Soluționare a Conflictelor la Nivel Internațional

=== d0e68b170b56a1b4aa07a9cf3c32b153102df943_531010_1 ===

Începând din secolul XVII, a fost introdus un principiu de soluționare a conflictelor la nivel internațional, care a fost denumit ”principiul echilibrului puterilor”, care stipula faptul că modificările la nivel teritorial nu trebuie să implice creșterea sau scăderea excesivă a puterii unui stat. In secolul XIX, sistemul a fost fondat de către Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, care au format ”concertul european”, creat în cadrul Congresului de la Viena din 1815, care a urmat înfrângerii lui Napoleon. Concertul european a reprezentat balanța puterii la nivel european din 1815 până la începutul Primului Război Mondial din 1914, suferind o serie de măsuri importante în urma Revoluției din 1848. Personalitățile marcante ale căror nume se leagă de concertul european au fost cancelarul von Metternich, Lordul Castlereagh și țarul Alexandru I. Această perioadă a fost cunoscută și ca ”Restaurația Europeană”, ca urmare a demersurilor de readucere a Europei la parametrii anteriori Revoluției Franceze.

Balanța puterii a reprezentat un principiu de bază la nivelul politicii europene, cu implicații majore în diplomație, având ca scop principal protecția țărilor care au aderat la acesta contra diverselor agresiuni posibile. Balanța puterii se referă la faptul că niciun stat participant nu are dreptul de a obține o dominație asupra celorlalte, puterea fiind repartizată de o manieră specifică între aceste state care alcătuiesc sistemul internațional, pentru ca niciunul dintre ele sau vreo alianță a lor să nu poată deține semnificativ puterea. Teoria clasică a balanței de putere se bazează, astfel, pe principiul non-predominanței.

Termenul de ”balanță de putere” a fost interpretat diferit de către diverși autori. Astfel, Morgenthau consider că există patru sensuri ale acestui termen, respectiv sensul de politică orientată spre o anumită stare, sensul de stare propriu-zisă de lucruri, sensul de repartizare relativ egală a puterii și sensul de repartizare a puterii în general.

Wright vorbește de existența a nouă sensuri ale termenului de balanță de putere, respectiv: repartiție egală a puterii; principiu privind egala repartizare a puterii; repartizarea actuală a puterii; creșterea egală a marilor puteri în detrimentul celor slabe; principiul de limitare a puterii unei anumite părți cu scopul distribuției echitabile a puterii; menținerea unei repartiții egale a puterii; avantaj anume în repartiția actuală a puterii; predominanța; tendință politică la nivel internațional de a crea o repartiție uniformă a puterii.

Secolul XIX s-a caracterizat printr-o stabilitate foarte mare la nivel internațional, în comparație cu frământările și dezastrele din secolul XX, precum și în comparație cu secolele anterioare, acest fapt datorându-se faptului că secolele XVII-XVIII, marcate de monarhia de drept divin și de apariția statului modern, au fost foarte instabile. Contextul s-a caracterizat prin schimbări extrem de drastice și rapide. Astfel, dintre marile puteri participante la Congresul de pace de la Westphalia din 1648, Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) și Spania și-au pierdut statutul de mari puteri, iar Polonia nu a mai existat înainte de finalul secolului al XVIII-lea. In schimb s-au ridicat Rusia și Prusia, care erau aproximativ necunoscute cu un secol înainte. Ceea ce s-a avut în vedere a fost instaurarea unei păci ”durabile și juste”, existând condiții propice îndeplinirii acelui obiectiv, neexistând un război între marile puteri și lipsei puterilor revizioniste.

In această perioadă, Europa a experimentat cea mai îndelungată perioadă de pace din istorie. Nu s-a mai produs niciun război între marile puteri timp de circa 40 de ani, iar în urma Războiului Crimeii din 1854, a existat o perioadă de aproximativ 60 de ani fără războaie.

Primul principiu al concertului european a fost cel al echilibrului de forțe, extrem de important pentru stabilitatea sistemului internațional, implica prevenirea dominației unipolare sau multipolare, respectiv de a împiedica marile puteri să își impună voința în fața celorlalte state. In urma Congresului de la Viena, s-a trecut la punerea în practică a acestui principiu.

Un alt principiu este cel al echilibrului între satisfacții și compensații, axat pe consens, care implică satisfacerea principalelor cereri ale puterilor de același nivel prin raportarea la status quo. Scopul acestui principiu a fost împiedicarea existenței unor puteri revizioniste, concretizându-se în formarea unui sistem internațional caracterizat prin stabilitate.

Un al treilea principiu se referă la codul de conduită internațională, respectiv la subordonarea interesului național celui general, cu scopul menținerii stabilității sistemului internațional. Principiul legitimității se referea la repunerea în posesie a dinastiilor alungate în urma Revoluției și Imperiului în domeniile lor și revenirea la formelor tradiționale în viața politică și socio-economică.

Concertul european a fost creat în 1814, prin Tratatul de la Paris, reprezentând o înțelegere prin care deciziile privin problemele europene de importanță să fie luate împreună de către marile puteri în cadrul unor congrese internaționale. Scopul concertului european a fost de a evita încălcarea gravă a intereselor acestor state și declanșarea de războaie între ele.

Concertul european era realizat prin stabilirea unor congrese la nivel de șefi de stat, acest lucru impunând o anumită ordine în spațiul european, dar în urma regrupărilor germane, a apărut tendința trecerii de la multipolaritate la bipolaritate. Cu toate acestea, timp de aproape 100 de ani, între 1815 și 1914, s-a putut vorbi de una dintre cele mai liniștite perioade din istorie, având loc doar ouă războaie care au implicat marile puteri, respectiv 1853-1856 și 1870-1871. Intre 1815 și 1878 principiul echilibrului de forțe a fost realizat maximal, mai ales ca urmare a strategiilor Marii Britanii, care, dorind să-și exploateze potențialul colonial prin unor grupări din Europa, nu a permis încălcarea balanței de putere.

Concertul european a reprezentat principala metodă de reglementare a relațiilor dintre marile puteri, precum și ale statelor vecine mai mici și prin care au întâmpinat provocările aduse situației teritoriale de către revoluții și alte mișcări naționale.

Bibliografie:

Antoniu, B., Dinu, M.R., Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX – XX, Ministerul Educației și Cercetării, UMPIR, București, 2005

Calvocoressi, P., Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003

Kissinger, H., Diplomația, Editura ALL, București, 2003