Socrate: Asemuie ște firea noastr ă în privin ța [602997]

Socrate: „Asemuie ște firea noastr ă în privin ța
educa ției și a lipsei de educa ție cu urm ătoarea
întâmplare: iat ă mai mul ți oameni afla ți într-o
înc ăpere subp ământean ă, ca într-o pe șter ă, al
cărei drum de intrare d ă spre lumin ă, drum lung
fa ță de lungimea întregului pe șterii (1). În
aceast ă înc ăpere ei se g ăsesc, înc ă din copil ărie,
cu picioarele și grumazurile legate, astfel încât
trebuie s ă stea locului și s ă priveasc ă într-o
singur ă direc ție, f ără s ă-și poat ă roti capetele
din pricina leg ăturilor. Lumina vine de sus și de
departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între
foc și oamenii lega ți este un drum a șezat mai
sus, de-a lungul c ăruia, iat ă, e zidit un mic
perete, a șa cum este, s ă zicem, paravanul
scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc,
deasupra c ăruia î și arat ă ei scamatoriile”

Glaucon: „V ăd”

– Mai încearc ă s ă vezi și c ă, de-a lungul acestui
perete, ni ște oameni poart ă felurite obiecte care
dep ăș esc în în ălțime zidul, mai poart ă și statui
de oameni și alte f ăpturi de piatr ă sau lemn,
lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei
care le poart ă, unii scot sunete, al ții p ăstreaz ă

tăcerea.
– Ciudat ă imagine și ciuda ți sunt oamenii
lega ți!
– Sunt asem ănători nou ă. C ăci crezi c ă astfel de
oameni au v ăzut, atât din ei în șiși cât și din
ceilal ți, altceva decât umbrele care cad,
aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
– Cum ar putea vedea altceva dac ă întreaga
via ță sunt sili ți s ă-și țin ă capetele nemi șcate?
– Iar dac ă ei ar fi în stare s ă stea de vorb ă unii
cu al ții, nu crezi c ă ar socoti c ă, numind aceste
umbre pe care le v ăd, ei numesc realitatea?
– Necesar.
– Și ce-ar face dac ă zidul de dinainte al
închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei
ce trec ar emite vreun sunet, crezi c ă ei ar
socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara
umbrei ce le trece pe dinainte?
– Pe Zeus, nu cred!
– În general deci, asemenea oameni nu ar putea
lua drept adev ăr decât umbrele lucrurilor.
– E cu totul obligatoriu.

– Prive ște acum în ce fel ar putea fi dezlegarea
lor din lan țuri și vindecarea de lipsa lor de
minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar

pomeni dezlegat și silit deodat ă s ă se ridice, s ă-
și roteasc ă grumazul, s ă umble și s ă priveasc ă
spre lumin ă, f ăcând el toate acestea ar resim ți
tot felul de dureri. Iar din pricina str ălucirii
focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale
căror umbre le v ăzuse mai înainte. Ce crezi c ă
ar zice dac ă cineva i-ar spune c ă ceea ce v ăzuse
pân ă atunci nu erau decât de șert ăciuni, dar c ă
acum se afl ă mai aproape de ceea-ce-este și c ă,
întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu
adev ărul? În plus, dac ă ar ătându-i fiecare dintre
obiectele purtate, l-ar sili prin întreb ări s ă
răspund ă ce anume este lucrul respectiv, nu
crezi c ă el s-ar putea afla în încurc ătur ă și c ă ar
putea socoti c ă cele v ăzute mai înainte erau mai
adev ărate decât cele ar ătate acum?
– Ba da.
– Iar dac ă l-ar sili s ă priveasc ă spre lumina
îns ăș i, nu crezi c ă l-ar durea ochii și c ă ar da
fuga înd ărăt, întorcându-se spre acele locuri pe
care poate s ă le vad ă și le-ar socoti pe acestea
în fapt, mai sigure decât cele ar ătate? (2)
– Chiar a șa!
– Dar dac ă cineva l-ar smulge cu for ța din
locuin ța aceasta, ducându-l pe un sui ș greu și
piepti ș, nedându-i drumul pân ă ce nu l-ar fi tras

la lumina soarelui, oare nu ar suferi și nu s-ar
mânia c ă e tras? Iar când ar ie și la soare, nu i s-
ar umple ochii de str ălucire, astfel încât nu ar
putea vedea nimic din lucrurile socotite acum
adev ărate?
– N-ar putea s ă le vad ă, cel pu țin pe moment.
– Cred c ă ar avea nevoie de obi șnuin ță , dac ă ar
fi ca el s ă vad ă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar
vedea mai lesne umbrele, dup ă aceea
oglindirile oamenilor și ale lucrurilor, apoi în
sfâr șit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai
ușor s ă priveasc ă în timpul nop ții ceea ce e pe
cer și cerul însu și, privind deci lumina stelelor
și a lunii mai curând decât soarele și lumina sa
în timpul zilei.
– Cum de nu.
– În sfâr șit el va privi soarele. Nu în ap ă, nici
reflexiile sale în vreun alt loc str ăin, ci l-ar
putea vedea și contempla a șa cum este.
– Necesar.
– După aceasta, ar cugeta în leg ătur ă cu soarele,
cum c ă acesta determin ă anotimpurile și anii,
că el cârmuie ște totul în lumea vizibil ă, fiind
într-un fel r ăspunz ător și pentru imaginile
acelea v ăzute de ei în pe șter ă (3).
– E clar c ă aici ar ajunge, dup ă ce va fi str ăbătut

toate celelalte etape.
– Atunci nu crezi c ă dac ă omul acesta și-ar
aminti de prima sa locuin ță , de "în țelepciunea"
de acolo, ca și de p ărta șii s ăi la lan țuri, el s-ar
socoti pe sine fericit de pe urma schimb ării, iar
de ceilal ți i-ar fi mil ă?
– Cu totul.

– Iar dac ă la ei ar exista laude și cinstiri și s-ar
da r ăsplat ă celui mai ager în a vedea umbrele
ce trec al ături și care î și aminte ște cel mai bine
cele ce de obicei se preced, se succed sau trec
laolalt ă și care, în temeiul acestor observa ții, ar
putea cel mai bine s ă prezic ă (4) ce urmeaz ă în
viitor s ă se mai întâmple, ți se pare oare c ă
omul nostru ar putea s ă pofteasc ă r ăspl ățile
acelea și s ă-i invidieze pe cei onora ți la ei și
afla ți la putere? Sau ar sim ți ce spune Homer,
voind nespus "mai degrab ă argat s ă fie pe
pământ la cineva neînsemnat, s ărman și f ără de
stare" (5), consim țind s ă p ățeasc ă ori șice mai
degrab ă decât s ă aib ă p ărerile de acolo și s ă
tr ăiasc ă în acel chip?
– A șa cred și eu.

– Mai gânde ște-te și la urm ătorul aspect: dac ă

acel om, coborând, s-ar a șeza iar ăș i în acela și
loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini
de întunecime, sosind deodat ă dinspre lumea
însorit ă?
– Ba da.
– Iar dac ă el ar trebui din nou ca, interpretând
umbrele acelea, s ă se ia la întrecere cu oamenii
ce au r ămas întotdeauna lega ți și dac ă ar trebui
să o fac ă chiar în clipa când nu vede bine,
înainte de a-și obi șnui ochii, iar dac ă acest timp
cerut de reobi șnuire nu ar fi cu totul scurt, oare
nu ar da el prilej de râs? Și nu s-ar spune despre
el că, dup ă ce s-a urcat, a revenit cu vederea
corupt ă și c ă, deci, nici nu merit ă s ă încerci a
sui? Iar pe cel ce încearc ă s ă-i dezlege și s ă-i
conduc ă pe drum în sus, în caz c ă ei ar putea s ă
pun ă mâinile pe el și s ă-l ucid ă, oare nu l-ar
ucide? (6)
– Ba chiar a șa.
– Iat ă drag ă Glaucon imaginea care trebuie, în
întregime pus ă în leg ătur ă cu cele zise mai
înainte: domeniul deschis vederii e asem ănător
cu locuin ța-închisoare, lumina focului din ea –
cu puterea soarelui. Iar dac ă ai socoti urcu șul și
contemplarea lumii de sus ca reprezentând
sui șul sufletului c ătre locul inteligibilului, ai

în țelege bine ceea ce eu n ădăjduiam s ă spun, de
vreme ce a șa ceva ai dorit s ă ascul ți. Dac ă
nădejdea aceasta e îndrept ățit ă, Zeul o știe (7).
Opiniile mele îns ă acestea sunt, anume c ă în
domeniul inteligibilului, mai presus de toate
este ideea Binelui, c ă ea este anevoie de v ăzut,
dar c ă, odat ă v ăzut ă, ea trebuie conceput ă ca
fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea
zămisle ște în domeniul vizibil lumina și pe
domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului
chiar ea domne ște, producând adev ăr și
intelect; și iar ăș i cred c ă cel ce voie ște s ă fac ă
ceva cugetat în via ța privat ă sau în cea public ă,
trebuie s-o contemple.
– Sunt de aceea și p ărere, în felul în care pot.
– Atunci fii de acord și cu lucrul care urmeaz ă
și nu te mira c ă cei care ajung aici nu vor s ă se
îndeletniceasc ă cu afacerile omene ști, ci mereu
sufletele lor cat ă în sus, fapt firesc dac ă aceasta
se întâmpl ă dup ă chipul imaginii înf ățișate mai
înainte.
– E firesc.
– Dar crezi c ă e de mirare, dac ă cineva, sosind
de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor
omene ști, se poart ă cum nu trebuie și se face de
râs, având vederea înc ă slab ă? Ți se pare de

mirare c ă, înainte de a se obi șnui îndestul ător
cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la
tribunal sau pe aiurea, s ă se confrunte cu
umbrele drept ății, sau cu statuile de la care
provin umbrele și s ă se ia la întrecere cu al ții în
leg ătur ă cu acest subiect și în felul în care sunt
în țelese toate acestea de c ătre oameni ce n-au
văzut niciodat ă dreptatea îns ăș i?
– Nu este deloc de mirare.
– Dar dac ă lumea ar avea minte și-ar aminti c ă
exist ă dou ă feluri de sl ăbire a vederii,
provenind de la dou ă feluri de pricini: o dat ă a
celor ce vin de la lumin ă la întuneric, apoi a
celor ce vin de la întuneric la lumin ă. Ar putea
atunci gândi c ă acela și lucru se petrece și cu
sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat și
incapabil s ă vad ă ceva; n-ar trebui s ă râd ă
necugetat, ci s-ar c ădea s ă cerceteze dac ă nu
cumva, venind sufletul de la o via ță mai
luminoas ă, nu e p ătruns de întuneric datorit ă
neobi șnuin ței; sau dac ă, dimpotriv ă, sosind de
la mai mult ă ne știin ță înspre o via ță mai
luminoas ă, nu s-a umplut de o mai mare
str ălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit
pentru ceea ce i s-a întâmplat și pentru ceea ce
a tr ăit, în timp ce pe cel ălalt l-ar socoti vrednic

de mil ă. Iar dac ă totu și ar voi s ă râd ă de acesta
din urm ă, ar fi mai pu țin ridicol s ă râd ă de el,
decât de cel care sose ște de sus, de la lumin ă.
– Foarte corect ceea ce spui.
– A șa ceva trebuie s ă cuget ăm despre aceste
suflete, dac ă ideile noastre sunt adev ărate. Și s ă
nu socotim c ă educa ția este ceea ce unii pretind
că ea este: într-adev ăr ei sus țin c ă pot a șeza
știin ța într-un suflet în care ea nu se afla, ca și
când ar da vedere ochilor orbi (8).
– Da, ei sus țin a șa ceva.
– Discu ția noastr ă arat ă îns ă c ă, dup ă cum
ochiul nu e în stare s ă se întoarc ă dinspre
întuneric spre str ălucire, decât laolalt ă cu întreg
corpul, la fel aceast ă capacitate prezent ă în
sufletul fiec ăruia, ca și organul prin care fiecare
cunoa ște, trebuie s ă se r ăsuceasc ă împreun ă cu
întreg sufletul dinspre t ărâmul devenirii, pân ă
ce ar ajunge s ă priveasc ă la ceea-ce-este și la
mărea ța lui str ălucire. Aceasta numim Binele,
nu? (9)
– Da.
– Iat ă deci arta "r ăsucirii" (10). Se pune
problema în ce fel se va ob ține transformarea
cea mai rapid ă și mai eficace a sufletului. Nu-i
vorba de a-i s ădi "sim țul v ăzului", ci de a-l face

să "vad ă" pe cel care are deja acest sim ț, dar nu
a fost crescut cum trebuie și nici nu prive ște
unde ar trebui.
– A șa se pare.
– Celelalte a șa-zise virtu ți ale sufletului par s ă
fie cumva apropiate de virtu țile trupului – de
fapt ele nu exist ă în el mai înainte, ci doar mai
târziu apar în obiceiuri și în ocupa țiile omului.
Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrab ă
decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se,
de ceva care face ca ea s ă nu-și piard ă puterea
niciodat ă. Numai c ă ea poate deveni, dând
urmare "r ăsucirii" ceva folositor și util, sau
nefolositor și v ătămător. Ori n-ai observat la
cei socoti ți tic ălo și dar iscusi ți, c ă m ăruntul lor
suflet e ager la vedere și prive ște cu ascu țime
scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu
are o vedere slab ă, dar e silit s ă slujeasc ă
răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu
atât ar s ăvâr și mai multe r ăut ăți?
– Ba da.
– Dac ă atunci s-ar t ăia înc ă din copil ărie aceast ă
parte rea a sufletului, i s-ar t ăia atunci leg ăturile
de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb
nevrednic, leg ături care, înclinând spre
mânc ăruri și pl ăceri de acest fel, spre bucuriile

ospe țelor, întorc în jos privirea sufletului. Or,
dac ă s-ar îndep ărta de ele și s-ar întoarce c ătre
adev ăr, aceea și putere apar ținând acelora și
oameni, l-ar vedea atunci cu mult ă agerime, la
fel cum vede și lucrurile asupra c ărora este
acum îndreptat ă.
– E verosimil.
– Verosimil e și urm ătorul lucru: nu este
necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei
needuca ți și lipsi ți de experien ța adev ărului s ă
nu poat ă vreodat ă cârmui ca lumea cetatea, dar
nici cei l ăsa ți s ă-și consume pân ă la cap ăt via ța
în înv ăță tur ă? Primii deoarece duc lipsa unui
principiu unic, pe care avându-l în vedere, s ă
fac ă tot ceea ce fac, în via ța privat ă și în public;
ceilal ți fiindc ă de bun ăvoie nu vor ac ționa,
socotind c ă au și ajuns s ă vie țuiasc ă în Insulele
Ferici ților.
– Adev ărat.
– Este prin urmare, sarcina noastr ă, a celor ce
dur ăm cetatea, s ă silim sufletele cele mai bune
să ajung ă la înv ăță tura pe care am numit-o mai
înainte "suprem ă", anume s ă vad ă Binele și s ă
întreprind ă acel urcu ș, iar dup ă ce, fiind sus,
vor fi privit îndeajuns, s ă nu li se îng ăduie ceea
ce acum li se îng ăduie.

– Ce anume?
– S ă r ămân ă pe loc și s ă nu mai vrea s ă coboare
înd ărăt la acei oameni înl ănțui ți (11), nici s ă ia
parte la greut ățile și cinstirile lor, fie c ă sunt
mai mult sau mai pu țin vrednice.
– Dar nu le vom face o nedreptate și nu îi vom
lăsa s ă tr ăiasc ă mai r ău, când lor le este cu
putin ță s ă tr ăiasc ă mai bine?
– Iar ăș i ai uitat prietene (12) c ă legea nu se
sinchise ște ca o singur ă clas ă s ă o duc ă
deosebit de bine în cetate, ci ea orânduie ște ca
în întreaga cetate s ă existe fericirea, punându-i
în acord pe cet ățeni prin convingere și
constrângere, f ăcându-i s ă-și fac ă parte unul
altuia din folosul pe care fiecare poate s ă-l
aduc ă ob știi. Legea face s ă fie în cetate astfel
de oameni, nu ca s ă-l lase pe fiecare s ă se
îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea s ă-i
foloseasc ă pentru a înt ări coeziunea cet ății.
– Adev ărat, am uitat.
– Cuget ă deci Glaucon și vezi c ă nu le vom face
o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci
le vom prescrie un principiu drept,
determinându-i s ă poarte de grij ă celorlal ți și s ă
vegheze asupr ă-le. Le vom spune c ă filosofii
ap ăru ți în alte cet ăți nu iau parte în chip firesc

la problemele acelor cet ăți: c ăci ei apar acolo
de la sine putere, în pofida constitu ției fiec ărei
cet ăți; și este drept ca ceea ce cre ște de la sine,
nedatorând nim ănui hran ă, nici s ă nu aib ă în
vedere s ă o asigure vreunuia. "Noi îns ă – vom
zice – v-am n ăscut pe voi domni și regi peste
voi în șiv ă și peste restul cet ății, ca într-un stup
(13). Voi sunte ți mai bine și mai des ăvâr șit
educa ți decât filosofii din alte cet ăți și mai
potrivi ți s ă participa ți la ambele: și la filosofie
și la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul
său, trebuie s ă coboare c ătre locuin ța comună a
celorlal ți și trebuie s ă se obi șnuiasc ă a privi
obscuritatea. C ăci de îndat ă ce v ă ve ți fi
obi șnuit cu ea, o ve ți vedea de nenum ărate ori
mai bine decât cei de acolo și ve ți ști ce este
fiecare dintre umbre și a cui umbr ă este, fiindc ă
voi a ți contemplat adev ărul despre cele
frumoase, drepte și bune. În acest caz voi (ca și
noi) ve ți dura cetatea în stare de trezie iar nu de
vis, a șa cum sunt durate azi majoritatea
cet ăților, de c ătre cei ce se lupt ă unii cu al ții
pentru ni ște umbre și se sf ădesc pentru dreptul
de a cârmui, ca și când acesta ar fi ceva
însemnat. Adev ărul este c ă cetatea în care cei
meni ți s ă conduc ă doresc cel mai pu țin s ă

conduc ă este, în chip necesar, cel mai bine și
mai neînvr ăjbit durat ă; iar cea în care
cârmuitorii se poart ă pe dos, arat ă pe dos decât
prima" (14)
– Absolut.
– Atunci, oare crezi c ă nu ne vor da ascultare
odraslele noastre, dup ă ce vor auzi toate
acestea și nu vor voi s ă poarte partea lor de
povar ă în cetate, fiecare când îi sose ște rândul,
ci vor voi doar s ă locuiasc ă toat ă via ța unii
împreun ă cu ceilal ți, într-un loc al purit ății?
– E cu neputin ță . C ăci le vom prescrie ceva
drept unor oameni drep ți. Iar fiecare dintre ei se
va îndrepta c ătre conducere ca spre ceva silnic
mai curând decât spre orice altceva, invers
decât fac conduc ătorii de acum, din fiecare
dintre cet ăți.
– Astfel stau lucrurile prietene. Dac ă celor
meni ți s ă conduc ă le vei afla o via ță mai bun ă
decât cea de conduc ător, este cu putin ță s ă ai o
cetate bine orânduit ă. C ăci numai în ea vor
domni cei cu adev ărat boga ți, nu în bani, ci în
ceea ce trebuie s ă fie bogat omul fericit: într-o
via ță bun ă și ra țional ă. Dac ă vor veni în via ța
public ă cei care acas ă sunt cer șetori și
fl ămânzi, socotind c ă de aici – din domeniul

public – le va fi dat s ă pun ă mâna pe bine, nu e
cu putin ță s ă ai o cetate bine orânduit ă. Fiindc ă
odat ă ce cârmuirea ajunge un obiect de disput ă,
războiul p ătrunzând în cas ă și în interior, el îi
nimice ște și pe cârmuitori și pe restul cet ății.
– Cu adev ărat.
– Dar cuno ști vreo alt ă via ță , în afar ă de cea
proprie adev ăratei filosofii, care s ă
dispre țuiasc ă demnit ățile politice?
– Nu, pe Zeus!
– A șadar este necesar ca spre cârmuire s ă nu se
îndrepte cei care o îndr ăgesc. C ăci altminteri
cârmuitorii devin rivali în iubire și se lupt ă unii
cu al ții.
– Cum s ă nu?
– Pe care al ții, deci, îi vei determina s ă se
îndrepte spre paza cet ății, decât pe cei care, mai
întâi, sunt cei mai buni cunosc ători ai
condi țiilor ce fac o cetate s ă fie cel mai bine
alc ătuit ă, dar care, în plus, mai au și alte cinstiri
(decât cele politice), ca și o via ță mai bun ă
decât cea politic ă?
– Pe nimeni al ții.

Note

(1) Expresia greac ă las ă mult de dorit în
privin ța exactit ății (…) De fapt Platon spune c ă
drumul este lung în compara ție cu pe ștera, ceea
ce înseamn ă c ă lumina soarelui nu va ajunge
în ăuntru și c ă ie șrea prizonierilor va fi foarte
dificil ă.

(2) Identificarea adev ărului cu eviden ța este
foarte limpede aici

(3) Focul este v ăzut, desigur, ca un fel de
"reproducere" și, în acela și timp, ca un "efect"
al soarelui

(4) Oamenii din pe șter ă "prezic" ce se va
întâmpla, în baza unor date empirice. Ei nu
cunosc cauzele și sensul fenomenelor pe care le
înregistrez ă și le prev ăd

(5) Odiseea, 489-490

(6) Aluzie, desigur, la procesul și la
condamnarea lui Socrate, acuzat de a-i fi corupt
pe tineri.

(7) Alegoria Pe șterii r ăspunde și reia celelalte
dou ă imagini analogice prezentate mai înainte
în Republica: cea a Soarelui și cea a Liniei –
domeniul vizibilului corespunde pe șterii, iar
domeniul inteligibilului corespunde "lumii de
sus"

(8) Evident se face aluzie la teoria platonic ă
despre știin ță ca "rememorare" (anamnesis)

(9) Expresia lui Platon nu trebuie luat ă stricto
senso. Prin ceea-ce-este Platon are aici în
vedere, probabil, întreg domeniul
inteligibilelor, în cadrul c ărora, într-adev ăr,
Binele pare a fi partea "cea mai luminoas ă" și
"mai adev ărat ă", dac ă neglij ăm diferen ța
specific ă între Bine și Inteligibil

(10) Pentru a se ajunge la adev ărata știin ță ,
crede filosoful, nu este suficient ă o remarcabil ă
dezvoltare și antrenare a inteligen ței, nici o
multiplicare a cuno știn țelor, a șa cum credeau
sofi știi și cum credem și noi azi, ci trebuie ca
întreg sufletul "s ă se întoarc ă spre lumin ă", s ă
se schimbe, s ă sufere laolalt ă cu organul prin
care cunoa ște și s ă biruie piedicile împreun ă cu

acesta. Ast ăzi nu ne intereseaz ă care sunt
calit ățile suflete ști, sensibilitatea, însu șirile
morale ale unui matematician, biolog ori
fizician, atunci când dorim s ă-i utiliz ăm strict
în cadrul profesiei lor, ci numai performan țele
lor intelectuale. Valorile intelectuale sunt
astfel, separate de cele etice și acela și lucru se
întâmpl ă, în mare parte, și în art ă. Or exact
aceast ă scindare interioar ă i se p ărea lui Platon
o barier ă puternic ă dinaintea oric ărui proces
veritabil de cuno ștere și, de aceea, unificarea
interioar ă (pe care o nume ște oikeiopragia)
devenea atât condi ția, cât și scopul acestuia

(11) E interesant c ă Platon se refer ă la cetatea
sa "bun ă", guvernat ă de filosofi și nu la cet ățile
reale. S-ar fi putut crede c ă cei de aici se afl ă în
"stadiul doi", al celor care privesc focul,
nemaifiind constrân și s ă vad ă doar umbrele.
Căci în aceast ă cetate nici tehnicile "mimetice",
nici am ăgitoarea retoric ă nu-și au locul.

(12) Adeimantos fusese cel care se întrebase,
într-un capitol anterior, dac ă nu cumva paznicii
sunt mai neferici ți decât ar fi putut s ă fie

(13) Grecii vorbeau despre "regele" și nu
despre "regina" albinelor

(14) Este reluat ă ideea anterioar ă potrivit c ăreia
bunul cârmuitor nu apuc ă frâiele de bun ăvoie

(traducere și note de Andrei Cornea)