital prin înmulțirea rezervele matematice cu un factor de 4% (pentru asigurările unit-linked factorul este redus la 1%) plus un factor de 0,3% adăugat rezervelor tehnice în caz de deces.

Modelele bazate pe factori de risc sunt cele mai des întâlnite în industria asigurărilor. Ele aplică rate fixe unor poziții contabile alese. Ratele sunt calibrate frecvent pentru a acoperi riscul asumat la un anumit nivel de încredere. Modelul GDV este un exemplu clasic de model bazat pe factori de risc.

Din moment ce ambele modele statice, bazate pe contabilitate, aplică factori bine definiți, ne referim la ele ca bazate pe reguli. Există reguli clare despre ce poziții trebuie să ocupe factorii, care la rândul lor sunt bine determinați.

În mod similar modelelor statice, bazate pe contabilitate, modelele dinamice, bazate pe estimarea fluxurilor viitoare de numerar, pot fi separate în modele bazate pe scenarii și modele bazate pe principii. În prima categorie metodologia de calcul a solvabilității este bazată pe măsurarea, de către compania de asigurări, a impactului unor scenarii specifice pe valoarea netă a bunurilor prin estimarea fluxurilor viitoare de numerar. În cele mai multe cazuri aceste scenarii sunt clar definite de către organismele de supraveghere și, prin urmare, ne referim la ele ca o măsurare a riscului bazată pe reguli. Un astfel de exemplu poate fi dat de modelul SST unde, de exemplu, companiilor de asigurări li se cere să calculeze impactul unei scăderi fixe a prețului proprietăților asupra poziției activului net. Companiile de asigurări trebuie să măsoare cum va afecta această scădere a prețului proprietăților atât valoarea activelor, cât și valoarea capitalurilor și datoriilor. Metodologia necesară pentru a se ajunge la valorile reale (reevaluate) ale elementelor bilanțiere este specificată de către principiile generale ale evaluării. Prin urmare vom considera aceste modele ca fiind bazate pe principii numai pentru evaluarea activelor și datoriilor.

În cazul modelelor bazate pe principii nu au fost stabilite reguli pentru măsurarea și evaluarea riscului, dar companiei de asigurări i se cere să ajungă pe baza modelelor interne la propriul punct de vedere asupra cerințelor de capital, urmând anumite principii de calcul prezentate de organismul de supraveghere. Un exemplu în acest sens este cerința prevăzută în modelul UK-FSA pentru companiile de asigurări de viață, care trebuie să ajungă la evaluarea individuală a capitalului (individual capital assessment) folosind modelele interne, care corespund cu principiile prezentate în declarația strategiei UK-FSA numărul 04/16.

Este de remarcat faptul că subclasificarea modelelor nu este exclusivă. De exemplu, este fezabil ca un model să fie în teorie bazat pe scenariu, dar în practică să fie un model static, bazat pe contabilitate, cu scenariile convertite în factori ficși sau în multiplicatori.

Totuși, toate modelele de evaluare a solvabilității analizate pot fi clasificate după regula de mai sus, chiar dacă unele dintre acestea trebuie să fie subdivizate în cadrul acestei clasificări.

Trebuie, de asemenea, de remarcat că modelele de evaluare a solvabilității elaborate mai recent de către organismele de reglementare și supraveghere, cum ar fi cele din Elveția, Olanda, Marea Britanie, Singapore, Canada și Australia includ modelarea dinamică, cel puțin pentru o parte din riscurile acoperite. Motivația acestui fapt poate fi legată de ideea că abordările standard, care conțin formule pentru stabilirea cerințelor minime de solvabilitate, sunt dificil de aplicat, datorită unei lipse de flexibilitate și tind să descurajeze ameliorările în managementul riscurilor. Ca o consecință și regimul general de supraveghere, al modelelor de evaluare a solvabilității mai recent dezvoltate, este mai flexibil. De exemplu regimul actual de solvabilitate al UK-FSA folosește o abordare bazată pe factori de risc pentru evaluarea solvabilității activităților de asigurări generale și asigurări de viață non-profit. Totuși, datorită materialității riscului non-liniar ALM solvabilitatea în asigurările de viață cu profituri este evaluată folosind o abordare dinamică, bazată pe actualizarea fluxurilor de numerar. Mai mult, UK-FSA cere societăților de asigurări de viață să-și dezvolte propriile modele interne pentru a evalua cerințele legate de capital.

În Elveția și SUA se susține în mod similar că datorită naturii non-liniare a riscurilor ALM, aceste riscuri au fost alese să fie integrate într-o abordare mai dinamică, și implicit mai sofisticată, de măsurare a riscului, pentru că astfel se surprinde mai bine natura acestor riscuri decât ar putea-o face o abordare a riscului bazată pe factori.

Pe de altă parte, principalul dezavantaj al acestor abordări dinamice este că necesită un efort mai mare de implementare.

Tabelul nr. 15 Clasificarea modelelor de evaluare a solvabilității

a.2) În funcție de distincția pe care o fac între cerințele minime de capital (MCR) și cerințele de solvabilitate a capitalului (SCR), modelele de solvabilitate analizate se clasifică:

– modele care nu fac distincția cum sunt: modelul JR, modelul NAIC, modelul GDV, modelul S&P;

– modele de solvabilitate, mai recente dezvoltate cum sunt: modelul SST din Elveția, modelul FTK din Olanda și modelul FSA din Marea Britanie, care ies în evidență prin faptul că fac această distincție, cel puțin parțial, dar cu abordări diferite.

Tabelul nr. 16 MCR vs. SCR în modele selecționate de evaluare a solvabilității

Regimurile de evaluare a solvabilității din Marea Britanie, Elveția și Olanda încurajează activ companiile să își dezvolte capacități interne de modelare a riscului de capital în cadrul regimului lor de supraveghere a solvabilității.

În modelul SST se cere li se cere companiilor să definească scenarii specifice companiei care trebuie să fie investigate. În abordarea UK FSA, companiilor de asigurare de viață li se cere să dezvolte modele interne pentru a ajunge la cerințele de solvabilitate ale capitalului. (SCR).

a.3) În funcție de sensibilitatea la profilul de risc modelele pot fi clasificate în:

modele bazate pe modelări adaptate specificului fiecărei companii – ruin models, resilience tests;

modele bazate pe risc – risk based capital (RBC);

modele bazate pe sistemul celor trei piloni – Solvency I, Solvency II

Modelele de solvabilitate care se bazează pe modelări adaptate specificului fiecărei companii (ruin models, resilience tests)își au originea înStatele Unite și reprezintă cea mai incitantă abordare din punct de vedere teoretic. Conform acestei metode, puțin familiară instituțiilor de supraveghere europene, fiind utilizată doar în Canada, Australia și în unele dintre statele continentului nord-american, companiile de asigurări trebuie să parcurgă un test care simulează posibilele consecințe financiare, pornind de la ipoteza unor modificări în sens negativ a valorilor activului sau capitalului și datoriilor societății. Dificultatea, și în același timp deficiența majoră a acestui model constă, în principal, în selectarea scenariului testului: factorii de risc luați în considerare trebuie aleși și dimensionați cu o deosebită atenție pentru a obține o imagine corecta asupra solvabilității companiei testate. Natura subiectivă a selectării acestor ipoteze de lucru, precum și a alegerii tipului de test folosit face ca acest model să fie încă puțin popular.

Modelul RBC (Risc – Based Capital)folosit pe scară largă în Statele Unite, a fost adoptat de NAIC (National Association of Insurance Commissioners), pentru industria asigurărilor de viață și sănătate, cu scopul de a răspunde necesității unui standard privind adecvarea capitalului care să țină seama de totalitatea riscurilor cu care se confruntă fiecare asigurător în activitatea sa: de natură tehnică, investițională, comercială, de management etc. Suma ponderată a valorilor adecvate fiecărui risc reprezintă capitalul minim cerut asigurătorului respectiv. Versiuni mai noi ale acestui model sunt utilizate în Canada si Japonia.

Cele mai multe obiecții ridicate de utilizarea acestui model sunt legate de dificultatea și acuratețea calculului, precum și de lipsa de transparență față de public pe care acestea o generează.

Modelul bazat pe sistemul celor trei piloni (SOLVENCY I)este utilizat în aproape toate țările europene. Acest sistem se bazează pe un ansamblu de trei cerințe impuse asigurătorilor: rezerve și active adecvate și marjă de solvabilitate minimă impusă, calculată cu metoda rației fixe. Limitele acestei abordări își au originea în însăși principala lui calitate, simplitatea. Cele mai multe obiecții se refera la:

– lipsa de sensibilitate la risc : riscuri fundamentale precum riscul de credit, riscul de piață sau riscul operațional nu sunt luate în considerare în mod corespunzător de prevederile “Solvency I”. În textul acestor prevederi s-au formulat prea puține cerințe calitative în ceea ce privește managementul riscului și guvernanța corporativă; de asemenea, organelor de control nu li s-a impus să efectueze cu regularitate respectarea acestor cerințe calitative. Datorită acestui fapt, asigurătorii nu sunt incitați să-și amelioreze tehnicile de gestiune a riscurilor și nici să aloce optim capitalurile disponibile fiind astfel în defavoarea asiguraților.

– perturbări în buna funcționare a pieței unice: legislația europeană în vigoare fixează norme minimale, care pot fi completate cu reguli suplimentare la nivel național. Tocmai aceste reguli suplimentare pot constitui un impediment în funcționarea pieței unice a asigurărilor, majorând costurile atât ale asigurătorilor, cât și ale asiguraților și nu în ultimul rând, afectând concurența la nivelul Uniunii;

– reguli neoptimale privind supravegherea prudențială a grupurilor: prevederile în vigoare sunt din ce în ce mai deconectate de modul în care grupurile sunt structurate și organizate în realitate. Introducerea unor sisteme de gestiune a riscurilor la nivelul întregului grup induc, în cele din urmă, o organizare din ce în ce mai centralizată. Ecartul dintre maniera în care grupurile sunt conduse și modul în care se efectuează controlul prudențial conduce la creștere costurilor la nivel de grup și a probabilității de producere a riscurilor ce le amenință.

– o lipsă de convergență internațională și trans-sectorială: întrucât s-a ajuns la concluzia că lipsa de convergență poate conduce la scăderea competitivității asigurătorilor europeni, la insistențele Asociației Internaționale a Controlorilor în Asigurări și a Consiliului privind Standardele Internaționale de Contabilitate s-au elaborat noi norme de solvabilitate (Solvency II) radical diferite de cele existente la nivelul Uniunii, a căror principală caracteristică este aceea că cerințele de capital pentru fiecare asigurător vor fi stabilite în funcție de propriul profil de risc.

b) Categoriile de asigurări acoperite

Asigurările de sănătate sunt tratate mai explicit în regimurile de solvabilitate din SUA și Elveția. Modelul GDV exclude în mod explicit asigurarea de sănătate datorită naturii unice a regimului de asigurări de sănătate din Germania. În celelalte modele de evaluare a solvabilității analizate, produsele de asigurări de sănătate sunt tratate fie ca asigurări de viață, fie ca asigurări generale.

În mod similar numai SUA și SST aplică reglementări predefinite pentru activitățile de reasigurare.

Tratarea asigurărilor de viață este destul de diversificată în modelele cercetate. UK-FSA aplică metodologii distincte asigurărilor de viață non-profit și unit-linked față de asigurările de viață cu profit. Acest aspect este unic pentru sistemul de asigurări din Marea Britanie unde fondurile cu profit pot fi izolate de celelalte fonduri de asigurări de viață. Acest lucru nu poate fi reprodus cu ușurință în alte jurisdicții deoarece fondurile asigurărilor de viață non-profit și cele cu profit sunt toate înscrise într-un singur cont general. Modelul GDV aplică în mod explicit un tratament diferit pentru produsele unit-linked cu garanții, evaluându-le contract cu contract.

Solvența I face diferența în mod explicit între asigurările de viață și anuitățile unit-linked în fonduri de investiții cu garanții și fără garanții, motiv pentru care și factorii aplicați rezervelor matematice sunt diferiți: factor de 4% pentru produsele cu garanții și 1%.pentru cele fără garanții

Tabelul nr. 17 Categoriile de asigurări tratate de modelele de evaluare a solvabilității analizate

Din această analiză pot fi reținute următoarele observații:

În prezent solvabilitatea reasiguratorilor este rareori reglementată prin utilizarea modelelor de evaluare a solvabilității.

Pentru aplicarea metodologiei de evaluare a solvabilității asigurările de sănătate sunt, în cele mai multe cazuri, asimilate asigurărilor de viață sau asigurărilor generale.

Există o tendință de a diferenția riscurile aferente asigurărilor de viață, în funcție de modul în care au fost subscrise: de viață non-profit, unit-linked sau contracte de viață cu profit.

c) Riscurile acoperite

În regimul Solvency I factorii simpli aplicați au ca scop ajungerea la o cerință generală de capital care să acopere toate riscurile companiei de asigurări. Prin urmare în metodologia de calculare nu se aplică nicio diferențiere a claselor de risc.

În modelul GDV există o diferențiere foarte ridicată a clasificării riscurilor. Aceasta include tratarea riscurilor de afaceri (business risk), atât în modelele GDV pentru asigurări de viață cât și în asigurările generale, conform Riscului pentru afaceri generale (General Business Risk) și respectiv Riscului pentru neasigurare (Non-Insurance Risk). Documentația modelului GDV explică faptul că riscul de afaceri poate fi subdivizat în patru grupuri: riscuri procedurale, de personal, externe și de dezastru. Aceste riscuri acoperă de asemenea riscurile operaționale. Dar, din moment ce aceste tipuri de riscuri sunt dificil de cuantificat fără date disponibile, ele sunt calculate printr-un factor de risc general pentru afaceri sau pentru neasigurare de 1,5% din primele cuvenite.

Celelalte modele luate în considerare acoperă, de asemenea, riscurile de afaceri, dar nu pentru ambele tipuri de asigurări de viață și generale așa cum face modelul GDV.

Modelul lui Jukka Rantala este foarte diferențiat la tipurile de riscuri. De menționat este faptul că în implementarea modelului actual au fost incluse numai riscurile ALM și de subscriere. Documentul de referință include totuși și alte tipuri de riscuri dacă se constată că sunt măsurabile și semnificative, motiv pentru care au fost incluse în tabelul de mai sus ca fiind în lucru.

Noile reglementări UK-FSA conțin îndrumări despre cum trebuie o societate de asigurări să-și determine politica pentru riscul operațional. Se dau îndrumări cu privire la sisteme, controale și documentație. Acestea însă nu sunt folosite pentru calcularea riscului de capital, în schimb sunt acoperite de pilonul II al procesului de supraveghere.

În cadrul modelului SST, riscurile operaționale și riscurile de afacere au fost excluse din calculul riscului de capital, pe baza faptului că sunt prea greu de determinat și cuantificat. Se preferă să fie acoperite, la fel ca în cazul UK-FSA prin pilonul II al procesului de supraveghere. De remarcat că riscul de catastrofă este acoperit în mod explicit numai în regimul SST.

În mod asemănător, modelul FTK din Olanda nu include în momentul de față nicio cuantificare pentru riscurile operaționale. Există intenția ca acestea să fie incluse deși nu a fost specificată încă nicio abordare.

Printre modelele de evaluare a solvabilității asigurărilor modelul S&P iese în evidență prin faptul că în cadrul acestui model nu sunt acoperite în mod explicit riscurile ALM. Acesta este și principalul neajuns al acestui model, recunoscut ca o critică comună și bine documentată.

Tabelul nr. 18 Clasificarea riscurilor în modelele de evaluare a solvabilității analizate

Ca rezumat al acestei secțiuni putem avea următoarele observații:

Cele mai multe modele de evaluare a solvabilității sunt suficient de bine aliniate la clasificarea riscurilor propusă de IAA

Datorită faptului că riscurile de catastrofă sunt relativ mai dificil de diferențiat de cerințele „normale” de despăgubire dintr-un model bazat pe factori de risc se recomandă ca aceste riscuri să fie acoperite de către un model dinamic.

Riscurile de operaționale și de afacere sunt relativ mai dificil de cuantificat și, prin urmare, sunt acoperite uneori în afara pilonului I din cadrul procesului de supraveghere.

Unele modele bazate pe factori de risc acoperă prin riscurile de piață implicit riscul ALM.

d) Metodologia de măsurare și cuantificare a riscului

Riscul poate fi în mod simplu definit ca o deviere potențială de la așteptări. În domeniul financiar, aceste așteptări se referă la câștiguri sau valori. Astfel, riscul se măsoară fie prin câștigurile la risc, fie prin valoarea la risc (VAR).

Datorită faptului că modelul Solvency I nu este un model bazat risc, acesta iese în evidență prin faptul că nu face nicio trimitere la riscul ce trebuie acoperit prin necesarul de capital, cu alte cuvinte, măsurarea necesarului de capital nu include nicio estimare a riscului.

Cea mai răspândită abordare de măsurare a riscului în asigurări este pe baza valorii la risc (VaR). În afară de abordarea standard de măsurare pe baza valorii la risc, există și abordarea cozii valorii la risc (Tail Value at Risk ).

Tabelul nr. 19 Abordări ce stau la baza măsurării riscului în modelele de evaluare a solvabilității

e) Baza de evaluare

Cele mai multe dintre modele analizate au ca bază de evaluare valoarea bilanțului total. Modelele bazate pe factori se axează pe valoarea contabilă a activelor și datoriilor, iar modelele dinamice (bazate pe scenarii sau principii) utilizează, mai ales pentru datorii, valoarea de piață.

e.1) Abordarea pe baza bilanțului total

Principiile IAA afirma ca SCR trebuie determinat pe baza bilanțului total utilizându-se un tratament consecvent atât pentru evaluarea activelor cât și a datoriilor. În plus față de principiile IAIS, principiile IAA afirmă că rezervele tehnice trebuie calculate în așa fel încât, valorile acestora să fie obiective și comparabile între asigurători. Acest lucru sugerează o posibilă schimbare pe piața de asigurări europeană, deoarece, în momentul de față rezervele tehnice sunt determinate în mod inconsecvent.

Majoritatea modelelor statice studiate, pentru determinarea SCR, iau în calcul valoarea bilanțului total, cu excepția modelului Solvency I, care ia în considerare numai datoriile. Este general recunoscut faptul că, într-un model de solvabilitate bazat pe factori de risc, pentru determinarea cerințelor legate de solvabilitatea capitalului, trebuie luată în considerare valoarea activelor, valoarea datoriilor și corelația dintre ele.

e.2) Abordarea pe baza valorii reale a datoriilor

Modelele analizate, bazate pe scenarii și principii, definesc o „valoare reală” pentru datorii și folosesc această valoare în calculul necesarului de capital. Prin utilizarea, în zone geografice diferite, a aceleiași definiții a „valorii reale”, se obțin rezerve tehnice obiective și comparabile (așa cum au fost enunțate de principiile IAIS); totuși, la ora actuală, regimurile definesc „valoarea reală” în mod diferit, ceea ce duce la inconsecvență pe piața europeană a asigurărilor.

Modelul UK-FSA pentru asigurările de viață cu profit. Pentru asigurările de viață cu profit, regimul de solvabilitate UK-FSA utilizează o abordare bazată pe scenarii pentru a defini necesarul de capital.

Potrivit acestei abordări este necesară determinarea valorii de piață a activului și valorii reale a datoriilor. Valoarea reală a datoriilor este definita ca cea mai bună estimare a valorii curente a viitoarelor fluxuri de numerar, ce include valoarea oricărei opțiuni sau garanții. Fluxurile de numerar așteptate includ atât fluxurile de numerar condiționate (și garantate) cât și fluxurile de numerar necondiționate (bazate pe așteptările fezabile ale acționarilor).

Acest lucru înseamnă că valoarea de piață a datoriilor exclude orice marjă de risc prudentă, dar include orice incertitudine, în determinarea marjei de risc a capitalului. Totuși, pentru determinarea SCR-ului, provizioanele tehnice (în conformitate cu normele actuale de contabilitate) se scad din suma valorilor de piață a datoriilor și a marjei de risc a capitalului. Astfel, regulile UK-FSA utilizează o valoare reală de piață nou definită pentru datorii, dar corelează rezultatul cu metodele curente de calcul a provizioanelor tehnice, incluzând câteva marje de prudență.

Modelul FTK. Modelul FTK folosește, de asemeni, valoarea de piață pentru evaluarea datoriilor, dar această valoare este definită ca valoarea reală a datoriilor (echivalentă cu valoarea datoriilor din modelul UK-FSA) plus o marjă de risc (cunoscută și ca marja valorii de piață).

Marja de risc este inclusă în scopul de a se ține cont și de riscurile inevitabile, așa cum sunt riscul de modelare, riscul de parametrii și riscul de structură. În prezent este calculată prin stresarea parametrilor de subscriere la o probabilitatea de 75% din rezultat, mărindu-se astfel valoarea datoriilor. Aceasta valoare este, mai apoi, utilizată în realizarea scenariilor, ca valoare de bază a datoriilor.

Acest lucru este în contrast cu abordarea UK-FSA. În modelul olandez necesarul de capital se calculează prin includerea unei marje prudente de risc în valoarea datoriilor, în timp ce modelul englez exclude orice marjă prudentă de risc, ceea ce face ca valoarea datoriilor să fie mai mică, lucru ce permite determinarea de provizioane tehnice prudente.

Modelul SST. Modelul SST se bazează pe valoarea de piață a datoriilor și include o marjă de risc (similar modelului FTK), dar folosește numai valoarea reală pentru a calcula necesarul de capital (la fel ca în modelul UK-FSA).

Marja de risc se bazează pe costul obținut prin menținerea unui necesar minim de capital ce corespunde situației în care societatea s-ar afla în insolvență, iar în ce privește activele, acestea au fost repoziționate pentru a reduce riscul societății pe cât de mult posibil. Acest lucru reprezintă costul generat de intervenția unui terț pentru cumpărarea entității în caz de insolvență. Modelul SST este fundamental diferit de modelului FTK, atât în intenție cât și în abordare.

Capitalul țintă este format din capitalul necesar să acopere valoarea de piață a datoriilor plus o marjă de risc.

Ca rezumat al acestei secțiuni putem avea următoarele observații:

Toate modelele bazate pe factori de risc analizate, aplica abordarea pe baza bilanțului total.

Majoritatea modelelor statice se bazează pe reglementările locale cu privire la estimarea provizioanelor tehnice.

Modelele bazate pe scenarii sau principii folosesc, de obicei, o valoare reală sau de piață a datoriilor, specificând principiile de bază sau reglementările pentru calculul acestora.

Valorile reale de piață sunt inconsecvent utilizate în prezent pentru determinarea necesarului de capital.

Etapa 3. Realizarea unei comparații structurale a modelelor analizate.

3.1. Comparație între modelele statice bazate pe contabilitate

Din această analiză fac parte atât modelele simple cât și cele bazate pe factori de risc. Acestea sunt: Solvency I, modelul S&P, modelul GDV , model NAIC, model Jukka Rantala .

  Tabelul nr. 20 Diferențe între modelele statice bazate pe contabilitate

Pentru completarea analizei privind modelele statice, au fost identificați factorii cheie folosiți în fiecare model.

a) Compararea factorilor de risc asociați activelor:

Tabelul nr. 21 Factori de risc asociați investițiilor

În cazul obligațiunilor, modelele S&P, GDV și NAIC au factori care cresc proporționali cu ratingul de credit al obligațiunii. Deși acestea au magnitudini similare, modelul S&P nu face diferența între obligațiuni cu un rating de AAA față de cele cu rating A (dar are o clasa specială pentru obligațiuni fără risc sau scutite de risc), iar modelul UK-FSA (non-viață) nu face diferențiere între ratingurile de credit. Modelul GDV include de asemeni factori ai volatilității pieței față de portofoliul de obligațiuni; acest lucru nu este inclus în nici un alt model.

În cazul acțiunilor comune, modelul GDV utilizează un factor mai mare decât modelele S&P și NAIC. Modelul UK-FSA utilizează factori diferiți pentru asigurări diferite. Pentru asigurările generale factorul este similar modelelor NAIC și S&P iar în cazul anuităților este apropiat față de modelul GDV. Motivele acestui lucru nu au fost definite.

În cazul proprietăților (în scopul investițiilor), factorul aplicat de modelul S&P e mai mare față de cel utilizat de NAIC și GDV. Ca și în cazul acțiunilor, modelul UK-FSA utilizează factori diferențiați pe tipuri de asigurări. Pentru asigurările generale factorul este mai mic decât cel utilizat în modelele NAIC și GDV iar în cazul anuităților factorul este destul de apropiat de modelul GDV. De asemeni, motivele acestui lucru nu au fost definite.

b) Factorii de risc asociați ratei dobânzii

Tabelul nr. 22 Factorii de risc asociați ratei dobânzii

Pentru riscurile ratei dobânzii, modelele diferite aplica abordări ușor diferite:

Modelele S&P și UK-FSA aplică factorii la rezervele totale.

Modelul GDV împarte rezervele în funcție de perioada de timp: scurta, medie și lungă, și aplică factori diferiți în funcție de rata la care asigurările au fost subscrise.

Ambele modele GDV și NAIC au elemente în cadrul lor care implică o corelare a raportului dintre active și datorii, dar acest lucru se aplică în mod diferit:

GDV descrie ce proporție a portofoliului de obligațiuni trebuie folosită pentru ca obligațiunile să fie corelate cu fluxurile de datorii. Ideea din spatele acestui proces consta în faptul că dacă valoarea obligațiunilor este aceeași cu valoarea datoriilor, atunci pierderea portofoliului de obligațiuni la valoarea pieței va fi compensată prin reducerea valorii datoriilor. Acest lucru presupune că schimbarea de valoare este proporțională, iar capitalul nu este afectat pentru că riscul de rata a dobânzii se aplică numai datoriilor.

În modelul NAIC, dacă riscul de rată a dobânzii este mai mare de 40% din necesarul total de capital, atunci este obligatoriu efectuarea de scenarii suplimentare.

c) Riscul de subscriere

Tabelul nr. 23 Factorii riscului de subscriere

În comparație cu riscurile asociate activelor prezentate mai sus, există o divergență mult mai mare între factorii utilizați pentru riscul de subscriere a primelor și rezervelor. Pentru modelele S&P, NAIC și UK-FSA (în cazul asigurărilor generale) toți factorii sunt multiplicați cu primele, rezultând astfel o diferență destul de mare între valorile necesarului de capital. În schimb, factorii pentru riscul de subscriere al rezervelor nu sunt aplicați în mod consecvent în modele. Pentru modelul GDV factorul se aplică rezervelor pentru daună mai degrabă decât rezervelor totale și se împarte între rezervele pentru pierderi și rezervele pentru asigurările de viață. Acest lucru semnifică faptul că riscul de subscriere a rezervelor utilizat de moelul GDV va fi mai mic în comparație cu celelalte modele. Factorii utilizați în modelul NAIC atât pentru riscul de prime cât si pentru riscul de rezerve depinde de poziția companiei față de media pe industrie.

Pentru riscul de subscriere în asigurările de viață, factorii sunt în general comparabili. Factorul din modelul NAIC, deși mai mare decât cel din S&P este redus prin introducerea unui factor de taxe și impozite ce reduce necesarul de capital per total. Modelele S&P, NAIC si UK-FSA determină separat valoarea riscului pentru asigurările în scop de protecție față de cele în scop de economisire.Modelul GDV utilizează o abordare diferită considerând că riscul de estimare greșită a costurilor, riscul anulărilor și riscurile biometrice sunt separate unele de altele.

 d) Riscul de afacere

Tabelul nr. 24 Factorii riscului de afacere

Pentru riscul de afacere, factorii sunt similari în toate modelele analizate. Totuși aceștia sunt aplicați diferit în modele:

În modelul GDV, acest factor este utilizat atât pentru asigurările generale cât și pentru asigurările de viață, iar în restul modelelor studiate este folosit numai pentru asigurările de viață. Mai mult, în modelul UK-FSA, acest factor se aplică numai asigurările de viață non-profit.

În modelul UK-FSA, factorul este multiplicat cu rezervele mai degrabă decât cu primele ceea ce poate duce la un necesar de capital mai mare decât în restul modelelor, deși factorul în sine este, în general, mai mic.

Comparând factorii utilizați în diferitele modelele studiate, se pot observa următoarele aspecte:

Modelele bazate pe factori folosesc abordări similare și acoperă în mare parte aceleași tipuri de riscuri, mai puțin modelul lui Jukka Rantala.

În mod particular, riscul de piață și riscul de credit sunt tratați în mod similar în modele diferite.

Reasigurarea este de obicei prezentă, deși modelele necesită păstrarea unui surplus de capital pentru a acoperi riscul de credit asociat procesului de reasigurare sau altor mecanisme.

Modelele studiate variază atât în abordare cât și în factorii folosiți când vine vorba de riscul de rată a dobânzii, riscul ALM sau cel de subscriere.

Modelul GDV a inclus efectele egalării obligațiunilor cu fluxurile de numerar asociate datoriilor prin reducerea capitalului necesar acoperirii volatilității portofoliului de obligațiuni.

Modelul NAIC necesită analiza unor scenarii pentru a studia efectele riscului ALM daca riscul de rată a dobânzii trece de un anumit prag

Modelul GDV a abordat din diferite unghiuri riscul de subscriere în asigurările de viață (luând în considerare efectele anulărilor și expirărilor) și riscul de rată a dobânzii (unde datoriile sunt împărțite pe categorii ce reflectă maturitatea și ratele tehnice).

3.2 Compararea modelelor bazate pe scenarii

Modelele bazate pe scenarii care fac obiectul comparației sunt: UK-FSA pentru asigurări de viață fără profit, modelul FTK, modelul SST.

Tabelul nr. 25 Diferențe între modelele bazate pe scenarii

Deși există asemănări între tipurile de scenarii folosite de către fiecare din modelele luate în considerare, exista diferențe substanțiale legate de amploarea și modul de aplicare a cestor scenarii.

Tabelul nr. 26 Descrierea succintă a scenariilor – senzitivitatea la șocurile utilizate

În cazul modelului SST mărimile prevăzute în tabel reprezintă mărimi ale senzitivității la șocuri. Rezultatul acestor șocuri sunt ulterior folosite pentru a determina efectul unor scenarii.

Modelul FTK utilizează șocuri mai puternice față de celelalte două modele. Totuși acest lucru este compensat în mare măsura prin diferențele în aplicarea scenariilor pentru calculul necesarului de capital.

Modelele FTK si UK-FSA funcționează prin abordări similare: valoarea activului net se calculează utilizând cea mai bună estimare și cel mai adecvat test de stres. Modelul UK-FSA folosește numai un scenariu de stres care implică toate tipurile de șocuri descrise în tabelul de mai sus. Modelul FTK aplică în mod independent fiecare șoc și calculează câte un necesar de capital pentru fiecare în parte. Valorile individuale obținute sunt mai apoi corelate și agregate.

Similar modelului FTK, modelul SST calculează valoarea activului net utilizând cel mai bun scenariu estimat, după care calculează câte un necesar de capital pentru fiecare șoc de senzitivitate din tabelul de mai sus. Senzitivitățile sunt utilizate pentru a calcula efectul a diferite scenarii istorice. Acest lucru presupune că schimbarea rezultată în valoarea activelor și datoriilor este liniară. Această abordare permite, de asemeni calculul volatilității comune pentru toate riscurile folosind o matrice de covarianță. Pe baza acestei volatilități se vor calcula pierderile de valoare la un nivel de încredere de 99,5% indispensabil în obținerea necesarului de capital. Efectul scenariilor istorice este inclus dacă se consideră că necesarul de capital calculat nu acoperă aceste pierderi. Acest lucru se realizează prin ponderarea efectului diferitelor scenarii cu probabilitatea apariției lor. Aceste scenarii includ:

Un șoc al valorii capitalului de -50%;

Prăbușirea piețelor de capital (1987: scăderea capitalurilor/proprietăților cu 30%, creșterea ratelor dobânzilor cu 300%, mărirea polițelor expirate cu 25%, volumul afacerilor noi a scăzut cu 75%);

Prăbușirea indicelui bursier japonez Nikkei (1990);

Prăbușirea pieței globale de capital (2000-2001);

Criza europeană FX (1992);

Criza americană a ratei dobânzii (1994);

Criza rusească / Managementul pe termen lung a capitalului (1998).

Aceste diferențe dintre modele au un impact important în rezultatele finale.

În urma comparării scenariilor utilizate în diferitele modele analizate, putem afirma că:

Scenariile utilizate și metodologia aplicată variază mult de la un model la altul.

Deși șocurile din modelul FTK sunt mai puternice decât cele din modelul UK-FSA, acest lucru este compensat prin utilizarea procesului de diversificarea sau de corelare între riscuri. Șocurile aplicate modelului SST sunt mult mai mici, dar și acest model aplică procesul de diversificare între factorii de risc.

Ca o concluzie generală a studiului efectuat, putem afirma că în contextul economic actual, în care interacțiunile dintre diversele tipuri de servicii financiare sunt tot mai puternice, iar efectele evenimentelor survenite într-o piață se transferă cu mare viteza la nivel global, devine din ce în ce mai imperioasă necesitatea intensificării eforturilor de a crea și implementa un sistem care să răspundă mai bine cerințelor de coerență, claritate și transparență formulate de entitățile cu care asigurătorii interacționează.

5.4 Solvency II o nouă perspectivă în domeniul asigurărilor.

Solvency II reprezintă un set de directive europene care vor modifica fundamental mai multe aspecte ale legislației europene din domeniul asigurărilor în privința solvabilității.

În elaborarea noului sistem de solvabilitate, primul pas a fost reprezentat de definirea cerințelor cărora acesta trebuie să le răspundă, respectiv:

– să protejeze beneficiarii, asigurând instituțiilor de supraveghere un interval de timp tampon, necesar identificării și remedierii fenomenelor negative înregistrate în cadrul unei companii;

– să ofere compatibilitate, transparenta și coerență, creând astfel un câmp de acțiune uniform;

– să stabilească un set de cerințe privind marja de solvabilitate, în conformitate cu riscurile reale.

Metodologia de calcul a marjei de solvabilitate minime trebuie:

– să permită transmiterea unui semnal corect către management, fără a încuraja comportamentul imprudent;

– să evite complicațiile inutile – un sistem simplu, ușor de înțeles și aplicat, care să nu genereze costuri de administrare adiționale.

Scopul monitorizării solvabilității este:

– acela de a trage un semnal de alarmă în faza de debut a manifestării tendințelor negative, nu de a furniza o garanție infailibilă împotriva falimentului;

– să reflecte corect evoluțiile înregistrate în piață;

– să stabilească principii, fără să fie excesiv de restrictiv;

– să evite, pe cât posibil, generarea unor raportări financiare suplimentare, valorificând informațiile cuprinse în raportările contabile curente;

– să evite cerințele de capital excesive care ar conduce la scăderea competitivității pieței europene de asigurări.

5.4.1 Descrierea modelului

Solvency II este un model de solvabilitate constituit din următorii 3 piloni:

Figura nr. 4 Modelul Solvency II bazat pe trei piloni

Pilonul I – cuprinde reguli despre resursele financiare – reguli prudențiale pentru rezervele tehnice, investiții și cerințe de capital. Regulile pentru evaluarea rezervelor tehnice vor constitui componenta centrală a pilonului I, deoarece nivelul rezervelor va avea un impact major asupra cerințelor de solvabilitate. Solvency II dorește să armonizeze metodele de calcul a rezervelor tehnice și să obțină congruență referitor la standardele internaționale de raportare financiară – International Financial Reporting Standards (IFRS). CEIOPS (Committee of European Insurance and Occupational Pensions Supervisors) recomandă „ca evaluarea capitalurilor și datoriilor în asigurări să se bazeze pe valoarea prezentă așteptată a fluxurilor de trezorerie (best estimates), împreună cu o marjă de risc explicită (risk margin)”. Introducerea unei evaluări de piață a activelor si datoriilor este una dintre diferențele majore între Solvency I și Solvency II si va influența rezultatele calculelor de solvabilitate.

Informațiile asimetrice între societățile de asigurări și asigurați apar datorită faptului că asigurătorii au mai multe cunoștinte despre propria situație financiară precum și despre comportamentul lor față de risc decât consumatorii. Prețurile polițelor de asigurare sunt ineficiente în dezvăluirea solvabilității asigurătorilor din cauza unor selecții adverse și a unor pericole morale. Prin urmare, apare un compromis între comportamentul companiei de asigurări și puterea asiguraților de a alege, deoarece prețuri mai mici sunt oferite de companiile mai riscante și prețuri mai mari sunt oferite de companiile mai sigure, ceea ce implică o creștere a riscului de insolvabilitate în primul caz, în timp ce o scădere se produce în al doilea caz. Intensitatea regulamentului ar trebui să acționeze asupra posibilelor valori ale acestui compromis împiedicând asigurătorii cu un nivel excesiv de risc și monitorizând condiția lor financiară, cu scopul de a promova o protecție adecvată a asiguraților. Ca și în domeniul bancar, în pilonul I au fost introduse cerințe legate de capital pentru determinarea solvabilității în asigurări, deoarece capitalul joacă un rol important în consolidarea capacității de a plăti compensație pentru pierderile monetare și protejarea intereselor asiguraților și ale terților reclamanți. În special, capitalul are multe funcții importante, după cum urmează:

• reduce efectul de pârghie și valoarea opțiunii de vânzare deținută de acționari;

• oferă semnale referitoare la comportamentul de risc al unei companii de asigurări;

• permite o creștere a ratei primelor;

• reduce riscul de expunere la rata dobânzii.

Aceste funcții ar trebui să fie luate în considerare atunci când este estimat nivelul optim al capitalului. Un nivel de capital mai mare decât nivelul optim reduce revenirea la acționari, în același timp, afectează prețurile acțiunilor, în timp ce un nivel mai scăzut de capital nu poate acoperi în mod adecvat riscurile și reduce, prin urmare, protecția asiguraților.

Deciziile privind nivelul de capital ar trebui să țină seama de structura financiară a societăților de asigurare și în special de nivelul datoriei acestora. De remarcat, capitalul este mai scump decât datoria din cauza profitului mai mare cerut de acționari și a efectelor impozitelor. Cu toate acestea, cu cât efectul de pârghie este mai mare, riscul de insolvabilitate crește și, de asemenea crește și costul capitalului societății de asigurări.

O societate de asigurare ar putea deține un nivel mai scăzut de capital decât nivelul optim atrăgând capital nou atunci când este nevoie, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. De exemplu, în cazul în care are loc o catastrofă, societatea de asigurări se angajează în atragerea de capital nou însă noii furnizori de capital nu vor plăti de bunăvoie pierderi trecute. Așadar, societatea este forțată să atragă fonduri de la acționarii deja existenți sau prin impunerea unor prețuri mai mari polițelor viitoare.

Nivelul optim de capital al societăților de asigurări nu este același cu nivelul adecvat stabilit de autoritățile de reglementare. Societățile de asigurare își aleg nivelul optim în funcție de caracteristicile afacerii lor, în timp ce autoritățile de reglementare iau în considerare interesele asiguraților și, implicit, stabilitatea pieței de asigurări.

Primul pilon conține două nivele de capital: Solvency Capital Requirement (SCR): nivelul de capital cerut asigurătorului care să îi permită să facă față pierderilor neașteptate și să își îndeplinească obligațiile către asigurați și un înalt grad de corectitudine și Minimum Capital Requirement (MCR): această cerință se referă la nivelul minim de capital sub care este necesară intervenția imediată a autorității de supraveghere și reglementare. Spre deosebire de SCR, această cerință nu se va calcula pentru toate riscurile, calculul ei va fi mai simplu. Calcularea va fi implementată utilizând tehnica VaR la un nivel de semnificație între 80 și 90 de procente. Nivelul minim de capital va fi de un milion de dolari pentru tranzacțiile cu asigurări generale și două milioane de dolari pentru tranzacțiile cu asigurări de viață. Calculul cerințelor de capital se poate face fie pe baza unei abordări standard – European standard approach (ESA)- fie pe baza unui model intern, care a fost dezvoltat de o companie și a fost investigat și permis de autoritatea de supraveghere. ESA ar trebui să permită companiilor să măsoare și să calculeze SCR într-un mod simplu și corect. Una din ideile de bază ale acestei abordări este de a utiliza o abordare bazată pe un factor standardizat pentru a estima și evalua fiecare componentă a riscului separat: riscul de piață, riscul de subscriere, riscul de credit, riscul operațional împreună cu subcategoriile asociate acestor riscuri.

Figura nr. 5 Principalele tipuri de riscuri pentru care sunt calculate cerințele de capital pentru solvabilitate (SCR)

Pilonul II – se referă la cerințe de natură calitativă aplicabile asigurătorilor și reasigurătorilor, în materie de control intern și management al riscurilor precum și la revizuirea procesului de supraveghere. Se referă la armonizarea supravegherii la nivelul Uniunii Europene, coordonarea în timp de criză, drepturi și responsabilități ale autorităților supervizoare, principii de transparență și contabilitate a autorităților supervizoare. Elementele cheie sunt controlul intern al modelelor de risc, utilizarea testelor de stres vizând rezervele tehnice și activele, performanțele manageriale, neconcordanțe între active, capitaluri proprii și datorii.

Pilonul III – acoperă reglementări privind informațiile obligatorii de transmis atât organismului de supraveghere cât și publicului. Menirea acestui pilon este de a crea o disciplină în piață, de a oferi investitorilor, agențiilor de rating și altor părți interesate o imagine cuprinzătoare a riscurilor asigurătorului. Cerințele de dezvăluire vor depinde foarte mult de măsurile implementate în pilonii I și II. Cerințele de raportare se vor baza pe abordarea Basel II aplicată în sectorul bancar și pe partea contabilă referitoare la IASB (International Accounting Standards Board). Informațiile nefavorabile ale unui asigurător pot agrava o situație existentă deja alterată a unei companii, deci viitoarele reguli privind dezvăluirile vor trebui să pună în balanță interesul public de a fi informat și interesul competițional al asigurătorului.

Este important ca cei trei piloni să nu se suprapună, impunând duble reglementări. În ceea ce privește armonizarea în spațiul european a reglementărilor privind asigurările, solvabilitatea este determinată de natura afacerii și de risc și nu de locația companiei.

Plecând de la principiul coerenței, cerințele de capital din Pilonul I (MCR și SCR) vor captura și cuantifica toate riscurile dintr-un bilanț. CEIOPS a dezvoltat o abordare standard pentru a determina aceste cerințe. Calculele trebuie să se bazeze pe „valorile juste” (valori de piață) pentru active, capitaluri și datorii. Cu toate acestea, această abordare nu a fost finalizatã încă și mai are nevoie de îmbunătățiri. De aceea și modelele interne ar trebui dezvoltate pentru a satisface nevoile specifice ale companiei de asigurări.

Figura nr. 6 MCR și SCR în conformitate cu Solvency II (Schubert 2005)

Pilonul II va suplimenta și sprijini Pilonul I și va promova managementul riscului, iar Pilonul III va completa cadrul prin adâncirea disciplinei de piață și a dialogului între acționari cu privire la riscuri.

5.4.2 Determinarea MCR (Minimum Capital Requirements) și SCR (Solvency Capital Requirements)

Ca parte a proiectului Solvency II, Comisia Europeană a cerut CEIOPS (Committee of European Insurance and Occupational Pensions Supervisors) să pună în aplicare un număr de teste la scară largă, numite studii cantitative de impact – Quantitative Impact Studies (QIS) – pentru a evalua practicabilitatea, implicațiile și posibilul impact al diferitelor alternative considerate. CEIOPS a lansat primul studiu de impact (QIS1) în toamna lui 2005, rezultatele fiind primite în februarie 2006. Exercițiul s-a axat pe testarea nivelului de prudență al rezervelor tehnice potrivit anumitor ipoteze. În vara lui 2006 CEIOPS a condus un al doilea studiu de impact (QIS2), care a acoperit atât rezervele tehnice cât și calcularea cerințelor pentru menținerea solvabilității (SCR) și cerințele minime de capital (MCR). QIS2 s-a axat pe metodologia cerințelor de solvabilitate; testarea calibrării parametrilor a fost lăsată pentru al treilea studiu (QIS3). Construit pe descoperirile studiilor anterioare de impact, QIS3 a fost lansat în aprilie 2007. Rezultatele studiului QIS3 au fost raportate în noiembrie 2007 și s-au pus bazele pentru al patrulea studiu (QIS4) care s-a desfășurat între lunile aprilie și iunie 2008. Scopurile QIS4 au fost să adune informații despre practicabilitatea și exactitatea calculelor implicate; să obțină informații cantitative asupra posibilului impact asupra bilanțului și a nivelului de capital necesar dacă abordarea și calibrarea stabilită prin specificațiile tehnice ale QIS4 ar urma să fie adoptate; să obțină informații despre cât de potrivită este structura sugerată și calibrarea calculelor pentru SCR si MCR; să studieze impactul acestor noi propuneri pentru grupurile de asigurări.

Potrivit cerințelor QIS4 SCR este calculat astfel încât să acopere toate riscurile cuantificabile la care se expune asigurătorul sau reasigurătorul, având la bază principiul continuității activității (going concerne); el corespunde „valorii la risc“ ( Value-at-Risk) a fondurilor proprii de bază ale asigurătorului sau reasigurătorului, cu un nivel de încredere de 99.5 %, pe un orizont de timp de un an. SCR acoperă cel puțin următoarele riscuri: cel specific contractelor de non –viață, riscul specific contractelor de asigurări de viață, riscul contractelor de sănătate, riscul de piață, riscul de credit și riscul operațional. Acest indicator se calculează cel puțin odată pe an, iar rezultatul este transmis autorității de supraveghere competente.

Directiva permite calcularea SCR fie pe baza unei formule standard, fie pe baza unei formule interne.

Calculul SCR pe baza metodei standard – European Standard Aproach ESA

În ceea ce privește formula standard, SCR este suma următoarelor elemente:

SCR de bază

+ minimul fondurilor proprii pentru riscul operațional

+ ajustările privind pierderile din provizioane tehnice și diferite impozite și taxe

= SCR (Solvency Capital Requirements)

a) Indicatorul privind solvabilitatea capitalului de bază

Acesta cuprinde următoarele module de risc: riscul specific contractelor de non-viață, riscul specific contractelor de asigurare de viață, riscul specific asigurărilor de sănătate, riscul de piață și riscul de contrapartidă.

Fiecare profil de risc enunțat mai sus este ponderat pe baza unei măsurări asupra riscului de tip „valoare la risc” cu un nivel de încredere de 99,5% , pe un orizont de un an.

Unde: SCRi – este modulul de risc i,

SCRj – este modulul de risc j

i, j – indică faptul că suma dintre diferiți termeni trebuie să acopere toate combinațiile posibile dintre i și j.

În calcul, i si j sunt înlocuiți de:

SCR non-viață – reprezintă modulul riscului specific asigurărilor de non – viață;

SCR viață –reprezintă modulul riscului specific asigurărilor de viață;

SCR sănătate – reprezintă modulul riscurilor specifice asigurărilor de sănătate;

SCR piață –reprezintă modulul riscurilor de piață;

SCRdecontrapartidă – reprezintă modulul riscurilor de contrapartidă.

Factorul corrij reprezintă elementul ce figurează pe linia i și coloana j a matricei de corelație:

Riscul specific contactelor de non-viață reflectă riscurile ce decurg din desfășurarea activității asigurătorului ținând cont de pericolele acoperite și de procedeele aplicate de aceștia; totodată acest tip de risc ține cont de incertitudinea ce planează asupra rezultatelor unui asigurător sau reasigurător, rezultate ale angajamentelor luate de aceștia.

Modulul riscului specific asigurărilor de non-viață este rezultatul combinării dintre cerințele fondurilor proprii și cel puțin unul din următoarele elemente:

a) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuații ce afectează data producerii, frecvența și gravitatea evenimentelor asigurate ca și suma prevăzută în contract (riscul de tarifare și provizionare la asigurările de non-viață).

b) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate, rezultante a unei incertitudini importante legate de evenimente extreme sau excepționale ce afectează prețul și sistemul de provizionare (riscul de catastrofă).

Formula acestui modul se calculează astfel:

Unde: SCRi – este sub – modulul de risc i,

SCRj – este sub- modulul de risc j

i, j – indică faptul că suma dintre diferiți termeni trebuie să acopere toate combinațiile posibile dintre i și j.

În calcul, i si j sunt înlocuiți de:

SCR prime și provizioane – corespunde sub-modulului riscul de tarifare si provizionare,

SCR catastrofe non-viață – corespunde sub-modulului numit riscul de catastrofă la asigurările de non-viață.

Modulul riscului specific asigurărilor de viață este calculat în același mod cu modulul de non-viață, dar elementele de grupare sunt diferite, și anume:

a) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei mortalității, pentru că, majorarea acestei rate antrenează o creștere a valorii angajamentelor (riscul de mortalitate);

b) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei mortalității, pentru că, scăderea acestei rate antrenează o majorare a valorii angajamentelor (riscul de longevitate);

c) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei invalidității, îmbolnăvirilor și a morbidității (riscul de invaliditate și incapacitate de muncă);

d) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea cheltuielilor pentru sănătate recurgând din contractele de asigurare sau reasigurare de viață (riscul de cheltuieli neprevăzute de sănătate);

e) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei de revizuire aplicabilă rentelor, sub efectul unei schimbări a cadrului normativ sau al stării de sănătate a persoanelor asigurate (riscul de revizuire);

f) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei de reducere de schimb și de răscumpărare a polițelor (riscul de răscumpărare);

g) riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate dintr-o situație de incertitudine, legată de evenimente extreme sau aleatorii ce afectează politica de preț și provizionare (riscul de catastrofe).

Formula de calcul al acestui sub-modul este următoarea:

Unde: SCRi – este modulul de risc i,

SCRj – este modulul de risc j

i, j – indică faptul că suma dintre diferiți termeni trebuie să acopere toate combinațiile posibile dintre i și j.

În calcul, i si j sunt înlocuiți de:

• SCR mortalitate – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei mortalității, pentru că, majorarea acestei rate antrenează o creștere a valorii angajamentelor (riscul de mortalitate);

• SCR longevitate – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei mortalității, pentru că, scăderea acestei rate antrenează o majorare a valorii angajamentelor (riscul de longevitate);

SCR invaliditate–corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei invalidității, îmbolnăvirilor și a morbidității (riscul de invaliditate și incapacitate de muncă);

SCR cheltuieli_sănătate – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea cheltuielilor pentru sănătate recurgând din contractele de asigurare sau reasigurare de viață (riscul de cheltuieli neprevăzute de sănătate);

SCRrevizuire – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei de revizuire aplicabilă rentelor, sub efectul unei schimbări a cadrului normativ sau al stării de sănătate a persoanelor asigurate (riscul de revizuire);

SCR răscumparare – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate din fluctuațiile ce afectează nivelul, evoluția sau volatilitatea ratei de reducere de schimb și de răscumpărare a polițelor (riscul de răscumpărare);

SCR catastofă –viață – corespunde sub-modulului numit riscul de pierdere sau de schimbare defavorabilă a valorii angajamentelor rezultate dintr-o situație de incertitudine, legată de evenimente extreme sau aleatorii ce afectează politica de preț și provizionare (riscul de catastrofe).

Modulul denumit riscuri specifice asigurărilor de sănătate se calculează în aceeași manieră cu modulul de mai sus, diferența făcând-o elementele de grupare: sunt păstrate doar cele de la punctul d), la care se adaugă riscul de tarifare și provizionare și riscul de epidemie. Formula de calcul este următoarea:

Unde: SCRi – este modulul de risc i,

SCRj – este modulul de risc j

i, j – indică faptul că suma dintre diferiți termeni trebuie să acopere toate combinațiile posibile dintre i și j.

În calcul, i si j sunt înlocuiți de:

SCR cheltuieli de sănătate – corespunde sub-modulului intitulat riscul privind cheltuieli neprevăzute de sănătate;

SCR prime si provizionare – corespunde sub-modulului riscului legat de tarifare și provizionare în asigurările de sănătate;

SCR epidemie – corespunde sub-modulului riscului de epidemie în asigurările de sănătate.

Modulul riscul de piață reflectă riscurile legate de nivelul și volatilitatea valorii de piață a instrumentelor financiare având un impact semnificativ asupra activelor, capitalurilor și datoriilor companiei, relevând toate inadecvențele structurale dintre acestea. Se calculează ca rezultat al combinării cerințelor fondurilor proprii cu următoarele elemente: riscul ratei dobânzii, riscul specific acțiunilor, imobilizărilor, riscul de spread, riscul valutar și riscul datorat lipsei de diversificare a portofoliului de acțiuni deținut. Formula de calcul propusă de directivă este:

Unde: SCRi – este sub-modulul de risc i,

SCRj – este sub-modulul de risc j

i, j – indică faptul că suma dintre diferiți termeni trebuie să acopere toate combinațiile posibile dintre i și j.

În calcul, i si j sunt înlocuiți de:

SCR rata dobânzii – reprezintă sub-modulul riscului ratei dobânzii;

SCR acțiuni – corespunde sub-modulului riscului antrenat de acțiuni;

SCR active imobilizate – corespunzând riscului investirii în active imobilizate;

SCR spread – corespunde riscului privind acțiunile de acoperire având la bază creditul;

SCR concentrări – prezintă sub-modulul riscului de nediversificare a portofoliului de titluri;

SCR valută – este sub-modulul ce înglobează riscul valutar.

Modulul riscului de contrapartidă cuprinde acele riscuri datorate deteriorării calității creditului, a contrapartidelor și a debitorilor, pe o perioadă de 12 luni. Acest modul acoperă riscurile provenite din utilizarea tehnicilor de acoperire a riscului având la bază creditul (tritizarea și instrumentele derivate).

b) Nivelul fondurilor proprii pentru riscul operațional

Cel de-al doilea element component al indicatorului de solvabilitate a capitalului reflectă acele riscuri operaționale neluate în considerare la calculul indicatorului de solvabilitate a capitalului de bază.

În cazul asigurărilor de viată, unde riscul investiției este suportat de asigurat, nivelul fondurilor proprii urmărește cheltuielile anuale antrenate de gestionarea polițelor de asigurare, altfel calculul nivelului fondurilor proprii pentru riscul operațional ține seama de volumul operațiunilor efectuate de societatea de asigurare, respectiv de volumul încasărilor din prime și de nivelul provizioanelor tehnice deținute. Acest element nu trebuie să depășească 30% din nivelul SCR de bază.

c) Ajustările referitoarea la capacitatea de absorbție a pierderile din provizioane tehnice și impozite

Aceste ajustări se referă la compensarea potențială a pierderilor neașteptate prin scăderea simultană a nivelului provizioanelor tehnice constituite la nivel de societate. Întrucât există un risc de diminuare a provizioanelor, acesta trebuie cuantificat și înglobat în structura indicatorului de solvabilitate a capitalului.

Calculul SCR pe baza metodei alternative

Pentru a asigura libertatea de acțiune a companiilor de asigurare și reasigurare, directiva permite și utilizarea, în calculul indicatorului de solvabilitate a capitalului, unei formule alternative, pe baza unui model intern integral sau parțial.

Relativ la această a doua metodă, modelul intern parțial sau integral trebuie să fie aprobat de autoritatea de supraveghere competentă, pentru calculul unuia dintre cele 3 elemente de bază componente ale indicatorului solvabilității capitalului. Un model parțial poate fi aplicat la ansamblul activităților desfășurate de asigurător sau reasigurător, sau numai la o ramură de asigurare.

Modelul intern se aprobă la cerere, pe baza unei documentații minime depuse de societatea de asigurare sau reasigurare, prin care face dovada faptului că modelul propus satisface condițiile impuse de directivă. Condițiile impuse de norma europeană se referă la următoarele aspecte:

• societatea în cauză trebuie să demonstreze că modelul intern este utilizat pe scară largă în activitatea sa și că acesta joacă un rol important în asigurarea guvernanței coorporative (evaluarea riscurilor și deciziile de evaluare și alocare a capitalului economic și de solvabilitate);

• îndeplinirea unor norme de calitate statistică printre care enumerăm: tehnici actuariale și statistice adecvate pentru calcularea distribuțiilor de probabilitate, datele utilizate sunt exacte, exhaustive și actualizate cel puțin o dată pe an, modelul ține cont de riscurile particulare din activitatea societății etc;

• îndeplinirea unor reguli de calibrare precum: calculul indicatorului SCR pe baza valorii la risc (Value-at-Risk), asigurarea unui nivel de protecție a asiguraților egal cu cel rezultat din aplicarea formulei standard, indiferent de orizontul de timp pentru care se face previziunea;

• modelul intern trebuie să demonstreze că poate explica originea profiturilor sau a pierderilor înregistrate de firma care-l va aplica;

• includerea unui model de validare optim care să demonstreze organului de supraveghere că nivelul impus al fondurilor proprii sunt respectate și totodată validarea va cuprinde o analiză a stabilității modelului intern, o evaluare a exactități, exhaustivității și pertinenței datelor utilizate de model.

Termenul de aprobare este de șase luni de la data depunerii documentației complete iar refuzul aprobării modelului propus trebuie să fie solid motivat de organul de supraveghere. Timp de doi ani la rând, după aprobarea modelului intern, societatea de asigurare sau reasigurare va trebui să calculeze și să prezinte rezultatul privind indicatorul de solvabilitate a capitalului, organului de supraveghere folosind și metoda standard.

O dată aprobat modelul intern, asigurătorul sau reasigurătorul nu va mai putea reveni la metoda de calcul standard, pentru asigurarea unei continuități în evaluarea riscurilor. În schimb sunt permise modificările și ameliorările modelului intern inițial, însă numai cu aprobarea prealabilă a organului de supraveghere.

5.4.3 Propunerea unui model de calcul al SCR-ului pentru societățile de asigurări de viață din România

5.4.3.1. Premisele noului model.

În prezent în România, marja de solvabilitate pentru asigurările de viață se determină conform Ordinului nr.113106/2006, ca raport între marja de solvabilitate disponibilă și marja de solvabilitate minimă.

Pentru a afla ce dificultăți au întâmpinat societățile de asigurare din România cu privire la calculul și raportarea indicatorilor de solvabilitate am realizat un studiu folosind o metodologie predominant calitativă. Pe baza ghidurilor de interviu și a ghidurilor de moderare au fost realizate interviuri individuale cu persoanele implicate în realizarea reformei în asigurări. Studiul a fost realizat în București iar interviurile individuale au reprezentat principala tehnică de culegere a datelor și au fost suport pentru analiză.

Finalitatea acestui studiu constă în a:

arăta modul în care o parte din actorii implicați în reforma asigurărilor apreciază cadrul legal al asigurărilor;

evidenția aspectele pozitive și negative ale raportării indicatorilor de solvabilitate;

descrie implicațiile în plan economic ale raportorii indicatorilor de solvabilitate.

În acest studiu am solicitat liderilor unor cunoscute companii de asigurări să răspundă la o întrebare pe care am considerat-o edificatoare: „Care sunt principalele obiecții față de modul în care a decurs raportarea indicatorilor de solvabilitate?”

Rezultatele studiului sunt următoarele:

1. printre nemulțumirile societăților de asigurări se numără:

modul de calcul, mai precis faptul că în determinarea activului net imobilizările necorporale sunt considerate în totalitate non-valori, iar imobilizările corporale nu sunt luate la întreaga valoare;

evaluarea riscului de solvabilitate în trepte sau pe intervale, plecând de la premisa că în U.E nu sunt stabilite aceste intervale, ci doar un prag minim în funcție de care se evaluează gradul de solvabilitate;

publicarea gradului de solvabilitate, deoarece situația unui asigurător cu probleme ar putea fi agravată și mai mult, iar majoritatea autorităților de supraveghere din străinătate au ales să nu publice acești indicatori;

raportarea indicatorilor la finele anului este denaturată la companiile care practică asigurări obligatorii de răspundere civilă auto datorită înregistrării în contabilitate a primelor de asigurare ca venituri în avans, ce nu implică nicio obligație actuală și măresc nejustificat valoarea activelor luate în calculul marjei de solvabilitate;

faptul că autoritățile de supraveghere nu se implică suficient în verificarea algoritmului de determinare a rezervelor tehnice. Rezervele tehnice influențează invers proporțional nivelul marjei de solvabilitate și există riscul ca unele societăți cu probleme să-și subdimensioneze provizioanele.

marja de solvabilitate îndeplinește două funcții importante:

a) reduce probabilitatea de insolvabilitate; și

b) produce o zonă tampon până a se ajunge la deteriorarea gravă a situației financiare a unui asigurător.

În condițiile în care marja de solvabilitate scade sub valoarea minimă, este necesar să fie luate măsuri pentru a preveni insolvabilitatea iminentă, pentru a proteja cât se poate de mult asigurații de a nu-și pierde banii.

solvabilitatea și marja de solvabilitate a unui asigurător nu pot fi judecate numai prin analiza rapoartelor unor sume provenite din bilanț sau contul de profit și pierdere; sunt necesare și alte mijloace pentru a verifica situația sa financiară, cum ar fi: raportările specifice care dau și alte informații decât cele conținute în bilanț sau în contul de profit și pierdere, sau inspecțiile efectuate la sediul asigurătorului pentru a verifica toate registrele și documentele privind activitatea de asigurare.

evaluarea stării de solvabilitate trebuie să ia în considerare strategia managementului în domeniul riscului. Strategiile alese pentru a preveni, monitoriza și administra riscurile sunt elemente de bază în activitatea asigurătorului pentru a-și menține o poziție financiară sănătoasă și a subscrie în continuare riscuri.

În condițiile în care numai este mult și Solvency II va fi implementat, iar acest regim de solvabilitatea încurajează proiectarea de modele interne de evaluare a solvabilității, venim în sprijinul companiilor de asigurări și propunem un model de calcul pentru SCR (solvency capital requirements)

5.4.3.2 Prezentarea și descrierea modelului ABC

Pentru determinarea cerințelor de adecvare a capitalului se poate opta pentru un model bazat pe factori sau pe unui model bazat pe scenarii. În modelul bazat pe factori estimarea pierderilor se face prin atribuirea fiecărui risc a unui purtător de riscuri, până la atingerea unei toleranțe de risc (prag de risc). Calcule sunt făcute pentru fiecare categorie de riscuri în parte, iar pierderile estimate sunt agregate într-o pierdere totală potențială care are aceeași probabilitate de apariției ca și pierderile parțiale. În modelul bazat pe scenarii societatea de asigurări este supusă la teste de stress predefinite.

Fiecare abordare are avantajele și dezavantajele sale. Metoda bazată pe scenarii prezintă dezavantajul că nu pot fi atribuite probabilități de realizare tuturor categoriilor de riscuri cu care se confruntă o companie de asigurări, așa cum prevăd cerințele IAA (International Actuarial Association). Acest lucru este posibil doar aplicând un model pe bază de factori. Totuși, nici această metodă nu este lipsită de dezavantaje, iar principalul dezavantaj constă în utilizarea valorilor medii în definirea factorilor de risc, fapt contracarat în prezent prin folosirea datelor interne ale companiei pentru calculul factorilor de risc în acele situații controversate (model bazat pe factori personalizați).

După examinarea acestor aspecte, decizia a fost luată în favoarea unui model pe bază de factori.

Spre deosebire de metoda standard descrisă de directive care determină SCR în funcție de cerințele comune ale societății de asigurare și ale acționarilor, modelul propus ține seama, în determinarea și calcularea SCR-ului, numai de cerințele acționarilor, astfel încât rezultatele obținute de cele două modele nu sunt comparabile.

Modelul reflectă următoarelor riscuri:

Figura nr. 7 Riscurile asociate modelului propus

SCR cuprinde trei categorii de risc :

– riscul investițional ( A );

– riscul operațional ( B );

– riscul de subscriere (C).

Riscul de investiție (A) cuprinde toate riscurile care pot apărea pentru companiile de asigurări ca urmare a evoluțiilor de pe piețele de capital. În această categorie de risc sunt incluse atât riscurile care afectează activele societății, cum ar fi riscurile pure de investiții (riscurilor datorate fluctuațiilor de pe piața de capital sau a scăderi ratingurilor de credit, riscul de devize – este riscul datorat pierderilor din schimbările de devize), cât și riscurile care au impact asupra capitalurilor proprii și datoriilor companiei (riscul de capital propriu și de proprietate – riscul datorat pierderilor dinfluctuațiile valorilor de piață a acțiunilor ordinare și a altor elemente de activ; riscul de bază – riscul ca valoarea capitalurilor proprii și datoriilor să exceadă valoarea activului; riscul de reinvestiție – riscul ca randamentul capitalului reinvestit să fie sub cel prevăzut; riscul de concentrare – riscul datorat expunerii pericolelor provenite din concentrarea investițiilor doar într-un singur domeniu de activitate; riscul ALM – datorat dezechilibrului între lichiditatea activelor și exigibilitatea datoriilor; riscul de bilanț – riscul datorat modificării valorilor activelor și datoriilor contingente care nu sunt reflectate în bilanț). O examinare izolată a acestor tipuri de riscuri ar fi prea simplă, tocmai de aceea, modelul propus analizează riscul de credit, de piață, și riscurile de concentrare într-o manieră compactă.

Riscul operațional (B) este riscul datorat evenimentelor cum ar fi frauda, deficiențelor desistem, litigii sau infracțiuni comise în sânul companiei.În această categorie includem: riscul de capital uman – este riscul datorat folosirii unui personal necalificat;riscul de control al gestiunii – riscul datorat unei gestiuni deficitare acompaniei;riscul de sistem – riscul datorat eșecurilor sistemului informatic; riscul strategic – riscul datorat incapacității conducerii de a dezvolta și aplicaun plan de afaceri de lungă durată.

Riscul de subscriere (C) cuprinde numai riscurile de calcul, care pot fi împărțite în: riscuri de cost, de neplată și biometrice. Riscurile biometrice sunt împărțite în riscurile de fluctuație, de acumulare, tendință și modificarea.

Totalul SCR este calculat astfel:

unde EA = câștigurile așteptate din investiții aferente riscului A (în modelul propus pentru asigurările de viața plecăm de la premisa că societatea nu așteaptă câștiguri și din alte riscuri în afară de cele descrise la A).

Marja de solvabilitate este formată din capitalul social subscris și vărsat, toate rezervele societății, altele decât cele tehnice, profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie platite sau, după caz, pierderea înregistrata de reasigurator, rezultatul reportat.

În modelul propus pentru asigurările de viață, marja de solvabilitate (ASM) se compară cu cerințele de capital pentru solvabilitate (SCR). Dacă marja de solvabilitate este mai mare decât SCR atunci cerința de solvabilitate este îndeplinită.

Modelul are o structura modulară, astfel încât el poate fi adaptat, în funcție de cerințele societăților de asigurare, poate fi dezvoltat și pentru asigurările generale și cele de sănătate și se bazează pe o analiză a valorii de piață (market-value), în conformitate cu cerințele internaționale. Cu toate acestea, companiile care încă nu-și întocmesc și prezintă situațiile financiare în conformitate cu IAS / IFRS sau cele care nu sunt obligate să facă o tranziție la reglementările internaționale de contabilitate în viitorul apropiat, nu sunt obligate prin implementarea acestui model de calcul al solvabilității, să implementeze și IAS / IFRS-urile. Modelul este abordat din perspectivă economică astfel încât el se bazează mai mult pe utilizarea testelor de stres, decât pe informațiile degajate din bilanțul contabil. Așa cum cere Comisia Europeană modelul cuprinde și aspecte legate de managementul activelor și datoriilor (asset-liability management). Acest lucru este realizat prin modelare riscurilor de rată a dobânzii pentru titluri cu venit fix.

Modelul propus se dorește a fi unul simplu și flexibil, iar trăsătura sa definitorie să fie practicabilitatea. Datorită structurii modulare să poată fi utilizat de toate companiile de asigurări, indiferent de mărime, formă legală sau standarde de contabilitate adoptate. În același timp, considerăm că modelul este suficient de conservator încât să creeze un stimulent în dezvoltarea modelelor interne.

5.5 Testele de stress – dincolo de certitudini și incertitudini.

5.5.1. Dificultăți conceptuale sau dificultăți de implementare

Există numeroase definiții despre ceea ce înseamnă un test de stres. Stress testele sunt tehnici statistice întreprinse de către asigurători pentru a oferi o mai bună înțelegere a vulnerabilităților cu care se confruntă în condiții atipice. Acestea se bazează pe analiza impactului scenariilor adverse, cu o probabilitate scăzută, dar nu imposibilă de a se produce. În timpul testelor de stres există numeroase tehnici care pot fi utilizate pentru a măsura efectele mișcărilor atipice sau extreme. Acestea includ modelarea deterministă și modelarea stocastică, precum și metoda de simulare Monte-Carlo.

Termenul de „test de stres” include atât testul de senzitivitate cât și testarea scenariului. Acestea teste de stres pot fi financiare, operaționale, legale, legate de lichidități sau legate de orice alt risc care ar putea avea un impact economic semnificativ asupra asigurătorului.

Concret, un test de senzitivitate estimează impactul unei modificări sau a mai multor modificări a unui factor sau a unui număr mic de factori de risc strâns legați între ei, cu privire la situația financiară viitoare a asigurătorului.

Prin comparație,un test scenariu este un tip de test mai complicat, care conține modificări simultane într-o serie de factori de risc și este de regulă influențat de ceea ce se întâmplă în diferite zone ale lumii. Test scenariul analizează impactul evenimentelor catastrofice asupra situației financiare a asigurătorului dintr-o anumită zona geografică,sau mișcări simultane a diferitelor categorii de risc care afectează toate operațiunile de tranzacționare sau liniile de afaceri ale asigurătorului, cum ar fi de exemplu mișcările în volumul polițelor subscrise, modificări ale prețului investițiilor de capital, modificarea ratei dobânzii.

Există două tipuri de scenarii: istorice și ipotetice. Scenariile istorice se bazează pe modificările din trecut a factorilor de risc, iar scenariile ipotetice se bazează pe o structură de șocuri gândite pentru a fi plauzibile, dar care nu au avut loc încă.

Literatura și practica de specialitate au consacrat două funcționalități ale stress testului din perspectiva asigurărilor. Prima dintre acestea privește procesul de analiză macrofinanciară (sistemică), respectiv studierea rezistenței sistemului financiar la șocuri extreme și cuantificarea riscului sistemic. Scopul stress testului din perspectiva sistemică este de a identifica expunerile latente care pot genera efecte de contaminare la nivelul sectorului financiar. În mod particular, modelele de stress test pot furniza o verificare independentă asupra surselor potențiale de vulnerabilitate și o înțelegere mai cuprinzătoare a legăturilor dintre sistemul financiar și mediul macroeconomic. A doua funcțiune este legată de analiza instituțională, prin faptul că pe baza stress testului pot fi identificate societățile de asigurări vulnerabile. Acesta poate fi folosit de organismul de supraveghere împreună cu instrumentele tradiționale de supraveghere off site (modelele de rating, sistemele de avertizare timpurie și alte date și informații calitative) pentru a identifica societățile de asigurare care trebuie monitorizate mai atent.

Rolul principal al stress-testelor derivă și din faptul că acestea pot crește rezistența societăților de asigurări, și a sistemului financiar în ansamblul său, la crizele financiare. Astfel, aplicarea periodică a unor scenarii de stress-test trebuie să reprezinte un instrument important de management al riscurilor pentru o societate de asigurări, prin care poate fi avertizată în legătură cu rezultatele neașteptate aferente apariției unor diverse tipuri de riscuri și care poate furniza evaluări ale volumului necesarului de capital pentru acoperirea pierderilor apărute în acest context. În consecință, testele de stres îndeplinesc în principal următoarele roluri: furnizează evaluări potențiale ale expunerii la riscuri, care merg dincolo de limitările modelelor existente și ale datelor istorice, și sprijină procesele de planificare a capitalurilor și de definire a planurilor alternative de lichiditate.

Testele de stres trebuie să facă parte integrantă din cultura de risc și din cea de management ale societăților de asigurări, iar managementul superior trebuie să se implice activ în stabilirea obiectivelor și scenariilor, precum și în analiza rezultatelor și luării deciziilor necesare pentru îmbunătățirea activităților de management al riscurilor, de planificare a capitalului și lichidității etc.

Pentru a furniza o perspectivă de risc complementară altor instrumente de management al riscurilor, cum ar fi Value at Risk (VaR) și capitalul economic, stress-testele trebuie să furnizeze o perspectivă de risc independentă.

Astfel, testele de stress sunt complementare modelelor de management al riscurilor utilizate de obicei, bazate pe metode complexe, cantitative, de analiză a datelor istorice și de prognoză a evoluției viitoare utilizând metode statistice. De asemenea, ele pot fi utilizate pentru validarea rezultatelor modelelor statistice la niveluri de încredere ridicate, folosite de exemplu pentru calcularea Value at Risk (VaR).

Stress-testul este, de asemenea, un instrument important de management al riscurilor pe perioadele de expansiune economică în care inovațiile financiare conduc la implementarea unor produse noi, pentru care nu există datele statistice necesare pentru a evalua expunerea la riscuri după metodologii similare produselor deja existente.

Ceea ce este foarte important este că procesul de planificare a capitalurilor unei societăți de asigurări trebuie să încorporeze teste de stress riguroase (care să acopere 1-3 ani), care sunt bazate pe premise/ipoteze de schimbare a condițiilor pieței sau apariția unor evenimente deosebite. Acestea trebuie utilizate în procesul intern de evaluare a adecvării capitalurilor (ICAAP), pentru a identifica nevoile și sursele viitoare de capital în situații nefavorabile. În acest proces trebuie avută în vedere și situația în care, datorită crizei, și societățile de asigurări sănătoase pot avea dificultăți majore în atragerea de capitaluri/fonduri la un preț rezonabil.

De asemenea, considerăm necesar ca societățile de asigurări să aibă metode de evaluare prin teste de stress și a efectului riscului reputațional asupra altor categorii de riscuri (de credit, lichiditate, piață și altele), la care societatea de asigurări se expune în scopul menținerii încrederii pieței.

Un alt aspect important (relevat de criză) este că societățile de asigurări trebuie să evalueze riscurile asociate angajamentelor privind operațiunile de securitizare înregistrate în diversele SPV-uri sau cele efectuate cu diverse alte entități, având în vedere și posibilitatea ca, o parte dintre activele respective să fie preluate în bilanțul societății de asigurări. De aceea, considerăm necesar ca în exercițiile de stress-test, societățile de asigurări să includă scenarii privind evoluția acestor SPV-uri și a impactului potențial asupra situației financiare, capitalului și lichidității societății de asigurări. Pentru a evita minimizarea implementării cerințelor de mai sus de către societățile de asigurări, considerăm că trebuie accentuat rolul autorităților de supraveghere privind analiza sistemului de stress-test, metodelor și principiilor utilizate și identificarea punctelor slabe, care trebuie corectate. Acestea trebuie, de asemenea, să verifice menținerea validității/utilității acestora în comparație atât cu situația actuală, dar și cu cea viitoare a pieței.

În ceea ce privește frecvența de realizare, considerăm că testele de stres ar trebui efectuate cel puțin odată pe an sau ori de câte ori apar evoluții semnificative ale portofoliului societății de asigurare. Teste de stress mai puțin frecvente pot fi efectuate de asigurătorii cu un profil de risc scăzut, iar teste de stres mai frecvente pot fi efectuate de către un asigurător cu un profil de risc ridicat sau atunci când condițiile pieței se schimbă rapid. Autoritățile de supraveghere poate solicita teste de stress mai frecvente, de exemplu, trimestrial, fie ca o practică generală sau ca un răspuns la circumstanțele specifice ale pieței sau ale unui asigurător. Pentru aceste teste de stres non-anuale autoritatea de supraveghere poate solicita mai puține detalii decât sunt necesare în cazul testul de stres anuale.

Orizontul de timp trebuie să fie suficient de lung pentru ca efectele stresului să fie pe deplin evidențiate, pentru a putea fi gestionate și pentru ca rezultatele să poată apărea. În acest sens se poate lua ca exemplu Canada, care pentru asigurările de viață ia un orizont de timp de cinci ani, iar pentru asigurările generale de cel puțin doi de ani.

Din punct de vedere conceptual noțiunea de test de stres este simplă, mai complicată este punerea în practică a acestei tehnici. Unele dintre aceste dificultăți constau în:

– determinarea factorilor de stres;

– stabilirea modului în care acești factori stresează;

– stabilirea intervalului de valori care ar trebui să fie utilizat;

– determinarea orizontul de timp pe care aceste teste de stres ar trebui să-l ia în considerare;

– luarea deciziilor bine fundamentate.

Un alt factor pe care asigurătorii ar trebui să-l ia în considerare este faptul că testele de stres necesită, de obicei, un sistem de bună informare și compatibilitate între filiale societății de asigurări, pentru analizarea corespunzător a interdependențelor dintre riscuri.

Fluxurile interne de comunicare între filialele unui asigurător sunt, de asemenea importante, mai ales în cazul în care nu există un departament specializat să efectueze testele de stres.

Măsura în care parametrii și variabilele sunt de încredere ar trebui să se reflecte în interpretarea rezultatelor și recomandările făcute. Analizele critice ar trebui să apară în mod regulat pentru a se asigura faptul că acestea rămân relevante pentru schimbarea profilului de risc a asigurătorului și pentru condițiile externe ale pieței.

5.5.2 Prezentarea tehnicilor de modelare utilizate în testele de stres

Metodologiile testelor de stres pot avea niveluri diverse de complexitate, cele mai avansate simulând impactul modificării severe a condițiilor macroeconomice asupra veniturilor și capitalurilor societăți de asigurării. Metodele utilizate în mod obișnuit se bazează pe modelarea statică sau dinamică, pe abordări deterministe sau stocastice.

Modelarea statică se caracterizează prin faptul că ia în calcul datele financiare dintr-o anumită perioadă fixă de timp, în timp ce modelare dinamică ține cont de evoluția situației financiare în perioadele viitoare.

Abordare deterministă se bazează pe o analiză de tip „what if” („ce-ar fi daca”), care se ocupă cu selectarea unui set de variabile economice și de asigurare, care sunt folosite la construirea mai multor scenarii. Această abordare măsoară impactul acestor variabile asupra principalele fluxuri de numerar dintr-o companie de asigurări în funcție de diferite scenarii care sunt puse în aplicare. În contrast cu abordarea stocastică, care consideră că toate scenariile care rezultă sunt realiste, în abordarea deterministă scenariile sunt selectate prin luarea în considerare numai a rezultatelor celor mai realiste simulări pentru variabilele economice și de asigurare.

Bazată pe calcule matematice simple, această abordare are meritul de a fi semnificativă, atât pentru asigurători cât și pentru autoritățile de supraveghere. Impactul mai multor scenarii asupra fluxurilor de trezorerie ale unei societăți de asigurări este analizat pentru a obține unele informații cu privire la rezistența acestei companii la severitatea condițiilor economice și de asigurare. Pe de o parte, aceasta permite companiei să-și redefinească afacerea sau strategiile de investiții care pot fi efectuate, și pe de altă parte, permite autorității de supraveghere aplicarea metodelor cele mai potrivite pentru a asigura solvabilitatea.

Ipotezele care stau la baza scenariilor în modelele deterministe pot fi cu ușurință modificate dacă există schimbări neanticipate în variabilele adoptate și, astfel, modelul poate fi actualizat în concordanță cu evoluția condițiilor economice. Prin urmare, abordarea deterministă are unele avantaje, cum ar fi fiabilitatea rezultatelor și caracterul modificabil al scenariilor, dar există, de asemenea, și unele dezavantaje, după cum urmează:

a) utilizarea raționamentului profesional în construirea scenariului – astfel, se poate supraestima/subestima un scenariu mai optimist/pesimist. Prin urmare, modelatorul trebuie să construiască scenarii realiste, în scopul obținerii de rezultate obiective prin simulare.

b) specificarea greșită a relațiilor dintre variabilele exogene – necunoașterea relațiilor ce au loc între anumite variabile implementate în scenariu. Modelatorul trebuie să fie conștient că, atunci când o ipoteză este asumată într-un scenariu dat, pot apărea mai multe corelații cu alte variabile. Acestea trebuie să fie recunoscute și estimate în mod adecvat.

Fără a ignora diferențele explicate mai sus, incluzând elementele deterministe într-o abordare stocastică iar pe cele stocastice într-o abordare deterministă se permite combinarea ambelor abordări cu scopul de a clădi un model mai precis în prezentarea realității.

Abordarea stocastică se bazează în principal pe variabilele care sunt selectate aleatoriu dintr-o funcție specifică de distribuție de probabilitate; aceste variabile reprezintă cei mai importanți factori care afectează activitatea de asigurare. Aceasta abordare este bazată pe studii despre teoria riscului și teoria probabilităților, utilizând distribuția de probabilitate în estimarea primelor, pierderilor și veniturilor din investiții cu scopul de a atribui valori principalelor fluxuri de numerar și de a efectua astfel o analiză de simulare.

Abordările stocastice sunt destul de complexe dar oferă rezultate mai exacte din punct de vedere actuarial. Unul dintre avantajele modelării stocastice este că oferă o imagine a gamei și a probabilității de apariție a diferitelor rezultate financiare. Acest lucru este util în atingerea unui anumit grad de încredere în nivelul de solvabilitate. Modelele stocastice sunt utile, și uneori esențiale, în cazul în care contractele de asigurare conțin atât opțiuni cât și garanții financiare. În aceste circumstanțe, este posibil ca modelarea stocastică să fie necesară atât pentru previzionarea situațiilor financiare cât și pentru elaborarea testelor de stres.

Alte avantaje ale modelului constau în faptul că reprezintă o alternativă la modelarea clasică, deci un instrument de construcție a unor modele alternative (sau noi) în situații în care nu se pot obține rezultate convenabile sau metodologia de lucru este extrem de laborioasa, pot fi efectuate simulări prin metoda Monte Carlo, se pot construi mai multe scenarii plecând de la definirea unui scenariu parametru, în care este introdusă funcția de probabilitate de distribuție sau se poate genera aleatoriu un set de piste, fiecare putând fi considerată ca un scenariu unic. Utilizarea metodelor Monte Carlo, cu un număr mare de simulări, permite introducerea unor măsuri de variabilitate în model atunci când sunt evaluate pierderile viitoare și noile afaceri.

Cu toate acestea, abordarea nu este lipsită de dezavantaje, mai ales atunci când ratele dobânzilor sunt incerte iar prețurile acțiunilor sunt într-o continuă schimbare, cum ar fi:

a) lipsa definirii motivelor pentru care o companie este considerată supraviețuitoare sau una sortită eșecului – într-adevăr, modelul prezintă ratele de insolvență în fiecare scenariu, dar nu recunoaște de ce o anumită companie, este supraviețuitoare sau nu.

b) parametrizarea modelului – se refera la selectarea unei funcții specifice de distribuție de probabilitate pentru principalele fluxuri de numerar dintr-o companie dată. Acest lucru presupune validarea formei și parametrilor funcției de distribuție, folosită în scopul de a asigura reprezentarea cât mai precisă a procesului la baza căruia stau evoluția variabilelor implicate.

c) redundanța modelului – se referă la „reluarea” modelului atunci când unele presupuneri inițiale se schimbă din cauza unei reparametrizări. Acest lucru implică o schimbare în rezultatul probabilității de eșec, care nu transmite informații cu privire la natura acestora și, astfel, nu se poate determina dacă această schimbare intervine datorită ipotezelor revizuite sau doar întâmplării.

Exemple de tehnici stocastice de măsurare a riscurilor este valoarea la risc (VaR) și coada valorii la risc (TailVaR) – de asemenea cunoscută ca Policyholders’ Expected Shortfall.

TailVaR este mai frecvent utilizată pentru modelarea evenimentelor de tip catastrofă.

VaR este o estimare statistică ce măsoară, pentru un anumit interval de încredere (de obicei între 90 și 99%, dar cel mai des 95%) valoarea unei sume (de exemplu 5 milioane), într-o anumită monedă (exemplu – euro) pe care un portofoliu sau o organizație o poate pierde într-o anumită perioadă de timp (de exemplu 10 zile) datorită modificării prețului de piață pentru activele avute în vedere. Orizontul de timp posibil poate fi de o zi pentru cele mai multe poziții de tranzacționare sau de o lună sau mai mult pentru investițiile de portofoliu.

Principalele avantaje ale VaR sunt:

poate comensura într-o singură valoare numerică valoarea riscului de piață pentru întregul portofoliu de active ale societății de asigurări, fapt care ușurează munca managementului de risc, și mărește capacitatea decizională și de control a acestuia;

este utilizată la compararea riscului de piață pentru toate tipurile de activități ale unei societăți de asigurări;

indicatorul poate fi extins și asupra altor categorii de riscuri, cum ar fi riscul de creditare sau riscul operațional;

poate măsura riscul specific pentru un instrument (de exemplu: includerea riscului individual al unei acțiuni sau a diferențelor de rating între instrumentele purtătoare de dobândă (titluri, obligațiuni), printre factorii de risc);

poate fi calculată separat pe fiecare portofoliu de instrumente iar, pe total active, poate fi calculată prin adunare simplă fără a lua în calcul corelațiile ce apar între factorii de risc ai instrumentelor.

Cu toate acestea, modelele statice, cum ar fi VaR au și dezavantaje:

nu iau în calcul gradul de lichiditate al piețelor pe care se tranzacționează instrumentele financiare;

măsoară doar riscul de piață pe termen scurt în condițiile în care piața are o evoluție normală, fără mișcări extreme;

costurile pe care le implică implementarea unui sistem integrat de calcul a Value-at Risk sunt destul de ridicate,

în unele situații, valorile oferite de VaR sunt foarte imprecise pentru că modelul depinde de mulți parametri a căror evoluție este dificil de anticipat;

indicatorul VaR măsoară riscul de piață pe un orizont scurt de timp (în general pentru o zi sau o lună), motiv pentru care nu poate fi utilizat la calcularea necesarului de capital ce trebuie alocat de o societate de asigurări pentru acoperirea riscului de piață pe termen lung.

În ciuda acestor avantaje și dezavantaje, VaR este utilizată pe scara largă in industria financiară, și nu trebuie privită decât ca o metodă suplimentară de măsurare a riscului de piață.

5.5.3 Complexitatea construirii scenariilor și interacțiunile dintre riscuri

Complexitatea testelor de stres ar trebui să fie aleasă în funcție de situația fiecărui asigurător. Testele simple, cu ipoteze care să acopere riscurile majore, pot fi mai utile decât o modelare complexă, care este greu de înțeles și greu de validat. Totuși un asigurător prudent, un bun manager, ar trebui să examineze în mod regulat calitatea și conținutul acestor teste și să caute mijloace de îmbunătățire a metodologiei de-a lungul timpului.

Riscurile sunt rareori total independente sau total conexe. Asigurătorul ar trebui să examineze corelațiile dintre diversele riscuri pentru a evalua efectele pe care le pot avea asupra modelelor testelor de stres și asupra ipotezelor utilizate. Este important ca gradul de corelare presupus a fi aplicat în viitor să nu fie subevaluat. Există dovezi când în situații adverse, nefavorabile, nivelurile de corelație, care anterior erau scăzute, să crească. Determinarea interdependenței dintre riscuri necesită raționament profesional, deoarece datele trecute își pot pune amprenta asupra noilor condiții sociale și economice.

Analizele de corelare sunt necesare pentru a garanta luarea în considerare a interdependenței dintre riscuri. De exemplu, dacă un asigurător a fost afectat de o catastrofă majoră, alte părți de care depinde, pot fi la rândul lor afectate, cum ar fi reasigurătorii, intermediarii în asigurări, alți furnizori de servicii, care pot fi în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile contractuale sau să-și furnizeze serviciile etc.

Determinarea gradului de dependență care există între riscuri poate fi o acțiune complexă. Acest lucru se întâmplă, mai ales în cazul în care se determină gradul de tail dependecies. Un exemplu de tail dependecies ar fi în cazul în care există două riscuri, care sunt, de obicei, necorelate, iar producerea primului risc conduce la pierderi mai mari pentru cel de-al doilea risc, în cazul în care un eveniment extrem are loc, față de pierderile avute în mod obișnuit, dacă evenimentul extrem nu ar fi avut loc. De exemplu, o catastrofă majoră poate coincide cu un colaps la bursă de valori. Efectele acesteia din urmă pot fi mai mari decât era de așteptat, datorită nervozității investitorilor. Atacul terorist de la 11 Septembrie 2001 este un exemplu în acest sens, deoarece, de obicei, o catastrofa aeriană nu accentuează un declin al bursei de valori.

Deoarece construirea scenariului este cruciala în ambele abordări, merită subliniat modul în care un scenariu este construit și ce tipuri de variabile ar trebui să fie luate în considerare.

Mai precis, un scenariu este un set de ipoteze privind variabilele externe care pot să afecteze strategia de afaceri a unei societăți de asigurări. Acest set de ipoteze reprezintă mediul în care această companie va opera probabil în viitor.

Există trei etape principale în construirea unui scenariu, după cum urmează:

a)selecția ;

b)efectele ;

c)calibrarea.

Selecția scenariului necesită formularea unor ipoteze cu privire la tendințele pe care le vor urma atât mediului economic cat și cel al asigurărilor. Mediul economic ar putea afecta o societate de asigurare prin recesiune sau supraîncălzire, scăderi ale bursei, fluctuații mari în ratele inflației și ratele dobânzilor. Mediul asigurărilor poate influența o societate de asigurare prin intermediul unui ciclu prelungit de subscriere negativ, presiune concurențială mai mare, reglementare restrictiva și catastrofe naturale.

Efectele scenariului sunt preocupate de traducerea diferitelor ipoteze cu privire la mediul economic și de asigurare într-un model general, care trebuie aplicate companiei. Această translație trebuie să ia în considerare în mod riguros principalele relații dintre mediul economic și de asigurări, deoarece acestea nu sunt independente. De exemplu, schimbările neașteptate în ratelor dobânzilor afectează randamentul investițiilor și, în același timp, ciclul de subscriere al unei societăți care include prime, cheltuieli de exploatare și pierderi. În plus, ratele inflației și ratele dobânzilor sunt corelate și, prin urmare, modificările în ratele inflației sunt probabil asociate cu modificări ale ratelor dobânzilor.În consecință, există unele influențe nu doar asupra randamentului investițiilor și ciclul de subscriere, dar, de asemenea, cu privire la metoda de rezervare, care este adoptată de către companie.

Calibrarea scenariului presupune alegerea celei mai precise metode pentru determinarea severității fiecărui scenariu. În ceea ce privește acest lucru, există mai multe metode care pot fi implementate, cum ar fi utilizarea experienței anterioare sau așteptările de management pentru următorii ani. De obicei, gradul de severitate al fiecărui scenariu este inclus în cadrul modelului prin definirea unui scenariu standard care constă în așteptările cele mai rezonabile cu privire la viitorul apropiat și unul sau mai multe scenarii alternative care să reflecte așteptările mai optimiste sau pesimiste cu privire la viitor.

5.5.4 Testele de stress între transparență și confidențialitate

Implicarea top-managementului unei societăți de asigurări în stabilirea obiectivelor testelor de stres, în definirea scenariilor, în analiza rezultatelor și în luarea unor decizii pe baza acestora privind activitatea de management al riscurilor și planificarea capitalurilor este de o importanță deosebită.

În general, testele de stres ar trebui să țină seama de amploarea și eficiența mijloacelor de acțiune disponibile ce pot fi întreprinse de management asupra riscurilor emergente. Este posibil ca rezultatele unui test de stres să prefigureze o stare de faliment în cazul în care nu sunt întreprinse urgent măsuri adecvate de management. De asemenea, pe baza acelorași rezultate se poate demonstra faptul că dacă sunt luate în timp util măsuri adecvate de management este posibil ca starea financiară a asigurătorului să se mențină pe o poziție satisfăcătoare.

Există destule nișe în afacerile asigurătorului care nu se pretează cu ușurință la modelarea cantitativă, mai ales cele care depind de competența și acțiunile întreprinse de către consiliul de administrație și management.

Rolul top managementului este de a dezvolta și implementa: politici de management al riscului, proceduri și practici care conduc la atingerea obiectivelor consiliului de administrație, obiective și limite de risc privind standardele prudente de funcționare. Pentru ca acest rol să fie dus la îndeplinire cu succes, trebuie ca rezultatele testele de stres, pe baza cărora se iau decizii, să respecte cerințele calitative ale informațiilor prezentate în situațiile financiare, și anume relevanță, inteligibilitate, credibilitate, comparabilitate.

Astfel, propunem ca pentru raportare internă întocmirea unui raport scris cu privire la testul de stres efectuat, care să conțină următoarele informații:

– o descriere a metodologiei de testare a stresului și ipotezele cheie utilizate,

– rezultatele scenariului de bază,

– ipotezele utilizate în scenariile testelor de stres și interacțiunile folosite în construirea modelului,

– rezultatele testelor de stres, înainte de orice acțiune a managementului,

– măsura în care limitele aferente informațiilor/datelor afectează concluziile analizei,

– natura și calendarul oricăror acțiuni de management efectuate asupra modelului cu scopul de a atenua rezultatele nefavorabile ale scenariului testului de stres,

– rezultatele testului de stres inclusiv cu acțiunile managementului.

Sugerăm întocmirea unui raport narativ, în detrimentul unui raport pur statistic. De asemenea, propunem ca prezentarea raportului să fie una orală care să permită întrebări și discuții. Este esențial ca ipotezele și rezultatele să fie prezentate într-o manieră care poate fi înțeleasă de către conducerea și managementul societății de asigurări, astfel încât să se poată lua decizii pe baza lor.

Un raport pentru conducere și management ar trebui întocmit cel puțin anual, cu excepția cazului în care testele de stres se efectuează la intervale mai mari de timp. Calendarul raportării poate depinde de urgența problemelor raportate și de oportunitatea integrării rezultatelor testului de stres în ciclul financiar contabil al asigurătorului. Sunt cazuri când, între momentele obligatorii ale raportării, apar situații neprevăzute, semnificative în activitatea asigurătorului. În aceste cazuri decizia de a amâna efectuarea și prezentarea rezultatului testului de stres până la data oficială a raportării ar fi una imprudentă. În asemenea circumstanțe recomandăm ca testele de stres să fie întreprinse, iar rezultatele să fie raportate pe o bază interimară.

Rezultatele testelor de stres ar putea face parte din informațiile transmise utilizatorilor externi.

Publicarea, în linii generale, a naturii testelor care au fost întreprinse și a modului în care rezultatele obținute sunt folosite, ar permite părților interesate să înțeleagă activitatea de management al riscurilor întreprinsă de asigurător și să cunoască care sunt politicile, practicile și sistemele care stau la baza guvernării entității sale.

În cazul în care publicarea merge mai departe, spre a dezvălui rezultatele financiare efective ale scenariilor testelor de stres, diferiți utilizatori, cum ar fi brokerii de asigurare, creditorii, agențiile de rating, acționarii și asigurații ar putea folosi aceste informații cu scopul de a evalua capacitatea asigurătorului de a suporta fenomenele adverse.

Trebuie luat în considerare și faptul că testul de stres este un instrument cheie de gestionare a riscului pentru a ajuta asigurătorii să înțeleagă consecințele unor situații extrem de adverse/nefavorabile. Testul de stres ar putea să nu atingă acest obiectiv-cheie, în cazul în care asigurătorii ar fi obligați să facă publice rezultatele reale ale testului. Publicarea rezultatelor ar putea descuraja asigurătorii în testarea unor scenarii cu adevărat adverse. În plus, dezvăluirea completă poate expune asigurătorii la acțiuni de ruinare de către concurenți și partenerii contractuali.

Înainte de a decide asupra manierei și a formei în care testele de stres vor fi publicate, supraveghetorul trebuie să ia în considerare și posibilitatea interpretării eronate a rezultatelor, care poate avea impact asupra încrederii publicului în respectiva societate de asigurare.

În cadrul unei activități de rutină, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ar trebui să primească rezultatele celor mai semnificative teste de stres. Supraveghetorul trebuie să aibă, de asemenea, acces la detaliile complete cu privire la ipotezele și metodologia utilizată de către asigurător în testele sale de stres. Acest lucru va da supraveghetorului o perspectivă mai clară asupra controalelor interne și practicilor specifice de management a riscurilor folosite de către asigurător în gestionarea riscurilor sale și totodată îi va permite să identifice rapid care asigurători sunt susceptibili de a fi afectați de un eveniment de risc major, cum ar fi un dezastru natural sau un eșec în reasigurare.

În cazul în care rezultatele testelor de stres indica un rezultat nesatisfăcător în raport cu normele prudențiale, supraveghetorul ar trebui să evalueze răspunsul asigurătorului și dacă este necesar, pentru creșterea capitalului, să poată solicita asigurătorului să-și consolideze sistemele și mijloacele de control intern, sau să-și modifice planul de afaceri și strategiile.

Pentru supraveghetor ar fi oportun să stabilească cerințele pentru testele de stres, în scopul gestionării mai prudente a riscului de către asigurători, cum ar fi natura, frecvența minimă a acestor teste, iar în unele cazuri chiar valorile minimale pentru factorii pentru care are loc testarea.

CONCLUZII

Alegerea temei de cercetare, pentru această lucrare, în planul dificultăților conceptuale și metodologice privind contabilitatea actuarială a asigurărilor, a fost justificată de noutatea acestui domeniu, de preocupările din ce în ce mai extinse la nivel teoretic și aplicativ ale organizațiilor internaționale de profil, de necesitatea elaborării unor strategii complexe la nivel de organizație, menite a oferi o imagine fidelă a poziției financiare și a performanțelor entității.

Problema de fond care apare în literatura de specialitate din România este generată de faptul că în prezent nu se poate vorbi de o contabilitate actualizată, personalizată ca sistem de evaluare, recunoaștere și calcul.

Tocmai de aceea, valoarea aplicativă a lucrării constă în elaborarea unui nou concept – cel al contabilității actuariale – ce ar contribui la perfecționarea bazei metodologice a contabilității societăților de asigurări din România.

Contabilității actuarială își găsește aplicabilitate, cel mai bine, în sistemul asigurărilor care reprezintă un sistem de relații, ce cuprinde protejarea intereselor personale și patrimoniale ale persoanei fizice și juridice (asigurat) prin formare de fonduri bănești din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul își asumă obligația ca la producerea cazului asigurat să compenseze asiguratului suma asigurată sau despăgubirea de asigurare în conformitate cu legislația în vigoare.

În cadrul economiei de piață, asigurările reprezintă pe de o parte un mijloc de protejare a afacerilor și patrimoniului cetățenilor, iar pe de altă parte o activitate comercială ce generează profituri. În acest context entitatea ca element independent al sistemului economic interacționează cu partenerii de afaceri, cu bugetele de la diferite nivele, deținătorii de capital și alți subiecți, proces ce condiționează apariția relațiilor financiare. În aceste condiții, rolul contabilității constă în asigurarea cu informații obiective și veridice a tuturor utilizatorilor, mai ales a proprietarilor de întreprinderi și a investitorilor de capital.

Pornind de la acest context, putem spune că obiectul de studiu al contabilității actuariale este măsurarea și recunoașterea la nivelul averii și rezultatului a modificării valorii în timp a banilor. Timpul devine o variabilă importantă luată în considerare în orice decizie economică de investire și finanțare.

Prin contabilitatea actuarială:

se măsoară și înregistrează variante posibile ale ratei dobânzii și ale ratei inflației;

are loc o mai bună estimare a riscurilor în asigurări, ceea ce face ca informația prezentată în situațiile financiare să se apropie mai mult de principiul imaginii fidele;

se cuantifică în termeni monetari riscul de activitate economică;

se utilizează calculul actuarial în estimarea, evaluarea și recunoașterea averii și rentabilității;

se utilizează calculul actuarial pentru maximizarea valorii întreprinderii;

se asigură o stabilitate mai mare a rezultatelor financiare a activității desfășurate, ca urmare a acoperirii integral pe seama primelor încasate a obligațiilor asumate față de asigurați precum și a cheltuielilor legate de încheierea contractelor și încasarea primelor;

se asigură utilizarea de către organizațiile de asigurări din România a metodei „pro rata temporis” la calculul rezervei primei necâștigate la finele perioadei de gestiune. Utilizarea acestei metode ridică nivelul de exactitate a calculului venitului efectiv câștigat din activitatea de asigurări în perioada de gestiune, exclude cazul când asiguratorul, în perioada de acțiune a contractului de asigurare, nu dispune de mijloace în rezerva primei necâștigate și garantează îndeplinirea, de către acesta, a obligațiilor asumate conform condițiilor stipulate în contractele de asigurare.

Conceptele de valoare actualizată, contract de asigurare, valoare actuală și valoare viitoare, primă de asigurare, factor viager de fructificare, tabele de mortalitate, numere de comutație, rezerve tehnice, rezerve matematice, solvabilitate, marja de solvabilitate, teste de stress, teste de adecvare a datoriei, riscul asigurat, managementul riscurilor, calcule actuariale, instrumente financiare derivate, contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor, perioadele de timp; plățile-încasările imediate/amânate, plați-încasări anticipate/posticipate, norme de adecvare ale capitalului, toate formează conținutul contabilității actuariale.

Nu doar conceptul de contabilitate actuarială îndeamnă la reflecție și meditare, ci chiar și însuși conceptul de asigurare. Dificultatea constă în dezvăluirea esenței acestui concept, care la prima vedere pare simplu și clar, într-o noțiune, care să nu fie nici prea îngustă (astfel încât să cuprindă toate tipurile de asigurări) nici prea largă (astfel încât să cuprindă în sfera să elemente străine domeniului asigurărilor) și nu puțini sunt cei care au încercat acest lucru.

Conceptul de asigurare a fost abordat atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere juridic, deoarece asigurarea pentru a deveni operantă trebuie să capete formă juridică. O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie „legea părților”, precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă.

Principala noastră propunere din punct de vedere juridic pentru contractul de asigurare este de natură aeficientizainformareaasiguratului,conferindinformației, de altminteri detaliat reglementate ca și conținut, un caracter procedural concret și verificabil.

Chiardacăunelecompanii,celpuțin,pretipăresc pe versoul formularului decereresau declarație,un rezumat al informațiilorminime pretinsedeOrdinulC.S.A. nr.3111/2004,procedeul permiteasigurătorilorsăfacăîntr-o manieră facilă dovada îndeplinirii obligației de informare, fără însă a dispune de minime garanții că potențialului asigurati s-aușicomunicat efectivinformațiile,respectiv căacestea i s-au pus la dispoziție la timpul potrivit.

Astfel în ceea ce privește contractul încheiat între persoane prezente, considerăm că s-ar impune precizareaîntextelenormative,cainformațiilereglementatesăfiecomunicateformal asiguratului, nuanterior „încheierii contractului” ci „anterior completării cereriisau declarației de asigurare”. Astfel, mai sunt speranțe de a nu se ratifica practica neloială a unor asigurători români, de a prezenta informațiile precontractuale legalmente pretinse, peverso-ul cererilor/declarațiilorde asigurare, plecând de la premisa că, la momentulîn care primește cererea spre completare, clientul este dejadeterminat să încheie asigurarea, nemaifiind interesatsă-șilumineze consimțământul prin lectura dificilă a textului, scris în caractere mici, de pe verso.

În ceea ce privește contractele complexe (în principiu, cele de asigurare de viață) încheiateladistanță,estenecesarsăexisteoprocedurăcaresăprevadăobligativitatea comunicăriiasiguratului,subsemnătură,ainformațiilorminimepretinsedelege,cuun anumit termen minim anterior întocmiriiși semnării de către acestaa cererii sau declarației de asigurare, perioadă în care potențialul asigurat să poatăreflecta asupra decizieideafaceofertadeasigurare.Documentecumsunt notaorifișadeinformare, reglementate în dreptul francez, pot constitui o corectă și eficientă sursă de import legislativ. După modelul practicii franceze, notade informarear conține toate informațiile legalmente pretinse, însă ar trebui să descrie în mod special garanțiile contractualeși excluderile de la acoperirea riscului, precum și obligațiile asiguratului pe parcursul derulării contractului,cu sancțiunile legaleșicontractuale aferente neexecutării acestora.

Nici definiția contractului de asigurare emisă de către IASB prin intermediul IFRS 4 „Contractul de asigurare”, care este una de substanță economică și nu una juridică, nu este lipsită de controverse. În acest sens Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate a emis pe data de 30 iulie 2010 proiectul de expunere ED8, care propune un nou standard de contabilitate pentru contractele de asigurare ce ar urma să înlocuiască IFRS 4 „Contracte de Asigurare”. Proiectul reprezintă primul model comprehensiv de contabilizare a contractelor de asigurare conform IFRS și se așteaptă să aibă un impact semnificativ asupra tuturor entităților care emit contracte de asigurare. Pe lângă schimbări ale politicilor și practicilor contabile, propunerile pot avea un impact și asupra sistemelor, datelor, proceselor și activității de asigurări în general. Un model comprehensiv de măsurare este propus pentru toate tipurile de contracte de asigurare emise de entități, cu o abordare modificată pentru contractele pe termen scurt. Modelul de măsurare este bazat pe obiectivul „îndeplinirii obligațiilor contractuale”, care reflectă faptul că o entitate, în general, se așteaptă să își îndeplinească obligațiile în timp prin plata beneficiilor și daunelor către asigurați pe măsură ce acestea devin scadente, și nu prin transferul lor către o terță parte. Propunerile includ de asemenea un model revizuit de prezentare a situației poziției financiare și a situației rezultatului global, un model de măsurare a contractelor de reasigurare, o abordare a riscului de credit pentru activele din reasigurare bazat pe pierderile așteptate, tratamentul costurilor de achiziție, contabilizarea separată a componentelor contractelor de asigurare și cerințe extensive de prezentare a informațiilor în notele la situațiile financiare.

Modelul de evaluare are la bază principiul conform căruia un contract de asigurare reprezintă suma unor fluxuri de trezorerie, constând în intrări (primele de asigurare) și ieșiri (beneficii, daune și costuri).

Proiectul de expunere propune că entitățile să includă costurile de achiziție incrementale pentru contractele emise în fluxurile de trezorerie aferente contractului.

Caracterul incremental al costurilor de achiziție și necesitatea includerii acestora în fluxurile de trezorerie aferente contractului sunt determinate la nivel de contract de asigurare în parte și nu la nivel de portofoliu.

Esențial pentru societatea de asigurări este să calculeze riguros primele datorate de asigurați pentru a-și forma un fond de asigurare suficient de mare necesar indemnizării pagubelor, diminuându-se astfel riscul de insolvabilitate.

Consider ca orice analiză a situației financiare a societății de asigurări se bazează pe modalitatea de constituire a rezervelor tehnice, subevaluarea acestora conduce la diminuarea profitului realizat din activitatea de investiții, iar utilizarea unor metode ineficiente poate influența soliditatea și profitabilitatea asigurătorilor, prin distribuirea necuvenită de dividende pentru o societate aparent profitabila dar care, în realitate, înregistrează pierderi.

Pe lângă rezervele tehnice, consider ca societățile de asigurări trebuie să-și formeze și rezerve de risc pentru fiecare categorie de produse, în scopul diminuării expunerii fata de riscul de faliment (insolvabilitate), acestea fiind o alternativă viabilă la operațiunea de reasigurare.

Fundamentarea tarifelor de prime și a rezervelor reprezintă o activitate importantă pentru societățile de asigurări. Dacă asigurătorii nu stabilesc cu acuratețe tarifele de prime care să reflecte mărimea riscului aceștia pot suferi pierderi datorită dezechilibrului financiar creat între prime și despăgubiri sau din cauza selecției adverse. De asemenea, consider ca societățile de asigurări care nu-și fundamentează pe baze științifice tarifele de prime și le adaptează pe cele ale celorlalți asigurători de pe piață sunt puse în fața pericolului să aibă un volum mic de asigurări datorită primelor prea mari sau un volum mare de asigurări care duc la pierderi întrucât primele sunt prea mici. Recomandăm societăților de asigurări să-și fundamenteze rezervele pe baza metodelor prezentate în această cercetare evitându-se astfel riscul că uneori, deși adevărate, valorile din documentele contabile să nu ilustrează o imagine financiară reală și fidelă a asigurătorului datorită nefundamentării corecte a rezervelor.

Unul dintre obiectivele principale ale cercetării întreprinse a fost acela de identificare, evaluare și gestionare a principalelor categorii de risc cu care se confrunta societățile de asigurări din România precum și prezentarea tratamentelor contabile specifice contabilității de acoperire împotriva riscurilor.

În acest sens am prezentat câteva tehnici cantitative pentru cuantificarea riscului și am pus în evidență importanța mutualizării riscului în asigurări precum și limitele acesteia determinate de prezența asimetriei de informații dintre asigurat și asigurător ceea ce generează selecția adversă și hazardul moral. Am ajuns la concluzia că hazardul moral poate fi evitat prin promovarea de contracte de asigurare bazate pe dispersia riscului intre asigurat și asigurător și facem recomandarea ca în țara noastră să se construiască o bază de date la nivel național care să cuprindă toți asigurații și să conțină informații referitoare la trecutul și comportamentul fiecăruia și care să fie ușor accesată de către companiile de asigurări, asemănător modelului C.I.P (centrala incidentelor plăți) din sistemul bancar.

Evaluarea riscului la nivelul unei societăți de asigurări trebuie realizată atât din punctul de vedere al activității de subscriere, cât și din cel al activității de investiții. Cele două activități efectuate de asigurător se interferează, iar gestionarea riscurilor este efectuată plecând de la modalitățile de fundamentare a tarifelor de prime și a rezervelor.

Întrucât normele contabile specifice domeniului asigurărilor nu prevăd: o schemă de clasificare a instrumentelor financiare în active financiare respectiv datorii financiare, o delimitare între plasamente și instrumente financiare derivate, și nicio delimitare între instrumentele financiare derivate deținute în scop speculativ sau destinate acoperirii riscurilor, rezultă că pentru profesionistul contabil care activează într-o societate de asigurări, nu este o activitate deloc ușoară să facă distincție între aceste categorii de instrumente. Pentru a veni în sprijinul societăților de asigurări, pornind de la structurile bilanțiere prevăzute în țara noastră pentru societățile de asigurări și societățile bancare, dar și de la definițiile, exemplele și structurarea oferite de IAS 32 „Instrumente financiare: prezentare și descriere” și IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare” propunem o schemă de clasificare a activelor și datoriilor financiare și recomandăm societăților de asigurări întocmirea unei situații (ca parte componentă a notelor explicative) care să cuprindă informații cu privire la instrumentele financiare derivate deținute de entitate la un moment dat, pe care o vom numi Bilanț derivat.

De asemenea, recomandăm, societăților de asigurări că înregistrarea în contabilitate a instrumentelor derivate să se facă în conturi distincte, cu ajutorul conturilor bilanțiere și a conturilor extrabilanțiere în funcție de următoarele criterii:

– în funcție de tipul instrumentelor: instrumente ferme (ex. Contracte la termen, futures, swap), instrumente condiționale (opțiuni cumpărate și vândute) și alte instrumente;

– în funcție de variabila care determină modificarea valorii instrumentelor: instrumente pe cursul de schimb, instrumente pe rata dobânzii, instrumente pe acțiuni și indici bursieri și alte instrumente derivate;

– în funcție de scopul operațiunii: instrumente care nu sunt de acoperire și instrumente de acoperire.

Problematica contabilității de acoperire a riscurilor, a fost tratată prin prisma raționamentului profesional. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că referențialul contabil internațional este un referențial bazat pe principii care îi permite contabilului să își exercite raționamentul profesional în cazul în care nu există un standard relevant care să trateze respectivul aspect sau atunci când sunt prevăzute mai multe tratamente contabile din care se poate alege. La polul opus se află normele americane, bazate pe reguli, ce oferă o multitudine de explicații și îndrumări detaliate pentru diverse situații concrete întâlnite în practică. În condițiile în care, modelul elaborat de FASB, caracterizat printr-o multitudine de excepții de la principii și printr-un număr impresionant de ghiduri de interpretare și implementare, a dat dovadă, în repetate rânduri, de vulnerabilitate, nu puține sunt vocile care susțin întoarcerea acestuia la o abordare bazată pe principii asemănătoare modelului IASB.

Concluzia care se desprinde este aceea că utilizarea IFRS-urilor implică, într-o bună măsură, recurgerea la judecată profesională și reducerea situațiilor în care contabilitatea și raportarea financiară reflectă numai conformarea la anumite reguli.

Principalii indicatori financiari de urmărire și limitare a riscurilor specifici domeniului asigurărilor sunt solvabilitatea și marja de solvabilitate. În urma cercetării efectuate putem concluziona că printre cei mai importanți factori care conduc la insolvabilitate sunt:

subscrierea, constituirea de rezerve și soluționarea de cereri de despăgubire necorespunzătoare;

situația financiară a reasiguratorului;

controlul necorespunzător al cheltuielilor;

tranzacțiile incorecte ale agenților, brokerilor sau reasiguratorilor.

Determinarea solvabilității presupune cunoașterea riscurilor la care este expus un asigurător și a necesarului de capital pentru a face față acestor riscuri.

Activitatea unei societăți de asigurare este supusă riscului economic (sau operațional) întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului sau și ale ciclului de exploatare. Riscul economic apreciază posibilitatea înregistrării unui rezultat insuficient sau chiar a unor pierderi. Deci riscul economic nu este altceva decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp și cu cele mai mici costuri la variația mediului economic exprimând volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.

Riscul financiar reflecta variabilitatea rentabilității capitalurilor proprii sub incidența structurii financiare a societății de asigurare. Capitalul societăților are două componente (capitalul propriu și împrumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează. Dacă societatea de asigurare recurge la împrumuturi, va suporta în mod sistematic și cheltuielile financiare aferente. Astfel, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, antrenează variabilitatea rezultatelor, deci modifica mărimea riscului financiar.

Pentru analiza riscului de faliment recomandăm efectuarea testelor de stress.

Stress testele sunt tehnici statistice întreprinse de către asigurători pentru a oferi o mai bună înțelegere a vulnerabilităților cu care se confruntă în condiții atipice. Acestea se bazează pe analiza impactului scenariilor adverse, cu o probabilitate scăzută, dar nu imposibilă de a se produce.

Rolul principal al stress-testelor derivă și din faptul că acestea pot crește rezistența societăților de asigurări, și a sistemului financiar în ansamblul său, la crizele financiare. Astfel, aplicarea periodică a unor scenarii de stress-test trebuie să reprezinte un instrument important de management al riscurilor pentru o societate de asigurări, prin care poate fi avertizată în legătură cu rezultatele neașteptate aferente apariției unor diverse tipuri de riscuri și care poate furniza evaluări ale volumului necesarului de capital pentru acoperirea pierderilor apărute în acest context. În consecință, testele de stres îndeplinesc în principal următoarele roluri: furnizează evaluări potențiale ale expunerii la riscuri, care merg dincolo de limitările modelelor existente și ale datelor istorice, și sprijină procesele de planificare a capitalurilor și de definire a planurilor alternative de lichiditate.

Considerăm că efectuarea periodică a unor simulări de criză (aplicarea unor scenarii de stress-test) trebuie să facă parte integrantă din cultura de risc și din cea de management ale unei societăți de asigurări, deoarece furnizează evaluări potențiale ale expunerii la riscuri și sprijină procesele de planificare a capitalurilor și de definire a planurilor alternative de lichiditate.

Acestea pot crește rezistența societăților de asigurări la crizele financiare mai ales în perioadele de stabilitate/creștere economică în care, datorită neapariției de riscuri deosebite, societățile de asigurări pot să nu fie conștiente de impactul major al unor perioade de criză asupra stabilității lor financiare și pot accepta mai ușor și cu prețuri mai reduse expuneri la risc ridicate.

Importanța stress-testurilor a fost reiterată de amplitudinea și durata crizei financiare; în același timp, necesitatea îmbunătățirii performanțelor acestora este determinată de faptul că pe ansamblu criza s-a dovedit a fi mult mai severă ca amplitudine față de scenariile cele mai negative care stăteau la baza multor sisteme de simulări de criză.

Pentru raportarea internă a rezultatelor testelor de stres propunem întocmirea unui raport narativ, în detrimentul unui raport pur statistic. De asemenea, propunem că prezentarea raportului să fie una orală care să permită întrebări și discuții. Este esențial că ipotezele și rezultatele să fie prezentate într-o manieră care poate fi înțeleasă de către conducerea și managementul societății de asigurări, astfel încât să se poată lua decizii pe baza lor.

În ce privește frecvența, propunem întocmirea unui raport pentru raportarea internă cel puțin odată pe an, cu excepția cazurilor în care testele de stres se efectuează la intervale mai mari de timp. Calendarul raportării poate depinde de urgența problemelor raportate și de oportunitatea integrării rezultatelor testului de stres în ciclul financiar contabil al asigurătorului. În aceste cazuri decizia de a amâna efectuarea și prezentarea rezultatului testului de stres până la data oficială a raportării ar fi una imprudentă. În asemenea circumstanțe recomandăm ca testele de stres să fie întreprinse, iar rezultatele să fie raportate pe o bază interimară.

Trebuie luat în considerare și faptul că testul de stres este un instrument cheie de gestionare a riscului pentru a ajuta asigurătorii să înțeleagă consecințele unor situații nefavorabile. Testul de stres ar putea să nu atingă acest obiectiv-cheie, în cazul în care asigurătorii ar fi obligați să facă publice rezultatele reale ale testului. Publicarea rezultatelor ar putea descuraja asigurătorii în testarea unor scenarii cu adevărat adverse. În plus, dezvăluirea completă poate expune asigurătorii la acțiuni de ruinare de către concurenții și partenerii contractuali.

Înainte de a decide asupra manierei și a formei în care testele de stres vor fi publicate, atragem atenția asupra supraveghetorului să ia în considerare și posibilitatea interpretării eronate a rezultatelor, care ar putea avea un impact semnificativ asupra încrederii publicului în respectiva societate de asigurare.

Deși există numeroase tehnici pentru măsurarea efectelor mișcărilor atipice sau extreme recomandarea noastră este folosirea metodei de simulare Monte-Carlo chiar dacă aceastătehnică este mai laborioasă decât analiza de senzitivitate și necesită un volum mai mare de cunoștințe de specialitate.

Solvabilitatea reprezintă un aspect important în regulamentul de funcționare al unei societăți de asigurare Deși toate societățile de asigurare doresc să cunoască cu precizie valoarea optimă a capitalului, acest lucru este foarte greu de realizat. Managementul financiar modern și calculul actuarial oferă diferite metode pentru luarea deciziilor privind structura capitalului, dar acestea au anumite limite. Nici cel mai precaut management nu poate garanta faptul că obligațiile neprevăzute nu vor reduce capacitatea financiară a unei societăți de asigurare, iar reglementările guvernamentale nu pot preveni apariția insolvabilității. În majoritatea cazurilor, eforturile organelor de supraveghere au preîntâmpinat pierderile asiguraților. Cu toate acestea, întârzierea plăților, nesiguranță și efectul psihologic care decurg din problemele de insolvabilitate ale unui asigurător sunt foarte importante pentru situația financiară a acestuia. În acest sens am realizat un studiu comparativ privind principalele modele conceptuale de reglementare a solvabilității utilizate pe plan european și non-european în scopul dezvoltării celui mai bun regim de solvabilitate pentru România în cadrul proiectului Solvency II.

Studiul a arătat că există diferențe clare între regimul Solvency I existent și noile abordări bazate pe risc. Au fost observate zone cheie de convergență și un nivel înalt de consecvență în cadrul principiilor elaborate de Comisiile Europene IAIS (International Association of Insurance Supervisors) și IAA (International Actuarial Association). Studiul a scos în evidență și faptul că deși principiile cheie pe care se sprijină noile regimuri de solvabilitate sunt convergente, exista o varietate de abordări în aplicarea acestor principii.

Totodată, studiul a scos la iveală că abordarea tradițională a solvabilității în asigurări care constă în determinarea cerințelor de capital pe baza analizelor statice prezintă un dezavantaj major, prin faptul că nu furnizează informații actualizate cu privire la situația financiară a societății.

Acest dezavantaj poate fi eliminat printr-o abordare a solvabilității bazată pe simularea fluxurilor viitoare de numerar. Modelul de simulare se bazează pe legăturile existente între lichiditate și solvabilitate. Într-adevăr, lichiditatea este alcătuita din intrări și ieșiri de numerar ale companiei de asigurări și se referă la capacitatea companiei de a-și îndeplini obligațiile contractuale, în timp ce solvabilitatea este rezultatul unui exces de active față de datorii, ceea ce înseamnă o valoare pozitivă a capitalului. Trebuie menționat faptul că realizarea de lichiditate pe termen scurt conduce la solvabilitate pe termen lung, deoarece un flux net pozitiv de numerar conduce la creșterea capitalului. O estimare adecvată a intrărilor și ieșirilor de numerar care vor fi probabil generate în viitorul apropiat, este extrem de importantă în păstrarea stării de solvabilitate a unei societăți de asigurări.

Modelele de simulare a fluxului de numerar pot fi realizate fie printr-o abordare stocastică fie printr-o abordare deterministă. Deși primă este mai exactă din punct de vedere actuarial, dacă este proiectată în mod corespunzător, cea din urmă este mai puțin complexă și punerea sa în aplicare este destul de ușoară.

Al doilea studiu realizat în cadrul acestei cercetări a constat în identificarea dificultăților întâmpinate de societățile de asigurare din România cu privire la modalitatea de calcul și raportare a indicatorilor de solvabilitate potrivit reglementărilor în vigoare. Printre nemulțumirile societăților de asigurări identificate se numără: modul de calcul, mai precis faptul că în determinarea activului net, imobilizările necorporale sunt considerate în totalitate non-valori, iar imobilizările corporale nu sunt luate la întreaga valoare; evaluarea riscului de solvabilitate în trepte sau pe intervale, plecând de la premisa că în U.E nu sunt stabilite aceste intervale, ci doar un prag minim în funcție de care se evaluează gradul de solvabilitate; publicarea gradului de solvabilitate, deoarece situația unui asigurător cu probleme ar putea fi agravată și mai mult, iar majoritatea autorităților de supraveghere din străinătate au ales să nu publice acești indicatori; raportarea indicatorilor la finele anului este denaturată la companiile care practică asigurări obligatorii de răspundere civilă auto datorită înregistrării în contabilitate a primelor de asigurare că venituri în avans, ce nu implică nicio obligație actuală și măresc nejustificat valoarea activelor luate în calculul marjei de solvabilitate; faptul că autoritățile de supraveghere nu se implică suficient în verificarea algoritmului de determinare a rezervelor tehnice (rezervele tehnice influențează invers proporțional nivelul marjei de solvabilitate și există riscul ca unele societăți cu probleme să-și subdimensioneze provizioanele).

Cele două studii întreprinse au constituit premise pentru propunerea unui nou model de solvabilitate pentru societățile de asigurare românești. Modelul propus este abordat din perspectivă economică astfel încât el se bazează mai mult pe utilizarea testelor de stres, decât pe informațiile degajate din bilanțul contabil și se bazează pe o analiză a valorii de piață (market-value), în conformitate cu cerințele internaționale. Spre deosebire de metoda standard descrisă de directive care determină SCR în funcție de cerințele comune ale societății de asigurare și ale acționarilor, acest model ține seama numai de cerințele acționarilor, în determinarea și calcularea SCR-ului, astfel încât rezultatele nu sunt direct comparabile. Modelul se dorește a fi asemănător unui semafor, pentru identificarea companiilor a căror expunere la risc este de așa natură încât acestea ar putea să nu fie în măsură să-și îndeplinească angajamentele fără de asigurați, în cazul în care valoarea activelor scade sub valoarea datoriilor. În funcție de cât de mult este afectat raportul dintre active și datorii, să se aprindă o lumină verde sau roșie. Modelul propus se dorește a fi unul simplu și flexibil, iar trăsătura să definitorie să fie practicabilitatea, motiv pentru care am optat pentru un model bazat pe factori. În modelul propus pentru asigurările de viață, marja de solvabilitate (ASM) se compară cu cerințele de capital pentru solvabilitate (SCR). Dacă ASM este mai mare decât SCR atunci cerința de solvabilitate este îndeplinită.

În final, consider ca lucrarea, prin metodele dezvoltate, prin studiile și analizele realizate, reprezintă un instrument util pentru:

– Societățile de asigurări, care prin intermediul acestei lucrări au posibilitatea: de a-și îmbunătăți activitatea de subscrirere, de investiții, stabilitatea financiară; de a evita și diminua riscul economic, financiar și de faliment prin contabilitatea de acoperire împotriva riscurilor; de a-și dezvolta propriile modele interne de evaluare a solvabilității, modelul propus fiind doar un stimulent în acest sens;

– Actuari – metodele de fundamentare a tarifelor de prime, a rezervelor matematice, a rezervelor tehnice, analizele, exemplele date, tratamentele contabile prezentate pot fi utilizate de aceștia în activitatea lor;

– Comisia de supraveghere a asigurărilor care poate folosi concluziile studiului comparativ privind principalele modele conceptuale de reglementare a solvabilității utilizate pe plan european și non-european în vederea dezvoltării unui regim de solvabilitate specific societăților de asigurări din România;

– Gestionarii de portofoliu, investitorii de fonduri financiare care se pot folosi de clasificările făcute asupra instrumentelor financiare în realizarea investițiilor pe piața de capital;

– Băncile care sunt organizate și funcționează pe principiul bancassurance;

– Potențialii asigurați, care prin comparațiile, analizele și concluziile prezentate pot selecta acel tip de asigurare ce le oferă cea mai mare utilitate;

– Tinerii cercetători ce pot dezvolta și îmbunătăți elementele prezentate în lucrarea. Fiind printre puținele materiale din domeniul asigurărilor prezentate la noi.

Din punct de vedere al diseminării informației, rezultatele parțiale ale cercetării au fost publicate în reviste de prestigiu din țară și străinătate sau susținute la diferite conferințe internaționale.