Solutia DE Clasare In Procesul Penal

SOLUȚIA DE CLASARE ÎN PROCESUL PENAL

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – URMĂRIREA PENALĂ. FAZA NEPUBLICĂ A PROCESULUI PENAL

SUBCAPITOLUL 1. OBIECTUL URMĂRIRII PENALE

SUBCAPITOLUL 2. TRĂSĂTURILE URMĂRIRII PENALE

SUBCAPITOLUL 3. OBLIGATIILE ORGANELOR DE URMARIRE PENALA

CAPITOLUL II – DESFASURAREA URMARIRII PENALE

Desfășurarea urmăririi penale presupune curgerea tuturor treptelor necesare pentru realizarea obiectului urmăririi, sens în care ea cuprinde în linii mari tot ceea ce se întâmplă în această fază a procesului penal.

SUBCAPITOLUL 1. ÎNCEPEREA URMARIRII PENALE IN REM

SUBCAPITOLUL 2. CONTINUARE URMARIRII PENALE IN PERSONAM

SUBCAPITOLUL 3. PUNEREA IN MISCARE A ACTIUNII PENALE, EXERCITAREA, MODIFICAREA SI STINGEREA ACTIUNII PENALE

SUBCAPITOLUL 4.CAZURILE CARE IMPIEDICA PUNEREA IN MISCARE SI EXERCITAREA ACTIUNII PENALE IN CADRUL URMARIRII PENALE

AȘA CUM AM OBSERVAT ÎN ANALIZA DETALIATĂ ASUPRA ACȚIUNII PENALE ȘI ASUPRA EXERCITĂRII SALE, O CONDIȚIE FĂRĂ DE CARE ACȚIUNEA PENALĂ NU POATE FI PUSĂ ÎN MIȘCARE, SAU CONTINUATĂ ESTE ACEEA NEGATIVĂ CARE SE REFERĂ LA INEXISTENȚA VREUNUIA DINTRE CAZURILE PREVĂZUTE DE ART. 16 ALIN. 1 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ. „ACEASTĂ CONDIȚIE ESTE ABORDATĂ ÎN DOCTRINA ACTUALĂ SUB DENUMIREA DE APTITUDINEA FUNCȚIONALĂ A ACȚIUNII PENALE.”

CAPITOLUL III-SOLUȚIA DE CLASARE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ.DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

3.1. CAZUL PREVĂZUT DE ART. 16 ALIN. 1 LIT. A) – FAPTA NU EXISTĂ

3.4. CAZUL PREVĂZUT DE ART. 16 ALIN. 1 LIT. D) – EXISTĂ O CAUZĂ JUSTIFICATIVĂ SAU DE NEIMPUTABILITATE

3.6.CAZUL PREVĂZUT DE ART. 16 ALIN. 1 LIT. F) – A INTERVENIT AMNISTIA SAU PRESCRIPȚIA, DECESUL SUSPECTULUI ORI AL INCULPATULUI PERSOANĂ FIZICĂ SAU S-A DISPUS RADIEREA SUSPECTULUI ORI INCULPATULUI PERSOANĂ JURIDICĂ;

3.7 CAZUL PREVĂZUT DE ART. 16 ALIN. 1 LIT. G) A FOST RETRASĂ PLÂNGEREA PREALABILĂ, ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR PENTRU CARE RETRAGEREA ACESTEIA ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ, A INTERVENIT ÎMPĂCAREA ORI A FOST ÎNCHEIAT UN ACORD DE MEDIERE ÎN CONDIȚIILE LEGII

3.8.CAZUL PREVĂZUT DE ART. 16 ALIN. 1 LIT. H) – EXISTĂ O CAUZĂ DE NEPEDEPSIRE PREVĂZUTĂ DE LEGE

3.9. ART. 16 ALIN. 1 LIT. I) EXISTĂ AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT

3.10.ART. 16 ALIN. 1 LIT. J) A INTERVENIT UN TRANSFER DE PROCEDURI CU UN ALT STAT, POTRIVIT LEGII.

CAPITOLUL IV SOLUTIILE DE NEURMARIRE SAU NETRIMITERE IN JUDECATA

SUBCAPITOLUL 1. ISTORICUL SOLUȚIEI DE CLASARE. NOȚIUNE. EVOLUȚIE LEGISLATIVĂ.

SUBCAPITOLUL 2. SOLUȚIILE DE NEURMĂRIRE ȘI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ ÎN VECHIUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

2.2.1.SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE PENALĂ

2.2.2.ÎNCETAREA URMĂRII PENALE

2.2.3.CLASAREA

SUBCAPITOLUL 3. SOLUȚIILE DE NEURMARIRE ȘI DE NETRIMITERE IN JUDECATA IN NOUL COD DE PROCEDURA PENALA

2.3.1.CLASAREA

2.3.2.RENUNȚAREA LA URMĂRIRE PENALĂ

CAPITOLUL V – PROBLEME IVITE SI SOLUTIONATE IN DOCTRINA SI JURISPRUDENTA IN LEGATURA CU PUNEREA IN MISCARE, EXERCITAREA, MODIFICAREA SI STINGEREA ACTIUNII PENALE

CAPITOLUL VI- CONCLUZII.CONSTATĂRI.PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Procesul penal a fost definit de doctrina de specialitate ca fiind o activitate strict reglementată de lege, condusă de organele special abilitate în acest sens, activitate la care participă părțile din proces dar și alte persoane prevăzute de lege și care are ca scop constatarea la timp a faptelor care constituie infracțiuni, identificarea celor care le comit dar și pedepsirea acestor prin punerea în executare a pedepselor.

Procesul penal este reglementat în mare parte de norme de ordine publică iar acestea divizează procesul penal într-o serie de faze sau etape al căror scop este acela de a asigura efectivitatea și legalitatea acestuia.

Fazele procesului penal în dreptul român au fost sub imperiul vechii reglementării următoarele: urmărirea penală, judecata și faza executării pedepselor.

Noul Cod Penal a adus o modificare semnificativă în cadrul fazelor procesului penal astfel încât după faza urmării penale legiuitorul a introdus faza camerei preliminare.

Obiectul procedurii în camera preliminarǎ îl constituie verificarea, dupǎ trimiterea în judecatǎ, a competenței și a legalitǎții sesizǎrii instanței, precum și verificarea legalitǎții administrǎrii probelor și a efectuǎrii actelor de cǎtre organele de urmǎrire penalǎ.

Urmărirea penală este cea dintâi etapă a procesului penal, care constă din activitatea desfășurată de organul de urmărire penală, de administrare și verificare a tuturor probelor necesare privind existența infracțiunii, identificarea făptuitorului, și tragerea lui la răspundere. Cu alte cuvinte această etapă pregătește cauza pentru judecată.

Cu privirea la faza camerei preliminare, proiectul noului cod prevede că această ”Cameră preliminară este o instituție nouă, inovatoare, care are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmărește rezolvarea chestiunilor ce țin de legalitatea trimiterii în judecată și de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre deficiențele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului penal.”

Cu privire la faza judecății putem spune că aceasta a rămas în mare măsura cea mai importantă fază în ciuda unor părei și opinii contrare. Faza judecătii, în care își desfasoara activitatea instantele judecatoresti vine în continuarea a ceea ce au realizat în prima faza organele de urmarire penala.

Finalitatea acesteia constă în pronunțarea unei hotărâri judecătorești în condiții care să respecte principiile de bază ale procesului penal: publicitatea, contradictorialitatea si oralitatea.

Am considerat necesar a puncta și a detalia într-o oarecare măsură aceeste trei faze ale procesului penal, deoarece deși în prezenta lucrare în care vom analiza soluțiile de clasare din procesul penal, vom interacționa, după cum urmează să vedem, cu fiecare dintre aceste faze într-o mai mica sau mai mare măsură.

Cu toatea acestea ne vom îndrepta atenția cu precădere asupra fazei urmăririi penale, deoarece este esențial a surprinde baza de la care pornește orice proces penal. Faza de urmărire penală este în Noul Cod Penal faza care a cunoscut probabil cele mai multe modificări față de fosta reglementare, modificări justificate de nevoia de a simplifica și de a asigura celeritatea ei, aspecte care ridicau probleme în lumina Vechiului Cod Penal.

Această tendință de simplificare a fazei de urmărire penală pe care inclusiv Expunerea de motive la Legea privind Codul de Procedură Penală o promovează poate fi ușor identificată la nivelul următoarelos aspecte :

Reașezarea rolului procurorului în faza de urmărire penală

Reglementarea unei proceduri mai rapide de verificiare a sesizării organelor de urmărire penală

Eliminarea actelor premergătoare din Vechea reglementare

Eliminarea procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală

Reorganziarea soluțiilor posibile la sfârșitul urmăririi penale

În studiul de față dorim să insistăm pe acest ultim aspect asupra căruia schimbarea legislativă și-a spus cuvântul, sens în care vom vedea că terminarea urmăririi penale aduce inovație în noua lege o dată cu posibilitatea dispunerii unor noi soluții mai viabile și mai adaptate contextului social actual.

În Noul Cod de Procedură Penală clasarea reprezintă una dintre manierele în care este posibilă terminarea urmării penale. Alături de trimiterea în judecată și de renunțarea la urmărire, clasarea închide această serie de opțiuni pe care procurorul le poatea avea în vedere atunci când va pronunța o soluție.

Conform textului legal, clasarea reprezintă atât o cauză de netrimitere în judecată cât și una de neurmărire. Acest aspect rezultă din însăși Noul Cod de Procedură Penală care reglementează soluția de clasare în cadrul secțiunii a treia, a capitolului IV din titlul I al părții speciale a codului.

Secțiunea este ea însăși intitulată clasarea și renunțarea la urmărire penală, iar primul articol din cadrul ei, respectiv art. 314 încadrează clasarea în cadrul situaților de neurmărire dar și de netrimitere în judecată.

În principal însă, ea este o cauză de stingere a acțiunii penale în cursul urmăririi penale, astfel cum reiese din economia art. 17 din Noul Cod de Procedură Penală.

Cu totul altfel a stat însă situația în cazul în perspectiva Vechiului Cod de Procedură Penală care limita cazurile de clasare la situația în care procurorul constata existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 din Cod, și nu exista învinuit în cauză.

Din perspectiva vechii reglementări soluția de clasare era una cu o importanță redusă fiind adesea umbrită de celelalte cazuri în care procurorul dispunea netrimiterea în judecată respectiv scoaterea de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale.

În cuprinsul lucrării vom încerca cu precădere să înțelegem această extindere a noțiunii de clasare, această evoluție pe care soluția de clasare a suferit-o în urma intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală.

Vom face o scurtă incursiune în istoria legislativă a soluției de clasare pentru a vedea unde anume se situează rădăcinile ei. Vom face de asemenea o scurtă comparație între vechea și noua reglementare în materie de clasare pentru a surpinde o oarecare evoluție a legiuitorului in domeniu.

Vom analiza de asemenea clasarea ca soluție de neurmărire prevăzută de art. 315 alin 1 lit. a din Noul Cod de Procedură Penală, după care vom analiza cu atenție practica judiciară creată în jurul cazurilor de clasare din art. 16 alin. 1 la care art. 315 alin1 , lit. b face referire.

CAPITOLUL I – URMĂRIREA PENALĂ. FAZA NEPUBLICĂ A PROCESULUI PENAL

Începerea procesului penal stă sub iminența exercițiului acțiunii penale, fapt care implică stabilirea persoanei vinovate și tragerea acesteia la răspundere, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, motivat și de argumentul că o astfel de acțiune nu poate fi exercitată decât împotriva unei persoane concrete.

“Acțiunea penală este mijlocul procesual, exercitat de Ministerul Public în numele societății, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit ori au participat la săvârșirea de infracțiuni”.

Confundând obiectul acțiunii penale cu scopul acesteia, numeroși teoreticieni considerau că acțiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancțiuni de drept penal.

Lucrurile sunt însă la ora actuală privite distinct de doctrina de specialitate. Astfel tragerea la răspundere penală are un conținut mai larg decât aplicarea pedepsei. Vom vorbi însă ulterior despre exercitarea acțiunii penale în capitolul dedicat acestui subiect.

În prezentul capitol ne vom îndrepta atenția asupra procesului penal, acolo unde acțiunea penală se exercită, dar mai ales asupra perioadei de început a procesului penal, mai precis asupra uneia dintre fazele sale : urmărirea penală.

„ Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și administrarea probelor, tragerea la răspundere penală’’ se constituie în această activitate complexă în care sunt implicate organele abilitate ale statului, numită proces penal.

Procesul penal este o activitate progresivă, graduală care presupune parcurgerea obligatorie a patru faze sau etape.

Noul Cod Penal suplimentează lista consacrată de legislația anterioară cu o inovație juridică pentru țara noastră reprezentată de etapa camerei preliminare.

Partea specială a Noului Cod de Procedură penală debutează cu etapa urmăririi penale. Conform art. 285 alin. 1 din Codul de Procedură Penală „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este s cuprinsul lucrării vom încerca cu precădere să înțelegem această extindere a noțiunii de clasare, această evoluție pe care soluția de clasare a suferit-o în urma intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală.

Vom face o scurtă incursiune în istoria legislativă a soluției de clasare pentru a vedea unde anume se situează rădăcinile ei. Vom face de asemenea o scurtă comparație între vechea și noua reglementare în materie de clasare pentru a surpinde o oarecare evoluție a legiuitorului in domeniu.

Vom analiza de asemenea clasarea ca soluție de neurmărire prevăzută de art. 315 alin 1 lit. a din Noul Cod de Procedură Penală, după care vom analiza cu atenție practica judiciară creată în jurul cazurilor de clasare din art. 16 alin. 1 la care art. 315 alin1 , lit. b face referire.

CAPITOLUL I – URMĂRIREA PENALĂ. FAZA NEPUBLICĂ A PROCESULUI PENAL

Începerea procesului penal stă sub iminența exercițiului acțiunii penale, fapt care implică stabilirea persoanei vinovate și tragerea acesteia la răspundere, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, motivat și de argumentul că o astfel de acțiune nu poate fi exercitată decât împotriva unei persoane concrete.

“Acțiunea penală este mijlocul procesual, exercitat de Ministerul Public în numele societății, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit ori au participat la săvârșirea de infracțiuni”.

Confundând obiectul acțiunii penale cu scopul acesteia, numeroși teoreticieni considerau că acțiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancțiuni de drept penal.

Lucrurile sunt însă la ora actuală privite distinct de doctrina de specialitate. Astfel tragerea la răspundere penală are un conținut mai larg decât aplicarea pedepsei. Vom vorbi însă ulterior despre exercitarea acțiunii penale în capitolul dedicat acestui subiect.

În prezentul capitol ne vom îndrepta atenția asupra procesului penal, acolo unde acțiunea penală se exercită, dar mai ales asupra perioadei de început a procesului penal, mai precis asupra uneia dintre fazele sale : urmărirea penală.

„ Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și administrarea probelor, tragerea la răspundere penală’’ se constituie în această activitate complexă în care sunt implicate organele abilitate ale statului, numită proces penal.

Procesul penal este o activitate progresivă, graduală care presupune parcurgerea obligatorie a patru faze sau etape.

Noul Cod Penal suplimentează lista consacrată de legislația anterioară cu o inovație juridică pentru țara noastră reprezentată de etapa camerei preliminare.

Partea specială a Noului Cod de Procedură penală debutează cu etapa urmăririi penale. Conform art. 285 alin. 1 din Codul de Procedură Penală „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.”

Din cuprinsul acestei definiții care nu se îndepărtează de cea consacrată în vechea reglementare, rezultă fără îndoială faptul că urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal și, din anumite perspective poate și cea mai importantă.

Urmărirea penală având un obiect complex în jurul căruia gravitează fiecare definiție dată de doctrină nu poate lipsi din desfășurarea niciunui proces penal.

Din punct de vedere temporal faza urmăririi penale are ca limită inițială începerea procesului penal, prin începerea urmăririi penale, și limită finală pronunțarea unei soluții, soluții printre care regăsim și tema prezentei lucrări, respectiv clasarea.

Importanța acestei faze a proceului penal poate fi identificată prin studierea atentă a trei mari domenii de interes: obiectul urmăririi penale, trăsăturile urmăririi penale și atribuțiile organelor de urmărirea pe parcursul acestei etape din procesul penal.

În cele ce urmează vom încerca să surpindem ideile esențiale care se despind în aceste trei mari domenii de interes din jurul urmăririi penale.

SUBCAPITOLUL 1. OBIECTUL URMĂRIRII PENALE

Așa cum am precizat deja, urmărirea penală este adesea definită prin trimiterea la obiectul său, ceea ce se și justifică dacă luăm în considerare importanța acestuia dar și dificultatea și complexitatea care îl caracterizează.

Și în noua reglementare strângerea probelor necesare cu privire la infracțiuni, la identificarea celor responsabili de săvârșirea lor și la stabilirea și aplicarea unei pedepse corespunzătoare, rămâne dezideratul principal al fazei de urmărire penal.

Acest lucru reiese fără îndoială din economia textului articolului 285 alin 1 din Codul de Procedură penală, citat mai sus.

Singura diferență sesizabilă față de definiția din Vechiul Cod de Procedură Penală se referă la sintagma de „persoană care a săvârșit infracțiunea”, care o înlocuiește pe cea de „făptuitor”.

„Din definiția dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage concluzia că acesta constă, în primul rând în strângerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane iar în al doilea rând constă în evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărâri cu privire la continuarea procesului penal prin trimiterea în judecată sau prin încetarea activității în această fază procesuală”.

Fiecare aspect al obiectului urmăririi penale astfel cum este el definit de lege, poate să fie atent analizat și intepretat pentru o mai bună înțelegere a scopului procesului penal.

Astfel strângerea probelor este expresia sinonimă cu cercetarea efectuată de organele de urmărire penală.

Această etapă a urmăririi penale urmează regulile administrării de probe, și nu numai ci și ale descoperirii, adunării și conservării tuturor probelor fără de care o soluție justă nu ar putea să fie dată în cauză.

Tocmai de aceea orice act care se întocmește la finalul urmăririi penale, trebuie să facă referire, sub sancțiunea nulității la probele administrate în această etapă. Probele astfel descoperite și strânse în cursul urmăririi penale nu se limitează la simpla dovedire a acuzațiilor din rechizitoriu. Ele pot sta, și stau adeseori la bazele hotărârilor date de instanțele de judecată, cu atât mai mult cu cât art. 103 alin. 2 din Codul de Procedură Penală stabilește faptul că „în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate iar condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Considerăm că probele administrate în cursul urmăririi penale deși nu au „o valoare dinainte stabilită de lege” astfel cum impune art. 103 alin. 1 teza 1 din Codul de Procedură penală, au un statut aparte, statut care permite părților să le conteste în fața instanței și să solicite readministrarea lor. Într-o opine extremă am putea considera într-o mică măsură că probele din cursul urmăririi penale pot fi uneori fragile din perspectiva libertății de apreciere a instanței asupra lor, dacă nu chiar contestabile sau mai puțin importante raportat la cele administrate în faza de judecată.

Obiectul urmăririi penale nu se limitează numai la probe, ci se extinde și la existența infracțiunii, infracțiune care trebuie constatată atât faptic cât și din perspectiva corespondenței cu textul de lege.

Odată identificată fapta trebuie ca pe baza probelor să fie identificat și făptuitorul. Identificarea făptuitorului este de regulă ulterioară săvârșirii infracțiunii.

Astfel se creează o pânză a urmăririi penale, care dacă își urmează firul logic va ajunge pornind de la probe, trecând prin fapta în materialitatea sa, la identificarea corespondentului său legal și la pedepsirea celui care a săvârșit fapta penală, evident în măsura în care o răspundere penală îi poate fi imputată acestuia.

SUBCAPITOLUL 2. TRĂSĂTURILE URMĂRIRII PENALE

Dacă anterior adoptării noului Cod de Procedură Penală, principiile urmăririi penale nu erau expres consacrate de lege, noua legislație a făcut o modificare în acest sens prin consacrarea uneia dintre trăsăturile fazei de urmărire penală dar și prin anticiparea celorlalte două.

Articolul 285 alin. 2 din Codul de Procedură Penală face referire la caracterul nepublic al urmăririi penale. Din această afirmație rezultă trăsătura principală a acestei faze, însă nu și unica.

Caracterul nepublic este într-adevăr o caracteristică a fazei de urmărire penală, însă ea este însoțită de două alte trăsături care trebuie luate în calcul: caracterul scris și cel al necontradictorialității.

Nepublicitatea este principiul de bază al urmăririi penale. Această trăsătură se opune publicității care caracterizează faza judecății, care permite de altfel ca regulă generală participarea oricărei persoane la ședințele de judecată.

În schimb faza de urmărire penală efectuată preponderent de către organele de urmărire penală este în principal nepublică și nu permite prezența persoanelor străine de dosar și nici nu este cunoscută persoanelor care nu sunt implicate în cauza respectivă.

Nepublicitatea urmăririi penală se datorează mai multor motive. În primul rând ea provine din caracteristicile și organizarea organelor care o efectuează. Este știut că activitatea de urmărire penală este atât de complexă încât se desfășoară de către procuror sau de către organele de cercetare de cele mai multe ori cu ușile închise.

În al doilea rând nepublicitatea provine din nevoia de a oferi părților unele garanții. Este același principiu care justifică publicitatea ședințelor de judecată, numai că în cazul de față trebuie să analizăm viceversa.

Urmărirea penală fiind prima fază a procesului penal, primul filtru, necesită și o orarecare delicatețe și discreție în abordarea oricărui subiect. Tocmai de aceea procedurile privind măsurile preventive din faza de urmărire penală se desfășoară în camera de consiliu, nu în ședință publică.

Rigiditatea regulii nepublicității expuse mai sus este atenuată de doctrina care consideră că nepublicitatea fazei de urmărire penală este una relativă. „unele elemente de publicitate sunt admise la efectuarea unor acte de urmărire penală, de exemplu existența publicului ocazional la cercetarea la fața locului făcută cu ocazia unui accident de circulație.

În final trebuie să precizăm faptul că nepublicitatea urmăririi penale „nu se referă la participanții la proces”, așadar ea exclude inculpatul cât și avocatul acestuia care au de principiu dreptul de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Spunem -de principiu- deoarece în tot cursul urmăririi penale procurorul are dreptul de a restricționa accesul părților la dosar, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a procesului penal.

Cea de-a doua trăsătură a urmăririi penale se referă la caracterul preponderent scris, echivalentul lipsei de oralitate. Decurgând în mare măsura din caracterul nepublic caracterul scris se traduce prin aceea că procesul penal, în faza de urmărire penală se desfășoară în scris și nu oral, cum se desfășoară în fața instanței. Astfel ceea ce este vital în faza urmăririi penale, este dosarul de urmărire, dosar care cuprinde, de la actul de sesizare până la soluția dată în cauuză, documente scrise, acte, memorii, cereri, plângeri, toate confirmând această trăsătură a urmăririi penale.

Evident că nici această trăsătură nu are caracter de regulă fără excepții. Adeseori în cursul urmării penale sunt audiate persoane, fie părți, fie martori, însă este o certitudine că audierea lor reprezintă o dovadă de oralitate prezentă în această fază, deoarece declarațiile lor sunt oricum consemnate în dosarul de urmărire penală, iar acestea din urmă reprezintă mijloacele de probă.

Ultima trăsătură a urmăririi penale, dintre cele trei pe care am intenționat a le analiza, este cea a necontradictorialității. Ea vine să confirme toate celelalte trăsături analizate mai sus și constă în aceea că faza de urmărire penală este faza deciziilor unilaterale ale organelor abilitate. Dacă în fața instanței procurorului și părților li se dă cuvântul pe fiecare act, cerere, excepție sau probă, în faza de urmărire penală acest caracter necontradictoriu face urmărirea penală să pară rezultatul voinței unilaterale a organului de urmărire, voință manifestată evident în limitele legii.

SUBCAPITOLUL 3. OBLIGATIILE ORGANELOR DE URMARIRE PENALA

Am observat din cele descrise anterior că urmărirea penală este o fază complexă a procesului penal, atât din perspectiva obiectului cât și din perspectiva trăsăturilor.

Complexitatea sa este sporită de numeroasele obligații și drepturi pe care organele de urmărire penală le au în desfășurarea ei legală. Tocmai organele implicate diferențiază fundamental etapa urmăririi penale de cea a judecății, în care actorul principal este întotdeauna judecătorul.

Organele de urmărire penală sunt procurorul și organele de cercetare penală. Cele din urmă pot fi dintre cele ale poliției judiciare sau dintre cele speciale, astfel cum reiese din economia textului art 55 din Codul de Procedură Penală .

Indiferent despre care categorie de organe de urmărire penală discutăm, activitatea acestora este guvernată de un principiu de bază al procedurii penale, respectiv rolul activ al organului de urmărire penală, astfel cum este el consacrat de art. 5 alin 2 din Codul de Procedură penală, în cadrul explicațiilor date principiului aflării adevărului.

Acest articol reia în linii mari textul vechiului art 202 din fostul Cod de Procedură Penală și explică acest principiu prin aceea că „organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.”

Din economia acestui text rezultă că organele de urmărire penală trebuie să respecte anumite direcții în încercarea lor de a afla adevărul într-o cauză. Pe traiectoria lor trebuie să regăsim anumite elemente cheie cum ar fi identificarea și administrarea de probe, lămurirea laturii penale și civile a cauzei, aflarea adevărului prin activități vizând atât probele în favoarea cât și în defavoarea inculpatului.

Revenind la clasificarea organelor de urmărire penală se observă faptul că acestea se divid în două mari categorii: pe de-o parte procurorul, pe de altă parte organele de cercetate.

Aceste două categorii au atribuții distincte, având competență separată pentru efectuarea anumitor acte de urmărire, în funcție de dipozițiile legii. De asemenea cele două categorii emană acte distincte.

În vederea atingerii scopului vizat de etapa urmăririi penale, organele de urmărire penală își concretizează activitățile prin acte de urmărire penală. Aceste acte pot fi acte procesuale sau procedurale.

Rezultă din articolul 286 din Noul Cod de Procedură Penală regula generală conform cu care procurorii „procurorii dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.”

Pe de altă parte „Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și măsurilor procesuale și formulează propuneri prin referat”.

În aceeași măsură ambele categorii pot încheia pe parcursul urmăririi penale procese verbale, care pot constitui mijloace de probă.

Cu privire la organizarea și funcționarea organelor de urmărire penală este necesar a ne îndrepta atenția asupra dispozițiilor art. 55 alin. 2 din Codul de Procedură penală care statuează asupra faptului că „procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public”.

Cu privire la organele de cercetare penală se observă faptul că organele de cercetare penală ale poliției judiciare sunt reprezentate de lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens, iar organele de cercetare penală speciale sunt reprezentate, de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, prevede în art. 27 alin. (1) că „Ministrul afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnează polițiști care au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare”.

Cu privire la raporturile dintre organele de urmărire penală, Codul de Procedură penală instituie principiul subordonării ierarhice între diferitele categorii de organe de urmărire penală. Astfel organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.

"Conform art. 303 alin. (2) și (3) NCPP, se păstrează dubla subordonare a organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, atât față de procurorul care supraveghează urmărirea penală, cât și față de organele ierarhic superioare ale poliției judiciare. Însă dispozițiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare, precum și pentru alte organe ce au atribuții prevăzute de lege în constatarea infracțiunilor, iar organele ierarhic superioare ale poliției judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală’’.

În ceea ce privește competențele organelor de urmărire penală se poate observa tendința legiuitorului de a restrânge categoria infracțiunilor pentru care procurorul era obligat să efectueze urmărire penală proprie. Rațiunea acestei decizii este una de oportunitate.

Actualmente conform art. 56 alin 1 din Codul de Procedură Penală procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. Procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

Se observă faptul că noua lege inversează raportul dintre categoriile organelor de urmărire penală astfel că principala atribuție a procurorului nu mai este aceea de a efectua urmărirea penală ci de a supraveghea și a conduce activitățile organelor de cercetare penală.

Această atribuție se concretizează printr-o serie de obligații sau drepturi care incumbă fie organului de cercetare penală fie procurorului. Din ea derivă obligația organelor de cercetare penală de a informa procurorul de caz cu privire la orice sesizare, dreptul procurorurlui de a dispune trecerea cauzei de la un organ la altul, dreptul procurorurului de a dispune organelor de cercetare măsurile care trebuie luate într-o anumită cauză, dreptul procurorurlui de a trimite cauza de la un organ de cercetare necompetent la un organ competent, dreptul procurorului de a infirma sau confirma un act sau o măsură a organelor de cercetare.

În al doilea rând procurorul are și o competență proprie de a realiza urmărirea penală.

Ca și competență obligatorie procurorul trebuie să efectueze urmărirea penală în cazurile expre prevăzute de art 56 alin 3. Aceste cazuri sunt după cum urmează:

– infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel

– infracțiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 276, art. 277, art. 279, art. 280-283 și art. 289-294 din Codul penal

– infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

-infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție

Organele de cercetare, pe de altă parte realizează activitatea permisp de lege ca fiind activitate de cercetare penală.

Organele de cercetare penala ale politiei judiciare, pe de altă parte, efectuează urmarirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penala speciale sau procurorului, precum si in alte cazuri prevazute de lege .

Se observă faptul că în viziunea Noului Cod de Procedură penală se renunță la regula ce consacra vocația generală a procurorului în efectuarea urmăririi penale.

Organele de cercetare penala speciale efectueaza acte de urmarire penala numai in conditiile art. 55 alin. 5 și 6, corespunzător specializarii structurii din care fac parte, in cazul savarsirii infractiunilor de catre militari sau in cazul savarsirii infractiunilor de coruptie si de serviciu prevazute de Codul penal savarsite de catre personalul navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau a putut pune in pericol siguranta navei sau navigatiei ori a personalului.

O altă obligație a organelor de urmărire penală o regăsim în art. 58 la care face referire inclusiv art 294 din Noul Cod de procedură penală care stabilește că organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare.

Momentul la care textul de lege face trimitere este vital, astfel că orice act de urmărire penală trebuie făcut, sub sancțiunea nulității, de un funcționar competent.

Tocmai de aceea înainte de efectuarea oricărui act de cercetare, organul sesizat are o obligație imperativă, aceea a verificării competenței.

Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent(art. 58 alin 2 Cod Procedură Penală)

Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.(art. 58 alin. 3 CPP).

Articolul 60 instituie o excepție de la această regulă, excepție pe care o regăseam și în vechea reglementare în cuprinsul art. 213 din Vechiul Cod de procedură penală. Această excepție constă practic, în obligația oricărui organ de urmărire penală de a efectua actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența sa. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent. Acesta este de exemplu cazul unei cercetări la fața locului care nu mai suportă amânare și care poate fi în mod valabil realizată de un organ necompetent dacă urgența este iminentă.

În final trebuie menționat faptul că există unele obligații ce incumbă unor organe care chiar dacă nu sunt organe de umărire penală au competențe speciale în limitele impuse de lege. Articolul 61 NCPP stabilește în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi un proces-verbal de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Această obligație revine anumitor organe cum sunt organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice etc. care au de asemenea obligația de a trimite de îndată actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă, organelor de urmărire penală.

Organele de urmărire penale mai au și alte obligații și atribuții care însă sunt punctuale și corespund unor momente cheie din desfășurarea urmăriri, momente pe care le vom analiza în cele ce urmează.

CAPITOLUL II – DESFĂȘURAREA URMĂRIRII PENALE

Desfășurarea urmăririi penale presupune parcurgerea tuturor treptelor necesare pentru realizarea obiectului urmăririi, sens în care ea cuprinde în linii mari tot ceea ce se întâmplă în această fază a procesului penal.

Începând cu momentul de debut al începerii urmăririi penale, trecând prin activitățile diverse ale organelor competente și terminând cu soluțiile pe care organul de urmărire le are la îndemână la sfârșitul acestei faze, putem spune că desfășurarea urmăririi penale surprinde în detaliu tot ceea ce este esențial în această fază, detalii pe care urmează să le surprindem punctual în funcțiile de momentul la care ele intervin.

Faza urmăririi penale este complexă prin conținutul ei conținut alcătuit din acte procesuale și acte procedurale orientate fiecare în același scop: atingerea obiectivelor organelor de urmărire penală.

Identificăm astfel pe parcursul urmăririi penale o serie de momente cheie, clasificate în principal cronologic dar și după conținut, momente pe care le putem rezuma ca fiind legate de: începerea urmăririi penale in rem, continuarea urmăririi penale in personam, punerea în mișcare a acțiunii penale, exercitarea modificarea și stingerea acțiunii penale și incidența cazurilor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

În cele ce urmează vom analiza fiecare dintre aceste momente cheie și vom încerca să surprindem specificul lor din perspectiva trăsăturilor, competențelor și consecințelor juridice pe care le produc.

SUBCAPITOLUL 1. ÎNCEPEREA URMARIRII PENALE IN REM

Pentru începerea urmăririi penale este necesar ca organele de urmărire penală să fie sesizate corespunzător în vreunul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege.

„Sesizarea constituie în primul rând un mijloc prin care organul de urmărire penală ia la cunoștință de existența unei infracțiuni și totodată, dacă este realizată în modurile prevăzute de lege, reprezintă și un act procesual care are ca efect juridic obligația organului de urmărire penală de a se pronunța cu privire la declanșarea sau nu a procesului penal pentru infracțiunea cu care a fost sesizat.

Pentru ca sesizarea să fie valabilă este necesar ca aceasta să îmbrace una dintre cele 5 forme prevăzute de lege: plângerea, denunțul, sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere sau alte persoane, sesizarea din oficiu precum și constatarea infracțiunii flagrante.

Conform art. 288 din Codul de Procedură Penală „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu”.

Potrivit alin. (2) atunci când, „potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora”.

Din economia acestor texte rezultă faptul că existența unei sesizări valabile este o condiție sine qua non pentru începerea urmăririi penale.

Modurile de sesizare cunosc conform doctrinei clasificări variate dar luând în considerare sursa de la care provin ele se clasifică în :

– moduri interne și moduri externe de sesizare

– sesizări primare și complementare

– sesizări generale și speciale.

Potrivit art. 289 din Codul de procedură penală plângerea este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune. Pentru valabilitatea ei plângerea trebuie să îndeplinească condițiile formale impuse de art. 289 alin 2 din Noul Cod de Procedură penală.

Așadar plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente esențiale pentu valabilitatea ei: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

Neîndeplinirea acestor condiții de formă duce la respingerea plângerii ca inadmisibilă, sens în care s-a și pronunțat Instanța Supremă, aceasta stabilind că dacă plângerea, astfel cum a fost formulată, nu poate conduce la un rezultat concret, satisfăcător, pentru o eventuală începere a cercetărilor sau măcar pentru demonstrarea atingerii intereselor legitime ale petiționarului, ea trebuie respinsă ca indamisibilă.

Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă, act de sesizare pe care îl vom analiza la un punct ulterior.

Potrivit art. 223, denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Spre deosebire de plângere, poate fi făcut de orice persoană care a luat cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În anumite cazuri, denunțul devine o obligație a acelora care au luat cunoștință despre săvârșirea unor infracțiuni, în caz contrar aceștia făcându-se vinovați de infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni prevăzută de art. 262 din Codul Penal.

Noul cod de Procedură penală cuprinde un alt mod de sesizare generală și externă și anume sesizările făcute de persoane cu funcții de conducere și de alte persoane.

Acest tip de sesizare este prevăzut de art. 291 din Codul de procedură penală și presupune obligația de informare a organelor de urmărire cu privire la săvârșirea unei infracțiuni despre care se ia la cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Sesizarea din oficiu este un mod intern de sesizare, realizat chiar de organele de urmărire penală, fie de procuror personal sau de organele de cercetare penală.

Potrivit art. 292 din codul de procedură penală „organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 și încheie un proces-verbal în acest sens.”

Constatarea infracțiunii flagrante este un caz aparte deoarece în doctrină există discuții cu privire la statutul său de mod de sesizare distinct sau de încadrare la categoria sesixzare din oficiu.

Având în vedere însă că infracțiunea flagrantă poate să fie constatată de orice organ, credem că avem de-a face cu un caz de sesizare distinctă, în același sens fiind și reglementat de Codul de Procedură în art. 293.

Conform legii, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Totodată, este de considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Existența plângerii prealabile este un mod special de sesizare, prevăzut de art. 295 din Codul de Procedură penală, și nu este doar un mod de sesizare, este o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale în cazurile anume prevăzute de lege.

„Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată print-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penal, și ca urmare, nu poate începe sau continua urmărirea penală”.

Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească toate condițiile de formă prevăzute de lege pentru plângerea penală, la care se adaugă o serie de condiții suplimentare. Termenul în care ea poate să fie introdusă a crescut în noua reglementare de la 2 luni la 3 luni și acesta începe să curgă, ca regulă, din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

Caracteristicile sale, astfel cum erau promovate de vechea reglementare s-au păstrat și în Noul Cod de Procedură Penală, astfel că plângerea prealabilă are caracter obligatoriu, personal, indivizibil și netransmisibil.

Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent și se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.

Din cele ilustrate mai sus rezultă că modul de sesizare, indiferent ce formă îmbracă dintre cele permise de lege este o condiție esențială pentru demararea fazei de urmărire panlă. Această condiție nu este însă unica, începerea urmăririi penale fiind condiționată de o serie de alte condiții care reies din conținutul articolului 305 alin 1 din Codul de Procedură Penală.

Acest articol este esențial pentru începerea urmăririi penale deoarece fixează condițiile necesare acesteia astfel „când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”.

Din acest text rezultă cea de-a doua condiție impusă de lege pentru demararea urmăririi penale, respectiv inexistența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art 16 alin. 1 din Codul de Procedură Penală, condiție negativă pe care urmează să o analizăm însă într-un capitol distinct al prezentei lucrări datorită importanței și influenței sale asupra subiectului principal al acestei lucrări, respectiv asupra soluției de clasare.

Se observă faptul că este exclusă din actuala reglementare, faza actelor premergătoare, adică investigațiile care se făceau anterior urmăririi penale, și care erau deseori folosite abuziv de unele organe de cercetare penală. Acestea erau reglementate în art. 224 din Vechiul Cod de Procedură Penală și erau efectuate „fără o reglementare procedurală”.

Actualmente legislația a renunțat la ele fiind suficient pentru începerea urmăririi penale o sesizare corectă.

Din ultima teză a articolului 305 alin. 1 rezultă că în noua reglementare urmărirea penală debutează întotdeauna cu privire la faptă, in rem, Noul Cod de procedură penală instituind, ca regulă, „caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare”.

Practic, actul imediat următor celui de sesizare, va fi, în mod necesar, în toate cauzele, ordonanța de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, ordonanță la care face trimitere art. 305 alin 2 din Codul de Procedură Penală.

Urmărirea penală începe in rem în toate situațiile, nefiind relevant aspectul că în actul de sesizare, de exemplu într-o plângere penală se face sau nu referire la o eventuală persoană care ar fi săvârșit fapta.

Concluzia se impune față de faptul că art. 305 alin. 3 din Codul de procedură penală cere ca indiciile rezonabile privind comiterea faptei de către o anumită persoană să rezulte din datele și probele existente, iar potrivit art. 97 alin. 2, probele se pot obține doar în procesul penal.

Cu privire la competența organelor abilitate să dispună începerea urmăririi penale, se observă că inclusiv organele de cercetare penală pot dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, cu excepția cazului în care competent este obligatorie și revine în mod imperative procurorului.

O asemenea reglementare care presupune obligativitatea începerii urmăririi penale cu privire la faptă, are ca scop crearea cel puțin a unei aparențe de a garanta dreptul la un process echitabil, drept care a fost adeseori încălcat în lumina vechii reglementări cu ocazia abuzurilor săvârșite de organele de urmărire în activitățile lor de urmărire penală.

SUBCAPITOLUL 2. CONTINUARE URMĂRIRII PENALE IN PERSONAM

Simpla începere a urmăririi penale cu privire la faptă, nu echivalează cu formularea unei acuzări sau învinuiri ci reprezintă mai degrabă o reglementare a cadrului în care se efectuează urmărirea penală, o responsabilizare a organelor competente și o delimitare clară a tuturor etapelor ce alcătuiesc urmărirea penală.

Tocmai de aceea pentru formularea oficială a unei acuzații, conform noii legislații se administrează probe, pentru a putea progresa spre următoare fază a urmăririi penale, cea a urmăririi penale in personam.

Art. 305 alin. 3 din Codul de Procedură penală prevede că atunci: „când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect”.

Acesta este momentul în care începe practic urmărirea penală in personam, sau cum este corect spus continuă urmărirea penală cu privire la o anumită persoană.

Totodată putem spune că acesta este momentul în care s-a procedat la verificarea veridicității celor susținute în actul de sesizare și la identificarea persoanei considerate a fi vinovate, nu doar în baza unei percepții subiective ci în baza unor date și probe suficiente pentru a genera indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta ce face obiectul dosarului penal.

Ca urmare a începerii urmăririi penale cu privire la o persoană, această persoană dobândește o calitate în procesul penal, cea de suspect.

Conform art. 77 din Codul de Procedură Penală „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect”.

Acest moment al dobândirii calității de suspect aduce cu sine o obligație impusă organelor de urmărire, respectiv obligația aducerii la cunoștință persoanei a calității sale de suspect, în conformitate cu dispozițiile art. 307 din Codul de Procedură penală.

Obligația aceasta constă în aducerea la cunoștință persoanei care a dobândit calitatea de suspect, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Din punct de vedere procedural „spre deosebire de începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale față de un suspect se dispune doar de către procuror prin ordonanță”, acest lucru rezultând expres din dispozițiile art. 305 alin. 3.

Această competență exclusivă a procurorului de a dispune asupra continuării urmăririi penale ar putea să creeze probleme cu privire la constatarea infracțiunii flagrante, atunci când s-ar impune reținerea făptuitorului, măsură pe care organele de cercetare nu o pot dispune fără ca să fie continuată urmărirea penală față de un suspect.

Din aceste rațiuni „s-ar impune intervenția legiuitorului care, în completarea art. 310 din cod ar trebui să prevadă posibilitatea organelor de cercetare de a dispune ele însele- în cazul infracțiunii flagrante- asupra continuării urmăririi penale in personam și, astfel, a reținerii de îndată a suspectului”.

Separarea urmăririi penale în aceste două etape, in rem și in personam a fost determinată de rațiuni de efectivitate însă nu a soluționat absolut toate neajunsurile care ar putea să apară în practică. Astfel faptul că persoana nu are o anumită calitate până la momentul continuării urmăririi penale față de o persoană, lipsește acea persoană nu doar de orice calitate ci și de posibilitatea acesteia de a-și formula apărări sau chiar de dreptul său la un proces echitabil.

Așa cum a arătat doctrina de specialitate dar și practica judiciară există riscul ca în atare situație tot probatoriul să fie administrat în faza urmăririi penale in rem, astfel ca o dată continuată urmărirea penală față de un suspect, acesta să fie lipsit de dreptul efectiv la apărare, atâta timp cât, cum bine se știe, nu există posibilitatea suspectului de a cere readministrarea probelor.

SUBCAPITOLUL 3. PUNEREA IN MISCARE A ACTIUNII PENALE, EXERCITAREA, MODIFICAREA SI STINGEREA ACTIUNII PENALE

Deși în noua legislație s-a menținut dispoziția privind punerea în mișcare a acțiunii penale în procesul penal aceasta a fost regândită sub o altă, pe care o identificăm din articolul 309 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 309 alin. 1 Cod proc. pen., acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că existe probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de la art. 16 alin. (1).

În același sens sunt și dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. pen. Conform cu care „Procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. 2 și alin. 3.”

Am analizat anterior definiția și caracteristicile acțiunii penale, urmând a analiza în prezenta secțiune structura acțiunii penale și momente cheie care o descriu.

„Punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam, de către procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale”.

Astfel, punerea în mișcare a acțiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).

Condițiile necesare punerii în mișcare a acțiunii penale sunt următoarele:

-să fi fost anterior începută urmărirea penală in rem și continuată urmărirea penală in personam.

-să existe probe din care să rezulte o presupunere rezonabilă că persoana a săvârșit o infracțiune

-să nu existe nicio cauză de împiedicare s acțiunii.

O dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale suspectul dobândește calitatea de inculpat, cu toate acestea „distincția suspect-inculpat este aproape imposibil de justificat teoretic și practic”.

Ceea ce este important însă de reținut este că dobândirea calității de inculpat se face o dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale, și numai atunci, fapt care asigură drepturi specifice acestei părți a procesului penal fiind astfel eliminată posibilitatea ca inculparea să poată fi dispusă prin rechizitoriu, situație pe care o întâlneam frecvent sub imperiul vechii legislații sau și mai grav ca inculparea să aibă loc în cursul procesului în faza judecății când se extindea acțiunea penală.

Suspectul devine astfel inculpat, parte în procesul penal. Definiția legală a inculpatului o regăsim în art. 82 din Codul de proc. pen. care stabilește faptul că ”persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat.”

În acest moment al procesului penal intervine o nouă obligație a organelor de urmărire, respectiv aceea de a aduce la cunoștință persoanei în cauză noua calitate și de a îi solicita acesteia o nouă declarație.

În virtutea acestui fapt inculpatul este chemat în mod obligatoriu de către procuror pentru a fi audiat în calitate de inculpat, ocazie cu care i se aduc la cunoștință toate drepturile enumerate la art. 83 din C. Proc. pen.

Atât urmărirea penală cât și acțiunea penală pot fi extinse pe parcursul procedurilor descrise anterior și în plus organele de urmărire pot dispune oricând schimbarea încadrării juridice a unei fapte.

Conform art. 311 alin 1 „în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.”

În același sens conform alin. 5 „Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi”.

Din acest moment al punerii în mișcare a acțiunii penale și numai din acest moment sunt recunoscute posibilitățile de a utiliza modalități alternative de soluționare a cauzei, astfel încât „se evită situațiile în care lipsa probelor ar permite sancționarea unei persoane bazată pe recunoașterea sa ori judecarea acesteia în procedură simplificată”.

După punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta este exercitată în mod continuu de organele de urmărire penală până în momentul final al acestei faze, adică până la soluționarea cauzei.

Exercitarea acțiunii penale se realizează de către procuror și constă în concretizarea următoarelor activități:

-trimiterea în judecată;

-susținerea acuzării în fața instanței

-propunerea de probe

-propunerea unei soluții de tragere la răspundere a inculpatului sau propunerea unei condamnări Cu alte cuvinte exercitarea acțiunii penale „ cuprinde toate activitățile titularilor dreptului de a exercita acțiunea penală, din momentul punerii în mișcare și până la realizarea obiectului acesteia, efectiva tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.”

Finalitatea acțiunii penale o identificăm conform art. 17 din Codul de procedură penală în cursul urmăririi penale caz în care acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege iar în cursul judecății prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

SUBCAPITOLUL 4.CAZURILE CARE IMPIEDICA PUNEREA IN MISCARE SI EXERCITAREA ACTIUNII PENALE IN CADRUL URMARIRII PENALE

Așa cum am observat în analiza detaliată asupra acțiunii penale și asupra exercitării sale, o condiție fără de care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, sau continuată în cazul în care a fost începută, este aceea negativă care se referă la inexistența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 din Codul de procedură penală. „Această condiție este abordată în doctrina actuală sub denumirea de aptitudinea funcțională a acțiunii penale.”

Art. 15 din Noul cod de procedură penală face referire la această condiție alături de cea constând în necesitatea existenței unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune. La aceste două condiții doctrina adaugă una suplimentară constând în aceea că „acțiunea penală trebuie să se refere la o persoană certă, identificată, având în vedere faptul că răspunderea penală este personală”.

În acest text de lege, amintit mai sus, sunt prevăzute „anumite cazuri care, odată constatate, împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă acest fapt nu s-a realizat, iar dacă acțiunea penală a fost deja pusă în mișcare, duc la stingerea ei”.

Art. 305 alin 1 din Codul de proc. penală face referire la aceste cazuri ca și o condiție fără de care începerea urmăririi penale nu este posibilă.

Astfel că la analizarea sesizării organul de cercetare penală trebuie să verifice în raport cu cele descrise în sesizare, existența sau inexistența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1. Dacă procurorul cosntată după primirea sesizării că există vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, dispune clasarea prin ordonanță, soluție al cărei echivalent era în vechea reglementare neînceperea urmăririi penale.

În ceea ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale art. 309 alin. 1 face trimitere din nou la art. 16 alin. 1 și la conținutul său ca reprezentând un impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale.

În situația în care instanța de judecată constată intervenirea unui astfel de caz dintre cele considerate a împiedica acțiunea penală, instanța dispune fie achitarea fie încetarea procesului penal.

În vechea reglementare aceste cazuri erau regăsite în cuprinsul art. 10 alin 1 din Codul de Proceură penală și în funcție de temeiul soluțiilor se clasificau în cauze rezultate din lipsa de temei a acțiunii penale și cauze rezultate din lipsa de obiect. În situația în care ne aflam în prezenta unei astfel de cauze acțiunea penală rămânea fie fără temei(caz în care procurorul dispunea scoaterea de sub urmărirea și instanța dispunea achitare) fie fără obiect(caz în care procurorul dispunea încetarea urmăririi penale iar isntanța dispunea încetarea procesului penal).

În noul Cod de procedură penală s-au păstrat în general cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale din art. 10 din vechiul Cod de procedură penală, cu unele modificări.

Modificările esenția pot fi observate cu privire la următoarele aspecte:

La art. 16 lit. b din noul cod de procedură penală au fost reunite într-o singură cauză care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, fostele cauze prevăzute în art. 10 lit. b și d din vechiul cod de procedură penală.

Astfel fostele cauze constând aceea că fapta nu era prevăzută de legea penală și faptei îi lipsea unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii au fost reunite în unica exprimare a art. 16 lit. b „atunci când fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege”.

O altă modificare esențială raportat la aceste cazuri de împiedicare a acțiunii penale este reprezentată de înlăturarea cazului de la art. 10 lit. b ind. 1 din vechiul Cod de procedură penală.

Vechea cauză de la art. 10 lit. c care făcea referire la situația în care „fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat” a fost reformulată ca fiind cauza ce constă în aceea că „nu există probe că o persoană a săvârșit o infracțiunea”.

În lumina modificărilor noului cod cu privire la aceste cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, doctrina le-a clasificat în cazuri care sunt determinate de lipsa temeiurilor de drept ale acțiunii penale și cazuri determinate de lipsa obiectului acțiunii penale.

Actualmente într-o clasificare mai amplă aceste cauze prevăzute în art. 16 se justifică prin una dintre cele trei opțiuni:

-lipsa temeiului de fapt, de exemplu atunci când fapta nu există,

-lipsa temeiului de drept, de exemplu atunci când fapta nu e prevăzută de legea penală,

-existența unor cauze care înlătură răspunderea penală, de exemplu atunci când a intervenit amnistia.

Unele dintre aceste cauze pot să aibă un caracter definitiv, adică o dată intervenite ele înlătură pentru totdeauna răspunderea penală (acesta ar fi cazul amnistiei, prescripției, sau al decesului făptuitorului). Pe de altă parte unele dintre aceste cauze pot să aibă doar caracter temporar, existând posibilitatea unei eventuale reveniri asupra soluției de clasare pronunțate. O atare situație este cea în care, se obține de exemplu sesizarea organului competent caz în care procesul penal poate fi reluat.

În considerarea acestor posibilități art. 16, alin. 2 din Noul Cod de Procedură Penală prevede că „în cazurile prevăzute la alin.1 lit.e și j, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior, în condițiile prevăzute de lege”.

Vom analiza în capitolul următor fiecare dintre aceste situații prevăzute de art. 16 din Noul Cod de Procedură penală, surprinzând modul în care legiuitorul a înțeles să le reglementeze, dar și maniera în care ele își găsesc aplicabilitatea în practică.

CAPITOLUL III-SOLUȚIA DE CLASARE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ.DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

Conform articolului 315 alin. 1 din Noul Cod de Procedură penală clasarea se dispune atunci când fie nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării fie există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

În cele ce urmează vom încerca să analizăm cazurile prevăzute de art. 16. Alin. 1 din Noul Cod de Procedură penală, adică acele cazuri care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale dar și exercitarea ei.

3.1. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. a) – fapta nu există

Acest prim caz de clasare este formulat în art. 16 alin 1 lit. a) într-o formulare identică cu cea din Vechiul Cod de Procedură Penală art. 10 alin 1 lit a) și se referă la acele situații în care din actul de sesizare, din probele administrate și din aprecierea globală realizată de procurorul rezultă că fapta nu există în materialitatea sa.

Acest caz de clasare presupune că acțiunea penală este lipsită de însuși temeiul său de fapt. Inexistența faptei presupune automat inexistența infracțiunii fiind practic imposibilă fundamentarea obiectivă a tragerii la răspundere penală.

Din moment ce fapta nu există în însăși materialitatea ei, este evident că acțiunea civilă nu poate fi nici ea exercitată sens în care orice pretenție civilă va fi respinsă în cazul în care se va pronunța clasarea pe acest temei.

Prin reglementarea acestui caz de clasare, legiuitorul a avut în vedere situația în care, fapta nu există în materialitatea sa, sau altfel spus, nu a fost săvârșită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare. Această interpretare este una mai strictă și mai rigidă permițând rarerori pronunțarea unei astfel de soluții în practică.

Cu toate acestea în practica judiciară s-a reținut acest motiv de clasare inclusiv în situația în care exista un dubiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, așa zisul principiu in dubio pro reo, care presupune că în dreptul penal orice îndoială profită inculpatului.

Per a contrario au existat organe de urmărire care și-au motivat soluția de clasare în temeiul art. 16 lit. c) din Codul de Procedură penală atunci când au considerat aplicabil principiul in dubio pro reo.

A se vedea în acest sens încheierea nr. 676 din 5 noiembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară a Curții de Apel Cluj, Secția penală, prin care s-a respins plângerea petentului împotriva rechizitoriului întocmit prin care s-a dispus, în baza art.16 alin.1 lit.c C.p.p. clasarea cauzei penale având ca obiect comiterea de către petent a infracțiunii de trafic de influență.

Instanța a reținut în motivarea deciziei sale de respingere a cererii de schimbare a motivului de clasare că în speță, în mod corect s-a reținut ca temei de clasare art.16 lit.c C.p.p., fapta existând în materialitatea ei, în sensul că există indicii că petentul a primit suma de bani de la denunțătoare, fără însă a se putea stabili cu certitudine vinovăția acestuia, respectiv scopul coruperii judecătorilor de la Curtea de Apel Oradea, neexistând probe certe că petiționarul ar fi comis infracțiunea de trafic de influență pentru care a fost cercetat.

În final trebuie precizat faptul că acest caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale și de exercitare a ei, pe scurt acest caz de clasare „operează in rem, nefiind condiționat de persoana făptuitorului”.

.

3.2. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) – fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege

În cuprinsul acestui articol litera b) au fost reunite într-o singură cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale două foste cauze prevăzute de art. 10 din vechiul Cod Penal, respectiv cele de la litera b) și d) atunci când se constata că fapta nu era prevăzută de legea penală sau faptei îi lipseau unele elemente constitutive ale infracțiunii și care lipseau practic acțiunea penală de temei de drept.

Din punct de vedere al dreptului material, acest caz se poate reține atunci când deși fapta există în materialitatea și nu se poate reține incidența literei a din art. 16, nu sunt întrunite elementele de tipicitate, elemente prevăzute de legea penală pentru reținerea unei infracțiuni.

Tipicitatea reprezintă corespondența dintre o faptă săvârșită de o anumită persoană și elementele tip prevăzute de legiuitor în normele de incriminare. Tipicitatea, ca și condiție pentru existența infracțiunii ’’este impusă de principiul legalității incriminării’’.

Din coroborarea acestor texte legale rezultă că în actuala reglementare se vor subsuma acestui caz de clasare, toate acele fapte care sunt fie contravenții, fie abateri disciplinare, pe de-o parte, precum și toate acele situații în care tipicitatea obiectivă lipsește, pe de altă parte. Altfel spus în acele situații în care elementele constitutive ale unei infracțiuni nu sunt în formație completă, se va dispune clasarea pe acest motiv. Evident se exclude din listă acele situații care fac referire la latura subiectivă, respectiv la vinovăție, deoarece lipsei vinovăției îi corespunde un alt caz de clasare.

Se va reține de asemenea acest caz de clasare atunci când fapta a fost dezincriminată. In acest sens doctrina de specialitate a stabilit că ’’va fi incident acest caz nu doar în situația dezincriminării in abstracto a unei fapte prevăzute de legea penală, ci și în cazul dezincriminării in concreto a acesteia, respectiv atunci când fapta continuă să fie incriminată ca infracțiune, însă a fost restrânsă sfera sa de incidență’’.

Și acest caz de împiedicare a începerii acțiunii penale operează in rem, doar cu privire la faptă.

Anterior unificării celor două cauze, pentru cele două situații reunite actualmente în cuprinsul art. 16 lit. b din Noul Cod de Procedură Penală, procurorul dispunea scoaterea de sub urmărire penală iar instanța de judecată achitarea.

Tot în vechea reglementare dacă o faptă intra sub incidența primului caz prevăzut de art. 10 lit. b, acțiunea civilă trebuia să fie lăsată nesoluționată. Actualmente pentru corespondentul acestui caz, respectiv pentru art. 16 alin 1 lit b teza 1 acțiunea civilă este lăsată în continuare nesoluționată, astfel cum dispune art. 25 alin 5 din Noul Cod de Procedură Penală.

În ceea ce privește fostul art. 10 lit d) incidența sa ducea la imposibilitatea exercitării acțiunii civile, soluție care credem că se menține și în actuala reglementare.

3.3 Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea

Vechiul cod de procedură penală prevedea în articolul 10 lit c) cazul de neînceperea sau neexercitare a acțiunii penale constând în “fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat”.

În actuala reglementara litera c) a fost reformulată astfel încât actualmente soluția de clasare constă în inexistența probelor că o persoană a săvârșit infracțiunea.

În mod practic această soluție se impune organelor de urmărire penală atunci când rezultă din întreg probatoriul administrat că fapta există, ea constituie infracțiune, însă ea nu a fost săvârșită de suspectul sau inculpatul căruia i s-a imputat inițial.

“Noua formulare răspunde mai bine necesității existenței unui caz de stingere a acțiunii penale care să corespundă principiului fundamental de drept procesual penal in dubio pro reo”.

Nici în vechea reglementare și nici noua de altfel incidența acestui caz nu împiedică exercitarea acțiunii penale față de altă persoană, față de care într-adevăr să existe probe că a săvârșit fapta respective. Ba mai mult această activitate se chiar impune organelor de urmărire penală, cauza nu trebuie să rămână în nelucrare, cercetările trebuind să continue pentru aflarea identității celui care a săvârșit-o.

Doctrina de specialitatea a stabilit că acest caz operează întotdeauna in personam, nefiind posibilă incidența sa atunci când discutăm de o urmărire penală in rem, față de faptă.

Jurisprudența instanțelor a uzat de această soluție atunci când prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, de exemplu. Într-un dosar având ca obiect infracțiunea de tâlhărie, în care singura probă de vinovăție era declarația părții vătămate, declarație care era oricum plină de ezitări, instanța a decis că dubiul pe marginea probelor care să ateste vinovăția, profită inculpatului, motiv pentru care a și dispus soluția de achitare(conform vechiului cod de procedură penală, actualmente clasare) pe motivul prevăzut de acest caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.

Intr-o altă cauză având ca obiect infracțiunea de loviri și alte violențe, procurorul competent a dispus măsura clasării în temeiul art. 16. Alin 1 lit c) atunci când această infracțiune nu a putut fi dovedită din lipsă de probe deoarece nici unul dintre minorii(părți vătămate) nu a fost examinat medico legal, nu au fost depuse plângeri la DGASP sau poliție, minorii nu au adus la cunoștința managerilor de caz eventualele abuzuri la care au fost supuși de către educatori iar din evaluările psihologice ale minorilor rezultă că aceștia prezintă aspecte disfuncționale la nivelul personalității ca: agresivitate și autoagresivitate,grad ridicat de sugestibilitate,toleranță scăzută la frustrare,comportament simulat și atitudine teatrală,etc.

In vechea reglementare corespunzătoare acestui caz de clasare, stingerea acțiunii penale cosntatată de organele abilitate pe acest motiv, ducea la imposibilitatea exercitării acțiunii civile, astfel cum dispunea art. 346 alin 3 din Vechiul Cod de Procedură Penală.

Actuala reglementare nu face decât să reitereze această soluție, deoarece cu privire la persoana față de care această soluție s-a dispus este imposibilă exercitarea oricărei acțiuni civile, pretențiile părții vătămate trebuind a fi îndreptate împotriva altei persoane, cea responsabilă de săvârșirea faptei.

3.4. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. d) – există o cauză justificativă sau de neimputabilitate

Art. 16 alin. 1 lit. d) din Noul Cod de procedură penală prevede faptul că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată atunci când există fie o cauză justificativă fie o cauză de neimputabilitate. Acest caz de clasare se conformează cu noile dispoziții din partea generală a dreptului penal material.

Aceste dispoziții noi împart cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în cauze justificative și cauze de neimputabilitate.

Definiția infracțiunii o regăsim în art 15 din Noul Cod Penal, și se conturează mai mult prin trimiterea la trăsăturile ei. Astfel „infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.”

Din definiția actuală a infracțiunii reiese faptul că legiuitorul renunță în noua reglementare la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii și elimină din ansamblul cauzelor generale de excludere a infracțiunii instituția reglementată de fostul art. 18 ind. 1, în locul căreia promovează două noi instituții, anume renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82 NCP), respectiv renunțarea la urmărire penală

Rezultă astfel că pentru ca o faptă să fie infracțiune nu este suficient ca ea să fie tipică, adică să corespundă cu descrierea obiectivă realizată de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare. Este necesar ca ea să fie și antijuridică adică să fie ilicită, contrară ordinii de drept și să poată fi imputată autorului.

Antijuridicitatea este acea trăsătură a infracțiunii care constă în opoziția dintre faptă și ordinea juridică.

„Astfel este posibil ca o faptă deși este tipică, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală” astfel de situații intervinind o dată cu cauzele justificative sau cauzele de liceitate.

Art. 18 alin. 1 din Codul Penal actual prevede că „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.”

Textul art. 18 din Noul Cod penal nu are un echivalent în vechea reglementare deoarece legiuitorul nu a reglementat distinct instituția cauzelor justificative decât ca urmare a adoptării noului Cod penal.

Cauzele justificative se pot clasifica în cauze justificative generale și cauze justificative speciale, în funcție de partea Codului Penal în care sunt reglementate.

Cauzele justificative generale sunt în lumina noului Cod Penal :

-legitima apărare,

-starea de necesitate,

-exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații,

– consimțământul persoanei vătămate

Cauzele justificative speciale sunt reglementate distinct în cuprinsul părții speciale a codului ori în legislația specială. O astfel de cauză justificativă specială întâlnim în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, respectiv în art. 201 alin. 6 din Codul Penal care stabilește că ’’nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului’’.

Efectele cauzelor justificative se produc numai în măsura în care sunt îndeplinite condițiile detaliate pentru fiecare dintre ele, în textele legale care le reglementează. Cauzele justificative produc efecte in rem, cu privire la faptă și odată reținute determină ca fapta săvârșită să fie licită, altfel spus justificată.

Înlăturând natura injustă, ilicită a actului, cauzele justificative fac să dispară nu numai responsabilitatea penală, dar și cea civilă.

Pe de altă parte imputabilitatea ca trăsătură a infracțiunii cuprinde ceea ce vechiul cod denumea vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii și nu ca element al laturii subiective.

Art. 23 alin 1 din Codul penal actual prevede că ’’Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.’’ Următoarele articole din lege descriu cauzele de neimputabilitate. Acestea sunt :

– constrângerea fizică

– constrîngerea morală

– excesul neimputabil

– minoritatea

– intoxicația,

– eroarea,

– iresponsabilitatea

– cazul fortuit

’’Principalele noutăți aduse prin această reglementare se referă la introducerea în această categorie – și nu în aceea a cauzelor justificative – a excesului neimputabil de legitimă apărare sau de stare de necesitate’’.

Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam, cu excepția cazului fortuit, astfel că efectele reținerii lor nu se vor extinde cu privire la alți participanți. De exemplu dacă într-o situație o anume persoană săvârșește o infracțiune sub constrângerea morală a unui terț, atunci cauza de neimputabilitate se va reține numai cu privire la autorul constrâns, nu și cu privire la eventualii participanți la infracțiune.

Efectul cauzelor de neimputabilitate este distinct de cel al cauzelor justificative deoarece acestea din urmă transformă fapta, fictiv într-o faptă licită, în timp ce cauzele de neimputabilitate nu înlătură caracterul ilicit al faptei ci fac doar ca aceasta să nu îi fie imputabilă autorului.

Cu toate acestea ambele sunt reunite sub forma unei singure cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

3.5. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. e) – lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale

O dată cu litera e) a articolului 16 debutează seria cauzelor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale determinate de lipsa de obiect iar primul din seria celor menționate face referire la unele dintre modurile de sesizare ale organelor de urmărire pe care le-am analizat într-o parte anterioară a lucrării noastre.

Art. 157 din Noul Cod Penal intitulat lipsa plângerii prealabile prevede că în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Lipsa plângerii prealabile împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale atunci când plângerea prealabilă este o condiție impusă de lege pentru urmărirea unei infracțiuni.

Există o serie de infracțiuni dintre cele prevăzute în partea specială a codului penal, care se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legiuitorul lăsând astfel la aprecierea acesteia din urmă dacă dorește sau nu tragerea la răspundere a făptuitorului.

În lipsa plângerii penale prealabile, în cazul acestor infracțiuni, acțiunea penală nu poate fi exercitată.

Nu doar lipsa plângerii prealabile atrage incidența acestui caz de clasare ci și introducerea ei greșită, respectiv formularea ei de o altă persoană în numele celui vătămat, ori introducerea ei peste termenul de trei luni prevăzut de noile norme legislative.

Dacă partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu însă, lipsa plângerii prealabile nu împiedică ca acțiunea penală să fie exercitată din oficiu, lucru permis expre de dispozițiile art. 157 alin 4 . din Noul Cod Penal.

Mai există o serie de excepții care înlătură practic incidența acestui caz. Astfel dacă persoana juridică este reprezentată de făptuitor, dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.

In a doua ipoteză a acestui caz de clasare acțiunea penală nu poate fi exercitată în cazul în care lipsește autorizarea prealabilă a organelor competente, acolo unde această autorizare este percepută ca o condiție pentru punerea în mișscare a acțiunii penale.

Art. 294 ind. 1 din Codul de procedură penală impune organelor de urmărire penală o obligație referitoare la această situație astfel că ’’ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiții prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile.’’

Autorizare prealabilă este necesară în principal în cazul infracțiunilor săvârșite de anumite persoane sau în anumite circumstanțe. De exemplu în art. 9 alin 3 din Noul Cod Penal se prevede că în situațiile de aplicare a legii române în baza principiului personalității(când legea aplicabilă e dată de cetățenia făptuitorului) punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceeași autorizare e necesară în cazul în care autorul are o anumită funcție sau calitate. Spre exemplu împotriva magistraților nu se poate lua nicio măsură preventive fără încuviințarea prealabilă a Consiliului Superior al Magistraturii.

Totodată pentru începerea urmăririi penale împotriva unui ministru trebuie să existe o cerere realizată de Senat, Camera Deputaților sau de către Președinte.

În toate cazurile, lipsa acestei autorizări consituie impediment la exercitarea acțiunii penale, caz în care devine incident prezentul caz de clasare.

O a treia ipoteză prevăzută de art. 16. lit. e constă în lipsa sesizării organului competent.

Sesizarea organului competent este o obligativitate pentru infracțiunile săvârșite de militari. Codul Penal prevede această obligativitate a sesizării organului competent de către comandantul unității militare din care face parte autorul. Codul de procedură penală în art. 288 alin 3 stabilește că în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 413-417 din Codul penal.

Lipsa acestei sesizări impune de asemenea clasarea cauzei în temiul reprezentat de lit. e a articolului 16.

3.6.Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. f) – a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

Și acest caz de clasare reunește într-un singur temei o serie de posibile cauze care împiedică practic și teoretic exercitarea acțiunii penale.

Astfel dacă intervine amnistia unei fapte, este necesar ca procurorul să dispună clasarea cauzei pe acest temei.

Conform art. 152 din Noul Cod Penal „amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.”

Din definiția sa legală rezultă că există o amnistie antecondamnatorie, care înlătură răspunderea penală și una postcondamnatorie cu efect asupra executării pedepsei.

Cazul pe care îl analizăm din perspectiva soluției de clasare se referă exclusiv la amnistia antecondamantorie.

Conform art. 153 din Codul Penal în vigoare prescripția înlătură de asemenea răspunderea penală. Este evident că ne referim la prescripția răspunderii penale și nu la cea a executării pedepsei care din nou ca și amnistia postcondamantorie are efecte asupra pedepsei nu asupra faptei penale.

Instituția prescripției răspunderii penale constă în înlăturarea răspunderii penale prin stingerea dreptului statului de a sancționa (prin aplicarea unei pedepse sau luarea unei măsuri educative) și a obligației infractorului de a suporta consecințele infracțiunii comise, după trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data comiterii faptei, indiferent dacă infracțiunea a fost sau nu descoperită ori infractorul identificat.

Cu toate acestea prescripția răspunderii penale nu poate opera în orice circumstanță deoarece, există infracțiuni grave pe care legiuitorul a înțeles să le declare imprescriptibile.Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt prevăzute de art 154 din Codul Penal și variază în funcție de limitele speciale ale pedepselor în cazul infracțiunilor pentru care autorul ar fi trebuit să răspundă.Cert este că dacă se împlinește termenul stabilit potrivit acestui articol, organul de urmărire penale trebuie să pronunțe clasarea cauzei.

Cu privire la decesul făptuitorului nu se ridică nicio discuție problematică deoarece este clar că atâta timp cât nu mai există persoana responsabilă de săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală este imposibil de exercitat sau de continuat în cazul în care a fost anterior începută.

Radierea persoanei juridice la fel ca decesul persoanei fizice determină ca acțiunea penală să rămână fără subiectul împotriva căreia ar trebui exercitată.

3.7 Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii

Acest caz de clasare reunește de asemenea o serie de situații care fac ca acțiunea penală să rămână fără obiect, situații pe care le vom tranșa distinct în cele ce urmează.

Retragerea plângerii prealabile la fel ca inexistența plângerii determină ca persoana vinovată să nu mai poată fi trasă la răspundere.

Consecință a principiului indivizibilității plangerii prealabile, retragerea plângerii este posbilă acolo unde legea solicita existența plângerii pentru demararea acțiunii penale.

Această cauză de înlăturarea a răspunderii penale prespune că partea vătămată a înțeles inițial să dorească tragerea la răspundere penală a autorului, răzgândindu-se ulterior în acest sens.

Retragerea plângerii prealabile trebuia să fie în vechea reglementare „totală și necondiționată, adică trebuia să vizeze ambele laturi atât cea penală cât și cea civilă”.

Actualmente soluția pare a fi cel puțin desuetă cu privire la totalitatea analizată mai sus, deoarece legea permite ca persoana vătămată să își retragă plângerea numai cu privire la unii dintre participanții la săvârșirea infracțiunii, în timp ce pentru ceilalți procesul penal să continue.

Cu privire la momentul până la care retragerea poate interveni pentru a fi efectivă, art. 158 din Codul Penal actual prevede „retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.”

Procedural retragerea plângerii prealabile poate îmbrăca o formă scrisă sau orală, fiind totuși consemnată de organele competente în scris, în proces verbal sau în încheiere. Dacă retragerea intervine în cursul urmăririi penale procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată încetarea procesului penal.

Există o serie de situații în care retragerea plângerii prealabile poate să fie lipsită de efecte, atunci când ea provine de la persoane lipsite de capacitate de exercițiu, sau cu capacitate restrânsă, când acțiunea penală poate să fie exercitată și din oficiu.

Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.

Cea de-a doua situație avută în vedere de acest caz de clasare este împăcarea părților. Împăcarea părților reprezintă înțelegerea intervenită între persoana vătămată și cel care a săvârșit în sensul stingerii conflictului născut din săvârșirea infracțiunii fapt care implică decizia părții vătămate de renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal și acordul suspectului sau inculpatului la această decizie.

Conform art. 159 din Noul Cod Penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

Conform acestui text de lege, împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă dar la fel ca retragerea plângerii prealabile, produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit .

O condiție deosebit de importantă cu privire la împăcare este legată de limita temporală până la care aceasta își poate produce efecte, respective dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

Dacă opersoana vătămată este o persoană juridică, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.

Codul penal în vigoare restrânge aparent sfera de aplicabilitate a împăcării la situațiile și infracțiunile la care legea o permite, și nu la situațiile în care acțiunea penală s-a pus în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate.

In final trebuie precizat că împăcarea este o procedură bilaterală. Ea nu are caracter unilateral. Așadar nu este suficient ca partea vătămată să declare că e accord cu împăcarea, fiind necesar acordul persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii.

Incheierea acordului de mediere este ultima ipoteză avută în vedere de acest caz de clasare.

In cazul infracțiunilor pt care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, este posibilă și încheierea unui acord de mediere.

’’Distinctia fata de impacare survine din faptul ca acordul de mediere este urmare a unei proces de mediere, proces ce se desfasoara in baza unor proceduri de mediere clar stipulate in Legea Medierii nr. 192/2006’’.

Acordul de mediere în penal reprezinta o intelegere civila intre persoana vatamata si suspect. Ceea ce diferențiază acordul de mediere față de împăcare este flexibilitatea pe care legiuitorul o permite în cazul celei dintâi. Acordul de mediere poate interveni oricând pana la ramanerea definitiva a sentintei penale nefiind limitat la momentul citirii actului de sesizare. Această soluție se impune deoarece Legea medierii și Noul Cod de Procedura Penala nu prevăd un termen limită până la care acest acord ar putea să fie depus la dosarul cauzei.

Rezultă așadar că acordul de mediere este o alternativă la împăcarea prăților o alternativă mai flexibilă și mai tangibilă din perspectiva condițiilor pe care le impune.

3.8.Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. h) – există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

Litera h a articolului 16 reia exprimarea vechiului art. 10 lit. i ind. 1 conform cu care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată dacã existã o cauzã de nepedepsire, prevăzută de lege.

Acest caz de imposibilitate a exercitării acțiunii penale lasă acțiunea penală fără obiect.

În concret cauzele de nepedepsire reprezintă împrejurări care determină nepedepsirea unei persoane care a comis o infracțiune, nepedepsire care se impune adeseori din considerente de politică penală.

Spre deosebire de cauzele justificative sau cele de neimputabilitate cauzele de nepedepsire nu influențează existența sau nu a faptei, liceitatea sau iliceitatea ei, având influență strict asupra pedepsei dispuse cu privire la săvârșirea unei infracțiuni deja constatate și verificate sub aspectul condițiilor impuse de lege.

Cauzele de neepdepsire se clasifică în cauze generale și cauze speciale.

Potrivit art. 51 din Codul Penal actual, „participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii”.

Prin dispozițiile articolului citat mai sus se reglementează o cauză generală de nepedepsire a unui participant care contribuie la comiterea unei infracțiuni, cauză care o dată ce devine aplicabilă, nu înlătură caracterul penal al faptei ci cauzează exclusiv nepedepsirea celui care a săvârșit-o.

O altă cauză generală de nepedepsire o regăsim în cuprinsul art. 34 din Noul Cod Penal. Conform acestui articol „nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.”

Pe lângă aceste cauze generale de nepedepsire există și cauzele speciale de nepedepsire reglementate de regulă o dată cu infracțiunea din partea specială a codului penal sau din legile speciale.

O astfel de cauză specială de nepedepsire întâlnim în cazul infracțiunii de cumpărare de influență atunci când „făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta”.

Tot o cauză specială de nepedepsire este prevăzută de art. 273 alin 3 din Noul Cod Penal cu privire la infracțiunea de mărturie mincinoasă. Conform acesteia „autorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punerea în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase.”

3.9. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. i) – există autoritate de lucru judecat

Această cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale este identică cu cea reglementată de Vechiul cod de procedură penală în art. 10.

Spre deosebire de legea civilă, legea penală sau cea procesual penală nu oferă o definiție noțiunii autorității de lucru judecat, nu îi identifică natura și nici regimul juridic astfel că existența ei este o creație a doctrinei, la fel și aplicabilitatea și trăsăturile care o caracterizează.

Autoritatea de lucru judecat este puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru același fapt. Practic autoritatea de lucru judecat este un efect negativ al lucrului judecat constând în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfășurarea unui nou proces penal între aceleași persoane. Acest efect este adesea concretizat și exprimat prin regula non bis in idem.

Există de asemenea un efect pozitiv al lucrului judecat, efect concretizat în punerea în executare a celor dispuse prin hotărâre însă sfera cazului prevăzut de art. 16 lit i se circumscrie efectului negativ descris mai sus.

Pentru ca această cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale să fie incidentă este necesar a fi îndeplinite două condiții esențiale:

să existe o hotărâre penală rămasă definitivă

să se exercite o nouă acțiune penală împotriva aceleiași persoane

să existe identitiate de obiect, adică acțiunea penală nouă să vizeze aceeași faptă.

Nu se poate reține autoritatea de lucru judecat când hotărârea anterioară se referă la alte fapte decât cele ce formează obiectul noii judecăți, chiar dacă toate faptele au fost săvârșite cu aceeași ocazie și în aceleași împrejurări.

Jurisprudența a reținut această cauză, constatând existența autorității de lucru judecat chiar și în situația în care pentru una dintre acțiunile care prezintă conținutul infracțiunii de trafic de persoane, săvârșită asupra uneia dintre victime, inculpații au fost condamnați în străinătate, printr-o hotărâre penală definitivă, chiar sub o încadrare juridică diferită.

3.10. Cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. j) – a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Noul Cod de procedură penală renunță o dată cu această ultimă situație de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, la cazul referitor la înlocuirea răspunderii penale și aduce în plus situația în care a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legi.

Una dintre formele de cooperare judiciară internațională în materie penală este potrivit art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală transferul de proceduri în materie penală.

Această instituție juridică circumscrie două modalități de realizare, în raport de calitatea în care statul român este angrenat în cadrul procedurii și anume: predarea de procedură penală și preluarea de procedură peanlă.

Predarea de procedură penală este un transfer de procedură penală de tip activ, adică statul român are inițiativa transmiterii către un stat străin a efectuării sau continuării unui proces penal început de autoritățile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române.

Pe de altă parte preluarea de procedură penală presupune transmiterea către statul român a unei proceduri penale inițiate de către autoritățile judiciare dintr-un stat străin caz în care ne confruntăm cu un transfer de procedură penală de tip pasiv.

Există și o convenție europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată de România prin legea nr. 34 din 12 aprilie 2000 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 77/1999.

Cert este că acest caz permite organelor urmărire penală să dispună clasarea atunci când interesele internaționale o cer, mai exact când intervine un astfel de transfer de proceduri penale cu un alt stat.

CAPITOLUL IV SOLUTIILE DE NEURMARIRE SAU NETRIMITERE IN JUDECATA

Am analizat într-un capitol anterior faza urmăririi penale din perspectivă cronologică a etapelor sale, ajungând la finalul axei temporale, final care coincide cu necesitatea pronunțării unei soluții în cauza respectivă.

Organele de urmărire penală odată sesizate, trebuie să parcurgă toate etapele anterior menționate pentru ca în cele din urmă să ajungă să poată să dispună o soluție dintre cele permise de lege.

Soluțiile pe care organele de urmărire penală le pot dispune sunt în cursul urmăririi penale sunt de două categorii: de trimitere în judecată sau de netrimitere în judecată.

În afară de acestea două Codul de Procedură penală consacră și soluția de neurmărire , echivalentul soluției de neîncepere a urmăririi penale din vechea reglementare.

Este bine de menționat că între soluțiile de neurmărire și cele de netrimitere în judecată există o distincție clară marcată de elementul temporal. Astfel soluțiile de neurmărire intervin cel mai târziu înainte de începerea urmăririi penale în timp ce soluțiile de netrimitere în judecată intervin după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la finalizarea acstei etape a procesului penal.

Încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă de asemenea o soluție deși nu e reglementată ca atare de lege, deoarece reprezintă și ea o manieră în care urmărirea penală se încheie.

În prezentul capitol vom debuta cu o scurtă istorie a instituției clasării și vom analiza soluțiile de neurmărire și de netrimitere în judecată atât în vechiul cât și în noul cod penal pentru o mai bună înțelegere a instituțiilor.

SUBCAPITOLUL 1. ISTORICUL SOLUȚIEI DE CLASARE. NOȚIUNE. EVOLUȚIE LEGISLATIVĂ.

Codul de Procedură Penală adoptat în 1864 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, nu cuprindea așa cum este de astfel și logic o clasificare juridică a cauzelor de nerumărire sau de netrimitere în judecată.

Codul nu cuprindea nici măcar referire directă cu privire la noțiunea de clasare, doarece deși modern și inovator din multiple perspective, acesta avea în economia textelor un limbaj specific sistemului de drept al secolului al XIX-lea, limbaj care era departe de cel actual în cadrul căruia fiecare instituție de procedură penală are o denumire și un loc aparte în Codul de Procedură Penală.

Articolul 129 din forma inițială a codului anticipa totuși ceea ce urma să se transforme ulterior în instituția clasării dar și în alte instituții privite actualmente ca soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată.

Conform acestui articol “Dacă judecătorul de instrucțiune este de părere că faptul nu îinfatișează nici crimă, nici delict, nici contravențiune, sau că nu poate fi imputată inculpatului, el va declara prin o ordonanță, că nu există caz de urmărire, și, dacă inculpatul va fi fost arestat, se va libera îndată.”

Este important de sesizat că acest articol este punctul de pornire al instituției clasării. De asemenea el este esențial și din perspectiva actelor de procedură, întrucât ne confirmă faptul că ordonanța procurorului, prin care se dispune și astăzi clasarea, își are originile în însăși acesastă formă inițială a codului penal.

Formele ulterioare ale Codului de Procedură penală au evoluat odată cu marile legislații europene și s-au adaptat principiilor promovate de organisemele internaționale la care România a aderat.

S-a ajuns astfel ca instituția clasării să capete o importanță maximă în actualul Cod de Procedură Penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

SUBCAPITOLUL 2. SOLUȚIILE DE NEURMĂRIRE ȘI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ ÎN VECHIUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Faza de urmărire penală ca etapă a procesului penal culmina, și în vechea reglementare, în mod obligatoriu, cu pronunțarea unei soluții de către procurorul de cauză, acesta fiind cel care decidea în ce măsură se impunea sau nu trecerea dosarului în faza următoare a procesului penal, respectiv în faza judecății.

Era inevitabil, la fel cum este și astăzi, ca procurorul să nu pronunțe o soluție deoarece faza urmăririi penale nu ea fost niciodată suficientă de cele mai multe ori pentru a oferi un deznodămând procesului penal.

O dată sesizarea făcută însă, prima soluție posibilă era cea de neîncepere a urmăririi penale. Această soluție era una a sesizării și nu a cauzei deoarece urmărirea penală nu este încă începută, există doar un dosar, o sesizare, acțiunea penală nefiind încă demarată.

Potrivit art. 228 alin 4 din vechiul cod de procedură penală „dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.”

Potrivit alin. 6 al aceluiași articol „în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluție motivată”.

Dacă se dispunea totuși începerea urmăririi penale iar după constituirea dosarului procurorul aprecia că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru ca dosarul să treacă în faza judecății, procurorul trecea la etapa cunoscută sub numele de rezolvarea cauzei penale de către procuror.

O primă soluție pozitivă dată de procuror în rezolvarea cauzei sale era emiterea rechizitoriului, respectiv trimiterea în judecată.

Această manieră de soluționare a cauzei se impunea atunci când fapta exista, a fost săvârșită de către inculpat și erau îndeplinite toate condițiile răspunderii penale.

Pe de altă parte, în măsura în care pe parcursul urmăririi penale, procurorul constata existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen.,(actualmente art. 16) sub imperiul Vechiului Cod de Procedură Penală se puteau dispune una dintre următoarele trei soluții de netrimitere în judecată: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, respectiv clasarea.

Aceste soluții reprezentau cazuri în care acțiunea penală nu putea fi pusă în mișcare sau nu putea fi exercitată dar cu toate acestea nu erau soluții definitive, spre desoebire de hotărârile judecătorești.

Rezultă astfel că în vechiul cod de procedură penală soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată erau următoarele:

– încetarea urmăririi penale,

– scoaterea de sub urmărire penală

– clasarea cauzei penale.

Împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată se putea face plângere la instanța de judecată, potrivit art. 278 ind. 1 și următoarele.

Controlul instanțelor judecătorești asupra soluțiilor de netrimitere în judecată a fost consacrat legislativ prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Vechiului Cod de procedură penală și a unor legi speciale. Sediul materiei era reprezentat de dispozițiile art. 278 ind. 1 Cod procedură penală care reglementau procedura de atacare a soluțiilor de neîncepere a urmăriii penale și de netrimitere în judecată.

Dacă controlul ierarhic efectuat de procurorul superior asupra acestor soluții menținea deciziile de neurmărire sau de netrimtiere în judecată, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate puteau face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, la instanța căreia i-ar fi revenit, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanța.

Se puteau astfel ataca rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, ordonanțele ori, după caz, rezoluțiile de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror

2.2.1.Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală era dispusă de procuror ori de câte ori se constata existența vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 literele a-e din C.proc.pen. și exista învinuit sau inculpat în cauză. Această soluție de netrimitere în judecată era reglementată de Vechiul cod de procedură penală în art. 11 pct. 1 lit. b.

Art. 249 detalia procedura scoaterii de sub urmărire penală și statua că aceasta are loc când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) și există învinuit sau inculpat în cauză

Această soluție era consecința lipsei de temei a acțiunii și putea fi întâlnită în mod concret atunci când:

-fapta nu exista;

-fapta nu este prevăzută de legea penală;

-fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni;

-fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;

-faptei îi lipsea unul din elementele constitutive ale infracțiunii;

-exista vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

Din enumerare situațiilor în care scoaterea de sub urmărirea penală intervenea, rezultă că pentru a dispune această soluție se făcea o analiză asupra însăși existenței infracțiunii.

Procedural vorbind actul prin care se lua această măsură era fie o ordonanță atunci când acțiunea penală a fost pusă anterior în mișcare, fie o rezoluție în cazul în care urmărirea peanlă se efectua fără acțiune penală pusă în mișcare.

Pentru motivul constând în lipsa pericolului social, scoaterea de sub urmărire penală se dispunea întotdeauna prin ordonanță.

2.2.2.Încetarea urmării penale

Potrivit art. 11 pct. 1 lit. c din vechiul Cod de procedură penală încetarea urmăririi penale intervenea ori de câte ori ne confruntam cu una dintre cauzele prevăzute în articolul 10 literele f-h i ind. 1 și j din Codul de procedură penală.

– lipsea plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale;

– a intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de faptuitor;

– a fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile legii, in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala;

– s-a dispus inlocuirea raspunderii penale;

– exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege;

– exista autoritate de lucru judecat.

Atunci când în cauză existau mai mulți învinuiți sau inculpați, această soluție de încetare urmăririi penale se făcea numai față de cei care exista cazul de încetare ori numai față de faptele pentru care exista cazul de încetare.

Procedural vorbind, această soluție era în atribuțiile exclusive ale procurorului, el fiind cel care se pronunța încetării urmăririi penale prin ordonanță, în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare și prin rezoluție motivată dacă acțiunea penală n-a fost pusă în mișcare.

Daca organul de cercetare penală constata intervenția vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit f-h, i ind 1 și j, din lege, acesta înainta procurorului dosarul cu propunere de încetare , el neavând competența de a dispune în acest sens. O dată sesizat procurorul acesta putea fi de acord cu propunerea sens în care o dispunea sau putea să nu fie de acord sens în care restituia dosarul organului de cercetare pentru continuarea urmăririi penale.

O dată dispusă această măsură ea trebuia să fie adusă la cunoștință persoanei care a făcut sesizarea, învinuitul sau inculpatul și după caz altor persoane interesate. Aceaste măsuri aveau rolul de asigura efectivitatea dreptului de a contesta măsura încetării urmăririi penale.

În cazul în care această măsura era dispusă și învinuitul sau inculpatul era arestat prevenitv, măsura înceta de drept și inculpatul trebuia pus de îndată în libertate.

2.2.3.Clasarea

Așa cum am precizat deja clasarea era o soluție de netrimitere în judecată de o importanță redusă în lumina vechii reglementări ea intervenind atunci când se constata existența vreunuia dintre cazurile prevăzute de art 10 din cod și nu exista învinuit în cauză. Soluția își găsea reglementarea expresă în art. 11 pct. 1 lit. a

Rezultă astfel că procurorul dispunea clasarea atunci când cele două condiții amintite mai sus erau întrunite cumulativ, deoarece dacă vorbeam despre situații în care exista învinuit, clasarea nu mai era o soluție, devenind aplicabile fie scoaterea de sub urmărire penală, fie încetarea urmăririi penale.

Această condiție negativă, de a nu exista învinuit în cauză este cea care particularizează și definește soluția clasării din vechea reglementare. Cu privire însă la acest aspect și la detaliile care îl definesc doctrina a fost separată în două. Astfel într-o primă opinie se considera că expresia nu există învinuit în cauză se referă la acele situații în care infracțiunea fie nu era determinată de acțiunea unei persoane, fie organul de urmărire nu avea absolut nicio informație cu privire la autor. Se susținea că numai în astfel de situații se putea dispune o soluție de clasare, deoarece atâta timp cât existau anumite informații cu privire la făptuitor clasarea nu era o opțiune, cercetările trebuind să continue până la identificarea acestei

Pe de altă parte exista o altă opinie conform cu care clasarea se putea dispune ori de câte ori identitatea făptuitorului nu era cunoscută, indiferent de celelalte detalii ale cauzei.

În vechea reglementare, spre deosebire de celelalte două soluții de netrimitere în judecată, care aveau corespondent în faza judecășii, clasarea a fost singura soluție care nu avea corespondent tocmai datorită rațiunii care o justifica. Astfel clasarea intervenea de cele mai multe ori când discutam de cauze cu autori necunoscuți, în timp ce în cursul judecății nu puteam să discutăm despre o cauză fără inculpat.

Procedural clasarea era de competența exclusivă a procurorului, care dispunea această măsură prin ordonanță fie din oficiu fie la propunerea organelor de cercetare penală.

SUBCAPITOLUL 3. SOLUȚIILE DE NEURMARIRE ȘI DE NETRIMITERE IN JUDECATA IN NOUL COD DE PROCEDURA PENALA

În viziunea Noului Cod de Procedură penală soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată sunt acele soluții pe care le poate dispune procurorul la sfârșitul fazei de urmărire penală și sunt esențial diferite de cele reglementate de codul anterior, a căror clasificare și detaliere am realizat-o în partea anterioară a lucrării noastre.

În reglementarea actuală există doar două posibile soluții negative asupra momentului terminus al urmăririi penale, soluții pe care le vom detalia în rândurile de mai jos punând accent mai ales pe soluția de clasare, obiect al prezentei lucrări.

Cu privire la stingerea acțiunii penale art. 17 din Codul de procedură penală prevede de asemenea faptul că: „ În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.”

aceste solutii pot fi atacate cu plangere la judecatorul de camera preliminara.

Trimiterea in judecata se dispune prin rechizitoriu, si numai ulterior punerii in miscare a actiunii penale prin ordonanta care se emite obligatoriu cand exista probe de vinovatie a inculpatului.

2.3.1.Clasarea

Clasarea este una dintre instituțiile care a suferit o reformă drastică ca urmare a adoptării noului cod de procedură penală, deoarece aceasta a suferit modificări nu doar în linii mari, ca multe alte instituții, ci modificări de esență, care prezintă o instituție de-a dreptul nouă față de cea cu care eram obișnuiți.

Clasarea este reglementată de art. 314 alin. 1 din codul de procedură penală care stabilește că după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);

Această soluție se dispune exclusiv de către procuror fie din oficiu, fie ca urmare a propunerii înaintate de organul de cercetare penală din cauză.

Potrivit art. 315: „ (1) Clasarea se dispune fie când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării fie când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)

Rezultă așadar că soluția clasării este în primul rând una de neurmărire penală atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării.

Într-o atare situație este evident faptul că

Spre deosebire vechiul cod de .pr. pen. din 1968, când soluția de clasare se comunica doar persoanei care făcuse sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care se efectuaseră acte premergătoare, N.C.P.P. prevede comunicarea unei copii a ordonanței de clasare, după caz, și altor persoane interesate, conform art. 316. Acelasi articol impune ca în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul să înștiințeze de îndată administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

Ordonanța de clasare trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), dispoziții referitoare la:

-ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției;

– restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii;

– sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale;

– sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris;

– sesizarea instanței competente potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare;

– cheltuielile judiciare

– eventualele măsuri de siguranță luate în cursul urmăririi penale.

Conform articolului 317 procurorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parțial și disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de cercetare penală.

În situația în care sunt incidente mai multe cazuri determinate de lipsa temeiurilor de fapt sau de drept, soluția se va dispune în baza unui singur temei juridic, ordinea de prioritate fiind cea enumerată în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP. De pildă, dacă procurorul constată că o faptă nu a fost săvârșită de inculpat, dar și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, va dispune clasarea pe temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP

2.3.2.Renunțarea la urmărire penală

Renunțarea la urmărirea penală este prevăzută la art. 17 din n. C. pr. pen. ca fiind o cauză de stingere a acțiunii penale, iar la art. 314 alin. (1) lit. b) din n. C. pr. pen. ca fiind una dintre soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată care pot fi dispuse de procuror, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu.

Art 314 alin. 1 lit b din codul de procedură penală descrie această soluție de netrimitere în judecată respectiv renunțarea la urmărirea penală. Conform acestui articol după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță dispunând renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a învinuitului sau inculpatului.

Practic această soluție de netrimtiere în judecată este de fapt o alternativă la rezolvarea cauzei penale. Justificată de principiul oportunității urmăririi penale și inspirată din legislații moderne renunțarea la urmărirea penală este o soluție care trebuie totuși privită cu mari rezerve, pentru a nu se abuza de permisivitatea și indulgența care o caracterizează.

Principiul oportunității este consacrat expres prin art. 7 alin. 2, care prevede că în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.”

Raportat la vechea legislație această soluție este un echivalent mai organizat al dispozițiilor fostului articol 18 ind. 1. aplicabil faptelor care au adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, sunt în mod evident lipsite de importanță și nu prezintă concret acel nivel ridicat de pericol social specific infracțiunii,astfel încât se putea considera că aceste fapte nu constituie infracțiuni.

Instituția renunțării la urmărire este totuși aplicabilă în condiții mult mai restrictive decât exemplul de mai sus.Ea se caracterizează prin strictețe și rigoare impuse de principiul legalității și de dreptul la un prices echitabil, drept care presupune nediscriminarea și egalitatea de tratament între inculpați.

Din aceste considerente a fost necesară restricționarea cazurilor în care măsura poate să fie impusă, aceasta fiind posibilă în cazul infracțiunilor prezumate ca fiind de un pericol socail redus.

Dispozițiile tranzitorii au stabilit prin Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală că atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală.

Condițiile necesare a fi îndeplinite pentru ca o atare soluție să fie dispusă se regăsesc în textele art. 318 și sunt următoarele :

-Fapta ce face obiectul urmăririi penale să fie prevăzută de lege cu pedeapsa amenzii asau cu închisoarea al cărei maxim special să nu depășească 7 ani,

– Procurorul constată că în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, nu există un interes public în urmărirea acesteia. Această ultimă condiție face referire la o serie de criterii obiective care vizează ’’conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și împrejurările concrete de săvârșire, urmărire produse sau care s-ar fi putut produce’’

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și oserie de criterii subiective concretizate în detalii cu privire la persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. Din acest ultim text se poate trage concluzia că această măsură poate fi luată inclusiv atunci când făptuitorul nu este cunoscut, adică în cazurile în care urmărirea peanlă este începută doar in rem. Legat de acest text se observă o inconsecvență a legiuitorului pentru că în timp ce din art. 314 alin. 1 lit b N.C.P.P. rezultă că renunțarea la urmărirea penală se poate dispune numai în cauzele în care a fost pusă anterior în mișcare acțiunea penală, din art. 318 alin. 2 N.C.P.P.rezultă că această soluție se poate dispune și în cauzele în care urmărirea penală este începută in rem și în cauzele cu suspecți.

Fiind incidentă numai în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, renunțarea la urmărirea penală poate avea loc numai după punerea în mișcare a acțiunii penale și înainte de sesizarea camerei preliminare.

O dată cu dispunerea acestei măsuri procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească unora sau mai multor dintre obligațiile prevăzute de art. 318 alin 3.

Astfel persoana față de care s-a luat această măsură poate să fie obligată ca pe o perioadă de maxim 9 luni :

– să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

– să ceară public scuze persoanei vătămate;

– să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

– să frecventeze un program de consiliere.

Având în vedere această nouă atribuție a procurorului se realizează un adevărat transfer de competențe între procuror și instanțe, deoarece se observă că se acordă procurorului o atribuție extrem de importantă, care de obicei revine doar instanței de judecată, aceea de a impune unei persoane o anumită conduită. Ba mai mult în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța, fapt carelărgește competențele procurorului.

Din punct de vedere procedural această soluție se dă de către procuror prin ordonanță, act care trebuie să cupărindă toate condițiile pe care o ordonanță trebuie să le cuprindă, astfel cum sunt ele enumerate în art. 286 alin. (2), precum și dispozițiile privind măsurile dispuse conform alin. (3) din art. 318 și art. 315 alin. (2)-(4).

Totodată această soluție poate să fie dispusă cu privire la anumite persoane și printr-un act de inculpare, atunci când cu privire la alte persoane se dispune trimiterea în judecată.

Nu în ultimul rând trebuie precizat faptul că ’’renunțarea la urmărire penală presupune că persoana este vinovată însă statul, prin organele sale judiciare, constată că nu există interes public în urmărirea inculpatului’’, motiv pentru care este greu de înțeles care a fost rațiunea legiuitorului când a optat pentru a reglementa această instituție alături de cea a clasării.

Având ca justificare o serie de principii cu scop nobil, rămâne de văzut în ce măsură această instituție își va atinge finalitatea prevăzută de lege și în ce măsura va fi ea compatibilă cu practica instanțelor naționale.

CAPITOLUL V – PROBLEME IVITE SI SOLUTIONATE IN DOCTRINA SI JURISPRUDENTA IN LEGATURA CU PUNEREA IN MISCARE, EXERCITAREA, MODIFICAREA SI STINGEREA ACTIUNII PENALE

CAPITOLUL VI- CONCLUZII.CONSTATĂRI.PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

M. C. Bogea, Acțiunea penală. Noțiune, obiect, subiecți și trăsături, Universitatea George Bacovia, Bacău, România;

V. Brutaru, Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii potrivit noului Cod penal (Legea nr. 286/2009). Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate, articol publicat în Publicat în revista PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 3 din data de 31 martie 2014

A. Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2-a , Ed. Hamangiu, 2011 ;

Dongoroz, V., Kahane, S., Antoniu, G., Bulai, C., Iliescu, N., Stănoiu, R. Explicațiile teoretice ale Codului de Procedură Penală Român. Partea generală, vol I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975

I. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1977;

D. Ilie, Împăcarea penală și acordul de mediere penală – note și condiții distinctive, 2014 ;

I. Kuglay, A. Șinc, Începerea urmăririi penale cu privire la faptă,condiție pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică- notă de studiu ;

I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;

M. Olariu, Fazele procesului penal român, în conformitate cu prevederile Noului Cod de procedurǎ penalǎ, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 3. Issue 1/2014;

V.Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

G. Stefani, G. Levasseur, Procédure pénale, Editura Dalloz, Paris, 1975;

S. Siserman, Câteva considerații legate de faza de urmărire penală reglementată de noul Cod de procedură penală, Revista Română de Jurisprudență cu numărul 6 din data de 30 iunie 2011;

. G.G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013,

M. Udroiu, Procedură Penală. Partea generală. Noul Cod de Procedură Penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014,

N.Volonciu, Noul Cod de Procedura Penala comentat , Ed. Hamangiu, București, 2014,

BIBLIOGRAFIE

M. C. Bogea, Acțiunea penală. Noțiune, obiect, subiecți și trăsături, Universitatea George Bacovia, Bacău, România;

V. Brutaru, Imputabilitatea ca trăsătură esențială a infracțiunii potrivit noului Cod penal (Legea nr. 286/2009). Concept. Controverse. Cauze de neimputabilitate, articol publicat în Publicat în revista PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 3 din data de 31 martie 2014

A. Crișu, Drept procesual penal, ediția a 2-a , Ed. Hamangiu, 2011 ;

Dongoroz, V., Kahane, S., Antoniu, G., Bulai, C., Iliescu, N., Stănoiu, R. Explicațiile teoretice ale Codului de Procedură Penală Român. Partea generală, vol I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975

I. Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1977;

D. Ilie, Împăcarea penală și acordul de mediere penală – note și condiții distinctive, 2014 ;

I. Kuglay, A. Șinc, Începerea urmăririi penale cu privire la faptă,condiție pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică- notă de studiu ;

I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;

M. Olariu, Fazele procesului penal român, în conformitate cu prevederile Noului Cod de procedurǎ penalǎ, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 3. Issue 1/2014;

V.Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2010;

G. Stefani, G. Levasseur, Procédure pénale, Editura Dalloz, Paris, 1975;

S. Siserman, Câteva considerații legate de faza de urmărire penală reglementată de noul Cod de procedură penală, Revista Română de Jurisprudență cu numărul 6 din data de 30 iunie 2011;

. G.G. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013,

M. Udroiu, Procedură Penală. Partea generală. Noul Cod de Procedură Penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014,

N.Volonciu, Noul Cod de Procedura Penala comentat , Ed. Hamangiu, București, 2014,