Solutionarea PE Cale Pasnica A Diferendelor Internationale

SOLUȚIONAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE:PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL RELAȚIILOR DINTRE STATE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

CAPITOLUL I EVOLUȚIA ISTORICĂ A MIJLOACELOR DE

SOLUȚIONARE PAȘNICĂ

1. Primele consacrări de drept internațional

2. Interzicerea războiului de agresiune

3. Consacrarea principiului și amijloacelor de soluționare în Carta O.N.U.

4. Rolul altor organizații internaționale

CAPITOLUL II CĂI ȘI MODALITĂȚI DE REZOLVARE PAȘNICĂ A

DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

1. Mijloace nejurisdicționale

A. Tratativele

B. Bunele oficii

C. Mediațiunea

D. Concilierea internațională

E. Ancheta internațională

2. Mijloace jurisdicționale

A. Arbitrajul internațional

B. Justiția internațională

a) Curtea Permanentă de Justiție Internațională precursoare a Curții Internaționale de Justiție

b) Componența Curții Internaționale de Justiție

CAPITOLUL III REZOLVAREA DIFERENDELOR ÎN CADRUL

ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

1. Rezolvarea diferendelor în cadrul O.N.U.

2. Rezolvarea diferendelor în cadrul organismelor regionale

CONCLUZII

=== CONSIDERATII CU PRIVIRE LA TRATATUL ROMANO (Corectat) ===

CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA TRATATUL ROMÂNO-UNGAR ȘI SEMNIFICAȚIA LUI DIN PUNCTUL DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL

– Formă revăzută a studiului publicat în revista „Studii de Drept Românesc”, Anul IX (42), nr.1-2, ianuarie-iunie 1997 (pag. 125-133) și nr.3-4, iulie-decembrie 1997 (pag.63-70) –

1. Considerațiuni preliminare. Tratatul româno-ungar semnat Ia Timișoara, la 16 septembrie 1996, a reprezentat nu numai un eveniment ce a suscitat pe drept cuvânt atenția opiniei publice și a tuturor cercurilor politice din țară și din străinătate, dar și un document juridic ce prezintă un interes considerabil prin modul în care au fost reglementate anumite probleme ale relațiilor dintre cele două țări.

Înainte de a trece însă la analiza prevederilor Tratatului româno-maghiar, dorim să subliniem mai întâi câteva considerații preliminare, de ordin general, indispensabile pentru înțelegerea semnificației și sensului tratatului:

1. atât România cât și Ungaria au acceptat teza priorității reglementărilor internaționale asupra celor interne, marcând astfel o schimbare fundamentală de orientare față de epoca socialistă, când se încetățenise tendința recunoașterii supremației dreptului intern față de cel internațional, respingându-se orice reglementări sau prevederi internaționale care nu ar fi fost acceptate în prealabil în mod expres de către state. Principiul superiorității dreptului internațional este recunoscut astăzi în România de art.ll și 20 din Constituția adoptată în 1991;

2. principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, în egală măsură acceptate de România ca și de Ungaria, își păstrează întreaga lor forță și obligativitate, dar unele dintre sensurile și consecințele lor au cunoscut importante nuanțări. Așa, de pildă, principiul suveranității statelor, care rămâne un principiu esențial al relațiilor internaționale, urmează a fi interpretat și promovat în spiritul reglementărilor ce vizează integrarea euro-atlantică, care conțin. În unele cazuri, prevederi derogatorii de Ia reglementările tradiționale decurgând din acest principiu (este cazul acordurilor de la Schengen și Amsterdam, care aduc importante elemente noi);

3. În ceea ce privește minoritățile, în ultimii ani au fost adoptate importante documente internaționale care asigură protecția cetățenilor aparținând acestor minorități. Cu toate acestea, ele nu au, evident, toate, aceeași valoare juridică, existând reglementări obligatorii în prezent având o valoare juridică de lege lata și reglementări care au numai o valoare de recomandare, de lege ferenda, fiind acceptate în mod parțial și nefiindu-le recunoscută în prezent o obligativitate generală. În cadrul reglementărilor având o valoare juridică obligatorie de lege lata se pot cita prevederile Cartei O.N.U., ale Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și ale Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995. În cea de a doua situație fac parte Recomandarea 1201/1992 a Consiliului Europei, susținerile privind drepturile colective ale minorităților ș.a.;

4. problema discriminării „pozitive” prin acordarea unor drepturi minorităților mai mari decât cele ale majorității cetățenilor unei țări este o problemă foarte delicată, care a suscitat foarte multe discuții, dat fiind faptul că foarte mulți lideri politici sunt în generai reticenți față de ideea discriminării pozitive, pe care o consideră a fi contrară intereselor majorității populației țării respective;

5. În dreptul internațional contemporan își păstrează întreaga valoare vechiul principiu pacta sunt servanda, cu consecința sa directa, a îndeplinirii tuturor obligațiilor convenționale stabilite prin înțelegerile dintre state în litera exactă și spiritul lor, cu deplină bună credința.

Pe de altă parte, referindu-ne exclusiv la evoluția relațiilor româno-maghiare, câteva elemente preliminare se cuvin a fi subliniate, și anume: a) tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară se înscrie în suita unor importante documente care au fost încheiate în ultimii ani de țara noastră cu un număr destul de mare de țări europene, prin care au fost definite bazele relațiilor reciproce. Asemenea documente au fost perfectate cu Franța, Turcia, Italia, Grecia, Spania, Bulgaria, Germania, Estonia, Polonia, Republica Belarus, Republica Slovacă, Croația, Albania, Republica Armenia, Republica Cehă, Georgia, Republica Azerbaidjan. Egipt, Republica Federala Iugoslavia, Ucraina. Prin urmare, în mod necesar, tratatul româno-ungar nu trebuie considerat ca un eveniment politico-diplomatic izolat și privit ca atare numai în individualitatea sa, ci raportat la eforturile diplomației românești după Revoluția din Decembrie 1989 de a edifica un sistem de raporturi durabile, în măsură să asigure amplificarea și dezvoltarea cooperării, în spiritul noilor realități europene și mondiale;

6. tratatul româno-ungar se înscrie în seria unor importante documente bilaterale româno-ungare perfectate de cele două țari după 1990, care au ridicat la cote tot mai înalte dimensiunile încrederii și securității reciproce. Este suficient sa reamintim, în această ordine de idei, pentru a da numai un singur exemplu, prevederile Acordului din 1991 între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungaria privind stabilirea unui regim de „cer deschis” între cele două țări, încheiat în spiritul prevederilor documentului de la Viena din 1990 și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, pentru a se încuraja transparența în domeniul activităților militare;

7. tratatul româno-ungar constituie rezultatul unui proces îndelungat de negocieri în care cele două state au ajuns treptat Ia formularea unor puncte de vedere comune în problemele relațiilor lor reciproce, depășind momente firești de căutări ale unor soluții, ca și tentativele unor cercuri politice ostile tratatului de a bloca perfectarea acestuia sau de a-l goli de conținut. Este firesc, deci, ca acest tratat ce însumează în final un număr de formulări și de soluții ce au fost găsite convenabile de ambele părți, să nu reflecte în mod exclusiv punctul de vedere al părții române sau al părții maghiare, ci punctul de vedere al ambelor state, negociat, în spiritul înțelegerii;

8. tratatul exprimă interesele comune de pace și securitate ale celor două țări, constituind din acest punct de vedere un important pas pe drumul securității și încrederii în Europa, promovând o concepție nouă care se înscrie în spiritul documentelor internaționale și ai standardelor stabilite de reuniunile europene („Planul Balladur” din 1992, Conferința de la Paris, din martie 1994, asupra Pactului de stabilitate în Europa ș.a.).

2. Principalele prevederi ale Tratatului din 1996

Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria cuprinde 25 de articole și o anexă, fiind întocmii în două exemplare originale, fiecare în limba româna și în limba ungara, ambele considerate autentice în egala măsură. El se deosebește fundamental atât prin obiectivele, cât și prin prevederile sale, de Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între Republica Populara Româna și Republica Ungară, semnat la Budapesta, la 24 ianuarie 1948, care era un tratat de asistență militară, bazat pe apartenența celor doua țări la „ lagărul socialist”, cât și de Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Republica Socialistă România și Republica Populară Ungara, semnat la București la 24 ianuarie 1972, care preconiza asistența militară (mutuală) în condițiile art.51 din Carta O.N.U. fără a conține însă nici un fel de prevederi cu privire la situația celor două minorități.

2.1. Principiile pe care se întemeiază tratatul

Tratatul româno-ungar reafirmă principiile fundamentale înscrise în Carta Națiunilor Unite, Actul Final de la Helsinki. Carta de la Paris pentru o nouă Europă și alte documente adoptate în cadrul O.S.C.EA Un articol special al tratatului (art.4) consacră în mod expres inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială, reafirmând ideea că cele două părți „nu au pretenții teritoriale una față de cealaltă și că nu vor ridica astfel de pretenții nici în viitor”.

2.2. Domeniul de colaborare

Tratatul stabilește o largă arie de domenii în care urmează să se desfășoare colaborarea dintre cele două părți, incluzând domeniul economic, politic, juridic, cultural, științific, sănătății, al combaterii poluării. Se prevede colaborarea în ceea ce privește navigația pe Dunăre, protecția minorităților, asistența juridică în cauzele civile, familiare și penale, combaterea crimei organizate, în special a terorismului, traficului ilegal de stupefiante, pirateriei aeriene, contrabandei și traficului ilegal de bunuri și valori culturale, istoric și muzeale.

Colaborarea româno-ungară urmează să se desfășoare atât pe plan bilateral, cât și în cadrul organizațiilor internaționale, în special Consiliul Europei, O.S.C.E., O.N.U. ș.a.

2.3. Drepturile și îndatoririle părților

Cele două părți se angajează să respecte cu strictețe principiile dreptului internațional în relațiile bilaterale și multilaterale. Totodată, ele se obligă să atragă atenția, una celeilalte, asupra unor situații care ar provoca eventuale tensiuni sau conflicte\ Ele condamnă orice manifestări de xenofobie, de ură, discriminare sau prejudecăți rasiale, etnice sau religioase, propunându-și să adopte măsuri eficiente pentru a preveni asemenea manifestări.

2.4. Garanții

Tratatul consacră un sistem de garanții la nivel bilateral sub forma organizării unor consultări periodice, la diferite niveluri, în problemele securității și apărării, care prezintă interes reciproc, precizând totodată că în cazul apariției unor situații care amenință pacea și securitatea, sau interesele majore de securitate ale părților, cele două țâri vor examina împreună măsurile de natură sa contribuie la reducerea tensiunii și eliminarea situației create.

Art.21 al Tratatului prevede că părțile contractante vor soluționa prin consultări și negocieri directe orice diferende rezultând din interpretarea sau aplicarea tratatului, iar după ce ambele părți vor deveni parte la un acord internațional multilateral privind reglementarea pașnică a diferendelor, vor aplica acest acord, dacă se referă la probleme pertinente, de genul celor stipulate în tratat și care nu fuseseră soluționate până atunci prin consultări și negocieri bilaterale.

Pe plan multilateral se prevede, în mod expres, în art.16 alin.l, utilizarea consecventă și dezvoltarea mecanismelor de colaborare europeană. Totodată, art.22 mai prevede că dispozițiile tratatului nu sunt îndreptate împotriva unor state terțe și nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor pe care părțile contractante le au datorită unor alte acorduri bilaterale sau unor acorduri multilaterale pe care le-au încheiat cu alte țări.

2.5. Dispoziții finale

Tratatul se încheie pe 10 ani, dar valabilitatea lui se prelungește automat pe noi perioade de câte 5 ani, conform practicii „tacitei reconducțiuni”, dacă nici una dintre părți nu notifică denunțarea cu cel puțin un an înainte de data când dorește să se retragă din tratat.

3. Regimul minorităților

Întrucât problema regimului juridic al persoanelor aparținând minorităților naționale ale celor două țâri ocupa un loc important în cadrul Tratatului româno-ungar din 1996, consideram că nu este lipsit de interes sa analizăm această problema în lumina unor considerații de principiu și a documentelor internaționale, pentru a face și mai bine înțelese prevederile înscrise în tratat.

3.1. Considerații de ordin istoric

Dorim să remarcăm în acest context că ideea protecției internaționale a minorităților în consens cu realitățile stalului național și cu principiile de drept a fost amplu pusă în lumină la timpul său de marele jurist și diplomat român Nicolae Titulescu, care considera necesar să se elaboreze un adevărat „drept pozitiv ai minorităților”. În concepția sa, „obligațiile statelor față de minorități trebuie să fie universale, sub formă de drept sau sub formă de morală”. El estima că „un stat care nu s-ar strădui să asigure un maximum de bunăstare minorităților sale, un stat care nu ar înțelege că interesul său primordial rezidă în lealitatea tuturor cetățenilor și nu în anihilarea individualității culturale și religioase a unora din supușii săi, un stat care nu și-ar da seama că trebuie să fie ce! mai bun apărător al intereselor minorităților sale, acest stat nu ar viola numai legea umanitară care trebuie să conducă orice comunitate civilizată, ci și legea conservării propriei sale existențe”.

Un alt cunoscut specialist român, George Sofronie, preciza că regimul de protecție a minorităților nu este de natură însă a crea o situație excepțională unor cetățeni, privilegiată în raport cu toți ceilalți, ci tocmai de a garanta egalitatea lor deplină pe plan juridic și constituțional. După cum arată cu deosebită claritate George Sofronie, „Minoritățile nu pot să se prevaleze de drepturile lor – recunoscute de stat – decât dacă își îndeplinesc datoriile lor către acesta. Odată însă îndeplinite, și statul trebuie să le protejeze, pentru ca dezvoltarea lui să se realizeze și cu colaborarea lor”.

După cel de al doilea război mondial, prin eforturile comunității internaționale au fost adoptate reglementări care au întregit cadrul juridic existent anterior, oferind fundamentul pe baza căruia a fost identificat -cu migală și nu fără opoziții – un sistem de norme juridice chemate să asigure protecția unor persoane ce se diferențiază prin anumite trăsături etnice, lingvistice sau religioase.

În aceeași ordine de idei se cuvine a fi subliniat în mod cu totul special faptul ca dreptul minorităților a cunoscut importante dezvoltări ca urmare a unor laborioase preocupări manifestate de instituțiile europene. Documentele adoptate pe plan european au subliniat cerința unei corecte respectări a dreptului la identitate al persoanelor aparținând grupurilor minoritare. Totodată, Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990 al Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. a fundamentat ideea că problemele privind minoritățile naționale ..nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent eficace”.

Problemele privind protecția minorităților ji-au găsit ulterior o amplă reglementare în Convenția-cadru cu privire ia protecția minorităților, încheiată la Strasbourg, la 1 februarie 1995. Rezultat al unui amplu și laborios proces de elaborare, „Convenția-cadru” reafirmă chiar în preambulul său ideea că o societate pluralistă și cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturala, lingvistică și religioasă a grupurilor minoritare, dar, în aceeași măsură, să le creeze condiții propice care să le permită să-și exprime, să-și păstreze și să-și dezvolte această identitate.

Obligațiile propriu-zise care revin statelor sunt acelea de a garanta fiecărei persoane aparținând unei minorități naționale dreptul la egalitate în fața legii și la o egală protecție a legii. „Convenția-cadru” interzice efectuarea de discriminări bazate pe apartenența la o minoritate națională.

Tot în sarcina statelor părți revine și obligația de a adopta, dacă este cazul, măsuri adecvate în vederea promovării, în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și culturale, a unei egalități depline și efective între persoanele aparținând unei minorități naționale și cele aparținând majorității.

Importante prevederi sunt legate de promovarea condițiilor de natură să permită minorităților să-și dezvolte cultura, să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, cum sunt religia, limba, tradițiile și patrimoniul cultural. Convenția-cadru interzice orice politici sau practici având drept scop asimilarea persoanelor aparținând minorităților naționale „contra voinței lor” , de unde concluzia că există și posibilitatea pentru membrii grupurilor minoritare de a decide ei înșiși, fără nici un fel de constrângere, să se integreze în grupul majoritar.

3.2. Principalele prevederi ale tratatului în legătură cu drepturile minorităților.

Tratatul româno-ungar acordă – dat fiind contextul arătat – un loc deosebit de importam problemei minorităților. De altfel, în chiar preambulul său se specifica faptul că „minoritățile naționale constituie o parte integranta a societății din statul în care trăiesc”, astfel încât „protejarea acestora este o parte componentă a protecției internaționale a drepturilor omului”. Articolul 15, unul din cele mai importante articole ale Tratatului, conține de fapt 12 subarticole distincte. În acest articol se specifică, printre altele, dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și exprima, păstra și dezvolta identitatea „în mod individual sau împreună cu alți membri ai grupului lor”, dreptul de a folosi liber limba maternă, inclusiv în relațiile cu autoritățile locale, administrative și judiciare, „în conformitate cu legislația internă, precum și cu angajamentele internaționale asumate de cele două părți”. Se mai prevede amplasarea unor inscripții, a unor denumiri „în zonele locuite de un număr substanțial de persoane aparținând minorităților respective”, accesul la informație și mijloace de comunicare, dreptul de a înființa și administra propriile mijloace de comunicare „în cadrul legislației interne”, dreptul de a participa efectiv, individual sau prin partide sau organizații, la viața politică, economică, culturală, protejarea monumentelor care păstrează cultura și istoria minorităților, contacte libere peste frontiere, nediscriminarea și egalitatea cu toți ceilalți cetățeni etc.

3.3. Trimiterea la documentele internaționale.

Tratatul româno-ungar menționează, atât în preambul cât și în conținutul său, necesitatea respectării documentelor internaționale adoptate la nivel mondial și la nivel european. Articolul 15 alin.l lit.b din Tratat dispune că părțile contractante vor aplica „ca angajamente juridice” prevederile referitoare la minorități cuprinse în documentele pertinente ale O.N.U., O.S.C.E. și Consiliului Europei „menționate în Anexa la prezentul tratat”. În Anexă sunt specificate însă numai trei documente și anume: documentele reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a O.S.C.E., din 29 iunie 1990, Declarația Adunării Generale a O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților

=== l ===

SOLUȚIONAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

Cuprins

CAPITOLUL I EVOLUȚIA ISTORICĂ A MIJLOACELOR DE

SOLUȚIONARE PAȘNICĂ

1.1. Primele consacrări de drept internațional

Reglementarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional, format, în principal, pe calea cutumei, dar consacrat în numeroase tratate internaționale.

Ideea de reglementare pașnică, opusă aceleia de violență, a apărut, din cele mai îndepărtate timpuri, ca o statornică năzuință a oamenilor. La început s-a aplicat în mod sporadic; treptat ea a câștigat teren, luând forma convingerii generalizate, materializată pe de o parte în convenții și tratate internaționale, iar pe de altă parte într-un principiu fundamental cu valoare universal obligatorie.

În practica internațională se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor încă din antichitate, iar Evul Mediu statele foloseau frecvent medierea, arbitrajul și concilierea.

Dar, atâta timp cât dreptul internațional nu interzicea războiul și cât timp recurgerea la forță era permisă, soluționarea pașnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar și sporadic. Interzicerea războiului de agresiune și prohibirea forței și amenințării cu forța în relațiile dintre state, au fost elemente hotărâtoare pe linia recunoașterii și acceptări principiului soluționării pașnice a diferendelor internaționale.

În "Leviathan" publicat de Thomas Hobbes, în 1651 și în "Tratatul teologic și politic" al lui Boruch Spinoza se susține că statele se găsesc într-o "stare naturală", în care dreptul se întemeiază pe forță. Hobbes caracterizează societatea internațională prin "bellum omnium contra omnes" -războiul tuturor împotriva tuturor-.

Juristul german Loddson, ce face parte din adepții nihilismului în dreptul internațional, spunea că "totul între state se rezolvă exclusiv prin forță".

Orientarea statelor însă spre căi de soluționare pașnică a diferendelor, a început să-și găsească expresie pe planul dreptului internațional încă din sec. al XlX-lea, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 și mai ales în 1899 la prima Conferință pentru pace de la Haga, când s-a adoptat Convenția pentru aplanarea conflictelor internaționale prin care alături de mediere, a fost creat un nou mijloc de soluționare pașnică și anume ancheta internațională și, de asemenea, s-a instituit Curtea Permanentă de Arbitraj cu sediul la Haga.

Această orientare către mijloacele pașnice s-a extins și la statele de pe continentul american care, cu excepția S.U.A. și Mexicului, nu au participat la Conferința de la Haga și care au promovat ideea arbitrajului, încheind în acest sens, o serie de convenții, mai întâi bilaterale și apoi multilaterale.

Curtea este alcătuită din membrii ai fiecărui stat parte la Convenția de la Haga. Membrii sunt persoane cu o competență recunoscută în probleme de drept internațional și sunt numiți pe o perioadă de 6 ani.

Cea de-a doua Conferință de Pace de la Haga din 1907, realizând o codificare mai amplă a mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor dintre state, a adoptat o Convenție care cuprinde prevederi mai detaliate relative la bunele oficii și mediere, comisiile internaționale de anchetă, arbitrajul internațional, inclusiv procedura arbitrală și, totodată, a creat condiții pentru instituirea pe cale bilaterală a unui nou mijloc de soluționare pașnică: concilierea internațională.

Dar nici în baza celei de-a doua convenții (art. 1) nu s-a prevăzut obligația de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ci numai recomandarea de a se folosi mijloace pașnice, astfel încât recurgerea la calea pașnică și la oricare din mijloace era facultativă.

După primul război mondial, preocupările de asigurare a păcii și soluționare pașnică a diferendelor internaționale și-au găsit expresie în prevederile Pactului Ligii Națiunilor din 1919, care a creat și un nou mijloc de soluționare: justiția internațională, precum și în Protocolul adoptat de adunarea Ligii din 1924 referitor la soluționarea pașnică a diferențelor internaționale.

Pactul Ligii Națiunilor tindea să înlocuiască războiul de agresiune prin măsuri colective îndreptate împotriva statelor ce recurgeau la forță într-un mod contrar principiilor convenite și obligațiilor mutual asumate.

Specialistul român în drept internațional privat, Vespasian Pella în 1926, la scurt timp după înființarea Ligii Națiunilor, formula următoarele considerații semnificative.

„În timp ce până în prezent dreptul internațional privat acordă o importanță egală dreptului păcii și dreptului războiului, în viitor această știință va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un singur drept – dreptul păcii.

Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe existența unui drept al războiului, adică un drept al crimei”.

1.2. Interzicerea războiului de agresiune

Tratatele și convențiile încheiate în domeniul soluționării pașnice a diferendelor internaționale au dus atât la proliferarea și acceptarea ideii de soluționare pașnică, cât și la formularea și configurarea mijloacelor și procedurilor de soluționare pașnică și astfel au contribuit la recunoașterea posibilității de a se elimina războiul din viața societății, locul forței prin luptă luându-l forța dreptului. Este ceea ce a statuat Pactul General de renunțare la război din 1928 (pactul Briand-Kellogg) care, instituind renunțarea de către state, inclusiv de către cele care nu erau membre ale Ligii, la dreptul de a purta război, a interzis războiul de agresiune și a proclamat ca principiu de aplicabilitate generală principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.

Tratatul Briand-Kellogg este primul document internațional ce a consacrat principiul reglementării pașnice dintre state și a interzis războiul.

Acest tratat avea serioase limitări, în sensul că se aplica numai statelor părți și interzicea războiul, nu și alte modalități de recurgere la forță.

Principiul soluționării diferendelor pe cale pașnică și-a găsit dezvoltare în actul general din 1928 (revizuit în 1949), care, făcând distincția dintre diferende cu caracter juridic și diferende politice, prevedea ca diferendele, de orice fel, între două sau mai multe păreți contractante, care nu au fost soluționate pe cale diplomatică, vor fi supuse concilierii, iar diferendele juridice vor fi supuse curții Permanente de Justiție Internațională sau arbitrajului.

De asemenea, după Actul din 1928, au continuat să se încheie tratate bilaterale și multilaterale între statele europene, cele americane, precum și între statele de pe cele două continente pentru soluționarea pașnică a diferendelor dintre el fără, însă, a se mai ajunge la crearea de noi mijloace de soluționare pașnică.

1.3. Consacrarea principiului și a mijloacelor de soluționare în Carta O.N.U.

O dată cu crearea O.N.U. și adoptarea Cartei soluționarea pașnică a diferendelor a devenit nu numai un scop al organizației dar totodată un principiu în conformitate cu care trebuie să acționeze toate statele, atât membre, cât și nemembre ale O.N.U.

Carta O.N.U. este un tratat cu vocație universală semnat în 1945 la San Francisco. Este compusă din 111 articole dispuse în 19 capitole. Carta prevede scopurile organizației, și anume să mențină pacea și securitatea socială internațională; să dezvolte relații prietenești între națiuni; să realizeze cooperarea internațională.

Carta cuprinde și o serie de principii fundamentale: egalitatea între state, soluționarea diferendelor pe cale pașnică, abținerea de la amenințări și folosirea forței.

Potrivit articolului 1 punctul 1 din Cartă, soluționarea pașnică trebuie să se înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.

Astfel în art. 2 din Carta O.N.U., care enunță principiile în conformitate cu care statele membre trebuie să acționeze prevede că toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la forță sau la amenințarea cu forța și vor rezolva diferendele internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea, securitatea internațională și justiția să nu fie puse în primejdie.

În acest fel, Carta încadrează principiul rezolvării pașnice a diferendelor în contextul celorlalte principii ale dreptului internațional și, în primul rând, al principiului renunțării la forță sau la amenințarea cu forța.

Totodată, Carta consacră, în capitolul 6, mijloacele la care statele trebuie să recurgă în vederea oricărui diferend care s-ar ivi între ele: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, calea judiciară, organizații sau acorduri regionale, sau alte mijloace la alegerea lor, ca și atribuțiile organelor O.N.U. în această privință și rolul statelor în caz de diferend, sau situație care ar putea să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale.

Cât privește evoluția și diversificarea mijloacelor de reglementare pașnică, după cel de-al doilea război mondial, la gama mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor s-au adăugat acordurile și organizațiile regionale.

În sistemul Cartei, statele, în virtutea calității lor de subiecte ale dreptului internațional – suverane și egale în drepturi – cu deplină libertate de a alege mijlocul corespunzător în vederea soluționării oricărui diferend cu care ar fi confruntate, obligația lor fiind de a-l soluționa numai pe cale pașnică, în conformitate cu celelalte principii și norme de drept internațional și, în special, cu principiile nerecurgerii la forță, egalității suverane și bunei credințe.

De asemenea, în măsura în care acceptă jurisdicția, părțile într-un diferend pot recurge la C.I.J., ca organ judiciar al O.N.U. în cadrul organizațiilor internaționale. De o importanță deosebită este puterea de influențare și de convingere pe care organizația o poate exercita prin organele sale care acordă asistență părților în diferend. (Al. Bolintineanu, M. Malița, referindu-se la O.N.U., subliniază că, spre deosebire de negociere sau de alte mijloace aplicabile între părți, procedurile prevăzute de Cartă oferă un cadru mai larg, care pune pe primul plan interesele păcii și securității internaționale și duc disputa sub reflectorul opiniei publice mondiale).

1.4. Rolul altor organizații internaționale

Un rol deosebit în activitatea de soluționare pașnică a diferendelor internaționale revine și instituțiilor specializate ale O.N.U., cum sunt cu precădere UNESCO (Organizația Națiunilor Unite Pentru Educație, Știință și Cultură), O.I.M. (Organizația Internațională a Muncii), O.A.C.I. (Organizația Aviației Civile Internaționale), ale căror organe sunt investite cu funcții de soluționare a diferendelor între statele membre, în măsura în care acestea nu reușesc o soluționare prin negocieri directe sau alte mijloace convenite de către părți în diferend.

Dezvoltarea și multiplicarea raporturilor dintre state în domeniul economic dar mai ales, crearea unor organizații economice cum sunt, în special, GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), PIAȚA COMUNĂ și organizațiile economice regionale din Asia, America Latină, au condus și la instituirea unor reguli și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor între statele părți, specifice domeniului economic, în concordanță cu gradul de integrarea economică la care s-a ajuns în cadrul unor asemenea organizații.

De asemenea, reglementarea pașnică a diferendelor, sau dezacordurilor, s-a extins și la raporturile de investiții care se stabilesc între persoanele de drept civil de altă naționalitate și alt stat, creându-se o serie de mecanisme și proceduri la nivel internațional global, regional, bilateral și național, menite a asigura îndeplinirea, atât a funcției de prevenire a diferendelor, cât și pe cea de reglementare pașnică în cazul ivirii unui diferend.

În evoluția principiului soluționării pașnice a diferendelor dintre state, a dezvoltării și diversificării mijloacelor și procedurilor la care statele pot recurge în acest scop s-au cristalizat anumite trăsături generale ale acestuia, precum și trăsături specifice ale mijloacelor și procedurilor privind traducerea lor la viață. Astfel, ca trăsături esențiale ale principului soluționării pașnice a diferendelor internaționale, sunt caracterul lui obligatoriu pentru toate statele, iar cât privește sfera de cuprindere, universalitatea lui, în sensul că se aplică la orice diferend, indiferent de natura și faza în care s-ar afla.

În practica convențională – tratate, acte constitutive ale organizațiilor internaționale generale și regionale, sau zonale – ca și în doctrină se folosește în principiu o terminologie variată ("situație", "fricțiune", "neînțelegere", "controversă", "dezacord"), spre a desemna o anumită problemă litigioasă dintre state și terminologia de "diferend", "dispută", conflict", "criză", etc, spre a marca stările cu un grad de pericol sporit, care pun în pericol pacea și securitatea popoarelor.

Pornind de la prevederile Cartei, în general, un diferend presupune un conflict între două sau mai multe state, "conflict" care a atins faza în care părțile și-au formulat net pretențiile contradictorii, pe când o "situație" reprezintă o stare de lucruri care nu au ajuns să se cristalizeze într-un diferend net între state în formularea unor pretenții contradictorii. Deci, este vorba de o deosebire mai mult de grad, decât de esență, care, în practică nu este întotdeauna ușor de stabilit din cauza complexității relațiilor internaționale.

Cât privește mijloacele și procedurile, acestea au un caracter flexibil exprimat în faptul că în cadrul acestui principiu obligatoriu, statele, ca entități suverane și egale în drepturi, au libertatea de a alege orice mijloc de soluționare pașnică. Cu alte cuvinte, obligativitatea privește numai calea pașnică, iar alegerea mijlocului concret de rezolvare este facultativă, părțile putând recurge la acel mijloc care satisface în mai mare măsură interesele lor, după cum, procesul reglementării, poate înlocui un mijloc sau altul.

CAPITOLUL 2 PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ COOPERAREA STATELOR

2.1. Noțiuni generale

Dreptul internațional, ca oricare altă disciplină juridică conține anumite principii generale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice care intră în componența acestui drept. Principiile au apărut si s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state odată cu evoluția și dezvoltarea dreptului internațional, de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectând condițiile, și cerințele social-economice corespunzătoare acestor epoci.

Atât numărul principiilor, cât și conținutul și sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare și îmbogățire.

Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internațional este principiul „pacta sunt servanda”. Apărut încă din antichitate, acest principiu a dus nu numai la respectarea tratatelor încheiate între diferite state, ci și la stabilitatea și creșterea rolului acestora în reglementarea raporturilor dintre state.

Principiul suveranității este formulat în evul mediu, în condițiile luptei pentru formarea statelor naționale, pentru, triumful puterii monarhului față de puterea papală și a marilor feudali. De asemenea, în epoca de ascensiune a burgheziei sunt afirmate noi principii între care îndeosebi principiul neintervenției în treburile interne și al egalității în drepturi a statelor.

În condițiile epocii contemporane, transformările care au loc în plan internațional, afirmarea forțelor păcii și progresului social au determinat formarea și dezvoltarea a noi principii cum sunt: principiul nerecurgerii la forță (neagresiuni); dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta, suveranitatea permanentă asupra bogățiilor naționale, principiul cooperării.

Principiile dreptului internațional sunt categorii istorice, care au apărut și s-au dezvoltat odată cu evoluția și progresul societății, a statelor și a raporturilor dintre acestea. Ca principii ale dreptului internațional ele au o natură juridică identică cu natura acestui drept adică sunt expresia acordului de voință al statelor, manifestată prin tratate sau „cutumă" și au ca funcție principală reglementarea raporturilor dintre state. Asemenea principii au fost consacrate în numeroase documente de drept internațional, adoptate în cursul celui de-al doilea război mondial, ca și in multe alte documente și instrumente juridice care au intervenit ulterior în plan internațional.

Astfel, Carta ONU, unul din cele mai importante tratate ale epocii noastre, proclamă scopurile si definește principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre și organizația în realizarea acțiunilor pe care le întreprind. În afara Cartei ONU, a altor tratate și acte constitutive ale unor organizații internaționale, principiile dreptului internațional au fost consacrate în numeroase declarații ale unor importante conferințe internaționale ca și in rezoluții ale Adunării Generale a ONU și ale altor organizații internaționale.

Dintre aceste tratate și documente internaționale, Declarația adoptată în 1970 prin Rezoluția 2025 a Adunării Generale a ONU referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie și colaborare dintre state are o însemnătate deosebită. Această declarație, realizând, la nivelul și semnificația pe care o au rezoluțiile Adunării Generale a ONU, codificarea principiilor, le califică drept „principii fundamentale ale dreptului internațional" și cheamă toate statele să se inspire din aceste principii în conduita lor internațională și să-și dezvolte relațiile lor mutuale pe baza-respectării riguroase a acestor principii ale dreptului internațional.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional prezintă următoarele caracteristici: maxima generalitate, în sensul că ele cuprind norme de maximă generalizare și abstractizare; universalitatea exprimată în aplicarea lor „conduitei statelor, oriunde s-ar exercita aceasta”, valoarea lor de „jus cogeus”, indică un caracter imperativ, de la ele neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenționale ori cutumiare care să aibă aceeași valoare de „jus cogens”.

Denumite uneori și standarde ale conduitei internaționale a statelor, principiile fundamentale constituie criteriul suprem în aprecierea legalității oricărui act juridic, acțiune sau abstențiune a statelor în relațiile internaționale. Ele determină conținutul celorlalte principii, instituții și norme ale întregului sistem al dreptului internațional, esența și orientarea sa. În acest sens, de pildă, în dreptul mării, libertatea de navigație sau libertatea de pescuit, ori în dreptul cosmic libertatea exploatării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, decurg din principiul egalității în drepturi a statelor.

Aplicarea și respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând și în totalitate statele ca subiecte principale ale dreptului internațional. În virtutea acestor principii, statul promovează, afirmă și realizează – prin forme și mijloace politico-juridice concrete – interesul său național. Totodată aceste principii se extind în mod specific și diferențiat și la alte subiecte ale dreptului internațional. Astfel, în ce privește națiunile care luptă pentru eliberare, dacă principiul dreptului de a-și hotărî singure soarta acționează din plin, nu același lucru se poate spune despre principiul suveranității, întrucât, aceste entități nu dispun încă de suveranitate. Nici organizațiile internaționale nu dispun de suveranitate, dar alte principii, între care egalitatea în drepturi, neagresiunea, neamestecul în treburile interne acționează și în raporturile internaționale ale acestor entități.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost precizate și dezvoltate și prin Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor – adoptată în 1974, prin Rezoluția nr. 3281 a Adunării Generale a O.N.U. – precum și în cadrul Actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptat în 1975 la Helsinki.

În legătură cu principiile fundamentale ale dreptului internațional în literatura de specialitate au existat și mai există, o serie de discuții referitoare la natura sau conținutul lor, la încercarea de a stabili o ierarhie între diferitele principii, precum și asupra numărului și denumirilor principiilor sau „concret care sunt aceste principii și care este rolul lor în viața internațională”,

Se reafirmă astfel că principiile fundamentale ar fi simple idei sau doctrine politice ori ipoteze logice. Ori, din moment ce principiile s-au format de-a, lungul unor perioade istorice pe baza acordului de voință, tacit sau expres al statelor, fiind exprimate în cutumă, sau mai recent în tratate, înseamnă că ele au un conținut juridic bine definit. Tot astfel între principii nu se pot face ierarhizări. Ilustrând această concepție, Declarația din 1970 subliniază că în interpretarea și aplicarea lor, principiile „sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie să fie interpretat în contextul celorlalte principii; iar Actul Final de-la Helsinki adaugă că ele au importanță primordială și că vor fi aplicate în mod egal și fără rezervă.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt într-un proces continuu de formare, de dezvoltare și precizare, așa cum de altfel este și dreptul internațional, ca o consecință directă a evoluției și progresului societății internaționale, a raporturilor interstatale ori a celor, care se stabilesc cu alte subiecte de drept internațional. Carta O.N.U. în art. 2 consacră un număr de 5 principii în conformitate cu care trebuie să acționeze statele membre și organizația: egalitatea suverană, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate, rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, renunțarea la forță sau la amenințarea cu forța, neintervenția în treburile interne ale unui stat.

În art. 1, unde se vorbește de scopurile organizației, Carta se referă la principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele insele.

Subliniem, că atât Carta O.N.U. (art. 2 parag. 1 și art. 78), cât și documentele ulterioare în materie se referă la principiul suveranității, utilizând formularea „egalitatea suverană a statelor”.

Dezvoltând și precizând conținutul acestor principii Declarația din 1970 a adăugat un nou principiu și anume principiul cooperării, iar Actul Final de la Helsinki reafirmă aceste principii, adăugând și alte trei principii, între care, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În literatura de specialitate s-a susținut existența si a altor principii fundamentale cum ar fi principiul dezarmării, al securității colective, al solidarității internaționale.

2.2. Principiul Pacta Sunt Servanda

Respectarea normelor juridice constituie una dintre condițiile esențiale pentru asigurarea legalității, atât pe planul relațiilor sociale din interiorul statelor, cât și pe planul relațiilor internaționale.

În ceea ce privește dreptul internațional, obligația de a respecta normele sale a apărut din cele mai vechi timpuri sub forma principiului pacta sunt servanda, al respectării riguroase a obligațiilor decurgând din tratate.

Acest principiu exprimă regula morală generală care impune respectarea cuvântului dat. Atât raporturile dintre particulari, cât și raporturile dintre state nu se pot stabili, menține și dezvolta fără a porni de la premisa că fiecare subiect al acestora înțelege să-și îndeplinească obligația la care a consimțit în mod liber.

Iată de ce principiul respectării tratatelor internaționale (pacta sunt servanda) apare din cele mai vechi timpuri. El este întâlnit la caldeeni, la egipteni, la chinezi, apoi la greci și la romani. Caracteristic pentru principiul pacta sunt servanda în epocile istorice îndepărtate este strânsa lui legătură cu religia. Încheierea tratatelor era însoțită de diverse rituri religioase. Iliada descrie cum acordul dintre greci și troieni, în ziua primei bătălii, este confirmat solemn de jurămintele lui Priam și Agamemon. În China, părțile pronunțând o formulă sacră, își amestecau sângele într-o cupă de vin și puneau mâna pe capul unui bou, care era apoi sacrificat.

La romani, Titus Livius ne vorbește despre un tratat încheiat de aceștia cu albanii înainte de lupta dintre horați și curiați. Preotul roman, fetialul, caută o tufă de verbină de pe Capitoliu și învestește, atingându-i capul cu această tufă, pe unul din colegii lui cu calitatea de pater patratus (șeful colegiului fetialilor). Pater patratus depune un jurământ, care se termină cu invocarea lui Jupiter și cu un blestem.

Paralel cu concepția religioasă a maximei pacta sunt servanda, la popoarele antichității se manifestă și unele elemente de concepție juridică relativ la această maximă. Se citează în această privință folosirea unei formule asemănătoare cu cea întrebuințată la încheierea contractelor. La întrebarea „dari spondes”? corespundea „pacem futuram spondes”. Când romanii încălcau un tratat, încercau să-și justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând lipsa unei formalități, interpretând o clauză ambiguă în favoarea lor sau pretinzând că acordul era contrar echității.

Forța obligatorie a tratatelor era dedusă din ideea de bună-credință (bona fides), idee recunoscută de toate popoarele vechi. Buna-credință este o datorie de onestitate, obligația de a respecta cuvântul dat.

În evul mediu, respectarea tratatelor este înscrisă în codul de onoare al cavalerilor. Coranul conținea și el prescripții privind respectarea obligațiilor „asumate în prezența lui Allah”. Între feudali, tratatele se încheiau de cele mai multe ori printr-o solemnitate religioasă, uneori cu intervenția papei ca garant al îndeplinirii stipulațiilor din tratate. Respectarea tratatelor era considerată ca o obligație personală a celui care l-a încheiat. Deși se cunosc numeroase cazuri de încălcare a tratatelor, principiul pacta sunt servanda este general recunoscut, invocându-se justiția și buna-credință.

În evul mediu, Jean Bodin afirmă cu tărie principiul respectării de către prinț a cuvântului dat, subliniind că „fidelitatea și loialitatea sunt adevăratele baze ale justiției. Nu numai statul, dar întreaga comunitate umană este legată prin ele. În secolul al XVIII-lea, Bynkershoek, scriitorii spanioli Francisco Vitoria și Francisco Suarez, ca și Puffendorf subliniază, de asemenea, obligația de a respecta tratatele, de a le îndeplini cu bună-credință.

Nu lipsesc însă nici opinii care afirmă că statele sunt libere să nu-și respecte obligațiile asumate prin tratate, dacă interese superioare reclamă o asemenea comportare. Astfel, Machiavelli scria că prințul poate, în scopul de a proteja interesele statului, să fie gata să acționeze împotriva lealității, carității și umanității. Un prinț prudent – adăuga scriitorul florentin – nu trebuie să-și respecte promisiunea când o asemenea respectare se întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să o dea nu mai există. Richard Zouche găsește justificată acțiunea reginei Elisabeta a Angliei care, în 1585, promisese belgienilor ajutoare, iar zece ani mai târziu se considera dezlegată de această obligație, pe motivul că ea constituie o povară prea grea pentru regatul ei. În acest sens, Zouche afirma că prinții nu sunt obligați prin contractul pe care-l încheie, dacă acesta cauzează o daună publică. În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes susține în Leviathan că deținătorul puterii nu trebuie să fie limitat de principiile justiției, ci de cele ale înțelepciunii. Cu toate acestea, Hobbes admitea obligația de a respecta tratatele, cu condiția ca ele să nu fie contrare securității statului. Cu alte cuvinte, acest gânditor, ca și Machiavelli, consideră că pacta sunt servanda cedează în fața rațiunii de stat, admițând fără nici o restricție teoria rebus sic stantibus. O asemenea idee este puternic subliniată de Spinoza. În Tratatul teologic-politic (1670), el scrie că nici un conducător de stat nu poate să respecte tratatele în detrimentul țării lui, fără ca prin aceasta să nu comită o crimă. Revenind la autorii de drept internațional, constatăm că Vattel pune în lumină faptul că tratatele trebuie să fie considerate ca sfinte de către state. Aceasta constituie un imperativ al securității și păcii, iar cel care violează tratatele încalcă dreptul ginților, întrucât își manifestă disprețul față de cuvântul dat, față de sanctitatea tratatelor. El este de două ori vinovat, conchide Vattel, întrucât prejudiciază nu numai pe aliatul său, dar și toate națiunile, ca și întreaga rasă umană. Vattel precizează însă că numai suveranul care nu-și respectă promisiunile pe motive lipsite de însemnătate sau care nici măcar nu se ostenește să arate motivele sale, încercând să-și ascundă reaua-credință, trebuie tratat ca un dușman al rasei umane.

La începutul secolului al XlX-lea, deși marile puteri stabilesc, după Congresul de la Viena din 1815, hegemonia lor în Europa, și, ca urmare, ar fi trebuit să respecte tratatele încheiate între ele, se înregistrează o serie de cazuri de încălcare a acestora. Astfel, cu toate că în actele Congresului de la Viena, Cracovia era declarată oraș liber, independent și neutru, sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei, în 1846 ea este anexată de Austria, în timp ce Anglia și Franța, semnatare ale actelor Congresului de la Viena, s-au mărginit la proteste platonice.

În aceeași perioadă se afirmă ideea că tratatele nu își pierd valabilitatea în raport cu modificările regimului intern al statelor.

În 1870, acțiunea Rusiei de a denunța unilateral Tratatul de la Paris din 1856, care închidea Marea Neagră navelor de război, prilejuiește o declarație cu privire la caracterul inviolabil al tratatelor și la inadmisibilitatea modificării lor decât prin consimțământul tuturor părților.

Unul dintre statele care, prin politica sa, nesocotește în mod fățiș principiul pacta sunt servanda este Prusia. Bismarck teoretizează această atitudine, susținând că „tratatele între statele mari sunt pur condiționale, din momentul în care lupta pentru existență le pune la încercare. Nu există o națiune mare care să consimtă vreodată să-și sacrifice existența din fidelitate pentru tratate, dacă este silită să aleagă”.

Generalul Bernhardi este și mai categoric decât Bismarck și neagă în principiu orice caracter obligatoriu al cuvântului dat, scriind că: „Tratatele nu sunt niciodată decât condiționale și legate de anumite momente; ele obligă părțile atâta timp cât acestea nu consideră util să Ie rupă”.

În această atitudine de negare a sanctității tratatelor își găsesc ecoul ideile lui Hegel, care era de părere că tratatele pot fi valabile numai atâta timp cât ele contribuie la bunăstarea statului”.

În opoziție cu aceste „rațiuni” de stat, doctrina dreptului internațional din secolul al XlX-lea, ca și în continuare, în secolul al XX-lea, afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Acest principiu își găsește o consacrare tot mai largă și repetată mai ales în documentele internaționale adoptate după primul și cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în preambulul Pactului Societății Națiunilor se prevedea că „înaltele părți contractante, în scopul de a promova cooperarea internațională și de a realiza pacea și securitatea internațională… prin menținerea justiției și un respect scrupulos pentru toate obligațiile decurgând din tratate în relațiile dintre popoarele organizate…”.

În preambulul Cartei O.N.U. se arată că Națiunile Unite urmăresc, printre altele, crearea unor condiții „în care să poată fi menținute justiția și respectul obligațiilor, decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional", în art. 2, par. 2 din Cartă este prevăzută îndatorirea membrilor Organizației de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile ce și le-au asumat potrivit Cartei.

Începând în general cu Carta O.N.U., vechiului principiu pacta sunt servanda (care a dominat și continuă să domine dreptul tratatelor, ca regulă constând în executarea cu bună-credință a obligațiilor convenționale), i se atribuie o accepțiune mai largă, îmbrățișând obligațiile care decurg din toate izvoarele dreptului internațional.

După Carta O.N.U., la pacta sunt servanda se referă art. 29 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 care prevede că orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie îndeplinit cu bună-credință. Pe de altă parte, Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, enunță principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale în general, indiferent de sursa lor. În același fel s-a procedat și în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa.

Principiul respectării tratatelor internaționale a fost invocat în hotărârile unor tribunale arbitrale din 1888 și din 1900, precum și în hotărârea Curții Permanente de Arbitraj din 1910 în speța pescăriilor de pe coasta Atlanticului de Nord.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională a făcut aplicarea principiului respectării tratatelor în avizul consultativ din 1922 în problema desemnării delegaților muncitorilor la Conferința Internațională a Muncii, precum și în avizul consultativ privind schimbul de populație dintre Grecia și Turcia.

2.3. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale

Între principiul interzicerii forței și amenințării cu forța și principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale dreptul internațional a creat o interdependență irevocabilă, în sensul că, interzicerea forței are drept consecință logică reglementarea oricărui diferend pe cale pașnică. Astfel, Pactul Briand-Kellogg (1928) interzicând războiul ca mijloc al politicii naționale a instituit totodată, pentru prima oară în relațiile-internaționale, obligația părților de a rezolva orice diferende dintre ele numai prin mijloace pașnice. Mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor au fost folosite încă din antichitate dar până la Pactul din 1928, neexistând obligația de nerecurgere la forță, predomina utilizarea acesteia în detrimentul căilor pașnice.

Acest principiu este consacrat în Carta O.N.U., art. 2(3) care prevede că „Toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie”. Un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupă de reglementarea pașnică a diferendelor, instituind în art. 33 atât obligația, cât și mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor. În acest sens, se prevede obligația părților la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale de a căuta înainte de toate, să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace pașnice la alegerea lor.

Soluționarea, pașnică și-a găsit o rezolvare și precizare în Declarațiile din 1970 si 1982 ale Adunării Generale a O.N.U., precum și în Actul Final de la Helsinki, 1975.

În procesul aplicării principiului soluționării pașnice a diferendelor statale trebuie să se respecte nu numai nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța ci și celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional, a căror însemnătate pentru raporturile dintre statele respective, dar și pentru pacea și securitatea internațională este de necontestat.

Conținutul principiului se exprimă in obligația generală a statelor de soluționare pașnică a diferendelor inter naționale și dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. Se poate afirma că ne aflăm în prezența unui diferend între două sau mai multe state (diferend internațional), atunci când părțile și-au precizat interese și drepturi opuse în probleme concrete ale relațiilor dintre ele.

Multe dintre diferendele internaționale pot avea un caracter grav, punând în pericol pacea și securitatea internațională, altele implică un grad mai redus de pericol pentru societatea internațională. În legătură cu acestea, în doctrină s-a pus problema dacă obligația soluționării pașnice se aplică tuturor diferendelor, sau numai celor cu caracter grav. Având în vedere ansamblul prevederilor Cartei, relative la obligația de rezolvare pașnică a diferendelor, ca și practica O.N.U. și a statelor s-a considerat că orice diferend internațional, indiferent de natura, conținutul și gravitatea lui, trebuie să fie soluționat pe cale pașnică. De altfel, în această privință, Carta O.N.U., în art. 11(3) și 34 și 35, se referă la situații „care ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională”, considerate ca stări care ar putea duce la fricțiuni-internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, ceea ce înseamnă că și astfel de situații sau stări conflictuale trebuie rezolvate pe cale pașnică.

De asemenea, sub acest aspect, distincția între diferende politice considerate ca susceptibile a fi soluționate numai prin mijloace diplomatice (tratative, bune oficii, meditațiune, conciliere sau prin recurgerea la organizații internaționale) și diferende cu caracter juridic, care în principiu ar putea fi soluționate prin mijloace jurisdicționale (arbitraj, Curtea Internațională de Justiție) apare ca fiind lipsită de temei deoarece orice diferend implică atât aspecte politice, cât si de drept. Totodată, nu s-ar putea susține că diferendele politice, spre deosebire de cele „juridice” nu trebuie și ele soluționate în conformitate cu regulile dreptului internațional.

În acest context, ținând seama de libertatea părților de a alege mijlocul de soluționare pe care îl consideră adecvat (tratative sau mediere ori conciliere etc), hotărâtoare este voința părților în diferend. Libertatea de alegere a mijlocului de soluționare are o sferă deosebit de flexibilă, incluzând nu numai dreptul statelor de a folosi oricare dintre mijloacele de soluționare, ci și dreptul de a reveni, de pildă după parcurgerea fazei de conciliere, a celei de arbitraj sau chiar a justiției internaționale (într-o fază incipientă) ori recurgerea la organizații internaționale la negocieri, bune oficii sau mediere. Evident însă că părțile trebuie să dea dovadă de responsabilitate în alegerea mijlocului de soluționare, în sensul eficienței și nu al tergiversării ori agravării diferendului.

În această privință, Declarația din 1982 (adoptată în urma unor inițiative românești la care s-au raliat un număr mare de state) referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor prevede îndatorirea statelor de a evita diferendele dintre ele, de a trăi în pace și de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de întărire a păcii și securității internaționale.

Pe această linie o atenție deosebită trebuie acordată organizării și desfășurării unor consultări între statele implicate, cu sau fără antrenarea unor personalități internaționale recunoscute, a unor conferințe speciale, recurgerea, în mod alternativ la unul sau altul dintre mijloacele de reglementare pașnică și îndeosebi la organizațiile regionale și Organizația Națiunilor Unite.

De-a lungul întregului proces de soluționare pașnică a diferendelor, părțile trebuie să se conformeze obligațiilor ce decurg din Carta O.N.U., din dreptul internațional, în general, precum și principiilor justiției internaționale. Astfel în procesul soluționării pașnice a diferendelor, părțile trebuie să se comporte ca entități dispuse să soluționeze conflictul și egale în drepturi, având obligația de a căuta, cu bună-credință și spirit de cooperare o reglementare rapidă și echitabilă diferendului cu care sunt confruntate. De asemenea, părțile în diferend, ca și celelalte state au obligația de a se abține de la orice acte de natură să agraveze diferendul ori să pună în primejdie pacea și securitatea internațională.

Subliniind necesitatea respectării obligației de nerecurgere la forță, Declarația din 1982 stipulează expressis verbis că „nici existența unui diferend și nici eșuarea unei proceduri de reglementare pașnică a unui diferend nu autorizează vreunul din statele părți la un diferend să recurgă la forță sau la amenințarea, cu forța”.

În prezent, însă, dreptul internațional nu interzice în mod expres dreptul statelor în diferend de a recurge la măsuri de constrângere (care nu implică folosirea forței armate) cum sunt cele de retorsiune sau represaliile în vederea soluționării diferendului ce le opune. Totuși, ținând seama, pe de o parte, de faptul că forța este interzisă, iar pe de altă parte, de obligația ce revine atât statelor în diferend, cât și statelor terțe de a nu întreprinde nici o acțiune ce ar agrava situația, relațiile dintre părțile în diferend, concluzia care se degajă este că părțile pot recurge la represaliile care nu implică o folosire interzisă a forței. Dar ajungerea la o soluție care să țină seama în mod echitabil de drepturile și interesele legitime ale tuturor părților în diferend este posibilă numai prin recurgerea la mijloace pașnice.

Importanța și utilitatea soluționării pașnice a diferendelor internaționale, ca și necesitatea recurgerii numai la mijloacele pașnice de rezolvare, relevă în mod imperios cerința dezvoltării și precizării cadrului juridic și structural instituțional privind soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, ceea ce ar duce și la creșterea eficienței principiului nerecurgerii la, forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.

În acest context, acțiunile și inițiativele ce s-au întreprins pentru întărirea păcii și securității în Europa în cadrul procesului general european, a soluțiilor si reglementărilor legate de dizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia, de creare a unei Europe noi, sunt menite a contribui, între altele, la consolidarea și respectarea, principiului soluționării pașnice a oricăror situații și diferende, a creșterii eficienței structurilor și metodelor general acceptate de soluționare pașnică a diferendelor și de prevenire a stărilor conflictuale. Pentru ajungerea la astfel de soluții hotărâtoare este însă nevoie de voința statelor.

În afara celor cinci principii examinate, considerăm că, în rândul principiilor fundamentale mai pot fi induse principul cooperării internaționale, principiul respectării cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda) și principiul respectării drepturilor omului.

În ce privește principiul cooperării, Carta. O.N.U. prevede în art. 1. (3) ca unul dintre scopurile organizației realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social cultural sau umanitar si promovarea, drepturilor omului. Importanța cooperării este relevată, între altele și de cap. IX al Cartei, intitulat „Cooperarea economică și socială internațional”, în care se afirmă finalitatea acestei acțiuni mentionându-se ridicarea nivelului de trai, asigurarea progresului și dezvoltării economice si sociale, rezolvarea unor probleme internaționale de interes comun etc. și se prevede obligația statelor membre pentru înfăptuirea obiectivelor convenite.

Declarația din 1970, Actul Final de la Helsinki și alte documente internaționale consacră alături de celelalte principii fundamentale „îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform Cartei O.N.U.”. Conținutul principiului cooperării constă în existența unui drept și a unei obligații corelative a statelor de a coopera unele cu altele. Astfel, fiecare stat are dreptul de a stabili relații de cooperare cu alte state pe baze bi ori multilaterale, instituționalizate sau ad-hoc, în orice domeniu, de interes reciproc sau de interes general și nu poate fi împiedicat în mod arbitrar să-și exercite acest drept.

Corelativ acestui drept tuturor statelor le revine obligația de a coopera unele cu altele pentru soluționarea problemelor economice, pentru a favoriza progresul și dezvoltarea. Mai presus de toate, însă, statele au dreptul și obligația de a coopera pentru menținerea păcii și securității internaționale, pentru înfăptuirea măsurilor de dezvoltare, pentru protecția și conservarea mediului înconjurător etc. De altfel, cooperarea, dintre state, ca și dintre state și organizații internaționale constituie baza întregului sistem normativ internațional, a tuturor mecanismelor și structurilor internaționale fie ele în domeniul politic, economic, cultural, fie și în alte domenii.

O importanță deosebită prezintă cooperarea internațională în domeniul financiar bancar și în alte domenii cum sunt: exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, a zonelor și teritoriilor submarine de dincolo de jurisdicția națională a statelor, a Antarcticii, protecția mediului înconjurător, asistența tehnică și transferul de tehnologie.

În dreptul internațional aplicarea normelor sale înseamnă îndeplinirea cu bună-credință de către state a obligațiilor convenite și, în primul rând, a celor asumate prin tratate. Este, ca atare, normal ca principiul potrivit căruia toate statele trebuie să-și respecte cu bună-credință obligațiile internaționale asumate să constituie unul dintre cele mai vechi principii, apărut în antichitate odată cu încheierea primelor tratate, fiind întâlnit la egipteni, chinezi, apoi la greci și la romani.

În doctrina clasică a dreptului internațional se subliniază obligativitatea tratatelor, acestea fiind considerate ca sfinte de către cei care le-au încheiat, ca un imperativ al menținerii păcii și securității. Cel care le-ar nesocoti încalcă, atât cuvântul dat, cât și dreptul ginților, prejudiciind nu numai statul în cauză dar și toate celelalte națiuni. Au existat însă și opinii opuse care susțineau că statele pot să nu-și respecte obligațiile asumate, invocând rațiuni de stat sau de ordine publică. Doctrina dominantă rămâne însă, de-a lungul secolelor, cea care afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Principiul respectării obligațiilor internaționale ca și celelalte principii capătă o recunoaștere și consacrare juridică tot mai largă în izvoarele de drept internațional după primul și mai ales după cel de-al doilea război mondial.

În acest sens, Pactul Ligii Națiunilor, de pildă, a prevăzut chiar în preambul „că este necesar să se respecte riguros prescripțiile dreptului internațional si să fie respectate cu scrupulozitate obligațiile convenționale”. Tot astfel, Carta O.N.U. consacră obligația statelor membre de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, iar Declarația din 1970 se referă la îndatorirea statelor de a respecta obligațiile ce le revin în virtutea principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional ca și cele asumate prin tratate internaționale. Așadar, acest principiu a dobândit un conținut mai bogat și o sferă, de aplicare mai largă, referindu-se la obligațiile care decurg din toate izvoarele de drept internațional.

În ceea ce privește tratatele internaționale, statele sunt obligate să respecte cu bună-credință numai tratatele licite, adică, numai acele tratate care au fost încheiate cu respectarea liberului consimțământ al părților, a principiilor suveranității și egalității în drepturi a statelor, a celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional. Tratatele încheiate cu încălcarea unuia sau altuia dintre principii sunt ilicite, nevalidate din punct de vedere al dreptului internațional, statul sau statele în cauză neavând obligația să respecte astfel de tratate.

Cât privește principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, menționăm mai întâi că acesta este consacrat, expressis verbis, pentru prima oară, ca principiu, alături de celelalte principii care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante, în Actul Final de la Helsinki, 1975.

Carta O.N.U., Declarația din 1948, Pactele cu privire la drepturile omului, convențiile regionale în materie se referă în mod repetat la colaborarea, statelor în vederea respectării drepturilor omului și evident consacră aceste drepturi și libertăți. Ca atare, Carta. O.N.U. și ulterior celelalte documente de drept internațional au avut un rol important în formarea și cristalizarea principiului respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În legătură, cu acest principiu, în doctrină există o serie de discuții. Dintre acestea ne limităm a menționa faptul că, în calitate de principiu, el este consacrat în Actul de la Helsinki și nu într-un instrument juridic multilateral, (tratat, convenție internațională), iar din punct de vedere al sferei de aplicare se raportează Ia drepturile omului, deci domeniul populației, fără a se extinde la orice problemă, ce poate constitui obiect de reglementare în raporturile dintre state. Sub acest ultim aspect, se afirmă, astfel că, principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale este un principiu de drept, internațional de ramură (domeniu) și nu un principiu fundamental aplicabil ansamblului relațiilor dintre state.

La o analiză mai atentă, se poate observa că problematica drepturilor omului este prezentă în mult mai multe domenii ale dreptului internațional, începând cu subiectele acestui drept, continuând cu populația, colaborarea economică, socială, și culturală, precum si cu dreptul internațional umanitar, dreptul internațional al muncii, dreptul internațional penal etc.

Procesul continuu de formare și dezvoltare a dreptului internațional de adaptare a sa la cerințele societății internaționale duce nu numai la îmbogățirea conținutului principiilor existente si la lărgirea sferei lor de aplicare, ci și la apariția unor noi principii care să corespunda cerințelor crescânde ale relațiilor dintre state, precum și dintre acestea și alte subiecte de drept internațional, în diferite perioade de dezvoltare ale acestora.

Dintre principiile noi, menționăm principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale, principiul avantajului reciproc și echitabil menit a guverna raporturile de cooperare dintre state în toate domeniile vieții internaționale.

Ca principii în curs de formare, în doctrină sunt menționate principiul bunei vecinătăți, principiul dezarmării, principiul securității internaționale. În această privință, subliniem că potrivit Cartei O.N.U., statele trebuie să practice toleranța și să trăiască în pace unul cu celălalt „ca buni vecini”. În privința statelor buna vecinătate a fost des invocată și în legătură cu utilizarea râurilor sau fluviilor care formează frontiera de stat sau cu folosirea altor resurse din zona de frontieră. Există și rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., referitoare la dezvoltarea bunei vecinătăți între state, precum și tratate care o consacră.

Dezarmarea și securitatea internațională nu ar putea fi considerate ca principii, ci ele constituie obiective ale societății internaționale pe care statele se străduiesc să le realizeze prin măsuri și mecanisme adecvate. Totuși în legătură cu dezarmarea, dacă ar fi să se recunoască un astfel de principiu, în formularea acestuia ar trebui să se aibă în vedere reglementarea reducerii echilibrate a înarmărilor și controlul asupra armamentelor.

În afara celor menționate, considerăm ca iminentă apariția și formarea principiului protecției și conservării mediului înconjurător, ca un principiu important al raporturilor dintre toate statele.

În domenii concrete (ramurile) ale dreptului internațional există principii a căror respectare este obligatorie pentru toate statele, dar sfera lor de aplicare este restrânsă la domeniul respectiv. De exemplu, în dreptul mării acționează principiul libertății de navigație, al libertății de pescuit în marea liberă, în dreptul spațial principiul explorării și folosirii în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic, principiul explorării și utilizării acestui spațiu, a corpurilor cerești și resursele acestora spre binele și în beneficiul întregii omeniri etc.

2.4. Principiul egalității suverane

Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă în supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale etc. si se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politici interne și externe proprii independente. Cele două laturi ale suveranității constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile dintre politica internă și cea externă a statului.

Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, caracter originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate politic, economic, social etc.

Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Subliniem faptul că, exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. Suveranitatea nu numai că este pe deplin compatibilă, dar chiar reclamă și participarea statelor la conferințe, organizații internaționale, la tratate în baza cărora statele își asumă în mod liber drepturi si obligații la promovarea, și dezvoltarea cooperării si conlucrării, a menținerii păcii și securității internaționale.

În temeiul suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și promova în mod liber sistemul lor politic, economic, social si cultural, de a-și organiza viața politică, economică și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară, si de a-și alege propria politică internă și externă.

În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și, ca atare, să respecte principiile și normele dreptului internațional între care îndeosebi, suveranitatea și independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi, și să procedeze, după caz, si la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă.

Respectul reciproc al suveranității si independenței naționale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare și conlucrare dintre ele constituie condiția „sine qua non” a unor raporturi normale viabile, a unui climat de pace și înțelegere între națiuni.

Principiul suveranității convenit în cursul lucrărilor de la San Francisco (1945) pentru pregătirea Cartei O.N.U. și consacrat în Carta O.N.U. (art. 2 par. 1 și art. 78) în formularea „egalitatea suverană a statelor” ce reprezintă o sinteză între principiile egalității in drepturi și suveranității, a fost dezvoltat și completat prin Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U., prin Actul Final al Conferinței de la Helsinki, care în titlul principiului ca și în conținutul lui face referire și la respectarea drepturilor inerente suveranității.

Conform Declarației din 1970, toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai societății internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Conținutul egalității suverane cuprinde, în special, următoarele elemente: a) statele sunt egale din punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități; c) fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea teritorială și independența, politică ale statului sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-și alege si dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic si cultural; f) fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin si cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state.

Față de aceste elemente ale egalității suverane, Actul de la Helsinki, mai adaugă între altele, dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul la neutralitate.

Deși terminologia „egalitatea suverană” este folosită în diferite documente internaționale, aceasta nu exclude ci implică principiul egalității în drepturi a statelor care afirmat în doctrina dreptului internațional și în tratate internaționale încă din sec. XVII-XVIII și îndeosebi în sec. XIX își păstrează semnificația proprie.

De altfel, documentele constitutive ale unor organizații internaționale regionale cum sunt Carta Unităților Africane (1963), Carta de la Bogota (1948) și de la Buenos Aires (1967) ale Organizației Statelor Americane (O.S.A.), precizează că statele sunt egale în drepturi, se bucură de drepturi egale și de capacitatea egală de a exercita aceste drepturi și au obligații egale.

Conținutul principiului egalității în drepturi a statelor, constă în faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi și de a-și asuma obligații, că drepturile și obligațiile lor trebuie să fie egale, indiferent de inegalitățile de fapt dintre state. Popoarele fiind egale în drepturi este firesc ca și statele să se bucure de egalitatea în drepturi.

De altfel, conținutul egalității suverane a statelor prevăzut în Declarația din 1970, enunțat anterior, nu face decât să definească trăsăturile egalității în drepturi a statelor, exprimând concepția funcțională cu privire la conținutul acestei egalități.

Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatico -juridică, rezultând din regulile conferințelor și organizațiilor internaționale, precum și o dimensiune economică, aceea, a egalității în dezvoltare implicând obligația țărilor dezvoltate de a acorda țărilor în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate domeniile cooperării economice si comerciale (egalitate compensatoare) si obligația țărilor dezvoltate de a da ajutor țărilor în curs de dezvoltare.

La toate acestea mai adăugăm faptul că potrivit Rezoluției Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1966, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei lor dezvoltări, ceea ce constituie un element foarte important al suveranității sau în concepția unor autori chiar un principiu nou în formare al dreptului internațional.

Subliniem că documentele la care ne-am referit redau numai elementele principale într-o enumerare exemplificativă ale principiului suveranității și independenței naționale, în realitate acest principiu are un conținut mult mai bogat incluzând totalitatea drepturilor și prerogativelor ce țin de calitatea de stat.

Totodată, fiecare stat are obligația să respecte personalitatea celorlalte state, toate drepturile inerente suveranității lor, să se abțină de la orice act care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranității acestora, de la orice presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranității altor state.

Mai mult, în Convenția de la Montevideo din 1933, se arată că drepturile fiecărui stat nu depind de puterea de a asigura exercitarea lor, și de simplul fapt al existenței sale ca persoană de drept internațional. Egalitatea în drepturi a statelor este înscrisă în diferite rezoluții și proiecte elaborate de organizații științifice internaționale, ca și de Comisia de Drept Internațional (C.D.I.) a O.N.U.

2.5. Principiul neintervenției în treburile altor state

Carta O.N.U., consacrând pentru prima oară principiul neamestecului ca regulă de drept, prevede în art. 2 pct. 7 că „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competentei interne a unui stat si nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”. În continuare se arată că acest principiu nu va aduce însă într-u nimic atingerea aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap. VII al Cartei, adică este vorba de acțiuni în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii si de acte de agresiune.

Dezvoltând și precizând conținutul acestui principiu, Rezoluția 2131 (1965) a Adunării Generale a O.N.U., intitulată „Declarația asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale altor state si protecția independenței și suveranității lor” și ulterior „Declarația din 1970”, se pronunță asupra interzicerii oricărei forme de intervenție în treburile interne, dar și externe ale altui stat. Se interzice astfel, nu numai intervenția armată ci și orice altă formă de amestec direct sau indirect, sau orice amenințare împotriva elementelor lui politice, economice și culturale. De asemenea, nici un stat mi poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice, sau de altă natură pentru a constrânge un alt stat să-și subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane și pentru a obține de la el avantaje de orice fel.

Toate statele trebuie să se abțină de a organiza, ajuta, incita, finanța, încuraja sau tolera activități armate, subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin violență a regimului altui stat, precum și de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.

Folosirea forței pentru a lipsi popoarele de identitatea lor națională ori de dreptul de a-și hotărî singure soarta constituie o încălcare a drepturilor lor inalienabile și a principiului neamestecului.

Principiul neamestecului în treburile altui stat, de la apariția sa (sfârșitul sec. al XVIII-lea) și până în zilele noastre a fost în repetate rânduri nesocotit. Au existat astfel situații în care s-a. trecut peste acest principiu, ca de exemplu, intervenții „consimțite” ori pentru „respectarea dreptului internațional”, sau pentru protecția cetățenilor unui stat, aflați în străinătate și a bunurilor lor, ori intervenții în scopuri „umanitare” etc, iar în alte cazuri respectarea lui a avut drept consecințe sacrificarea multor vieți omenești. Totuși, încălcările au reprezentat excepția., iar respectarea lui regula, ceea ce și explică evoluția, dezvoltarea, menținerea și consolidarea acestuia ca principiu fundamental al dreptului internațional.

În anul 1991, după încetarea războiului din Golf, problemele ridicate de protejarea refugiaților au adus în discuție, dacă considerentele de ordin umanitar pot justifica încălcarea unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional, și anume principiul neamestecului în treburile altui stat, caz în care nu s-a recurs la măsura intervenției. Ulterior, însă în decembrie 1992 s-a afirmat că probleme de ordin umanitar au stat la baza autorizării, de către Consiliul de Securitate al O.N.U., a intervenției în Somalia cu o forță militară internațională constituită din militari americani și militari din alte 20 de state.

Cu toate aceste situații nu s-ar putea invoca faptul că principiul neintervenției ar fi erodat, ci dimpotrivă acesta este considerat a avea caracter de normă imperativă a dreptului internațional. În acesta privință unul dintre instrumentele juridice cele mai autorizate în materie, respectiv Convenția cu privire la dreptul tratatelor (Viena – 1909), în art. 53 declarând nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general, prevede că „o normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internațional general, având același caracter”.

Ca atare, soluția în problema examinată trebuie bine gândită și bazată pe normele dreptului internațional, astfel încât principiile fundamentale ale acestui drept să-și poată îndeplini funcția de validare a faptelor și a actelor ce se produc în sfera raporturilor internaționale.

2.6. Principiul neamenințării cu forța și a folosirii forței

După cum am arătat, în dreptul internațional războiul a fost interzis pentru prima oară, prin Pactul Briand-Kellogg din 1928, care obligă statele să renunțe la război ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce.

Experiența tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat națiunile să confere o sferă mai largă principiului nerecurgerii la război (neagresiunii). În acest sens, art. 2 pct. 4 din Carta O.N.U. prevede că: „Toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Conținutul juridic al acestui principiu a fost precizat și dezvoltat prin Declarația din 1970, prin Declarația referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca și prin Actul de la Helsinki, iar extinderea aplicării lui la teritoriile submarine de dincolo de jurisdicția națională, a spațiului extraatmosferic, lună și celelalte corpuri cerești, este prevăzută expressis verbis prin tratatele speciale în materie.

În legătură cu conținutul juridic, al acestui principiu trebuie, mai întâi să subliniem că noțiunea de forță nu se limitează la forța armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât forța armată, cât și presiunile economice, politice sau de altă natură îndreptate împotriva independenței politice ori integrității teritoriale a vreunui stat, păcii și securității internaționale. De asemenea, chiar din denumirea principiului rezultă că în conținutul principiului este inclusă și obligația statelor de a nu recurge la amenințarea cu forța, de a nu întreprinde nici o acțiune care, fără a reprezenta o folosire a forței, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea și integritatea teritorială a altor state. Ca acțiuni de acest fel pot fi menționate de pildă, activitățile, manevrele, demonstrațiile militare ale unui stat desfășurate în apropierea frontierei altui stat, propaganda de război și altele.

Carta O.N.U. Și celelalte documente de drept internațional se referă la obligația statelor de a renunța la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.

Cea mai gravă folosire a forței în scopuri agresive o constituie recurgerea la forța armată. Condiții care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forței armate ca un act de agresiune sunt definite în Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974) referitoare la definirea agresiunii armate printr-o formulă de compromis între anterioritatea actului și împrejurări concrete care ar înlătura caracterul agresiv al acestuia.

Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forța armată în contradicție cu prevederile Cartei O.N.U. a comis un act de agresiune fapt ce constituie dovada suficientă, prima facie, privind calificarea sa ca agresor. Este vorba deci de un act comis cu intenție, de o anumită gravitate, care îl deosebește de acele acte de folosire a forței, cum ar fi incidentele sporadice la frontieră, adică „incidentele minore”. Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplificativ și nu limitativ în rezoluția menționată, sunt: invadarea teritoriului altui stat; bombardarea; blocada porturilor sau coastelor sale de către forțele armate ale altui stat; atacul armat al unui stat împotriva forțelor armate sau flotelor maritime și aeriene civile ale altui stat; încălcarea, de către un stat, ale cărui forțe armate sunt staționate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia) a condițiilor și a termenului de staționare etc.

De asemenea, în rezoluție se precizează că nici un considerent de orice natură ar fi, politică, economică militară, sau de alt fel nu poate justifica o agresiune și se prevede răspunderea statelor pentru agresiune; războiul de agresiune fiind considerat ,,o crimă împotriva păcii internaționale”.

Așadar, interzicerea agresiunii armate – directe și indirecte – și-a găsit o confirmare expresă, în timp ce, actele de agresiune economică, presiunile politice și constrângerea de orice altă natură, care pot pune în primejdie suveranitatea și independența statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui document adecvat.

Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații: a) folosirea forței in baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.; b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.

Folosirea forței în baza hotărârii Consiliului de Securitate, ca sancțiune colectivă împotriva statelor care săvârșesc acte de agresiune, de amenințare sau încălcare a păcii internaționale, este prevăzută în art. 42 din Carta O.N.U. La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate împotriva Irakului ca urmare a ocupării de către acesta a Kuweitului, acțiune care s-a terminat în martie 1991 cu eliberarea Kuweitului.

O.N.U. folosește forțe armate și pentru „operațiile de menținere a păcii” („peace keeping operations”), forțe care sunt staționate pe teritoriul unor state cu acordul acestora, pentru a împiedica declanșarea operațiilor militare și a contribui la rezolvarea pașnică a unor situații conflictuale (de pildă în Cipru, Liban sau în zona înălțimilor Golan, între Siria și Israel, în Bosnia-Herțegovina). Cât privește dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U. care, autorizându-l, îl limitează la producerea unui atac armat împotriva unui stat. Deci, la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internațional.

Prin urmare, art. 51 din Cartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat de asistență mutuală) reprezentând o excepție de la principiul nerecurgerii la forță.

Totuși, în practica relațiilor internaționale invocarea legitimei apărări reprezintă, uneori, o încercare de a da o aparență juridică politicii de forță, de a justifica agresiunea.

În dreptul internațional se afirmă ca o a treia situație de excepție și legitimitatea recurgerii la forță, în exercitarea dreptului la autoapărare de către popoarele supuse dominației coloniale sau altor forme de dominație străină.

În literatura de specialitate, mai ales cea americană, s-a afirmat că art. 24 din Carta O.N.U. care interzice folosirea forței în relațiile internaționale n-ar mai avea forță juridică deoarece a fost frecvent încălcat.

Alt argument aplică regula rebus sie stantibus, în sensul că încălcările art. 24 au schimbat atât de radical pozițiile statelor încât fiecare parte poate invoca violările ca un motiv legal de a nesocoti ori suspenda obligația de a nu recurge la forță. În sfârșit, s-a susținut că violările principiului constituie o dovadă evidentă pentru o practică răspândită a statelor care să poată fi considerată ca o interpretare generală a Cartei si dreptului cutumiar. Ar fi vorba despre o erodare a principiului în cauză.

Aceste opinii trebuie respinse, întru-cât nici un stat – oricât ar fi de puternic și influent – nu a susținut că art. 2(4) din Cartă nu mai este în vigoare și nici un stat nu este dispus să propună excepții cuprinzătoare de la interdicția pe care articolul în cauză o cuprinde.

2.7. Principiul cooperării

În ce privește principiul cooperării, Carta. O.N.T. prevede în art. 151 că unul dintre scopurile organizației este realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social cultural sau umanitar și promovarea, drepturilor omului. Importanța cooperării este relevată, între altele și de cap. IX al Cartei, intitulat „Cooperarea economică și socială internațională”, în care se afirmă finalitatea acestei acțiuni menționându-se ridicarea nivelului de trai, asigurarea progresului și dezvoltării economice și sociale, rezolvarea unor probleme internaționale de interes comun etc. și se prevede obligația statelor membre pentru înfăptuirea obiectivelor convenite.

Declarația din 1970, Actul Final de la Helsinki și alte documente internaționale consacră alături de celelalte principii fundamentale „îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform Cartei O.N.U.”. Conținutul principiului cooperării constă în existența unui drept și a unei obligații corelative a statelor de a coopera unele cu altele. Astfel, fiecare stat are dreptul de a stabili relații-de cooperare cu alte state pe baze bi ori multilaterale, instituționalizate sau ad-hoc, în orice domeniu, de interes reciproc sau de interes general și nu poate fi împiedicat în mod arbitrar să-și exercite acest drept.

Corelativ acestui drept tuturor statelor le revine obligația de a coopera unele cu altele pentru soluționarea problemelor economice, pentru a favoriza progresul și dezvoltarea. Mai presus de toate, însă, statele au dreptul și obligația de a coopera pentru menținerea păcii si securității internaționale, pentru înfăptuirea măsurilor de dezvoltare, pentru protecția și conservarea mediului înconjurător etc. De altfel, cooperarea, dintre state, ca și dintre state și organizații internaționale constituie baza întregului sistem normativ internațional, a tuturor mecanismelor și structurilor internaționale – fie ele în domeniul politie, economic, cultural, fie și hi alte domenii.

O importanță deosebită prezintă cooperarea internațională în domeniul financiar bancar și în alte domenii cum sunt: exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferice, a zonelor și teritoriilor submarine de dincolo de jurisdicția națională a statelor, a Antarcticii, protecția mediului înconjurător, asistența tehnică și transferul de tehnologie.

În dreptul internațional aplicarea normelor sale înseamnă îndeplinirea cu bună-credință de către state a obligațiilor convenite și, în primul rând, a celor asumate prin tratate. Este, ca, atare, normal ca principiul potrivit căruia toate statele trebuie să-și respecte cu bună-credință obligațiile internaționale asumate să constituie unul dintre cele mai vechi principii, apărut în antichitate odată cu încheierea primelor tratate, fiind întâlnit la egipteni, chinezi, apoi la greci și la romani. În doctrina clasică a dreptului internațional se subliniază obligativitatea tratatelor, acestea fiind considerate ca sfinte de către cei care le-au încheiat, ca un imperativ al menținerii păcii și securității. Cel care le-ar nesocoti încalcă, atât cuvântul dat, cât și dreptul ginților, prejudiciând nu numai statul în cauză dar și toate celelalte națiuni. Au existat însă și opinii opuse care susțineau că statele pot să nu-și respecte obligațiile asumate, invocând rațiuni de stat sau de ordine publică. Doctrina dominantă rămâne însă, de-a lungul secolelor, cea care afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Principiul respectării obligațiilor internaționale ca și celelalte principii capătă o recunoaștere și consacrare juridică- tot mai largă în izvoarele de drept internațional după primul și mai ales după cel de-al doilea război mondial.

În acest sens, Pactul Ligii Națiunilor, de pildă, a prevăzut chiar în preambul „că. este necesar să se respecte riguros prescripțiile dreplui internațional și să fie respectate cu seriozitate obligațiile convenționale”. Tot astfel, Carta O.N.U. consacră obligația statelor membre de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, iar Declarația din 1970 se referă la îndatorirea statelor de a respecta obligațiile ce le revin în virtutea principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional ca și cele asumate prin tratate internaționale. Așadar, acest principiu a dobândit un conținut mai bogat și o sferă, de aplicare mai largă, referindu-se la obligațiile care decurg din toate izvoarele de drept internațional.

În ceea ce privește tratatele internaționale, statele sunt obligate să respecte cu buna-credință numai tratatele licite, adică, numai acele tratate care au fost încheiate cu respectarea liberului consimțământ al părților, a principiilor suveranității și egalității în drepturi a statelor, a celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional. Tratatele încheiate cu încălcarea unuia sau altuia dintre principii sunt ilicite, nevalidate din punct de vedere al dreptului internațional, statul sau statele în cauză neavând obligația să respecte astfel de tratate.

CAPITOLUL III CĂI ȘI MODALITĂȚI DE REZOLVARE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

3.1. Mijloace nejurisdicționale

Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale reprezintă instituțiile de drept internațional la care statele au obligația să recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forța sau amenințarea cu forța.

Statele dispun de facultatea de a alege un mijloc optim de reglementare a diferendelor ce apar între ele, obligativitatea pe care o au statele în acest domeniu privind rezultatul acțiunii lor și anume soluționarea pe cale pașnică a diferendelor.

Această obligație este impusă de articolul 2 paragraful 3 din Carta O.N.U.:

"Toți membrii organizației vor rezolva problemele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie".

Modalitățile prin care ele vor ajunge la aceste rezultate sunt facultative. Nu există nici o regulă generală de drept internațional care să impună statelor vreo reglementare obligatorie, jurisdicțională sau de altă natură, singura regulă fiind cea care lasă la latitudinea statelor modalitățile convenite de soluționare pașnică.

Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ca unică reglementare legală constituie unul din principalele obiective ale dreptului internațional contemporan.

Chiar și atunci când în sprijinul războiului de agresiune se utiliza o bogată argumentare juridică, încercând să se acrediteze ideea că el ar fi un mijloc legal de apărare a drepturilor, credința în utilitatea soluțiilor pașnice era destul de puternică.

Această credință, dacă, la început s-a aplicat în mod sporadic, treptat a câștigat teren, luând forma convingerii generalizate, materializată, pe de o parte în convenții și tratate internaționale, iar pe de altă parte într-un principiu fundamental -cu valoare universală- principiul REGLEMENTĂRII PAȘNICE A DIFERENDELOR.

Tratativele

O dată cu sfârșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX -lea, ca urmare a progreselor tehnico – științifice, relațiile dintre state s-au intensificat, au început să se afirme o serie de principii de drept internațional (respectarea suveranității, egalitate în drepturi, neintervenția în treburile interne, ș.a.), creându-se astfel o bază pentru promovarea mijloacelor pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale.

Omenirea se afla, așadar, cu evoluția reglementărilor pașnice a diferendelor la hotarul dintre două perioade și anume:

prima în care mecanismele și mijloacele de reglementare intrau în acțiune sporadic, numai dacă serveau interesele uneia dintre părți, a celei mai puternice;

a doua, evident superioară, în care posibilitatea recurgerii la mijloace pașnice începe să fie văzută dinainte în tratate și convenții.

Transformarea acestei posibilități de folosire a mijloacelor pașnice într-o obligație generală și exclusivă, în virtutea căreia acestea vor trebui utilizate în soluționarea diferendelor dintre state, va antrena nu numai modificarea radicală a instituției reglementărilor pașnice, dar și a însuși dreptul internațional contemporan.

Practica statelor demonstrează că tratativele sunt mijloace de soluționare pașnică la care acestea recurg aproape inevitabil pentru reglementarea conflictelor dintre ele. Explicația recurgerii cu precădere la tratative constă în avantajele pe care acestea le oferă părților:

posibilitatea de a exprima direct, fără rezerve punctele de vedere și revendicările părților;

suplețea și lipsa de rigurozitate a tratativelor;

posibilitatea de a ajunge rapid la un rezultat.

În afară de acestea, tratativele permit părților să-și modifice poziția, să manifeste oarece maleabilitate.

Prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt războiului Crimeei și a adus Turciei "beneficiile dreptului public european" (art. 7), a fost consacrat un nou mijloc pașnic de reglementare – MEDITAȚIUNEA OBLIGATORIE "a tuturor puterilor semnatare în cazul oricărei neînțelegeri ce s-ar putea ivi pe viitor între vreuna dintre aceste puteri și Sublima Poartă ".

Un pas înainte pe calea afirmării ideii de reglementare pașnică s-a făcut la cele două Conferințe de la Haga din 1899 și 1907: unul dintre rezultatele cele mai însemnate ale Conferinței de la Haga din 1899 constituindu-l Convenția pentru aplanarea conflictelor internaționale. Nu mai puțin important a fost faptul că meditațiunea, metodă obligatorie, potrivit Tratatului de la Paris din 1856 a devenit facultativă.

Totodată, convenția a consacrat un nou mijloc de reglementare pașnică – Ancheta internațională. Rezultatele primei conferințe de la Haga din 1899, în domeniul reglementării pașnice a diferendelor, au constituit un puternic imbold pentru dezvoltarea, precizarea și concretizarea pe mai departe a ideilor conturate. O amplă mișcare în vederea promovării lor a luat naștere pe continentul latino – american. Dintre ideile enunțate la Haga, pe noul continent rădăcini mai puternice au prins cele referitoare la ARBITRAJ, ele fiind favorizate de tradiția acestui mijloc în zonă.

Fără a crea o normă obligatorie de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, cele două conferințe de pace de la Haga au un merit incontestabil în promovarea acestei instituții.

După cea de-a doua Conferință de pace de la Haga, ancheta internațională a luat o mare amploare în Tratatele knox, evoluând în mod imperceptibil și dând naștere astfel, prin diferențiere unui alt mijloc de reglementare pașnică -Concilierea internațională.

Tratatele Knox au fost semnate în 1911 între Franța și Marea Britanie și prevedeau o formă evoluată a comisiilor internaționale de anchetă. Tratatele preconizau formarea, înainte de nașterea unui diferend între statele semnatare, a unei comisii permanente ca trebuia să constate și să elucideze faptele, să facă recomandări și sugestii părților în litigiu. Aceste tratate nu au fost ratificate și nu au intrat în vigoare însă prevederile lor au stat la baza procedurii concilierii internaționale.

Acesta este principalul mijloc de reglementare pașnică, ce constă în dezbateri directe între membrii egali ai comunității internaționale, dezbateri purtate pe căi diferite și în forme variate în vederea găsirii unei soluții reciproc acceptabile.

Tratativele diplomatice corespund, pe de altă parte, obligației părților de a da curs dispozițiilor cuprinse în art. 33 paragraful 1, din Carta O.N.U., care impune statelor obligația de a-și soluționa diferendele a căror prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale "înainte de toate prin tratative". De altfel, în dreptul internațional s-a înrădăcinat principiul anteriorității tratativelor.

Prin tratative diplomatice pot fi stinse diferende de orice natură, statele înscriind în tratatele bilaterale și multilaterale formula care a devenit clasică:

"Orice diferend provenit din interpretarea sau aplicarea prezentului tratat va fi soluționat prin tratative diplomatice între părțile interesate".

De regulă, după această formulare urmează dispoziții privitoare la alte mijloace pașnice.

Printre principalele trăsături juridice ale tratativelor diplomatice se numără:

au caracter prealabil, RATIONE ORDINIS, tratatele diplomatice sunt principalul mijloc de reglementare pașnică la care statele au datoria să recurgă pentru a-și soluționa diferendele dintre ele;

sunt un instrument de definire și de datare a diferendului internațional;

îngăduie ca diferendul să se precizeze sub raportul conținutului său, un rol important avându-l și în ceea ce privește calificarea unui diferend ca fiind internațional.

Tratativele diplomatice se desfășoară după REGULILE DE PROCEDURĂ stabilite, de regulă de părțile participante, ținându-se cont totodată de principiile de drept internațional și cutumă internațională în materie.

Procedura tratativelor diplomatice, parte componentă a procesului complex de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, este alcătuita din ansamblul regulilor care guvernează modalitatea de purtare a tratativelor, durata acestora, forma pe care o îmbracă organele de negociere, etc.

În principiu, dreptul internațional contemporan NU prescrie o procedură înstituționalizată a tratativelor diplomatice. Suplețea, care este intim atașată esenței lor și care le condiționează rezultatele, nu se acomodează cu prescripții cât de cât rigide în ceea ce privește durata, forma, modalitățile de purtare, etc.

Practica internațională evidențiază, totuși, unele reguli de procedură și în acest domeniu.

Ca modalitate; tratativele diplomatice pot fi efectuate pe cale bilaterală prin canale diplomatice obișnuite, sau pe cale multilaterală, în cadrul organizațiilor internaționale, în acest ultim caz, regulile de procedură stabilindu-se de forurile respective.

Condiția pe care o constituie Curtea, pentru a se putea investi cu judecarea unui diferend, NU este aceea de a aștepta sfârșitul tratativelor diplomatice ci EPUIZAREA fără rezultat a tuturor mijloacelor de care părțile dispun în cadrul tratativelor pentru soluționarea diferendului.

Forma tratativelor privește tehnica de organizare a acestora, adică mijloacele formale de realizare, organele competente să poarte tratativele ș.a. Modul de a purta negocieri diferă în funcție de obiceiurile părților, de natura diferendului, precum și de împrejurările în care acesta a intervenit.

În principiu, fiecare stat este liber să formuleze într-o formă mai mult sau mai puțin solemnă, mai mult sau mai puțin precisă comunicările pe care dorește să le facă. În afară de aceasta, există o serie de reguli degajate din practica internațională. Astfel, în cadrul tratativelor bilaterale, modalitățile de purtare pot fi:

conversații directe (explicații verbale);

schimbul de note diplomatice, telegrame, etc.

În cadrul tratativelor multilaterale, mijloacele uzuale sunt dezbaterile în cadrul conferințelor, congreselor și organizațiilor internaționale. În practică, demersul verbal este utilizat mai frecvent, pentru a înlătura neînțelegerile, interpretările eronate, etc, în timp ce procedura scrisă – note, memorii, memorandumurile, telegrame, scrisori – își dovedesc utilitate în momentul în care o identificare și justificare asupra subiectului în cauză devin necesare sau pentru a face să prevaleze anumite drepturi contestate, ca probă de sprijin.

Reguli de drept internațional care să reglementeze această problemă nu există decât în cazuri excepționale.

Organele care au calitatea să poarte tratativele în numele unui stat sunt determinate de Constituția statului respectiv. În primul rând, această calitate o au șefii de stat, în virtutea dreptului de reprezentare generală, șefii de guvern și șefii de misiune diplomatică, aceștia neavând nevoie, pentru a reprezenta statul la negocieri de „depline puteri”.

Orice alte persoane împuternicite să poarte tratative trebuie să dispună de „depline puteri”.

Dreptul la inițiativă aparține în egală măsură tuturor statelor părți la diferend, el aflându-se în raport direct cu forma de organizare a tratativelor:

în cazul tratativelor bilaterale, se recurge la canalele diplomatice obișnuite;

în cazul tratativelor colective, fie că se stabilesc cu fiecare stat în parte, fie că se face o declarație publică în acest sens. Problema LOCULUI și TIMPULUI în care urmează să se desfășoare tratativele ridică o serie de aspecte de procedură.

În unele cazuri, în alegerea locului trebuie să se țină seama în mod deosebit și de securitatea negociatorilor, mai ales când aceștia sunt șefi de stat sau de guvern. De obicei, tratativele se duc în statul care a avut inițiativa începerii lor, fără a exista vreo regulă în acest sens. Locul poate fi ales și în funcție de obiectul diferendului sau, în unele cazuri, tratativele se pot purta pe teritoriul unei terțe puteri (cu acordul acesteia). Data la care urmează să înceapă tratativele de fond este stabilită în raport de urgența pe care o reclamă soluționarea diferendului respectiv. NIVELUL la care sunt purtate tratativele exprimă, în fapt, însemnătatea pe care statele o acordă reglementării acestora. De obicei, tratativele de fond urmează să fie purtate la nivel superior celor preliminare, deși, în practică se pot întâlni și situații inverse.

Stabilirea ordinii de zi prezintă o importanță deosebită dat fiind că ea trebuie să cuprindă toate problemele de a căror rezolvare depinde soluționarea diferendului și aceste probleme trebuie ordonate după importanța lor. În practică sunt situații când un stat nu este interesat în discutarea unor anumite probleme litigioase sau să insiste pentru examinarea unei chestiuni pe care cealaltă parte o apreciază ca neprezentând interes.

În sarcina participanților la tratativele preliminare intră și alte probleme organizatorice cum ar fi LIMBA în care vor avea loc dezbaterile și în care se vor adopta documentele, MODUL DE ORGANIZARE al secretariatului și de ADOPTARE a hotărârilor.

Mute dintre aceste probleme NU sunt reglementate de dreptul internațional contemporan, altele, în schimb, cad sub incidența normelor cutumiare, cum ar fi bunăoară, obiceiul de îngădui reprezentantului țării gazdă de a deschide tratativele multilaterale.

Procedura tratativelor diplomatice, indiferent dacă este sau nu reglementată prin normele dreptului internațional, trebuie să se înscrie pe linia respectării principiilor fundamentale ale dreptului internațional. O dată încheiate, tratativele bilaterale sau multilaterale, rezultatele lor sunt supuse spre aprobare guvernelor părților interesate, iar dacă sunt urmate de încheierea unor tratate internaționale care trebuie ratificate, acestea se supun spre ratificare parlamentelor statelor – părți.

Cu toate acestea în dezbaterile Comitetului pentru principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea dintre state, precum și în literatura de specialitate au fost formulate anumite critici privitoare la tratativele diplomatice, încercându-se să se demonstreze că ele prezintă anumite inconveniente. S-a susținut că dacă negocierile se poartă între două state egale în putere acestea ar fi sterile, nici unul dintre aceste state nefiind constrâns să facă concesii, iar pentru acest motiv intervenția unui terț ar fi necesară.

Se poate conchide că tratativele diplomatice au fost și rămân mijlocul principal de reglementare pașnică a diferendelor internaționale.

Potrivit principiului anteriorității tratativelor, statele între care ia naștere un diferend au obligația de a folosi, în primul rând, tratativele, și numai după ce au epuizat această cale pot recurge la late mijloace.

3.1.2. Bunele oficii

Mijloc pașnic, secundar, de rezolvare a diferendelor internaționale, bunele oficii au ca scop restabilirea contactului direct între părți prin intervenție amicală a unui terț – stat sau organizație internațională. Ele au valențele unei proceduri prealabile tratativelor diplomatice, mijlocul de acțiune fiind sfatul prietenesc.

Obiectivul bunelor oficii este acela de preîntâmpinare a unui conflict sau de aplanare a acestuia când a izbucnit.

Bunele oficii se caracterizează prin faptul că cel care le oferă. NU participă direct la negocierile dintre statele – părți la diferend, funcția sa încetând imediat ce acestea au început negocierile. Statul care prestează bunele oficii poate, totuși, să facă serviciul de transmitere a unor propuneri între cele două părți.

Sub raport juridic, bunele oficii au un caracter triplu facultativ – atât pentru statele în litigiu, care sunt libere să le accepte sau nu, cât și pentru terți, care au numai dreptul nu și obligația de a le oferii.

Bunele oficii sunt un mijloc pașnic de reglementare a diferendelor internaționale cunoscut încă din Antichitate, însă în forma lor clasică ele au fost prevăzute într-o serie de tratate bi și multilaterale. Printre tratatele cu caracter multilateral, se numără Protocolul Congresului de la Paris din 1856, Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885 și mai ales Convențiile pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale de la Haga din 1899 și 1907, care cuprind cea mai amplă reglementare a acestei proceduri.

"În caz de disentiment grav sau de conflict – se spune în articolul 2 – înainte de a recurge la arme, puterile contractante convin să recurgă, atât cât împrejurările permit, la bunele oficii sau la mediațiunea uneia sau mai multor «puteri prietene", iar în articolul 3 se arată:

"Independent de acest recurs, puterile contractante consideră util și de dorit ca una sau mai multe, puteri străine conflictului să ofere din proprie inițiativă, atât cât împrejurările permit, bunele lor oficii sau mediația lor statelor în conflict". Dreptul de a oferi bunele oficii sau mediațiunea, aparține "puterilor străine conflictului", chiar și în timpul desfășurări conflictului. Exercitarea acestui drept nu poate fi considerată de către una dintre părțile în litigiu ca fiind un act inamical.

Termenul de „bune oficii” desemnează și acțiunea unui stat neutru care se însărcinează să reprezinte din punct de vedere diplomatic și să protejeze interesele unui stat beligerant și ale cetățenilor acestuia pe lângă un stat beligerant advers.

După cel de-al doilea război mondial, bunele oficii nu au mai fost menționate expres în articolul 33 alineatul 1 din Carta O.N.U., care face referire numai la tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, calea judiciară, recurgerea la organizații sau la acorduri regionale, însă lasă deschisă lista mijloacelor de reglementare pașnică folosind expresia "sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor".

Însă, bunele oficii au fost prevăzute în mod expres într-o serie de tratate internaționale prin care: în Carta O.S.A. (Organizația Statelor Americane) și în Tratatul interamerican asupra soluționării pașnice a conflictelor (cap. 2, paragraful 9 și 10), în Tratatul interamerican relativ la bunele oficii și la mediațiune, adoptat de Conferința panamericană de la Buenos Aires la 23 decembrie 1936.

Articolul 1 "în cazul în care se va ivi între ele un litigiu care nu va putea fi reglementat prin mijloace diplomatice obișnuite, înaltele Părți Contractante vor putea recurge la bunele oficii sau la medierea unui cetățean eminent al unuia dintre celelalte state americane, ales de preferință de pe lista generală întocmită pe principiile enunțate în articolele următoare".

Bunele oficii sunt reglementate și de Carta O.U.A. (Organizația Unității Africane), precum și de Declarația O.N.U. cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor dintre state din 1982.

Bunele oficii, ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale poate fi oferit și de o organizație internațională. Astfel, Consiliul de Securitate, se arată în art. 33 par. 2 din Carta O.N.U., când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendele, prin mijloacele pașnice prevăzute la par. 1 al aceluiași articol. El poate interveni, de asemenea, în orice stadiu al unui diferend sau situație cărei continuare poate primejdui pacea și securitatea internațională și trebuie:

"Să recomande procedura sau metoda de aplanare corespunzătoare" (art. 36 par. 1). Adunarea Generală, de asemenea, poate îndeplini rol de bune oficii în condiții similare Consiliului de Securitate, neputând însă să adopte recomandări într-un diferend aflat pe ordinea de zi a Consiliului (art. 35 din Carta O.N.U.-al. 3).

"al. 1 – Orice membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau asupra oricăror situații de natura celor prevăzute la art. 34".

"al. 2 – Un stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării generale asupra oricărui diferend în care este parte, dacă acceptă, în prealabil, în privința acelui diferend, obligațiile de rezolvare pașnică, prevăzute în prezenta Cartă."

"al. 3 – Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage atenția în temeiul articolului de față vor fi supuse dispozițiilor articolelor 11 și 12.

Hotărârile adoptate de cele două organe ale O.N.U. în îndeplinirea acestor atribuții au valoarea unor recomandări cu caracter facultativ pentru state, care își păstrează în acest mod dreptul de liberă apreciere în alegerea mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor.

Bunele oficii pot fi oferite de state și prin intermediul unor organizații sau acorduri internaționale cu caracter regional, competența acestora limitându-se la diferendele cu caracter local, dar a căror proliferare ar putea aduce atingere păcii și securității internaționale.

În prezent, atât în cadrul O.N.U., cât și al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională se depun eforturi pentru a revitaliza acest mijloc de reglementare pașnică și pentru a-î spori eficiența în relațiile internaționale.

3.1.3. Meditațiunea

Termenul de „mediator„ este de origine latină și în traducere desemnează „persoana care se interpune”.

În accepțiunea dreptului internațional, prin mediator înțelegem statul, organizația internațională sau persoana oficială care conduce direct operațiunile de mediere pe baza soluțiilor propuse de ei.

Medierea, ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale, are ca obiect examinarea în fond a unui diferend în vederea soluționării lui de către un mediator. Acesta poate fi stat, organizație internațională sau persoană oficială.

Prin crearea unui cadru adecvat, mediatorul poate ajuta părțile să găsească o soluție echitabilă și reciproc avantajoasă.

Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică, ce poate avea loc în orice fază a diferendului – atât înainte de izbucnirea ostilităților, cât și după aceea, cu un obiect clar definit: examinarea fondului diferendului; un scop precis: descoperirea unei formule de înțelegere necesalmente tranzacțională și un mijloc adecvat pentru atingerea acestui scop: terțul cu prerogativele lui (de a conduce negocierile dintre părți, de a sugera baza de soluționare).

În esență, mediația are un triplu caracter facultativ:

în ce privește inițiativa celui care își oferă mediația (Convenția I de la Haga din 1907 consacră dreptul pentru puterile străine conflictului de a oferi bunele oficii și mediația);

în ce privește atitudinea părților față de această inițiativă, în orice moment ele putând respinge oferta de mediere (semnatarii Convenției de la Haga din 1907 se angajează să recurgă la mediere numai "dacă împrejurările permit");

în ce privește rezultatul acțiunii de mediere – niciodată medierea nu are forță obligatorie.

Ca mijloc de reglementare a diferendelor internaționale, medierea este de două feluri: cerută, care are loc la cererea părților în litigiu, și oferită, care se declanșează din inițiativa uneia sau mai multor puteri neparticipante la conflict.

În practica internațională nu a fost instituționalizată o procedură de mediere. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor, participanții, limba, etc., se stabilesc cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci și pe parcurs.

În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți aflate în prezență, el conducând discuțiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nimic nu-l împiedică să le enunțe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se trece la note scrise. Propunerile mediatorului trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză.

Sub raportul efectelor juridice, medierea are însemnătatea unui sfat; soluția mediatorului nu poate fi impusă părților, care își conservă întreaga libertate de a o accepta sau a o refuza.

Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord în baza propunerilor mediatorului, fie în momentul în care impasul constatat în discuțiile dintre părți vădește că prin continuarea acțiunii de mediere nu se poate ajunge la nici un rezultat.

Medierea este cunoscută și în practica O.N.U.; în 1984, Adunarea Generală a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate a însărcinat un mediator cu soluționarea problemei cipriote, iar secretarul general al O.N.U. a delegat un mediator pentru Conflictul din Orientul Apropiat.

De asemenea, medierea se află printre mijloacele de reglementare pașnică ale organizațiilor regionale O.S.A. și O.U.A.

Comisia de mediere, conciliere și bune oficii a O.U.A. este un organism creat în baza articolului 10 din Carta O.U.A., în vederea reglementării pașnice a diferendelor dintre statele membre.

Regulile de funcționare a comisiei au fost definite prin protocolul aprobat în iulie 1964 de conferința șefilor de stat și guvern. Conform protocolului, Comisia de mediere este alcătuită printr-un număr de 21 de membrii, aleși pentru o perioadă de 5 ani de Adunarea șefilor de stat și guvern, la propunerea statelor membre. Comisia este condusă de un președinte și doi vicepreședinți care alcătuiesc Biroul. Biroul este singurul organ care funcționează permanent, restul membrilor întrunindu-se după necesități.

Competența comisiei se extinde numai la diferendele dintre statele membre ale O.U.A. Sesizarea comisiei poate fi făcută atât de statele-părți la diferend, sau de cele interesate în diferend, cât și de anumite organe ale O.U.A. Recursul la comisie este facultativ, statele având libertatea să recurgă sau să nu recurgă la ea pentru soluționarea diferendelor dintre ele, precum și libertatea de a-și alege oricare dintre cele trei mijloace preconizate – mediere, conciliere sau arbitraj.

În cazul mediațiunii, sarcina mediatorilor este de a reconcilia opiniile și pretențiile părților, prin propuneri (scrise) sugerate de ei. Acceptarea sugestiilor este facultativă; ea se consemnează într-un protocol de aranjament încheiat între părțile în litigiu.

3.1.4. Concilierea internațională

Ca și ancheta, de care se apropie foarte mult, concilierea, este, o metodă creată la începutul secolului al XX-lea. Între metodele de reglementare pașnică, concilierea apare, conform opiniei celei mai răspândite, ca verigă intermediară între metodele diplomatice și cele nediplomatice1. Pentru a urmări modul de aplicare a metodei concilierii vom analiza o speță în care a fost utilizată procedura „clasică” de conciliere: conflictul dintre Bolivia și Paraguay în legătură cu teritoriul numit „Gran Chaco”, un litigiu care a durat mai bine de un secol, fiind considerat de unii autori drept conflictul major din America latină în secolul al XX-lea.

Originea diferendului este însă chiar mai veche, datând din perioada dominației spaniole. El poate fi clasificat astfel în cadrul conflictelor lăsate moștenire de colonialism. Problema Chaco s-a plasat în sfera interesului internațional de îndată ce Bolivia, nefiind situată la ocean și neputând obține un port la Pacific, recurge la ideea de a utiliza fluviul Paraguay pentru a-și asigura accesul la mare. Pentru aceasta trebuia însă să dețină controlul efectiv asupra provinciei Chaco, asupra căreia avea acest drept potrivit principiului numit uti possidetis din 1810, în accepțiunea de iure a acestui principiu, adică în conformitate cu decretele metropolei în timpul epocii coloniale pentru determinarea limitelor teritoriale ale diferitelor provincii. Chaco era pe atunci, ca dealtfel și în zilele noastre, o zonă destul de aridă și foarte slab populată, drept care Bolivia nu se grăbise să o „civilizeze”. Statul vecin, însă, Paraguayul, care obținuse independența cu 14 ani înaintea Boliviei și manifestase tendințe mai expansioniste, a luat în stăpânire mai multe zone din Chaco. Astfel el se prevala de același principiu uti possidetis, dar în accepțiunea de facto a acestuia, deci conform posesiunii efective a teritoriului, ceea ce însemna că, după eliberare, frontierele statelor devenite independente nu mai corespundeau cu limitele teritoriale ale fostelor colonii. Acesta este aspectul juridic al diferendului.

Primul incident se produce între cele două țări în 1852, când trupe trimise pentru a realiza posesiunea de facto se ciocnesc în această zonă. Urmează numeroase alte incidente similare. Acestea devenind tot mai dese și mai puternice, guvernele celor două state decid în cele din urmă să negocieze un tratat de delimitare a frontierelor care este semnat în 1879 (Tratatul Quijarro-Decoucl). Un al doilea tratat este încheiat în 1887 (Ta-mayo-Aceval), prevăzându-se și arbitrajul Belgiei pentru cazuri de încălcare a prevederilor acestui tratat. Ambele erau defavorabile Boliviei, care pierdea un teritoriu însemnat. Ele nu au fost însă ratificate. Un nou tratat este negociat și semnat la 23 noiembrie 1894 (Ichaso-Benitez), între clauzele acestuia înscriindu-se și apelarea la bunele oficii ale Uruguayului. Prin tratatul Ichaso-Benitez Bolivia pierdea 5 226 leghe pătrate, motiv al unui complex de frustrare care se va reflecta asupra ,,acțiunilor sale viitoare. Astfel, în 1907 este rândul Boliviei să înainteze cu trupe în Chaco. După mai multe ciocniri, cele două țări convin să semneze convenția Soler-Pinilla la Buenos Aires, în ianuarie 1907, prin care ele stabilesc să supună litigiul unei sentințe arbitrale a președintelui Argentinei. Acesta refuză însă misiunea de arbitru. În consecință Bolivia și Paraguayul au căzut de acord să negocieze un tratat definitiv de delimitare teritorială, semnând în 1913 protocolul Ayala-Mujia, care prevedea și posibilitatea unui eventual arbitraj.

Până la perfectarea acestui tratat, incidentele continuă însă să se producă. Mai ales după primul război mondial situația se complică foarte mult, întrucât faptul că se descoperise petrol în zona Chaco a atras interesele marilor trusturi și deci ale țărilor respective. În 1922 trustul american „Standard Oil” obținea concesiunea extracției petrolului în regiunea Chaco din partea guvernului bolivian. În Paraguay a pătruns trustul anglo-olandez rival Royal Dutch-Shell. Se apreciază dealtfel că întreaga desfășurare a conflictului Chaco după primul război mondial reprezintă o expresie a luptei dintre monopolurile anglo-olandeze și cele americane pentru această zonă petrolieră.

În urma unor noi incidente, guvernul Argentinei își oferă bunele oficii pe care părțile le acceptă prin protocolul de la 22 aprilie 1927 de la Buenos Aires. O comisie de bune oficii se întrunește în capitala Argentinei, dar nu se ajunge la nici un rezultat, întrucât fiecare parte insistă pentru interpretarea proprie a lui uti possl-detis (Bolivia – de iure, Paraguay – de facto). Între timp noi confruntări militare se produc în Ohaco spre sfârșitul anului 1928 (decembrie). Faptele se petreceau exact în momentul în care la Washington se întrunea Conferința panamericană de conciliere și arbitraj (decembrie 1928 – ianuarie 1929). În fața caracterului critic al situației, această conferință ca și Societatea Națiunilor au depus eforturi pentru a determina părțile să-și reglementeze diferendul pe căi pașnice. În urma acestor intervenții, cele două țări au convenit, printr-un protocol semnat la 3 ianuarie 1929, să încredințeze examinarea cauzelor incidentelor unei Comisii ele anchetă și conciliere.

Primul paragraf al protocolului stabilea compoziția comisiei: câte doi delegați ai celor două părți și câte un delegat din următoarele 5 state americane: S.U.A., Mexic, Columbia, Uruguay și Cuba. Comisia, prezidată de către delegatul american., avea următorul mandat: a) de a realiza o anchetă; b) de a face propuneri pentru soluționarea incidentului; c) dacă propunerile nu erau acceptate, să redacteze un raport; d) să determine, dacă se dovedea necesar, responsabilitățile părților.

Comisia trebuia să-și ducă la bun sfârșit misiunea în termen de 6 luni de la data creării sale și urma să se întrunească la Washington, fiind liberă de a-și stabili propria procedură. Guvernele Boliviei și Paraguayului aveau obligația de a suspenda ostilitățile și de a opri orice concentrare de trupe în zona disputată. Comisia era împuternicită să îndrume părțile în privința măsurilor pe care acestea trebuiau să le ia pentru a evita orice reluare a ostilităților. În fine, s-a hotărât că procedura nu se va ocupa de aspectele de bază ale disputei teritoriale ci va analiza numai incidentele de frontieră. Comisia a avut întruniri între 13 martie și 13 septembrie 1929 și a reușit în final să reconcilieze părțile5 prin rezoluția sa din 12 septembrie 1929 care a stabilit trei principii: (1) încetarea reciprocă a tuturor declarațiilor sau acțiunilor ofensive; (2) revenirea la stătu quo ante (dinainte de 5 decembrie 1928), fără prejudicierea soluționării problemei teritoriale; (3) reluarea relațiilor diplomatice.

În conformitate cu mandatul primit, comisia nu a redactat un raport, de vreme ce a reușit să reconcilieze părțile. Totuși, președintele Comisiei a prezentat un raport asupra activității acesteia. La 31 mai 1929, comisia a cerut părților să o autorizeze să sugereze o rezolvare globală a disputei teritoriale. Părțile au căzut de acord, în mod neoficial, cu această extindere a mandatului.

Prima sugestie de soluționare a diferendului a fost respinsă de părți. Membrii comisiei au propus atunci ca părțile să recurgă la arbitraj, iar până la stabilirea unui tribunal în acest scop, să se prelungească mandatul comisiei. Bolivia a refuzat să consimtă la acest lucru, fiindcă dorea ca întinderea suprafeței disputate să fie determinată înaintea recurgerii la arbitraj și a insistat ca soluționarea să se bazeze pe regula lui uti possidetis de iure. Comisia a propus atunci o a treia formulă, dar mandatul ei a expirat înainte ca guvernele Boliviei și Paraguayului să fi răspuns la sugestiile acesteia.

Incidentele reîncep în 1930 iar între 1932-1935 are loc un veritabil război între cele două țări, care nu este curmat decât de intervenția energică a statelor americane. Conflictul a fost stins de abia în 1938: la 21 iulie 1938 se semnează la Rio de Janeiro un tratat de pace prin care se declara terminarea oficială a războiului pentru Gran Chaoo. Paraguayul obținea trei pătrimi din teritoriul în litigiu. La 10 octombrie 1938, frontiera bdiviano-paraguayană se stabilește definitiv printr-un arbitraj al următoarelor state americane: Argentina, Chile, Peru, Uruguay și S.U.A.

Analiza speței

Una dintre primele observații care se pot face în privința acestui conflict este în legătură cu durata lui, de peste un secol. Acest lucru demonstrează în primul rând faptul că nu este vorba de un conflict minor, ci de unul dintre cele mai importante din America Latină. În al doilea rând, se poate deduce lipsa de voință politică a celor două state, cel puțin pentru o lungă perioadă de timp, de a lichida diferendul de fond, printr-o soluție globală care să nu prejudicieze nici una dintre părți. Am văzut totuși că încercările de a soluționa litigiul nu au fost puține. Ele se concretizează la început sub forma negocierilor directe și a unor tratate semnate în ultima parte a secolului al XIX-lea. Rezultatele nu satisfac părțile. La începutul secolului al XX-lea se puneau mari speranțe în metoda arbitrajului, consacrat prin cele două convenții de la Haga din 1899 și 1907. Ca atare se fac mai multe încercări de a aduce litigiul în fața unei comisii de arbitraj. Însă și acestea, după cum am arătat, eșuează. În momentul în care cele două state acceptă bunele oficii ale Argentinei, se produc incidente de frontieră care redeschid conflictul. Această situație necesită stabilirea unor fapte și responsabilități legate de incidente, pentru ca ulterior să se poată reveni la discutarea de fond a problemei și la soluționarea ei. Din acest motiv comisia de bune oficii întrunită la Buenos Aires nu poate face față noii situații. Se recurge la altă metodă, sau mai precis la două metode: ancheta și concilierea, de asemenea în vogă în acea perioadă. Se avea, desigur, în vedere mai ales aspectul de moment al conflictului, adică tocmai caracterul său redeschis sub forma unor . incidente, ceea ce presupunea în primul rând aplanarea acestora, „răcorirea” părților și deci stabilizarea situației. Astfel iese în evidență marea importanță care se acordă rolului de moratoriu („cooling – oil”) ăl comisiilor de anchetă și conciliere. Este, de asemenea, important de notat că respectiva comisie trebuia să investigheze faptele în primul rând, în al doilea rând să stabilească responsabilitățile, iar în ultimul rând, dacă era posibil, să propună o soluție de aplanare a incidentelor. Este evident că avem de a face cu un diferend având un caracter preponderent politic, deși elementele juridice sunt implicate de interpretarea regulii uti possidetis și de tratatele care fuseseră semnate de cele două țări. Dar în cazul acțiunii comisiei de conciliere nu se urmărește reglementarea conflictului ci doar a unei faze a acestuia. Așa cum stabilește și mandatul, procedura nu avea în vedere aspectele esențiale ale litigiului teritorial, ci urma să analizeze doar incidentele de frontieră. Este deci vorba de un rol limitat al comisiei de conciliere. Acest caracter ar putea fi un argument al utilizării metodei respective în acest diferend, ca dealtfel și un motiv al reușitei metodei în acest caz.

În vederea analizării rolului comisiei și a caracterului acesteia, este necesar să subliniem unele elemente politico-juridice ale scenariului. Am văzut că originea diferendului se plasează încă în perioada colonială. După dobândirea independenței, el se exprimă sub forma juridică a interpretării lui uti possidetis. Conflictul propriu-zis nu izbucnește decât în momentul în care apar interesele reale sub influența dezvoltării economice: la început necesitatea Boliviei de a-și asigura o cale rapidă spre ocean, mai târziu datorită descoperirii unor rezerve de petrol în Chaco. Aceste interese conflictuale sunt exacerbate de pătrunderea monopolurilor americane și an-glo-olandeze în regiune, primele sprijinind Bolivia, iar ultimele Paraguayul. Este momentul să subliniem aici rolul S.U.A. ca factor politic important al scenariului analizat. După cum se știe, începând cu „doctrina Monroe”, Statele Unite declaraseră America Latină drept sfera lor de influență, intangibilă pentru puterile europene. După mai mult de un secol, nord-americanii încercau să transforme conferințele interamericane într-o prelungire a acestei doctrine adaptată la necesitățile continentului în secolul al XX-lea. Din acest motiv, atunci când s-a propus adoptarea principiului neintervenției, ca unul dintre elementele fundamentale ale instituționalismului panamerican, Statele Unite au refuzat să-l accepte. Chiar și mai târziu, recunoscând formal asemenea instrumente internaționale, S.U.A, vor acționa împotriva spiritului acestora.

După primul război mondial se accentuează tendința S.U.A. de a-și consolida hegemonia asupra statelor de la sud de Rio Grande. Interesele economice dobândise acum o importanță crescândă. Asistăm la o masivă penetrație a capitalurilor nord-americane în economia multor state din America de Sud, pozițiile monopolurilor în viața economică a acestor țări transformându-le din ce în ce mai mult în instrumente ale influenței politice și militare. Semnificative în acest sens sunt intervențiile militare ale S.U.A. În Honduras, Haiti și Republica Dominicană din perioada 1920-1929, ca și intervenția politică în Mexic. De asemenea, se remarcă tot acum tendința S.U.A. de a se erija în arbitru în soluționarea unor conflicte ca cele dintre: Chile și Peru (1921), Nicaragua, Salvador și Honduras (1922), Peru și Columbia (1922), precum, și cel dintre Bolivia și Paraguay. S.U.A. nu doreau ca interesele lor economice să fie perturbate de extinderea acestor conflicte. De aceea nu este întâmplător că delegatul american este desemnat să prezideze comisia de conciliere stabilită prin protocolul din 3 ianuarie 1929.

În legătură cu conflictul Chaco, interesele S.U.A. sunt mai mult decât evidente: în timpul președinției lui Bau-tista Saavedra (1920;-1925) se intensifică pătrunderea capitalului nord-american în economia Boliviei. În 1922 „Standard Oii” obține concesionarea extracției petrolului din regiunea Chaco. În războiul boliviano-paraguayan, monopolurile americane susțin guvernul primei țări. Având în vedere această influență pe care nord-americanii o dobândiseră în America Latină, concilierea realizată în 1929 beneficiază în bună măsură de rolul Statelor Unite, care urmăreau de fapt să-și protejeze interesele economice în zonă.

Un alt factor internațional care a jucat un rol important în aplicarea cu succes a metodei concilierii în speța analizată a fost Societatea Națiunilor. După cum se știe, la elaborarea Pactului organizației și-au adus contribuția mai multe state latino-americane, care au și devenit membre ale Societății Națiunilor.

De asemenea, multe dintre aceste țări au aderat la instrumentele inițiate de Societatea Națiunilor pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale, ca Protocolul de la Geneva din 1924 sau Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor, adoptat în 1928. În acest context, intervenția Societății Națiunilor în problema Chaco a avut însemnătatea ei. După cum am arătat, delegații celor două state în Adunarea Societății Națiunilor se simt obligați să declare că guvernele lor au acceptat soluția propusă de comisia de conciliere.

Totuși, factorul cel mai însemnat a fost, desigur, procesul de instituționalizare a raporturilor dintre statele americane, respectiv Conferințele panamericane și, în special, Conferința de la Havana și Conferința de la Washington. Cea de a șasea Conferință interamericană, reunită în capitala Cubei între 16 ianuarie și 20 februarie 1928, condamna războiul de agresiune și hotăra că statele americane trebuie să utilizeze toate mijloacele pașnice pentru soluționarea conflictelor dintre ele. Pentru definitivarea, sub forma unei convenții, a celor hotărâte, a fost convocată Conferința extraordinară panamericană de conciliere și arbitraj care s-a ținut la Washington între 10 decembrie 1928 și 5 ianuarie 1929. Aceasta adoptă trei documente fundamentale: Convenția generală de conciliere interamericană, care supune concilierii toate diferendele dintre părțile contractante, de orice natură ar fi ele, clar care nu au putut fi reglementate pe cale diplomatică; Tratatul general de arbitraj inter-american pentru diferendele cu caracter justițiabil, precum și un protocol de arbitraj progresiv, ca procedură de abandonare treptată a rezervelor la tratat.

Comisia de anchetă și conciliere pentru cazul Chaco a fost înființată în momentul desfășurării Conferinței de la Washington, sub egida acesteia și în spiritul documentelor referitoare la Convenția de conciliere interame-ricană. Autoritatea conferințelor panamericane este deci un element decisiv în aplanarea conflictului, așa cum va fi și în soluționarea definitivă a acestuia.

Așa cum am arătat anterior, conflictul Chaco este unul preponderent politie, deși el se exprimă de către părți ca un diferend juridic rezultând din interpretarea de iure sau de facto a principiului uti possidetis. Avem de a face cu un diferend complex, cu etape numeroase și cu tot atâtea încercări de soluționare, prin diferite metode. În ultimă instanță, reglementarea finală se face prin negocierea unui tratat de pace direct de cele două părți, în condițiile în care presiunile în acest sens exercitate de celelalte state americane nu sunt de neglijat.

Comisia de conciliere din 1929 nu reglementează deci diferendul boliviano-paraguayan ca atare, ci se ocupă numai de o anumită fază a conflictului și anume de incidentele de frontieră petrecute la sfârșitul anului precedent. Prin însuși mandatul încredințat, comisia nu se ocupa de fondul problemei, ci de faptele care s-au întâmplat în acel moment. Competența comisiei este astfel limitată la acest aspect al litigiului. Ea este dealtfel limitată și prin faptul că se convoacă ad-hoc și nu era prestabilită anterior printr-un tratat bilateral, așa cum se va realiza între multe țări în perioada interbelică. Competența comisiei era astfel nu una generală, ci una concretă, fixată prin protocolul din 3 ianuarie 1929 care îi încredințează următorul mandat: „de a investiga în mod contradictoriu evenimentele, luând în considerare declarațiile făcute de cele două părți și de a determina în final care dintre părți a produs o modificare în relațiile pașnice dintre cele două țări. De îndată ce ancheta va fi efectuată, comisia va prezenta propuneri și se va strădui să reglementeze incidentul în mod amiabil în condițiile care vor satisface cele două părți. În absența unui aranjament, comisia își va face raportul constatând rezultatul investigației sale și eforturile făcute pentru a reglementa incidentul. Comisia are mandatul, în cazul în care nu va putea efectua concilierea, de a stabili adevărul în problema supusă anchetei, ca și responsabilitățile care, în conformitate cu dreptul internațional, ar putea apărea ca rezultat al investigației sale”.

Este evidentă în primul rând funcția dublă a comisiei de conciliere: ancheta și concilierea propriu-zisă. Investigarea faptelor este prima funcție a comisiilor de conciliere, cele două metode dovedindu-și caracterul complementar. Dacă misiunea de conciliere eșua, ancheta trebuia să includă și răspunderea părților, deci o investigație de fond.

O importanță deosebită se acordă misiunii de stabilizare, de moratoriu, a comisiei. Acest rol se stabilește în primul rând prin obligația părților de a suspenda ostilitățile și de a nu întreprinde nici un act de natură să agraveze conflictul și să perturbe activitatea comisiei. Rolul de moratoriu era conceput ca o parte importantă a misiunii de conciliere.

Mandatul comisiei indica, de asemenea, procedura contradictorie (art. 2) și stabilea că raportul nu este obligatoriu decât dacă misiunea de conciliere eșuează.

La întrebarea dacă ne aflăm în fața utilizării cu succes a metodei concilierii se poate răspunde, desigur, afirmativ. Misiunea de conciliere a fost realizată conform mandatului încredințat. Diferendul ca atare, care era fără îndoială unul major, nu a fost însă soluționat decât mai târziu și prin alte metode. Comisia de conciliere nu a avut mandatul de a se ocupa, așa cum am văzut, decât de o fază a conflictului, pe care a rezolvat-o. S-ar putea afirma deci că succesul misiunii de conciliere se datorește în acest caz rolului limitat al comisiei. O asemenea concluzie nu trebuie neapărat extinsă asupra șanselor în general ale metodei. Totuși, nu este mai puțin adevărat că în multe cazuri de succes al comisiilor de conciliere bilaterale, litigiul tratat nu era unul major.

Este necesar să subliniem încă un aspect esențial al comisiei de conciliere pe care am descris-o: faptul că la succesul acesteia a contribuit în mod hotărâtor cadrul internațional în care s-a desfășurat și anume intervenția Societății Națiunilor și, mai ales, a Conferințelor inter-americane, sub egida cărora comisia a fost creată.

Evoluția concilierii

Există numeroase păreri în privința originii concilierii. Statele latino-americane pretind că a fost creată de Bolivar. După obținerea independenței, unele tratate bilaterale sau multilaterale cum este cel din 6 iulie 1822 dintre Columbia și Peru sau tratatul din 15 iulie 1826, conceput de Congresul de la Panama prevăd crearea unei „Adunări generale americane” care să aibă și rol de conciliator. Aceste funcții-de conciliere sunt însă forme noi de mediere colectivă, ca dealtfel și tratatele europene mai vechi citate, de asemenea, ca origini ale concilierii.

După J. Efremov, concilierea internațională reprezintă o dezvoltare a principiilor care au stat la baza propunerii ruse asupra comisiilor de anchetă, făcută în cadrul conferințelor de la Haga din 1899 și 1907. Afirmația este adevărată în sensul că metoda concilierii a apărut și s-a dezvoltat din anchetă, pe care dealtfel o și înglobează. Așa cum rezultă din capitolul anterior care tratează ancheta internațională, extinderea competenței acestei metode a condus la crearea comisiilor de conciliere. Tratatele Knox semnate în 1911 de S.U.A., Anglia și Franța reprezintă forme intermediare între anchetă și conciliere. Inovația adusă de aceste tratate consta în stabilirea unei comisii permanente care avea ca sarcină, pe lângă constatarea și elucidarea faptelor, să facă recomandări sau sugestii părților în vederea soluționării diferendului. Aceste tratate nu au fost însă ratificate și deci nu au fost niciodată aplicate.

Se consideră că nașterea concilierii internaționale ca metodă de soluționare a diferendelor internaționale se produce la o dată precisă, și anume prin semnarea tratatelor Bryan (1913-1914) prin care părțile se angajau să supună unei comisii permanente formate din cinci membri toate diferendele, de orice natură, care nu au putut fi reglementate pe calea negocierilor directe. Deși unii autori situează tratatele Bryan la capitolul consacrat anchetei, acestea au deja caracterul unor comisii de conciliere. Importanța particulară a acestor tratate consta în faptul că statele se angajau să oprească ostilitățile și să nu le reia decât după ce comisia și-a prezentat raportul și eventual chiar după trecerea unei perioade mai lungi. Prin aceasta tratatele Bryan se bazau pe valoarea pacifică a comisiilor de anchetă în concepția americană și anume pe funcția de temporizare (moratoriu): câștigarea de timp și calmarea spiritelor. În plus, aceste tratate prevedeau obligativitatea recurgerii la procedura respectivă, de îndată ce una dintre părți cerea acest lucru. Concluziile raportului aveau însă o valoare facultativă pentru părți.

Inovațiile aduse în sistemul de reglementare pașnică a diferendelor, în special prin introducerea elementului de temporizare a conflictului, au produs un entuziasm general în rândul pacifiștilor de la începutul secolului, trezind speranțe care din păcate nu au fost realizate.

Astfel, imediat s-a declanșat o vastă campanie în vederea încheierii unor tratate de conciliere. Până la izbucnirea primului război mondial numărul tratatelor bilaterale de conciliere ajunsese la 150. Paralel se dezvoltă rapid și instituția tratatelor multilaterale (colective) de conciliere; până în 1914 în Europa au fost încheiate cinci tratate multilaterale care instituiau între statele semnatare obligația de a recurge, în caz de eșuare a negocierilor diplomatice, la comisiile de conciliere. De asemenea, trei țări din America Latină: Argentina, Brazilia și Chile semnau în 1915, un Tratat de reglementare pașnică a diferendelor („Tratatul ABC”) care prevedea printre metode și concilierea.

În perioada interbelică, tratatele bilaterale și multilaterale care prevedeau concilierea devin foarte numeroase. Societatea Națiunilor a acordat o mare atenție comisiilor de conciliere din care dorea să facă instituții internaționale de prim ordin. La 22 septembrie 1922, o rezoluție a Adunării recomanda statelor procedura concilierii, oferindu-le în acest scop un regulament model cu nouă articole. În cadrul Societății Națiunilor, concilierea își face apariția ca metodă folosită de organizațiile internaționale, întrucât Consiliul și Adunarea aveau și funcții de anchetă și conciliere 24. Dezvoltarea acestei metode se face însă mai mult pe plan bilateral sau prin tratate colective. În Europa, rețin în special atenția ca tratate multilaterale care prevăd concilierea, Acordurile de la Locarno din 1925 și Actul general de conciliere, arbitraj și de reglementare judiciară, semnat la 21 mai 1929 de statele membre ale Micii Înțelegeri – România, Cehoslovacia și Iugoslavia.

Comisiile prevăzute de acest instrument erau de două categorii: permanente și speciale, ambele cu o largă competență. Ele puteau fi sesizate cu o vastă arie de diferende: în cazul celor de natură juridică, părțile puteau să recurgă la conciliere de comun acord și prealabil oricărei acțiuni judiciare sau arbitrale (art. 4); pentru celelalte diferende concilierea era obligatorie. Competența comisiilor era limitată numai în ce privește diferendele provenite din fapte anterioare convenției.

Societatea Națiunilor, în dorința de a promova utilizarea metodelor pașnice de soluționare a conflictelor, adopta la cea de a IX-a sesiune a Adunării, în 1928, Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, care prevedea, la capitolul 3, două categorii de comisii de conciliere – permanente sau prestabilite și ad-hoc sau speciale. Comisiile permanente, formate, din 5 membri, se instituiau la cererea uneia dintre părți. Competența comisiilor se extindea în principiu la toate categoriile de diferende. Dacă însă una dintre ele limita adeziunea numai la conciliere, atunci toate litigiile trebuiau să fie supuse acestei proceduri. Hotărârile urmau să fie luate prin votul a două treimi din membrii comisiei (dacă nu era convenit altfel). Ele erau încorporate într-un proces-verbal și aveau un caracter facultativ. Odată cu Actul general au fost oferite spre acceptare șase alte modele de convenții.

Tratatele colective de conciliere cunosc o dezvoltare importantă și pe continentul american. În 1923 au fost încheiate două tratate de acest gen, primul la 7 februarie la Washington, între Costa Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Salvador și S.U.A., al doilea, cunoscut sub numele de „Tratatul Gondra”, semnat la 3 mai 1923 de 16 state americane (inclusiv S.U.A.) cu prilejul celei de a V-a Conferințe interamericane de la Santiago de Chile.

În afară de faptul că cele două tratate exprimau solidaritatea statelor americane, rolul lor pozitiv consta și în faptul că ele conțineau prevederi care să reglementeze echitabil reprezentarea tuturor părților în comisiile de anchetă și de conciliere.

La 5 ianuarie 1929, în cadrul Conferinței panamericane extraordinare de la Washington, statele americane, urmărind lărgirea competenței comisiilor de conciliere prevăzute în Tratatul Gondra, au încheiat „Convenția interamericană de conciliere” prin care comisiile prevăzute în art. 3 se investeau cu prerogative de conciliere, fie la cererea uneia dintre părțile litigante, fie din oficiu, în cazul în care se aprecia probabilitatea unor tulburări în relațiile dintre statele membre. În caz de eșec, părțile erau libere, cu sau fără moratoriu de război, să recurgă Ia forța armelor pentru a tranșa diferendul.

Comisia de conciliere creată prin protocolul din 3 ianuarie 1929, pentru reglementarea conflictului dintre Bolivia și Paraguay, deși a fost creată sub egida Conferinței de la Washington, nu se încadrează în Convenția interamericană de conciliere, fiind de fapt o comisie ad-hoc menită să aplaneze incidentele petrecute între cele două țări.

În octombrie 1933 a fost semnat Pactul de neagresiune și conciliere de la Rio de Janeiro, numit și Pactul Saavedra-Lamas. Inspirat clin Pactul Briand-Kellogg, Pactul celor 5 state sud-americane era menit să instituie un sistem permanent de conciliere în conformitate cu recomandările clin 1928 ale Ligii Națiunilor. El era deschis spre aderare tuturor statelor, drept care la pact aderă în 1934 și statele Micii înțelegeri.

În ciuda numeroaselor tratate de conciliere încheiate între cele două războaie mondiale, cazurile de aplicare practică au fost foarte puține, tratatele respective rămânând de fapt literă moartă.

În schimb, după al doilea război mondial, în special în perioada 1946-1956, se citează câteva cazuri de utilizare a metodei. Concilierea cunoaște o evoluție pozitivă în cadrul organizațiilor internaționale. În primii ani de după război, O.N,.U. a creat mai multe comisii de conciliere, ca organe subsidiare ale Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate. S-a încercat, de asemenea, și o încurajare a statelor membre de a recurge la metoda concilierii, prin reactualizarea Actului general din 1928 pentru reglementarea pașnică a diferendelor. La acest act revizuit nu au aderat însă decât 5 state. Partea D a rezoluției 268(111) stabilea un „panel” pentru anchetă și conciliere, care nu a fost însă utilizat.

Unele organizații internaționale ca U.N.O.T.A.D., U.N.E.S.C.O. sau B.I.R.D. au prevăzut proceduri de conciliere care au fost folosite cu rezultate pozitive. Dar, poate evoluția cea mai favorabilă a metodei după al doilea război mondial s-a desfășurat în cadrul organizațiilor regionale. Tratatul de reglementare pașnică a conflictelor dintre statele americane, din 30 aprilie 1948 (Tratatul de la Bogota), prevede convocarea de către consiliul O.S.A. a unor comisii de conciliere, ale căror propuneri sunt facultative pentru părți. De asemenea, Organizația Unității Africane a adoptat concilierea ca una dintre căile principale de soluționare a diferendelor dintre statele membre, în cadrul comisiei de mediere, conciliere și arbitraj și a utilizat-o în mai multe cazuri.

În ultimii ani s-a încercat, mai ales în cadrul O.N.U., o revitalizare a metodei concilierii.

3.1.5. Ancheta internațională

Este un mijloc diplomatic de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, care constă în verificarea de către persoane particulare sau de către organe desemnate în comun de părțile în litigiu ori a aserțiunilor părților și în lămurirea unor probleme de fapt (uneori de drept). Concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având un caracter facultativ pentru statele părți la diferend.

Consacrate, pentru prima dată, în practica vieții internaționale prin Convenția de la Haga din 1899, comisiile internaționale de anchetă se instituiau "dacă părțile socotesc util și de drept" numai "în măsura în care împrejurările permit", pentru litigii de ordin internațional "care nu afectează nici onoarea, nici interesele esențiale și care provin din aprecieri divergente asupra unor împrejurări de fapt".

Ca atare, ancheta internațională era un mijloc auxiliar de rezolvare a diferendelor, o metodă de investigare menită să deservească alte proceduri, în special negocierile diplomatice directe.

Trăsătura caracteristică a anchetei internaționale era aceea de a temporiza lucrurile, permițând părților să depășească momentul critic și să îndepărteze pericolul izbucnirii conflictelor. Obiectul său era limitat, de regulă, la litigii minore, determinate de o divergență de apreciere asupra unor chestiuni de fapt

Declanșarea mecanismului anchetei este precedată de încheierea unei convenții speciale, în care sunt stipulate categorii de fapte ce urmează a fi lămurite, competența, modul și termenul de alcătuire a comisiilor de anchetă.

Convențiile de anchetă pot prevedea, de asemenea, sediul comisiei, modul de întocmire a raportului și data până la care acesta urmează a fi depus, limba folosită în cadrul lucrărilor comisiei și limbile ce se pot folosi în fața ei de către martori, experți, ș.a., modul de repartizare a cheltuielilor prilejuite de activitatea comisiei de anchetă și alte prevederi legate de cazul particular al diferendului cercetat.

După primul război mondial, ancheta internațională a fost prevăzută în Pactul Societății Națiunilor (art. 12 și 15 par 1 și 2), rolul de comisie de anchetă fiind îndeplinit de Consiliul Societății.

ART. 12-1. "Toți membrii Societății convin că, dacă se ivește între ei un diferend susceptibil de a antrena o ruptură, ei îl vor supune fie procedurii arbitrate sau unei reglementări judiciare, fie spre examinarea Consiliului.

-2. în toate cazurile prevăzute în acest articol, hotărârea trebuie să fie dată într-un termen rezonabil, și raportul Consiliului trebuie să fie stabilit în 6 luni începând din ziua în care a fost sesizat de diferend".

ART. 15 – "Dacă se ivește între membrii Societății un diferend susceptibil să antreneze o ruptură și dacă acest diferend nu este supus procedurii arbitrate sau unei reglementări judiciare, membrii Societății convin să-l aducă în fața Consiliului. În acest scop, este suficient ca unul dintre ei să avizeze secretarul general de acest diferend, care ia toate dispozițiile în vederea unei anchete și a unui examen complet."

În sistemul Cartei Națiunilor Unite, ancheta internațională a fost prevăzută cu alte funcțiuni: de a aprecia gravitatea repercursiunilor unui diferend și de a stabili „dacă, continuarea diferendului ar putea primejdui menținerea păcii și securității internațională". Abia după constatările anchetei, și în funcție de rezultatele acesteia, urmează să se hotărască la un mijloc pașnic de reglementare. Cu aceste valențe, ancheta a fost prevăzută în art. 33 din Carta O.N.U.. Organele împuternicite să efectueze anchetele fiind Consiliul de Securitate și Adunarea Generală. De asemenea, ancheta este utilizată în procedura Curții Internaționale de Justiție. "Curtea – se arată în art. 50 din statutul C.I.J. – poate oricând să însărcineze cu efectuarea unei anchete sau a unei expertize orice persoană, corp, birou, comisie sau orice altă organizație la alegerea ei.

Ancheta internațională figurează astăzi printre mijloacele de reglementare prevăzute în actele constitutive ale unor organizații internaționale, instituții specializate – O.I.M, O.M.S., I.M.C.O. ș.a.. organizații regionale – O.S.A., O.U.A., precum și în diferite tratate internaționale. În prezent, ancheta internațională se înscrie printre mijloacele pașnice a căror perfecționare se încearcă în diferite foruri internaționale, în Comitetul juridic al Adunării Generale a O.N.U., în Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană, ș.a.

Ca organ de anchetă, comisiile internaționale de anchetă, sunt alcătuite, de regulă, din particulari care activează cu titlu oficial în vederea stabilirii materialității faptelor unui diferend între state și a creării premiselor pentru ajungerea la o înțelegere amiabilă, fără a se pronunța asupra responsabilității părților.

Obiectul comisiilor internaționale de anchetă este limitat la litigii, de regulă minore, determinate de divergențe de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. De regulă, aceste comisii sunt alcătuite din trei persoane, câte una din fiecare stat litigant, plus un terț. În afară de comisari sau avocați părțile litigante au dreptul să numească în comisii agenți speciali, cu misiunea de a le reprezenta, precum și o serie de mijlocitori între ele și comisie – consilieri și avocați -, care să le apere interesele.

Comisia lucrează după o procedură în contradictoriu: fiecare parte trebuie să comunice celeilalte la termenele stabilite, actele și documentele pe care le apreciază utile pentru stabilirea situației reale.

După efectuarea anchetei, comisia trece la deliberări, care au loc cu ușile închise și rămân secrete. Deciziile se adoptă cu majoritatea de voturi. în final, comisia se retrage pentru a delibera și a redacta raportul. Raportul comisiei, semnat de către toți membrii, este citit în ședință publică, el având caracter constitutiv.

Consiliile internaționale de anchetă au fost consacrate pentru prima dată la sfârșitul secolului trecut prin Convenția de la Haga din 1899 cu privire la aplanarea pașnică a conflictelor internaționale.

Datorită rezultatelor obținute de această procedură în reglementarea unor diferende, prima Convenție de la Haga din 1907 îi consacră un spațiu mult mai larg.

Fiind limitate numai la examinarea faptelor și la întocmirea unui raport, comisiile internaționale de anchetă au avut în sistemul mijloacelor de reglementare pașnică un rol limitat: ele nu furnizează părților decât materialul brut din care acestea trebuie să construiască edificiul înțelegerii comune.

Deși lipsită până în prezent de o largă aplicare practică, ancheta internațională este unul din instrumentele care pot avea un rol însemnat în pregătirea soluționării conflictelor dintre state.

Contribuția doctrinei la cristalizarea mecanismului anchetei a fost substanțială, teoria devansând în general cazurile de utilizare practică a metodei. într-un proces complex ele soluționare a unui diferend sau conflict internațional, implicând atât aspecte juridice cât și politice, ancheta poate apare într-o poziție cheie, conducând, în diferite etape ale conflictului, la aplicarea succesivă a altor metode de reglementare pașnică, adecvate pentru momentul respectiv. Acest lucru rezultă cu evidență dacă urmărim o situație conflictuală atât de complexă ca aceea pe care o analizăm în continuare.

Palestina în anii 1945-1949

O mare parte a litigiilor și diferendelor internaționale din ultimii 50 de ani se caracterizează prin întindere în timp și prin complexitate, ca și prin impactul potențial asupra păcii și securității internaționale. Un exemplu în acest sens este dat de conflictul clin Orientul Apropiat, care reprezintă și în zilele noastre o sursă de tensiune internațională. „încordarea în această zonă – – arată președintele României – poate deveni oricând sursa unor grave primejdii la adresa păcii nu numai în regiunea respectivă ci în întreaga lume”. De aceea, țara noastră se pronunță pentru soluționarea politică a conflictului, „pentru realizarea unei păci globale care să ducă la retragerea Israelului din teritoriile arabe ocupate în urma războiului din 1967, la înfăptuirea dreptului la autodeterminare al poporului palestinean – inclusiv la constituirea unui stat propriu independent – la asigurarea independenței și suveranității tuturor statelor din zonă”. Fără soluționarea problemei poporului palestinean „nu se poate realiza pacea în Orientul Mijlociu”.

Problema Palestinei a constituit încă de la apariția ei sâmburele conflictului din Orientul Apropiat. Datele esențiale ale acesteia se conturează deja după primul război mondial, când Marea Britanie își asumă mandatul asupra Palestinei, în cadrul sistemului Societății Națiunilor, între cele două războaie mondiale, Anglia încearcă să mențină între anumite limite imigrația evreilor în Palestina, organizată prin decizia primului Congres sionist (Basel, 1897) de a crea în această zonă un stat evreiesc. Deși în 1917 ministrul de externe Balfour se declarase în favoarea imigrației evreilor în Palestina, ulterior Anglia se vede nevoită să limiteze proporțiile acesteia datorată opoziției arabilor palestinieni, ca și a țărilor arabe vecine. În octombrie 1945, în condițiile intensificării activității teroriste a organizațiilor evreiești extremiste din Palestina, S.U.A. acceptă o propunere britanică privind constituirea unei Comisii neoficiale anglo-americane de anchetă, pentru a investiga situația la fața locului. În raportul prezentat în mai 1946, Comisia recomanda comanda prelungirea mandatului britanic în cadrul sistemului de tutelă al O.N.U.

Pentru a analiza 'în continuare această chestiune, guvernele Angliei și S.U.A. Înființează o Comisie oficială anglo-americană care propune un plan de constituire a unei structuri federale a Palestinei, sub tutelă britanică, imigrarea evreilor urmând să depindă de consimțământul comun al celor două populații („planul Morrison”). Planul este respins atât de evrei cât și de arabi. Un nou plan, propus de Marea Britanie („planul Bevin”), care conținea propunerea de prelungire a mandatului cu încă 5 ani pentru a se pregăti „temeinic” independența Palestinei, este de asemenea respins de cele două părți.

Neputînd impune nici o soluție, Marea Britanie anunță intenția sa de a încredința mandatul Palestinei Națiunilor Unite (februarie 1947) și solicită o sesiune specială a Adunării Generale a O.N.U. care este convocată la 28 aprilie 1947. Adunarea Generală adoptă la 15 mai rezoluția 106 (S-I) prin care decide crearea unei Comisii de anchetă (U.N.S.C.O.P.) formată din reprezentanți ai 11 state. Comisia se deplasează pentru examinarea situației în Palestina, atât în regiunile arabe cât și în cele locuite de evrei și examinează faptele prezentate de părți ca și punctele lor de vedere asupra soluționării chestiunii palestiniene.

La 31 august 1947, Comisia de anchetă își depune raportul adoptat pe baza majorității (7 din 11) prin care se propune împărțirea Palestinei într-un stat evreu și unul arab, legate printr-o uniune economică. Trei membri ai comisiei au propus un plan de constituire a unui stat federal. Evreii acceptă planul majoritar, arabii planul minoritar.

La 29 noiembrie 1947 Adunarea Generală a O.N.U. adoptă cu 33 voturi (13 contra și 10 abțineri) planul (modificat) al minorității – U.N.S.C.O.P. Dintre marile puteri membre ale Consiliului de Securitate, Franța, S.U.A. și U.R.S.S. votează pentru, Marea Britanie se abține.

Rezoluția stabilește și o Comisie a O.N.U. pentru Palestina în vederea înfăptuirii planului. Statele Ligii Arabe declară că vor lupta pentru a împiedica crearea unui stat evreu. Marea Britanie, care anunțase că se va retrage din Palestina după 15 mai 1948, refuză să coopereze cu Comisia O.N.U. Aceasta propune crearea unor forțe ale Națiunilor Unite pentru menținerea ordinii după încetarea mandatului, dar nu se poate obține un acord în acest sens. Adunarea Generală, decide numirea unui mediator al O.N.U. și a unui Comisar pentru Ierusalim.

La 8 decembrie 1947 o întâlnire la Cairo a primilor miniștri ai statelor membre ale Ligii Arabe hotărăște organizarea luptei pentru împiedicarea realizării planului de împărțire a Palestinei. Se declanșează un conflict deschis între evreii și arabii din Palestina, în care intervin și țările arabe vecine.

În Consiliul de Securitate convocat la solicitarea S.U.A. delegația americană propune, la 19 martie 1948, transferarea provizorie a administrației Palestinei Consiliului de tutelă al O.N.U. Propunerea este respinsă de reprezentantul U.R.S.S. La 15 mai 1948 mandatul britanic asupra Palestinei încetează, statul Israel își proclamă independența și este recunoscut în aceeași zi de S.U.A., iar în următoarele zile, de U.R.S.S. și de alte state.

Armatele a șase țări arabe (Arabia Saudită, Egipt, Iordania, Irak, Liban, Siria) pătrund pe teritoriul noului stat și astfel începe primul război dintre Israel și țările
arabe. Mediatorul O.N.U., contele Bernadotte, reușește să convingă părțile să accepte încetări succesive ale focului (iunie-iulie), timp în care încearcă să negocieze cu fiecare parte, propunînd în același timp la O.N.U. modificări ale planului de împărțire a Palestinei19. Încercările sale nu au succes, iar în septembrie 1948 este asasinat în zona controlată de israelieni de către membrii unei organizații teroriste. Îi urmează ca mediator al O.N.U. Ralph Bunche. Între timp, în luna octombrie, luptele se intensifică și israelienii obțin unele victorii.

Bunche reușește să medieze începerea (la 12 ianuarie 1949) de negocieri între egipteni și evrei în vederea unui armistițiu care se încheie la 24 februarie (Rhodos). Au-urmat negocieri separate și încheierea de armistiții cu Libanul, Iordania și Siria.

Liniile de demarcație stabilite prin aceste armistiții erau considerate ca provizorii în perspectiva unei reglementări politice care urma să aibă loc la Lausanne, în aprilie 1949, în cadrul unei Comisii de conciliere a O.N.U., compusă din reprezentanți ai S.U.A., Franței și Turciei. Pozițiile statelor arabe și Israelului s-au dovedit ireconciliabile. Israelul nu era recunoscut, iar existența sa nu era acceptată de statele arabe. La 11 mai 1949, Adunarea Generală a O.N.U. decide admiterea Israelului în O.N.U..

Analiza speței

Observăm în primul rând că scenariul se divide în două faze principale: prima în care Marea Britanie încearcă soluționarea conflictului ca putere mediatoare, a doua în care, nereușind să impună o soluție acceptată de ambele părți ale diferendului, „pasează” problema la O.N.U.

Ambele faze conțin aspecte definitorii pentru teoria și practica anchetei internaționale, întrucât în fiecare dintre ele operează câte o comisie de anchetă: în prima fază întâlnim o comisie neoficială anglo-americană, iar în a doua un organ ad-hoc instituit de Adunarea Generală.

Iese, de asemenea, în evidență faptul că» datorită întinderii și complexității acestui conflict, sunt utilizate pe parcurs, în diferite faze ale desfășurării acestuia, mai multe instrumente de reglementare pașnică, în funcție de caracterul fazei respective. Speța analizată se prezintă astfel ca un exemplu tipic de integrare funcțională a diferitelor metode de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

Se mai distinge și faptul că în nici una din situațiile în care s-a ajuns la o stabilizare temporară a conflictului, acest lucru nu s-a realizat pe baza anchetei ca metodă de reglementare pașnică ci prin utilizarea altor metode mai suple (negocieri, mediere, conciliere). Ancheta apare în postura de instrument prealabil, pregătitor al folosirii altor metode (vezi tabelul alăturat). În felul acesta ancheta deține, totodată, un rol central în desfășurarea operațiunilor de soluționare a conflictului.

Și, în sfârșit, o altă observație de ordin general este aceea că problema Palestinei nu își găsește o rezolvare de fond, ci doar o stabilizare, o „înghețare” a conflictului. Dealtfel se afirmă că aceasta este, cel puțin pentru o anumită perioadă, o trăsătură caracteristică a activității O.N.U. În menținerea păcii și securității internaționale. Este evident dealtfel că imposibilitatea de a se realiza voința politică a Organizației Națiunilor Unite necesară pentru soluționarea problemei Palestinei a constituit un impediment serios în adoptarea unor măsuri eficiente în acest sens.

Trecând la analiza elementelor politico-juridice ale scenariului, observăm o particularitate importantă a acestui caz și anume faptul că cele două părți principale în conflict (evreii și arabii din Palestina) nu există ca state independente ci sunt populații care dispun de o relativă autonomie într-un teritoriu aflat sub mandat britanic și tind să se constituie ca națiuni independente. Interesele celor două părți sunt diametral opuse. Fiecare dintre ele dispune de resurse adiționale importante constând, din sprijin puternic acordat de organizații internaționale evreiești și respectiv statele arabe vecine.

Faptul că obiectivele protagoniștilor sunt total opuse, face ca metoda tratativelor directe să nu fie acceptată de părți. Metodele politice de reglementare a diferendelor cu participarea unui terț (mediere, bune oficii, conciliere sau anchetă), par mai potrivite în această situație, cu atât mai mult cu cât existența unui terț sub forma puterii mandatare îi conferă acesteia rolul de arbitru al conflictului.

Pozițiile inițiale opuse ale părților principale ale conflictului (evrei și arabi palestinieni) nu se modifică nici ulterior, fapt care este în fond cauza nesoluționării conflictului. Mu putem constata existența unor valori alternative ale obiectivelor părților.

Pe de altă parte, Palestina fiind o problemă spinoasă cu serioase implicații potențiale, precum și sarcini financiare și militare importante, Marea Britanie, fiind și slăbită de război, nu se simte capabilă să controleze situația și deci nu are interesul de a prelungi mandatul, în care dealtfel era înscrisă acordarea independenței. Ea apelează la început la ajutorul S.U.A., care, din considerente politice interne și externe (deși contradictorii) este interesată în rezolvarea problemei.

În sprijinul pozițiilor lor, părțile aduc argumente clin domeniul istoric, politic, dar și juridic, acestea din urmă privind mai ales interpretarea dispozițiilor mandatului referitoare la imigrare. Întrucât mandatul ambelor comisii de anchetă este foarte larg – de a investiga toate aspectele – rezultă că nu numai chestiunile de fapt ci și cele juridice intră în aria de investigație a acestor comisii. Acest lucru este important pentru teoria și practica anchetei, întrucât doctrina, cel puțin la început, „cerea ca ancheta să se limiteze la domeniul faptic, însă în practică sfera de acțiune a acestui instrument cuprinde și probleme juridice (de fond sau de procedură).

Acest caracter de anchetă lărgită este evident atât pentru comisia anglo-americană cât și pentru comisia O.N.U. În cele ce urmează ne vom opri mai puțin la comisia anglo-americană care de fapt nu are destinația de metodă ele reglementare pașnică, ci de simplu instrument de investigație în vederea elaborării unui plan de soluționare a diferendului, plan care, la rândul lui, urma să, constituie baza unor negocieri separate ale Marii Britanii cu cele două părți (în fond o mediere).

Comisia specială a Națiunilor Unite pentru Palestina, creată de Adunarea Generală primește un mandat foarte larg pentru „a investiga toate chestiunile și toate aspectele referitoare la problema palestiniană”. Acest rol extensiv este caracteristic pentru comisiile de anchetă instituite de organizații internaționale.

Acest mandat larg se referă deopotrivă la fondul anchetei și la propunerile pe care comisia urmează să le facă pentru soluția problemei palestiniene (par. 6 al rezoluției). Ancheta internațională se limitează la cercetarea faptelor care stau la baza unui diferend sau care au dus la un conflict. Comisia pentru Palestina primește însă și însărcinarea ca raportul ce urmează să fie prezentat Adunării Generale să conțină propuneri de rezolvare a diferendului investigat.

Conform paragrafului 3 al rezoluției, Comisia își fixează propria procedură. Ea a adoptat un regulament interior provizoriu bazat pe regulamentul Adunării Generale și completat prin dispoziții speciale. Hotărârile Comisiei au fost luate cu majoritate de voturi.

La sfârșitul investigațiilor și reuniunilor de lucru, Comisia a adoptat un raport care cuprindea, datorită divergențelor de păreri din cadrul Comisiei, două propuneri: 3 membri se declară în favoarea unui proiect de stat federal, iar 7 membri votează pentru diviziunea Palestinei cu uniune economică. Alte recomandări fundamentale sunt adoptate însă în unanimitate.

Lipsa de consens în cadrul Comisiei de anchetă pentru Palestina va avea o anumită influență asupra evoluției ulterioare a problemei, întrucât una dintre propuneri convine unei părți, iar a doua soluție este favorabilă celeilalte părți. Existând deja două propuneri în cadrul Comisiei, acest fapt scade clin puterea unei soluții care ar fi fost propusă prin consens. Deși rezoluția Adunării Generale adoptă planul majoritar, faptul că existau cele două propuneri diferite de soluționare a problemei Palestinei reduce din greutatea rezoluției însăși.

Cauzele rolului limitat al Comisiei de anchetă a Adunării Generale rezidă însă și în natura anchetei ca metodă de reglementare a diferendelor. Deși, așa cum am arătat, comisiile de acest gen instituite de organizațiile internaționale au ca scop elucidarea tuturor aspectelor diferendului și chiar propunerea unor soluții, rolul lor se oprește totuși aici. Ancheta nu este un mecanism prin care se pot apropia pozițiile părților, ba uneori chiar dimpotrivă, prin scoaterea la lumină a unor fapte și detalii, pozițiile celor aflați în conflict pot fi distanțate.

Dealtfel, așa cum arătam mai sus, se pune întrebarea dacă se poate vorbi în general de o rezolvare de fond a problemei Palestinei. Există păreri conform cărora conflictul a fost doar „înghețat”, situație caracteristică multor intervenții ale O.N.U.. Alți autori consideră că se poate vorbi de o rezolvare definitivă a cazului, prin acceptarea de facto a unei situații, deși diferendul ca atare nu a dispărut. Trebuie precizat, de asemenea, că în faza respectivă acest conflict nu părea să aibă potențialul de mai târziu de amenințare a păcii internaționale.

De fapt, deși Națiunile Unite și-au asumat încă de la început responsabilități de ordin politic și juridic în ce privește Palestina, această chestiune nu și-a putut găsi până în prezent o rezolvare corespunzătoare, în ciuda faptului că ea a reținut, sub diferite forme, atenția O.N.U. timp de peste trei decenii și „continuă să reprezinte una dintre cele mai dificile probleme ce stau în fața Organizației”. de la Haga din 1899 și 1907. Sub diferite forme, apăruse însă anterior.

Pe plan teoretic, în gândirea juridică a epocii se aprecia că ar exista o lacună în tratamentul diferendelor: dacă în domeniul litigiilor juridice operau deja comisiile de arbitraj, pentru sfera diferendelor nejuridice trebuia instituită o comisie de tip asemănător, dar cu alt profil specific: „un arbitraj limitat la stabilirea faptelor”.

În timp ce Convenția din 1899 lăsa reglementarea funcționării comisiilor de anchetă la latitudinea părților (titlul III/art. 9-14), Convenția din 1907, fără a aduce modificări conceptului, reglementează în detaliu procedura și modul de acțiune al comisiilor de anchetă (art. 9-35).

Comisiile internaționale de anchetă prevăzute de cele două convenții de la Haga prezintă următoarele trăsături generale: a) caracter facultativ; b) obiect limitat la investigarea faptelor; c) se aplică la diferende minore; d) sunt instituite cu titlu temporar; e) compoziția lor trebuie să asigure predominanța elementului neutru; f) raportul nu are caracter obligatoriu.

Cu tot efortul depus pentru perfecționarea metodei, practica nu înregistrează cazuri de aplicare prea numeroase: speța Huli (Dogger Bank) din 1904 este tratată conform prevederilor Primei Convenții de la Haga din 1899. Alte cazuri de aplicare a metodei în cadrul prevederilor Convenției din 1907 sunt spețele: Tavigno no, Camouna și Gaulois (1912); Tubantia (1921); Igotz – Mendi (1918); Tiger (1918); cazul Red Crusader intră în aceeași categorie, deși evenimentele au loc în 1962, iar comisia de anchetă nu este stabilită în cadrul Convențiilor de la Haga. O analiză a tuturor acestor cazuri scoate în evidență următoarele elemente comune: a) este vorba de incidente izolate; b) toate se referă la chestiuni maritime; c) gradul ele aproximație al rezultatelor- este apreciabil; d) în majoritatea cazurilor s-a ajuns la o reglementare a incidentelor respective; e) soluționarea diferendelor prin simpla elucidare a faptelor este o excepție. Practic, cercetările comisiilor de anchetă abordează și problema responsabilităților părților (Dogger Bank, Red Crusacler) sau exprimă opinii privind unele aspecte juridice (Red Crusader).

Extinderea competenței anchetei înseamnă a modifica însăși metoda ca atare. Deja în 1912, N. Politis observă această tendință. Această transformare s-a efectuat „pe. două căi: fie prin tratatele bilaterale de conciliere, fie în cadrul organizațiilor internaționale.

Tratatele Knox (1911) și Bryan (1913-1915) sunt forme intermediare între anchetă și conciliere. În practică aceste tratate nu au fost niciodată aplicate. Teoretic, ele reprezintă însă încercarea de a extinde competența comisiilor de anchetă, ceea ce duce la transformarea acestora în tratate bilaterale de conciliere.

În cadrul Societății Națiunilor, această transformare este și mai vizibilă. Ancheta combinată cu concilierea apare acum ca un sistem organizat: ea devine un mijloc de investigație pus la dispoziția Consiliului și Adunării ca organe centrale de conciliere. Pe de altă parte, o tendință de descentralizare a funcțiilor atribuite Consiliului și Adunării Ligii Națiunilor ca organe de anchetă și conciliere duce la Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, precum și la încheierea unui mare număr de tratate bilaterale de anchetă și conciliere. Aplicarea în practică a acestora este însă foarte redusă.

O altă direcție de dezvoltare a comisiilor de ancheta în perioada interbelică se realizează în cadrul convențiilor multilaterale încheiate în acest scop. Este vorba ele tratate semnate ele unele state americane (Tratatul de la Washington din 7 februarie 1923, tratatul „Gondra”). „ După crearea O.N.U. se constată o tendință inversă celei din perioada interbelică. Au fost încheiate puține tratate privind ancheta, în timp ce numeroase proceduri de investigație sunt inițiate în cadrul O.N.U. În același timp, dacă în perioada interbelică comisiile de anchetă și-au extins progresiv competența asumându-și adesea funcția de conciliere, în sistemul O.N.U. ele revin la rolul inițial de investigație a unei situații conflictuale, dar nu într-un sens restrâns: ele au misiunea de a examina ansamblul și nu numai faptele.

Carta O.N.U., în cadrul enumerării metodelor pașnice de reglementare a diferendelor internaționale (art. 33, par. 1) indică și ancheta. Această metodă apare însă uneori în cadrul O.N.U. și sub alte denumiri. Conform Cartei, Consiliului ele Securitate, ca organ de rezolvare pașnică a diferendelor, îi revine rolul de a organiza anchete pentru a determina în ce măsură un diferend sau conflict local poate afecta pacea și securitatea internațională (art. 34). Adunarea Generală poate să instituie organe subsidiare (art, 22) care să funcționeze în calitate ele comisii de anchetă. De fapt. Adunarea Generală a creat cel mai mare număr ele organe de acest fel. Acestea sunt fie permanente dar cu aplicație practică redusă, fie ad-hoc. Multe anchete au fost realizate de reprezentanți personali ai Secretarului general. Practica de a constitui comisii de anchetă (în general cu mandat foarte larg) a fost frecventă în primii ani de activitate a O.N.U. și a cunoscut o revenire în anii 1970-1971.

În cadrul O.N.U. au fost făcute și diferite încercări de a se încuraja recurgerea statelor la metoda anchetei. Prin rezoluția 268 A (III) din 1949, care reactualiza Actul general din 1928, se stabilea și un „panel” pentru anchetă și conciliere, format din reprezentanți ai tuturor statelor membre. Această listă nu a fost niciodată utilizată, în 1963, în cadrul discuțiilor din Adunarea Generală privind „Principiile de drept internațional referitoare la relațiile prietenești și de cooperare dintre state”, Olanda propunea înființarea unui. organ permanent de anchetă. Deși toate țările au fost de acord asupra necesității de a se recurge mai frecvent la această metodă, multe state au considerat că înființarea unui organ permanent în acest scop nu ar fi necesară.

Rezultatul acestor discuții s-a concretizat în rezoluția Adunării Generale 2329 (XXII) din. 18 decembrie 1967 care cerea statelor membre să folosească metodele existente de stabilire a situațiilor de fapt și decidea alcătuirea unui registru de experți în domeniul juridic sau în alte domenii, pentru ca părțile în diferend să poată recurge la serviciile acestora în scopul investigării faptelor.

Numeroase organizații internaționale, instituții specializate din sistemul O.N.U. (O.M.S., O.I.M., I.M.C.O. etc.) și organizații regionale prevăd ancheta printre procedurile de reglementare pașnică a diferendelor. Consiliul Organizației Statelor Americane are, conform Cartei

O.S.A., dreptul de a organiza anchete pentru elucidarea faptelor în cazul unor diferende între state membre. Asemenea situații au fost: Costa Rica – Nicaragua (1948- 1949 și 1955), Honduras – Nicaragua (1957) ș.a..

În 1948, guvernele statelor americane reprezentate la a IX-a conferință interamericană au semnat Tratatul american de reglementare pașnică a diferendelor (Pactul de la Bogota) care prevede convocarea de către Consiliul O.S.A., la cererea unei părți, a unor comisii de anchetă și conciliere, ale căror concluzii nu sunt obligatorii pentru părți.

De asemenea, Carta Organizației Unității Africane prevede o „comisie de mediere, conciliere și arbitraj” care exercită și funcții de anchetă.

În sfera bilaterală, numărul tratatelor de după al doilea război mondial care prevăd recurgerea la anchetă este foarte redus, iar ancheta nu apare decât ca funcție a comisiilor de conciliere. Practic, după al doilea război mondial, ancheta dispare din sfera bilaterală și continuă să evolueze numai în cadrul organizațiilor internaționale, cu vocație universală sau regionale.

3.2. Mijloace nejurisdicționale

O dată cu adoptarea Pactului Societății Națiunilor, a luat naștere un nou mijloc de reglementare pașnică a diferendelor -JUSTIȚIA INTERNAȚIONALĂ.

Împreună cu arbitrajul, reglementarea judiciară a constituit principala cale de reglementare pașnică în sistemul națiunilor unite.

Evoluția anevoioasă a impunerii în practica statelor a mijloacelor pașnice se datorează faptului că, în acea perioadă, forțele politice și sociale care se opuneau efectiv violenței în viața internațională erau încă slabe. Primul document internațional care condamnă în mod solemn folosirea războiului în soluționarea diferendelor, Pactul Briand – Kellogg, a procedat la o separare a mijloacelor violente de cele pașnice creând o nouă normă de drept internațional – interzicerea războiului de agresiune – și a enunțat un principiu cu valoare universală – principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.

Consacrarea și punerea în valoare a acestui principiu au devenit posibile abia o dată cu apariția și adoptarea Cartei O.N.U., precum și a altor documente juridico-diplomatice, acestea punând la dispoziția statelor o varietate de mijloace pașnice, unele cu caracter nejurisdicțional și altele cu caracter jurisdicțional, precum și reglementarea pașnică în sistemul O.N.U. și în alte organizații regionale. În condițiile de după primul război mondial, când atenția generală a omenirii era îndreptată spre interzicerea războiului de agresiune și spre căutarea de noi mijloace de soluționare pașnică a diferendelor, România a participat activ la crearea Națiunilor Unite și la elaborarea noului mijloc de reglementare pașnică creat odată cu aceasta – Curtea Permanentă de Justiție Internațională cu sediul la Haga – precursoare a ceea ce mai târziu se va numi Curtea Internațională de Justiție.

Eminentul reprezentant al diplomației românești din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, susținător activ al ideii de justiție internațională, avea aprecieri pozitive la adresa C.P.J.I., fiind totodată de părere că jurisdicția acesteia nu poate fi acceptată în toate cazurile, opunându-se ideii de obligativitate a acesteia. Arbitrajului internațional, ca mijloc cu caracter jurisdicțional de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, constă în rezolvarea unui diferend internațional, prin intermediul unui terț (persoană sau comisie), numit de către părți și a cărui hotărâre, conform înțelegerii prealabile între părți, este obligatorie.

Instituția arbitrajului a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind practicat în societățile antice grecești (sub forma unor tratate de arbitraj permanent). Cercetările recente în acest domeniu au relevat existența unor asemenea forme de arbitraj și în societatea antică chineză, ajungând la un deosebit nivel calitativ.

3.2.1. Arbitrajul internațional

Arbitrajul internațional este prima formă de justiție internațională cunoscută din cele mai vechi timpuri, având o largă răspândire în antichitate, la greci și romani, la chinezi, la triburile din Arabia, în islamul primitiv, în dreptul cutumiar al porturilor europene din Evul Mediu și în practica papilor.

În forma sa clasică, arbitrajul internațional a fost consacrat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea când a început să ocupe un loc de sine stătător în practica statelor. Astfel, în Convenția pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale adoptată de Prima Conferință de la Haga din 1899, se tratează „Despre Arbitrajul Internațional” în Titlul IV. La 18 octombrie 1907, cea de- a doua Conferință de la Haga a adoptat o nouă convenție cu același titlu, care reia, cu mici modificări, textele referitoare la procedura arbitrajului. Ambele convenții constituiau în mare ca măsură o codificare a regulilor de până atunci care, în esență, impuneau arbitrajul ca o procedură facultativă de reglementare pașnică a diferendelor.

După această dată Marile Puteri au încercat să impună arbitrajul ca un mijloc obligatoriu de rezolvare a diferendelor dintre state, documentul cel mai semnificativ în acest sens fiind Actul general de arbitraj din 26 septembrie 1928. Ideea arbitrajului obligatoriu a prins rădăcini mai adânci pe continentul american, unde a făcut obiectul a numeroase conferințe internaționale. Aici a fost adoptat Tratatul General de Arbitraj Internațional care supune acestei proceduri toate diferendele cu caracter internațional de natură juridică, și Protocolul de arbitraj progresiv (care stabilește o procedură prin care urmează să se abandoneze treptat rezervele și excepțiile formulate în Tratatul de arbitraj).

Conferința de la Montevideo din decembrie 1933 a adoptat Codul Păcii, care prevedea crearea Curții de Justiție Interamericană și cuprindea reglementării referitoare la arbitraj, iar Tratatul de la Bogota, din 30 aprilie 1948 cuprinde un capitol despre procedura arbitrată. Între 1949 și 1958 problema arbitrajului internațional a fost inclusă de Comisia de drept internațional a O.N.U. printre domeniile ce trebuiau codificate.

Problema includerii în tratatele multilaterale generale a unor clauze privind arbitrajul obligatoriu în vederea reglementării diferendelor izvorâte din interpretarea și aplicarea acestora a făcut obiectul unor vii dispute la reuniunile și conferințele de codificare din ultimii ani.

Majoritatea statelor au apreciat însă că arbitrajul internațional ar avea o eficacitate mult mai mare dacă ar rămâne facultativ, așa cum sunt toate mijloacele de reglementare pașnică, consacrate în documente internaționale cu valoare universală. Fundamentul juridic al arbitrajului internațional nu ar fi influențat dacă, în cazuri determinante, el ar fi prevăzut printr-o clauză compromisorie.

Aceasta este o dispoziție inserată într-un tratat internațional care conține angajamentul părților contractante de a supune procedurii arbitrale sau reglementării judiciare diferendele care ar putea să apară între ele.

După conținut, clauzele compromisorii sunt generale și speciale. Asemenea clauze sunt inserate mai ales în convenții economice, financiare, comerciale, de navigație, precum și în acorduri referitoare la lichidarea reclamațiilor și datoriilor nereglementate.

În practica relațiilor internaționale contemporane, prin valențele oferite de Convenția de la Haga din 1907, care își menține valabilitatea, precum și de Carta O.N.U., arbitrajul internațional este un mijloc de reglementare pașnică cu caracter facultativ. El este o procedură cu caracter jurisdicțional al cărui mecanism nu poate fi declanșat decât prin acordul de voință al părților la diferend. Caracterul facultativ al procedurii arbitrale este o consecință firească a suveranității statelor care, în cazul eventualelor diferende, trebuie să-și păstreze deplina libertate de a alege mijloacele de soluționare pașnică în concordanță cu voința și interesele lor.

Acordul dintre părți cu privire la supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme: a) compromisul, b) clauza compromisorie și c) tratatul de arbitraj permanent.

Compromisul este o formă a tratatului internațional care materializează acordul de voință al părților – state suverane și independente – de a supune un diferend existent între ele procedurii arbitrale sau unei instanțe judiciare. Ca formă, compromisul este întotdeauna scris, fiind supus acelorași reguli de fond și de formă ca orice tratat internațional. Totodată, el poate și dintr-o rezoluție a Adunării generale O.N.U. sau a Consiliului de Securitate care recomandă recursul la arbitraj sau la Curtea Internațională de justiție, precum și dintr-un schimb de scrisori sau de note. Cu titlu de excepție poate stabili compromisul și o autoritate terță, în cazul unui angajament de arbitraj obligatoriu. El poate avea un caracter special – când se referă la un diferend – sau general, să privească o categorie de diferende. Compromisul trebuie să cuprindă: obiectul litigiului, termenul pentru numirea arbitrilor, forme, procedura și termenele în care va trebui făcută comunicarea, precum și suma pe care fiecare parte va trebui să o depună cu titlu de avans pentru cheltuieli. Respectarea compromisului este obligatorie deopotrivă pentru părți și pentru arbitrii. Orice depășire a prevederilor compromisului constituie un exces de putere, fiind un motiv de nulitate a sentinței.

Tratatul de arbitraj permanent este o înțelegere internațională cu caracter bilateral care conține angajamentul de principiu al părților de a recurge la arbitraj pentru soluționarea unei anumite categorii de diferende care ar putea apare între ele. Prin tratatul de arbitraj permanent părțile reglementează, înainte de apariția unui diferend, unele dispoziții cu caracter general privind instanța arbitrală sau procedura de urmat.

Arbitrajul internațional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleși de ele și pe baza respectării dreptului. Un arbitru, ales în mod liber de părți, dă o hotărâre care conform unei înțelegeri anterioare, are valoare juridică obligatorie. Stipulând în art. 38 că în problemele cu caracter juridic și, în primul rând în problemele interpretării sau aplicării tratatelor internaționale, arbitrajul este cunoscut de părțile contractante ca mijlocul cel mai eficace și, în același timp, cel mai echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluționate pe căi diplomatice, prin Convenția de la Haga din 1907 s-a precizat, totodată, și domeniul său de aplicare: diferendele de ordin juridic. Această prevedere a Convenției reprezintă o garanție pentru statele litigante: arbitrii sunt limitați în puterea lor la aplicarea dreptului. Acest fapt constituie baza juridică a obligației statelor de a respecta decizia dată de arbitru. Preocuparea statelor pentru o astfel de garanție este confirmată și de faptul că ele stabilesc, de flecare dată, în compromisul de arbitraj, regulile ce vor fi aplicate de arbitrii. În mod excepțional, statele pot, ținând cont de unele considerente de oportunitate sau de altă natură să extindă puterile arbitrilor, împuternicindu-l să judece prin analogie sau praeter legem, adică îndepărtându-se sau ignorând o regulă de drept și chiar de a decide contra legem.

Tendința de a extinde arbitrajului și la diferende politice, denumit în doctrină neoarbitraj, s-a manifestat, mai ales, după primul război mondial, ea fiind evidentă în urnele instrumente juridico-dipomatice, cum ar fi Pactul Societății Națiunilor, Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924 ș.a. După cel de-al ll-lea război mondial, neoarbitrajul a fost prevăzut în Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor (29 aprilie 1957), în Pactul Ligii Arabe, (22 martie 1945), în Pactul de la Bogota (30 aprilie 1948), precum și într-o serie de tratate bilaterale.

Subiectele arbitrajului internațional sunt statele și organizațiile guvernamentale cărora li s-a conferit această calitate. Dreptul O.N.U de a fi parte la o acțiune în fața unui organ arbitrai a fost confirmat printr-un aviz al C.I.J., în care se spune: "Organizația are competența de a încheia un compromis și de a realiza o acțiune în fața unui tribunal internațional".

Societățile internaționale, transnaționale, administrațiile publice sau persoanele juridice nu pot fi subiecte ale arbitrajului internațional. Diferendele dintre o societate, o administrație Publică, etc. și un stat pot fi supuse arbitrajului internațional numai după ce un alt stat, respectiv statul în care acestea au fost înregistrate, intervine în favoarea lor, transformând litigiul de drept privat în diferend internațional.

Arbitrajul internațional se desfășoară, în practica internațională după anumite reguli elaborate de state în scopul bunei desfășurări a procesului. Acest ansamblu de reguli se numește procedura arbitrală.

În forma lor clasică, regulile de procedură sunt stipulate în cap. III al primei Convenții de la Haga din 1907, intitulat "Despre procedura arbitrată".

Printre reguli de procedură se numără: egalitatea părților în proces; reprezentarea lor echitabilă; deplina libertate în prezentarea cazului, etc. Părțile pot să însărcineze cu apărarea intereselor înaintea tribunalului, ca reprezentanți oficiali, și consilieri sau avocați.

Procedura arbitrală se compune dintr-o fază scrisă (instrucția), și din dezbateri orale. În cadrul fazei scrise părțile depun piesele de procedură, prin care încearcă să facă dovada pretențiilor sau drepturilor lor. Piesele de procedură se depun în această fază și numai prin intermediul grefei, într-o ordine stabilită pentru fiecare act în parte. Categoria de piese de procedură și ordinea în care trebuie prezentate depind de modul de sesizare a organului de judecată. Astfel, la Curtea Internațională de Justiție, pentru instanțele introduse prin notificarea unui compromis sunt necesare următoarele piese de procedură, prezentate concomitent: un memoriu, un contra-memoriu și o replică.

După încheierea acestei faze se trece la faza a ll-a, a dezbaterilor. Acestea constau în pledoaria pârâtului, precum și din replici, duplici., etc. În cadrul acestei faze, membrii tribunalului au dreptul de a pune întrebări agenților și consilierilor părților și să le ceară lămuriri în privința problemelor îndoielnice sau controversate. O regulă unanim recunoscută a procedurii arbitrale este aceea că tribunalul trebuie să lase părților libertatea de a proba toate aserțiunile lor. După ce agenții și consilierii părților au prezentat toate lămuririle și probele în sprijinul cauzelor, președintele pronunță încheierea dezbaterilor orale.

După aceasta urmează deliberările tribunalului și pronunțarea sentinței. Sentința este obligatorie pentru părțile în litigiu, iar nerespectarea dispozițiilor din cuprinsul său, atrage automat răspunderea statului în cauză.

Formele de arbitraj internațional.

În evoluția sa istorică, arbitrajul a cunoscut, sub raportul organizării, trei etape: arbitrul mic, comisie mixtă de arbitraj și tribunalul arbitral. Indiferent de forma pe care o îmbracă, organul arbitral prezintă câteva caracteristici comune – inexistența permanenței, instanțele arbitrale sunt create ad-hoc, cu durată limitată, și – consensualitatea, constituirea organului arbitrai se face, de regulă, prin acordul de voință al statelor stipulat în compromis.

Arbitrajul prin arbitru unic, caracteristic antichității și epocii feudale, se îndepărtează de la formele tradiționale ale justiției (judecarea se face în lipsa părților la diferend, hotărârea arbitrului își bazează forța pe autoritatea politică a persoanei desemnate ca arbitru). Până în sec. al XVI-lea funcția de arbitru era încredințată de regulă, papei sau altor șefi de stat. Datorită inconvenientelor pe care le reprezintă – lipsa de specializare a arbitrilor în domeniul dreptului internațional, schimbarea acestora în timpul judecății care durează ani și ani, și mai ales, a subiectivismului de care dau dovadă – această formă de arbitraj a căzut în desuetudine, deși, în cazuri izolate s-a mai recurs la ea.

Comisiile mixte de arbitraj, au apărut în practica internațională către sfârșitul sec al XVIII-lea, ele caracterizându-se prin faptul că funcția de arbitraj este îndeplinită de tehnicieni și experți în drept.

Inițial, aceste organe arbitrale au îmbrăcat forma unei comisii mixte diplomatice compuse dintr-un număr par de membrii doi, câte unul pentru fiecare parte la diferend). Cu timpul acestea au cedat locul comisiilor mixte de arbitraj alcătuite dintr-un număr impar de membrii – trei sau cinci – câte unul, respectiv câte doi pentru fiecare parte, plus un supraarbitru.

Tribunalul arbitral, instanță arbitrală internațională instituită prin acordul părților pentru a judeca un diferent ivit între ele și care, statuând în baza normelor de drept internațional, după o procedură jurisdicțională, pronunță sentințe definitive cu caracter obligatoriu. Constituind o formă mai evoluată a comisiilor mixte de arbitraj, tribunalele arbitrale sunt alcătuite in arbitrii desemnați de statele părți la diferend, cel mai adesea către naționalii lor, dar și din persoane agreate de ele. Împreună cu consilierii și experții părților, precum și cu avocații acestora, arbitrii încearcă să găsească o soluție definitivă diferendului care le este supus.

În practica internațională contemporană predomină tribunalele arbitrale alcătuite din trei membrii – doi naționali (câte unul pentru fiecare parte) și unul neutru – care îndeplinește funcția de supraarbitru.

1. Diferendul dintre India și Pakistan

Această semnificativă speță vizând deopotrivă aspecte politice esențiale ale raporturilor dintre India și Pakistan,, precum și „anatomia” intimă a arbitrajului, internațional, își are originile în confruntările directe dintre forțele indiene și pakistaneze, din anul 1956, care au dus, în cele din urmă, la un conflict militar mai larg între cele două state, culminând cu evenimentele din anul 1965. În ce constă esența disputei? Timp de aproape un deceniu, India și Pakistanul au purtat corespondență diplomatică, fără să mai țină seama de evoluția istorică și topografică a regiunii în dispută – denumită cu apelativul ele „Rann” ceea ce, în traducere, înseamnă „loc deșert”, de caracteristicile sale geologice, concentrându-se, în principal, asupra problemei de a ști cui aparține acest teritoriu1 după actul de „partiție” din 1947 și în ce proporții.

Tezele ce se confruntau erau diametral opuse. India susținea că frontiera teritoriului în cauză fusese definitiv stabilită și definită încă din 1947, neintervenind schimbări determinate de actul partiției. India afirmă de asemenea, că întreaga; zonă Rann era parte integrantă a teritoriului statului; Kutch și, în sprijinul poziției Tor, indienii au citat unele date de ordin istoric, precum și diferite declarații făcute de autoritățile britanice:

La rândul său, aducând argumente de ordin istoric, Pakistanul susținea, că avea dreptul să primească jumătatea de nord a zonei Rann, pe baza exercitării jurisdicției în acea regiune de către administrația Sind, încă de la anexarea Sindului de către Marea Britanie. Cu toate că, din punct de vedere teoretic, Pakistanul a arătat că ar avea dreptul să revendice întreaga zonă Rann, el se limita să ceară doar jumătatea de nord a zonei în cauză. Din punct de vedere juridic, Pakistanul susținea că se află în prezența unei frontiere în dispută între zona Kutch și Sind care trebuia să fie delimitată și demarcată, în timp ce India, respingând această poziție, susținea că granița era bine determinată și definită, refuzând, totodată, să admită că ar fi existat un diferend între cele două state. Dialogul pe această temă a continuat până în anul 1960, însă el nu a putut duce la rezultate, iar corespondența dintre părți a scos la iveală caracterul lacunar al 'diferitelor hărți întocmite de așa-zisele autorități” britanice competente, deoarece fiecare litigant găsea în aceste hărți argumente pentru a-și susține punctul de vedere.

În 1959 India și Pakistanul cad de acord „să își rezolve disputele de frontieră prin negociere” și să supună „unul tribunal imparțial reglementarea și punerea în aplicare a reglementării prin demarcarea pe teren și prin schimbarea jurisdicției în cazul în care ar apărea un atare” aspect” în ceea ce privește „toate diferendele de frontieră existente” la frontiera lor comună din Vest. La începutul anului 1960, cele două țări au convocat o conferință privind frontierele și au decis să țină „discuții exploratorii în ceea ce privește disputa de frontieră în regiunea Kutch-Sind”. Primul ministru Jawaharlal Nehru a negat că ar fi existat un „diferend valid”. În atari împrejurări „în perioada 1960-1965 nu s-a mai purtat nici un fel ele corespondență între cele două părți cu privire la problema Kutch-Sind, pentru ca în 1965 conflictul să cunoască o recrudescență, culminând, spre jumătatea anului, cu un adevărat război în care erau implicate, totodată, regiunile Jammu și Kashmir.

Încercările bilaterale de restabilire a statu-quo-ului și de rezolvare pașnică a diferendului nu au dus la rezultatul dorit, împrejurare în care primul ministru britanic, Harold Wilson, a încercat o acțiune de conciliere care s-a finalizat, într-un armistițiu și în hotărârea părților de a transmite diferendul unui tribunal imparțial. Ca urmare, cele două țări au căzut de acord să transmită diferendul unui tribunal, încheind în acest sens un acord de compromis care prevedea un armistițiu și restabilirea statu-quo-ului de la 1 ianuarie 1965, precum și determinarea și demarcarea frontierelor disputate. În același compromis se arăta că după intrarea în vigoare deplină a armistițiului, cele două părți vor căuta să ajungă la un acord cu privire la determinarea frontierei. Tribunalul în cauză, care nu era denumit în mod explicit tribunal arbitrai, dar care urma să aibă toate caracteristicile unui atare for, trebuia să fie constituit în termen de patru luni de la încetarea focului, fiind compus din trei persoane. Nici una din aceste persoane nu trebuia să fie cetățean al Indiei sau al Pakistanului. După examinarea candidaturilor unor juriști din Malaezia, Kenya și Iugoslavia, India a optat pentru Ales Bebler din Iugoslavia, Pakistanul pentru Nasrollah Entezem din Iran, iar Secretarul general al O.N.U., U Thant, l-a desemnat pe Gunner Lagergren din Suedia ca președinte al tribunalului. Înțelegerile referitoare la constituirea și procedura tribunalului intitulat „Tribunalul pentru cazul frontierei indo-pakistaneze de vest” au fost mai puțin explicite, atât în ceea ce privește natura tribunalului, cât mai ales în legătură cu hotărârea, pe care acesta trebuia să o dea.

Tribunalul s-a întrunit Ta Geneva între 16 februarie 1966 – 17 februarie 1968, a ținut 170 de ședințe, a examinat 600 de memorandumuri (350 din Pakistan, 250 din India) și a consultat. aproape 350 de hărți. Procesele verbale în extenso ale dezbaterilor acoperă zece mii de pagini, la care se adaugă. procesele verbale nu mai puțin voluminoase ale ședințelor ținute de părți.

După mai multe amânări, secretariatul tribunalului a> anunțat sentința la 19 februarie 1968 la Geneva.

Părțile au luat ca moment pertinent pentru examinarea frontierei Sind data de 18 iulie 1947 (ziua adoptării Actului de independență a Indiei), iar pentru examinarea evenimentelor petrecute după 15 august 1947 urma să se aplice regulile dreptului internațional. Tribunalul a ajuns la concluzia că era liber să examineze cazul, bazându-se, între altele, pe principiul echității. Sentința dată de tribunal s-a pronunțat cu majoritate simplă, deoarece arbitrul din partea Indiei a exprimat o opinie disidentă. Sentința ca atare a consfințit ideea potrivit căreia granița urma simbolurile de frontieră existente pe câteva hărți indiene și pakistaneze, cu excepția a două zone (de ambele părți ale lui Nagar Parkar) care au fost atribuite Pakistanului, ținându-se seama și de considerente menite să promoveze pacea și stabilitatea în această regiune. S-a avut, totodată, în vedere, că granița marcată prin simboluri era „necorespunzătoare și impracticabilă ca graniță internațională”. Președintele a ținut, totodată, să declare că granița prevăzută în sentință corespundea, în cea mai mare parte, cu cea propusă de colegul său Bebler. În mod concret, din cele 500 de mile pătrate, revendicate de Pakistan, prin sentință au fost atribuite aproximativ 320 de mile pătrate Pakistanului. De partea Indiei rămâneau unele zone semnificative din punct de vedere strategic, în timp ce Pakistanul a primit o zonă relativ largă din terenul utilizabil în jumătatea de nord a zonei Rann.

Critica speței. Deși în India s-au exprimat numeroase critici în legătură cu sentința tribunalului, Indira Gandhi a declarat, încă în februarie 1968, că guvernul indian va accepta sentința și o va pune în aplicare, în timp ce opoziția era mai degrabă înclinată spre denunțarea întregii sentințe. În atari împrejurări, guvernul Indirei Gandhi a trebuit să depășească o moțiune de lipsă de încredere în Parlament pentru a putea trece la îndeplinirea sentinței.

În ceea ce privește Pakistanul, nu au apărut probleme legate de punerea în aplicare a sentinței, cu toate că guvernul pakistanez a fost relativ decepționat de conținutul ei, ceea ce nu a împiedicat însă ralierea opiniei publice la acceptarea acesteia.

La 9 ianuarie 1969 Curtea supremă a Indiei a stabilit însă, în unanimitate, că sentința însemna marcarea unei frontiere finale, fără a implica cedare de teritoriu, întrucât nu fusese dovedit dinainte că teritoriul în cauză era indian. Demarcarea propriu-zisă a graniței a început în martie 1968 și s-a încheiat la 10 iunie 1969, prin ridicarea a 960 de borne (pillars) de ciment pe o distanță de 408 km a frontierei. Frontiera stabilită prin sentință a devenit efectivă la miezul nopții la 5 iulie 1969, ca graniță între India și Pakistan în regiunea Kutch. După aceasta, tribunalul arbitrai și-a ținut ședința sa finală, la Stockholm și s-a declarat dizolvat.

Din analiza sentinței rezultă sensibilitatea deosebită a președintelui Tribunalului față de diferențele existente între diversele categorii de reglementări, pașnice ale disputelor, cum sunt arbitrajul, reglementarea amicală și judiciară și cvasi juridică etc. Fapt semnificativ: nu este folosit cuvântul „arbitraj”, în ciuda faptului că tribunalul creat avea toate caracteristicile unui asemenea for. Prudența în alegerea termenilor nu a afectat însă, în aspectele de fond, sentința dată.

Un element esențial care trebuie subliniat este acela că președintele s-a bazat pe rațiuni de echitate și promovare a păcii între cele două părți în viitor.

Din punctul ele vedere al dreptului internațional general, sentința este semnificativă și prin aceea că, în condițiile în care nu s-a format un consens nici în doctrină, nici în practică cu privire la locul echității în procesul arbitrajului, ea a creat un precedent important, de care vor ține seama și doctrina și practica. În plus, invocarea funcției de promovare a păcii ce revine procedurii arbitrale nu poate fi nici ea subestimată.

Pe plan doctrina! se cuvine a sublinia opinia tribunalului arbitrai cu privire la echitate. Potrivit tribunalului „Așa cum au subliniat ambele părți, echitatea formează o parte a dreptului internațional; de aceea, părțile sunt libere să prezinte și să dezvolte cazurile lor întemeindu-se pe principiile echității”.

Alegerea speței analizate mai sus permite o privire critică asupra ansamblului procedurii arbitrale atât prin. elementele „clasice” ale acestei proceduri, pe care le scoate la iveală, cât mai ales prin notele sale originale, care, prin ele însele, ne arată cât de departe ne găsim de uniformitatea pe care ar trebui să o ateste un mijloc de reglementare pașnică având o vechime considerabilă și fiind considerat drept unul dintre cele mai conservatoare în întregul instrumentar al mijloacelor pașnice.

3.2.2. Justiția internațională

Este un mijloc pașnic de reglementare a diferendelor internaționale care constă în existența unui organism permanent, în care judecătorii permanenți aleși după o procedură specială, pentru o perioadă de timp pronunță o hotărâre cu forță obligatorie pentru părți.

Justiția internațională este prezentată de o serie de organe de această natură, în cadrul cărora rolul principal îl deține Curtea Internațională de Justiție. În afară de aceasta, în practica internațională mai funcționează: A) Tribunalele administrative internaționale, B) Curtea europeană a drepturilor omului, C) Comisia europeană a drepturilor omului, ș.a.

A) Tribunalele administrative sunt organe jurisdicționale instituite de către o organizație internațională cu scopul de a soluționa litigiile dintre organizația respectivă și funcționarii săi.

În prezent funcționează două asemenea tribunale, unul pe lângă O.N.U. și altul pe lângă O.I.M.

Reglementările internaționale în vigoare conferă justiției internaționale statutul unui mijloc pașnic cu caracter facultativ. O serie de state au încercat și încearcă în continuare să confere acestui mijloc un caracter obligatoriu. Lupta principală pentru impunerea acestei idei s-a dus pentru a conferi împuterniciri largi Curții Internaționale de Justiție și de a face din aceasta un organ situat deasupra statelor.

Mijloacele preconizate pentru atingerea acestor scopuri se pot împărți în două categorii: o primă categorie, care are în vedere solicitarea Curții pentru sarcini ce depășesc competența sa, și a doua, care preconizează extinderea automată a jurisdicției obligatorii a Curții Internaționale de Justiție și la statele care n-au subscris la clauza opțională a art. 36, par. 2 din Statut.

a) Curtea Permanentă de Justiție Internațională, precursoare a Curții Internaționale de Justiție. Curtea Permanentă de Justiție Internațională (C.P.J.I.) a fost creată ca urmare a prevederilor exprese cuprinse în Pactul Societății Națiunilor care, în art. 14, arată: „Consiliul este însărcinat să pregătească un proiect de Curte Permanentă de Justiție Internațională și să-l supună membrilor Societății”.

Proiectul Statutului C.P.J.I. a fost elaborat de un grup de juriști și supus aprobării Consiliului și Adunării Societății Națiunilor, care la 16 decembrie 1920 a fost deschis spre semnare. A intrat în vigoare la 1 septembrie 1921, după ce majoritatea statelor membre ale Societății națiunilor l-au ratificat.

Materializând ideea de justiție internațională, C.P.J.I. avea competența să judece toate diferendele cu caracter internațional pe care urmau să le supună, precum și pe aceea de a da avize consultative asupra oricărui conflict sau asupra oricărui punct de vedere cu care ar fi fost sesizată de către Consiliul sau Adunarea Societății Națiunilor. La 14 decembrie 1929 Statutului C.P.I.J. i-au fot aduse unele modificări, mai ales, în sensul accentuării caracterului de permanență al instituției și al încorporării regulilor referitoare la procedura consultativă.

Din 1921 și până la 18 aprilie 1945, când a fost dizolvată oficial, C.P.J.I. s-a pronunțat în 83 de cauze prin hotărâri, avize consultative și ordonanțe, constituind primul pas de anvergură la scară universală a principiului justiției internaționale ca mijloc de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale.

C.P.J.I. va constitui de fapt precursoare a Curții Internaționale de Justiție (C.I.J.), creată după cel de-al ll-lea război mondial.

b) Componența Curții Internaționale de Justiție. Curtea Internațională de Justiție este principalul organ de jurisdicție al Organizației Națiunilor Unite formând parte integrantă a acesteia. Toți membrii O.N.U. sunt parte la statutul C.I.J. (Carta O.N.U., art. 3). La recomandarea Consiliului de Securitate și în condițiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte pot participa la statutul Curții și statele care nu sunt membre O.N.U. Numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții. Ca organ judiciar principal al O.N.U., Curtea are următoarea organizare:

1. Corpul judecătorilor. Curtea este compusă dintr-un număr de 15 judecători independenți, aleși pe o perioadă de 9 ani de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Desemnarea magistraților C.I.J. se face după o procedură ce comportă două faze distincte:

prezentarea candidaților;

numirea lor.

Prezentarea candidaților se face după o listă de persoane propuse de grupurile naționale ale C.PA Candidații membrilor Națiunilor Unite care nu sunt reprezentați la C.P.A. vor fi propuși de grupurile naționale desemnate în acest scop de guvernele respective. Un grup național poate prezenta cel mult patru candidați, dintre care numai doi având cetățenia statului căreia îi aparține acel grup. De asemenea, se face după o prealabilă consultare a celei mai înalte instanțe naționale, a școlilor de drept, a facultăților, a academiilor naționale. Printr-o rezoluție a Adunării generale a O.N.U. din 8 octombrie 1948 s-au stabilit condițiile în care pot participa la alegeri și statele nemembre ale O.N.U., însă părți ale Statutului C.I.J. După ce operațiunea de desemnare a candidaților a fost încheiată se trece la cea de-a doua fază – la numirea judecătorilor. Lista persoanelor desemnate de grupurile naționale, sistematizată în ordine alfabetică de către Secretarul General al O.N.U., este înaintată Adunării Generale și Consiliului de Securitate care, separat, procedează la alegerea membrilor Curții. Fiecare candidat trebuie să obțină, pentru a fi ales, majoritatea absolută de voturi a ambelor organe. Scrutinele continuă în fiecare din cele două organe până ce locurile vacante sunt completate. În cazul în care opțiunile Adunării Generale și Consiliului de Securitate nu coincid, Statutul C.l.J. prevede o procedură specială menită să completeze Curtea. La baza alegerii judecătorilor stau, prin urmare, două criterii – atât individual, cât și în totalitate, corpul magistraților trebuind să reprezinte principalele grupuri de state și principalele sisteme juridice ale lumii. Magistrații trebuie să fie aleși dintre persoane cu înalte calități morale care îndeplinesc condițiile cerute în țările lor pentru a fi numiți în funcțiile judiciare cele mai înalte sau sunt juriști de o înaltă competență recunoscută în dreptul internațional. În cursul primei ședințe publice a Curții, judecătorii, după alegerea sau desemnarea lor, rostesc o declarație solemnă (jurământ). Obligativitatea depunerii jurământului este prevăzută în art. 20 din Statutul C.I.J. Formula acestei declarații este următoarea: "Declar solemn că îmi voi exercita toate îndatoririle și atribuțiile de judecător cu toată onoarea și devotamentul, în deplină și perfectă imparțialitate și cu toată conștiinciozitatea.

Curtea este alcătuită dintr-un președinte, un vicepreședinte, 15 membrii la care se adaugă și grefa. Președintele îndeplinește funcția de reprezentare a Curții în relațiile internaționale. Președintele și vicepreședintele sunt aleși dintre și de membrii Curții, cu majoritatea absolută. Președintele are ca principale atribuții conducerea lucrărilor și serviciilor Curții și prezidarea serviciilor și conducerea dezbaterilor. El este membru de drept al comitetelor pentru redactarea hotărârilor și ordonanțelor și își are reședința la sediul Curții.

Vicepreședintele îl înlocuiește pe președinte în cazul în care acesta din urmă este împiedicat să participe.

În timpul executării mandatului, judecătorii nu pot îndeplini alte funcții administrative și nu pot practica avocatura. Independența judecătorilor este garantată prin inamovibilitatea lor și prin interdicția de a desfășura activități în legătură cu funcțiile lor. Ședințele de judecată sunt prezidate de președinte sau vicepreședinte, în lipa acestora fiind prezidate de către judecătorul cel mai în etate din cadrul completului. Curtea nu poate judeca decât dacă în compunerea completelor de judecată intră cel puțin 9 judecători.

Totodată, în compunerea completelor pot intra și judecători ad-hoc (pentru a asigura imparțialitatea, fiecare țară în litigiu are un reprezentant în completul de judecată).

C.I.J. poate să judece și în complete de urgență formate din cinci membrii, ea având dreptul de a-și alătura și asesorii pentru a lămuri anumite probleme, aceștia neparticipând la luarea deciziilor. Judecătorii și grefierul curții primare beneficiază de imunități diplomatice asemănătoare cu ale ambasadorilor, iar funcționarii grefei, fiind considerați funcționari internaționali, se bucură de privilegii diplomatice.

Grefa. Pe lângă C.I.J. funcționează o grefă în frunte cu un grefier și un grefier adjunct și un număr de funcționari numiți de Curte la propunerea grefierului. Grefa este un serviciu cu funcții de secretariat ce servește drept intermediar între instanțe și părți, având ca principale atribuții păstrarea arhivelor, ținerea la zi a conturilor și a efectuării lucrărilor administrative.

Camerele Curții. în baza art. 26 și 29 din Statutul C.I.J. curtea poate forma două categorii de camere:

camere alcătuite din trei sau mai mulți judecători, competente a dezbate anumite categorii de afaceri, cum ar fi cele de muncă și cele privind tranzitul și comunicațiile. În aceste categorii intră și Camerele pe care Curtea le poate stabili la cererea părților pentru a judeca o anumită afacere.

Camerele de procedură sumară; acestea se constituie de către Curte cu scopul rezolvării rapide a afacerilor, ele fiind alcătuite din cinci judecători. Sediul C.l.J. se află în Palatul Păcii din Haga.

CAPITOLUL IV REZOLVAREA DIFERENDELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

4.1. Rezolvarea diferendelor în cadrul O.N.U.

Clădită pe ideea eradicării pentru totdeauna a războaielor de agresiune din viața societății omenești, Organizația Națiunilor Unite a fost dotată cu mijloacele, apreciate de creatorii ei, necesare și suficiente pentru realizarea acestui obiectiv. În acest sens au elaborat norme și principii care să guverneze relațiile pașnice dintre state și au împuternicit unul dintre organele principale ale O.N.U. – Adunarea Generală – să dezbată și să elaboreze, în vederea adoptării de către state, a unor reguli de comportare, având drept țel protejarea ființei naționale a statelor, eliminarea posibilităților de conturbare a ordinii internaționale și implicit, obligarea statelor de a-și soluționa pe cale pașnică orice neînțelegere sau disensiune care s-ar ivi între ele. Totodată au fost create cadrul și mecanismele realizării acestui obiectiv, prevăzându-se pentru fiecare situație de convulsie internaționala, în raport de pericolul pe care îl prezintă modalitatea de reglementare. Pentru soluționarea cazurilor care prezintă un pericol mai redus pentru pacea și securitatea internațională, capitolul VI din Cartă indică mijloacele și căile de urmat; pentru amenințările la adresa păcii sau actele de agresiune, capitolul VII prevede mecanismele de soluționare, iar pentru diferendele și conflictele cu caracter local a fost conceput un sistem de reglementare consacrat în capitolul VIII.

Mecanismele concepute în sistemul Națiunilor Unite sunt astfel adaptate funcțional la gardul de pericol pe care îl reprezintă eventualele disensiuni, începând cu diferendele care ar putea să antreneze un dezacord între state și terminând cu actele de agresiune. Spre deosebire de mecanismele și mijloacele concepute în sistemul Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale, care au un caracter obligatoriu, cele vizând reglementarea pașnică a diferendelor dintre state au un caracter facultativ și complementar. Practica internațională a dovedit necesitatea de a se conferi O.N.U. un rol mai important în reglementarea diferendelor, ea dispunând de cadrul și mijloacele necesare de acțiune.

Importanța în continuă creștere a rolului pe care O.N.U. este chemată să-l joace în prevenirea și soluționarea diferendelor internaționale este diferențiată de rezoluția Adunării Generale, intitulată "Întărirea rolului O.N.U. în ceea ce privește menținerea și consolidarea păcii și securității internaționale, dezvoltarea cooperării dintre state și promovarea normelor de drept internațional în relațiile dintre state" (rez. 3073/XXVIII, din 30 noiembrie 1973).

După înființarea O.N.U. au fost încheiate înțelegeri bi și multilaterale și regionale care au consacrat mecanisme și proceduri de reglementare pașnică, precum și tratate care conțin clauze în acest sens. În același timp, practica statelor în reglementarea pașnică a diferendelor a cunoscut dezvoltări și inovații importante. Au fost create, astfel, premisele pentru ca procedurile și mecanismele prevăzute în Cartă să permită o gamă largă de acțiuni a căror eficiență este în raport direct cu disponibilitatea lor.

Aceste acțiuni se înscriu pe două planuri:

Pentru a împiedica declanșarea diferendelor;

Pentru aplanarea pe cale pașnică, după izbucnirea diferendului.

Competența O.N.U., de a iniția ex officio asemenea acțiuni izvorăște din prevederile art. 1 al Cartei, care împuternicește Organizația "să ia măsurile colective pentru a preveni și îndepărta amenințările la adresa păcii și de a reprima orice act de agresiune sau de ruptură a păcii".

Rolul și locul O.N.U. în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale sunt evidențiate și de faptul că patru din cele șase organe principale ale sale – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretariatul și Curtea Internațională de Justiție – au fost investite cu largi competențe în acest sens.

Experiența celor peste patru decenii de existență a O.N.U. evidențiază, pe de o parte, unele realizări ale forumului mondial, în special pe linia introducerii a noi elemente de consolidare a mecanismelor respective, al condamnării actelor de încetare a păcii, iar pe de altă parte, neputința acestuia de a preveni și soluționa numeroasele diferende și conflicte armate care au confruntat omenirea în această perioadă. Aceste neajunsuri se datorează rolului insuficient de concret și de eficient al Adunării Generale, precum și a concentrării într-o măsură prea largă a atributelor soluționării diferendelor în sarcina Consiliului de Securitate.

4.2. Rezolvarea diferendelor în cadrul organizațiilor regionale

Articolul 33 din Carta O.N.U. enumera printre alte mijloace de reglementare pașnică și "recurgerea la organizații și acorduri regionale," iar art. 52 recomandă, pe de o parte, statelor membre ale Națiunilor Unite să depună toate eforturile pentru a rezolva pe cale pașnică diferendele locale cu ajutorul unor astfel de acorduri sau organizații regionale, înainte de a le supune Consiliului de Securitate, iar, pe de altă parte, recomandă Consiliului de Securitate "să încurajeze dezvoltarea rezolvării pe cale pașnică a diferendelor locale cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizații regionale, fie din inițiativa statelor interesate, fie din propria sa inițiativă".

În principiu, diferendele cu caracter local sunt supuse aceluiași regim de soluționare ca oricare diferend internațional. în primul rând părțile la un asemenea diferend vor căuta ele însele soluția prin mijloacele prevăzute în art. 33 din Carta O.N.U. – prin tratative diplomatice, mediațiune, anchetă, conciliere, C.I.J. sau vor recurge la mecanismele instituite în cadrul organizațiilor internaționale sau regionale (această obligație fiindu-le impusă prin art. 2 alin. 3 din Cartă). Dacă asemenea tentative eșuează, fără a se aduce atingere prerogativelor Adunării Generale și, mai ales, ale Consiliului de Securitate, întru-cât acestea dispun de un drept de prioritate în examinarea și soluționarea diferendelor care constituie o amenințare directă a păcii sau o ruptură a ei, se poate recurge la mecanismele prevăzute în actele constitutive sau special elaborate în acest sens ale organizațiilor cu caracter regional.

În prezent, există o serie de organizații regionale, între care cele mai reprezentative sunt Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane și Liga Statelor Arabe, create în baza ari 52 – 54 din Carta O.N.U., care în activitatea lor pe linia menținerii păcii, securității internaționale și reglementării pașnice a diferendelor internaționale oglindesc diversitatea de concepții juridice din zonele respective.

Mijloacele de reglementare create sub expresia concepțiilor statelor respective, se oglindesc în sistemul regional instituit, în condiții diferite de dezvoltare și în tradițiile din zona respectivă.

CAPITOLUL V TRATATUL ROMÂNO-UNGAR ȘI SEMNIFICAȚIA LUI DIN PUNCTUL DE VEDERE AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL

5.1. Considerațiuni preliminare

Tratatul româno-ungar semnat Ia Timișoara, la 16 septembrie 1996, a reprezentat nu numai un eveniment ce a suscitat pe drept cuvânt atenția opiniei publice și a tuturor cercurilor politice din țară și din străinătate, dar și un document juridic ce prezintă un interes considerabil prin modul în care au fost reglementate anumite probleme ale relațiilor dintre cele două țări.

Înainte de a trece însă la analiza prevederilor Tratatului româno-maghiar, dorim să subliniem mai întâi câteva considerații preliminare, de ordin general, indispensabile pentru înțelegerea semnificației și sensului tratatului:

Atât România cât și Ungaria au acceptat teza priorității reglementărilor internaționale asupra celor interne, marcând astfel o schimbare fundamentală de orientare față de epoca socialistă, când se încetățenise tendința recunoașterii supremației dreptului intern față de cel internațional, respingându-se orice reglementări sau prevederi internaționale care nu ar fi fost acceptate în prealabil în mod expres de către state. Principiul superiorității dreptului internațional este recunoscut astăzi în România de art.ll și 20 din Constituția adoptată în 1991;

Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, în egală măsură acceptate de România ca și de Ungaria, își păstrează întreaga lor forță și obligativitate, dar unele dintre sensurile și consecințele lor au cunoscut importante nuanțări. Așa, de pildă, principiul suveranității statelor, care rămâne un principiu esențial al relațiilor internaționale, urmează a fi interpretat și promovat în spiritul reglementărilor ce vizează integrarea euro-atlantică, care conțin. În unele cazuri, prevederi derogatorii de Ia reglementările tradiționale decurgând din acest principiu (este cazul acordurilor de la Schengen și Amsterdam, care aduc importante elemente noi);

În ceea ce privește minoritățile, în ultimii ani au fost adoptate importante documente internaționale care asigură protecția cetățenilor aparținând acestor minorități. Cu toate acestea, ele nu au, evident, toate, aceeași valoare juridică, existând reglementări obligatorii în prezent având o valoare juridică de lege lata și reglementări care au numai o valoare de recomandare, de lege ferenda, fiind acceptate în mod parțial și nefiindu-le recunoscută în prezent o obligativitate generală. În cadrul reglementărilor având o valoare juridică obligatorie de lege lata se pot cita prevederile Cartei O.N.U., ale Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și ale Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995. În cea de a doua situație fac parte Recomandarea 1201/1992 a Consiliului Europei, susținerile privind drepturile colective ale minorităților ș.a.;

Problema discriminării „pozitive” prin acordarea unor drepturi minorităților mai mari decât cele ale majorității cetățenilor unei țări este o problemă foarte delicată, care a suscitat foarte multe discuții, dat fiind faptul că foarte mulți lideri politici sunt în generai reticenți față de ideea discriminării pozitive, pe care o consideră a fi contrară intereselor majorității populației țării respective;

În dreptul internațional contemporan își păstrează întreaga valoare vechiul principiu pacta sunt servanda, cu consecința sa directa, a îndeplinirii tuturor obligațiilor convenționale stabilite prin înțelegerile dintre state în litera exactă și spiritul lor, cu deplină bună credința.

Pe de altă parte, referindu-ne exclusiv la evoluția relațiilor româno-maghiare, câteva elemente preliminare se cuvin a fi subliniate, și anume: a) tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară se înscrie în suita unor importante documente care au fost încheiate în ultimii ani de țara noastră cu un număr destul de mare de țări europene, prin care au fost definite bazele relațiilor reciproce. Asemenea documente au fost perfectate cu Franța, Turcia, Italia, Grecia, Spania, Bulgaria, Germania, Estonia, Polonia, Republica Belarus, Republica Slovacă, Croația, Albania, Republica Armenia, Republica Cehă, Georgia, Republica Azerbaidjan. Egipt, Republica Federala Iugoslavia, Ucraina. Prin urmare, în mod necesar, tratatul româno-ungar nu trebuie considerat ca un eveniment politico-diplomatic izolat și privit ca atare numai în individualitatea sa, ci raportat la eforturile diplomației românești după Revoluția din Decembrie 1989 de a edifica un sistem de raporturi durabile, în măsură să asigure amplificarea și dezvoltarea cooperării, în spiritul noilor realități europene și mondiale;

Tratatul româno-ungar se înscrie în seria unor importante documente bilaterale româno-ungare perfectate de cele două țari după 1990, care au ridicat la cote tot mai înalte dimensiunile încrederii și securității reciproce. Este suficient sa reamintim, în această ordine de idei, pentru a da numai un singur exemplu, prevederile Acordului din 1991 între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungaria privind stabilirea unui regim de „cer deschis” între cele două țări, încheiat în spiritul prevederilor documentului de la Viena din 1990 și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, pentru a se încuraja transparența în domeniul activităților militare;

Tratatul româno-ungar constituie rezultatul unui proces îndelungat de negocieri în care cele două state au ajuns treptat Ia formularea unor puncte de vedere comune în problemele relațiilor lor reciproce, depășind momente firești de căutări ale unor soluții, ca și tentativele unor cercuri politice ostile tratatului de a bloca perfectarea acestuia sau de a-l goli de conținut. Este firesc, deci, ca acest tratat ce însumează în final un număr de formulări și de soluții ce au fost găsite convenabile de ambele părți, să nu reflecte în mod exclusiv punctul de vedere al părții române sau al părții maghiare, ci punctul de vedere al ambelor state, negociat, în spiritul înțelegerii;

Tratatul exprimă interesele comune de pace și securitate ale celor două țări, constituind din acest punct de vedere un important pas pe drumul securității și încrederii în Europa, promovând o concepție nouă care se înscrie în spiritul documentelor internaționale și ai standardelor stabilite de reuniunile europene („Planul Balladur” din 1992, Conferința de la Paris, din martie 1994, asupra Pactului de stabilitate în Europa ș.a.).

5.2. Principalele prevederi ale Tratatului din 1996

Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria cuprinde 25 de articole și o anexă, fiind întocmii în două exemplare originale, fiecare în limba româna și în limba ungara, ambele considerate autentice în egala măsură. El se deosebește fundamental atât prin obiectivele, cât și prin prevederile sale, de Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală între Republica Populara Româna și Republica Ungară, semnat la Budapesta, la 24 ianuarie 1948, care era un tratat de asistență militară, bazat pe apartenența celor doua țări la „ lagărul socialist”, cât și de Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Republica Socialistă România și Republica Populară Ungara, semnat la București la 24 ianuarie 1972, care preconiza asistența militară (mutuală) în condițiile art.51 din Carta O.N.U. fără a conține însă nici un fel de prevederi cu privire la situația celor două minorități.

5.2.1. Principiile pe care se întemeiază tratatul

Tratatul româno-ungar reafirmă principiile fundamentale înscrise în Carta Națiunilor Unite, Actul Final de la Helsinki. Carta de la Paris pentru o nouă Europă și alte documente adoptate în cadrul O.S.C.EA Un articol special al tratatului (art.4) consacră în mod expres inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială, reafirmând ideea că cele două părți „nu au pretenții teritoriale una față de cealaltă și că nu vor ridica astfel de pretenții nici în viitor”.

5.2.2. Domeniul de colaborare

Tratatul stabilește o largă arie de domenii în care urmează să se desfășoare colaborarea dintre cele două părți, incluzând domeniul economic, politic, juridic, cultural, științific, sănătății, al combaterii poluării. Se prevede colaborarea în ceea ce privește navigația pe Dunăre, protecția minorităților, asistența juridică în cauzele civile, familiare și penale, combaterea crimei organizate, în special a terorismului, traficului ilegal de stupefiante, pirateriei aeriene, contrabandei și traficului ilegal de bunuri și valori culturale, istoric și muzeale.

Colaborarea româno-ungară urmează să se desfășoare atât pe plan bilateral, cât și în cadrul organizațiilor internaționale, în special Consiliul Europei, O.S.C.E., O.N.U. ș.a.

5.2.3. Drepturile și îndatoririle părților

Cele două părți se angajează să respecte cu strictețe principiile dreptului internațional în relațiile bilaterale și multilaterale. Totodată, ele se obligă să atragă atenția, una celeilalte, asupra unor situații care ar provoca eventuale tensiuni sau conflicte\ Ele condamnă orice manifestări de xenofobie, de ură, discriminare sau prejudecăți rasiale, etnice sau religioase, propunându-și să adopte măsuri eficiente pentru a preveni asemenea manifestări.

5.2.4. Garanții

Tratatul consacră un sistem de garanții la nivel bilateral sub forma organizării unor consultări periodice, la diferite niveluri, în problemele securității și apărării, care prezintă interes reciproc, precizând totodată că în cazul apariției unor situații care amenință pacea și securitatea, sau interesele majore de securitate ale părților, cele două țâri vor examina împreună măsurile de natură sa contribuie la reducerea tensiunii și eliminarea situației create.

Art.21 al Tratatului prevede că părțile contractante vor soluționa prin consultări și negocieri directe orice diferende rezultând din interpretarea sau aplicarea tratatului, iar după ce ambele părți vor deveni parte la un acord internațional multilateral privind reglementarea pașnică a diferendelor, vor aplica acest acord, dacă se referă la probleme pertinente, de genul celor stipulate în tratat și care nu fuseseră soluționate până atunci prin consultări și negocieri bilaterale.

Pe plan multilateral se prevede, în mod expres, în art.16 alin.l, utilizarea consecventă și dezvoltarea mecanismelor de colaborare europeană. Totodată, art.22 mai prevede că dispozițiile tratatului nu sunt îndreptate împotriva unor state terțe și nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor pe care părțile contractante le au datorită unor alte acorduri bilaterale sau unor acorduri multilaterale pe care le-au încheiat cu alte țări.

5.2.5. Dispoziții finale

Tratatul se încheie pe 10 ani, dar valabilitatea lui se prelungește automat pe noi perioade de câte 5 ani, conform practicii „tacitei reconducțiuni”, dacă nici una dintre părți nu notifică denunțarea cu cel puțin un an înainte de data când dorește să se retragă din tratat.

5.3. Regimul minorităților

Întrucât problema regimului juridic al persoanelor aparținând minorităților naționale ale celor două țâri ocupa un loc important în cadrul Tratatului româno-ungar din 1996, consideram că nu este lipsit de interes sa analizăm această problema în lumina unor considerații de principiu și a documentelor internaționale, pentru a face și mai bine înțelese prevederile înscrise în tratat.

5.3.1. Considerații de ordin istoric

Dorim să remarcăm în acest context că ideea protecției internaționale a minorităților în consens cu realitățile stalului național și cu principiile de drept a fost amplu pusă în lumină la timpul său de marele jurist și diplomat român Nicolae Titulescu, care considera necesar să se elaboreze un adevărat „drept pozitiv ai minorităților”. În concepția sa, „obligațiile statelor față de minorități trebuie să fie universale, sub formă de drept sau sub formă de morală”. El estima că „un stat care nu s-ar strădui să asigure un maximum de bunăstare minorităților sale, un stat care nu ar înțelege că interesul său primordial rezidă în lealitatea tuturor cetățenilor și nu în anihilarea individualității culturale și religioase a unora din supușii săi, un stat care nu și-ar da seama că trebuie să fie ce! mai bun apărător al intereselor minorităților sale, acest stat nu ar viola numai legea umanitară care trebuie să conducă orice comunitate civilizată, ci și legea conservării propriei sale existențe”.

Un alt cunoscut specialist român, George Sofronie, preciza că regimul de protecție a minorităților nu este de natură însă a crea o situație excepțională unor cetățeni, privilegiată în raport cu toți ceilalți, ci tocmai de a garanta egalitatea lor deplină pe plan juridic și constituțional. După cum arată cu deosebită claritate George Sofronie, „Minoritățile nu pot să se prevaleze de drepturile lor – recunoscute de stat – decât dacă își îndeplinesc datoriile lor către acesta. Odată însă îndeplinite, și statul trebuie să le protejeze, pentru ca dezvoltarea lui să se realizeze și cu colaborarea lor”.

După cel de al doilea război mondial, prin eforturile comunității internaționale au fost adoptate reglementări care au întregit cadrul juridic existent anterior, oferind fundamentul pe baza căruia a fost identificat -cu migală și nu fără opoziții – un sistem de norme juridice chemate să asigure protecția unor persoane ce se diferențiază prin anumite trăsături etnice, lingvistice sau religioase.

În aceeași ordine de idei se cuvine a fi subliniat în mod cu totul special faptul ca dreptul minorităților a cunoscut importante dezvoltări ca urmare a unor laborioase preocupări manifestate de instituțiile europene. Documentele adoptate pe plan european au subliniat cerința unei corecte respectări a dreptului la identitate al persoanelor aparținând grupurilor minoritare. Totodată, Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990 al Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. a fundamentat ideea că problemele privind minoritățile naționale ..nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent eficace”.

Problemele privind protecția minorităților ji-au găsit ulterior o amplă reglementare în Convenția-cadru cu privire ia protecția minorităților, încheiată la Strasbourg, la 1 februarie 1995. Rezultat al unui amplu și laborios proces de elaborare, „Convenția-cadru” reafirmă chiar în preambulul său ideea că o societate pluralistă și cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturala, lingvistică și religioasă a grupurilor minoritare, dar, în aceeași măsură, să le creeze condiții propice care să le permită să-și exprime, să-și păstreze și să-și dezvolte această identitate.

Obligațiile propriu-zise care revin statelor sunt acelea de a garanta fiecărei persoane aparținând unei minorități naționale dreptul la egalitate în fața legii și la o egală protecție a legii. „Convenția-cadru” interzice efectuarea de discriminări bazate pe apartenența la o minoritate națională.

Tot în sarcina statelor părți revine și obligația de a adopta, dacă este cazul, măsuri adecvate în vederea promovării, în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și culturale, a unei egalități depline și efective între persoanele aparținând unei minorități naționale și cele aparținând majorității.

Importante prevederi sunt legate de promovarea condițiilor de natură să permită minorităților să-și dezvolte cultura, să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, cum sunt religia, limba, tradițiile și patrimoniul cultural. Convenția-cadru interzice orice politici sau practici având drept scop asimilarea persoanelor aparținând minorităților naționale „contra voinței lor” , de unde concluzia că există și posibilitatea pentru membrii grupurilor minoritare de a decide ei înșiși, fără nici un fel de constrângere, să se integreze în grupul majoritar.

5.3.2. Principalele prevederi ale tratatului în legătură cu drepturile minorităților

Tratatul româno-ungar acordă – dat fiind contextul arătat – un loc deosebit de importam problemei minorităților. De altfel, în chiar preambulul său se specifica faptul că „minoritățile naționale constituie o parte integranta a societății din statul în care trăiesc”, astfel încât „protejarea acestora este o parte componentă a protecției internaționale a drepturilor omului”. Articolul 15, unul din cele mai importante articole ale Tratatului, conține de fapt 12 subarticole distincte. În acest articol se specifică, printre altele, dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și exprima, păstra și dezvolta identitatea „în mod individual sau împreună cu alți membri ai grupului lor”, dreptul de a folosi liber limba maternă, inclusiv în relațiile cu autoritățile locale, administrative și judiciare, „în conformitate cu legislația internă, precum și cu angajamentele internaționale asumate de cele două părți”. Se mai prevede amplasarea unor inscripții, a unor denumiri „în zonele locuite de un număr substanțial de persoane aparținând minorităților respective”, accesul la informație și mijloace de comunicare, dreptul de a înființa și administra propriile mijloace de comunicare „în cadrul legislației interne”, dreptul de a participa efectiv, individual sau prin partide sau organizații, la viața politică, economică, culturală, protejarea monumentelor care păstrează cultura și istoria minorităților, contacte libere peste frontiere, nediscriminarea și egalitatea cu toți ceilalți cetățeni etc.

5.3.3. Trimiterea la documentele internaționale

Tratatul româno-ungar menționează, atât în preambul cât și în conținutul său, necesitatea respectării documentelor internaționale adoptate la nivel mondial și la nivel european. Articolul 15 alin.l lit.b din Tratat dispune că părțile contractante vor aplica „ca angajamente juridice” prevederile referitoare la minorități cuprinse în documentele pertinente ale O.N.U., O.S.C.E. și Consiliului Europei „menționate în Anexa la prezentul tratat”. În Anexă sunt specificate însă numai trei documente și anume: documentele reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a O.S.C.E., din 29 iunie 1990, Declarația Adunării Generale a O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților

CONCLUZII

În conformitate cu dreptul internațional contemporan, care interzice folosirea forței și amenințării cu forța, statele ca și celelalte subiecte ale acestui drept au obligația de a rezolva diferendele dintre ele numai pe cale pașnică, acesta impunându-se cu necesitate dea lungul istoriei omenirii.

O dată cu dezvoltarea instituțiilor de drept internațional s-au conturat și definitivat și mijloacele și modalitățile concrete de reglementare a diferendelor internaționale, astăzi statele putând recurge la următoarele trei modalități sau categorii de mijloace:

politico-diplomatice care cuprind: a) negocierea; b) bunele oficii; c) medierea; d) ancheta; e) concilierea;

jurisdicționale constând din: a) arbitrajul internațional și b) jurisdicția internațională;

organizațiile internaționale cu caracter universal sau regional.

Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă, statele putând recurge la unul sau altul dintre mijloacele menționate.

Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale se poate face numai prin conștientizarea utilității acestui deziderat, prin asumarea unui set de obligații juridice care să-l asigure aplicarea în practică. Fiecare stat membru al societății internaționale trebuie să-și includă în legislația proprie o serie de norme, care pot fi inserate inițial în tratate bi- și multilaterale.

Realitățile lumii contemporane impun excluderea din viața internațională a violenței, a formei sale cele mai brutale – războiul de agresiune – și pe cale de consecință, dezvoltarea instrumentelor de menținere a păcii și securității internaționale.

Fără îndoială, menținerea și consolidarea păcii implică recurgerea la mijloace pașnice, la soluții care să se întemeieze pe asemenea mijloace. Suntem în prezența unei condiționări dialectice, în sensul că asigurarea păcii nu este numai deziderativ, ci, imperativ presupunând recurgerea la mijloace pașnice pentru a reglementa diferendul respectiv.

Epoca pe care o parcurgem – caracterizată printr-o mare complexitate a relațiilor internaționale și prin accentuarea contradicțiilor și convulsiilor existente în diferite zone ale lumii -obligă să se treacă de la declarații generale, de bune intenții, a căror valoare nu trebuie subapreciată, la asumarea unor obligații exprese de a recurge numai la mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele.

Dreptul internațional contemporan, după repudierea forței și a amenințării cu forța, nu lasă statelor decât o singură alternativă: să-și soluționeze toate diferendele și neînțelegerile dintre ele exclusiv pe cale pașnică, astfel încât să se ajungă la o soluționare trainică și durabilă pentru ca pacea să fie menținută și consolidată, iar justiția să triumfe.

Bibliografie

A. Bolintineanu – M. Malița, Carta O.N.U. document ai erei noastre, București, 1970;

Anghel Ioan M., Dreptul tratatelor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, Editura Lumina Lex, 2000;

A. H. Philipse, Le role du Conseil de la SDN dans le reglement pacifique des differends internationaux. La Haye, 1929;

Adrian Năstase, Jura C., Aurescu B., Drept internațional public, Edditura All Beck, București, 1999;

Aurel Preda Mătăsaru, Aspecte teoretice, practice și diplomatice românești în domeniul tratatelor politice, Ed. Lumina Lex, București 2007;

Balladore-Pallieri G., La formation des traités dans la pratique internationale contemporaine, (Recueil des Cours de 1'Academie de droit internațional de la Haye), 1951;

Boutrós-Ghali B., Empowering the United Nations, în „foreign affairs”, Winter 1992/1993;

Ch. Cadoux, La supériorité du droit des Nations Unies sur le droit des Etats membres, R.G.D.I.P., 1959;

Ch. Rousseau, Droit International public, Paris, Dalloz, 1971;

Charles Rousseau, Drept internațional public. Onzieme edition, Paris, Dalloz, 1987;

Delbez L., Les Principes généraux du droit international public, 1964;

D. Marciliu, Introducere. Mijloace pașnice de reglementare a diferendelor internaționale, Ed. Politică, 1984;

Dumitru Mazilu, Echitate și justiție în viața internațională, București, Editura politică, 1979;

DumitruMazilu, Dreptul internațional public, Editura Lumina Lex, București, vol. I, 2001;

Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Soluționarea pașnică a diferendelor, București 1983;

Dumitra Popescu, Năstase A., Coman Florian, Drept internațional public, ed. rev. și ad., Ed. Șansa S.R.L., București, 1994;

E. Szlecchter, Les options conventionnelles de nationalité à la suite de la cession de territoire, Paris, 1948;

F. S. Northedge și M. D. Donelan, International Disputes. The Political Aspects, London, 1971;

Glaser E., Buna vecinătate, – Revista română de studii internaționale nr. 1 (15) 1972;

Gr. Geamănu, Dreptul internațional contemporan, ed. a 2-a, vol. II, București, 1975;

Geamănu Grigore, Drept internațional public, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Gr. Geamănu, Drept internațional public, Ed. Didactică și Pedagogică, București, vol. I –1981; vol. II –1983;

George Elian, Curtea Internațională de Justiție, Ed. Politică 1978;

G. Malinverni, Le reglement des differends dans les organisations in-ternationales economiques, Leyden, 1974;

H. B1ix, Treaty-making power, Londra, 1960;

I. Cloșcă, Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor, București, Editura Științifică, 1973;

Ionel Cloșcă, Constantin Mihăilă, Organizația Statelor Americane, București, Editura politică, 1974;

J. L. Brier1y, The Convenant and the Charter, Londra, 1964;

J. P. Cot, La conciliation internaționale, Paris, Pedone, 1968;

Jean Pierre Cot, International Conciliation, London, Europa Publications, 1972;

Moca Gheorghe, Drept internațional, vol. I, București, 1983;

Muraru Ion, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional, vol. II, ed. a XI-a, Ed. All Beck, București, 2003;

M. Bourquin, L'Etat sonverain et l'organisation internaționale, New York, 1959;

Năstăsescu Ștefan, Suveranitatea și dinamica relațiilor internaționale, Ed. Politică, București, 1976;

Niciu Marțian, Drept internațional public, Ed. Servosat, Arad, 2001;

N. Z. Hill, International Commissions of Inquiry and Conciliation, Carnegie Endowment for International Peace, 1923;

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2003;

Victor Duculescu, Instituții de drept public și relații internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București 2002;