Solidaritatea Sociala Crestina Catolica Ca Raspuns LA Criza Lumii Contemporane

Introducere

Societatea complexă se dezvăluie, dintr-o latură totdeauna fărâmițată în mii de segmente, dar cu timpul tinde să dezvolte, fie în micro ca și în macro univers, relațiile sociale și atunci interconexiunile. Ea este potențial o societate a solidarității dacă interconexiunea este acceptată și recunoscută ca expresie a unei unități nedreptățite între oameni, între aceștia și cosmos, între totalitate și Dumnezeu.

Într-un mod mai explicit: complexitatea, ca solidaritate, este recunoașterea apartenenței fiecăruia, fie individ ca și comunitate, la tot ceea ce astăzi se configurează la planetă în pericol de supraviețuire și ca univers în expansiune; ea devine solidaritate dacă recunoaște centralitatea demnității personale, ori al vedea pe celălalt – persoană, popor sau națiune – ca pe unul asemenea nouă, dacă recunoaște principiul după care bunurile creației sunt destinate tuturor. Aceste valori, fundamentul aceleiași solidarități, sunt în totalitate realizabile într-o conștiință religioasă care găsește în Dumnezeu criteriul ultim al afirmațiilor.

În Biblie solidaritatea este „locul revelației lui Dumnezeu și a creării omului”. De fapt solidaritatea lui IHWH, care se manifestă salvând liber și în mod gratuit adunarea, în credință devine pentru Israel solidaritate operantă, adică implicarea de a trăi iubirea și pentru iubire. Ea constituie poporul ales, pentru că iubirea cu care fiecare este iubit de Dumnezeu unește între ei membrele comunități prin alianța făcută.

Evenimentul Isus Cristos este actul definitiv al solidarității lui Dumnezeu și pune baza încrederii și a solidarității între noi, adică caritatea (agàpe). Solidaritatea creștină este, deci valoare teologală și împreună instanță etică.

Caritatea în Biserică este mai întâi de toate darul lui Dumnezeu Tatăl – prin Cristos Fiul său – În Duhul Sfânt. Pentru aceasta viața creștină este sintetizată de porunca iubirii față de Dumnezeu, și a aproapelui – sacramentul lui Cristos – după stilul și măsura lui Isus Cristos. Caritatea – solidaritatea, amintește Sfântul Paul creștinilor din Corint, este carisma cu care se alege orice carismă (1Cor 1,3); este energia, forța, Cristos însuși lucrând cu Duhul său (vv.4-7). Agàpe este comprehensivă, dinamică, eternă pentru că Dumnezeu este agàpe (vv.8-13).

Spus în alți termeni: pe plan personal, caritatea – solidaritatea este atitudine și acțiune de comuniune – reconciliere; pe plan eclezial este reconcilierea, promovarea umană la toate nivelele: pe plan civil, politic este un stil nou de „a fi – cu ” alții (comuniune), de „a fi – pentru” alții (slujire) și de „a fi – în ”lume (speranță).

Solidaritatea, înțeleasă în toată densitatea sa, integrează exigențele carității care sunt împărțite, dăruirea de sine, cu dreptatea care creează condițiile pentru realizarea drepturilor umane a fiecăruia în parte și a popoarelor. Armonizează recunoașterea fundamentală a egalității dintre oameni cu respectul alterității – diversității fiecăruia. Alimentează construirea „civilizației de iubire” în care eficiența și gratuitatea (condividerii, slujirii, dăruirii totale de sine pentru alții) nu se exclud dar se completează reciproc.

Înțeleasă astfel solidaritatea este adevăratul fundament orizontal al drepturilor omului. Nu se vorbește, observă A. Rizzi, de „solidaritatea organică” dezvoltă în societatea premodernă (în care individul este parte a întregii societăți) nici a solidarității lumii moderne (înțeleasă ca „asociație ale individualităților sub semnul autosuficienței și ale egalității”), dar este o solidaritate fondată pe baza ontologică și care se instaurează în trăirea existenței. Ea, așadar, se realizează într-o întâlnire transformatoare dintre subiecte în care nevoia de celălalt ca drept interpelează eu-l ca responsabilitate. „A se face apropiat”, pentru eu-l nostru egocentric, este o relație asimetrică dintre subiectul responsabil și altul care este purtător de drept. Se tratează de o solidaritate care este împreună personală și universală, de dreptate și gratuitate.

Aceasta ne permite să ne gândim la baza (și nu numai la formulă) drepturilor omului în lumea modernă, depășind limitele acelui raport „individual – comunitate” care se manifestă prin dreptul individualismului post modern. Un concept de societate redusă la „o indiferență respectoasă” unde totul se rezolvă prin comunicarea dintre cei privați; chiar și adevărul și binele au devenit realități private reduse la o autoafirmare a eu-lui.

Capitolul I

FUNDAMENTUL BIBLIC

1.1. Vechiul Testament

Alianța omului cu Dumnezeu, este fundamentul moralei vetero-testamentare. Inima moralei vetero-testamentare este formată de Decalog și de legea mozaică. Această lege este considerată ca documentul alianței între Dumnezeu și poporul său. Israel este ținut să o respecte, deoarece ea constituie partea și obligația sa în alianța cu Dumnezeu. Observarea finală a acestei legi devine condiția pentru îndeplinirea promisiunilor lui Jahwe, promisiuni pe care El le-a făcut poporului său în legătura reciprocă a alianței.

În Istoria Vechiului Testament iubirea este acea legătură de fraternitate pe care o numim solidaritate, iar în Vechiul Testament aceasta constă în, alianța lui Dumnezeu cu poporul ales și legătura de iubire comunitară a oamenilor și aceasta se bazează pe alianța cu singurul și adevăratul Dumnezeu.

1.1.2. Spiritul comunitar ca factor determinant în relația de (solidaritate) a Israelului cu aproapele.

In ceea ce privește etica interpersonală și socială, morala vetero-testamentară e susținută și motivată de un puternic simțământ comunitar. Triburile lui Israel se mențin solidare datorită comunei origini rasiale și din cauza istoriei și a culturii comune. Dar ele „se simt solidare mai ales din cauza acelei legături religioase pe care Jahwe a încheiat-o cu ei: „alianța” .

Jahwismul a contribuit în mod considerabil să facă din Israel un popor. Apartenența la aceeași alianță și experiența comună de mântuire din partea lui Dumnezeu au unit popoarele într-o comunitate religioasă cu legături foarte strânse.

„Credința în unicul Dumnezeu al alianței a factorilor istorici și sociali, care deja uneau triburile lui Israel, o ratificare și o confirmare absolută, ea a promovat unitatea într-un mod deosebit, și aceasta se datorează faptului că, credința în Dumnezeu era așa de exclusivă, încât făcea absolut insuportabilă orice altă legătură religioasă”.

În afară de aceasta, faptul că fraternitatea comună a găsit fundamentul ultim în alianța cu Jahwe și în voința sa divină, conferă iubirii frățești o motivație puternic teologică. După morala lui Israel, a sluji omul înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu.

Sentimentul comunitar constituie motivul central al relațiilor solidare-umane în Israel. Modul de a gândi centrat pe comunitate, exercită o influență

deosebită asupra stilului de viață și asupra comportamentului moral al israelitului. „Aceasta nu se face în Israel” (2 Sam 13,12; cf. Gen 34,7), devine un principiu călăuzitor pentru comportamentul israelitului.

Pe de altă parte, oricine încalcă normele stabilite și comite o „nelegiuire în Israel”, este judecat de comunitate (Dt 22, 21; Ios 7, 15; Ier 29, 23).

Sentimentul comunitar al Israelului se manifestă într-o atitudine de solidaritate frățească. De vreme ce toți trăiesc în aceeași relație-alianță cu Jahwe, toți sunt legați în aceeași fidelitate reciprocă. Israel reprezintă o comunitate de frați.

„În interiorul acestei comunități, oamenii trebuie să se ajute reciproc pe cât le stă în putere. Ca și în cazul relației omului cu Dumnezeu, la fel și relația dintre om și om e de natură personală. Fondul de termeni ca „fidelitate”, „corectitudine” și „dreptate” , realități fără de care comunitatea israelită nu poate exista, se găsește în ideea de „alianță”.

Imperativul fundamental care rezultă din frățietatea comună e observarea legii și a dreptății. Omul drept acordă atenție faptului ca drepturile reciproce să fie respectate și ca orice om să se poată bucura în comunitate de integritatea sa.

În societatea ebraică existau legi sociale speciale care protejau pe cei mai puțin privilegiați (personae miserabiles): văduve și orfani, săraci și handicapați, leviți ( care nu-și aveau propria parte de pământ) zilierii și străini, (cei ce nu aparțineau de poporul israelit și locuiau printre ei). Multe din aceste legi au forma unei legi apodicte, în strânsă legătură cu religia iahvistă. Prescrierile sunt formulate în felul următor:

„Să nu asuprești pe văduvă și pe orfan” (Ex 22, 22): „ La judecată să nu te atingi de dreptul săracului” (Ex 23, 6; cf. Lev 19,15; Dt 24,17). „Să nu disprețuiești pe cel surd și să nu pui înaintea unui orb nimic care să-l împiedice” (Lev 19, 14) . „ Să nu părăsești pe levitul care va fi în cetățile tale” (Dt 14, 27). „Să nu chinuiești pe străin și să nu-l asuprești” ( Ex 22, 20; cf. Ex 23,9; Lev 19,33, ș. u.).

Critica socială a profeților trimite întotdeauna la această tradiție legislativă. Ei nu fac noi programe de reformă, dar compară ordinea socială deteriorată din timpul lor cu voința primară a lui Dumnezeu. Denunțând viața risipitoare a proprietarilor de pământuri și a bogaților în cetăți, ei se alătură celor exploatați. Procedând astfel, invită să se acorde mai multă atenție relației existente între iubirea omului față de semenii săi și fidelitatea față de Dumnezeu.

Simțul comunității implică în afară de aceasta o puternică conștiință a propriei responsabilități sociale și o preocupare pentru soarta bună sau rea a comunității. După gândirea vetero-testamentară, omul trebuie să trăiască pentru comunitatea de unde se trage. Există convingerea, că așa cum în familie totul poate deveni mediator de binecuvântare și de fericire sau de nefericire și de ruină pentru toată familia, la fel, generațiile care preced joacă un rol important în ceea ce privește binecuvântarea sau blestemul generațiilor următoare. Deși o asemenea influență este exercitată mai puternic de către responsabilii națiunilor, regii și preoții ea își are originea și în lumea de rând.

„Chiar fiecare om, drept sau păcătos, influențează asupra fericirii sau nefericirii întregului popor, așa cum ei poartă responsabilitatea meritelor și păcatele părinților lor și a întregului popor”.

Pe această linie de gândire, după mentalitatea vetero-testamentară, omul poate să aibă acces la Dumnezeu și la mântuire numai prin unire cu poporul ales de dânsul. Și aceasta se realizează numai prin iubire și acea solidaritate frățească în relațiile de zi cu zi.

1.1.3. Solidaritatea în rău după sfânta scriptură: Vechiul Testament

Scrierile Vechiului Testament recunosc solidaritatea grupurilor umane (familia, triburile, națiunile) în bine și în rău. După mentalitatea semitică, totuși, comunitatea este individuală, sunt egal importante și originale. Într-o formă destul de crudă această lege a solidarității este exprimată într-un număr cert de texte vechi care vorbesc de sancțiuni colective și creditorii (cf. Num 14,18; Ios 7.19-26). Un exemplu este constituit din amenințarea care urmărește interzicerea idolatriei din decalog: „Nu te închina în fața lor (imagini cioplite) și nu le sluji. Pentru că eu, Domnul, sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, care pedepsește vinovăția părinților în fii până la a treia si a patra generație pentru aceia care mă urăsc, dar care demonstrează favorul său până la a miia generație, pentru aceia care mă iubesc și observă poruncile mele îi voi răsplăti” (Ex 20,5 ș. u.). Într-o perioadă succesivă, va fi aceeași Biblie care va face critica acestei vechi concepții. Ier 31,29 ș. u. și Ez. 18,2-4 insistă să spună că dinții fiilor nu vor fi străpeziți pe motivul faptului că părinții au mâncat struguri acri. Fiecare va muri pentru propriile sale păcate. Tot ceea ce ei vor refuza, este doar o prezentare extremă a acestei teorii, o specie de autonomism orb, și împreună profeții insistă asupra influxului colectiv al păcatului (Ier 2,2-9; 16,10-13; Ez 16:20). Același lucru este valabil influențează asupra fericirii sau nefericirii întregului popor, așa cum ei poartă responsabilitatea meritelor și păcatele părinților lor și a întregului popor”.

Pe această linie de gândire, după mentalitatea vetero-testamentară, omul poate să aibă acces la Dumnezeu și la mântuire numai prin unire cu poporul ales de dânsul. Și aceasta se realizează numai prin iubire și acea solidaritate frățească în relațiile de zi cu zi.

1.1.3. Solidaritatea în rău după sfânta scriptură: Vechiul Testament

Scrierile Vechiului Testament recunosc solidaritatea grupurilor umane (familia, triburile, națiunile) în bine și în rău. După mentalitatea semitică, totuși, comunitatea este individuală, sunt egal importante și originale. Într-o formă destul de crudă această lege a solidarității este exprimată într-un număr cert de texte vechi care vorbesc de sancțiuni colective și creditorii (cf. Num 14,18; Ios 7.19-26). Un exemplu este constituit din amenințarea care urmărește interzicerea idolatriei din decalog: „Nu te închina în fața lor (imagini cioplite) și nu le sluji. Pentru că eu, Domnul, sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, care pedepsește vinovăția părinților în fii până la a treia si a patra generație pentru aceia care mă urăsc, dar care demonstrează favorul său până la a miia generație, pentru aceia care mă iubesc și observă poruncile mele îi voi răsplăti” (Ex 20,5 ș. u.). Într-o perioadă succesivă, va fi aceeași Biblie care va face critica acestei vechi concepții. Ier 31,29 ș. u. și Ez. 18,2-4 insistă să spună că dinții fiilor nu vor fi străpeziți pe motivul faptului că părinții au mâncat struguri acri. Fiecare va muri pentru propriile sale păcate. Tot ceea ce ei vor refuza, este doar o prezentare extremă a acestei teorii, o specie de autonomism orb, și împreună profeții insistă asupra influxului colectiv al păcatului (Ier 2,2-9; 16,10-13; Ez 16:20). Același lucru este valabil și pentru Isaia, care vorbește despre infidelitatea lui Israel, în sens figurativ, ca fiica Babiloniei (cf. Is 47), și Osea vorbește despre națiunea evreiască ca o soție adulteră (cf. Os 3-5) și ca a fiului neascultător (cf. Os 11), a cărui păcate vor fi iertate de Domnul .

1.2. Noul Testament

Dacă în Vechiul Testament realizarea solidarității se făcea pe baza trăirii în comunitate, păstrând legătura între ei cu ajutorul alianței lui Dumnezeu, în Noul Testament Isus vine cu porunca nouă a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, mai întâi grija față de cei săraci, văduve și orfani, apoi, se realizează iubirea frățească a tuturor oamenilor între ei și a oamenilor cu Dumnezeu.

Din trăirea acestei iubirii se naște solidaritatea universală a lui Dumnezeu cu oamenii și oamenii fiind deopotrivă solidarii unii cu alții.

1.2.1. Porunca Iubirii: Punct de plecare spre înfăptuirea solidarității.

Într-o zi, Învățătorii legii i-au pus lui Isus următoarea întrebare: Care poruncă trebuie considerată ca fiind cea mai mare! ca răspuns Cristos a formulat marea poruncă a iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, care de atunci trebuia să rămână caracteristica, specifică creștinilor:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din toate puterile tale. Aceasta este cea mai mare și prima dintre porunci. A doua este asemenea cu prima: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci depind toată Legea și Profeții” (Mt 22,37-40).

„Cele două porunci se completează reciproc. Iubirea lui Dumnezeu este desigur de o importanță fundamentală, dar luată singură, riscă să rămână abstractă și ruptă de relațiile pământești. Iubirea aproapelui oferă un conținut concret iubirii lui Dumnezeu, un conținut suficient de simplu, pentru ca fiecare să fie în măsură să o înțeleagă. Dar ea are nevoie de iubirea lui Dumnezeu și de împărăția sa ca orientare și criteriu ultim, fără de care iubirea aproapelui este destinată să rămână, ceva întâmplător incapabil să determine prioritățile sale”.

„Iubirea lui Dumnezeu constă în ascultarea față de voința sa și în slujirea împărăției sale”. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, spune Isus. Poate fi iubit numai unul. „ Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Mt 6,24). A iubi pe Dumnezeu înseamnă a sluji lui și numai lui. Ascultarea față de voința sa valorează mai mult decât toate arderile de tot și jertfele (Mc 12,33). De aceea cererea centrală din „Tatăl Nostru” este aceasta: „Vie împărăția Ta, facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mt 6,10). De aceea, iubirea lui Dumnezeu, așa cum o înțelege Isus, înseamnă înainte de toate îndeplinirea cu credință și ascultare a tuturor prescrierilor pe care Dumnezeu le face cunoscute prin Isus Cristos drept condiții pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu.

Iubirea aproapelui se întemeiază pe fundamentul acestei iubiri față de Dumnezeu. A–l iubi pe Dumnezeu înseamnă a-i iubi pe toți aceia care sunt iubiți de El, iar acesta cuprinde și pe păcătoși și pe dușmani (cf. Mt 5,43-48 ș.u. ). Sublima parabolă a samariteanului milostiv, subliniază această realitate în mod impresionant (cf. Lc 10,30-37). Împotriva obiceiului de a limita iubirea frățească la prieteni, rude și la cei de aceeași rasă, Cristos afirmă aici caracterul universal al acestei porunci. „Orice om care se află în necesitate devine aproapele meu, nu contează națiunea sau rasa din care face parte”.

Iubirea predicată de Isus este mai ales iubirea săracilor și a celor nevoiași. Chiar dacă cuvântul ”iubire” nu apare în scena cu judecata finală descrisă în Mt 25, 31-46, ea ne oferă un cadru de neuitat a ceea ce înseamnă iubirea. Deoarece cei drepți sunt cei ce au dat de mâncare celor înfometați, care au îmbrăcat pe cei goi și au vizitat pe cei închiși și bolnavi. Judecata se bazează pe ceea ce sa făcut (cf. Mt 16,27). Același mesaj este prezentat de parabola bogatului zgârcit și a lui Lazăr cel sărac. Chiar dacă cel bogat nu este cauza condiției mizerabile a lui Lazăr, cu toate acestea el este ținut să-l ajute și este condamnat pentru faptul că a refuzat să o facă (cf. Lc 16, 19-31). Sfântul Luca într-un mod cu totul special, pune accentul pe grija plină de milostivire a lui Isus față de săracii din această lume. Dar această situație se află și în ceilalți sinoptici.

Isus Cristos nu numai că lărgește ideea de aproapele la orice om, dar aprofundează și calitatea iubirii frățești. În afirmații deseori radicale el

îndeamnă la o iubire fără limite, care să treacă peste sine însuși (cf. Mt 5,21-24; 39-42; 6,2-4; Lc 14,12). Isus propune ascultătorilor săi o iubire totală, fără limite, gata să accepte suferința și jertfa propriei vieți pentru mântuirea tuturor, tocmai cum a făcut el însuși (cf. Mt 10,39; 20,25-28; Lc 9,23 ș.u.).

De la începuturile sale, porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui dată de Cristos s-a imprimat profund în mintea Bisericii. Repercursiunile sale traversează toată Biserica primitivă.

1.2.2. Solidaritatea lui Isus în hrană

În fața problemei hranei Isus își asumă un atașament care este în deplină sintonie cu cea a tradiției biblice. Înainte de toate El condamnă excesiva preocupare pentru hrană. Ispititorului care îi cere să transforme pietrele în pâine El îi răspunde că nu numai cu pâine trăiește omul, dar și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4; Lc 4,4; Dt 8,3); discipolilor săi le recomandă să nu se îngrijoreze pentru ceea ce vor mânca și vor bea, pentru că Dumnezeu știe de ce au nevoie și este disponibil să le dea lor, dar mai întâi de toate trebuie să caute împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa (cf. Mt 6,25-34; Lc 12,22-31). Martei, preocupată de a servi hrana, Isus îi demonstrează preferința Mariei care, așezată la picioarele lui, ascultă cuvântul său (cf Lc 10,38-42). Pentru Isus hrana reprezintă deci o problemă de caracter mai mult marginal, care să poată fi ușor rezolvată odată ce s-a stabilit corect raportul cu Dumnezeu și cu aproapele. Problema hranei nu trebuie să fie doar relativizată, dar trebuie să fie abordată cu un profund sens de condividere. Aceasta este o problemă apreciată în Evanghelia lui Luca. Aceasta ne spune că deja Botezătorul a prescris acelora care veneau să fie botezați de el să dea din hrana lor și celor nevoiași (cf. Lc 3,11). În scopul de a favoriza o adevărată condividere cu toți, Isus le spune discipolilor săi, în momentul în care îi trimite în misiune de a nu lua cu ei pâine (cf. Lc 9,3; Mc 6,8) și să mănânce tot ce le va fi dat (cf. Lc 10,7). Farizeilor preocupați de curățirea rituală a farfuriilor și a paharelor, Isus îi sfătuiește: „Mai bine dați de pomană ceea ce este înăuntru, și apoi toate vor fi curate pentru voi” (cf. Lc 11,41). Invitat la masă de un farizeu, Isus învață să ocupe ultimele locuri (cf. Lc 14,7-11) și a invita la cină pe aceea care nu pot să le ofere în schimb (cf. Lc 14,12-14). În sfârșit cu parabola bogatului care, după ce a strâns hrană într-o cantitate mare, moare pe neașteptate (cf. Lc 16,19-31), Isus condamnă lăcomia aceluia care nu împarte hrana cu săracii.

În cazul conflictului dintre normele religioase și nevoile esențiale ale omului, Isus alege în favoarea celor din urmă. Când farizeii îi acuzau pe discipoli pentru că culeg spice în zi de sâmbătă, Isus îi scuză făcând referire la exemplul, în care David, în caz de necesitate, a mâncat pâinea din ofranda rezervată preoților (cf. Mc 2,23-28).

Libertatea egală demonstrează El, când îndreptățește apostolii că nu fac spălările prescrise înainte de a mânca și declară că toate alimentele sunt curate (cf. Mc 7,14-19; Mt 15,12-17). Chiar dacă istoric Isus nu a luat o poziție explicită și improbabilă, este clar totuși că el a pus premisele în iubire și nu în practici exterioare, criteriul unui raport direct cu Dumnezeu. În sfârșit el afirmă că judecata finală se va axa pe milostivire, care se exprimă chiar și prin a ști să împarți propria pâine cu cel înfometat (cf. Mt 25,35; Rom 12,20).

În acest context este comprehensibil puținul interes a lui Isus în confruntarea cu postul care a devenit adesea o practică ascetică și formalistă. Interpelat asupra acestui punct, Isus afirmă că discipolii săi nu pot posti, de vreme ce mirele se află în mijlocul lor; ei vor posti atunci când mirele va fi luat din mijlocul lor (cf. Mc 2,18-19). În realitate Isus însuși a postit (cf. Mt 4,2; Lc 4,2) și a recomandat postul ca mijloc pentru a reântări rugăciunea (cf. Mt 17,21; Fap 13,3; 14,23), dar a cerut ca ea să nu devină ocazie de laudă (cf. Mt 6,16-18). Din toate aceste texte rezultă clar că: pentru Isus nu are importanță hrana sau a nu mânca, sau a mânca o hrană în loc de alta, dar înainte de toate capacitatea de a condivide propria hrană cu alții, în modul de a crea acea solidaritate care este semnul irevocabil al lui Dumnezeu care vine.

1.2.3. Iubirea în comuniune cu Cristos ca normă supremă

Nu numai în sinoptici, dar și în sfântul Paul, în scrierile Sfântului Ioan și ale Sfântului Petru, regula iubirii este prezentată ca marea poruncă ce le cuprinde pe toate celelalte.

Iubirea este mai presus decât toate celelalte daruri spirituale (cf. 1Cor 12,31). Ea este realitatea supremă între virtuți (cf. 1Cor 13,13). Ansamblul virtuților creștine stă în perfectă armonie cu iubirea (cf. Col 13,14). Toată legea se rezumă în iubire (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,14). Iubirea este porunca cea nouă pe care Cristos o lasă ucenicilor ca expresie a voinței sale ultime (cf. In 13,34 ș.u.).

Întreaga misiune a lui Isus este văzută ca realizarea perfectă a poruncii iubirii. În ascultarea radicală a lui Isus până la moarte este pusă în lumină, natura și scopul adevărat al iubirii creștine (cf. Rom 5,6-10; Gal 2,20; In 10,11-15; 15,12 ș.u.). Iubirea înseamnă a avea grijă de altul, a-i voi binele într-un mod total, altruist și a-l promova chiar cu prețul propriei vieți. Iubirea nu caută propriul interes (cf. 1Cor 13,5), dar privește la interesul altuia (cf. 1Cor 10,24,23; Fil 2,4). Ea nu caută să placă sieși dar slujește Domnului și fraților (cf. 1Cor 9,19-23; Gal 5,14).

În repetate rânduri Paul prezintă exemplul lui Cristos ca motivație pentru o iubire dezinteresată și pentru o slujire care pleacă de la uitarea de sine (cf. Rom 15,1-3; Ef 5,2; Fil 2,4-8; Col 3,12 ș.u.).

Într-un mod mai explicit același criteriu se găsește în scrierile sfântului Ioan. În cuvântarea de adio în evanghelia sa, Cristos poruncește ucenicilor săi: „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiți unii pe alții”(In 13,34; cf. 1In 2,7 ș.u.). „Aceasta este porunca mea să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit și eu pe voi”(In 15,12). Aceasta este o modificare foarte importantă care dă o caracteristică deosebită poruncii iubirii creștinești, aceea de a trăi în solidaritate.

„Obligația generală a iubirii fraterne și chiar a iubirii dușmanilor poate fi găsită și în învățăturile filosofilor păgâni și în alte religii. Porunca iubirii din Noul Testament poate fi numită „nouă” întrucât măsura iubirii nu mai este iubirea de sine, dar iubirea însăși a lui Cristos. El ne-a lăsat exemplul acestei iubiri într-o viață consumată complet pentru Dumnezeu și pentru frați, aceasta este adevărata solidaritate”. A exprimat-o în formă simbolică, în spălarea picioarelor ucenicilor săi, la ultima cină, când a declarat clar că vrea să le lase „un exemplu”, pentru ca și ei să facă ceea ce a făcut el (cf. In 13,1-17). Și a dus la desăvârșire această iubire în jertfa de pe cruce, în momentul în care și-a dat viața pentru prietenii săi (cf. In 3,16; 15,3).

Porunca iubirii propusă de Cristos este nouă și pentru un alt motiv. Iubirea nu mai este o simplă lege, dar este o realitate nouă, înrădăcinată într-o nouă comunicare cu iubirea divină: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, la fel v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea. Dacă veți păzi poruncile mele, veți rămâne în iubirea mea”(In 15,9 ș.u.; cf. In 15,1-10; 14,23; 1In 4,16).

Unirea ucenicului cu Cristos reprezintă forța care-l face capabil să depășească întunericul egoismului și a urii și să producă roadele iubirii (cf. Rom 5,5).

Supremația iubirii asupra celorlalte porunci, nu trebuie totuși rău înțeleasă, ca și cum iubirea le-ar face superflue sau le-ar anula. Poruncile „să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu poftești femeia aproapelui tău”, și toate celelalte, după sfântul Paul se rezumă în fraza: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Rom 13,9). Poruncile particulare concretizează porunca generală a iubirii. Ele exprimă detaliat care sunt acțiunile contra sau în armonie cu ea (cf. 1Cor 13,4-7).

Cu porunca iubirii este anunțată realitatea cea mai sublimă (cf. 1Cor 13,13), dar nu înseamnă că s-a spus totul. Deasupra ei nu există nimic, dar există ceva alături și sub ea. Pentru comportamentul creștinului, ea este norma supremă, dar nu singura, criteriul cel mai înalt, dar nu unicul, porunca cea mai nobilă, dar nu singura. Pentru a realiza solidaritatea avem nevoie de această iubire frățească, fără de care nu putem face nimic.

1.2.4. Solidaritatea în rău după Sfânta Scriptură: Noul Testament

Pentru Noul Testament, lumea este total stricată de păcat în care creștinii sunt mereu învățați să nu trăiască după normele lumii.

După Ioan, lumea este judecată, pentru că ea nu acceptă pe Fiul, dar îl urăște (cf. In 12,31; 15,22-24; 16,18-11).

„Pentru că tot ceea ce este în lume, aviditatea cărnii, aviditatea ochilor și măreția vieții, nu vine de la Tatăl, dar de la lume” (1In 2,16). „Noi știm că suntem de la Dumnezeu, pe când toată lumea zace sub puterea răului” (1In 5,19). Pentru Paul, lumea se opune lui Cristos (cf. 1Cor 1,27; 2,12; 3,19: Gal 6,14). Creștinii nu trebuie să se conformeze „mentalității acestui secol” (Rom 12,2) pentru a nu fi condamnați împreună cu această lume (cf. 1Cor 11,32). Și Ioan pune în gardă: „Nu știți că iubind lumea este a urî pe Dumnezeu? Cine deci vrea să se facă prietenul lumii se face dușmanul lui Dumnezeu” (In 4,4). Și pentru aceasta creștinii trebuie „să se păstreze curați de această lume” (Iac 1,27).

Păcatul corupe nu numai individul dar și comunitatea de care aparține și lumea în general. Aceasta nu trebuie să se înțeleagă că păcatul său trece pur și simplu la alți membri ai comunității, ci că va fi în dezacord cu principiul în care Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele sale” (Rom 2,6; cf.Mt 16,27; Ap 22,12). Dar păcatul „se încoronează în structurile sociale, în sistemele de valori, în ideologii, în tradiții, în obișnuințe, în comportamentul colectiv și în mentalitatea comună a unui grup de indivizi care compun o societate dată”. Aceste situații devin „o stare de păcat”, în care persoana se găsește înfruntată înainte de alegerea sa și de a lua o decizie liberă, în înfăptuirea faptelor sale. Și că astfel este influențată și determinată puternic.

Capitolul II

TRADIȚIA ȘI MAGISTERIUL BISERICII

2.1. Solidaritatea în decursul istoriei Bisericii

Pornind de la clima timpurilor apostolice, când toți erau „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 1,32), până în zilele noastre, istoria carității se identifică cu istoria Bisericii.

În mediul păgân, Biserica a lucrat la însănătoșirea morală, la sfințirea familiei, a pregătit abolirea sclaviei. A generat neîncetat foame și sete după dreptate, a încercat în toate modurile prin împărtășirea bunurilor să fie solidară cu toți.

Nu este întâmplător faptul că doctrinele sociale s-au născut numai în țările creștine, pe când marile țări din răsărit ca: India, China, Japonia, unde erau situații sociale mult mai tragice, nu au avut un socialism autohton, așa cum nu este întâmplător faptul că, comunitatea europeană s-a născut din nucleul țărilor care formau așa numita res publica christiana. Trebuie să ne pună pe gânduri faptul că țările creștine sunt mereu acelea care ajută popoarele nevoiașe, trăind într-un mod autentic iubirea și solidaritatea. Nu uităm că Biserica în Evul Mediu a salvat și sprijinit cultura, mai întâi în mănăstiri, apoi în școlile catedralelor și în cele din urmă, în universități. Biserica a lucrat mult în societate; creștinii au făcut o societate (chir cu toate limitele și defectele lor…). Acest fapt este extraordinar de important, că noutatea creștină nu derivă, în primul rând din doctrină, ci din viața și experiența creștinilor uniți prin solidaritate și călăuziți de Biserică.

Virtutea solidarității merge dincolo de bunurile materiale. Răspândind bunurile spirituale ale credinței, Biserica a favorizat în plus dezvoltarea bunurilor temporale, cărora le-a deschis adesea căi noi. Astfel s-a adeverit, de-a lungul veacurilor, cuvântul Domnului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea sa și toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Mt 6,33).

De două mii de ani trăiește și dăinuie în sufletul Bisericii acest sentiment care a împins și mai împinge încă sufletele până la eroismul de iubire al călugărilor agricultori, al eliberatorilor de sclavi, al vindecătorilor de bolnavi, ai crainicilor credinței, civilizației, culturii, la toate generațiile și la toate popoarele, cu scopul de a crea condiții sociale capabile să facă posibilă pentru toți o viață vrednică de om și de creștin.

Un filosof american protestant convertit la catolicism, a scris ceva foarte perspicace pentru problema de rând și pentru situația noastră: „O cotitură importantă în istoria mai veche s-a produs în momentul în care oamenii de bine, bărbați și femei, au încetat să mai sprijine Imperium-ul Roman și nu au mai identificat continuarea civilizației și a comunității morale cu menținerea acestui imperium. În schimb, s-au apucat să construiască (nerealizînd adesea pe deplin ceea ce fac) noi forme de comunitate în care viața morală se putea susține astfel încât morala și civilitatea (să poată supraviețui) perioadei de barbarie și întunecime care se apropia”. Dacă expunerea mea despre condiția morală și socială a solidarității creștine în care ne aflăm este corectă, ar trebui să tragem concluzia că și noi am ajuns de câtva timp la un moment de cotitură. În acest stadiu, este important să construim forme locale de comunitate, în interiorul cărora se poate trăi iubirea și solidaritatea pe deplin.

2.2. În Enciclicile Sociale

Enciclicile sociale privesc solidaritatea din mai multe unghiuri; solidaritatea ca valoare etică esențială pentru promovarea dezvoltării, dezvoltarea în solidaritate din punct de vedere a eticii și dezvoltării economice-umane și dreptatea ca solidaritate.

Sigur că temele sunt destul de numeroase, dar ne vom opri doar asupra a ceea ce este mai important și fundamental pentru tema pe care o tratăm.

2.2.1. Solidaritatea, valoare etică esențială pentru promovarea dezvoltării

Este o cale lungă și complexă, și mai mult, ținută sub o constantă amenințare fie pentru intrinseca fragilitate a propunerilor și realizărilor umane fie pentru nestatornicia circumstanțelor externe atât de neprevăzute. Este nevoie, cu toate acestea, să avem curajul să-l interprindem și unde au fost făcuți unii pași sau parcursă o parte din drum, să mergem până la capăt.

În tabloul acestor reflexii, decizia de a se pune pe cale sau de a continua mersul comportă, întâi de toate, o valoare morală pe care bărbații și femeile credincioase recunosc ca o rechemare a voinței lui Dumnezeu, unicul adevărat fundament a unei etici absolut obligatorii.

Este de amintit că chiar și bărbații și femeile privați de o credință explicită vor fi convinși că obstacolele care stau în fața deplinei dezvoltări nu sunt numai de ordin economic, dar depind de atitudini mai profunde, configurabile, pentru ființa umană, în valorile absolute.

De aceea se speră că toți cei care, într-o măsură sau alta sunt responsabili de o „cale mai umană” față de semenii proprii de o credință religioasă, își dau pe deplin seama de urgenta necesitate a unei schimbări ale atitudinilor spirituale care definesc raporturile fiecărui om cu sine însuși, cu aproapele, cu comunitățile umane, chiar și cele mai îndepărtate și cu natura; în virtutea valorilor superioare, cum ar fi „binele comun”, sau, pentru a relua fericita expresie a enciclicii Populorum Progresio, deplina dezvoltare „a tot omul și a tuturor oamenilor”.

Pentru creștini, ca și pentru toți aceea care recunosc adevărata semnificație teologică a cuvântului „păcat”, schimbarea comportamentului și a mentalității sau a modului de a fi se numește cu limbajul biblic „convertire” (cf. Mc 1,15; Lc 13,3.5; Is 30.15). Această convertire indică în special relația cu Dumnezeu, pentru greșeala comisă, comportamentele sale și pentru aceasta, față de aproapele, individ sau comunitate. Este Dumnezeu, în „a căror mâini sunt inimile celor puternici” și a tuturor a celora care pot, după aceeași promisiune a sa, transformând prin opera Duhului Său, „inimile de piatră” în „inimi de carne” (cf. Ez 36, 26).

În drumul dorinței de convertire către depășirea obstacolelor orale la dezvoltare, se poate semnala deja, ca valoare pozitivă și morală, crescânda cunoaștere a inderdependenței între oameni și între națiuni.

Se tratează, întâi de toate, de interdependența simțită ca sistem de relații în lumea contemporană, în componentele sale economice, culturale, politice și religioase, și însărcinată ca și categorie morală. Când interdependența este cunoscută în aceste mod, corelativul răspuns, ca atitudine morală și socială, ca „virtute”, este solidaritatea. Aceasta deci nu este un sentiment de vagă compasiune sau de superficială milă pentru răutățile multor persoane, apropiate sau îndepărtate. În contrar, este determinarea fermă și perseverentă de a se implica pentru binele comun; ori pentru binele tuturor și a fiecăruia, pentru că toți suntem într-adevăr responsabili unul față de altul. O astfel de determinare este fondată pe solida convingere că, cauzele care împiedică deplina dezvoltare este acea lăcomie a profitului și acea sete de putere, de care s-a vorbit. Aceste atitudini și „structuri de păcat” se înving numai – presupunând ajutorul harului divin – cu o atitudine diametral opusă: implicarea pentru binele aproapelui cu disponibilitatea, în sensul evanghelic, a „se pierde” în favoarea altuia în schimb de al exploata, și al „servi” în schimb de al oprima pentru propria răsplată (cf. Mt 10, 40-42; 20, 25; Mc 10, 42-45; Lc 22, 25-27).

Exercițiul solidarității în internul fiecărei societăți este validă atunci când componentele sale se recunosc între ele ca persoane. Aceia care au mai mult, dispunând de o cantitate mai mare de bunuri și de servicii comune, se simt responsabili față de cei mai slabi și sunt dispuși să împartă ceea ce posedă. Cei mai slabi, dă partea lor, în aceeași linie a solidarității nu adoptă o atitudine pasivă sau distructivă a țesutului social, dar revendicând drepturile lor legitime, făcând atât cât ei așteaptă pentru binele tuturor. Grupurile intermedii, la rândul lor, să nu insiste în mod egoistic în interesul lor particular, dar respectând interesele altora. Semnele pozitive în lumea contemporană sunt, creșterea conștiinței de solidaritate a săracilor între ei, intervențiile lor de ajutor reciproc, manifestările lor publice pe scena socială, fără a face recurs la violență, dar prosperând propriile nevoi și propriile drepturi înaintea ineficienței sau corupției puterilor publice. În virtutea implicării sale evanghelice, Biserica se simte chemată să rămână alături de mulțimile sărace, să discearnă dreptatea cererilor lor, să contribuie, să le satisfacă, fără a pierde din vedere binele grupurilor în tabloul binelui comun.

Același criteriu se aplică, prin analogie, în relațiile internaționale. Interdependența trebuie să se transforme în solidaritate, fondată pe principiul că bunurile creației sunt destinate tuturor: adică că industria umană produce prin prelucrarea materiei prime, prin muncă, trebuie să servească în mod egal la binele tuturor.

Depășind imperialismele de orice tip și propunerea de a conserva propria putere, națiunile mai puternice și mai dotate trebuie să se simtă moralmente responsabile de altele, deoarece s-a instaurat un adevărat sistem internațional care se bazează pe fundamentul egalităților tuturor popoarelor și pe necesarul respect a legitimelor lor diferențe.

Țările mai slabe din punct de vedere economic, sau rămase la limita supraviețuirii, cu asistența altor popoare și a comunității internaționale trebuie să fie în gradul de a contribui la binele comun cu bogățiile de umanitate și de cultură, altfel vor fi pierdute pentru totdeauna.

Solidaritatea ne ajută să-l vedem pe „celălalt” – persoană, popor sau națiune – nu ca pe un instrument oarecare, pentru a exploata până în profunzime capacitatea de muncă și rezistență fizică, abandonându-l apoi atunci când nu mai folosește, dar ca un „aproape” nouă, un „ajutor” (cf. Gen 2,18.20) făcându-l participant deopotrivă cu noi, la banchetul vieții, la care toți oamenii sunt în egală măsură invitați de Dumnezeu. De aici importanța de a re-trezi conștiința religioasă a oamenilor și a popoarelor.

Așa sunt excluse exploatarea, oprimarea altora. Aceste fapte, în prezenta diviziune a modului în blocuri contrapuse vin în conflict, în pericol de război și în preocuparea excesivă pentru propria siguranță, de multe ori nu din libera autonomie, de la libera decizie, a aceleiași integrități teritoriale ale națiunilor mai slabe care sunt cuprinse în așa zisele „zone de influență” sau în „centuri de siguranță”.

„Structurile de păcat” și păcatele care în ele însele revarsă, se opun cu aceiași radicalitate păcii și dezvoltării, pentru că dezvoltarea, după nota expresivă a enciclicii pauline, este „noul nume al păcii”.

În acest mod solidaritatea de noi propusă este calea păcii și împreună a dezvoltării. În schimb, pacea lumii este neînchipuită dacă nu se ajunge, din partea responsabililor, să recunoască, că interdependența ezige din partea sa, depășirea politică a blocurilor, renunțarea la fiecare formă de imperialism economic, militar sau politic, și transformarea reciprocei neînțelegeri în colaborare. Acesta este, tocmai, actul propriu al solidarității între indivizi și între națiuni. Motoul pontificatului lui Pius XII era Opus iustitie pax, pacea ca fruct al dreptății. Astăzi se poate spune, cu aceiași exactitate și aceiași forță de inspirație biblică (cf. Is 32,17; Gen 3,18). Opus solidaritatis pax, pacea ca fruct al solidarității.

Punctul de plecare și de sosire a păcii, dorită atât de mult de toți, va fi cu siguranță ajunsă cu actuala dreptate socială și internațională, dar și cu practicarea virtuților care favorizează conviețuirea și ne învață să trăim uniți pentru a construi uniți, dând și primind, o societate nouă și o lume mai nouă.

Solidaritatea este indubitabil o virtute creștină. La lumina credinței, solidaritatea tinde să depășească ea însăși, a reâmbrăca dimensiunile specifice creștine ale gratuității totale, a iertării și a reconcilierii. Atunci aproapele nu este numai o persoană umană cu drepturile sale și fundamentala sa egalitate înaintea tuturor, dar devine imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl, răscumpărată prin sângele lui Isus Cristos și pusă sub acțiunea permanentă a Duhului Sfânt. El, pentru aceasta, trebuie să fie iubit, chiar dacă este dușman, cu aceeași iubire cu care îl iubește Domnul, și pentru el este nevoie de a fi dispus la sacrificiu, chiar suprem: „de aș da viața pentru proprii frați” (cf. 1In 3,16).

Atunci conștiința paternității comune a lui Dumnezeu, a fraternității tuturor oamenilor în Cristos, „fii în Fiul”, a prezenței și a acțiunii salutare a Duhului Sfânt, va conferi privirii noastre asupra lumii ca un criteriu nou pentru a interpreta. Dincolo de legăturile umane și naturale, deja atât de puternice și strânse, se reflectă la lumina credinței un nou model de unitate a ființei umane din care trebuie să se inspire în ultimă instanță solidaritatea. Acest model suprem de unitate, reflexul vieții intime a lui Dumnezeu, unul în trei persoane, este ceea ce noi creștinii o desemnăm cu cuvântul comuniune, specifică creștină, păzită cu strictețe, lărgită și îmbogățită, cu ajutorul Domnului, este sufletul vocației Bisericii de a fi „sacrament” în sensul indicat deja.

„Solidaritatea, de aceea, trebuie să contribuie la actualizarea acestui plan divin, atât pe plan individual, cât și pe cel al societății naționale și internaționale”. „Mecanismele perverse” și „structurile de păcat”, despre care am vorbit pot fi învinse doar prin exercițiul solidarității umane și creștine prin care Biserica invită și promovează neobosită. Doar așa multe energii pozitive vor putea pe deplin să se elibereze spre avantajul dezvoltării și al păcii.

Mulți sfinți canonizați de Biserică ne oferă strălucite mărturii de solidaritate și ne pot servi spre exemplu în dificilele circumstanțe prezente. Dintre toți doresc să amintesc pe sfântul Pierto Clavier, cu serviciul său pentru sclavii din Cartagena de Indias, și sfântul Maximilian Maria Kolbe, prin oferirea vieții sale în favoarea unui prizonier pentru el necunoscut în câmpul de concentrare Auschwitz – Oswiecin.

2.2.2. Dezvoltarea în solidaritate, etica și dezvoltarea economico-umană

De mult timp se încearcă sublinierea importanței și limitelor dezvoltării economice înțeleasă ca și condiție a unei țări în care producția, renta pentru capital, productivitatea, acumularea capitalului și a tehnologiei sunt în constantă și rapidă dezvoltare. Critica modelului de dezvoltare care să nu afecteze chiar și calitatea vieții și împărțirea bunurilor, dacă este însoțită de cunoașterea totdeauna mai explicită că dezvoltarea este în funcțiune a tot omul și a tuturor oamenilor. El, cu toate acestea, nu poate fi doar cantitativ, dar integral, unitar și solidar, respectând dreptul popoarelor de ași construi propria identitate culturală și a „face de la sine” caracteristicile autenticei dezvoltări umane personale, naționale și mondiale, sunt trasate de magisteriul social mai ales cel recent. Gaudium et Spes oferă, printre altele, baza unei teologii a muncii interprinzătoare și a progresului, a unei etici economice personaliste, solidară, deschisă la Transcendent. Concepte reluate și dezvoltate în Laborem exercens, în Populorum Progressio și Sollicitudo rei socialis. Va fi mai cu seamă Populorum Progressio cel care va elabora o cultură a dezvoltării depline, comunitară, universală și mondială animată și susținută de o umanitate integrală.

Pe aceiași linie se situează Sollicitudo reis socialis aprofundând dimensiunea etico-teologică, legătura cu promovarea tuturor drepturilor și apărarea ambientului și necesitatea reformelor instituționale. În particular: „reforma sistemului internațional a comerțului, ipotecat de protecționism și de un bilateralism în creștere; reforma sistemului monetar și finanțarea mondială, astăzi recunoscut insuficient; chestiunea schimbărilor tehnologice și de uzul lor apropiat; necesitatea unei revizii a structurii organizării internaționale existente în cadrul unui ordin juridic internațional”.

Interdependența la toate nivelele (sau dezvoltarea deplină și planetară) se realizează datorită căii solidarității, adică datorită determinării ferme și perseverente de a se implica pentru binele comun al tuturor, cu participarea articulată a tuturor subiecților sociali. Prin urmare implică recunoștința necesității medierii între economie și politică pentru a integra valori „subiective” (solidaritate) și „obiective” (eficiență și libertate de piață); a armoniza drepturile economiei (eficientă) cu cele ale moralei (în serviciul umanității); a conjuga normele-valori în economia cu o matură capacitate de discernământ. Tema dezvoltării în solidaritate unește chiar și capitolul patru și cinci din Centesimus annus.

De la prima enciclică consideră dezvoltarea la nivel mondial, reflectând asupra conceptului de proprietate și prin mijloace mai adaptate pentru a realiza destinarea universală a bunurilor. Apoi ia în considerație dezvoltarea în țările din punct de vedere economic mai avansate, oprindu-se asupra problemelor proprii a consumismului, ecologiei, alienare și pierderea sensului autentic al existenței. În sfârșit aprofundează raportul între stat și dezvoltare, evidențiind cum să nu fie indiferentă aceasta sau acea figură de stat și de cultură.

Relevantă sublinierea formelor moderne de proprietate ale cunoașterii, a capacității de inițiativă și în sfârșit, a centralității omului însuși acea formă de proprietate mai prețioasă și izvor de activitate economică.

Mai explicit și precis, respectul precedentului magister social, pronunțarea asupra prețului și asupra liberei piețe; este indispensabil ași asuma o perspectivă economică socială a pieței și deci de regulă din partea autorității politice naționale și supra-naționale.

Criteriul înaintării, a creșterii pe deplin a persoanei umane, permite Pontifului să discearnă volta noului model de dezvoltare a solidarității, de care au nevoie întâi de toate țările din punct de vedere mai avansate. Este nevoie de trecere de la cultura consumismului la cultura de a avea mai mult pentru a fi mai mult. „Culturii, muncii pentru consum, de a produce mai mult pentru a consuma și a face să se consume mai mult, cultura implicării și a trebuinței de a fi și de a crește pe deplin alături de alții, pentru alții”.

Aceasta este în mod restrâns conexiunea cu posibilitatea de a depășii chiar și alienarea și pierderea sensului autentic a existenței umane; „adevărul” asupra omului atestă vocația sa la darul, solidarității și comuniunii cu alții și cu Dumnezeu.

În sfârșit rechemarea la rolul de neînlocuit, pentru o dezvoltare în solidaritate a razei naționale și supranaționale, a statului autenticității democratice, în mod sănătos pluralistă, laică și aconfesională. Un stat care „conduce” dezvoltarea, calea unei planificări felxibile și globale nu totale a economiei, și promovează democrația, îndeplinită cale participării nu numai politică și socială dar chiar economică și culturală. Un autentic stat social care, „în timp ce garantează un sistem eficace și deja stabilit de prevederea și siguranța socială pentru toți, consimte societății civile nu doar pentru motive de oportunitate și funcționalitate, dar mai presus de toate, pentru că ea ne este prima responsabilă de a exprima mai bine propriile resurse de solidaritate, de gratuitate și de inventivă creativitate; ba chiar le pune în condiția de a le explica”. Pentru aceasta este esențial ca, în interiorul societății și a statului, să se afirme o cultură politică personalistă, solidaristă, deschisă la Transcendent.

2.2.3 Dreptate și solidaritate

Într-o epocă în care oamenii și popoarele devin tot mai mult interdependenți și lumea merge mai mult spre unificare, acțiunea pentru dreptate devine o întrebare exigentă și un impuls eficace de „solidaritate” la toate nivelele: interceptarea dintre interdependență și unificarea socială prin opera mijloacelor de comunicare de zi cu zi și de interacțiune, trebuie să devină integrarea economico-politică, după o dinamică expresivă de cooperare și de condividere socială.

„Întru-cât atât de mult lumea se unifică, tot atât de mult se deschide și obligațiile oamenilor trec de grupurile particulare și se extind puțin câte puțin în lumea întreagă”. Sunt obligați de dreptate care se încarcă de calitatea umană de fiecare zi a socializării lumii pentru că aceasta să nu se stabilească în dauna celor răi, dar să coinvolge într-un progres social de armonie. Totuși nu constituie substanțial o problemă la nivelul națiunilor și a societății intermedii, în interiorul căreia solidaritatea, printre alte dificultăți și alte lucruri particulare este persecutată ca exigență și lucru a dreptății.

Solidaritatea asumă un program și o structură politică care ajută și contribuie ca să devină mereu mai mult dreptul – atribuția, care imprimă membrilor unei comunități condividerea prerogativă. Este statul social de drept.

Solidaritatea devine o nouă instanță și o întrebare urgentă a dreptății la nivel trans-național, acolo unde ajută și contribuie, va devenii pentru toate popoarele o chestiune de supraexistență mai înainte de promovarea umană. Și acolo unde locul unei autorități politice suveranul-naționale este efectivă (exigență și exigibilă) dreptatea internațională valorifică majoranțele declarațiilor și intențiilor și face să recadă în spontaneitatea și ocaziile concrete de expresie, de dreptate. Aici interesele naționale sunt prevcalente: dreptul de vot este politic și în consens. Totuși socializarea lumii în formă sunt parțiale și provizorii care reușesc să structreze solidaritatea; se comunică mereu mult, dar se condivide totuși puțin. Ca și dreptatea națională solidaritatea rămâne o pasiune și un vot care închide conștiințele.

Încăpăținarea este un „bine comun universal” care „pune probleme dimensiunii mondiale, și care nu poate să fie adecvat înfruntată și rezolvată decât prin opera puterilor publice adică să fie în gradul să lucreze într-un mod eficient pe plan mondial”.

Este un bine care a ajuns la dimensiunea întregii familii umane, care urmărește nu ca un mic sens de dreptate a binelui comun a societății particulare în aparență. Ea face apel la o solidaritatea fără frontiere, în depășirea fiecărei solidarități în parte, din care dreptatea este foarte evidențiată.

„Dezvoltarea integrală a omului nu poate avea loc fără dezvoltarea liniștită a omului”. Aceasta este o corelație de nedespărțit care face dreptatea să fie atentă față de promovarea „tuturor oamenilor” și a comunității oamenilor, față de fiecare sfârșit fie etern sau temporal: „noi avem obligația față de toți și nu putem fi dezinteresați de cei care vor veni după noi să caute familia umană. Solidaritatea universală, este un fapt și pentru noi un beneficiu, pe de altă parte o trebuință”.

Este obligația dreptății care caută drepturile omului mai presus de orice prerogrativă și apartenență cu atât mai puțit cât privește omul. Este căutarea drepturilor popoarelor mai presus de orice barieră: cu atât mai puțin binele familiei umane. Atunci utopia se reconciliază cu posibilul și devine profeție: „efectul dreptății va fi pacea, fructul dreptului o eternă siguranță” (Is 32, 17).

2.3. În Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II, a vorbit de solidaritate în particular despre raportul între Biserică și lume (Gaudium et Spes) și despre prezența și mărturia laicilor și ambientul social și politic (Apostolicam actuozitatem), în referirea la temele binelui comun și a co-responsabilității în el, a progresului, păcii și a fraternității universale.

Nu putem să cuprindem toată învățătura Conciliului despre solidaritate, de aceea ne rezumăm la ideile mai importante care ne interesează pentru studiul nostru.

2.3.1. Acțiunea caritativă, pecete a apostolatului creștin

Întregul apostolat trebuie să-și afle originea și puterea în iubire; există anumite opere care sunt din natura lor apte să devină o expresie vie a acestei iubiri: Cristos Domnul a voit ca ele să fie semne ale misiunii sale mesianice (cf. Mt 11, 4-5).

Cea mai mare poruncă din lege este să iubești pe Dumnezeu din toată inima și pe aproapele ca pe tine însuți (cf. Mt 22, 37-40). Această poruncă a iubirii față de aproapele, Cristos și-a făcut-o proprie și a îmbogățit-o cu o nouă semnificație atunci când a voit să se identifice cu frații săi, ca obiect al iubirii: „întrucăt ați făcut aceasta unuia dintre frații mei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25, 40). Într-adevăr, asumându-și firea omenească, el a unit cu sine întreg neamul omenesc ca pe o familie, într-o solidaritate supranaturală și a orânduit iubirea ca semn distinctiv al ucenicilor săi prin cuvintele: „După aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei dacă veți avea dragoste unii față de alții”(In 13, 35).

„După cum Sfânta Biserică la începuturile sale, unind ospățul frățesc, „agape”, cu Cina euharistică, se arăta adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii”. În timp ce se bucură de inițiative altora, ea își revendică operele de caritate ca pe o îndatorire și un drept inalienabil. De aceea, mila față de cei săraci, precum și așa numitele opere de caritate și într-ajutorare pentru a ușura toate suferințele omenești sunt în mod deosebit apreciate în Biserică.

Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanța dintre oameni a fost, într-un fel, eliminată și locuitorii lumii întregi au ajuns să fie aproape ca membri aceleiași familii, aceste activități și opere de caritate au devenit mult mai urgente și mai universale. Acțiunea caritativă astăzi poate și trebuie să îmbrățișeze pe toți oameni și toate necesitățile. Oriunde există oameni care sunt lipsiți de mâncare și băutură, de îmbrăcăminte, de locuință, de medicamente, de loc de muncă, de învățătură, de mijloacele necesare pentru a duce o viață cu adevărat omenească, sunt chinuite de nenorociri și boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creștină trebuie să-i caute și să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă și să-i aline dându-le ajutor. Această obligație revine în primul rând persoanelor și popoarelor care trăiesc în prosperitate.

Pentru ca exercitarea carității să fie întotdeuna deasupra oricărei bănuieli și să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, și Cristos Domnul căruia i se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac. Să fie avute în vedere, cu cea mai mare delicatețe, libertatea și demnitatea persoanei care primește ajutorul. Puritatea intenției să nu fie pângărită de vreo căutare a interesului propriu sau de vreo dorință de dominare. Să fie satisfăcute în primul rând exigențele dreptății, ca nu cumva să fie oferit ca dar de calitate ce este datorat după dreptate. Să se elimine cauzele relelor nu numai efectele; ajutorul să fie astfel organizat încât cei care-l primesc să fie treptat eliberați de dependență și să se poate ajuta singuri.

Așadar laicii să prețuiască mult și să ajute după puteri operele de caritate și inițiativele de asistență socială private sau publice, chiar internaționale, care aduc un ajutor eficace oamenilor și popoarelor aflate în nevoie, și să coopereze în aceasta cu toți oamenii de bunăvoință.

2.3.2. Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

Bucuria și speranța, tristețea și angoasa de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunați laolaltă în Cristos, sunt călăuziți de Duhul Sfânt în peregrinarea spre Împărăția Tatălui și au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaște în mod real și intim solidară cu neamul omenesc și cu istoria lui.

Vorbind despre responsabilitate și participare documentul Gaudium et Spes ne spune că: „Pentru ca indivizii să-și îndeplinească cu mai multă grijă îndatorirea de conștiință atât față de ei înșiși cât și față de diversele grupuri ai căror membri sunt, ei trebuie să fie serios educați la o lărgire a orizontului cultural, folosind uriașele mijloace care stau astăzi la îndemâna neamului omenesc. În primul rând, educarea tinerilor de orce origine socială trebuie astfel organizată încât să formeze bărbați și femei care să fie nu numai cultivați, ci să aibă și un caracter generos, așa cum o cer cu tărie timpurile noastre.

Dar omul ajunge cu greu la un asemenea simț de răspundere dacă condițiile de viață nu îi îngăduie să devină conștient de demnitatea sa și să răspundă la chemarea sa dedicându-se slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Căci adesea libertatea umană slăbește atunci când omul ajunge în sărăcie extremă, după cum ea se degradează atunci când omul, cedând unei vieți prea ușoare, se închide într-un fel de singurătate aurită. Dimpotrivă, ea se întărește când omul acceptă necesitățile inevitabile ale vieții sociale, își asumă exigențele multiple ale solidarității umane și se angajează în slujirea comunității oamenilor.

De aceea , trebuie stimulată voința tuturor de a lua parte la inițiativele comune. E de lăudat modul de a acționa al națiunilor în care cât mai mulți cetățeni participă, într-o autentică libertate, la treburile publice. Trebuie ținut seama totuși de condițiile reale ale fiecărui popor și de necesara fermitate a puterii publice. Însă, pentru ca toți cetățenii să fie înclinați să participe la viața diferitelor grupuri care alcătuiesc corpul social, trebuie ca ei să găsească în aceste grupuri valori care să-i atragă ți să-i dispună la slujirea celorlalți. Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generațiilor de mâine rațiuni de a trăi și de a spera.

2.3.3. Cuvântul întrupat și solidaritatea umană

După cum Dumnezeu i-a creat pe oameni nu pentru a trăi izolați, ci pentru a forma o societate, tot astfel „I-a plăcut…să-i sfințească și să-i mântuiască nu individual și fără vreo legătură între ei un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie. De aceea el a ales, de la începutul istoriei mântuirii, oameni nu numai ca indivizi, ci și ca membri ai unei comunități. Pe acești aleși, Dumnezeu descoperindu-le planul său, i-a numit „poporul său” (Ex 3,7-12), iar apoi a încheiat cu ei un legământ pe Sinai (cf. Ex 24,1-8).

Acest caracter comunitar se desăvârșește și se împlinește în lucrarea lui Isus Cristos. Însuși Cuvântul Întrupat a voit să fie părtaș la această solidaritate umană. A luat parte la nunta din Cana, a intrat în casa lui Zaheu, a mâncat cu vameșii și păcătoșii. A dezvăluit iubirea Tatălui și chemarea sublimă a oamenilor evocând realitățile cele mai obișnuite ale vieții sociale și slujindu-se de cuvinte și imagini din viața de toate zilele. A sfințit relațiile umane, în primul rând pe cele de familie, din care se nasc raporturile sociale; S-a supus de bunăvoie legilor patriei sale. A voit să ducă viața unui lucrător din timpul și din locul său.

În propovăduirea sa, a poruncit limpede fiilor lui Dumnezeu să se poarte unii față de alții ca frații. În rugăciunea sa, a cerut ca toți ucenicii săi să fie „una”. Mai mult, s-a dat pe sine pentru toți până la moarte, Răscumpărător al tuturor. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care își dă viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Iar apostolilor le-a poruncit să vestească tuturor neamurilor mesajul Evangheliei, pentru ca neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea.

Întâiul născut dintre mulți frați, după moartea și învierea sa a instituit, prin darul Duhului său, între toți aceea care îl primesc cu credință și iubire, o nouă comuniune frățească în Trupul său, care este Biserica, în care toți, fiind mădulare unii altora, după diferitele daruri primite, trebuie să se slujească reciproc.

Această solidaritate va trebui să crească neîncetat, până în ziua în care va ajunge la împlinire: atunci oamenii, mântuiți prin har, ca o familie iubită de Dumnezeu și de Cristos, Fratele lor, vor aduce lui Dumnezeu slavă desăvârșită.

2.3.4. Activitatea umană dusă la desăvârșire în misterul pascal

Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, El însuși făcut trup și locuind pe pământul oamenilor (cf. In 1,3.14), a intrat ca omul desăvârșit în istoria lumii, asumând-o și reflectând-o in sine (cf. Ef 1,10). El ne revelează că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) și în același timp ne învață că legea fundamentală a perfecțiunii omenești, și, aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu El le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii și că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică. În același timp, îi avertizează că această iubire nu trebuie căutată numai în lucrurile mari, ci și în primul rând, în împrejurările obișnuite ale vieții. Îndurând moartea pentru noi toți, păcătoșii (cf. In 3,14-16; Rom 5,8-10), prin pilda sa ne învață că trebuie să purtăm și crucea pe care trupul și lumea o pun pe umerii celor care caută pacea și dreptatea. Rânduit Domn prin învierea sa, Cristos, căruia i-a fot dată toată puterea în cer și pe pământ (cf. Fap 2,36; Mt 28,18), lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului Sfânt, nu numai trezind dorința după lumea viitoare, ci prin însuși acest fapt însuflețind, purificând și întărind acele aspirații generoase prin care familia umană se străduiește să-și urmeze viața și să supună acestui scop tot pământul. Darurile Duhului sunt însă diverse: pe unii îi cheamă să dea mărturie limpede pentru darul după lăcașul ceresc și să-l păstreze viu în familia umană, pe alții îi cheamă să se dedice slujirii pământești a oamenilor, pregătind prin însăși această slujire premisele pentru Împărăția cerurilor. Pe toți însă îi eliberează, așa încât, lepădându-se de egoism și adunând în slujba vieții omului toate energiile pământești, să se avânte spre viitor, spre acel timp în care omenirea însăși va deveni o jertfă plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 15,16).

Domnul a lăsat a-lor săi chezășie a acestei speranțe și merinde pentru drum Sacramentul credinței, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în Trupul și Sângele Lui glorios, Cină a comuniunii frățești și pregustare a Ospățului Ceresc.

Capitolul III

SOLIDARITATEA CREȘTINĂ

3.1. Etimologia și semnificația termenului solidaritate

Termenul solidaritate este o deviere din cuvântul latin solidum (interior, comun, tot). Utilizarea sa a fost inițial de tip juridic pentru a desemna tributul pe care cei datornici erau obligați să se achite pentru a achita un debit comun indivizibil (obligațio in solidum). Deja în dreptul roman se profila cazul ca o mulțime de datornici să poată fi numită responsabilă pentru totalitatea datoriilor (totaliter). Pentru acest început de acceptare juridică, receptată de dreptul civil italian (Cc., art. 1229), categoria solidarității a cunoscut o amplă dezvoltare în ambientul filosofic, socio-politic, în etică și în teologie, trecând la desemnarea mai generală „o integrare comună care interesează toate persoanele ca membri din interiorul societății și care poate să participe la viața socială sunt parte încărcați cu o responsabilitate și implicit în soarta întregii societăți”. Cu termenul solidarism se poate spune întregul sistem de doctrine sociale care fac să derive principiile lor din faptul că societatea umană individuală și colectivă formează două identități de nedespărțit care se dezbat împreună și se dezvoltă una în funcție de cealaltă.

3.1.1. Principalele interpretări în istorie

Interpretarea pozitivă

Parabola istorică a categoriei solidarității, pusă în context de la început în dreptul roman ca obligație solidară a fost consemnată din primele decenii a anului 1800, din noua perspectivă filosofică a gândirii pozitiviste. Ni se pare că ambientul căutării fundamentale naturale a fenomenelor morale și sociale a fost teoretizat pentru prima dată în concepția solidarității, o intensă ambiguitate ca o legătură subzistentă între natura umană, evoluția sa organică și componentele organizării sociale (libertate, fraternitate, egalitate, interdependența între persoane). Amestecul empirismului și raționalismului, tipică succesivului pozitivist, accentul ambiguității, favorizând nașterea primilor germeni a unei doctrine sociale fondate pe ideea solidarității (se gândește la tentativa Sf. Simon și a mișcării sansimoniste). Pe la sfârșitul lui 1800, la lumina noutăților mișcărilor economice și sociale deterministe ca urmare a revoluției industriale, s-au afirmat în Europa două poziții bazate pe

reflexia solidaristică care a constituit două sisteme doctrinale și politice) diverse. Primul sistem este născut în ambientul curentului sociologic și

pozitivist A. Compte, în care reprezentații mai semnificativi au fost Leon Bourgeois și Charles Gide. Prospectiva teoretică demonstrată în școlile franceze se baza pe: „ideea că toți oamenii, cât se nasc și trăiesc în mijlocul societății, primesc obligații față de ea, pentru că în orice act, fructificat de patrimoniul pe care generațiile trecute le-au lăsat lor. Așa colaborarea și ajutorul solidar sunt considerate ca obligații ce derivă din debitul celor din trecut”. Pentru criticile avute și înainte de toate pentru a afirma ideea ideologică a conflictului și a colectivismului social, „conceptul laic de solidaritate așa de teoretizat de pozitivismul francez a pierdut optimismul său și nu a ajuns la o îndeplinire de tip social, peste tot valoarea sa morală rămâne lipită, ancorată, face apel la coresponsabilitatea pentru o dreptate solidară în perspectiva unei concepții istoriciste”.

b) Interpretarea filosofiei sociale catolice

Un sistem divers a fost teoretizat de filosoful și economistul catolic german Hainrich Pesch care a găsit consensul și dezvoltarea în concepția solidaristică a lui G. Gundlach, în care se regăseau numeroși filosofi sociali de rădăcină catolică. După G. Pesch solidaritatea se leagă de concepția teologică după care umanitatea trăiește într-o „ordine universală” voită de Dumnezeu însuși și fiecare om este considerat în același proiect de relație. În aceeași relație principiul solidarității formează normativa sa pe opțiunea originară ontologică după care persoana umană este în legătură ca un existent social nu accidentaliter, dar esentialiter. Această afirmație duce la ideea obligației de a corespunde la exigența altuia (aproapelui), în care să participe esențial ca ființă mijlocitoare în vederea unui „proiect” supranatural. Persoana umană constituie un „tot” autonom și liber, orânduit de Dumnezeu până la ultimul și marele bine, dar nu rămâne închis în sine, pentru că prin natura sa relaționează și comunică cu fiecare persoană, considerată cooparticipantă și destinat până la sfârșit. Ne urmărește pretenția obligației deontologice față de cea juridică, acțiunii umane solidare, vrea să spună în virtutea aplicației principiului solidarității recheamă moral pe fiecare în parte și comunitatea la împlinirea în cooperarea „binelui” în care ea este interpretată ca realizare etică a „binelui comun”, legătura fie pentru subiectul singur cât și pentru întreaga comunitate. Organizarea socială „externă” constituie prin natura sa „un bine comun uman” care are un caracter esențial instrumental, nu este un sfârșit în sine dar se auto-cuprinde în vederea urmării împreună a sfârșitului ultim, mijlocind exercițiul solidarității. Subzistă o intimă relație între componentele unei societăți și organizarea vieții sociale (familie, comunitatea politică) pentru care nici o organizare socială nu poate să atribuie un final care nu sunt înscrise în aceeași natură a societății. În această perspectivă exercițiul solidarității și urmarea câtorva consecințe care sunt în ea, propun premisele pentru următorul principiu de ajutorare. Acest sistem de gândire, cu câteva variante, a găsit un amplu consens în dezvoltarea doctrinei sociale a Bisericii. Apropierea secolului XX, caracterizat de criza optimismului științific și de tragedia războaielor, noile perspective ale echilibrului internațional, rapida transformare a contextelor inter-etnice, prăbușirea sistemelor ideologice tradiționale, căderea evidențelor etice care s-au transformat într-o prevalență mentalitatea consumatoare materialistă și particulară, exigențele noii sărăci și a noilor săraci care împing pentru a intra în noua societate a bunăstării, sunt doar câțiva dintre factorii urgenți care determină o sensibilă schimbare a prospectivei, împreună cu întrebarea cea mai puternică despre solidaritate.

c) Solidaritatea în doctrina socială a Biserici

Ambientul în care s-a dezvoltat reflexia solidaristică în arcul ultimelor două secole a fost prevalent cel filosofic și social-politic, caracterizată de disputa împotriva modelelor sociale după un proces dialectic: viziunea solidarității, înțeleasă ca solidaritate (model de sistem structurat) se contrapune individualismului sau liberalismului în cheia economico-socială și al colectivismului social este pusă o a „treia cale”, o alternativă a precedentelor două părți. Această ipoteză ideologică nu a găsit urmarea în doctrina socială a Bisericii, în care se evidențiază dar ca angajare a „categoriei solidaristice” nu-și asumă un rol alternativ la modelele economice și ideologice, mai bine se reprezintă, propune o „categorie teologică a sa”. După această perspectivă, solidaritatea găsește fundamentul său în demnitatea persoanei și

în acea esențială dimensiune comunitară, și la lumina unei astfel de instanțe, invocă principiul după care „fiecare este co-responsabil de binele celuilalt și de formele care se asociază în care acestea se exprimă”.

La baza fiecărei afirmații, în ambientul doctrinei sociale a Bisericii s-a afirmat „un mod propriu de a înțelege solidarismul și împreună cu principiul de solidaritate pleacă de la concepția biblică a ordinii universale și a proiectului lui Dumnezeu unde persoana umană este culmea creației”. Solidaritatea constă înainte de toate în „deschiderea” persoanei umane, în primul rând în fața lui Dumnezeu, ultimul sfârșit, și apoi „adevărului” și a „binelui creat”, sfârșitul apropiat de tendința naturală față de Dumnezeu. În al doilea rând această „deschidere” se concretizează în atingerea „valorilor comune” fără de care cucerirea nu poate să fie realizată prin intermediul unui proces de comunicare și de condividere de viață și de activitate, care cere depășirea individualității și izolării și a asocierii stabile în viața socială. Se cuprinde ca o dezbatere zilnică asupra solidarității, pe lângă ambientul pur juridic implică noi apropieri.

3.1.2. Apropieri

a. Apropierea antropologică

Trebuie evidențiat cum: „apropierea antropologică a solidarității nu apare egală, ea variază în fața modului de a considera natura persoanei umane”. Prima valoare comună la care putem tinde spre fazele solidare este constituită în aceeași persoană umană și de la integrarea sa în istorie. Nu mai puțin acest „proces de realizare a valorilor comune care necesită dimensiunea comunitară, nu anulează individualitatea unei singure persoane în care rămâne pentru totdeauna, în exercițiul libertății depline, liberă în fața propriei alegeri, în virtutea dreptului original care insistă în unicitatea propriei ființe personale”. Respectul începutului gândirii solidaristice, astăzi se înregistrează o mutare a atenției individualității omului care nu renunță la relaționarea cu alții. „Pe plan antropologic urmarea cu exercițiul solidarității se joacă nu numai cu individualizarea dreptului fiecăruia (solidaritatea ca un act spontan al carității), dar în cultura relației inter-personale, aceeași persoană umană invocă și cere (solidaritatea încearcă să plece de la proiectul relațional)”. Reies patru caracteristici care pot completa tabloul doctrinar oferit de noua apropiere antropologică: Prima caracteristică ne dă semnificația „coexistenței umane” relatând categoria solidarității. Totuși „a fi cu alții” nu este o simplă atitudine a omului, dar reprezintă o dimensiune primară, constitutivă, a persoanei umane, dotată cu minte și însemnată de mentalitatea propriei culturi. În acest sens coexistența are ca obiectiv primar realizarea deplină a persoanei și dezvoltă rolul de apărare socială împotriva pericolului globalizării și anonimatului. O a doua caracteristică ne dă aspectul alterității înțeleas ca recunoștință a distincției ontologice dintre persoanele umane, semnată de fiecare și ne-repetată individualitate și puse pe următorul plan și în aceeași demnitate personală. Alterarea desemnează o realitate derivată din coexistența socială și îndeamnă fiecare om să i-a poziție în fața „misterului” altuia, recunoscându-ne o egală demnitate în conștiința distincției ontologice care contradistinge existența personală și îl pune în dialog cu unul divers de el. O a treia caracteristică privește categoria „aproximația” care interesează în mod particular sfera etică a persoanei înțeleasă ca „aproapele” adică ca obiect și destinatar de valoare morală în dialog cu alți semeni. Aproximația nu contează, o simplă relație spațială și temporală, mai bine pune în lumină centralitatea etică a persoanei care devine condiția primară și elementul constitutiv al comunității umane. Și plecă de la ideea puternică de apropiere pe care persoana umană o descoperă și o experimentează în „unghiul” solidarității până ajunge la maturizarea graduală a procesului etic, la legătura „fraternității”, prin urmare pe plan ontologic aproximația are rădăcina în valoarea absolută a persoanei și desemnează parcursul intim a conștiinței în propria deschidere față de altul, ca relație primară care se impune pentru sine și fondează ultima acțiune morală. Ultimua caracteristică face referință la tematica de „ ajutorare” care reprezintă rezultatul istoric a idei de solidaritate înțeleasă ca exercițiu al coresponsabilității binelui aproapelui în plin respect al acțiuni și al capacității creative a individului și a grupurilor sociale de mijloc. Rolul ajutorări, care a propus să fie istoric contextualizat în ambientul procesului dezvoltării democratice a legii politice statale, se pune în serviciul participării fiecăruia pentru ajungerea „binelui comun” garantând corectitudinea exercițiului solidaristic, determinând limitele și funcțiile statului suveran în confruntările persoanelor și a societăților mici și mai mult promovând sistemul de legătură a raporturilor între indivizi și comunitățile existente.

b) Apropierea socio-economică

Este ușor comprehensibil cum categoria solidaristică a fost tradusă în perspectiva sociologică ca model inspirator de politici și sisteme de îngrijire și de asistență. În realitate, sociologia modernă a pus în lumină existența a două tipuri de solidaritate: primul se inspiră din modelul altruistic, din comunitățile originare mai simple (familia, tribul, orașul, statul), în schimb al doilea este de caracter instrumental și protecționistic, din societățile complexe și structurate după diviziunea rolurilor și ciclurilor de producție. Din acest relief sociologic reiese cu claritate natura ambivalentă a categoriei solidaristice, care este relansată cu o tot mai mare evidență, dar cu asemenea valență instrumentală în fața crizei sistemelor productive industriale, legislative și limitele economice impuse de disponibilitatea resurselor și de crescânda conflictualitate a sistemelor opulente foarte bogate. Tradiționala înstrăinare dintre lumea socio-economică și ambientul etic, astăzi tinde tot mai mult să meargă în căutarea punctelor de diferență, pentru ca profitul intreprinderii să se poată mișca mai mult în direcția profitului social mai amplu. Pe planul sociologic întrebarea crescândă despre solidaritate evidențiază criza statului social și articulările sale și deschide drumul a o tot mai mare conștiință că, în faza critică a actualei epoci de tranziție, este necesar de a valoriza la maximum „resursa umană” în termeni de participare solidară la obiective și legături comune pentru a obține, împreună succesul economic a sistemului-țară, un grad de coeziune și de consens social ce duce la unificare și nu la divizarea comunității. „Explozia de noi și tot mai vitale instituții de voluntariat și de forme solidaristice spontane și organizate, o ameliorare semnificativă a relațiilor sindicale în sens de participare, procesul de unificare și de a concerta în act în societățile europene însoțit de sforțări legislative și implicări comune pentru a înfrunta urgențele politice și socio-economice, reprezintă o nevoie de a regândi modelul conviețuirii umane în prospectiva solidarității și a coresponsabilității către binele comun”. În acest context, solidaritatea asumă o semnificație de apel social și criteriu-conducător a deciziilor economice în orizontul total, în decursul căruia plasează eficiența productivă, în vederea unei autentice dezvoltări și a unei ameliorări a comunității umane.

c) Apropierea biblico-teologică

Pe plan biblico-teologic solidaritatea posedă o valoare teologică care introduce evenimentul supranatural, cristologic și soteriologic și care determină diferența de o altă concepție solidară de tip social sau ideologic. Ea este revelată în etapele „istoriei mântuirii” (historia salutis), înțeleasă ca istorie a solidarității lui Dumnezeu pentru om, de la actul creativ (Gen 1-2), în particular de-a lungul categoriei biblice a alianței (berit), și culminează în Kerigma pascală (cf. 1Cor 15,3-5), anunț esențial al credinței creștine prin care prinde elan experiența credinței și practica solidară a Bisericii primitive. Totuși solidarismul definit „creștin”, principiul solidarității și formele de viață comunitară nu sunt presupuse dar este urmarea evenimentului cristologic și a autoreflexiei bisericești. În această perspectivă, „unghiul solidaristic” punct de plecare al orizontului bisericesc are originea și fundamentul în evenimentul pascal al lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Mesia solidar, culmea și izvorul existenței creștine și a vieții morale. Pe plan antropologic – teologic, solidaritatea se prezintă ca o virtute creștină, și unită cu virtutea iubirii față de aproapele și dă un model specific de referință în cheia teologică de a regăsi inefabilul mister al paternității lui Dumnezeu. „Misterul lui Dumnezeu creștin comportă o profundă relație solidară care este reflexul vieții trinitare și a intimei comunicări a iubirii dintre cele trei persoane divine”. Astfel de expresii comune se reflectă în însăși natura persoanei umane și se formalizează în esența misionară și să devină același în Biserică ca popor al lui Dumnezeu și credincios în Cristos. Din punct de vedere al Bisericii reintră în evenimentul creștin ca o prelungire simbolică a acțiunilor și o autocomunicare a lui Dumnezeu în istorie. Ea devine un „punct de întâlnire” între acțiunea lui Dumnezeu și răspunsul omului, semn sacramental al acestei dumnezeiri (sacrum commercium). În acest sens, Biserica este în Cristos ca „sacrament”, prin mijlocul căruia trebuie indicată condiția teologică a operei lui Dumnezeu în Cristos și un mod în care Biserica – sacrament dezvoltă opera în favoarea salvării credincioșilor. Există o extraordinară și misterioasă unitate care redă prezentă și operantă evenimentul om – vizibil și ceea ce este divin – invizibil, în sânul aceleiași Biserici. În această intimă unire se leagă fundamentul solidar creștin ca solidaritate fundamentală între Dumnezeu și umanitate. Se înțelege bine cum „acel unghi de interdependență care într-un corp social leagă între ele mai multe persoane”, nu este numai fructul unei conviețuiri sociale, nu se justifică la fel pentru structura sa organizatorie care unește în trăirea umană, dar găsește fondarea sa dreaptă în dimensiunea teologică a încarnării lui Dumnezeu în Cristos și în automanifestarea sa istorică culminând în moarte și în înviere. În definitiv cele trei nivele vin din apropierea teologică a categoriei solidarității: primul redă „solidaritatea” lui Dumnezeu ca unitate, în care expresia primă este reprezentată de evenimentul cristologic; al doilea nivel este configurat în esența însăși a Bisericii (ekklesia), misterul solidarității și unghiul unității; al treilea nivel redă planul etic propriu, în care solidaritatea se observă în fraze comunicante și participante a persoanelor și comunității creștinilor. Este evident că marca proprie este specificul exercițiului solidaristic fie reprezentată de ekklesia neo-testamentară în componentele sale formale și în producerea sa de-a lungul istoriei.

d) Apropierea etică-morală

După ce am evidențiat apropierea, socio-economică și biblico-teologică trebuie să vedem acum ca solidaritatea să fie o instanță etică, care se unește cu dreptatea și caritatea. Presupunerea cristologică pe care se bazează solidaritatea față de aproapele este găsită în porunca nouă a iubirii între credincioși, centrată pe modelul Fiului (cf. In 13, 34). Această încredințare a lui Isus către apostoli este expresia maximă a solidarității către aproapele care unește persoana credincioasă la recunoașterea egalității, a legitimelor drepturi ale altora și a obligării comune pentru a crea condiții de auentică umanitate și de progres responsabil. Considerată sub acest profil solidaritatea devine locul privilegiat al expresiei iubirii (agàpe) creștine, a mărturisirii comune și a obligației comunitare în favoarea omului și a destinului său de fericire. Ea este o virtute socială în gradul de a locui împreună în exercițiul dreptății și a carității, motivată de aceeași definiție antropologică care presupune, în vederea urmării „binelui comun”. În considerația aspectului etic – moral reies trei caracteristici principale: a) solidaritatea în această condiție de dreptate și de caritate, „este determinarea fermă și perseverentă a obligației pentru binele comun; ori pentru binele tuturor și a fiecăruia, pentru că toți suntem responsabili unul față de altul”; b) solidaritatea comportă înălțarea unei precise responsabilității în confruntările structurii sociale și politice. Ea devine criteriul de discernământ și de denunț a „structurii păcatului” prezentă în lume și încercarea de a ne obliga pentru construirea noilor forme de a trăi împreună; c) solidaritatea este o virtute creștină care nu poate obosi în îndeplinirea dreptății dar care inspiră și propune un nou „model de unitate” în orizontul comuniunii trinitare, plecând de la aspirația profundă a inimii umane din repetibila sa subiectivitate și gratuității dorințelor nerenunțate de eliberare și speranță. Pe plan practic moral, exercițiul solidarității implică recunoștința fundamentală a egalității între oameni și împreună respectul altruist al fiecărei persoane, trecând peste logica diferențialismului exasperat sau de înșelarea alienantă. „Plecând de la drepturile inalienabile a persoanei umane, logica solidaristică constrânge în tabloul actual al complexității sociale, la regândirea termenilor raportului public – privat, producție – progres, în perspectiva principiului „susidarietății” care solicită la urmarea binelui comun de a ajunge prin concursul responsabil al tuturor”.

În concluzie putem spune că, actualitatea temei solidaristice este întotdeauna mai evidentă în internul circuitelor de comunicare și a relației, fie în modul laic fie creștin. Nu totdeauna parabola istorică lineară care a semnat re-propunerea solidarității în aceste ultime două secole a pus în evidență necesitatea de a focaliza autentica dimensiuni solidaristică, evitând „un sentiment de vagă compasiune sau de superficială înduioșare pentru răul atâtor persoane”. „Apelul conștiinței și a solidarității moralei a contemporanilor noștri de diverse nivele, a responsabilității lor recere crearea unei autentici „culturi de solidaritate” care reușește să strice logica dominantă a privativismului egoistic și a consumismului”. „Implicarea categoriei solidaristice încearcă să reafirme valoarea profundă a persoanei umane și a conviețuirii salecontrării sociale, recheamă exigența încrederii și a gratuității în relațiile umane, fie în internul comunicării între persoane fie într-o mai amplă activitate politico-administrativă”. Credinciosul este conștient că consolidarea solidarității în societate nu poate depinde în unanimitate de strategia socio-economică și de orânduirile instituționale. Opțiunea solidaristică este înainte de toate „apel vocațional” care găsește gândirea originală, înrădăcinată în acea reînnoire interioară a ființei umane în fața sensului profund a propriei existențe. Este numai în inima omului care naște percepția destinului comun la care este chemată umanitatea întreagă pentru că „împreună” se construiește „Civilizația Iubirii”.

3.2. Principiul solidarității

Principiul de solidaritate are mai multe nume: a fost enunțat în mai multe rânduri de Leon al XIII-lea sub numele de „prietenie” pe care îl găsim deja în filosofia greacă; Pius al XII-lea l-a desemnat prin termenul nu mai puțin semnificativ, de „Caritate socială”, în timp ce Paul al VI-lea, lărgind conceptul de multiplele dimensiuni moderne ale problemei sociale, vorbea despre „Civilizația iubirii”.

O eroare „larg răspândită astăzi este uitarea acestei legi a solidarității umane și a carității, dictate și impuse atât de originea comună și de egalitatea naturii raționale la toți oamenii, din orice popor ar face parte, cât și din jertfa răscumpărătoare oferită pe altarul Crucii de Isus Cristos Tatălui său ceresc, în folosul omenirii păcătoase”.

Acest principiu afirmă că: „legea vieții sociale nu este lupta între indivizi sau între grupuri sau clase, ci un raport natural de iubire și de ajutor reciproc”. El se bazează pe cea mai autentică experiență a vieții sociale și este iluminată în mod deosebit de Evanghelie.

Este adevărat că: solidaritatea nu este starea morală a omenirii. În viața socială sunt lupte de clasă și egoism, totuși nu se poate teoretiza un sistem social bazat pe aceste fapte, pentru că în natura umană este o tendință fundamentală, spre iubire, spre fraternitate, spre pace. Așa cum nici un animal nu tinde spre autodistrugere, așa și societatea. Ea are tendința de a crește în iubire, după acel principiu natural pe care l-a afirmat și Domnul nostru Isus Cristos în Evanghelia sa: „Orice împărăție dezbinată în ea însăși se ruinează și orice cetate sau casă dezbinată în sine, nu va dăinui” (Mt 12,25).

Fundamentul solidarității este fraternitatea umană și creștină între oameni; creați după chipul lui Dumnezeu unic, înzestrați cu toții cu suflet rațional, toți oamenii cu aceeași natură și aceeași origine. Răscumpărați de jertfa lui Cristos, toți sunt chemați să participe la aceeași fericire divină: așadar toți se bucură de o demnitate egală, adică de demnitatea lor personală și de drepturile care decurg din ea. Celălalt are aceleași drepturi ca ale mele, dar fundamentul nu este încă complet. Fundamentale sunt și deosebirile dintre oameni: venind pe lume, omul nu dispune de toate cele necesare pentru dezvoltarea vieții sale trupești și spirituale, are nevoie de ceilalți. Apar diferențe legate de vârstă, de capacitățile fizice, de aptitudinile intelectuale sau morale, de schimburile de care a putut beneficia fiecare, de distribuția bogățiilor. „Talanții” nu sunt distribuiți în mod egal. Aceste diferențe aparțin planului lui Dumnezeu, care vrea ca fiecare să primească de la ceilalți cele de care are nevoie și ca aceea care dispun de „talanți” deosebiți să împartă rodul lor cu aceea care au nevoie. „Diferențele încurajează și adesea împing persoanele la mărinimie, la bunăvoință și la împărtășire”. Ele incită culturile să se îmbogățească reciproc: „Eu împart virtuțile atât de diferit încât nu dau totul fiecăruia, ci unuia una, altuia alta. Unuia îi dau mai ales iubirea, altuia dreptatea altuia smerenia, altuia credința vie. Și așa am dat multe daruri și haruri de virtute, spirituale și vremelnice, într-o diversitate atât de mare încât nu am împărțit totul nici unei persoane, pentru ca voi să fiți obligați astfel la caritate unii față de alții. Am voit ca oamenii să aibă nevoie unii față de alții și să fie slujitorii mei în împărăția harurilor și darurilor primite de la mine”.

Solidaritatea înseamnă în concret că activitățile tind spre binele comun și binele tuturor, colaborând în viața socială; învingând individualismul; adică este vorba de solidaritate operantă. În trecut domeniul solidarității era națiunea, astăzi este toată comunitatea popoarelor. Destinele indivizilor și națiunilor au o legătură foarte strictă între ele și din punct de vedere moral, dar astăzi și economic, politic și social.

Conciliul, Paul VI și Ioan Paul al II-lea vorbesc despre o civilizație a iubiri, în care solidaritatea este o datorie, nu numai pentru persoane, ci și pentru națiunile întregi, adică cele mai bogate au datorie față de cele mai sărace. Solidaritatea are ca scop binele integral al omului și al națiunilor de a deveni capabile nu numai ca să primească, ci și de a da aportul lor pozitiv comunității internaționale. Interdependența mereu mai strictă între națiuni trebuie să devină o categorie morală și râvnă de virtute. În această comuniune, în care toți dăruiesc și primesc, omenirea se aseamănă mereu mai mult cu Sfânta Treime din care purcede, din care primește viața și spre care se îndreaptă.

„Principiul solidarității exclude individualismul liberal, care se bazează pe principiul: homo homini lupus și vede în societate numai o asociație utilitaristă pentru a echilibra interesele indivizilor; el exclude și colectivismul comunist care privează omul de demnitatea sa personală și îl reduce la un element anonim al progresului social și mai ales economic”.

3.3. Etica solidarității

Una dintre sferele relevante a comportamentului întreprinzătorului este cea a solidarității. Ea privește problemele implicite în mecanismele producerii și distribuției. Chiar și în acest caz reflexia trebuie să fie dedicată în culegerea aspectelor pozitive implicate în dezvoltarea economiei întreprinzătorilor care o realizează. Dispunem totuși de un larg concurs al magisterului asupra aspectelor distributive (solidaritatea este distribuirea echivalentă a resurselor produse), dar sunt numeroase probleme încă de înfruntat în ceea ce privește etica producției (solidaritatea este prima dintre toate care produce bogății, pentru ca apoi să le redistribuie). „În societatea pluralistă a economiei de piață, organizarea socială prevede că subiectul care are responsabilitatea problemei productive are impresia că subiectul care are responsabilitatea distribuției să fie statul, măcar în ceea ce privește realizarea condiției minime a solidarității” (ulterioarele nivele sunt încredințate voluntariatului și socializării).

În acest sens „antreprenorul are cel puțin două roluri de aceea, două obligații cu responsabilități diferite:

a) În această gestiune a impresoriatului are responsabilitatea și obligația morală de a nu distruge resursele pe care le utilizează; deci să urmărească cu maximă eficiență și rentabilitate, învățând colaboratorii săi (că întreprinzătorii nu sunt) atât cât este necesar pentru a urmări aceste obiective.

b) Cu atât mai mult cetățeanul are responsabilitatea de a plăti taxele, adică să ajute la finanțarea și transferurile necesare pentru a realiza solidaritatea socială și să exprime cu participarea votului său, propriilor opțiuni asupra celor mai bune sisteme pentru a le face necesare. Pentru un slujitor (călugăr) trebuie semnalate problematicile etice impuse de cheltuielile sociale ale statului. În acest câmp este necesară sensibilizarea conștiinței că solidaritatea este un termen eficient; sau în alți termeni, că orice risipă atrage resursele cuiva care are nevoie de solidaritatea primară”.

3.4. Sensibilitatea conștiinței umane

În fața sfâșietoarelor situații de mizerie și exploatare, ce au constituit structura „problemei muncitorești” din trecut; în fața întregii game a dezechilibrelor, lipsurilor, nevoilor, neîncrederii, luptelor, atât pe plan intern cât și extern, care constituie problema socială a zilelor noastre, care este poziția în care ne găsim noi creștinii catolici?

Certându-ne cu mizeria, în contact cu situații sfâșietoare: familii care locuiesc în bordeie și colibe, copii subnutriți, bolnavi sărmani, bătrâni părăsiți, părinți șomeri, populații lovite de epidemii și de foamete, decimate de războaie; este greu să nu fim zguduiți, sau cel puțin emoționați. Mai există încă sensibilitate în sufletele oamenilor, dezvoltată de secole de creștinism.

Însă imediat ce ne-am desprins din contactul cu mizeria și problemele sociale, este ușor să ne împietrim din nou inimile. Lângă noi, sub privirile noastre, mizeria există, iar oamenii sunt rași de ea; nu există nici o îndoială asupra acestui fapt; nu putem să nu știm acest lucru. Dar rana ascunsă pe care spectacolul mizeriei o lasă în noi, atunci când e imposibil să închizi ochii, de câte ori o simțim noi oare? Și câți dintre noi pot să o simtă? Suntem neglijenți ne adaptăm acestei situații; cu excepția celor puțini; care trăiesc iubirea pentru aproapele lor, noi ceilalți ne închidem în propria existență protejată de toate acestea.

Astfel, suferința și lacrimile, truda și foamea muncitorilor, femeilor și copiilor, exploatați în masă odinioară și doar în parte în zilele noastre, deseori ne lasă indiferenți; Astfel, e greu să ne înduioșeze cu adevărat și în profunzime mizeria claselor sărace, a șomerilor și a nevoiașilor din zilele noastre, foametea și moartea care decimează populațiile înapoiate din Africa și Asia, condițiile lor subumane de viață, în timp ce masa noastră este plină de alimentele necesare, dar și de lucruri de prisos, casa noastră este încălzită, garderoba ticsită de haine, mașina se află în garaj și portofelul în buzunar; Conștiința noastră poate oare să doarmă liniștită, în timp ce există atâțea nenorociți și atâtea probleme apasă, răsturnând existențe, provocând neliniști, subminând întreaga conviețuire socială? Oare credința noastră nu ne spune nimic? Astăzi avem nevoie și suntem chemați la solidaritate.

3.5. Omul și valorile fundamentale văzute din prisma solidarității

Natura omului este înclinată spre comuniune, adică trăiește în relație cu Dumnezeu și cu aproapele, dar nu este destul: „el trăiește fericit, viața sa are rost datorită relațiilor acestora, dacă sunt relații de dragoste”.

Dar ce este iubirea? De ce vorbim de iubire când este vorba de probleme sociale?

Pornim de la întrebarea a doua. Trebuie să nu uităm această bază: vorbirea noastră nu este tehnică, sociologică sau politică pentru utilitatea și funcționalitatea societății, ci este spre adevăratul bine al omului, spre destinul său. Dacă binele omului este Dumnezeu, și sunt toate bune, trebuie să vorbim despre iubire, prin intermediul căreia dorim și posedăm în mod potrivit binele. Și viața socială este pentru fericirea omului, și deseori are mare importanță în viața noastră, mai ales în cea religioasă. Nu uităm și că toate problemele, și cele mai depărtate (în mod aparent) de individ, au rădăcinile și cheia de soluționare în inima omului. Înțelepciunea divină a învățat acest lucru deseori. Gaudium et spes afirmă următoarele: “Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi, sunt de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului”. Atunci luăm în considerație această virtute fundamentală și experiența noastră.

„Dragostea este dăruirea (reciprocă) între persoane; este primirea celuilalt, nu ca obiect anonim, ci ca Tu care deschide posibilitatea pentru Noi”.

Pieper a definit dragostea astfel: „E bine că tu ești”. Cine iubește descoperă și recunoaște valoarea obiectului iubit, se bucură de existența sa, spune „da”, consimte acestei existențe și o confirmă. În primul rând nu este vorba de avantaje personale, de satisfacția unei dorințe; dragostea în esența sa, este stupoare contemplativă, numai în al doilea rând, după ce a recunoscut valoarea „Tu-ului”, cel care iubește experimentează că viața sa este mai bogată, mai frumoasă, mai bucuroasă. Dragostea este o nouă creație: cine iubește îmbogățește viața celuilalt, astfel prelungește actul divin de a da existență. Din experiență, este clar că pentru a iubi trebuie să fi fost iubit. Numai cine s-a acceptat pe sine însuși, pentru că a fost iubit, este capabil de adevărata iubire. A dărui și a primi sunt elemente fundamentale ale iubirii. Așa cum în misterul existenței trebuie să fie o iubire originară, la fel darul originar este cel care face posibil orice dar pentru celălalt. Dragostea are ca și condiție adevărul: celălalt trebuie să fie iubit pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce eu doresc. Egoismul este un pericol mereu prezent chiar și când iubim. Această dinamică este adevărată pentru viața mistică, pentru iubirea dintre bărbat și femeie, pentru relația dintre mamă și copil.

În istoria mântuirii iubirea a fost eliberată de limitele umane și a fost reînnoită. Ea este cea mai mare poruncă în învățătura lui Cristos, și unicul scop al misiunii sale. Omul, care prin neascultarea sa s-a depărtat de Dumnezeu, experimentează încă o dată iubirea Tatălui în Isus Cristos care s-a întrupat, a fost răstignit și a murit pentru noi păcătoșii. În evanghelia lui Ioan misterul iubirii este centrul evenimentului mântuirii: “Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, Unul născut, ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viață veșnică” (In 3,16). În Cristos, Tatăl ne-a dăruit toată dragostea sa și ne-a vindecat inima, dându-ne o inimă de fii, care poate să iubească și să ierte așa cum a iubit și a iertat același Cristos, sau mai bine zis, prin aceeași dragoste a lui Cristos. Darul Duhului Sfânt este cel care ne face mădulare ale Trupului lui Cristos, până când devenim identici cu el: “M-am răstignit împreună cu Cristos; și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20).

Dragostea lui Cristos este față de Dumnezeu și față de aproapele. Prin lucrarea lui Cristos numai o singură dragoste: cea trinitară care este deschisă omului. În Sfânta Treime îl întâlnim pe Dumnezeu Tatăl și pe noi înșine, fii iubiți în Cristos, dar îi întâlnim și pe toți aceea pe care Dumnezeu îi iubește, deci esența iubirii față de aproapele, se poate exprima astfel: „Eu te iubesc pentru că Dumnezeu te iubește și te iubesc așa cum Dumnezeu te iubește”. Consecințele sunt importante: iubirea nu este o capacitate umană, ci este o virtute teologală, care este revelată și împărtășită în darul Duhului Sfânt; iubirea creștină are forma și măsura iubirii lui Isus Cristos; “Fiți dar imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți, și umblați întru iubire, precum și Cristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe sine pentru noi, prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” (Ef 5,1-2).

Dacă am văzut esența iubirii, trebuie să ne punem o întrebare: pe cine iubim? Iubirea este universală. Aproapele este orice om pentru că este om. Conciliul, a amintit egalitatea substanțială a tuturor oamenilor. Persoana umană este mereu o valoare transcendentă prin demnitate și, mai mult, a fost iubită de Dumnezeu în Isus Cristos. Nu există un individ care să fie mai puțin demn decât celălalt. Iubirea față de aproapele este actul prin care eu îi doresc lui ceea ce îmi doresc mie. Este o iubire concretă, universală, permanentă. Mila este numele propriu pentru iubirea față de aproapele. Nu poate să fie numai un act exterior; mila pornește din inimă, înseamnă compasiune pentru sărăcia materială și morală a aproapelui, făcând bine și iertând.

Există o iubire față de sine. Dacă iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt expresia maximă a socialității, este adevărat că cel mai proxim sunt eu însumi. Iubirea de sine însuși înseamnă a-l căuta pe cel care mă desăvârșește, adică responsabilitatea pentru mine. Dacă mă sărăcesc pe mine însumi, sărăcesc și capacitatea mea de a iubi.

Pentru iubirea concretă, este și iubire de prietenie. Sufletul uman este complex; poate să se întâmple că-i iubim pe toți în general, dar într-adevăr nu iubim pe nimeni, adică nu suntem capabili de iubire, de prietenie. Ea este un fel de iubire dezinteresată (vrea binele celuilalt), reciprocă, bazată pe împărtășirea vieții, a ideilor, a proiectelor, a sensului vieții. Nu putem să iubim pe toți cu iubire de prietenie pentru că sunt necesare egalitatea de condiție și reciprocitatea, este o alegere.

„Iubirea socială, sau caritatea socială, este un fel de iubire particulară care se numește de obicei solidaritate. Iubirea este concretă și operativă (când este adevărată), deci dacă omul trăiește în societate, trebuie să fie iubit și în societate în comunitățile sociale de care aparține. Iubirea cuprinde totul, de la individ la omenirea întreagă”.

Este legitim să iubim și lucrurile. Într-adevăr, iubirea, în sens strict, este posibilă cu o persoană divină sau umană; „Lucrurile sunt mereu mijloace, nu obiecte de iubire, dar le putem iubi pentru că sunt în slujirea omului”. Există o solidaritate și între lucruri și om.

Iubirea se exprimă prin multe virtuți, dar în acest caz dreptatea este cea mai importantă. Dreptatea este „măsura minimă a iubirii”. Această iubire garantează, cel puțin, recunoașterea celuilalt ca subiect de drept. Termenul are multe semnificații în istoria gândirii, și este foarte bogat în semnificație și în Revelația Creștină. Ne îndreptăm atenția asupra dreptății sociale care are legătură strictă cu conceptul de drept.

Fiecare om are un țel etern care este fericirea, deci este exigența naturii și voința lui Dumnezeu ca fiecare om să atingă acest țel. Consecința este obligația morală și puterea morală de a face toate actele și de a folosi toate bunurile, care sunt necesare sau utile, pentru a atinge acest țel, deci drept înseamnă: puterea morală de a se folosi de tot ce este necesar sau util, pentru atingerea țelului. După ce aceste lucruri, necesare pentru țel, sunt dăruite pentru folosul omului, ele sunt ale sale, deci dreptul înseamnă și raportul dintre o ființă inteligentă și un lucru ca ceva al său. Este clar că dreptul este propriu și exclusiv omului, pentru că numai omul este subiect. Ceea ce nu este uman, se referă la drept numai ca obiect.

„Dreptatea este atitudinea morală prin care un anumit drept este cunoscut și atribuit, adică este virtutea care reglează raporturile umane după recunoașterea efectivă a drepturilor celuilalt”.

Nu este drept ca cineva să nu recunoască dreptul efectiv al celuilalt, adică dreptatea nu este o intenție, ci un fapt (care trebuie să fie reconstituit dacă a fost stricat), o acțiune care trebuie făcută; această acțiune stabilește un raport de solidaritate, între două sau mai multe persoane. Datorită acestei concreteți se pot stabili drepturile prin intermediul legilor. Legile statului, când apără drepturile tuturor după binele comun, constituie ordinul juridic care fixează minimul dreptății (dreptatea egală). Este necesar, dar nu este destul, pentru viața socială care are nevoie nu numai de legalitate, dar și de moralitate. Dreptatea este obiectivă, dar și limitată, are nevoie de iubirea socială și implicit de solidaritate. Dreptatea fără iubire poate să devină cea mai mare nedreptate: Summum jus, summa injuria.

Conceptul de dreptate socială apare în secolul XIX, când începe chestiunea socială. Nu este vorba de a recunoaște în mod patern niște prestații, ci de a cunoaște niște drepturi.

„Dreptatea comutativă și dreptatea distributivă, nu sunt suficiente, pentru că punctul central al chestiunii sociale, nu sunt numai salariile și nici numai distribuția profiturilor”. Este în chestiune sistemul social întreg: condițiile de muncă, de sănătate, de educație, de siguranță, de drepturi sindicale, de drept la muncă și la participare.

Conceptul liberal al dreptului se limitează să recunoască drepturile individuale. Dar drepturile nu sunt numai individuale, ci există și un drept social. „El este un ansamblu de prestări care sunt datorii din partea colectivității față de muncitori și față de familiile lor, pentru a garanta și a apăra demnitatea lor”. El aduce un nou concept de stat, adică statul social care nu apără numai libertățile fundamentale ale individului, ci trebuie să ofere servicii în ajutorul binelui comun.

În secolul XX, mai ales după al II-lea război mondial, chestiunea socială s-a lărgit mai mult: nu este numai chestiunea muncitoare, ci este o chestiune mondială, care are nevoie de o organizare politică potrivită pentru noua dimensiune planetară a conceptului de bine comun. Biserica catolică de multe ori a confirmat și a luat în atenție această conștiință.

Ce fel de raport este între iubire și dreptate? Gândirea modernă a despărțit iubirea de dreptate, și le-a pus în opoziție. Iubirea este o trădare a dreptății. În numele dreptății au fost făcute genociduri, masacre și delicte politice.

„După morala socială a Bisericii, dreptatea nu este suficientă, trebuie să fie ancorată iubirii. Dreptatea este o mediere concretă a iubirii, chir dacă se poate distinge obiectul lor specific. Dreptatea devine inumană și crudă, când este uitat fundamentul său personalistic, adică primatul demnității individului concret și real asupra lucrurilor și chiar asupra proiectelor politice și sociale”.

Într-adevăr: „caritatea fără dreptate este redusă la binefacere, lipsită de efecte sociale” și nu este bine să dai de pomană ce este datorie prin dreptate. Totuși iubirea are conștiința că drepturile altora nu sunt limitate la legalitate, ci exigențele omului sunt mai multe decât cele garantate de societate într-un anumit timp. Iubirea ea în considerație exigențe noi care, după un timp trec în domeniul dreptății devenind drepturi.

Dacă dreptatea este măsura începătoare a iubirii, în același timp iubirea este indispensabilă pentru o societate cu adevărat umană, pentru că oamenii nu pot să fie uniți fără iubire, adică fără solidaritate.

Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au același Creator și toate sunt orânduite spre slava sa:

Lăudat fii, Doamne, în toate făpturile tale

Și mai ales în fratele soare,

Prin care ne dăruiește lumina zilei;

Frumos e , scânteind cu uriașa-i strălucire,

De chipul tău, Preaînalte, ne dă asemuire…

Lăudat fii Doamne, pentru Apa soră,

Cea atât de folositoare și atât de simplă,

De prețioasă și de curată…

Lăudat fii, Doamne, pentru Pământul frate

Și tată care ne poartă și ne hrănește,

Care dă naștere la diferite roade,

La flori de toate culorile și la ierburi…

Lăudați-l și binecuvântați-l pe Domnul,

Aduceți-i mulțumire și slujiți-l

Cu smerenie mare (Sf. Francisc din Assisi).

Concluzie

În decursul ultimilor 20 de ani au înflorit, asociații, care denotă o reluare a fenomenului solidaristic. Chiar și la un nivel mai general se fac tentative de solidarism „instituțional” în „statul social”. În această reluare a solidarismului un rol semnificativ îl are Biserica și numeroasele sale mișcări. Prin solidaritate Biserica intenționează să demonstreze că este mărturia trăită în Adevărul lui Dumnezeu manifestându-se în Isus din Nazaret. De fapt, biserica în acțiunile sale practice, adică modul său de a fi in istoria bărbaților și femeilor, este locul concret în care revelația lui Dumnezeu demonstrează prudența sa antropologică, capacitatea sa de a se orienta către un viitor de speranță și de înviere.

Viața umană este un proiect social în care se actualizează mântuirea omului. Realizarea acestui proiect, implică participarea solidară a tuturor. Această exigență se pune în mod particular înaintea creștinilor, a celor care cred și proclamă că Dumnezeu în Isus Cristos s-a făcut s-a făcut solidar cu umanitatea. Solidaritatea este o valoare delicată și un mon de a fi în societatea creștină.

A vorbi despre solidaritatea creștină este:

1) a rechema esența însăși a mesajului evanghelic, că Cristos a rezumat marele precept al carității și la mărturisit cu viața sa.

2) a reda creștinismului contemporan clima timpurilor apostolice, când toți erau „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 1,32).

3) a re-parcurge toată istoria Bisericii care, în bine și în rău, de douăzeci de secole este în serviciul omului, pentru promovarea demnității sale și a drepturilor sale fundamentale.

4) a reflecta asupra doctrinei sociale a Bisericii în conținuturile sale mai profunde.

Punctul de plecare a solidarității creștine este dat de considerația că omul este o ființă socială. Realitatea socială reprezintă pentru el o dimensiune constitutivă a ființei sale. Nici un om singur nu este totul și are totul.

Acest adevăr natural este întărit de credința noastră care ne spune că am fost creați după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu care este unul în trei Persoane. Deci, omul nu poate fi decât „social”. Socializarea sa este un reflex a socializării divine.

Mulțumită socializării ființei umane, toți oamenii se găsesc în mod necesar legați unii față de alții. De aici rezultă, că toți au dreptul de a fi puși în condițiile de înaintare către un umanism deplin, care realizează cele mai profunde aspirații ale lor.

Acest drept constituie trebuința statului și a organismelor intermediare, care preced viața socială, o organizează și o tutelează, în perspectiva binelui comun.

Marile sisteme sociale ca liberalismul capitalist și colectivismul comunist au ca obiectiv aceste trebuințe. Sforțările lor apar mereu mai insuficiente, sau chiar de-a dreptul dăunător, pentru ca să distrugă cele trei primate fundamentale: primatul omului asupra muncii, primatul muncii asupra capitalului și primatul destinării universale a bunurilor asupra proprietății private.

Biserica, cu doctrina sa socială, nu intenționează să se pună ca o a treia cale alternativă a liberalismului și a colectivismului.

Ea ne spune asupra căror valori să punctăm, cu care spirit, trebuie să se pună în slujba vieții sociale.

În acest context, solidaritatea creștină, reprezintă răspunsul mai complet, chiar dacă nu este ultimul, cum trebuie să ne comportăm în viața socială.

Solidaritatea creștină care se fondează pe valorizarea cea mai înaltă a persoanei umane în dimensiunile sale individuale, sociale și spirituale, pretinde o serie de atitudini practice.

Acestea sunt: colaborarea reciprocă, ajutorul și promovarea celui care are mai puțin, condividerea și egala distribuire a bunurilor, a mijloacelor și a veniturilor, depășirea contrasturilor neprevăzute, în timp ce dialogul și sincera voință de pace fondată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate și pe iubire, dezvoltă.

Exercițiul solidarității este inspirat de știința că suntem toți membri ai aceleiași mari familii. Nu cunoaște bariere și granițe, dar se deschide către toți, în semnul altruismului și a gratuității și dacă este necesar merge chiar și peste strânsa dreptate, pentru a exprima o iubire mai mare. Devine deci exigența de a învinge în interiorul nostru orice ispită de închidere individualistă sau de (dezinteres social) ne-implicare socială , pentru a fi în confruntarea (cu alții), ceea ce Cristos a fost pentru noi: iubire solidară și compasiune solidară. El ne-a învățat, că în fața omului, nevoii sale și până în fața slăbiciunii sale morale, este necesar aproapele de a realiza pentru sine adevărate și drepte norme morale și religioase. Dacă te gândești la parabola bunului samaritean și la multe alte scene care îl prezintă pe Isus aproape de diferitele situații umane.

Solidaritatea este calea obligatorie pentru o ordonată dezvoltare socială: pentru aceasta este o trebuință a tuturor către toți.

Se pare că astăzi nu avem alt mod pentru a promova dezvoltarea și pacea decât cu ajutorul solidarității.

Sigle și abrevieri

AAS Acta Apostolicae Sedis

Ap Cartea apocalipsului

art. articolul

Aa.Vv. mai mulți autori

CA Ioan Paul II, Centesimus Annus 1991

CBC Catehismul Bisericii Catolice 1992

Cf. conform, confrunt, vezi

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1 Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2 Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Dial. dialogul

Dt Cartea Deuteronomului

DTM Diționario Teologia Morale

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Enc Enciclica

Enc Vat Enchiridion Vaticanum, Bologna 1985

Ex Cartea Exsodului

Ez Cartea profetului Ezechiel

Fap Faptele Apostolilor

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Gen Cartea Genezei

GS Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et Spes

Ibidem aceiași operă și același autor

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Ier Cartea profetului Ieremia

In Evanghelia după sfântul Ioan

1 In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Ios Cartea lui Iosue

Is Cartea profetului Isaia

Lev Cartea Leviticului

Lc Evanghelia după sfântul Luca

LE Ioan Paul II, Laborem Exercens

LG Constituția dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Mt Evanghelia după sfântul Matei

numărul

nn. numerele

NDTM Nuovo Diționario di Teologia Morale

Num Cartea Numerilor

o.c. operă citată

Os Cartea profetului Osea

PT Ioan XXIII, Pacem in Teris 1963

1 Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

2 Sam Cartea a doua a lui Samuel

SRS Ioan Paul II, Sollecitudo Rei Socialis 1987

sf. sfântul

ș.u. și următoarele

TO Torino

vol. volumul/le

vv. versetele

BIBLIOGRAFIE

Aa.Vv., Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, San Paolo, Milano 1998.

Aa.Vv., Sin in the Bible, Descleé, Tournai 1964.

Aa.Vv., La moneta al servizio dell’uomo, Dehoniane, Roma 1996.

Aa.Vv., La carità, teologie e pastorale alla luce di Dio-Agàpe, Bologna 1988.

Aa.Vv., La solidarieta, vita e pensiero, LDC, Milano 1990.

Aa.Vv., Volontariato, condivisione, eliberazione, AVE, Roma 1990.

Aa.Vv., NDTM, Milano 1990.

BASTIANEL S., Moralità personale nella storia, Pontificia Universita Gregoriana, Roma 1993.

CASINI G., Volontariato, in NDTM, 1512-1520.

Documento finale del Convegno degli operatori di formațione profesionale, Societa, solidarieta e formațione profesionale (Roma 30 Novembre – 1 Dicembre), Dehoniane, Bologna 1991.

Enciclopedia catolica, Citta del Vaticano XI.

GATTI G., Morale sociale e de la vita fisica, Ele Di Ci, Leuman (TO) 1990.

GIOVANNI XXIII, Pacem in teris, AAS 1963.

GAZZONI G., Morale sociale, n. 31, Piemme, Casale Monferato1991.

_______, Morale sociale, Piemme, 1991.

GOFFI T.-PIANA G., Solidarieta, in NDTM, 1998.

_______, (a cura), Frontiere della nuova evangelizzazione: la „Centesimus annus”. Studi sull’enciclica di Giovanni Paolo II, Elle Di Ci, Leuman, (TO) 1991.

GŰNTER A., chiamata e risposta, un nuova teologia morale-II, San Paolo, Milano 1986.

HÄRING B., La lege di Cristo III – orale Speciale, Morceliana, Brescia 1972.

HERR T., La dotrina sociale de la Chiesa, Piemme, Casale Monferrato 1988.

IOAN XXIII, enciclica Mater et Magistra, AAS 53 (1961).

JEREMIAS J., Teologia del Nuovo Testamento,vol. I, Paideia, Brescia 1976.

JOSEPH P., Sull’amore, Morcelliana, Brescia 1874.

MARITAIN J., La persona e il bene comune, Morcelliana, Brescia 1973.

MĂRTINCĂ I., Doctrina Socială Catolică, București 1997.

Octogesima advenens, Enchiridion Vaticanum 4, Bologna 1988.

O’CONNELL T.E., Principles for a Chatolic Morality, Seabury PresNew York 1978.

PAUL VI, Populorum Progresio, Enchiridion Vaticanum, 1088.

PESCKE K.H., Etica Cristiana, Teologia morale alla luce del Vaticano II, Urbaniana University Press, Roma 1986.

_______, Enciclica Sumi Pontificatus.

REINA M., Sviluppo tecnologico e impegno etico, in „Aggiornamenti sociali”, 35 (1984).

Rivista di teologia morale, n. 23, Bologna 1999.

SALVINI G.P., Etica e svilupo, in s. Cipriani.

SCANDURA A., Curs de Morală Socială, Roman 2000.

SCHARBERT J., articolo Popolo (di Dio) in „Dizionario di Teologia Biblica”, Marcelliana, Brescia 1969.

Sfânta Ecaterina din Siena, Dial., I, 7.

SQUARISE C., Cittadini del Mondo (liniamenti di morale sociale), Mesaggero Padova 1992.

TISCHNER J., Etica della solidarieta, CSEO, Forli 1981.

TÖNNIES F., Comunità e società, Comunità, Milano 1963.

TOSO M., (a cura), Solidarietà, nuovo nome della pace (studi sull’enciclica Sollicitudo rei Socialis di Giovanni Paolo II), Elle Di Ci, Leumann (TO) 1988.

VENDRAME G., Etica economica e sociale. La persona al centro, Dehoniane, Bologna 1990.

VRIENZEN Th.C., An Outline of old Testament theology, Basil Blackwell, Oxford 1966.