Solutii DE Finanțare A Afacerii Studiu Caz

CUPRINS

Aspecte generale ale finantarii 3

Cap. 1. Gestiunea financiară și dezvoltarea întreprinderii 7

1.1. Conținutul gestiunii fînanciare și ciclul de viață al întreprinderii 7

1.2. Rezultatele, capacitatea de finanțare și lichiditatea întreprinderii 17

1.3. Participantii la derularea operatiilor financiare 18

Cap. 2. Modalități de finanțare a intreprinderii 21

2.1. Importanța deciziilor de finanțare pentru întreprindere 21

2.2. Diversitatea și clasificarea mijloacelor de finanțare 22

Clasificarea dupa natura creanțelor 23

Clasificarea după termenul operațiunilor 23

Clasificarea după originea fondurilor 24

Clasificarea după destinația fondurilor 25

Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanțare 25

2.3. Autofinanțarea 26

2.3.1. Măsurarea autofinanțării 27

2.3.2. Determinantele autofinanțării 27

2.3.3. Importanță autofinanțării pentru intreprindere 28

2.3.4. Autofinanțarea și capacitatea de rambursare a datoriilor 30

2.3.5. Autofinanțarea si autonomia financiară 31

2.4. Finanțarea externă 32

2.4.1. Finanțarea directă și intermedierea financiară 32

2.4.2. Aportul la capitalul propriu 34

2.4.3. Recurgerea la îndatorare 37

47

2.4.4. Necesitatea dezvoltării finanțării din exteriorul întreprinderii 47

Cap. 3. Programe de finantare 50

3.1. Prezentarea progrmelor de finantare 50

3.2. Dificultăti și facilități în aplicarea programelor de finanțare si susținere a dezvoltării întreprinderilor mici si mijlocii din Romania 51

Cap. 4. Studiu de caz 55

Capacitatea de autofinanțare a SC ABB ALSTOM POWER S.R.L. 55

4.1. Prezentarea firmei 55

4.2. Capacitatea de autofinanțare . 58

Concluzii 64

Bibliografie 65

=== SOLUTII DE FINANŢARE A AFACERII Studiu caz ===

CUPRINS

Aspecte generale ale finantarii

Finanțarea întreprinderii înseamnă obținerea și punerea la dispoziție a unor sume de bani, drepturi și bunuri productive

.Aspectele finanțării produc o importanță crucială pentru supraviețuirea si devoltarea întreprinderii.

În primul rând întreprinderea trebuie să raspundă de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadență în viitorul apropriat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune din partea întreprinderii , problema lansării în investiții de orice natura ( tehnologice , comerciale , sociale) care să dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci , mijloacele financiare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.

În acest sens, întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situația să trebuiasca să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectueazâ investiții cu rentabilitate pe temen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operatii pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Costul mijoacelor de finanțare este în raport cu rezulatele așteptate din operațiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitaluilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obținute. Procedând așa, întreprinderea nu mai efectueazâ investiții. Dar este posibil ca tomai realizarea de investiții să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Condițiile care însoțesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o situație de dependență față de furnizorii de fonduri.

Această observație iese în evidență mai întâi, în relațiile dintre întreprinderi și deținătorii de capitaluri.

Datorită mecanismelor juridice și financiare, deținătorilor capitalului li se recunoaște puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de direcționare-conducere și de gestiune, pentru că sunt deținătorii unei părți semnificative a capitalului acesteia.

Dar relațiile de dependență și chiar de subordonare se pot stabili și față de împrumutători, mai ales față de bănci, dacă cei ce conduc și proprietarii întreprinderii nu-i asigură autonomia financiară. Evoluțiile care conduc la o asemenea situație de dependență sunt relativ tipice. Câteva scenarii caracteristice ilustrează asmenea cazuri de degradare a situației strategice, ca urmare a deciziilor financiare adecvate.

Un prim exemplu frecvent îl constituie întreprinderile care obțin rezultate foarte slabe și nu sunt în masură să producă o autofinanțare suficientă pentru a asigura reproducția, chiar simpiă, a potențialului lor.

0 a doua ilustrație caracteristică e fumizată de întreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate și refuză o politică de constituire a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se referă la întreprinderile care se lansează în operații de dezvoltare care depășesc capacitățile lor de finanțare.

Ele iși secătuiesc lichiditățile și sunt constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează într-o situație delicată față de împrumutătorii lor.

În sfârșit, unele întreprinderi dispun de o finanțare instabilă în raport cu ritmul activităților și trebuie să negocieze în condiții defavorabile amânarea scadențelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relațiile de finanțare sunt suportul relațiilor de putere sau de influență. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiții de criză și urgență poate fi cauza pierderii autonomiei conducătorilor întreprinderii față de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali față de noii participanți cu fonduri.

Problemele finanțării prezintă deci importanță vitală, pentru că soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Într-un mod general, se disting: finanțare prin fonduri proprii, finanțarea prin îndatorare și alte surse de fînanțare.

Selectarea mijloacelor, tehnicilor și instrumentelor de finanțare este expresia concretă a punerii în operă a unei politici financiare. În esență, politica financiară constă în determinarea ponderii pe care o au și trebuie să o aibă fondurile proprii și îndatorirea în resursele întreprinderii, ținând cont de costul lor real (remunerația totală pretinsă de aportul de fonduri). În procesul de decizie presupus de politica fmanciară a întreprinderii intervin, de asemenea, capacitatea de îndatorare și cea de rambursare.

Capitalul și autofinanțarea constituie capitalurile proprii. Ele sunt opozabile capitalurilor împrumutate. Volumul finanțării exteme și în special cel al finanțării, prin recursul la împrumut depind de necesitățile globale de finanțare, de politica de autofinanțare și de atitudinea întreprinderii cu oprivire la acționariat. Alături de formele clasice de finanțare, întreprinderea poate să recurgă la contractele de locație -finanțare (leasingul financiar).

Sub aspect teoretic, politica financiară a unei întreprinderi presupune ca investițiile și necesarul permanent de finanțare generat de ciclul de exploatare să fie finanțate prin capitalurile sale permanente. Altfel spus, capitalurile permanente trebuie, în principiu, să fie mai mari sau egale cu suma dintre investiții și necesarul de fond de rulment. În caz contrar, s-ar instaura o stare de dezechilibru financiar, continuitatea activității putând să fie amenințată.

În ceea ce privește calea proprie de finanțare, aceasta se concretizează în fondurile proprii, prin care gestiunea financiară a întreprinderii întelege suma dintre capitalul social, rezerve, beneficiul exercițiului. Fondurile proprii reprezintă resursa pe termen lung cea mai sigură, teoria financiară clasică invitând întreprinderile să-și consolideze masa capitalurilor proprii. Deși justețea acestei măsuri nu poate fi pusă la îndoială, ea se găsește în contradicție cu dorința naturală a asociaților de a încasa dividende.

Creșterea fondurilor proprii este asigurată, mai ales prin politica de constituire de rezerve ca urmare a afectării beneficiilor și a majorării capitalului social prin aport în numerar.

Calea în temă are o semnificație cu totul deosebită. Practicile intemaționale estimează că o cunoaștere a fluxurilor de trezorerie generate de exploatarea întreprinderii permite să se măsoare capacitatea acesteia de a degaja resurse în vederea rambursării împrumuturilor, menținerii capacității de exploatare, remunerării asociaților prin distribuirea de dividende, lansării de noi programe de investiții fară să se recurgă la sursele externe de finanțare.

În economiile dezvoltate, majoritatea operațiilor de împrumut au ca obiectiv finanțarea cu predilecție a investițiilor, în detrimentul consumului. Cum investițiile reprezintă unul dintre factorii creșterii economice, efîcacitatea unei politici financiare, la nivel de întreprindere, va depinde de capacitatea sa de a mobiliza un volum mare din economii (împrumutul obligatar) sau de a recurge la împrumutul bancar.

Împrumutul bancar este un procedeu tradițional pentru a finanța investițiile și un necesar mai voluminos în forma de rulment.

În principiu, băncile nu pot să consimtă împrumuturi dacă riscul de nerambursare nu este acoperit în mod convenabil. Când un astfel de risc depașește cotele normalului, bancherii recurg la solicitarea de garanții suplimentare.

0 întrebare care se poate pune este în ce caz întreprinderile recurg la finanțarea prin împrumut (pe termen scurt) a ciclului de exploatare. În teorie fondul de rulment trebuie să fie mai mare dacat necesarul de fond de rulment, dar practica arată că această situație este rar atinsă și, în majoritatea cazurilor, în condițiile unor scadențe mari, apare o trezorerie negativă. Deci, întreprinderile sunt condamante să se finanțeze pe termen scurt.

Recursul la contractele de locație- finanțare devin o cale tot mai importantă de finanțare a investițiilor din două motive esentiale:

plata unei chirii este, din punct de vedere finaciar, mai ușor de suportat decât costul învestiției;

– chiria este deductibilă, din puncte de vedere fiscal, în timp ce, pentru un împrumut, numai cheltuielile financiare pot să aibă acest statut.

Cap. 1. Gestiunea financiară și dezvoltarea întreprinderii

Conținutul gestiunii financiare e determinat de dezvoltarea sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat și de dezvoltarea întreprinderii însăși. Transformarea gestiunii financiare în diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusă în evidență prin referire la modelul ciclului de viață al întreprinderii și apoi în cadrul unei comparații între stadiile dezvoltării întreprinderii și fazele dezvoltării mediului său financiar global.

În diferitele etape ale ciclului lor de viață, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanțare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiții care se modifică și care impun probleme de ajustare financiară în termeni proprii fîecărui stadiu de dezvoltare a lor.

Fig. 1.1

Formularea obișnuită a modelului ciclului de viață pentru o întreprindere pune în evidență succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar .

În faza de demaraj (pornire), întreprinderea cunoaște o creștere moderată și încă instabilă a producției și vânzărilor. Rezultatele sale sunt cel mai adesea negative, ținând cont de costurile fixe pe care le suportă și de imputarea acestora asupra unui volum de producție încă restrâns.

În termeni financiari, rezultatele nu asigură resurse inteme suficiente. Întreprinderea e constrânsă să solicite sprijin extern în condiții defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre și de incertitudinile care există asupra dezvoltării sale viitoare. Dacă accesul la resurse apare încă precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată cu nevoi de finanțare ridicate, legate în special de investiții, necesare pentru demarajul producției și vânzărilor. Această fază apare dominată de necesitatea căutării de fonduri externe. Pentru gestiunea financiară, problema esențială constă în căutarea mijloacelor de finanțare care să-i permită menținerea solvabilității, finanțarea cheltuielilor curente și a investițiilor necesare pentru demaraj.

In faza de creștere, întreprinderea care a depășit incertitudinile demarajului cunoaște o creștere rapidă a producției și a vânzărilor. În termeni financiari, această creștere înseamnă o sporire a nevoilor de finanțare legate de investițiile necesare pentru extinderea capacităților, și de nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri și pentru creditarea clienților. Resursele de autofinanțare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că rezultatele sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de demaraj și de creșterea activităților. În schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasată pentru obținerea de finanțări externe, în special bancare.

Pentru gestiunea financiară, faza de creștere rămâne deci dominată de preocuparea pentru echilibrul financiar, și în consecință, de grija de a stâpâni creșterea nevoilor de capital fix și de fond de rulment, și de obținerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.

În faza de maturitate, întreprinderea cunoaște o creștere lentă a producției și a vânzărilor. Nevoile sale de finanțare cunosc in continuare o putemică reducere, pentru că întreprinderea nu mai este interesată să crească volumul capitalului fix și circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al producției permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe și degajă abundente resurse de autofinanțare. În această fază de maturitate, gestiunea financiară e confruntată cu o nevoie de finanțare redusă. Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situație de supralichiditate. Ele trebuie atunci să-și pună mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de căutare de finanțâri suplimentare.

Faza de declin se caracterizează prin reducerea producției, a vânzărilor și a rezultatelor. Pentru gestiunea fînanciară, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire și de orientare spre activități noi. Abandonarea activităților compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în noi activități care oferă perspective favorabile.

Dacă problema eliberării resurselor nu este tratată la timp, întreprinderea se expune unei eroziuni accelerate a activităților și a rezultatelor sale.

Dacă nu se orientează rapid spre alte activități ea riscă să nu mai poată reinvesti resursele și să piardă orice posibilitate de depășire a dificultăților.

Derularea ciclului de viață astfel descris apare la prima vedere ca un proces inexorabil și liniar. Însă observarea evoluției efective a întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai complexe. Pe de o parte, ciclul de viață al majorității întreprinderilor este marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii, declinul prematur, sau din contră prelungirea fazei de creștere, existând frecvente exemple de asemenea evoluții neliniare.

Pe de altă parte, ciclul de viață nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri datorate inițiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creștere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie două exemple de reacție voluntară și combativă susceptibile să împiedice derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viață. Tabelul de mai jos rezumă principalele implicații pe care modelul ciclului de viață pentru o întreprindere le are asupra gestiunii financiare a acesteia.

Tabelul 1.1

Tabelul urmator prezintă o adaptare a indicatiilor furnizate de modelul ciclului de viată în cazul particular al întreprinderilor mici și mijlocii din țările în curs de dezvoltare. Tabelul 1.2

Dezvoltarea externă, dezvoltarea interna si gestiunea fianaciară

Legatura între dezvoltarea externă ( adică transformarea mediului financiar) și dezvoltarea interna a intreprinderii permite să se evidențieze sintetic ansamblul caracteristicilor structurale care determina conținutul și orientarile gestiunii financiare.

Indicațiile furnizate de aceasta legătură intre dezvoltarea internă și externă sunt rezumate în tabelul care urmează.( Tabelul 1.3)

Tabloul de finantare

Bilanțul funcțional nu permite să se analizeze evouluția utilizărilor și resurselor și de aceea recurgem la tabloul de finanțare sau tabloul utilizărilor și resurselor. Acest tablou se construiește pornind de la fluxurile de fonduri.

Acest tablou permite sa se evidențieze cum se va realiza egalitatea fluxurilor de fonduri reprezentând utilizari , cu cele care reprezintă resurse. Forma cea mai des utilizată a acestui tablou are în vedere bilantul functional și se sprijină pe distinctia intre variatia FRF ( fond de rulment funcțional), variația NFR( nevoia de fond de rulment) și variația trezoreriei.

Rezultatele întreprinderii pot constitui o sursă de fonduri în măsura în care, câștigurile eventuale vin să majoreze potențialul său financiar. Într-adevâr aceste câștiguri constituie o bogăție adițională care poate fi conservată în cadrul intreprinderii pentru a-i permite să-și finanțeze dezvoltarea sa viitoare. Bineînțeles, contribuția lor ridică o problemă complexă de evaluare, ținând cont de cele trei niveluri de apreciere a rezultatelor.

La un prim nivel, rezultatul exercițiului constituie o resursă pe care întreprinderea ar putea să o conserve în totalitate sau în parte, după deducerea dividendelor și a altor distribuiri prevăzute din rezultate. Partea nedistribuită din beneficiu constituie deci o sursă de finanțare proprie sau un element de autofinanțare, izvorât din activitatea întreprinderii. Totuși, rezultatul nu fumizează decât o evaluare parțială a capacității de autofinanțare prin aceea că nu ține cont decât de sporirea bogăției nete (venituri – cheltuieli) obținută la sfârșitul perioadei.

La un al diîlea nivel de apreciere a rezultatelor, noțiunea de surplus monetar fumizează o informație mult mai satisfăcătoare despre capacitățile financiare ale perioadei. Această apreciere se justifică prin aceea că ea măsoară un surplus din exploatare așa cum e excedentul brut din exploatare (EBE), sau un surplus global, așa cum e capacitatea de autofmanțare (CAF). Într-adevăr, acest surplus corespunde unui excedent de venituri monetare (susceptibile de a fi încasate) asupra cheltuielilor monetare (susceptibile de a fi plătite) și apare deci, ca un surplus monetar potențial, adică o sursă adițională de fonduri susceptibile de a fi afectate autofinanțării și dezvoltării viitoare a întreprinderii. Luarea în calcul a prelevărilor afectate titlurilor distribuite (dividendele) permite să se treacă simplu de la capacitatea de autofinanțare (CAF) la autofinanțarea efectivă.

CAF sau cash – flow Auto finanțare global

În sfârșit, la un al treilea nivel se degajă incidența acestor surplusuri monetare asupra echilibrului financiar ținând cont de efectele contradictorii pe care activitatea o exercită asupra trezoreriei. Pe de o parte, activitatea antrenează formarea de resurse de autofinanțare care corespund aporturilor potențiale de lichidități pentru întreprindere. Dar, pe de altă parte, activitatea induce nevoi de finanțare adiționale care apasă asupra trezoreriei constituind nevoia de fond de rulment. Astfel se poate formula principiul relației între surplusul monetar și lichiditățile întreprinderii:

Capacitate de autofinanțare (CAF) –

– Variația nevoii de fond de rulment (ANFR) =

= Excedent de trezorerie global

Patru categorii de persoane intervin în derularea operațiilor financiare: acționarii , conducătorii unitații , creditorii și statul.

Acționarii sunt deținătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii , aceste titluri prezentându-se indeosebi sub forma acțiunilor. Acționarii iși asumă un risc, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va obține întreprinderea . Ei cauta o remunerare maximă pentru aportul lor ,

tinând cont de riscul pe care și-l asumă , ceea ce echivalează cu maximizarea valorii titlurilor lor . Daca acțiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcție de evoluția cursurilor. Remunerarea acționarilor este dată de doi factori aleatori: dividendele și evoluția valorii titlurilor financiare.

Riscul legat de evoluția valorii titlurilor financiare depinde de:

1) evoluția mediului economic, care determină riscul de piață sau riscul sistematic și care afectează ansamblul întreprinderii;

2) politica urmată de întreprindere în materie de investiții și de finanțare care determină riscul specific de întreprindere.

Natura riscului poate fi precizată, făcând distincție între riscul de explotare determinat de politica de investiții, riscul financiar și riscul de faliment, determinate de politica de finanțare. Riscul de exploatare provine din fluctuațiile rezultatului din exploatare, fiind legat de operațiile de explotare. Indatorarea mărește fluctuațiile rezultatului final, această sursă de risc pentru acționari fiind denumită risc financiar. În sfârșit, riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face față plăților antrenate de datoriile financiare.

Rentabilitatea cerută de acționari depinde de riscul pe care și-l asumă. O întreprindere care prezintă, datorită politicii sale financiare, un risc mai ridicat, va trebui să ofere, în contrapartidă, o rentabilitate mai ridicată, dacă dorește să obțină noi capitaluri de la acționari, aceștia putând fi vechii acționari sau noi acționari.

Având în vedere riscurile amintite, rata de rentabilitate așteptată de un acționar care investește într-o întreprindere, se compune astfel:

Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata fărâ risc

+ prima de risc de exploatare

+ prima de risc financiar

+ prima de risc de faliment

Rata fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament fără risc, cum ar fi de exemplu, o obligațiune emisă de stat sau un certificat de trezorerie.

Conducătorii unității în întreprinderile mici și mijlocii (IMM) este frecventă confuzia între persoanele care conduc și acționari. Obiectivul urmărit în calitate de conducător coincide cu cel urmărit în calitate de acționar.

Totuși, în acest caz conducătorul primește, pe de o parte, un salariu pentru funcția sa de director și pe de altă parte o remunerare în calitate de acționar. Absența frecventă a distribuirii de dividende în IMM nu înseamnă că rolul de acționar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează adesea printr-un salariu mai mare. Conducătorul care este și acționar primește o remunerare superioară aceleia pe care ar primi-o ca salariat care nu este și acționar, sau beneficiază de alte avantaje.

În marile întreprinderii, conducătorilor li s-a încredințat de către acționari, rolul de a conduce întreprinderea. Bineînțeles că obiectivul lor principal este să-și conserve funcția de conducere, însă ei sunt constrânși să conducă in conformitate cu interesul acționarilor, care dispun de diferite mijloace pentru a controla modul cum conducătorii gestionează întreprinderea.

Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investiții, după cum creanțele lor sunt legate de operații de exploatare sau de operații de investiții realizate de întreprindere. Aceste tipuri de creditori nu figurează explicit în reprezentarea structurii financiare. Va trebui să studiem, în această structură, deciziile de finanțare relative la contractele stabilite între întreprindere și creditorii financiari.

Trei categorii principale de creditori financiari putem distinge:

1) creditorii obligatori, ale căror creanțe apar adesea sub forma unui titlu cotat pe piață și ușor negociabil, obligațiunea. Numai marile intreprinderi au acces la piața obligațiunilor;

2) băncile și diferite instituții financiare care finanțează majoritatea întreprinderilor;

3) cei care dau cu chirie, operațiile de finanțare fiind făcute sub forma locației sau locației cu opțiune de cumpărare (leasing). Aceste operații se analizează ca un tip particular de împrumut.

Creditorii primesc o dobândâ stabilită contractual și își recuperează la scadență capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în funcție de rezultatele întreprinderii.

Creditorii fmanciari suportă trei tipuri de riscuri:

Primele două își au originea în variația valorii creanțelor, care rezultă din fluctuația ratei dobânzii și din variația nivelului de preț. 0 creștere a dobânzii în viitor, antrenează o pierdere de oportunitați pentru creditori, care ar fi putut să-și plaseze fondurile cu o dobândă mai mare. Dacă împrumutul este de natură obligatară, obligațiunile pentru care dobânda este mică vor avea un curs scăzut. Pe de altă parte, o creștere a prețului obligațiunilor în viitor, conduce la o pierdere a puterii de cumpărare pentru capitalul care urmează să fie dat cu împrumut. Anumite forme de împrumut, cum ar fî obligațiunile cu dobândă variabilă, urmăresc să protejeze creditorii contra acestor două tipuri de risc. Aceste douâ tipuri de risc sunt asumate chiar dacă împrumutul se face la o "dobândă fară risc", cum ar fi de exemplu subscrierea de obligațiuni emise de stat.

Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, deja prezentat pentru acționari, determinat de imposibilitatea întreprinderii de a face față plăților legate de îndatorare. În cadrul relației de împrumut numai această componentă a riscului ține de întreprindere și face obiectul unui exigențe de remunerare din partea majorității creditorilor financiari, sub forma unei prime pentru riscul de faliment.

Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar și influențează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza calculelor agenților economici. Posibilitâțile de acțiune ale statului sunt multiple, între care menționăm modificarea fiscalității (pentru întreprinderi și particulari) și modificarea ofertei și a cererii de capital. Obiectivele statului (lupta contra inflației, lupta contra șomajului) determină politica sa monetară.

Cap. 2. Modalități de finanțare a intreprinderii

Dupã stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziția întreprinderilor o gamă de mijloace de finanțare mai mult sau mai putin substanțială. Foarte diversificată in țările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne Iimitată la tehnicile financiare de bază in majorilatea tărilor in curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, intreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare.

Autofinanțarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprmderilor.

Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursa esențială de finanțare a întreprinderilor. Dar amploarea si modalitățile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la piețele de capital.

În sfârsit, recurgerea Ia îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanțarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

Aspectele finanțării prezintă importanță crucială pentru supravietuirea și dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurându-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiții de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilitatile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finanțare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultati. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia să trebuiască să ramburseze resurse inainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situatia de a folosi, pentru operațiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele asteptate din operațiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând asa întreprinderea nu mai efectuează investiții. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiții să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Condițiile care insoțesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o situatie de dependentă fată de furnizorii de fonduri.

Această observație iese în evidența mai întâi, în relațiile dintre întreprindere și deținătorii de capitaluri (de exemplu acționarii în cazul unei societați pe acțiuni). Datorită mecanismelor juridice și financiare, deținatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere și de gestiune, pentru ca sunt deținatorii unei parți semnificative a capitalului acesteia.

Dar relațiile de dependența și chiar de subordonare se pot stabili și față de împrumutatori, mai ales față de bănci, daca cei ce conduc și propietarii întreprinderii, nu-i asigură autonomia financiara. Evoluțiile care conduc la o asemenea situație de dependenta sunt relativ tipice. Cateva scenarii caracteristice ilustrează asemenea cazuri de degradare a situației strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

Un prim exemplu frecvent îI constituie întreprinderile care obțin rezultate foarte slabe și nu sunt în masura să produca o autofinanțare suficientă pentru a asigura reproductia, chiar simpla, a potențialului lor.

O a doua ilustrație caracteristică e furnizată de intreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfacatoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate și refuză o politica de constituire a fondurilor proprii.

Un al treilea caz tipic se refera Ia întreprinderile care se lansează în operații de dezvoltare care depășesc capacitațile lor financiare. Ele iși secatuiesc lichiditațile și sunt constrânse să solicite credite, ceea ce le plasează într-o situatie delicată fața de împrumutătorii lor.

În sfârsit, unele întreprinderi dispun de o finanțare instabilă în raport cu ritmul activitaților și trebuie să negocieze în condiții defavorabile amânarea scadențelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relațiile de finantare sunt suportul relatiilor de putere sau de influenta. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiții de criză si urgentă poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor întreprinderii fată de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali față de noii participanti cu fonduri.

Problemele finanțării prezinta deci importanța vitala, pentru că soluționarea lor conditionează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Se releva astfel importanța care revine perfecționării metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finanțare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun în legatură cu patru tipuri de resurse financiare:

– autofinanțarea întreprinderii;

– finanțarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

– finanțarea externă prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu și scurt, acordate întreprinderii;

– creditarea între întreprinderi (creditul comercial).

Instrumentele de finanțare puse la dispoziția economiei în general și a întreprinderilor în particular comporta o gama complexa, astfel ca ne vom limita la o prezentare sintetică. Vom cauta să clasăm și să caracterizăm principalele tipuri de resurse pe baza unor criterii semnificative de grupare.

Un prim element de clasificare tine de luarea în calcul a relatiei care se stabilește între întreprindere și mediul său cu ocazia unei operațiuni de finanțare. Datorită acestui prim tip de clasficare avem deja introdusă o distincție între trei moduri fundamentale de finanțare: autofinanțarea, finanțarea directă care pune întreprinderea in relatie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii primari și intermedierea financiară, având nevoi de finanțare, în raporturi cu instituțiile specializate.

Pentru o clasificare mai analitică a resurselor de finanțare, patru alte criterii pot fi folosite. Acestea sunt: natura creanțelor determinate de operațiunile financiare, termenul operațiunilor, originea fondurilor care sant utilizate, natura utilizării sau destinatiile fondurilor, (utilizarea care va fi dată fondurilor de beneficiarul finantării).

Clasificarea dupa natura creanțelor

Fiecare operatie de finanțare se exprimă printr-o dubla miscare între operatorii implicați. Cel care finanțează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului. Beneficiarul remite un titlu financiar (o recunoastere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de fonduri.

Astfel, operațiunile de finanțare antreneaza crearea de titluri financiare care permit furnizorilor de fonduri să-și concretizeze dreptul pe care-I dețin de acum inainte asupra beneficiarului.

Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanțare poate deci să fie diferențierea dupa natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operațiunile financiare.

Clasificarea după termenul operațiunilor

Clasificarea mijloacelor de finanțare după termenul lor (mai putem spune clasificare după durata, după maturitate sau după scadenta) constituie posibilitatea cea mai simplă de grupare.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operațiile al căror termen se întinde până la o scadentă de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanțarii exporturilor). Creditele cu scadența apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie, sau de finantare a operațiunilor de exploatare legate de cumpărari de bunuri și servicii.

Termenul mediu e definit conventional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se intinde de Ia 1 sau 2 ani la 5 – 7 ani. In mod obisnuit acest termen e specific pentru finanțarea investitiilor în masini, utilaje, instalații, etc.

Termenul lung corespunde scadențelor care depasesc 5 sau 7 ani.

Aceasta impărțire a mijloacelor de finanțare după durată, deși clasica, poate parea arbitrară și convențională și nu semnificativă. În plus, se observă în practică dificultăți pentru delimitarea între termenul scurt și termenul mediu și intre termenul mediu și termenul lung. Totusi aceasta clasificare are impontanță.

In primul rând, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viața întreprinderii. Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se inchide unul sau mai multe cicluri de exploatare, cuprinzànd succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare și vanzare. Termenul mediu și lung corespunde ciclului caracteristic de viata al majoritații echipamentelor productive.

El exprima de fapt, durata necesară pentru amortizarea și reînoirea majorității investițiilor productive, a investițiilor financiare, imobiliare și a lucrărilor de infrastructură.

În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după durata corespunde diferitelor domenii de decizie și de previziune.

Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientări asupra naturii și structurării activităților întreprinderii.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaboreaza planuri operaționale referitoare la diferite functiuni (planul de marketing, planul dotarilor cu echipamente, planul de personal). lmplicatiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finanțare care prevede utilizarea ce se va da resurselor (mai ales investitii și rambursări de împrumuturi) și resursele de finanțare (autofinanțare, crestere de capital propriu, împrumut) pe o perioada de 5 sau 7 ani în viitor.

În sfarsit , termenul scurt apare ca domeniul previziunilor și deciziilor cu scadenta apropiata incluse în bugete, referitoare la operațiuni curente (cumpărări, vânzări).

În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanțare după durată corespunde adesea și diferențierii după originea fondurilor și a procedurilor prin care sunt obținute.

Clasificarea după originea fondurilor

Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanțare:

autofinanțarea;

creșterea de capital propriu;

împrumuturiIe;

creditul între întreprinderi, adica livrarile pe credit ale furnizorilor.

Autofinantarea este constituita din excedentele pe care întreprinderea le produce și care sunt folosite pentru finanțarea activitaților ulterioare.

Creșterea capitalului propriu înseamna aporturile de capital pe care întreprinderea Ie primește din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociații sau proprietarii deja existenți și dispuși să-și măreasca participarea lor. Dar pot fi asigurate și de noi furnizori de fonduri doritori să participe la capitalul întreprinderii. În ambele cazuri e vorba de o finanțare externă, furnizorii de capital primind titluri de proprietate (acțiuni, părți sociale) în schimbul aportului lor.

Împrumuturile constituie de asemenea, surse de finanțare externă. Dar ele sunt contractate fată de persoane fizice si juridice care rămân creditori ai întreprinderii și nu coproprietari.

In sfârsit, creditul inter-întreprinderi înseamna termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puțin pe particulari, ea este foarte obisnuită când clientul este o întreprindere, chiar daca importante diferențe pot să apara intre practicile din diferite țari. Dacă reputația nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime, semifabricate, marfuri, servicii etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform uzanțelor de plată din bransa de care apartine furnizorul. Dar, Ia randul sau, întreprinderea acorda astfel de credite propriilor clienți care vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plată primite și acordate exercită influente care sunt regasite în noțiunea de nevoie de fond de rulment.

Clasificarea după destinația fondurilor

Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanțare este dat de utilizarea sau destinatia previzibila a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizari fundamentale și permanente, indiferent de întreprindere și de etapa sa de evolutie și utilizari ocazionale, corespunzând operatiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se refera la finantarea dotării cu echipamente, la finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operațiilor particulare efectuate, cum ar fi finanțarea exporturilor, finanțarea inovațiilor, finanțarea investițiilor care vor aduce economie de energie, finanțarea operațiunilor de descentralizare, finanțarea creării de întreprinderi.

Putem să constatăm ca utilizările din primul tip corespund funcțiilor sau orientărilor permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor specializate si uneori provizorii.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după destinația lor se sprijină pe analiza nevoilor întreprinderii, adică pe problemele de finanțare puse de sistemul de productie si de schimb si nu pe criterii tehnice sau formale tinand de convențiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis și evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabila a mijloacelor de finanțare.

Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanțare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea oricarei clasificări. Ne putem intreba dacă un astfel de efort de clasificare are sens pentru gestiunea financiară. Toate sursele de fonduri obținute converg spre finanțarea tuturor necesităților.

Astfel, o întreprindere care a obținut un credit destinat finanțarii investitiilor, poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situației trezoreriei, daca eșalonarea plăților pentru investiții permite.

Putem observa “glisarea” utilizărilor în raport cu destinațiile inițiale prevazute. Aceasta se întamplă de fiecare data când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire Ia cost sau la facilități de obținere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, plasate mult timp în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-și resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

Ne putem intreba dacă referirea Ia destinația fondurilor nu are ca funcție principală linistirea aporturilor de fonduri, a instituțiilor financiare si a autoritaților din sistemul financiar.

Pentru a studia acordarea creditelor, băncile și alte institutii financiare cer întreprinderilor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. lnformațiile și argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia linistitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra destinației acestor credite. În fond, o bancă sau o instituție de credit nu finantează niciodată o operatie a unei întreprinderi, ci o întreprindere considerata ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar dacă o bancă sau o instituție de credit a acordat fonduri destinate să finanțeze un proiect de investiții sănătos și echilibrat, riscul ține de situația de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face să piardă în totalitate sau o parte din creanță, oricare ar fi performanțele realizate prin proiectul la care a crezut că participă.

Autofinanțarea constituie în general pivotul finantării întreprinderilor și pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării.

Caracterul fundamental al acestei resurse ține de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia finanțarea externă va putea fi solicitată și atrasă de catre întreprindere. Acest statut al autofinanțării ține de două ratiuni fundamentale.

Pe de o parte, marimea sa (în valoare absolută si în valoare relativă) furnizează indicatii cu privire Ia performanțele întreprinderii. O autofinanțare ridicată asigură pe investitorii financiari asupra posibilitaților de remunerare și de punere în valoare, de către întreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi.

Pe de altă parte antofinantarea crează capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii și da o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri și-l asumă.

2.3.1. Măsurarea autofinanțării

Antofinanțarea corespunde resurselor noi obținute din activitatea întreprinderii și destinate să finanțeze activitatea viitoare. E vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Aceasta formulare pune mai întai probleme terminologice și poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noțiuni ale rezultatului și pentru că epitetul ‘‘brut’’ are semnificații precise.

Este fara indoiala mai clar dacă spunem ca autofinanțarea corespunde unui surplus monetar degajat de întreprindere din activitatea sa și folosit pentru finanțarea dezvotării viitoare.

Dar o deflnire mai tehnică a autofinantării cere să fie precizate componentele sale și modul sau de calcul. În aceasta privintă doua puncte de vedere pot fi propuse. Primul prezintă autofinanțarea ca diferență între fluxul încasărilor și al plăților determinate de activitatea întreprinderii. Al doilea prezinta autofinanțarea ca o parte a surplusului monetar (cash-flow sau capacitate de auto finanțare) obținut de întreprindere.

2.3.2. Determinantele autofinanțării

Marimea autofinanțării este determinată de factori a caror influentă poate fi pusă în evidentă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

1. Vânzări

– Cheltuieli curente legate de prestații externe

2. Valoarea adăugată

– Cheltuieli de personal

– lmpozite, taxe si vărsăminte asimilate

3. Excedent brut din expIoatare

+ Venituri financiare

+ Venituri excepționale

– Cheltuieli financiare

– Cheltuieli excepționaIe

4. Cash Flow Brut

(Excedent monetar înaintea impozitării)

– Impozit asupra beneficiilor

5. Flow net sau marja brută de autofinanțare

– Dividende

Autofinanțare

La nivelut (1) se compară mărimea activității comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adaugate. Aceasta din urma suportă astfel, influenta politicii și a condițiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare și de consumuri intermediare, în legatură cu bunurile și serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii și consumate în cadrul activității curente.

La nivelul (2) formarea autofinanțării e determinată de condițiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influența exercitată de relatia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamisrnul comercial, politica prețurilor, evoluția productivității, evolutia diferitelor costuri, influențează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare și, în consecinta, asupra autofinanțării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari și alte elemente excepționale care afectează excedentul degajat de operațiunile curente. Pe de o parte, suma prelevarilor asupra acestui excedent va fi conditiontă de nivelul îndatorării și rata dobânzii, precum și de alte aspecte (incendii, penalități etc.). Pe de altă parte, câstigurile speculative (plus valoare asupra cesiunilor de exemplu) determină o crestere a excedentului.

Luarea în calcul a cheltuielilor și veniturilor financiare și a pierderilor și profiturilor excepționale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operațiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obținut și pus la dispoziția întreprinderii și a proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofinanțare, sau capacitatea de autofinanțare. Suma prelevarilor fiscale e determinată de politica de amortizare și de provizioane, în masura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil și condiționeazș împărțirea între impozit și beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe doua destinații.

La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividentelor și eventual pentru participarea salariaților Ia profit, iar altă parte rămâne la dispoziția întreprinderii și va permite să se finanțeze activități viitoare, această parte reprezentând marimea autofinanțării.

Autofinanțarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obține din propria activitate și este o consecința sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale.

2.3.3. Importanță autofinanțării pentru intreprindere

Autofinanțarea constituie o resursă financiarp complet diferită de cetelalte, ea având un statut deosebit în potitica de finanțare a întreprinderii. În masura în care antofinanțarea exprima aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanțare independentă și stabilă, putând să asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii.

Autofinanțarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politica de finanțare viabila.

În primul rând autofinanțarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducția simplă, și în măsura în care este posibil, reproducția lărgită, cresterea capitatului. Autofinanțarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice și morale a activelor pe termen lung (amortizări).

Apoi autofnanțarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanțelor, a stocurilor etc.), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi si cheltuieli).

În sfârșit, autofinanțarea corespunde părții din rezultate care este menținută și reinvestită în activitatea întrepriderii.

Primele două componente ale autofinanțării enunțate mai înainte, corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitaluritor angajate permanent în activitatea întreprinderii (se spune autofinanțare de menținere). A treia componentă permite să se lărgească productia și deci să se dezvolte activitatea întreprinderii (denumim această componentă autofinanțare de creștere).

Autofinanțare

= Amortizări

– Provizioane
+ Beneficiu nedistribuit Autofinanțare de creștere

În caz de pierdere, autofinanțarea nu permite să se mențină constant nivelul fondurilor angajate de întreprindere, deci capitalul întreprinderii va scadea.

Fig. 2.1

CicluI de acumulare poate fi reprezentat in felul urmator:

Autofinanțarea și ciclul capitalurilor pe termen lung

angajate în întreprindere

Autofinanțarea poate să vizeze două direcții fundamentale. Pe de o parte poate viza activele imobilizate (investițiile în sensul traditional al termenului). Pe de altă parte, autofinantarea poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparația între suma datoriilor pe termen lung și mediu și cea a mărimii autofinanțarii permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor.

2.3.4. Autofinanțarea și capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu și lung și marimea autofinanțării.

Recurgerea Ia acest indicator se justifică prin faptul că autofinanțarea măsoară capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori mici, întreprinderea nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanțare. În schimb dacă raportul atinge valori mai mari, întreprinderea are un grad ridicat de indatorare și va avea dificultăți pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse Ia scadență. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 și 3 ani, ceea ce înseamna ca întreprinderea ar trebui să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de autofinanțare sau autofinanțarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu și lung.

Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o nidicată capacitate de rambursare și sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-și pericliteze solvabilitatea la termen. Întreprinderile pentru care acest indicator depășește 3 ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează situatia. Eventualii împrumutători vor ezita să-și ia riscul acordării de noi împrumuturi a caror rambursare poate fi problematică. Aceste observatii arată că autofinanțarea constituie fundamental la capacitatea de rambursare. Nivelul său actual și evoluția autofinanțării sunt elemente esențiale pe care furnizorii de capital din exterior caută sa le ia în calcul înainte de a accepta să se implice în întreprindere. Un nivel satisfacator al autofinanțării apare ca o conditie fundamentală pentru obținerea altor surse de finanțare. Nici cresterea de capital și nici împrumuturile nu se pot realiza dacă întreprinderea nu manifestă o capacitate de autofinanțare suficientă.

Finanțarea externă apare aslfel, ca o completare și nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinanțare.

2.3.5. Autofinanțarea si autonomia financiară

Autofinanțarea find obținută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garanție pentru autonomie și stabilitate financiară. Bineînțeles, există și alte surse stabile, în afara autofinanțării, ca de exemplu creșterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu și lung. Dar insuflciența autofinanțării face să se reduca posibilitățile de finanțare externă. Autofinanțarea va constitui deci începutul inevitabil al oricarui plan de finanțare la termen. Furnizorii externi de fonduri nu vor accepta să aducă resurse decât dacă suma autofinanțării este linistitoare.

Aporturile la capitalul propriu nu par să măreasca dependenta întreprinderii fată de acționari. Dar, pe de o parte, o întreprindere care prezintă rezultate și o autofinanțare insuficiente riscă să descurajeze aportul la capital al unor noi acționari și chiar să descurajeze pe acționarii deja existenți. Pe de altă parte, în cazul insufcienței autofinanțări, recurgerea Ia cresterea de capital poate fi cauza pierderii totale sau parțiale a controlului asupra întreprinderii pentru asociații actuali, constrânși să faca apel la resurse externe pentru reconstituirea capacității de finanțare a întreprinderii.

În concluzie putem evidenția o serie de avantaje pe care le prezintă autofinanțarea :

– crește autonomia întreprinderii;

– se reduce expunerea ei la factori perturbatori și de risc;

– constituirea capitalului se face progresiv;

– se generează un efect multiplicator, câștigul din capitalul suplimentar generează un câștig suplimentar

– se pot restitui credite anterioare;

– se reduce nivelul costurilor financiare:

– perspective mai bune pentru investiții și modernizare.

2.4.1. Finanțarea directă și intermedierea financiară

In cazul relației de finanțare directă se stabilește un contact direct între agenții cu excedent de finanțare și agenții cu deficit de finanțare. Cei dintâi își pun economiile la dispoziția celor din urmă, fară ca un intermediar să intervină între ei.

Acest tip de situație se întâlnește în cazul în care o întreprindere "face apel la economiile publice" cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de acțiuni noi. În acest caz, deținătorii de economii aduc bani lichizi care reprezintă partea din economiile lor pe care o pun la dispoziția întreprinderii. În schimb, ei primesc de la aceasta un titlu, un document care reprezintă un angajament al întreprinderii față de ei. Dacă e vorba, de exemplu, de un împrumut obligatar, obligațiunea care i-a fost remisă deținătorului de economii reprezintă în același timp, o recunoaștere a datoriei întreprinderii și un angajament luat de aceasta de a vărsa dobânzi și de a rambursa împrumutul conform condițiilor fixate dinainte. Dacă e vorba de emiterea unor acțiuni, deținătorul economiilor devine asociatul întreprinderii. El primește deci, acțiuni care reprezintă fracțiuni din capital și care-i asigură o participare la anumite decizii ale întreprinderii, la distribuirea beneficiilor care s-ar obține și la partajarea patrimoniului în cazul încetării in viitor a activității.

Piața financiară, spațiul în care se derulează aceste operațiuni de finanțare pe termen lung, reprezintă deci, principala manifestare concretă a mecanismului finanțării directe. Totodată, acest mecanism tinde să fie aplicat și operațiunilor pe termen scurt. Este în special cazul emisiunii de bonuri care pot fi emise pe termen scurt, și, pe un plan mai amplu, al emiterii pe piețele monetare a titlurilor, cum ar fi biletele de trezorerie sau certificatele de depozit.

Piețele care centralizează aceste operațiuni de finanțare directă pot fi mai mult sau mai puțin organizate. În anumite țări ele ating un înalt nivel de instituționalizare și sunt reglate de un ansamblu complex de reguli juridice și tehnice, în special când există o piață bursieră oficială destul de vastă și de activă pentru a constitui piesa de greutate a pieței financiare. Dar chiar în absența bursei oficiale, cum este cazul pentru numeroase țări, operațiuni de finanțare directă pe termen lung și mediu se realizează de fiecare dată când avem o emisiune ocazionată de "plasamente private". Există astfel, o piață financiară neinstituționalizată și, eventual, alte forme active de fmanțare directă.

Intermedierea financiară corespunde celui de-al doilea mod de finanțare. Aceasta presupune apariția unui intermediar între agenții cu deficit și cei cu capacitate de finanțare. Intermediarul este un organism specializat în colectarea economiilor (în special de la particulari) și în acordarea de credite (în special întreprinderilor).

Prmcipiul intermedierii financiare este reprezentat în schema din figura următoare. Fig. 2.2

Finantare Colectare

Întermedierea financiară conduce astfel la o relativă disociere între colectarea economiilor și finanțarea prin credite. În ceea ce privește colectarea economiilor, intermediarii financiari caută să fructifice economiile agenților cu excedent de finanțare (și în special pe cele ale particularilor), propunându-le instrumente de plasare diversificate și adaptate preferințelor lor. Desi duce la operațiuni mai concentrate, această finanțare tinde spre o anumită diversificare a tehnicilor, procedeelor și duratelor.

2.4.2. Aportul la capitalul propriu

Diferitele tipuri de crestere a capitalului

Cresterea capitalului prin aport în numerar și în natura

Aportul extern Ia capitalul propriu corespunde, fie fondurilor initiale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului.

Aceste aporturi se efectueaza, fie în natura (cedarea catre întreprindere de mobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.

În contrapartidă, aportorii de fonduri sunt recunoscuti ca participanti Ia capitalul întreprinderii, adică sunt proprietari ai unei parti a capitalului, situatie care le confera statutul de asociati.

Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura întreprinderii: participarea cu părți sociale într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu raspundere limitată, cu actiuni într-o societate pe actiuni sau societate în comandită pe actiuni etc.

Dar în toate cazurile, proprietarul unei fracțiuni a capitalului are recunoscute trei drepturi. Pe de o parte, el benefciază de un drept de participare, sau forme și grade diverse, la luarea deciziilor în ceea ce priveste întreprinderea. Pe de alta parte, el beneficiază de un drept asupra unei cote-părți din eventualele beneficii. In sfârsit, el păstrează posibilitatea de a primi o parte din patrimoniul întreprinderii în cazul dizolvării acesteia. Cresterile de capital prin aport în numerar și în natura contribuie efectiv la finanțarea întreprinderii atunci când sunt resurse noi de care benefciaza întreprinderea.

În cazul creșterii capitalului social prin aportul în numerar, cu drept preferențial de subscriere, prețul de emisiune al acțiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, și superior valorii nominale a acțiunilor.

Prima de emisiune = Prețul de emisiune – Valoarea nominala

Vechii acționari au un drept preferențial de subscriere, numărul acțiunilor care pot fi subscrise sunt limitate. Acest drept este teoretic materializat, este detasabil de actiuni si este negociabil la bursă. În acest fel toți vechii acționari, care nu vor să subscrie preferențial la creșterea de capital, pot ceda dreptul atașat fiecarei acîiuni vechi , compensând astfel prejudiciul determinat de cresterea de capital.

Drepturi de subscriere (DS) se calculeaza astfel:

Unde: n – numărul de acțiuni noi

N – numărul de acțiuni vechi

B – valoarea bursieră

E – valoarea de emisiune

Creșterea capitalului social prin incorporarea de rezerve

Este o forma de crestere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să fixeze, să stabilizeze resursele deja existente în întreprindere. În cazul cresterilor de capital prin incorporarea de rezerve, întreprinderea integrează în capitalul social o fractiune din rezervele reprezentând beneficiile anterioare obținute și nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creșteri a capitalului, se procedeaza la distribuirea de acțiuni gratuite asociaților, proporțional cu participarea lor la capitalul întreprinderii.

Creșterea capitalului prin conversia datoriilor

La fel ca încorporarea de rezerve, creșterea capitalului prin conversia datoriilor pare să nu aiba incindența asupra finanțării întreprinderii. În acest caz se virează la capitaluri proprii o suma care figura anterior în conturile de datorii, fara a se modifica marimea globala a resurselor, adica suma pasivului. Operatia are totuși trei incidente directe sau indirecte asupra finanțării.

În masura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, întreprinderea este eliberată de o scadentă viitoare și crește astfel stabilitatea finanțarii sale. Se va recunoaste vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecințele ce decurg, mai ales influența asupra deciziilor întreprinderii.

Pentru ca suma datoriilor se diminuează și cea a capitalurilor proprii creste, întreprinderea este de acum înainte mai putin îndatorată, își ameliorează structura financiară. În caz de nevoie ea va putea să solicite usor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-și reconstituie capacitatea de îndatorare (și capacitatea de finanțare).

Dacă scadenta datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiată, operația efectuată micșorează presiunea exercitata asupra trezoreriei întreprinderii și se reduc astfel nevoile imediate de finantare.

Dintre toate formele de creștere a capitalului, numai cele care se fac prin aporturi în numerar și în natura apar în mod direct ca find operatii de finanțare. Creșterile de capital realizate cu ocazia încorporării de rezerve sau a conversiei datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obținute și nu afectează direct marimea lor totala. Totuși aceste operații exercită o influentă indirectă asupra condițiilor de finanțare.

Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită pluralității formelor de măsurare. Trei noțiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătura cu capitalurile proprii.

Valoarea nominaIă a capitalului

Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de referință. Această noțiune o utilizăm cănd spunem că societatea X prezintă un capital de 300 000 000 lei compus din 3000 de acțiuni a 10000 iei. Această valoare nominală este cea imprimată pe acțiunile societății. Termenul “capital social” desemnează valoarea nominala a capitalului în cazul unei societăți, oricare ar fi forma sa (societate pe acțiuni, cu raspundere limitată, în nume colectiv…).

Valoarea intrinsecă

Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde situatiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă întreprinderea și-ar înceta activitatea. În acest caz activele ar fi cedate și s-ar obține o sumă de bani (B). Apoi, creditorii find prioritari în raport cu asociatii, va trebui prelevată suma necesara pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma ramasă să se împarta între asociati, proporțional cu partea de capital deținută va fi:

B -P=S

Aceasta sumă S permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei parți a capitalului sau a fiecărei acțiuni. Se poate scrie:

unde ,,n’’ reprezintă numarul de acțiuni san parți de capital și VI reprezintă valoarea intrinsecă a fiecarei acțiuni sau părti sociale.

Bineînteles că aceasta valoare intrinsecă are puține sanse de a coincide cu valoarea nominală a capitalului. O asemenea ipoteză nu ar putea fi posibilă decât daca întreprinderea s-ar limita să mențină capitalul inițial, fără să puna în rezerva nici cea mai mica parte din benefciile realizate după înființarea sa și fara să înregistreze pierderi. Valoarea situației nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a capitalului nominal, superioară dacă întreprinderea a lucrat bine și a obținut beneficii și acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite și inferioara dacă întreprinderea a obținut pierderi, diminuându-și astfel capitalul.

Valoarea de piață

Valoarea de piață a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau parți ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzactiilor. În cazul particular al întreprinderilor cotate Ia bursă se poate vorbi de un preț determinat numit curs bursier.

Astfel, pentru o societate pe actiuni al carui capital e compus din 100.000 de actiuni, stabilim că la un curs de 3 lei pe actiune, valoarea globală a capitalului e de 300.000 lei. Aceasta corespunde valorii pe care piața bursieră o recunoaste întreprinderii și se numește valoare de piață sau capitalizare bursieră.

În general, în cazul societaților ale caror acțiuni sânt cotate la bursa, vom avea:

Capitalizare bursieră = Numar de titluri x Curs bursier

Am putea crede, la o prima analiză, ca valoarea de piată a capitalului ar fi apropiată de vloarea intrinsecă, piața pornind de la valoarea patrimoniului pentru evaluarea actiunilor și pentru capitalizarea bursieră. Dar în fapt un decalaj există între aceste diferite evaluări. Piata ia în calcul valoarea patrimoniului, dar ține cont de perspectivele de randament în viitor ale întreprinderii. Dacă această are perspective bune de câstig în viitor, valoarea de piață va depași mult valoarea patrimonială Ia acea dată.

În schimb, dacă perspectivele de, câștig în viitor sunt defavorabile (din cauza restrângerii pietei de desfacere, a tehnologiei depașite etc.), capitalizarea bursieră nu va reprezenta nici măcar valoarea patrimonială. Piata bursieră apreciază o întreprindere nu dupa valoarea patrimoniului său în prezent, ci după previziunile privind evoluția și câstigurile viitoare.

Pentru o întreprindere care vizează o crestere de capital prin aporturi în numerar, o buna imagine pe piată îi asigură în același timp un preț ridicat (cursul practicat în momentul creșterii capitalului se numește preț de emisiune) și un plasament ușor al titlurilor, ceea ce-i permite să obțină resurse suficiente în condiții favorabile. În acest fel problema evaluării actiunilor pe piața e o variabilă importantă a politicii de finanțare pentru o întreprindere care intenționează să recurgă la creșterea capitalului.

2.4.3. Recurgerea la îndatorare

O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:

Tabelul 2.1

Acest tabel terebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.

Creditele specifice se refera la anumite operatiuni cum ar fi exportul, crearea întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari și trebuie deci cuprinse în această categorie.

Creditele inter-intreprinderi apar când o întreprindere acordă clienților săi termene de plata, nefacându-se deci apel Ia economiile publice sau la intermediari.

În sfârsit, se pot obține credite pe piețele internationale de capitaluri sau de Ia bănci internaționale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizează decat un numar limitat de mari întreprinderi, publice sau private.

Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finanțare, care vizează marile întreprinderi sau importante instituții publice sau private. Daca situația economica și rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia. În practică acest mod de finanțare se regasește prin două tipuri de operațiuni: emisiumea de titluri pe termen scurt și emisiunea de obligatiuni și alte titluri pe termen lung.

Pot exista și angajamente intermediare între datorii și capitaluri proprii, numite quasi-fonduri proprii.

Emisiunea de titluri pe termen scurt

Emisiunea de bonuri, de bilete de trezorerie sau alte titluri pe termen scurt constituie o operațiune prin care împrumutatul emite un titlu în schimbul fondurilor care-i sunt împrumutate pe termen scurt sau mediu. Aceste titluri, care pot fi oferite publicului sau partenerilor cu care emitentul a stabilit un contract direct, apar ca forme simplificate ale obligatiunilor și pe un termen mai scurt.

Fig. 2.3 Schema unei emisiuni de titluri financiare

Emisiunea de obligatiuni

Emisiunea de obligațiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie forma principala de împrumut prin apel direct la economii, chiar daca aceasta e rezervată numai societaților pe acțiuni care îndeplinesc anumite condiții.

Operațiunea permite obținerea unor fonduri de la publicul larg (oferta publică) sau de la un grup restrâns de investitori experimentați (plasament privat) ; acestia primesc în schimbul numerarului, titluri de valoare (obligațiuni) negociabile la bursa. Apariția pieței de capital ofera societaților românesti o alternativă de finanțare a activității lor , și anume emisiunea și tranzacționarea valorilor mobiliare proprii în condițiile Legii nr. 52/1994.

Obligațiiunea este un contract de credit încheiat între emitent și cel care o achiziționează pe piața primară sau secundară (in cazul in care această piață există). Înainte ca valorile mobiliare să fie oferite publicului, societatea comercială va întocmi un prospect de ofertă. Acesta descrie în detaliu societatea și operațiunile sale, trecutul ei, produsul, mediul concurențial, cuprinzând de asemenea, situatia financiară, pretul obligațiunilor, piața de tranzacționare. Prin prospectul de ofertă întreprinderea trebuie să convingă investitorii de calitatea eventualelor plasamente. Un rol important revine intermediarilor de pe piețeie de capital – societățile de valori mobiliare (SVM) și burselor de valori.

Principiul acestui tip de operatiune constă în fracționarea împrumutului într-un mare numar de parți, obligațiunile. Aceasta fracționare permite să se realizeze o centralizare financiară mai eficace, prin mobilizarea de multiple contribuții cu sume eventual limitate. Fiecare obligatiune constituie deci pentru împrumutator un titlu de creanța și pentru împrumutat o recunoaștere a datoriei.

Ca și alte valori mobiliare ( în special acțiunile), obligațiunile sunt trasmisibile prin negociere. În caz de nevoie, împrumutatorul poate să reintre în posesia fondurilor, în condiții mai mult sau mai puțin rapide și mai mult sau mai puțim favorabile, după calitatea titlului (deci a emitentului) și a conjuncturii de pe piața financiară. Aceasta posibilitate, de a revinde obligațiunile pe piată “secundară” altor împrumutători, fără a aștepta rambursarea lor de către împrumutat (scadența), crește mobilitatea plasamentului pentru împrumutatori, cu toate ca termenul lor normal ar fi un termen lung (șapte la douăzeci de ani). Se realizează astfel compatibilitatea ăntre nevoile împrumutaților care doresc să dispună de capitaluri pe termen lung și cele ale împrumutătorilor care cauta suplețe si mobilitate pentru plasamentele lor.

Rambursarea obligațiunilor (se mai spune amortisment financiar) se efectuează în condițiile stabilite la lansarea lor, fie făcându-se rambursarea o singură dată (amortizare la sfârșitul perioadei), fie prin tranșe (amortizare prin anuitati), în acest caz alegerea titlurilor amortizabile făcându-se prin tragere la sorți.

Traditional, remunerarea obligațiunilor este fixă. Dar pot exista și obligațiuni a căror remunerare variază după rezultatul întreprinderii, precum si obligatiuni cu dobândă variabilă.

Finanțarea prin emisiune de obligațiuni prezintă o serie de avantaje:

• Împrumutul obligatar este o alternativă la piața creditutul (piața cu un risc foarte ridicat);

• Împrumutul obligatar reprezintă, de asemenea, o alternativa la piața acțiunilor, atunci când aceasta este în scădere sau în stagnare și când emitentul dorește obținerea unor fonduri importante care nu pot fi obținute fară schimbari majore ale acționariatului;

• Rambursarea sumei împrumutate se face integral la momentul scadentei; pe perioada de viață a obligațiunii se plăteste numai dobânda; întreaga sumă de bani împrumutată poate fi utilizată pentru realizarea unei investiții care să devină rentabilă dupa o perioadă mai îndelungată;

• Obligațiile se emit fară garanții materiale, în acest caz, garanția împrumutului constă în bunul renume al emitentului și în analiza fluxului de numerar al acestuia;

• Convertibilitatea obligațiilor le fece mai atractive pentru investitori;

• Obligațiunea, ca un contract de credit, este mai ușor de înțeles de către publicul larg și, în consecință, mai atractivă;

• Împrumutul obligatar prin ofertă publică permite accesul micului investitor la plasamente în afaceri profitabile;

• Riscul pe care și-l asumă investitorii este mai mic decât în cazul achiziției (de acțiuni deoarece, în cazul obligațiunilor emitentul trebuie să respecte obligațiile asumate (răcumpărare și dobândă) indiferent de profitul obținut de societate.

Indiferent de modalitatea de emisiune a obligațiunilor (prin ofertă publică sau prin plasament privat) societatea comercială va suporta numai cheltuielile necesare realizării studiului de finanțare, cheltuielile de întocmire a prospectului de ofertă publică sau a documentului de ofertă și cheltuielile de publicitate (dacă este cazul).

Marimea emisiunilor variază considerabil de la o tară la alta. Pe piața franceză, se situează în general intre 50 si 9O milioane euro, aceste limite fiind praguri economice indicative și nu norme juridice. Intervalul menționat corespunde marimii care permite să se acopere cheltuielile fixe legate de emisiune. Limita superioară menționată exprima posibilitatea pieței de a absorbi astfel de titluri. Este posibil ca piața sa poată absorbi și emisiuni mai mari.

Capacitatea de absorbție a pieței e determinată de marimea fondurilor susceptibile să fie angajate pe piața financiară și de concurența care se face emitenților de titluri. Lansarea de împrumuturi publice într-o conjunctura când bugetul statului e deficitar nu este indicată. Aceasta pentru ca titlurile emise de stat prezintă garanție mai mare si sunt preferate de cei care dau cu împrumut, restrăngându-se suma fondurilor accesibile emitenților privați de titluri.

Împrumuturi acordate de bănci si alti intermediari financiari

Împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica dupa obiectul lor economic:

– credite pentru investiții

– credite pe termen scurt de mobilizare și de trezorerie

– credite imobiliare

– credite de export

– scontarea

– credite comerciale

Creditele pentru imvestiții reprezintă o parte importantă a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O forma specială a creditelor pentru investitii o reprezintă operatiunile de leasing.

Finanțarea prin leasing este o soluție modernă și avantajoasă de asigarare a capitaiului fix necesar întreprinderilor. În loc să împrumute bani pentru achiziționarea unor echipamente, mașini, utilaje, instalații, clădiri, întreprinderile pot să "împrumute" prin sistemui leasing, direct aceste resurse, în anumite condiții.

În esență "leasing" presupune un acord prin care se transferă dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilită și cu posibilitatea de cumpărare a acestuia la sfarsitul perioadei; în anumite privințe, efectele sunt similare cu închirierea și/sau cu vânzarea în rate. Practicile mondiale relevă utilizarea unui leasing direct (producătorul și proprietarul bunului îl încredințează spre folosință unui beneficiar) și a unui sistem de leasing indirect

În acest caz, o institutie financiară sau o bancă de credit achizitionează un bun pe termen lung și mediu ales de întreprinderea care doreste sa investeasca. Apoi bunul este dat în locație întreprinderii care are posibilitatea să-l răscumpere.

Astfel, investitorul nu obține un credit propriuzis, dar evită să avanseze suma necesară pentru achiziționarea unui bun. El este un simplu locatar al bunului pe care-l utilizează și va trebui să plătească, dupa o periodicitate prevazută, chirie institutiei de leasing, având și posibilitatea să-I rascumpere.

Se va face distincție între leasing operațional și leasing financiar. În primul caz, propietatea rămâne la societatea ’’locator’’ și după încheierea perioadei convenite; în cei de-al doilea caz, la încheierea perioadei, utilizatorul achizitionează bunul pe care l-a ''luat în leasing plătind o "valoare reziduală" a acestuia (leasing-ul financiar se aseamănă cu o vânzare în rate și cu o situatie de "credit furnizor"). Conform legislației române o parte, denumită locator, se obligă ca, la solicitarea celeilalte părti, denumiă utilizator, să cumpere sau să preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia, contra unei plăti numite redevență, in scopul exploatării sau, după caz, al achiziționarii bunului. Operatiunile de leasing au ca obiect: a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;

b) utilizarea echipamentului industrial;

c) utilizarea bunurilor imobile cu destinație comercială, achiziționate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliară pentru comerț și industrie);

d) utilizarea fondului de comerț sau a unuia dintre elementele sale necorporale;

e) utilizarea bunurilor de folosință îndelungată și a imobilelor cu destinație de locuință, pentru persoanele fizice.

Pe parcursul executării contractului, utilizatorul este obligat să efectueze plătile cu titlu de redevență, în cuantumul valoric stabilit și la datele stabilite în contractul de leasing; redevența plătită va fi calculată tinând seama de o marjă de profit și de amortizarea integrală sau parțială a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de părți, de comun acord, în functie de natura bunului și valoarea sa de intrare, în conformitatate cu legislația. La încheierea perioadei stabilite în contract întreprinderea beneficiairă are următoarele optiuni:

a) să restituie bunul;

b) sâ prelungeascâ contractul (cu o redevență mai mică, pentru că bunul este în parte amortizat);

c) să achizitioneze bunul la un preț care corespunde valorii actualizate.

Se conisideră că leasing-ul are următoarele avantaje:

I. În plan fiscal. toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal ,în timp ce la finanțarea prin credite, numai dobânda este deductibilă iar la finantarea din surse proprii este deductibilă numai amortizarea; întreprinderea este interesată să deducă din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor conditii bune de desfâsurare a activității, ea plătind impozit pe profit pentru partea din venituri care rămâne după deducerea cheituielilor);

2. În plan financiar: leasing-ul permite finanțarea investițiilor fără a recurge la capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul că nu se alterează proporția între capitalul propriu și cel împrumutat și nici nu se modifica raporturile de proprietate asupra capitalului social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de noi investitori);

3. În plan economic: leasing-ul este o soluție care leagă nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; întreprinderea folosește un echipament numai atâta timp cât are nevoie pentru realizarea unui obiectiv, după care renunță la el și nu mai are nici cheltuieli; în plus, întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în condiții mai puțin severe decât în cazul creditelor bancare (chiar dacă nu are garanții colaterale suficient de mari);

Principalul dezavantaj al sistemului de leasing il constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acoperă și valoarea serviciului prestat den finanțator și de firma de leasing.

Creditele pe termen scurt au în general scadente de pana la un an, dar pot merge și pana la doi ani. Sunt acordate de bănci și pot fi disociate de credite de mobilizare și credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare data când o banca accepta sa mobilizeze creanțe deținute de o întreprindere. Cu ocazia operațiunilor lor comerciale, întreprinderile acumuleaza creanțe de fiecare data cand acorda un termen de plata clienților. Prin urmare, ele pot să aștepte scurgerea acestui termen pentru a-și incasa vânzările. Dar situatia financiară a întreprinderilor poate să nu permită așteptarea termenului care poate fi după o perioadă de 60 până la 90 zile. În astfel de situatii intervin băncile care “mobilizeaza’’ aceste creante. Ele pun la dispoziția întreprinderii imediat o suma de bani care corespunde valorii creanței, diminuată cu o suma care reprezintă remunerarea băncii (dobânda și comision).

În acest caz putem avea ca exemplu Finanțarea prin factoring

Factoringul reprezintă un contract de finanțare pe termen scurt a unei firme numită aderent, de către o societate specializată, numită factor, în scnimbul cedării unor creanțe detinute asupra clienților săi. Această tehnică de finanțare se poate aplica atât pentru tranzacții efectuate pe piața internă, cât și pentru operațiuni de export, cu precizarea că tennenul de plată a contravalorii mărfurilor nu depășește de regulă 180 zile .Factorul sau firma de factcoring poate fi o bancă sau o instituție financiară specializată.

Mecanismul de derulare a acestui contract; constă în cedarea către factor a creanțelor asupra unor clienți ai unei firme (aderentul) în schimbul plății imediate a acestora. De exemplu, o firmă care are cont deschis la Banca Comercială Română încheie un contract de vânzare-cumpărare cu un client italian, în care se prevede ca modalitate de plată acreditivul irevocabil, confirmat cu plata la 60 de zile. După ce vânzătorul îndeplinește toate cerințele legate de punerea la dispoziția cumpărătorului a documentelor convenite în acreditiv, acesta din urmă autorizează banca să efectueze plata în termen de 60 de zile. Vânzătorul poate intra imediat în posesia banilor încheind un contract de factoring cu B.C.R., care face plata pe loc, urmând ca ea să se ocupe de operațiunile ce decurg din relația cu partenerul italian al firmei românești.

Factorul îndeplinește 3 funcții de bază: plâtește imediat suma creantelor furnizorului, deducând un comision de factoring sau agio. calculat în funcție de valoarea creantelor și un comision de finanțare. determinat în funcție de rata dobânzii; preia asupra sa sarcina de a recupera, la termen, creantele asupra clientilor; preia asupra sa riscul legat de recuperarea creanțelor.

Deci firma de factoring furnizează trei tipuri de prestatii: un credit, un serviciu și o asigurare. De aceea, costul factoringului este relativ ridicat, mai ales datoritâ comisionului de factoring care poate lua valori de la 0,5% la 2,5% din mărimea creanțelor în functie de numărul și calitatea clientilor, volumul de activitate, riscul politic din tară cumpărătorului, în cazul operațiunii de export, de relatiile existente între firma de factoring și cea care apelează la această formă de finanțare.

Avantajele factoringului pentru vânzător constau în:

– simplificarea gestiunii contabile, administrative și bugetare, deoarece la întocmirea bilantului se urmărește postul ”creante factor";

– eliberarea de riscul de neplată a creanțelor:

– vânzarea pe credit se transformă într-o vânzare în numerar, prin recuperarea imediată a valorii creanțelor, ceea ce permite o

finanțare rapidă a activitâtii vânzătorului. Dezavantajul cel mai important al factoringului îl constituie costul său relativ ridicat.

Derularea unui contract de factoring parcurge urmâtoarele etape:

1. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de creanțe între aderent și factor.

2. Intocmirea unei chitante subrogatorii de câtre aderent prin care acesta remite factorului următoarele documente:

– cererea de plată și borderoul care cuprinde creanțele cedate de aderent;

– declarația autentificată la notariat a aderentului prin care se transmit creanțele în proprietatea factorului;

– factura (facturile) pe care s-a înscris mențiunea de subrogare.

3. Aderentul pune la dispoziția factorului copii după toate documentele care atestă faptul că acesta deține dreptul de creanță asupra unui client (de exemplu, deschiderea unui acreditiv, certificat de origine, declaratia de încasare valutară, certificat de circulatie a mărfurilor, declaratie vamală, packing list, scrisoare de trăsura, factură internă, acreditiv, etc.).

4. Factorul accepta la plata factura (facturile) pe care s-a facut mentiunea cu privire la efectuarea subrogarii.

5. Aderentul notifica debitorului sau transmiterea proprietatii asupra creanței

6. Factorul efctuează plata în locul aderentului.

Utilizarea acestui sistem de finanțare prezintă o mare importanță în cadrul industriilor cu caracter sezonier – zahăr , ulei vegetal, conserve de legume și fructe – ca urmare a interpunerii instituției de factoring care permite renunțarea la angajarea personalului contabil sezonier.

Scontarea reprerzintă o operatiune bancară constând în cumpărarea de catre o bancă comercială a unor efecte de comerț – trate , bilete la ordin , de la beneficiarii lor înainte de ajungerea lor la scadență. În acest mod sunt finanțat pe termen scurt creanțele comerciale evidențiate sub forma unui titlu de credit.

Scontarea prezintă următoarele avantaje :

acoperirea imediată a necesarului de lichidități

simplitatea documentației

operativitatea procedurilor

costuri reduse

Pentru efectuare operațiunilor de scontare băncile percep o taxă de scont.

Creditele comerciale reprezintă o modalitate uzuală de finanțare a activității de către furnizori , constituind una din cele mai atractive modalități de procurare a resurselor financiare.

Sprijinul financiar acordat de furnizori îmbracă două forme:

creditul comercial corespunzător căuia clientului i se acordă un anumuit termen pentru achitarea facturilor, de regulă 30 de zile.

Reduceri oferite în cazul în care furnizorul acordă o bonificație cash, de exemplu o reducere de 2% în cazul plății facturii în primele 10 zile ale unui termen de plata de 30 zile.

Așadar prin intermediul creditului comercial fie este amânată plata până în momentul în care este vândut stocul, fie se pot amâna economii ca urmare a beneficierii de reduceri datorită plății rapide a facturii.

2.4.4. Necesitatea dezvoltării finanțării din exteriorul întreprinderii

După cum s-a remarcat deja, finanțarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanțare directă, fie pe o intermediere financiară.Finanțarea directă permite stabilirea unei relații imediate între unitățile care au nevoie de finanțare și cele cu excedente de finanțare. Dar această relație comportă totuși niște condiții atât de restrictive, încât ele i-ar putea limita perspectivele de dezvoltare. Exigențele agenților cu excedente și cele ale agenților în deficit sunt divergente. Dm acest motiv, finanțarea directă poate întâmpina unele dificultăți.

Mai întâi, în materie de durată, preferințele agenților cu excedente și cele ale agenților cu deficit par la prima vedere incompatibile. Deținătorii de economii vor să-și plaseze excedentele în operațiuni pe termen scurt sau la vedere, în timp ce nevoile de finanțare sunt îndeosebi pentru resurse pe termen lung și mediu (în special pentru finanțarea investițiilor întreprinderilor). În relația de finanțare directă, această distorsiune între structura pe termen a ofertei și cea a cererii de finanțare ar fi iremediabilă și nu ar permite nici mobilizarea celei mai mari părți a economiilor, nici realizarea majorității investițiilor. În cazul intermedierii, dimpotrivă, intermediarul financiar poate realiza reglarea, dacă acceptă să-și asume riscul transformării operațiunilor pe care le efectuează. Intermediarul colectează resursele care-i sunt încredințate în special pe termen scurt, ținând seama de preferințele deținătorilor de economii. Cu toate acestea, aceste resurse sunt fumizate de un număr foarte mare de depunători. De aceea se poate spera că, în virtutea legii numerelor mari, se va stabili o compensație între sumele retrase de unii deținători de economii și noile depuneri ale altora. Această compensație va permite creșterea – sau cel puțin stabilizarea – valorii globale a resurselor colectate. În absența crizei majore de încredere (reflectată de un aflux al cererilor de restituiri), ansamblul resurselor la vedere sau pe termen scurt ale instituțiilor financiare se va reînnoi și va funcționa astfel, ca un ansamblu de resurse stabile care să poată fi împrumutate pe termen mediu sau lung de către organismele care le-au colectat.

A doua justificare funcțională a rolului intermediarilor ne trimite la rolul lor de centralizare financiară. Excedentele de economii sunt constituite din veniturile dispersate ale milioanelor de deținători ale căror disponibilitâți individuale ating în medie o valoare limitată. Nevoile de finanțare sunt mult mai puțin fracționate și în plus o mare parte sunt concentrate într-un număr redus de mari întreprinderi care au în vedere mari proiecte de investiții. În acest sens, intermediarii joacă un rol de "grupare" și canalizează o multitudine de mici fluxuri de economii spre marile curente de investiții.

0 a treia justificare se referă la condițiile de alocare a economiilor spre utilizările lor posibile. Afectarea pertinentă a capacităților de finanțare necesită o anume selecție între cererile care vin de la agenții cu deficit. Această selecție cere în special o evaluare a riscurilor, a rezultatelor potențiale legate de diversele proiecte avute în vedere, eliminarea tuturor cerințelor care par prea aventuroase și a celor a căror eficiență economică și socială ar fi insuficientă sau problematică.

Majoritatea deținătorilor individuali de economii n-au nici posibilitatea și nici capacitatea să aprecieze eficiența operațiunilor sau a întreprinderilor pe care le finanțează, din motive care țin de tehnicitatea metodelor de evaluare financiară și de dificultâțile de întelegere a surselor de informație care pot fi folosite. Intermediarii au, dimpotrivă, mijloace abundente de stocare și de analizare a informațiilor privind situația întreprmderilor care solicită finanțare au posibilitatea să-și constituie echipe de experți competenți în materie de studiere a dosarelor de credit intervenția lor ar trebui deci, să permită o selecție mai eficace a proiectelor și o orientare a capacităților de finanțare spre utilizările cele mai sigure și mai avantajoase.

In al patrulea rând, intermediarii reușesc să mobilizeze niște economii care n-ar fi fost atrase într-un sistem de finanțare directă, pentru că ei își substituie notorietatea și credibilitatea lor acelora ale întreprinderilor industriale și comerciale care, în majoritate, se bucură de mai puțină încredere din partea deținătorilor de economii, într-o relație de finanțare directă, agenții cu capacitate de finanțare își aduc direct fondurile agenților cu deficit. În contrapartidă, ei primesc de la aceștia titluri care atestă aportul lor și garantează o plată viitoare și/sau o rambursare. Este vorba de "titluri primare" (acțiuni, obligațiuni, bonuri) a căror valoare viitoare va depinde de încrederea de care va beneficia emițătorul. Dar numai întreprinderile sau instituțiile care se bucură de o mare notorietate pot avea acces la un public larg și își pot "plasa" titlurile destul de bine pentru a atrage sume mari de economii. Majoritatea întreprinderilor – mici, mijlocii sau chiar mari – nu pot spera să aibă acces la aceste surse de finanțare și sunt obligate să recurgă la intermediari. În acest caz, intermediarii colectează economiile agenților cu excedent și le dau în schimb titluri care, sub diverse forme, corespund unor simple dovezi ale datoriei. Din motive de securitate, de comoditate sau de suplețe, aceste titluri emise de intermediari (titluri secundare) sunt în mare măsură acceptate de public care manifestă mai multă încredere în aceste instituții specializate, care au adesea baze financiare ce asigură garanția necesară. Resursele colectate pot fi ulterior împrumutate întreprinderilor și altor agenți care au nevoie de finanțare. Aceștia vor da atunci intermediarilor niște dovezi de recunoaștere a datoriei lor (titluri primare) care exprimă angajamentul luat de creditorii primari față de instituțiile care le oferă fonduri.

Se poate concluziona că cele trei moduri fundamentale de finanțare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanțare, care asigură trecerea de la un regim de autofianțare pură la un sistem care include fianțarea directă și apoi intermedierea financiară. Acest proces permite lărgirea cercului celor care concură la finanțarea economiei și mărirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferențierea între cele trei moduri de finanțare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evoluției sistemelor financiare.

Cap. 3. Programe de finantare

La ora actuală, sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană sectorului de întireprinderi mici și mijlocii include urmatoarele programe:

– Programul de Coeziune Economică și Socială 2007 – componenta pentru întreprinderile mici și mijlocii, care sprijină Guvernul României în inplementarea unei politici coerente de dezvoltare regională prin proiecte de investiții în sectoare prioritare. Bugetul total este 111,2 milioane de euro, din care 85 milioane euro reprezintă contribuția din partea Uniunii Europene, restul fiind acoperit de Guvernul României.

Programul de Coeziune Economică și Socială 2006 – componenta

,, Asistenta pentru IMM – uri’’. Bugetul acestui program este de 100 milioane euro, din care 75% reprezintă fonduri din partea Uniunii, restul de 25% fiind acoperit de Guvernul României. Componenta ,, Asistenta pentru IMM – uri’’ are ca obiective: sporirea investițiilor pentru înființarea de întreprinderi mici și mijlocii sau dezvoltarea celor deja existente , sau a celor recent înfințate ; înbunătățirea posibilităților de acces la creditare pe termen mediu și lung pentru întreprinderile mici și mijlocii ;

– Programul RICOP – componenta ,,Facilitatea de finanțare a IMM-urilor" (Programul de Restructurare a Întreprinderilor și Conversie Profesională) – a fost creat pentru a ajuta Guvernul României în demersul său de reducere a impactului social al programului de refoma economică, care include restructurarea, privatizarea și includerea întreprinderilor care înregistrează pierderi.

– Programul RICOP furnizează 100 de milioane euro pentru a veni în întampinarea eforturilor Guvernului de a transfera ocuparea forței de muncă de la marile întreprinderi de stat, care înregistrează pierderi, către noi sustenabile sectoare de activitate, în principal al întreprinderilor mici și mijlocii.

Obiectivul ei a fost stimularea băncilor comerciale pentru a acorda sprijin întreprinderilor mici și mijlocii pe termen lung pentru investiții în bunuri de producție . Schema este finanțată de fonduri PHARE , la care se adaugă contribuția a trei bănci comerciale ( Banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Ion Țiriac) si Casa de Economii și Consemnațiuni.

– Programul ISPA ( Instrument pentru Politici de Structurare de Pre-Aderare) este unul dintre cele trei instrumente de finanțare nerambursabilă ( împreună cu PHARE și SAPARD) care va sprijini România în pregătirea aderarii la Uniunea Europeana. Programul ISPA se va concentra pe investițiile legate de directivele de mediu a caror implementare solicită costuri importante , reprezentând urmatoarele domenii : rezerva de apă potabilă ; tratarea apelor reziduale ; administrarea deșeurilor solide și a celor periculoase ; poluarea aerului.

– Programul SAPARD ( Program Special de Pre – Aderare pentru Agricultura si Dezvoltarea Rurală) – constituie principalul instrument prin care Uniunea Europeană sprijină procesul de pre-aderare a României în domeniul agriculturii. Acest program alocă României, anual, 153,2 milioane euro, în perioada 2006 – 2006 , pentru a facilita adoptare legislatiei comunitaredin domeniu și pentru a înbunătăți competitivitatea sectorului agricol.

Cu toate că programele și schemele de finanțare au constituit și constituie oprtunități pentru dezvoltarea și modernizarea întreprinderilor mici și mijlocii din România, se constată că foarte puține societăți din acest domeniu au apelat la aceste fonduri.

În anexă sunt prezentate programe de finanțare nerambursabilă (GRANT-URI)

Întreprinderea modernă î-și desfășoară activitatea într-un spațiu financiar care îi ofera instrumente și posibilități de acțiune specifice , dar care o supune unor constrângeri deosebite .

Conținutul și condițiile problemelor financiare la care trebuie să facă față întreprinderea, precum și soluțiile care pot fi gasite , sunt legate în mod evident de caracteristicile mediului său financiar precum și de propriile sale caracteristici.

Sublinierea unei orientări care va reiesii din aceasta lucrare , pune în evidență influenta pe care o exercita asupra propriei activități financiare, contextul intern și extern fiecarei întreprinderi.

O prima mare dificultate cu care se confrunta sectorul întreprinderilor mici și mijlocii se referă la faptul că , în condițiile de azi , creditul este foarte scump, se obține foarte greu din cauza birocrației , garanțiilor mari și datorită insuficienței culturii economice a populatiei.

O alta dificultate majoră a constituie faptul că , în momentul de față, piața românească are o creștere foarte lentă . Ori , a dezvolta întreprinderi mici si mijlocii când piața nu crește , este deosebit de dificil. Acesta înseamnă că întreprinderile nou înfințate să elimine întreprinderile care au ocupat deja un segment de piața din domeniul respectiv , acțiune greu de realizat. De asemenea în aplicarea și susținerea programelor de finanțare, dificultățile sunt generate și de faptul că în România mai există încă inflație , în ciuda progreselor substanțiale obținute în ultimii ani.

Întreprinderile mici și mijlocii, ce își desfășoară activitatea în sfera producției de bunuri și a prestărilor de servicii beneficiaza de mai multe facilități menite să contribuie la extinderea și dezvoltarea acestora . Dintre aceste facilități fac parte și:

simplificarea procedurii de înregistrare a întreprinderilor mici și mijllocii – potrivit OUG nr. 76/2007 privind înregistrarea și funcționarea comercianților la Biroul Unic din cadrul Oficiilor Registrului Comertului.

acces la activele dispombile ale societăților comerciale și companiilor naționale cu capital majoritar de stat , precum și ale regiilor autonome(Legea nr.415/2007 privind aprobarea OUG nr. 297/2006 pentru completarea Legii 133/2005 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înfințarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii) ;

În condițiile prevăzute de art. 17 din Legea 345/2002 privind taxa pe valuare adăugată , întreprinderile mici si mijlocii beneficiază de amanarea plății TVA pentru livrările de mașini industriale , mijloace de transport destinate realizarii de activități productive, utilaje tehnologice, instalații, echipamente, aparate de măsură și control, autoamtizări și produse software, care au fost produse cu cel mult un an înaintea vânzării, și nu au fost niciodată utilizate.

Legea 414/2002 oferă facilități privind impozitul pe profit în sensul ca , întreprinderile mici și mijlocii beneficiază deductibilitatea cheltuielilor privind amortizarea activelor corporale și necorporale.

– Alte facilități fiscale se referă la : instituțiile politice , societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome care au obligația să organizeze prima licitație doar pentru întreprinderile mici si mijlocii;

Întreprinderile mici si mijlocii beneficiază de reducere cu 50% pentru criteriile legate de cifra de afaceri și garanțiile stabilite în caietul de sarcini pentru licitație.

Întreprinderile mici și mijlocii sunt scutite de plata taxelor vamale pentru mașinile , instalațiile , echipamentele industriale , precum și pentru know – how , care se importă în vederea dezvoltării activităților proprii de producție și servicii și care se achita din fonduri proprii sau din credite obținute de la bănci românești sau străine ; bunurile importate de întreprinderile mici și mijlocii sunt scutite de plată taxelor vamale și de plata taxei pe valuare adăugată în conformitate cu prevederile OUG 17/2006 ; cota parte din profitul brut reinvestit de către întreprinderile mici și mijlocii nu se impozitează; întreprindeile mici și mijlocii beneficiează de reducerea impozitului pe profit în proporție de 20% în cazul în care sunt înfințate noi locuri de muncă.

Fără a nega o serie de pași importanți realizați în ultimii în legatura cu retragerea statului din poziția de principal factor de decizie în viata econoinică, totuși acesta a continuat să fie, prin politicile economico – financiare practicate, principalul generator de obstacole în calea dezvoltării sectorului privat în general, și a întreprinderilor mici și mijlocii în special.

Una din marile bariere care obstrucționează dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii o constituie lipsa resurselor financiare pentru pornirea unei afaceri sau pentru dezvoltarea celei deja existente. Băncile sunt reticiente în a lucra cu întreprinderile mici și mijlocii, datorită riscurilor mari și costurilor semnificative de împrumut. Principalele cauze care îngreuneaza accesul la surse de finanțare sunt : lipsa garanțiilor necesare sau un colateral solicitat, prea mare ; dobânzi reale prea mari; reținerea băncilor în a acorda împrumuturi pe termen lung; slaba instruire a personalului de specialitate întocmirea planurilor de afaceri și nu în ultimul rând , eficiența scazută a proiectelor prezentate de către întreprinderile mici și mijlocii.

Gama de instrumente financiare ce pot fi folosite de catre întreprinderile mici ăi mijlocii este suficient de larga: granturi acordate de stat sau de programe de asistență internațională; microîmprumuturi la dobânda pieței – pe termen scurt (sub un an), pe termen mediu (sub 3 ani) și pe termen lung (3-7 ani), linii de credit cu componența nerambursabilă ; împrumuturi cu dobândă subvenționată; împrumuturi privind anumite condiții specifice de rambursare etc.

Apreciem ca și în aceste condiții, este necesară crearea unor scheme adecvate și eficiente care sa țină seama de cateva principii în asigurarea oportunităților și instrumentelor financiare în susținerea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Dintre acestea, supunem atenției urmatoarele:

– focalizarea atenției pe crearea unor instituții și infrastructuri financiare care să fie valabile pe termen lung, în loc de a se acorda principala atenție unor măsuri pe termen scurt (programe limitate in timp),

– necesitatea unor programe în domeniul bancar, care să vină în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii ;

– măsuri care să îmbunătătească și să simplifice accesul la finanțare ale întreprinderilor mici si mijlocii (de ex : acordarea creditelor numai pe baza planului de afaceri) ;

încurajarea funcționării pe piețe de capital ;

efectuarea de training în sectorul întreprinderilor mici și mijlocii în legătură cu modalitățile de contactare și colaborare cu sectorul bancar

crearea unor scheme scheme și instrumente financiare la nivel local și regional

Înbunatățirea climatului de afaceri , în care își desfasoară activitatea sectorul întreprinderilor mici și mijlocii este o cerința fundamentală în realizarea unor economii eficiente pe piața , dar și în construirea unui sistem democratic.

Apreciem faptul că , în ultima perioadă , oprtunitațile de finanțare a întregii activități economico-sociale, deci și a întreprinderilor mici și mijlocii, au constituit o preocupare de bază a politicii economice.

În perioada 2003 – 2006 , va avea loc o creștere semnificativă a nivelului finanțării întreprinderilor mici și mijlocii din partea Uniunii Europene pentru România, prin programele :

PHARE ( Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy)

ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare),

RICOP (Restructurarea Întreprinderilor și ProgramuI de

Conversie a Forței de Muncă),

SAPARD (Program Special de Pre-Aderare pentru Agricultură și

Dezvoltare Rurala).

În plus , România va beneficia și de alte surse de finanțare din partea Instituțiilor Financiare Internationale (IFI) sau de acorduri bilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene. Se impune ca autoritatile române să-și întărească capacitatea administrativă, pentru a utiliza eficient acest sprijin financiar, într-un mod care să garanteze un impact maxim în ceea ce priveste reducerea diferentelor regionale și intraregionale.

Stimularea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii conduce nu numai la crearea de locuri de muncă și de noi afaceri, dar asigură și o creștere economică reală.

Acesta este motivul pentru care sprijinirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii reprezintă una din prioritățile asistenței financiare din partea Uniunii Europene.

AngajamentuI Guvernului de a sprijini acest sector a fost demonstrat prin decizia de a înfința Ministerul pentru lntreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperației (actualmente Agenție subordonată Guvernului), care este responsabil cu elaborarea politicii pentru sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii și monitorizarea integrării intereselor acestora în alte politici din alte domenii.

Cu toate acestea, mediul de afaceri din România este încă foarte dificil, fiind necesare eforturi suplimentare pentru a-l face mai favorabil dezvoltării acestui sector.

La ora actuală, sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeană sectorului de întireprinderi mici și mijlocii include urmatoarele programe:

Stimularea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii conduce nu numai la crearea de locuri de muncă si de noi afaceri, dar asigură și o creștere economică reală.

Acesta este motivul pentru care sprijinirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii reprezintă una din prioritățile asistenței financiare din partea Uniunii Europene.

AngajamentuI Guvernului de a sprijini acest sector a fost demonstrat prin decizia de a înfința Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperației (actualmente Agentie subordonată Guvernului), care este responsabil cu elaborarea politicii pentru sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii și monitorizarea integrării intereselor acestora in alte politici din alte domenii.

Cu toate acestea, mediul de afaceri din Romania este înca foarte dificil, fiind necesare eforturi suplimentare pentru a-l face mai favorabil dezvoltării acestui sector.

Cap. 4. Studiu de caz

Capacitatea de autofinanțare a SC ABB ALSTOM POWER S.R.L.

În România postbelică, odată cu primele conturări ale programelor de industrializare, s-a născut firesc și un prim plan de dezvoltare al energeticii românești.

Începuturile au fost realizate numai cu instalații și echipamente din import, astfel că în scurt timp a apărut necesitatea înființării unei firme românești, care să realizeze atât reparațiile, cât și piesele de schimb ale instalațiilor energetice din exploatare, în condiții de calitate absolută și în regim de maximă urgență.

Așa s-a născut în 1952, firma Energoreparații. încă de la început, noul colectiv care îngloba o serie de tehnicieni cu experiență profesională în domeniu, unanim apreciată atât de specialiștii din țară, cât și din străinatate. Probleme ca: îndreptarea unui arbore al unui motor Diesel de mare putere, sau de turbină, executarea și înlocuirea paletelor și a parților de turbine, sau prevalarea și executarea unor piese complicate prin "reverse engineering" au dovedit operații specifice acestei companii unanim recunoscute și apreciate.

Astfel, Enegoreparații a atras atenția firmei ABB, lider mondial, care și-a manifestat dorința realizarii unui parteneriat în domeniul energeticii românești.

ABB ASEA BROWN BOVERI este un grup multinațional de primă mărime m energetica mondială, cu o cifra de afaceri de 34 miliarde $, care își desfașoară activitatea în producerea, transmiterea și distribuirea energiei, și steme industriale și de constructii. ABB ASEA BROWN BOVERI Ltd. s-a format din fuziunea ASEA AB (Suedia) și BBC BROWN BOVERI Ltd. (Elveția).

ABB ASEA BROWN BOVERI Ltd. Zurich, Elveția este holding-ul gmpului și cuprinde peste 1000 de companii în întreaga lume.

ABB Energoreparații Romania, s-a constituit la 16 octombrie 1992, prin asocierea lui ABB și Regia Autonoma de Electricitate – RENEL.

Obiectivul primordial al primei societâți mixte a gmpului ABB în România, 1-a constituit Service-ul de calitate al centralelor electrice din sistemul Energetic National.

Extinderea gamei de lucrări a fost și este o preocupare permanentă a societății, în sprijinul acesteia contribuind decisiv transferul managerial de Know-How al ABB către noua societate.

Din octombrie 2005, ABB Energoreparații a devenit o companie cu capital integral ABB, noul nume fiind ABB Energo SRL.

In 1 aprilie 2006 toate părțile sociale avute în proprietate de ABB Zurich au fost cumpărate de societatea multinațională ABB ALSTOM POWER cu sediul la Bruxelles, în consecință, numele întreprinderii ABB Energo schimbându-se în ABB ALSTOM S.R.L.

La 1 ianuarie 2007, toate părțile sociale au fost achiziționate de societatea multinațională ALSTOM cu sediul la Bruxelles.

Societatea este înregistrată la Oficiul Registrului Comertului cu nr. J40/18785/1992 și are sediul propriu în Bd. Energeticienilor nr.13-15, capitalul social fiind de 20.210.000 lei.

În prezent, ABB ALSTOM are urmatoarele direcții de producție și afaceri:

– reabilitarea turbogeneratoarelor, repararea echipamentelor și componentelor acestora;

– execuția pieselor de schimb pentru turbine cu abur sau apă;

– repararea și modemizarea statorilor și rotorilor de generator, a excitatoarelor și motoarelor electrice cu tensiuni până la 6 kV;

– reabilitarea cazanelor, producerea de părți sub presiune și de echipamente specifice sălii cazanelor cum ar fi: mori de cărbune, ventilatoare de aer și gaz, benzi redller, construcții metalice etc.

ABB Energo SRL s-a înființat în anul 2005 cu un capital social de 2,021 miliarde lei vechi( ROL) format din:

-51% – aportul ABB în numerar – 4,4 milioane USD;

-49% – aportul RENEL sub formă de active fixe (masini și utilaje) – 990 milioane lei vechi;

Societatea are un număr de 976 salariați (cu contract de muncă) și 31 colaboratori (cu contract civil). Conducerea este asigurată de către Conducerea Executivă (Director General și Director Executiv) care conduce întreaga activitate atât direct, căt și prin intermediul responsabililor pentru Segmentele de afaceri Cazane (PCS) și respectiv Turbine și Generatoare (PSU) precum și a directorilor diviziilor Financiară, Asigurarea Calitații și Power Plant Service.

Inginerii Șefi cu Producția și conducătorii departamentelor independente raportează direct Conducerii Executive. De asemenea, Conducerea Executivă răspunde direct de activitățile privind investițiile și stemul informatic.

Personalul cu studii medii și superioare reprezintâ 34% din total (studii superioare – 20%, studii medii – 14%).

Compania, în prezent, este structuratâ pe patru divizii:

– Zona Boilere

– Zona Turbine, Generatoare și Motoare

– Divizia de Asigurarea Calitații

– Divizia Finanțe

Activitatea societății comerciale ABB ALSTOM S.R.L. este complexă și se desfășoară în cadrul unei structuri specifice ce cuprinde puncte de lucru, loturi specializate, secții de utilaje, de transporturi, depozite, sector administrativ și de conducere.

Procesul de producție înregistrează un ciclu lung, conducând la imobilizări însemnate până la realizarea produsului finit.

Acest fapt a condus la o modalitate proprie de decontare la intervale mai scurte a producției, de reîntregire a mijloacelor consumate, concomitent cu un control riguros din partea băncii și a beneficiarului asupra modului cum sunt utilizate fondurile pentru lucrările și produsele contractate.

Producția începe să se desfășoare numai după ce beneficiarul este cert și dispune de fondurile necesare pentru executarea lucrărilor și produselelor contractate.

Ciclul lung al fabricației a condus la acoperirea necesarului de materiale într-o pondere însemnată din credite bancare, influentând dimensionarea stocurilor la nivelul strict necesar și impulsionând punerea lor în operă în timp cât mai scurt de la momentul aprovizionării.

Numărul mare de elemente participante la procesul de producție, numărul și felul relațiilor structurale pe de o parte și simultaneitatea proceselor și evenimentelor economice pe de altă parte, conduc la un înalt grad de complexitate cu implicații de natură financiară privind structura și mărimea fondurilor necesare realizării sarcinilor de producție.

Previziunea fînanciară financiară din cadrul funcției financiar-contabile este aceea care determină mărimea fondurilor necesare.

Mijloacele fixe sunt în majoritate direct productive. Sunt întâlnite mijloace de muncă specifice industriei: strunguri, freze, raboteze, etc, în marea lor majoritate modemizate și care se conduc electronic. Mijloacele fixe își au originea m capitalul propriu și împrumutat ce s-a încorporat m active imobilizate. Previziunea fmanciară determină mărimea amortizării mijloacelor fixe și destinațiile acesteia potrivit reglementărilor legale în vigoare. Amortizarea mijloacelor fixe reprezintă un cost material care apare ca un cost direct. La fel și chiriile pentru utilajele închiriate.

Particularitățile activității de constucții mașini influențează structura necesarului de active circulante, modul de determmare și de finanțare a acestora.

Activele circulante cuprind stocurile pentru producție și anume:

– materiale de bază;

– materiale diverse;

– ambalaje;

– combustibil, carburanți și lubrifianți;

– echipament, materiale de producție și echipament de lucru;

– piese de schimb;

– producție neterminată;

– cheltuieli privind perioadele viitore;

– produse finite;

– alte elemente cu caracter de mijloace circulante.

Calculul necesarului de fonduri se efectuează după metoda sintetică utilizând ca bază de calcul producția exprimată în cost previzionat și viteza de rotație prevăzută în zile pentru fiecare trimestru (Necesarul optim = Costul previzionat x Viteza de rotație previzionată / 90). Stocul calculat după metoda sintetică se defalcă pe componentele sale în funcție de ponderile fiecărui element în totalul necesarului anului de bază, aduse la condițiile anului de gestiune.

Producția care nu poate fi decontată beneficiarului reprezintă producția neterminată. Necesarul optim la acest element se poate calcula trimestrial în funcție de soldul mediu al producției neterminate din anul precedent.

În acoperirea necesarului de active circulante, pe lângă capitalurile proprii, intervin:

beneficiul pentru autofinanțare, pasivele de exploatare, creditele bancare.

Creditele bancare se utilizează pentru acoperirea creșterilor anuale care nu s-au acoperit prin autofinanțare și pentru completarea resurselor proprii și asimilate previzionate. Creditele concură, alături de celelalte resurse, la asigurarea unei desfășurări normale a fluxurilor materiale, monetare și financiare ale întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, destinat să remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) și să finanțeze investițiile de expansiune (partea din profit repartizată prin constituirea rezervelor și a fondului de dezvoltare) și de menținere sau reînnoire (prin amortizări ca veritabilă rezervă care permite reînnoirea imobilizărilor) din exercițiile viitoare. CAF reprezintă o contribuție esențială a actvitatilor curente la variația fondului de rulment net global. Determinarea ei se face prîn două metode :

• Metoda substractivă: permite să se realizeze legătura dintre contul de profit și pierdere și tabloul de finanțare.

Conform acestei metode, CAF se calculează plecând de la excedentul brut din exploatare(EBE), indicator stabilit în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune:

Acest cont de venituri nu a fost asimilat cu noul sistem contabil românesc, dar valențele sale operaționale ai fost semnalate, în literatura româneasca de specialitate.

Tabelul 4.1

Fig. 4.1

• Metoda aditivă: permite să se calculeze CAF, plecând de la rezultatul exercițiului, corectat cu cheltuielile și cu veniturile care nu au incidență asupra trezoreriei:

Relația de calcul a metodei aditive relevă anihilarea influenței plusurilor și minusurilor de valoare rezultate din cesiunile de elemente de activ. Scopul anihilării este evitarea includerii de două ori a acestor valori în resursele stabile.

Totodată, relația dintre CAF și rezultatul exercițiului exprimă, prin elementele sale de calcul, utilizarea din punct de vedere teoretic, a surplusului monetar potențial. Astfel, CAF, în calitatea sa de indicator al finanțării inteme, poate asigura:

– înnoirea echipamentelor (ca o consecința a amortizărilor );

– acoperirea pierderilor probabile și a riscurilor la care este expusă întreprinderea ( ca o consecință a constituirii sau majorării provizioanelor pentru depreciere și a celor pentru riscuri și cheltuieli );

– dezvoltarea potențialului de producție și creșterea exteme

( prin capitalizarea unei părți din rezultat);

remunerarea acționarilor ( partea distribuitățdin rezultat).

Tabelul 4.2

Fig. 4.2

Se observă o dependență evidentă a capacității de autofinanțare de profitul net. Este reținut faptul că CAF ia valori mai mari decât profitul net atunc când acesta a fost pozitiv , iar când profitul net a fost negativ CAF a înregistrat valori foarte diferite de-a lungul anilor ceea ce face practic imposinil de efectuat o analiză a evoluției.

Capacitatea de autofinanțare exprimă deci un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii. Ea nu are de cât uncaracter potențial dacă nu este susținuta de mijloace financiare efective. Or, surplusul monetar (2004, 2005, 2007) dovedește că cea mai mare parte a acestei capacități de autofinanțare este susținuta de o trezorerie efectiv disponibila.

Concluzii

În urma realizării studiului de caz se poate spune ca nevoile de finanțare ale Societății Comerciale ABB ALSTROM POWER S.R.L. pot fi satisfăcute prin autofinanțare.

Autofinanțarea este folosită pentru înnoirea echipamentelor, pentru acoperirea pierderilor probabile. Bineînțeles că autofinanțarea depinde de profitul net și, când acesta este mai mic de 0, capacitatea de autofinanțare este mai mică decat profitul și invers.

Autofinanțarea este susținuta de o trezorerie efectiv disponibilă.

Bibliografie

1. Ilie Vasile, “ Gestiunea financiară a întreprinderii” ,Ed.Meteora Press, București 2002

2. M. Vișean, A. Saseanu, “ Economia întreprinderii ”,Ed. BREN, București 2004

3. I. Kerbalek, “ Economia întreprinderii “, Ed. FORUM consulting partners, București 2006

4. L. Tăchiciu, “ Tranzacții comerciale – Note de curs “, Ed. Gruber, București 2003

5. Ana Gheorghe, “ Gestiunea financiară a întreprinderii “,Ed. Didactică Economică, București 2007

6. Bermond J., Geledan a., “ Dicționar economic și social “Ed. Expert, București 1995

7. Gaftoniuc S.,” Practici bancare internaționale”,Ed. Economică, București 1995

8. www.creditare.ro

9. www.finante.ro

10. www.leasing.ro

11. www.abbpower.com

12. www.euroconsulting.ro