Solidaritatea Ue Fata DE Tarile In Curs DE Dezvoltare

Comunicare

Solidaritatea Ue Fata DE Tarile In Curs DE Dezvoltare

Byadmin ianuarie 1, 2024

SOLIDARITATEA UE FAȚĂ DE ȚĂRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Politica de cooperare pentru dezvoltare

1.1. Necesitatea unei politici de cooperare pentru dezvoltare

1.2. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

1.3. Principalele direcții de cooperare pentru dezvoltare

1.4. Mecanisme de finanțare

Capitolul II. Politica de ajutor umanitar pentru țările în curs de dezvoltare

2.1. Prezentare generală, priorități și impact

2.2. Țările în curs de dezvoltare și dependența de exterior

2.3. Rolul Parlamentului European

Capitolul III. Studiu de caz. Aspecte problematice. Contradicția dintre politicile UE și interesul României și Franței

3.1. România și Franța donatori pentru ajutorul umanitar al țărilor în curs de dezvoltare

3.2. Proiecte și inițiative de dezvoltare

3.3. Direcții pentru viitor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Uniunea Europeană recunoaște faptul că dezvoltarea înseamnă reducerea sărăciei, respectarea drepturilor omului. Cooperarea pentru dezvoltare la nivelul UE este guvernată de Consensul European pentru Dezvoltare (ECD). Adoptat în comun de Consiliu și Parlament în 2005, ECD reprezintă o viziune comună a dezvoltării.

Prin studiu de caz al lucrării privind aspectele problematice vreau să demonstrez faptul că Uniunea Europeană este capabilă de a continua implementarea eficientă a acțiunilor de ajutor umanitar prin mărirea contribuției din partea statelor membre. Pentru aceasta voi analiza România și Franța ca donatori pornind de la următoarele ipoteze:

Ipoteza 1. România și Franța sunt de acord să acorde mai multe resurse.

Ipoteza 2. Este în interesul României și Franței să ajute țările în curs de dezvoltare.

Ipoteza 3. Există o contradicție între politicile UE și interesul celor două țări, România și Franța, privind mărirea contribuției în vederea realizării acțiunilor de ajutor umanitar.

România a depus eforturi în sensul creșterii volumului asistenței oficiale pentru dezvoltare, pentru a atinge ținta de 0,17% din Venitul Național Brut până în 2010, respectiv 0,33% din Venitul Național Brut până în 2015, conform angajamentelor asumate la nivel UE. România va susține prioritățile Uniunii Europene împărtășind pe deplin obiectivele unei Europe mai puternice, mai integrate și mai solidare. În ceea ce privește prioritatea majoră, economia europeană, România salută promovarea de măsuri concrete pentru relansarea economică și stimularea investițiilor care să contribuie la combaterea șomajului, în special în rândul tinerilor, aceasta reprezentând o problemă de mare interes pentru România.

Capitolul I. Politica de cooperare pentru dezvoltare

Lumea este în continuă schimbare și Uniunea Europeană își dorește o schimbare în bine atât a țărilor membre cât și a lumii întrgi. Pe lista concurenților serioși ai UE se află acum țări precum China și India, alături de Statele Unite, Rusia, Japonia, Brazilia, Coreea etc. Europa se confruntă cu o provocare importantă: lumea se „globalizează”, populația europeană îmbătrânește. Trebuie să ne adaptăm, dar în același timp să fim capabili să păstrăm „modelul” – sau formele de – „model” social european. Obiectivul strategic al politicii pentru dezvoltare a Uniunii Europene – care face parte din politica externă a acesteia – îl constituie eradicarea sărăciei și promovarea securității și prosperității printr-un parteneriat efectiv, care să ajute țările sărace și subdezvoltate să-și atingă obiectivele de dezvoltare.

Există numeroase studii privind efectele UE asupra politicilor internaționale pentru dezvoltare în Europa Centrală și de Est (ECE) apărute la începutul noului mileniu, numeroase state în curs de dezvoltare încearcă să facă față proceselor de tranziție economică sau politică, iar experiența statelor ECE ar putea fi utilă în cadrul acestor procese. Discursul privind experiența în materie de tranziție este prezent în documentele de strategie politică și, în același timp, au fost create programe, fonduri și agenții specifice. Mai multe documente aferente politicilor naționale subliniază importanța experienței în materie de tranziție, ca de exemplu Strategia Republicii Cehe privind cooperarea pentru dezvoltare pentru perioada 2010-2017 și Politica strategică internațională pentru dezvoltare a Ungariei pentru perioada 2014-2020. Experiența în materie de tranziție este integrată în asistența bilaterală, așa cum reiese din asistența oficială acordată de România: ajutorul bilateral ne asigură „mijloace pentru a promova în mod eficient experiența pe care am acumulat-o în perioada de tranziție în beneficiul statelor prioritare pentru noi”.

Cooperarea pentru dezvoltare cuprinde totalitatea acțiunilor întreprinse, bazate pe valorile solidarității, egalității, includerii și cooperării, al cărei scop este creșterea implicării cetățenilor în procesul de eradicare a sărăciei de orice tip și în acțiuni promotoare ale justiției sociale.:

• Susținerea pe termen lung a dezvoltării economice și sociale durabile, întreprinderea de acțiuni care contribuie la reducerea sărăciei și îmbunătățirea nivelului de trai a populației din alte state, ridicarea nivelului educațional și a calificării profesionale a populației și de incluziune socială.

• Promovarea și susținerea păcii și securității, dezvoltării democrației și a societății civile, incluzând dezvoltarea statului de drept, principiile bunei guvernări și respectarea drepturilor omului.

• Oferirea de asistență umanitară, constând în special în furnizarea de fonduri financiare și/sau bunuri acordate statelor în caz de dezastre și conflicte armate, cu scopul atenuării consecințelor asupra victimelor, inclusiv sprijinul oferit în procesul de tranziție de la o situație de criză umanitară către procesele de reabilitare sau reconstrucție timpurie.

• Realizarea de activități de comunicare, educație pentru dezvoltare și conștientizare întreprinse pentru creșterea gradului de înțelegere la nivelul României, dar și în alte state, a problemelor de dezvoltare internațională, a interdependenței dintre țări și a eforturilor realizate în vederea adresării acestor probleme.

În cadrul summitului ONU din 2000, UE s-a alăturat liderilor mondiali în angajamentul de a eradica sărăcia până în 2015. Au fost identificate opt obiective de dezvoltare ale mileniului:

• eradicarea sărăciei extreme și a foametei;

• asigurarea accesului tuturor la învățământul primar;

• promovarea egalității de gen;

• reducerea mortalității infantile;

• îmbunătățirea sănătății materne;

• combaterea HIV/SIDA, a malariei și a altor boli;

• asigurarea durabilității mediului;

• dezvoltarea unui parteneriat global.

Obiectivele de dezvoltare ale mileniului constituie piatra de temelie a activităților UE de cooperare pentru dezvoltare, reprezentând obiectivele sale prioritare. Mobilizarea finanțării necesare face parte din provocarea pe care o constituie realizarea acestor obiective. În acest sens, a fost organizată o Conferință internațională a Organizației Națiunilor Unite privind finanțarea pentru dezvoltare la Monterrey (Mexic), în 2002. Acolo s-a semnat Consensul de la Monterrey, în cadrul căruia șefii de stat sau de guvern s-au angajat să mobilizeze toate sursele de finanțare pentru dezvoltare (interne și internaționale, publice și private), inclusiv prin intensificarea substanțială a asistenței pentru dezvoltare.

1.1. Necesitatea unei politici de cooperare pentru dezvoltare

Cooperarea pentru dezvoltare a fost parte a procesului de integrare europeană de la bun început. Tratatul de la Roma (1957) a prevăzut crearea Fondului european de dezvoltare pentru a acorda asistență coloniilor și teritoriilor de peste mări. „La începutul procesului de decolonizare, în anii ’60, statele membre au convenit să suporte împreună o parte a costurilor de sprijinire a fostelor colonii. Această politică a fost treptat extinsă pentru a include din ce în ce mai multe țări în curs de dezvoltare din Asia, America Latină și vecinătatea europeană”.

Cu ajutorul unor instrumente financiare suplimentare, cum ar fi Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare și Instrumentul european de vecinătate, UE își poate continua activitatea și în alte părți ale lumii. În plus, „în 2000, UE s-a angajat să sprijine obiectivele de dezvoltare ale mileniului (ODM), care au fost stabilite de Organizația Națiunilor Unite și vizează reducerea sărăciei extreme până în 2015.” Tratatul de la Lisabona a consolidat și mai mult temeiul juridic pentru cooperarea pentru dezvoltare a UE. Acesta prevede în mod clar că reducerea și eradicarea sărăciei sunt obiectivele principale ale politicii Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare. Uniunea ține seama de aceste obiective în momentul punerii în aplicare a politicilor care pot afecta țările în curs de dezvoltare. Acest lucru implică, de asemenea, faptul că politica de dezvoltare este o politică de sine stătătoare.

Pentru a duce la îndeplinire obiectivele de dezvoltare, politicile UE trebuie să țină pasul cu un mediu global în schimbare rapidă. Noi provocări și oportunități – de la penuria de resurse naturale până la creșterea economiilor emergente și consecințele crizei economice – necesită o adaptare permanentă a politicii de cooperare pentru dezvoltare. După mai mult de un deceniu de la adoptarea ODM, „multe țări au scăpat de sărăcie și conflicte. Unele dintre acestea au devenit economii dinamice și donatori internaționali responsabili. Din păcate însă, altele au involuat, atingând niveluri și mai îngrijorătoare de sărăcie, conflict și nesiguranță. Mai mult, unele dintre ele încă nu le permit propriilor cetățeni să beneficieze de drepturile fundamentale ale omului.”

Sărăcia nu este așadar singurul aspect problematic. Revoltele recente, în special cele din zona mediteraneeană, au evidențiat faptul că dezvoltarea trebuie să meargă mână în mână cu apărarea drepturilor și libertăților omului. UE integrează aceste elemente în politica sa de dezvoltare. „UE acordă o atenție deosebită țărilor celor mai vulnerabile. Aproape jumătate din asistența pentru dezvoltare pe care o acordă este destinată statelor fragile”. În țările predispuse la criză, în care trăiesc populațiile cele mai vulnerabile din lume, ajutoarele vor fi orientate într-o măsură tot mai mare către restaurarea păcii și reconstrucția statală, pentru a îmbunătăți calitatea și impactul acțiunilor desfășurate de autoritățile publice. În situații postcriză, după conflicte sau catastrofe naturale, „toți donatorii vor fi încurajați să asigure o tranziție lină de la ajutorul umanitar la ajutorul pentru dezvoltare durabilă și să își coordoneze mai bine acțiunile, pentru a crea condiții de stabilitate. UE este un partener esențial în acest „new deal” pentru statele fragile.”

Politica de dezvoltare este legată de problemele globale majore care fac obiectul colaborării dintre UE și partenerii săi. Cooperarea pentru dezvoltare aduce un plus de valoare acțiunilor întreprinse de UE la nivel global, în domenii dintre cele mai diverse, de la schimbări climatice și chestiuni de securitate până la combaterea terorismului și a traficului de persoane, migrație și securitatea aprovizionării cu energie.

Colaborarea cu țările în curs de dezvoltare joacă, de asemenea, un rol important în atingerea obiectivelor de creștere stabilite de UE pentru anii următori. „Parteneriatele cu țările în curs de dezvoltare și economiile emergente încurajează o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, în conformitate cu Strategia Europa 2020. Atunci când economia partenerilor prosperă și piețele sunt deschise și echitabile, toată lumea are de câștigat: nu doar țările care beneficiază de sprijin, ci și UE.”

Este esențial ca banii să fie cheltuiți în mod eficient. UE își propune să utilizeze fondurile disponibile în mod optim, prin acțiuni coordonate. Uniunea Europeană combină strategii diferite atunci când vine în sprijinul țărilor care au nevoie de ajutor. Asistența este acordată prin proiecte, granturi și ie.

Colaborarea cu țările în curs de dezvoltare joacă, de asemenea, un rol important în atingerea obiectivelor de creștere stabilite de UE pentru anii următori. „Parteneriatele cu țările în curs de dezvoltare și economiile emergente încurajează o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, în conformitate cu Strategia Europa 2020. Atunci când economia partenerilor prosperă și piețele sunt deschise și echitabile, toată lumea are de câștigat: nu doar țările care beneficiază de sprijin, ci și UE.”

Este esențial ca banii să fie cheltuiți în mod eficient. UE își propune să utilizeze fondurile disponibile în mod optim, prin acțiuni coordonate. Uniunea Europeană combină strategii diferite atunci când vine în sprijinul țărilor care au nevoie de ajutor. Asistența este acordată prin proiecte, granturi și contracte, dar și sub formă de sprijin sectorial și bugetar.

• Proiecte, granturi și contracte. „Un proiect reprezintă o serie de acțiuni desfășurate pentru a îndeplini un anumit obiectiv, într-o perioadă determinată și cu un buget prestabilit.” Granturile sunt contribuții financiare directe acordate organizațiilor sau proiectelor derulate de acestea. Granturile sunt atribuite celor mai buni candidați, prin intermediul unor cereri de propuneri. Contractele de achiziționare de bunuri, servicii sau lucrări sunt atribuite prin licitații.

Pe parcursul anilor, Uniunea a finanțat mii de proiecte de dezvoltare în țările sărace. Ajutoare financiare relativ modeste au deseori un impact substanțial. Printre succesele recente se numără proiectul menit să echipeze și să formeze țesători de mătase în Cambodgia, ajutorul financiar acordat unor întreprinderi mici din Peru pentru a-și spori exportul, sprijinul acordat agricultorilor namibieni pentru a crea un grup de apărare al intereselor lor, subvenția de care a beneficiat un proiect de întreprindere din Senegal pentru a ameliora calitatea produselor fabricate local, asistența tehnică acordată Egiptului pentru a eradica o insectă dăunătoare care amenința culturile de cartofi, culturi al căror export către Uniune este vital pentru țară etc.

• Sprijin bugetar. „Sprijinul bugetar presupune transferuri de fonduri către trezoreria națională a țării partenere, în urma unui dialog politic intens. De asemenea, presupune măsuri pentru evaluarea și îmbunătățirea impactului acestor fonduri.” Bazat pe parteneriate și responsabilitate reciprocă, sprijinul bugetar este un instrument important de finanțare a strategiilor de dezvoltare ale țării partenere. Ajutorul este acordat în funcție de nevoile identificate de către o anumită țară. Se pune un accent deosebit pe strategii concepute la nivel național. Pentru a beneficia de sprijin bugetar, țările trebuie să își dovedească angajamentul față de respectarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept și să îndeplinească o serie de criterii riguroase, inclusiv în ceea ce privește gestionarea finanțelor publice.

• Sprijin sectorial. „O mare parte din fondurile pentru dezvoltare oferite de UE sunt direcționare către sectoare specifice din țările partenere – de exemplu, energie, agricultură sau educație. Aceste sectoare beneficiază de sprijin prin intermediul unor programe derulate de țările partenere, pe care UE le finanțează parțial.” Finanțarea poate veni sub formă de sprijin bugetar sectorial, granturi și contracte, ori sub forma punerii în comun a resurselor de la donatori diferiți.

Consensul european privind dezvoltarea stabilește un cadru de principii comune care le permite statelor membre și Uniunii să pună în aplicare politici de dezvoltare, într-un spirit de complementaritate și eficiență. UE monitorizează calitatea ajutorului, utilizând obiective concrete, convenite la nivel internațional în cadrul Declarației de la Paris (2005) și al Agendei pentru acțiune de la Accra (2008) și revizuite apoi de Forumul la nivel înalt de la Busan, unde s-a înființat Parteneriatul privind eficacitatea cooperării pentru dezvoltare (2011).

Politica de dezvoltare a UE și cooperarea bilaterală dintre statele membre și țările în curs de dezvoltare se susțin reciproc. Multe alte politici ale UE au impact asupra țărilor în curs de dezvoltare și, prin urmare, sunt coordonate cu politica de dezvoltare.

Direcția Generală Dezvoltare și Cooperare – EuropeAid a Comisiei Europene elaborează politica UE de cooperare pentru dezvoltare și răspunde de punerea în aplicare a ajutorului în țările partenere. „Pentru a îmbunătăți coerența dintre relațiile externe și cooperarea pentru dezvoltare, Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) încearcă să coreleze toate politicile și acțiunile sale cu obiectivele de dezvoltare.”

UE are 140 de delegații și birouri în toată lumea. Acestea reprezintă Uniunea în țările-gazdă și administrează, în același timp, programele de dezvoltare și cooperare. De exemplu, delegația UE dintr-o țară în care a avut loc un conflict sau un dezastru natural poate adapta prioritățile în materie de asistență, pentru a răspunde nevoilor urgente.

Atât în faza de elaborare a politicilor, cât și în cea de furnizare și monitorizare a asistenței, UE colaborează cu organizații internaționale ale căror rețele și expertiză îi completează resursele. Printre acestea se numără Organizația Națiunilor Unite, OCDE, Banca Mondială, G8 și G20. De asemenea, „UE susține un dialog constant cu alți donatori importanți (de exemplu, Statele Unite, Japonia și Coreea) și, din ce în ce mai mult, cu economiile emergente”.

Obiectivul final al politicii duse de Uniune este de a acorda populațiilor defavorizate din lumea a treia mijloacele de a controla propria lor dezvoltare, să transforme în realitate dreptul la dezvoltare pentru toți și să lucreze împreună pentru îmbunătățirea condițiilor sociale și economice la nivel global cu prioritate a țărilor defavorizate. A fost recunoscut faptul că progresul se bazează pe o dezvoltare economică susținută ce trebuie să se concentreze pe reducerea sărăciei având în vedere și drepturile omului și justiția socială.

Se dorește eradicarea cauzei vulnerabilității lor, și anume lipsa accesului la alimente și apă potabilă, sau la educație, sănătate, locuri de muncă, terenuri, servicii sociale, infrastructuri sau un mediu sănătos, printre altele. Aceasta presupune, de asemenea, eforturi pentru eradicarea bolilor și facilitarea accesului la medicamente ieftine pentru a combate flageluri precum HIV/SIDA, precum și luarea unor măsuri pentru reducerea datoriilor țărilor sărace. Exemplu: un miliard de euro trebuie să fie alocat pentru îmbunătățirea accesului la apă potabilă și la servicii sanitare de bază pentru populația țărilor ACP.

Țările sărace s-au angajat să-și îmbunătățească politicile și instituțiile precum și să sporească responsabilitatea acestora față de proprii cetățeni. Statele bogate s-au angajat să furnizeze resursele necesare pentru susținerea unor astfel de schimbări. Angajamentul pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) a fost asumat la cele mai înalte nivele politice. Guverne întregi, inclusiv ministerele comerțului și finanțelor care administrează bugetele statelor, instituții financiare internaționale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, băncile regionale de dezvoltare și din ce în ce mai mulți membri ai Organizației Mondiale a Comerțului) și-au exprimat responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor.

1.2. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

Deoarece politica de cooperare pentru dezvoltare nu este una recentă și avea nevoie de un bun management pentru atingerea scopurilor propuse, a fost înființată Organzația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Este o organizație interguvernamentală, fondată în anul 1961, ce reunește în prezent 33 de țări democratice, 30 dintre acestea fiind considerate de Banca Mondială țări cu venituri mari. Misiunea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este de a promova politici ce sporesc bunăstarea economică și socială la nivel mondial.

„Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică oferă un cadru – forum – în care guvernele diverselor țări pot conlucra, împărtăși experiențe și căuta soluții la problemele comune”. Pentru a înțelege factorii sau fenomenele generatoare de schimbări economice, sociale și de mediu, Organizația lucrează împreună cu guvernele și, astfel, sunt măsurate productivitatea, comerțul și investițiile la nivel global, sunt realizate analize ce conturează viitoare tendințe economice și sociale, sunt reglementate și promovate standarde internaționale în diverse domenii.

De asemenea, sunt studiate aspecte care afectează în mod direct viața cotidiană precum securitatea socială, nivelul taxelor și impozitelor, modul în care diferite sisteme de învățământ își pregătesc tinerii pentru ca aceștia să facă față provocărilor lumii moderne sau felul în care sistemele de pensii din diferite țări înțeleg să răspundă cerințelor pensionarilor.

Astăzi, la peste 50 de ani de la înființare, activitatea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se concentrează pe patru direcții principale:

• Restabilirea încrederii în piață, în mecanismele, instituțiile și companiile care fac piața să funcționeze, fapt ce necesită îmbunătățirea reglementărilor și eficientizarea guvernanței în sfera politică și economică;

• (Re)stabilirea sănătății finanțelor publice ca bază pentru o viitoare creștere economică durabilă;

• Căutarea unor noi modalități de stimulare și sprijinire a creșterii economice prin inovație, prin strategii ce urmăresc „creșterea economică verde”, precum și prin dezvoltarea economiilor emergente;

• Asigurarea accesului la educație pentru oamenii de toate vârstele, în vederea dezvoltării propriilor abilități care să sporească productivitatea muncii și să răspundă cerințelor de mâine ale pieței muncii, prin inovație și dezvoltare. În acest context, valorile-cheie promovate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică continuă să fie:

Obiectivitatea: analizele și recomandările Organizației sunt independente și bazate pe dovezi

Deschiderea: Organizația încurajează dezbaterea și schimbul de bune practici pentru o înțelegere generală a problemelor critice globale

Originalitatea: Organizația îndrăznește să conteste judecățile convenționale începând cu cele proprii

Pionieratul: Organizația identifică și abordează provocări emergente și/sau progresive

Etica: Credibilitatea Organizației este construită pe încredere, integritate și transparență.

În calitate de membru al Comitetului de asistență pentru dezvoltare al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE-CAD), UE s-a implicat activ în forurile internaționale de îmbunătățire a impactului cooperării pentru dezvoltare. Ea a stabilit obiective ambițioase de creștere a eficacității asistenței globale pentru dezvoltare și a reformat modul în care acordă ajutor în vederea îndeplinirii acestor obiective.

Garanția europeană în materie de transparență își propune să furnizeze informații despre ajutorul acordat, care să fie comparabile la nivel internațional, de actualitate și ușor de accesat. Pentru a atinge acest obiectiv, Comisia Europeană și o serie de state membre ale UE aplică deja standardul convenit la nivel global pentru publicarea informațiilor privind ajutorul, furnizând în timp util informații detaliate cu privire la locurile și la modul în care sunt cheltuite ajutoarele.

Programarea în comun are drept obiectiv oferirea unui răspuns european comun la planurile de dezvoltare ale țărilor partenere, inclusiv prin diviziunea muncii. UE și statele sale membre stabilesc împreună în ce sector activează fiecare donator, fapt care conduce la rezultate mai bune și la o eficacitate sporită. UE își asumă rolul de coordonator și mediator. A început să aplice programarea în comun în mai mult de 20 țări și intenționează să extindă sistemul în aproximativ 40 de țări partenere, acoperind astfel mai mult de 60 % din ajutoarele naționale programabile gestionate de instituțiile UE.

1.3. Principalele direcții de cooperare pentru dezvoltare

De la securitatea alimentară și provocările de mediu la aspectele sociale și drepturile omului, UE intervine acolo unde este nevoie și în cazurile în care poate aduce îmbunătățiri semnificative.

Guvernanța democratică – aceasta este una dintre principalele priorități în cadrul cooperării pentru dezvoltare. În ultimii ani, UE a combinat cu succes dialogul politic cu țările partenere, sprijinul dedicat anumitor sectoare și activitățile de sensibilizare pentru îmbunătățirea guvernanței. Numai în 2010, 1,5 miliarde de euro din resursele pentru dezvoltare gestionate de UE au fost direcționate către acțiuni care sprijină o mai bună guvernanță.

Agricultură și securitate alimentară – UE consideră eradicarea sărăciei și a foametei o prioritate. De aceea, furnizează anual 600 milioane de euro pentru a le oferi oamenilor din întreaga lume acces la produse alimentare de bază. Aceste fonduri vin în completarea asistenței alimentare umanitare oferite în situații de criză. Peste 50 de milioane de persoane au beneficiat de fondurile în valoare de 1 miliard de euro oferite de Facilitatea pentru alimente a UE, lansată în 2009. UE a furnizat semințe, instrumente, transferuri de bani și hrană pentru circa 24 milioane de oameni în perioada 2004-2010, pentru a-i ajuta să iasă din sărăcie. Productivitatea micilor agricultori și reziliența comunităților rurale ar putea fi îmbunătățite prin promovarea unui model de agricultură durabilă adaptat la realitatea din țările în curs de dezvoltare.

Comerțul – în ultimul deceniu, acesta a contribuit la scoaterea din sărăcie a milioane de oameni. UE este cel mai mare furnizor de ajutor pentru comerț și reprezintă piața cea mai deschisă pentru țările în curs de dezvoltare. Sistemul generalizat de preferințe permite reducerea tarifelor vamale pentru mărfurile provenind din 176 de țări și teritorii în curs de dezvoltare. UE oferă asistență pentru a ajuta țările ACP să se integreze în economia mondială. Economiile locale și creșterea economică pot fi stimulate prin acorduri de parteneriat economic cu UE. Acestea nu sunt simple acorduri de liber schimb, pentru că iau în considerare și contextul socio-economic și asistă țările în procesul de punere în aplicare. Ele prevăd deschiderea piețelor UE pentru produsele din țările ACP, dar le acordă țărilor în cauză o perioadă de până la 25 ani pentru a-și deschide piețele la importurile din UE.

Pentru a integra țările cel mai puțin dezvoltate în sistemul comercial internațional, UE acordă o atenție specială nevoilor acestora în cadrul strategiei sale privind ajutorul pentru comerț. Ca rezultat, în perioada 2000-2008, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut în aceste țări de la 325 la peste 625 de dolari. În 2012, UE a propus un plan de acțiune care ar ajuta țările cel mai puțin dezvoltate să beneficieze pe deplin de deschiderea piețelor. Măsurile prevăzute le-ar ajuta să elimine barierele din calea comerțului, să respecte standardele internaționale și să își îmbunătățească mediul de afaceri.

Mai mult de jumătate din fondurile destinate țărilor sărace provin din Uniunea Europeană și din statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea reprezintă principalul furnizor de ajutoare din lume. Totuși, politica de dezvoltare nu se limitează la furnizarea de apă potabilă sau la îmbunătățirea rețelei rutiere, oricât de importante ar fi aceste măsuri. Uniunea se bazează și pe comerț pentru a favoriza dezvoltarea, deschizându-și piețele exporturilor din țările sărace și încurajându-le să își intensifice schimburile între ele. Uniunea are o relație comercială deosebită cu partenerii din grupul Africa-Zona Caraibilor-Pacific (ACP).

Comerțul și ajutoarele sunt principalii doi piloni ai politicii de dezvoltare a Uniunii, menită să combată sărăcia și să integreze statele în curs de dezvoltare într-o economie mondială. Toate acordurile de comerț și de cooperare încheiate între Uniunea Europeană și statele terțe includ în prezent în mod sistematic o clauză privind drepturile omului. Nerespectarea acesteia duce la penalizări automate care, în practică, se traduc printr-o limitare a accesului la piețe sau prin înghețarea sau anularea proiectelor de ajutor.

Apă și energie – începând din 2004, peste 70 de milioane de persoane din țările în curs de dezvoltare au fost racordate la instalații de apă potabilă și 24,5 milioane la instalații sanitare. Valoarea programelor UE în domeniul apei și salubrizării se ridică la aproape 400 de milioane de euro pe an. Acestea sprijină dezvoltarea infrastructurii pentru apa de băut și apele uzate și oferă condiții sanitare și de igienă de bază.

Având în vedere că sărăcia energetică rămâne o provocare globală majoră, UE investește masiv în programe de asigurare a accesului la energie electrică din surse durabile și sigure în țările în curs de dezvoltare. Numai în 2010, UE a rezervat un total de 319,49 milioane de euro pentru producerea și furnizarea de energie. Aceste eforturi încep să dea rezultate. În perioada 2007-2011, 15 milioane de oameni din țările ACP, unde problema este cea mai acută, au fost conectați la sisteme moderne de furnizare a energiei.

În urma lansării inițiativei Organizației Națiunilor Unite privind asigurarea accesului tuturor la surse de energie durabilă, UE a făcut din acest obiectiv o prioritate de vârf pentru politica sa de dezvoltare. Un triplu obiectiv a fost stabilit pentru 2030:

• accesul universal la servicii energetice moderne;

• dublarea ratei de îmbunătățire a eficienței energetice;

• dublarea ponderii energiei din surse regenerabile în mixul energetic global.

La summitul din 2012 privind energia durabilă pentru toți, președintele Comisiei Europene José Manuel Barroso a anunțat că UE va ajuta țările în curs de dezvoltare să furnizeze acces la energie pentru încă 500 de milioane de persoane până în 2030.

Mediu și resurse naturale – cele mai sărace țări din lume sunt în același timp și cele mai vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Acestea sunt, de asemenea, cel mai puternic lovite de epuizarea resurselor naturale. UE luptă cu cea mai mare tărie pentru o dezvoltare durabilă și a ratificat toate acordurile multilaterale majore în domeniul mediului. În același timp, implementează în politicile sale vizând reducerea sărăciei o strategie referitoare la gestionarea resurselor naturale. Această strategie a contribuit în mod direct la promovarea unui mediu sustenabil, care este unul dintre ODM. Progresele în acest domeniu includ reducerea ratei despăduririlor, modernizarea cartierelor defavorizate și extinderea accesului la apă potabilă. Provocările legate de mediu rămân însă importante. UE a alocat, în perioada 2011-2013, aproximativ 517 milioane de euro pentru această strategie.

Politica de mediu a Uniunii Europene se bazează pe convingerea că, dacă se optează pentru norme ecologice ambițioase, se favorizează inovarea și debușeurile comerciale. Această strategie combină domeniile economic, social și al mediului. UE a adoptat programul de acțiune „Mediul înconjurător 2010, viitorul nostru, alegerea noastră” pentru perioada 2002-2012, program orientat către:

• schimbările climatice și încălzirea planetară;

• habitatele naturale, precum și fauna și flora sălbatice;

• problemele legate de mediu și de sănătate;

• resursele naturale și gestionarea deșeurilor.

Programul de acțiune subliniază, de asemenea, că este esențial:

• să se asigure respectarea legilor în vigoare în domeniul mediului;

• să se țină cont de consecințele ecologice ale tuturor politicilor UE care ar putea să afecteze mediul (de exemplu: agricultura, dezvoltarea, energia, pescuitul, industria, piața internă, transporturile);

• să se facă apel la întreprinderi și la consumatori pentru a găsi soluții la problemele de mediu;

• să se ofere cetățenilor informațiile necesare pentru ca să poată face alegerile cele mai favorabile mediului;

• să sensibilizeze și mai mult europenii cu privire la importanța utilizării terenurilor într-un mod mai chibzuit, pentru a proteja habitatele naturale, a păstra peisajele și a reduce la minimum poluarea urbană.

De fapt, Europa se ocupă de protecția mediului de mai bine de 30 de ani, prin controale și norme severe în mai multe domenii, precum zgomotul, deșeurile, produsele chimice, gazele de eșapament, apele pentru scăldat sau prin crearea unei rețele europene care intervine în cazul unor catastrofe ecologice precum mareele negre sau incendiile de pădure. Obiectivul general este de a oferi același nivel de protecție pe tot cuprinsul UE, menținând în același timp o anumită flexibilitate pentru a ține cont de circumstanțele locale și recunoscând necesitatea găsirii unui echilibru între protecția mediului și necesitatea întreprinderilor de a-și menține competitivitatea pe scena internațională.

Totalitatea politicilor se bazează pe principiul „poluatorul plătește”. Plata poate lua forma investițiilor necesare pentru a respecta norme mai stricte, a unei obligații privind recuperarea, reciclarea sau eliminarea produselor după folosire sau a unei taxe impuse întreprinderilor sau consumatorilor care utilizează un produs neecologic, de exemplu anumite tipuri de ambalaje. Activitățile de cercetare în domenii legate de mediu și de sistemele de protecție a habitatelor naturale sau a mediului primesc o finanțare considerabilă din partea UE: programul LIFE+, care are rolul specific de a finanța îmbunătățirile și cercetarea în domeniul mediului, dispune de un buget de 2,1 miliarde de euro pentru perioada 2007-2013.

Securitatea alimentară în Haiti. Haiti este una dintre cele mai sărace țări din lume. Cutremurul devastator din ianuarie 2010 a agravat problema crizei alimentare care era deja în curs. Securitatea alimentară fusese grav afectată de creșterea prețurilor la importuri și de pierderile agricole suferite în urma mai multor uragane.

Un proiect finanțat de UE a venit în ajutorul a 300 000 de gospodării rurale din provincia de Nord-Est. Activitățile finanțate au fost destinate dezvoltării și diversificării agriculturii, precum și îmbunătățirii sistemului de gestionare a apei și dezvoltării acvaculturii. Inițiativa a însemnat foarte mult pentru populația locală. Productivitatea și mijloacele de existență s-au îmbunătățit semnificativ datorită distribuirii de semințe și construirii a 692 de rezervoare de apă și a 2 550 de silozuri pentru conservarea cerealelor.

Proiectul, pus în aplicare în parteneriat cu Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, a beneficiat de fonduri UE în valoare totală de 9,6 milioane de euro, în perioada 2009-2011.

Asistență vitală pentru nou-născuți și mamele lor în Kazahstan. După ce Kazahstanul și-a obținut independența în 1991, guvernul a redus finanțarea publică pentru serviciile de sănătate, ceea ce a dus la o scădere a calității. Ca urmare, mii de nou-născuți și copii mici mor în fiecare an din cauza lipsei de îngrijire corespunzătoare, iar sănătatea maternă are, de asemenea, mult de suferit. UE a decis să intervină tocmai pentru a îmbunătăți îngrijirile prenatale și postnatale. Astfel, a susținut un proiect care asistă ministerul kazah al sănătății în elaborarea unei strategii naționale privind sănătatea maternă și infantilă. Familiile, comunitățile și furnizorii de servicii de sănătate au fost incluși în procesul de reformă, iar unul dintre rezultate a fost stabilirea unor orientări privind cele mai comune afecțiuni și complicații ale acestora. Furnizorii de servicii de sănătate au beneficiat de consiliere și de cursuri de formare.

Abordarea dă deja rezultate. Serviciile de sănătate maternă și infantilă s-au îmbunătățit și au devenit mai eficiente. Mai mult, instituțiile din sectorul medical au acum capacitatea de a îmbunătăți și mai mult serviciile respective. În același timp, familiile și comunitățile protejează mai mult sănătatea mamelor și a copiilor. Conform unui raport al ONU din iulie 2012, câteva obiective majore au fost deja atinse:

• sărăcia extremă a scăzut la jumătate și continuă să scadă în toate regiunile;

• proporția persoanelor care nu au acces la surse îmbunătățite de apă s-a înjumătățit;

• condițiile de trai s-au îmbunătățit pentru peste 200 de milioane de persoane care locuiesc în cartiere defavorizate (numărul este de două ori mai mare decât obiectivul pentru 2020);

• rata de școlarizare a fetelor în cadrul învățământului primar este acum egală cu rata de școlarizare a băieților;

• ritmul de reducere a mortalității materne și în rândul copiilor s-a accelerat.

Contribuția UE la rezultatele obținute este semnificativă. Investițiile sale în sănătate, educație, agricultură, infrastructură rutieră și nu numai au avut drept rezultat progrese tangibile. Datorită sprijinului UE, începând din 2000, peste 13 milioane de copii au putut să se înscrie în ciclul de învățământ primar, iar 18 milioane de copii au fost vaccinați împotriva rujeolei. Ajutorul pentru dezvoltare acordat de UE a avut un rol esențial în asigurarea accesului la apă și canalizare pentru milioane de gospodării. Totuși, progresele înregistrate în materie de combatere a foametei sau de asigurare a salubrității rămân destul de lente. De aceea, în septembrie 2011, UE a decis să aloce o sumă suplimentară de 1 miliard de euro pentru a sprijini acțiunile vizând îndeplinirea acestor obiective în țările care înregistrează cele mai mari întârzieri din grupul ACP.

1.4. Mecanisme de finanțare

Uniunea Europeană este una dintre zonele cele mai bogate din lume. Totuși, prosperitatea nu este repartizată în mod egal în sânul Uniunii. Există regiuni mai sărace și altele mai bogate, țări care cunosc, în general, un nivel ridicat de prosperitate și țări mai puțin prospere. Pentru a elimina la maximum aceste diferențe, Europa a creat o serie de fonduri.

„Grație fondurilor de coeziune, fonduri europene importante sunt acordate unor state care, din punctul de vedere al prosperității, se află sub media UE. Sunt finanțate, de exemplu, lucrări importante de infrastructură. Aceste lucrări duc la refacerea structurii economice.” Spania, Polonia, Portugalia, Grecia și Irlanda se numără printre beneficiarii acestor fonduri europene. În 1973, produsul intern brut al Irlandei atingea circa 64 % din media europeană. În prezent, PIB-ul ei este unul dintre cele mai ridicate din Uniune. Un exemplu concludent privind efectele pe care le poate avea sprijinul european, însoțit de o întreagă serie de măsuri complementare.

Fondurile structurale sunt, de asemenea, foarte importante. Ele au fost create pentru a acorda un impuls financiar regiunilor cu probleme structurale. Exemplul cel mai cunoscut este Fondul european de dezvoltare regională (FEDER). În Regiunea Valonă din Belgia, provincia Hainaut, mai puțin dezvoltată în prezent în comparație cu media belgiană (și comunitară), beneficiază de „un sprijin tranzitoriu” din partea UE. Contribuția fondurilor structurale se ridică la 1,5 miliarde de euro pentru perioada 2007-2013.

În Belgia, „punerea în aplicare a politicii de coeziune este efectuată de regiuni. În Hainaut, politica pentru perioada 2007-2013 a contribuit în special la dezvoltarea unor clustere care încurajează strângerea legăturilor dintre învățământul superior și centrele tehnologice și de cercetare.” Întâlnim această situație la Liège, unde guvernul, prin intermediul fondurilor structurale, și-a concentrat politica de dezvoltare economică pe sectoarele de activitate foarte performante precum industria aerospațială, industria agroalimentară, sectorul logistic și ingineria mecanică, în scopul de a le spori competitivitatea pe plan mondial. În Regiunea Bruxelles-Capitală, programul se axează pe zona canalului existent în oraș. Eforturile s-au concentrat pe îmbunătățirea infrastructurii publice, precum și pe revitalizarea întreprinderilor și microîntreprinderilor, în special prin promovarea accesului la noile tehnologii. În momentul dispariției sectoarelor industriale siderurgice și miniere din provinciile Hainaut, Liège, Limbourg și Anvers, numeroase situri industriale au fost abandonate.

Mecanismele UE de finanțare pentru dezvoltare pot acționa într-o sferă geografică sau într-una tematică. „Pentru perioada 2014-2020, fiecare sferă este deservită de câte trei instrumente care definesc unde și cum sunt cheltuiți banii. Cea mai mare parte a finanțării pentru dezvoltare este acordată prin intermediul instrumentelor cu accent geografic.”

• Fondul european de dezvoltare este principalul instrument de ajutor pentru țările din Africa, Zona Caraibilor și Pacific (ACP) și țările și teritoriile de peste mări.

• Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare finanțează cooperarea cu țările din America Latină, Asia, Asia Centrală, Orientul Mijlociu și sudul Africii. Acesta cuprinde cinci programe tematice vizând provocări globale: protecția mediului, rolul actorilor nestatali, securitatea alimentară, migrația și dezvoltarea umană și socială.

• Finanțarea pentru cooperarea cu țările învecinate este furnizată prin intermediul Instrumentului european de vecinătate.

Aceste instrumente sunt completate de cele cu accent tematic, deschise tuturor țărilor în curs de dezvoltare.

• Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului „are obiectivul de a proteja drepturile omului și libertățile fundamentale și de a promova democrația și statul de drept”.

• Instrumentul care contribuie la stabilitate și pace consolidează securitatea în situațiile de criză și sprijină tranziția către stabilitate în urma acestora.

• Instrumentul pentru cooperarea în materie de securitate nucleară promovează securitatea nucleară, protecția radiologică și pregătirea pentru situații de urgență.

Programele tematice ale UE încurajează participarea organizațiilor societății civile și a autorităților locale la cooperarea pentru dezvoltare.

Societatea civilă este un partener-cheie al donatorilor în țările în curs de dezvoltare. Actorii nestatali (ONG-uri, asociații profesionale, parteneri sociali, universități, mass-media etc.) sunt, de obicei, aproape de comunitățile locale și pot ajuta donatorii să răspundă nevoilor populației. Prin urmare, societatea civilă își asumă o responsabilitate din ce în ce mai mare în elaborarea strategiilor și în programare. Implicarea sa apropie comunitățile locale de proiectele din zonă.

Documentele de finanțare sunt acorduri, acorduri-cadru, memorandumuri de înțelegere, schimburi de scrisori sau de note verbale, contracte sau orice alte documente, inclusiv angajamente unilaterale, în baza cărora se realizează transferuri de fonduri special alocate pentru cooperare pentru dezvoltare și care au un regim specific, reglementat de lege.

Pentru a obține fonduri, populația din zonele sărace poate apela la instrumente de microfinanțare. Dar, pentru ca aceste instrumente de dezvoltare economică să își atingă potențialul maxim în Africa, „instituțiile de microfinanțare trebuie să își modernizeze standardele privind transparența și managementul riscului. UE a sprijinit un program de consolidare a capacităților intitulat Smartrac, conceput pentru a ajuta instituțiile de microfinanțare să își îmbunătățească competențele de gestionare și monitorizare a riscurilor”. Fiecare literă din numele proiectului este începutul unui cuvânt-cheie: sustenabilitate, management, răspundere („accountability”), risc, transparență, asigurare și conformitate. Programul are misiunea de a ameliora accesul la credite prin consolidarea capacității furnizorilor locali de servicii de microfinanțare, cu ajutorul unui transfer de know-how. De aceea, a pus la dispoziția instituțiilor și a furnizorilor locali de servicii de microfinanțare instrumente de gestionare a riscurilor.

Proiectul a avut un succes răsunător. Aproximativ 700 000 de clienți cu venituri mici au beneficiat de serviciile celor 12 instituții de microfinanțare care primiseră sprijin. Furnizorii de servicii de microfinanțare care au participat la program au înregistrat creșteri de la 4 % până la 160 %.

Proiectul s-a desfășurat în Angola, Gambia, Ghana, Kenya, Malawi, Nigeria, Rwanda și Tanzania. UE a contribuit cu 348 000 de euro, în perioada 2006-2009. Cooperarea dintre Uniunea Europeană și țările ACP în domeniul microfinanțării se realizează în prezent în cadrul programului de „microfinanțare ACP/UE” (2010-2014). Partenerii încearcă să dezvolte sisteme financiare incluzive, adaptate nevoilor persoanelor sărace, pentru a stimula creșterea economică și o distribuire mai echitabilă a bogăției.

Rolul instrumentelor financiare inovatoare va crește, prin extinderea sferei de aplicare a acestora, printr-o mai mare flexibilizare și eficientizare a cadrelor de implementare a acestora și prin încurajarea utilizării acestora ca alternativă mai eficientă sau în completarea granturilor tradiționale. Propunerea reprezintă un cadru legal și operațional mai solid, cu dispoziții clare și simplificate privind principalele aspecte legate de punerea în aplicare, cum ar fi gestiunea financiară a contribuțiilor UE sau combinarea instrumentelor financiare cu granturi.

Supuse criteriului fezabilității, instrumentele financiare pot fi aplicate întregului spectru de obiective politice reflectate în cadrul programelor, în scopul investirii în proiecte care fac dovada unei capacități de rambursare adecvate în situații de imperfecțiuni ale pieței. Acestea pot fi utilizate de către statele membre și autoritățile de management fie ca instrumente specifice, fie în baza unor modele predefinite pentru instrumentele naționale sau regionale care permit derularea eficientă a operațiunilor în conformitate cu termenii și condițiile standard propuse de Comisie. Autoritățile de management pot contribui la rândul lor la instrumentele financiare stabilite la nivelul UE, cu resurse care vor fi rezervate pentru investiții, în conformitate cu programele în cauză.

Capitolul II. Politica de ajutor umanitar pentru țările în curs de dezvoltare

2.1. Prezentare generală, priorități și impact

Acțiunile Uniunii în domeniul ajutorului umanitar se desfășoară în cadrul principiilor și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii. Aceste acțiuni vizează, în mod punctual, să acorde asistență și ajutor populației din țările terțe, victime ale unor catastrofe naturale sau provocate de om, precum și să le protejeze pentru a face față nevoilor umanitare care apar în aceste situații diferite. Acțiunile Uniunii și ale statelor membre se completează și se susțin reciproc.

Oficiul pentru AjutorqUmanitarqalqComunității Europene (ECHO) a fost înființat în 1992, fiind principala instituțieqcareqoferăqșiqcoordoneazăqasistențaqumanitară europeană. Înq2004, ECHO a devenit DirecțieqGeneralăq(DG)qînqcadrulqComisiei Europene, dar s-a păstrat denumireaqsaqanterioară,qprescurtată. Din 2010, a fost inclusă protecția civilă în mandatul său, în vederea asigurării unei mai bune coordonări și a reacției la dezastre în interiorul și în afara Uniunii. Christos Stylianides este în prezent comisar pentru ajutor umanitar și gestionarea crizelor și din 24 octombrie 2014 este coordonator al UE privind Ebola.

De la înființareaqsa,qECHOqaqdirecționatqpesteq14qmiliardeqEURqdinqbugetul comun al UE către aproapeq150qdeqmilioaneqdeqpersoane afectate de dezastre și conflicte în peste 140 de țări.qDeqasemenea,qECHOqs-aqdezvoltatqtreptatqde-aqlungulqanilor: mai mult de 300 de angajațiqlucreazăqlaqsediulqcentralqdinqBruxelles, pe lângă o rețea extinsă de peste 400 de experți șiqangajațiqlocaliqînq39qdeqțări.qECHOqnuqpuneqînqaplicare programe de asistență peqcontqpropriu,qciqmaiqcurând finanțeazăqoperațiunileqorganizate de diverșii săi parteneri.qSarcinileqprincipaleqaleqECHO sunt finanțarea, verificarea bunei gestiuni financiareqșiqasigurareaqfaptuluiqcăqbunurile și serviciile partenerilor săi ajung la populațiile afectateqînqmodqeficient șiqrapid,qpentru aqrăspundequnor nevoi reale.

Comisia nu pune în aplicare programele de asistență ea însăși. În calitate de donator de ajutor umanitar, Comisia își îndeplinește misiunea finanțând acțiunile umanitare ale UE prin intermediul unor organizații partenere care au semnat acordul-cadru de parteneriat al ECHO. Printre partenerii Comisiei se numără diverse organisme profesionale – ONG-uri europene și organizații internaționale, cum ar fi Crucea Roșie și diferitele agenții ale Organizației Națiunilor Unite, cu care Comisia a semnat un acord-cadru financiar și administrativ.

Agențiile specializate din statele membre sunt, de asemenea, considerate partenere. Această mare varietate de parteneri care asigură punerea în aplicare a programului permite UE să acopere din ce în ce mai multe nevoi în diferite părți ale lumii, deseori în situații tot mai complexe. Subvențiile și contribuțiile gestionate de Comisie se acordă prin selectarea celor mai bune propuneri primite.

În fiecare an, milioane de oameni sunt afectați de fenomene naturale extreme: secetă, inundații, alunecări de teren, taifunuri, cutremure, tsunami etc. Se estimează că 97% din decesele provocate de dezastrele naturale se înregistrează în țările în curs de dezvoltare, care se confruntă astfel cu pierderi semnificative de vieți omenești. Doar pe continentul african, situațiile de criză înregistrate din 2010 până în prezent au afectat 31 de milioane de persoane din Cornul Africii și din regiunea Sahel. Prin urmare, este nevoie de o politică susținută pentru a spori capacitatea de rezistență a populațiilor vulnerabile din țările în curs de dezvoltare, astfel încât acestea să poată face față mai bine catastrofelor naturale.

Începând din 1992, UE a ajutat milioane de victime ale dezastrelor din lumea întreagă. A mobilizat peste 15 miliarde de euro pentru a oferi asistență în peste 140 de țări. În fiecare an, Uniunea acordă circa 1 miliard de euro pentru sprijinirea celor mai vulnerabile populații din lume. Această contribuție, alături de cele furnizate individual de statele membre, reprezintă peste jumătate din ajutorul umanitar oficial, ceea ce îi conferă UE statutul de cel mai mare donator de ajutor din lume. În 2007, instituțiile UE și cele 27 de state membre au convenit asupra unui document strategic intitulat „Consensul european privind ajutorul umanitar”. Acesta insistă asupra faptului că ajutorul umanitar al UE nu este un instrument politic și reafirmă principiile care trebuie să ghideze acordarea ajutorului umanitar (neutralitate, umanitate, independență și imparțialitate).

De asemenea, documentul a definit în mod clar rolurile pe care diverși actori trebuie să le îndeplinească în zonele de criză, astfel încât să consolideze capacitatea de intervenție a UE. Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a introdus o bază juridică pentru politicile UE privind ajutorul umanitar și protecția civilă. Acesta definește rolul UE în îmbunătățirea prevenirii și protecției în caz de dezastre și afirmă că Uniunea trebuie să aplice principiile dreptului umanitar internațional, inclusiv imparțialitatea și nediscriminarea.

Sporirea coerenței și a coordonării între UE și statele membre pentru a răspunde la dezastre sau la o criză de durată este un aspect esențial pentru îmbunătățirea eficienței contribuției globale a UE în materie de ajutor. Începând din 2009, coordonarea cu statele membre s-a efectuat în principal în cadrul grupului de lucru al Consiliului pentru ajutoare umanitare și ajutoare alimentare (COHAFA). La nivel strategic, COHAFA a permis UE să amelioreze coerența și complementaritatea acțiunilor de ajutor umanitar ale Comisiei și ale statelor membre, datorită schimbului anual cu privire la politici/strategii, informațiilor și analizelor furnizate de Comisie și utilizate de statele membre, precum și unei mai bune coordonări a activităților donatorilor individuali din UE în anumite crize. De asemenea, Comisia și-a intensificat eforturile pentru a urmări lucrările comisiilor din Parlamentul European și pentru a contribui la acestea. Parlamentul European a fost informat cu privire la inițiativele și prioritățile politice ale Comisiei, precum și cu privire la răspunsul acesteia la anumite crize.

UE este prezentă în zone de criză din lumea întreagă, printre care Siria, Afganistan, teritoriile palestiniene ocupate, regiunea Sahel și multe alte zone din Africa, America Centrală și de Sud și Asia de Sud-Est. De asemenea, derulează operațiuni de ajutor în zone care se confruntă cu crize de durată sau cu instabilitate postconflict. Ajutorarea celor mai vulnerabile populații ale lumii este un imperativ moral pentru comunitatea internațională. Comisia Europeană și-a asumat, cu mult timp în urmă, angajamentul de a ajuta victimele unor astfel de crize. Direcția care răspunde de acordarea ajutorului umanitar oferă asistență care ajunge direct la persoanele afectate, indiferent de naționalitatea, religia, sexul și originea etnică a acestora. Uniunea Europeană se numără printre cei mai importanți donatori de ajutor umanitar din lume. Această contribuție are un impact uriaș pe teren. Numai în 2012, UE a oferit asistență unui număr de 122 de milioane de oameni din peste 90 de țări terțe.

Deși reprezintă doar o parte foarte mică din cheltuielile UE – mai puțin de 1 % din bugetul anual – suma de peste un miliard de euro care se acordă în fiecare an sub formă de ajutor s-a dovedit a fi esențială în gestionarea situațiilor de criză, datorită coordonării eficiente la nivel european. Fie că vorbim de intervenția în Haiti, menită să stabilizeze țara după cutremurul din 2010, de protecția civililor ca urmare a conflictului din Libia (2011), de ajutorarea milioanelor de oameni din Sahel care se confruntă cu foametea (2012) sau de eforturile actuale în sprijinul sutelor de mii de refugiați sirieni nevoiți să își părăsească țara aflată în conflict, asistența oferită de UE a adus o schimbare importantă în viața celor care au avut nevoie de ea.

Responsabilitatea în materie de acordare a ajutorului umanitar îi revine atât Uniunii, cât și țărilor membre, ajutorul fiind oferit în cooperare cu entități locale și internaționale. În domeniul protecției civile, Uniunea răspunde de sprijinirea, coordonarea și completarea acțiunilor desfășurate de statele membre. Rolul de coordonare i-a permis Uniunii să își fixeze obiective mai înalte și să pună în comun resursele și cunoștințele.

Acest lucru a contribuit la creșterea impactului pozitiv al ajutorului furnizat și a garantat aplicarea unor standarde de înaltă calitate în cazul tuturor intervențiilor în situații de criză. Astfel, UE a putut reacționa eficient la crize fără precedent, cum ar fi inundațiile musonice din Pakistan din 2010. Pentru a permite gestionarea pe termen lung a impactului dezastrelor și pentru a accelera prevenirea și pregătirea, ajutorul umanitar și reacția în situații de criză trebuie să meargă mână în mână cu activități din alte domenii, precum cooperarea pentru dezvoltare și protecția mediului. De aceea, coordonarea la nivelul UE este esențială.

UE lucrează în mod continuu la îmbunătățirea calității asistenței umanitare, pentru ca aceasta să poată fi acordată mai simplu, mai rapid și mai bine. În 2011, Comisia Europeană a perfecționat instrumentele umanitare de care dispune și care au fost concepute pentru a accelera și pentru a simplifica acordarea ajutoarelor. Comisia se sprijină, în calitate de donator în domeniul ajutorului umanitar, pe o rețea de experți cu sediul permanent în zonele fierbinți de criză din întreaga lume; ea se află astfel într-o poziție ideală, care îi permite să evalueze nevoile la fața locului și să monitorizeze operațiunile pe care le finanțează.

Conflictele armate interne rămân principala cauză a crizelor umanitare provocate de om, populațiile civile fiind din ce în ce mai expuse la acte de violență și la suferință. Conflictele de acest tip sunt adesea marcate de nerespectarea dreptului umanitar internațional și a principiilor sale. Ca urmare, s-a restrâns „spațiul umanitar” (zonele în care se poate acorda ajutor umanitar în mod neutru și imparțial, fără niciun obstacol). În acest context, accesul în scopuri umanitare la persoanele aflate în nevoie de ajutor și siguranța și protejarea populațiilor civile și a persoanelor care lucrează în domeniul umanitar au devenit din ce în ce mai problematice. De asemenea, UE integrează reducerea riscurilor asociate dezastrelor naturale în politicile și acțiunile desfășurate în cadrul UE și in relațiile cu țările în curs de dezvoltare, încurajând investițiile în acțiunile de prevenire și de pregătire înainte de producerea catastrofelor.

Ca parte constitutivă a sistemului umanitar internațional, UE joacă, de asemenea, un rol esențial în încurajarea altor țări și regiuni să participe mai activ la eforturile de pregătire și de răspuns umanitar, în vederea unei mobilizări mai eficiente a resurselor crescânde ale economiilor emergente, în scopul unor acțiuni umanitare și de răspuns în caz de dezastre. În același timp, se dezvoltă noi sinergii între ajutorul umanitar și protecția civilă. Efectele pe termen lung ale crizelor majore (de exemplu, cutremurul din Haiti din 2010 și seceta recurentă din Cornul Africii și din regiunea Sahel) asupra vieților și mijloacelor de subzistență ale populațiilor demonstrează importanța consolidării capacității de pregătire și de reziliență a comunităților vulnerabile.

Aceste catastrofe demonstrează faptul că este crucial ca nevoile de reabilitare și dezvoltare pe termen lung să fie abordate în mod adecvat, în etapele incipiente ale răspunsului umanitar. Doar lucrând împreună, actorii din domeniul ajutorului umanitar și al ajutorului pentru dezvoltare vor putea contribui la reducerea impactului devastator al dezastrelor recurente și vor putea îmbunătăți cu adevărat perspectivele de dezvoltare durabilă. În ansamblu, acțiunile întreprinse de UE pentru a face față crizelor au reflectat nevoi reale. Răspunsul UE este variat și multisectorial – sănătate (inclusiv asistența psihologică, finanțarea de clinici), protecție (inclusiv activitățile care vizează violența sexuală), produse alimentare și nealimentare, adăposturi, apă/instalații sanitare, reconstrucție și reabilitare.

2.2. Țările în curs de dezvoltare și dependența de exterior

Țările în curs deldezvoltarelsuntlunlmozaic uriaș. Alături deqțări foarte sărace se întâlnesc țăriqmult mailbogate, care „râvnesc” la statutul de țară dezvoltată.qDeși specialiștii nu sunt unanimi în alprecizalcare este, concret, componențalacestuilgrup de țări ele sunt cele mai numeroase din punct delvederelallpopulațieil(77%ldin populația globului), darqcontribuieqdoarqcuq15%qdinqvenitulqmondial.

Dincolo deqoqserieqdeqtrăsăturiqcomuneqaleqacestorqțări (nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor, procentulqfoarteqscăzutqdeqangajare a forței de muncă în industria prelucrătoare, productivitatea foarte scăzută în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportulqorientatqînqceaqmai mare măsură pe produse primare)qexistă și o multitudine de diferențe: unele sunt țări foarte populate,qalteleqnu;qunele au o suprafață foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câtevaqnu;quneleqsunt democrații, altele au regimuri totalitare, iarqceleqmaiqmulteqse situează undeva între aceste două limite; unele înregistreazăqcreșteriqrapide,qalteleqnu.

Toate aceste țări seqconfruntăqcuqproblema sărăciei, a șomajului, a asistenței sanitare precare, dar pentru cele mai multe dintre ele aceste probleme, și altele, sunt, însă, dramatice, iar acestea sunt considerate a fi cele mai sărace țări ale lumii. Din acest punct de vedere, fenomenulqsubdezvoltăriiqesteqprivitqprinqexcelențăqprin prisma caracteristicilor acestor din urmă țări. De aici se pot desprinde cu ușurință trăsăturile țărilor slab dezvoltate: standard scăzut de viață, sărăcie absolută, creștere economică slabă, dependență economică față de exterior, inegalitate, rate ridicate ale mortalității și natalității.

Națiunile în curs de dezvoltare sunt, în continuare, în stare de dependență față de țările dezvoltate. Aceastăldependentă economică derivăldin faptul că dispun de mai puține cunoștințe, de posibilități limitate de a utiliza ceea ce au. Structurileqimpuseqdeqcătre fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecințălfundamentalălstagnarea și încetinirea considerabilă alritmului creșterii economice pe termen lung. Înlcadrul acestor structuri, economia naturală, de subzistență, rămășitele unor relații de producție precapitalisteqtotalqinadecvateqprogresuluiqtehnicldețineaulolpondereqridicată.l

Chiarldacă,lînlparalel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o „economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreținută. Oqtrăsăturăqaqeconomiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependență a Suduluilsubdezvoltat față de Nordul dezvoltat.lAceastă dependentă se manifestă îndeosebi pe plan financiar,lalimentar și tehnologic. Dar șiqNordulqesteqdependentqdeqSud.qSudul reprezintă o bogată și, mai ales, ieftină sursălde aprovizionare pentru Nord, în special cu materii primelsau produse puțin prelucrate. Lichidarea rămânerii în urmă, dezvoltarealeconomico-socială independents vor fi, în primul rând, rezultatul efortului propriu, maximizării mijloacelor materiale, financiare și umane proprii.

În lipsalunuilcapital privat autohton important, tendințaldelalfondalstrategia economică pe activitatea crescândă a statului este o caracteristică cvasi-generală a țărilor în dezvoltare. Caracterul sectorului de stat înlacestelțărileste determinat de natura forțelor sociale, care dețin puterealpolitică,ldelobiectivelelurmărite de acestea, de căile adoptate pentru fmplinirea lor. O strategie deqdezvoltare trebuieqsă se bazeze pe propria experiență, pe adaptarea experienței generale la condițiile concrete, particulare, ale fiecărei țări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

• formarea cadrelor naționale șilfolosirealjudicioasălalforțeildelmuncă;

• crearea unuilnucleu industriallpropriu, suficientldeldiversificat,lcapabil să satisfacă nevoialcrescândăldelbunurildelechipament;

• promovarealexporturilorldelproduselprelucrate.

Înlcontextullinterdependențelorlmondo-economice,lsubdezvoltarealafectează, sub o formă sau alta, toate statele lumii. Ea este, în consecință, o problemă de interes general. Ori, la probleme globale selcer soluții globale, ceea ce înseamnă, mainte de toate, participarea activă a Întregii comunități internaționale, inclusiv alțărilor dezvoltate la rezolvarealacesteilprobleme.

Tinerelelstate nu reușesc să-și valorifice pe deplin pe piațalmondială rezultatele muncii productive naționale. În ceealce privește produsele primare, două sunt obstacolele care influențează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare și netarifare ridicate de țările dezvoltate, iar, pe de altă parte,qinstabilitatea prețurilor. Astfel apar restricții cantitative, (de exemplu, în S.U.A.,qlaqimportul de bumbac brut; în Europa Occidentală, la importul de produse alimentare), susținerea prețurilorqdeqproducție (pentru producătorii autohtoni), subvenționarea factorilor de producție,qfiscalitateaq(taxeqmari).

Suprimarea acestor taxe de către țările dezvoltate rămâne mijlocul eel mai important de stimulare a exporturilor tarilor în dezvoltare și de majorare a veniturilor în devize. O altă cale ar consta în acordarea unor compensații monetare tinerelor state care mregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export, ca urmare a creșterii taxelor tarilor dezvoltate la importul de mărfuri din țările mai puțin avansate. În principiu, acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferența dintre valoarea exporturilor mtr-o perioadă dată și valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate. În cazul produselor cu o cerere inelastică (cafea, ceai, cacao etc.), s-ar putea constitui un fond din cedarea unei părți din taxele pe consum mcasate de țările dezvoltate.

În ceea ce privește fluctuația prețurilor, având în vedere faptul că țările în dezvoltare nu controlează, practic, decât oferta, sarcina de a le stabiliza revine, în cea mai mare măsură, celor dezvoltate. Utilizarea mecanismului stocurilor internaționale regulatoare exercită, în mod direct, o influență stabilizatoare asupra pieței unui anumit produs primar. Stocul permite să se vândă atunci când prețul depășește o anumită limită și să se cumpere atunci când acesta scade sub limita convenită.

Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a prețului unor produse primare pe piața mondială. Calea utilizată constă m reglementarea cantităților care sunt destinate exportului. Pentru produsele manufacturate, politica tarifară a țărilor dezvoltate mai are mcă un caracter discriminatoriu. Taxele vamale la produsele finite și semifinite sunt, m numeroase cazuri, mai ridicate atunci când este vorba de importul din țările m dezvoltare, decât atunci când importurile provin din țările dezvoltate.

Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial, ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situații. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internațional și în cel valutar. Sărăcia este, probabil, cea mai degradantă coordonată a lumii contemporană. și, ceea ce este și mai mgrijorător, ea este o caracteristică fundamentală a țărilor în dezvoltare. Astăzi trăiesc în lume peste 1 miliard de oameni în condiții de sărăcie absolută, cea mai mare parte a lor în țările subdezvoltate.

Sărăcia absolută am defini-o ca acea limită sub care venitul unei persoane nu-i permite să-și satisfacă nevoile de bază legate de hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Această definiție este extrem de largă, dat fiind faptul că este foarte greu de făcut comparații între țări. Pentru a avea un nivel de referință uniform, Banca Mondială utilizează noțiunea de sărăcie extremă sau limita sărăciei, care este dată de asigurarea unui nivel caloric zilnic de 2250 calorii pe persoană, cu următoarea componenta nutrițională: 5 g. de legume cu frunze, 110 g. alte legume (cartofi, rădăcinoase etc.). 90 g. lapte, 35 g. ulei, 35 g. zahăr, 10 g. came, 45 g. legume cu boabe, 395 g. cereale.

Cele 395 de grame de cereale pot fi echivalentul a 2 cești de orez, ceea ce reprezintă 54% din totalul hranei. Acest nivel caloric, ca limită a sărăciei, este supus controverselor, ca urmare a faptului că se consideră că el diferă în funcție de vârstă și de gen, că nu sunt luate în considerare niveluri și pentru alți compusj, considerați extrem de importanți pentru sănătatea omului, cum ar fi mineralele sau vitaminele, că nevoile calorice ale individului diferă de la o perioadă la altă și în funcție de specificul activității, climă etc.

Tot ca răspuns la lacunele unei astfel de metode de abordare a conceptului de sărăcie, economistul și filosoful Amartya K. Sen, de la universitatea Harvard, a abordat această problemă dintr-un alt punct de vedere. Pentru el, „viața este un vector corelat de funcțiuni (legate de a fi și de a face), ca de exemplu, a fi îngrijit corespunzător, a evita moartea prematură, apariția în public fără sentimentul de rușine, a fi fericit și a fi liber.” Sen s-a concentrat pe un număr mic de funcțiuni de bază pentru starea normală de bine: hrană corespunzătoare și locuință adecvată.

În opinia sa, „P.N.B./loc. nu este un indicator adecvat, ci doar un instrument de măsurare statistic, pentru că el exprimă capacitățile și nu permite aprecierea realizărilor.” De exemplu, speranța de viața în Costa Rica este aproximativ aceeasj cu cea din Statele Unite, care are un venit pe locuitor mai mare de 12 ori decât Costa Rica. Un alt exemplu este eel al populației masculine din Harlem, New York, care, în ciuda oportunităților oferite de societatea americană, trăiește cu 40 de ani mai puțin decât populația masculină din Bangladesh, și nu datorită unui venit pe locuitor mai scăzut, ci datorită ratei înalte a criminalității și a unei asistențe medicale necorespunzătoare. Pentru Sen, sărăcia nu este numai un nivel foarte scăzut al stării normale de bine, ci și incapacitatea de a atinge această stare ca urmare a lipsei mijloacelor economice necesare.

Abordarea conceptului de sărăcie, în viziunea lui Sen, este o combinație mtre coeficientul Gini privind distribuția veniturilor pentru categoria celor săraci, ponderea celor ce trăiesc în sărăcie absolută și decalajul privind veniturile (care măsoară venitul suplimentar necesar aducerii săracilor deasupra sărăciei absolute și care, din punct de vedere statistic, se calculează că ponderea acestui venit suplimentar necesar, în consumul agregat). Pornind de la această combinație, Sen a creat trei axiome necesare unui indice al sărăciei:

• axioma centrală, conform căreia măsurarea sărăciei se poate face doar prin intermediul venitului celor săraci;

• axioma sensului unic, care presupune că indicele sărăciei să crească atunci când venitul celor săraci scade;

• axioma transferului invers, care cere ca măsurarea sărăciei să fie sensibilă la schimbările survenite în distribuția veniturilor celor săraci (astfel încât un transfer de la cei cu venituri scăzute la cei cu venituri mai ridicate să ducă la creșterea indexului sărăciei).

Stabilită ca limită inferioară, valoarea de 1 dolar/zi/persoană reprezintă astăzi pentru majoritatea instituțiilor internaționale, pragul sărăciei absolute sau extreme. Un sfert din populația lumii trăiește sub limita unui dolar pe zi iar din punct de vedere al repartiției geografice, cei mai mulți săraci ai lumii trăiesc în Africa sub-sahariană și Asia de Sud, unde aproape jumătate din populație este la limita sărăciei absolute. Urmează Asia de Est și Pacific și America Latină, cu aproape aceeasj pondere (15%) și China. Țările cu cei mai puțini săraci sunt țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord și Europa și Asia. Din punct de vedere al evoluției, cea mai săracă populație a lumii a rămas relativ constant în ultimul deceniu, ca număr. Ceea ce a determinat că, la nivel global, pe fondul creșterii populației, să se mregistreze o ușoară scădere, de la 29% în 1990, la 22,7% în 2000.

Cele mai mari scăderi au fost în cazul Asiei de Est, de la 28% la 15% în aceeași perioadă (ca urmare a progreselor făcute în această zonă). Din cele aproximativ 1,2 mild. persoane ce trăiesc sub un dolar/zi (la nivelul anului 2000), 278 mil. sunt în Asia de Est și Pacific (de la 452 mil. în 1990), singura zonă unde reducerea a fost semnificativă, datorată în special progreselor din China, 522 mil. în Asia de Sud (de la 495 mil. în 1990), 291 mil. în Africa sub-sahariană (de la 242 mil. în 1990).

Cu toate progresele realizate de Asia de Est și Pacific, criza din anul 1998 a avut drept efect stoparea scăderii sărăciei în această zonă. Țările cele mai afectate (Indonezia, Filipine, Thailanda) au mregistrat creșteri ale populației ce trăiește în sărăcie absolută. În Asia de Sud, desj nivelul P.I.B./loc a crescut, sărăcia cunoaște o tendință redusă de scădere (din punct de vedere relativ).

Africa sub-sahariană, prima regiune din punct de vedere al ponderii sărăciei, este marcată de influența războaielor civile, iar țările din această regiune oscilează între derularea unor reforme ferme (Coasta de Fildeș, Ghana, Mauritania, Uganda, Tanzania) și conflicte (Rwanda, Burundi). În America Latină și Caraibe, 15,2% din populație era mregistrată în 2000 ca trăind sub un dolar/zi, luând însă ca limită 2 USD/zi, 36% din populație se afla sub această limită, ceea ce arată diferențele și inegalitățile extrem de mari din această regiune.

În Europa și Asia Centrală, până în 1990 foarte puțini oameni trăiau în absolută sărăcie. După 1990, numărul acestora a crescut, ajungându-se ca 4,7% din populație să fie sub limita a 1dolar/zi, iar sub 2 dolari/zi, 20% la nivelul anului 2000. Acest lucru se datorează depresiunii economice pe care majoritatea acestor țări (foste comuniste, și în primul rând Rusia) o traversează de 15 ani. În Orientul Mijlociu și Africa de Nord situația este similară Europei: sub 2% din populație se află sub limita a 1 dolar/zi și 22% sub limita a 2 dolari/zi.

Dimensiunea populației ce trăiește m extremă sărăcie este influențată și de perspective ce decurg din sporirea numărului total al populației globului. Din miliardul ce se va adăuga omenirii până în 2017, peste 600 de milioane se vor naște în țările cu cele mai scăzute venituri. Conform prognozelor Băncii Mondiale 310 milioane se vor naște în Asia de Sud, 240 milioane în Africa sub-sahariană, 220 milioane în Asia de Est și Pacific, 9 milioane în Europa și Asia Centrală, 30 milioane în țările dezvoltate.

Creșterea populației în țările cele mai sărace își are motivația în mai multe aspecte. Unul este dat de rolul pe care femeia îl are în societate. Pentru cele mai multe din aceste țări, femeile sunt lipsite de educație, iar măsurile contraceptive sau de planing familial sunt inexistente. Datele furnizate de Banca Mondială în acest sens sunt relevante. Pentru femeile cu vârsta cuprinsă între 15 și 49 de ani, consumul de contraceptive este scăzut, mai ales în țările slab dezvoltate: Laos 25%, Indonezia 55%, China 85%, Rusia 35%, Haiti 15%, Nicaragua 60%, Yemen 20%, lordania 50%, Iran 70%, Pakistan 25%, India 40%, Bangladesh 50%, Guinea 0%, Camerun 20%.

Un alt motiv îl constituie speranța de viață foarte redusă în multe țări sărace (sub 50 de ani), precum și mortalitatea infantilă foarte ridicată. Altfel spus, un număr mare de copii crește șansele de supraviețuire ale familiei. O familie numeroasă implică și mai multă forță de muncă, ceea ce, în condițiile în care principala ocupație în țările sărace este agricultura de tip extensiv, de foarte scăzută productivitate, acest lucru poate însemna pământ mai mult și hrană mai multă.

Din punct de vedere al grupurilor țintă al săracilor, cea mai mare parte a săracilor lumii locuiesc în Asia de Sud, în special în India și Bangladesh. O cincime se află în Africa sub-sahariană, în principal în Nigeria și Etiopia. Ceilalți (cam două cincimi) se împart între America Latină (mai ales în Brazilia și Mexic), Asia de Sud-Est (cu predilecție în Filipine și Indonezia), Orientul Mijlociu și Asia de Est (China). La sfârsitul anului 2000, cel mai mare număr al celor săraci s-a înregistrat în Africa sub-sahariană, care a devenit regiunea cea mai săracă a lumii.

Sunt, de asemenea, grupuri care dau cea mai mare parte a săracilor în anumite regiuni: este vorba de indienii din America Latină și paria în India. Patru cincimi dintre săraci trăiesc în zonele rurale, ceilalți, în cea mai mare parte în slums-urile urbane, în condiții de supra-aglomerație. Populația rurală săracă sunt cei fără pământ sau proprietari de terenuri mici. Cei din zona urbană sunt în majoritate șomeri, angajați zilieri sau temporar, mici comercianți sau artizanali. Cea mai mare parte a populației sărace este analfabetă, neavând mai mult de un an sau doi de școală. Ca urmare, cunoștințele lor, precum și capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul lor sunt foarte reduse.

Populația feminină este mai săracă decât cea masculină, în special în cazul pătrimii din gospodăriile care sunt conduse de femei. Forța de muncă feminină este mai scăzută, sunt angajate în slujbele cele mai prost plătite și au o rată a șomajului mult mai ridicată decât a bărbaților. De altfel, rolul femeii în țările în dezvoltare, în special în cele mai sărace, este unul net inferior bărbaților. În multe părți ale globului, diferențele în ceea ce privește distribuția veniturilor în cadrul familiei arătă că există o discriminare clară a femeilor în raport cu bărbații.

Mulți adepți ai diferențelor dintre sexe consideră că bărbații au dreptul la mai multe cheltuieli personale decât femeile, iar venitul acestora din urmă trebuie să fie destinat în cea mai mare parte consumului colectiv. Rata de mortalitate, precum și rata mortalității pentru diferite tipuri de boli arată o hrană mai defectuoasă și o îngrijire a sănătății mai slabă pentru femei decât pentru bărbați. De asemenea, femeile au o educație inferioară bărbaților. Cea mai mare parte a analfabetismului este în rândul femeilor, în unele țări femeile neavând dreptul la vot și nici alte drepturi în societate.

2.3. Rolul Parlamentului European

Parlamentul European trebuie să aprobe majoritatea acordurilor internaționale încheiate de Uniunea Europeană și participă la elaborarea politicii de dezvoltare și ajutor umanitar a UE. Deputații europeni își fac simțită influența în politica externă europeană și mențin legături strânse cu parlamente din toată lumea. Sala de plen a Parlamentului European reprezintă, de asemenea, o importantă tribună pentru conducători internaționali și pentru alte personalități.

În relațiile sale cu restul lumii, Uniunea promovează valorile și interesele europene și contribuie la protecția cetățenilor săi. UE desfășoară activități în favoarea păcii, securității, dezvoltării durabile a planetei, promovează solidaritatea între popoare, comerțul liber și echitabil, combate sărăcia și luptă pentru drepturile omului, precum și pentru respectarea și dezvoltarea dreptului internațional.

Acordul deputaților europeni este necesar pentru majoritatea acordurilor internaționale în care este angajată Uniunea Europeană. Astfel, o serie de protocoale financiare cu țări terțe au fost respinse de către Parlamentul European în numele apărării drepturilor omului. Mai mult, Comisia este obligată să informeze Parlamentul European cu privire la stadiul negocierilor comerciale multilaterale la nivelul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) sau bilaterale cu țări terțe. În cadrul acestor negocieri, deputații europeni formulează recomandări pentru poziția în negocieri a UE. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, intră în competența Parlamentului European și a Consiliului adoptarea actelor legislative referitoare la punerea în aplicare a politicii comerciale comune.

În domeniul politicii privindqajutorulqumanitar,qParlamentulqesteqcolegislator împreună cu Consiliul UE.qTemeiulqjuridicqalqpoliticiiqprivind ajutorul umanitar propuse de către Comisie („regulamente”) esteqnegociatqcuqConsiliulqșiqParlamentulqșiqaprobat – sau nu – de acestea înqconformitateqcuq„proceduraqlegislativăqordinară”qa UE. Măsurile Comisiei de punereqînqaplicareq(„decizii”)qsunt,qdeqasemenea,qînaintateqParlamentului, care areqcompetențeqdeqcontrol. ÎnqcadrulqParlamentului European, ajutorul umanitar intră în responsabilitateaqComisieiqpentruqdezvoltareq(DEVE),qiarqprotecțiaqcivilă în responsabilitatea Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI).

În plus, Parlamentul monitorizeazăqfurnizareaqajutorului umanitar și urmărește să garanteze că prevederile bugetare corespund nevoilor umanitare. Parlamentul a subliniat în mod regulat nevoia de a majoraqvolumulqfondurilorqdestinateqajutorului umanitar. Mai multe schimburi de opiniiqîntreqComisieqșiqParlamentqauqabordat soluțiile privind eliminarea decalajului înqcreștereqdintreqangajamenteqșiqplăți; acest decalaj ar putea duce la situații în care Ueqnuqvaqfiqcapabilăqsăqremunerezeqpartenerii în materie de punere în aplicare, chiarqdupăqangajamentulqluatqprivindqanumiteqoperațiuni.

Comisia DEVE și Parlamentulqîn general urmăresc, de asemenea, să influențeze – prin avize și rezoluții,qinclusivqrapoarteqdinqproprieqinițiativă – deciziile strategice și orientările de politică ale Comisiei.qParlamentulqevalueazăqprogramulqdeqlucru anual al Comisiei șiqstrategiaqoperaționalăqa ECHO.qComisarulqeste, de asemenea, invitat la schimburi periodice de opinii cuqComisia DEVE. Adoptarea Consensului european privind ajutorul umanitarqînq2007qa răspunsqîntr-o măsură semnificativă pozițiilor ferme adoptate de Parlament. De asemenea,qParlamentulqsusțineqînqmodqactivqalteqproblemeqprivind politicile, cum ar fi reziliența,qsiguranțaqalimentarăqșiqcreareaquneiqlegăturiqmaiqstrânse între asistențaqumanitarăqșiqceaqpentruqdezvoltare.

Pentru a consolida supraveghereaqdeqcătreqParlamentqaqajutoruluiqumanitar acordat, din 2006 Comisia DEVE desemnează un raportor permanent privind ajutorul umanitar o dată la doi ani și jumătate.qMandatulqraportoruluiqinclude protejarea intereselorqbugetare legateqdeqajutorulqumanitar,qmonitorizarea programelor privind ajutorul umanitar și menținereaqunorqrelațiiqstrânseqcuqcomunitateaqdonatorilor de ajutor umanitar. Această funcțieqesteqînqprezentqdeținutăqdeqEnrique Guerrero Salom (Grupul Alianței Progresiste aqSocialiștilorqșiqDemocraților).

Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare și cooperarea economică, financiară și tehnică cu țări terțe sunt adoptate, de acum înainte, de Parlamentul European și de Consiliu prin codecizie. Obiectivele principale sunt combaterea sărăciei și promovarea bunei guvernări, a democrației și a drepturilor omului. Deputații europeni au căpătat un rol legislativ în politica UE de acordare a ajutorului umanitar, care are ca obiectiv acordarea de asistență, sprijin și protecție populațiilor țărilor terțe victime ale unor calamități naturale sau provocate de om.

Consiliul consultă Parlamentul cu privire la deciziile importante din domeniul politicii externe. Deputații pot pune în discuție aceste politici și pot prezenta recomandări. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate/ vicepreședinte al Comisiei este invitat în mod regulat să prezinte, în cadrul ședințelor plenare, activitățile desfășurate de UE în lume.

Parlamentul dispune, de asemenea, de un drept de control complet asupra noului serviciu european de acțiune externă, creat de Tratatul de la Lisabona. Acest serviciu diplomatic vizează să asigure coerența politicii externe a Uniunii, atât pe plan politic, cât și economic și militar. Parlamentul se străduiește permanent să stabilească legături politice, economice și culturale cu alte parlamente din întreaga lume. Astfel, deputații europeni participă la Adunarea parlamentară paritară Africa, Zona Caraibilor și Pacific-UE (ACP-UE), la Adunarea parlamentară a Uniunii pentru Mediterana (UpM), unde sunt reprezentate mai ales Autoritatea Palestiniană și Israelul, la Adunarea parlamentară euro-latinoamericană (EuroLat), precum și la Adunarea parlamentară pentru relațiile cu țările din vecinătatea estică (Euronest).

ParlamentullEuropean și Consiliul, hotărând în conformitatelculprocedura legislativă ordinară, stabilesc măsurileldeldefinirelalcadruluilîn care sunt puse în aplicare acțiunile de ajutor umanitar alelUniunii.lUniunea poate încheia culțărilelterțe și cu organizațiile internaționale competenteloricelacord util pentru realizarea obiectivelor prevăzute la alineatull(1)lșillalarticolull21ldinlTratatullprivindlUniunealEuropeană.

Pentru a stabili un cadru al contribuțiilorlcomunelale tinerilor europeni la acțiunile de ajutor umanitar ale Uniunii, se creează unlCorplvoluntarleuropeanldelajutorlumanitar. Parlamentul Europeanlși Consiliul, hotărând prin regulamente înlconformitatelcu procedura legislativă ordinară, stabilesclstatutullșilmodalitățileldelfuncționarelalacestuia. Uniunea asigură călacțiunilelsale umanitare sunt coordonate șilcoerentelcu cele ale organizațiilor și ale organismelor internaționale,lîndeosebilcelelcarelfac parte din sistemul OrganizațieilNațiunilorlUnite.

Parlamentul European, reamintindqviziuneaqcomunăqasupraqajutoruluiqumanitar consacrată prin Consensulqeuropeanqprivindqajutorulqumanitar,qsemnatqlaq18 decembrie 2007 de cătreqPreședinteleqConsiliuluiqUniunii Europene, Președintele Parlamentului European și Președintele ComisieiqEuropene, care subliniază voința Uniunii Europene de a coopera îndeaproapeqîn acest domeniu pentru a optimiza eficacitatea acestuia, de a apăra și de a promova principiile umanitareqfundamentaleqde umanitate, neutralitate, imparțialitate și independență, precum șiqdeqaqpromovaqînqmod susținut respectarea dreptului umanitar internațional, subliniazăqcă acțiunea externă a Uniunii Europene prevăzută în Tratatul de la Lisabona trebuie să respecte principiileqadoptateqșiqangajamenteleqasumateqîn Consensul privind ajutorul umanitar șiqconsiderăqcă Uniunea ar trebui, având în vedere importanța sa politică și influența sa în calitateqde principal donator internațional, să promoveze constant principiilequmanitare.

Deasemeni readuce în discuțiile plenului lipsa de implicare a statelor membre în punerea în aplicare aqConsensuluiqșiqconsiderăqcăqrolulqgrupuluiqde lucru pentru ajutor umanitar și alimentar dinqcadrulqConsiliului (Cohafa) ar trebui consolidat pentru a asigura o mai bună urmărire aqpuneriiqînqaplicareq-qdeqexemplu,qprinqorganizareaqunorqsesiuni specifice privind integrarea Consensului în strategiile umanitare naționale sau prin prezentarea unui raport anual de activitate – și pentru ca acesta să își îndeplinească mandatul de a promova mai activ ajutorul umanitar față de alte grupuri de lucru ale Consiliului și ale Comitetului politic și de securitate (COPS), continuând să se pună accentul pe eficacitatea și rapiditatea coordonării.

Consensul privind ajutorul umanitar semnat la 18 decembrie 2007 de către Președintele Consiliului Uniunii Europene, Președintele Parlamentului European și Președintele Comisiei Europene reprezintă un progres considerabil. Prin acesta, Uniunea se angajează să coopereze în acest domeniu, adoptând o viziune comună asupra ajutorului umanitar. Acest consens subliniază voința Uniunii Europene de cooperare activă în acest domeniu, în vederea optimizării eficacității ajutorului umanitar, apărării și promovării principiilor fundamentale de umanitate, neutralitate, imparțialitate și independență, precum și în vederea promovării susținute a respectării dreptului umanitar internațional. Angajamentele care decurg din Consens se aplică atât statelor membre, cât și Comisiei. Pentru a favoriza punerea în aplicare a Consensului umanitar, a fost elaborat un plan de acțiune pe o perioadă de 5 ani, care a fost adoptat în mai 2008.

Odată cuqintrareaqînqvigoareqaqTratatuluiqdeqlaqLisabonaqla 1 decembrie 2009, acțiunile umanitareqdesfășurateqdeqcătreqUniuneaqEuropeanăqsunt guvernate de articolul 214 din TFUE, careqinstituieqoqadevăratăqpolitică a UE privind ajutorul umanitar. Este vorba despre o competențăqcomunăqaqstatelor membre și a Uniunii Europene.

Bibliografie

Albu, C., Vătășescu, M., Relații economice internaționale, Editura Apimondia, București, 2006.

Bache, Ian & Stephen, George, Politics in the European Union, Oxford University Press, 2006.

Baldwin, R., (Ed.), The Great Trade Collapse: Causes, Consequences and Prospects, CEPR, London, A VoxEU.org Publication, 2009.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE: De la economic la politic, EdituraTritonic, București, 2005.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: Politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006.

Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008.

Bidilean, Vidu, Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități, Editura Universitară, București, 2011.

Brusis, Martin, Solidarity in an Enlarged European Union, seria EU Reform, pe www.europa.eu.int, accesat la 27.02.2015.

Carpentier, J. P., Lebrun, F., (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997.

Cerkez, Mirela, (coord.), Evaluarea programelor și politicilor publice: teorii, metode și practici, Polirom, Iași, 2009.

Diaconescu, Mirela, Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției europene, Editura Uranus, București, 2004.

Dragoș, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Editura All Beck, București, 2007.

Dumitrescu, S., Ion, N., Ciochină, I., Guvernanța U. E., Editura Independența Economică, Pitești, 2008.

Featherstone, Kevin, Radaelli, Claudio M., (eds.), The Politics of Europeanization, Oxford, 2003.

FMI, World Economic Outlook, Washington, Aprilie 2010.

FMI, World Economic Outlook, Washington D.C., October 2009.

Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair, Peter, Representative Goverment in Modern Europe, Mc Graw Hill, 2006.

Gilpin, R., Economia mondială în sec XXI, Editura Polirom, Iași, 2004.

Grabbe, Heather, The EU’s Transformative Power: Europeanization Through Conditionality in Central and Eastern Europe, Palgrave Macmillan, 2006.

Hix, Simon, The Political System of the European Union, Palgrave Macmillan, New York Hughes, 2005.

Irinescu, T., Ioniță, C., Uniunea Europeană – ieri și azi, Editura Demiurg, Iași, 2007.

Kahn, Silvain, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier, Chișinău, 2008.

Krugman, P., Obstfeld, M., International Economics, Eight Edition, Pearson International Edition, 2008.

Mihai, Emilia, Ajutoarele de stat si politici publice europene, Editura C. H. Beck, București, 2008.

Miron, Dumitru, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2004.

Pascariu, G. C., Uniunea Europeană. Politici și piețe agricole, Editura Economică, București, 1999.

Popescu, Roxana-Mariana, Dumitrașcu, Mihaela-Augustina, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Scăunaș, Stelian, Uniunea Europeană: Construcție, instituții, drept, Editura All Beck, București, 2005.

Stetter, Stephan, EU Foreign and Interior Policies. Cross-pillar politics and the social construction of sovereignty, Routledge, 2007.

Stutz, F., Warf, B., The World Economy, Pearson Prentice Hall, 2007.

United Nations, World Economic Situation and Prospects 2010, New York, January 2010.

Wallace, H., Elaborarea politicilor in UE, Institutul European, Iași, 2005.

WTO, International Trade Statistics, Geneva, 2008.

Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998.

http://www.rfi .ro/stiri – politica, accesat la 01.03.2015

http://www.europarl.europa.eu/news.ro, accesat la 01.03.2015.

http://ec.europa.eu/regional_policy/glossary/index_ro.cfm, accesat la 03.03.2015.

http://www.fonduri-ue.ro, accesat la 03.03.2015.

http://ec.europa.eu/europe2020/index_ro.htm, accesat la 03.03.2015.

http://www.dce.gov.ro/policom/ Politica_de_cooperare_a_UE.html, accesat la 12.03.2015.

http://ec.europa.eu/commission/2014-2019/stylianides_en, accesat la 02.04.2015.

http://ec.europa.eu/echo/, accesat la 02.04.2015.

http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/r13008_en.htm, accesat la 05.04.2015.

http://ec.europa.eu/echo/files/media/publications/annual_report/2013/COM_2014_537_ro.pdf, accesat la 05.04.2015.

http://www.globalhumanitarianassistance.org, accesat la 05.04.2015.

http://news.xin.msn.com/en/singapore/article.aspx?cp-documentid=4018103, accesat la 07.04.2015.

http://europa.eu/legislation_summaries/humanitarian_aid/ah0009_ro.htm, accesat la 06.04.2015.