Sociologie Generala

SOCIOLOGIE GENERALĂ

CURS

FIȘA DISCIPLINEI

Date despre program

Date despre disciplină

Timpul total estimat (ore pe semestru al activităților didactice)

Precondiții (acolo unde este cazul)

Condiții (acolo unde este cazul)

Competențe specifice acumulate

Obiectivele disciplinei (reieșind din grila competențelor specifice acumulate)

Conținuturi

Coroborarea conținuturilor disciplinei cu așteptările reprezentanților comunității epistemice, asociațiilor profesionale și angajatori reprezentativi din domeniul aferent programului

Evaluare

Data completării Semnătura titularului de curs …………………….. ………………………………………. ……………………………………………

Tema 1

PROMISIUNILE SOCIOLOGIEI

Tezele temei

1. Simțul comun și cercetarea științifică a realității sociale

2. Potențialitatea educativă a sociologiei

Bibliografie

Agabrian Mircea, Sociologie generală, Editura Institutul European, Iași, 2003, p.17-36

Umberto Eco : Kant si ornitorincul, Editura: Polirom, Iași, 2010

Goodman, Norman, Introducere în sociologie, București, Editura Lider, 1992, p.29-48

Mihu, Achim, Sociologie, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2008, p.9-77

Popovici Dumitru, Sociologia educației, Editura Institutul European, Iași, 2003, p.9-11

Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, coord., Dicționarul de sociologie, București, Ed. Babel, 1993

1. Simțul comun și cercetarea științifică a realității

a. Cunoașterea comună

„Mintea omenească este o minunată mulțime de structuri și sisteme. Ea este centrul conștientizării și al acțiunii. Ea ne conferă o identitate unicat. Ea gândește. Ea simte. Ea vrea. Ea pătrunde adevărul și suprimă erorile. Ea realizează intuiții subtile și tot ea fabrică prejudecăți. Ambele, adevărurile folositoare și periculoasele concepții greșite sunt produsele ei combinate. Ea poate foarte ușor să creadă că este fals ceea ce este de fapt adevărat. Ea poate descoperi frumusețea bunei conduite și poate totodată să justifice ceea ce este flagrant imoral. Ea poate iubi și poate urî. Poate fi bună sau crudă. Ea poate avansa pe linia cunoașterii sau pe cea a erorilor. Ea poate fi intelectualicește umilă sau intelectualicește arogantă. Ea se poate dovedi o autoritate într-un domeniu sau poate dovedi chiar acolo îngustime de minte. Poate fi deschisă sau închisă. Ea se poate angaja în direcția extinderii cunoașterii sau se poate cantona într-o stare de crasă ignoranță. Poate face dintr-o persoană un diplomat care negociază cu eleganță sau un om care îi insultă pe cei inocenți și pe cei plini de noblețe prin autoamăgirea și cruzimea de care dă dovadă.

Oare cum pot crea oamenii în propria lor minte un astfel de amalgam între rațional și irațional? Răspunsul este auto înșelarea. În fond, probabil că cea mai exactă și utilă definiție a omului este că el ar fi „animalul care se înșală singur". Amăgirea, duplicitatea, sofisticarea, deziluzia și ipocrizia sunt produse fundamentale ale naturii umane aflată în starea sa „naturală" de persoană needucată. În loc să reducă aceste tendințe, de cele mai multe ori școlirea și influențele sociale suferite nu fac decât să-i redirecționeze pe oameni, făcându-i mai sofisticați, mai dibaci și mai ascunși”.

Richard W. Paul, Linda Elder, The Art of Mental Trickery, The Foundation for Critical Thinking, Dillon Beach, 2006

Cunoașterea comunã: caracteristici

Trãind în societate, fiecare individ :

însușește în cursul existenței sale o sumã de cunoștințe despre traiul laolaltã al oamenilor.

sunt bazate pe experiența directã a indivizilor. Este ceea ce numim „cunoașterea comunã“ (sau „spontanã“, „cotidianã“, „la nivelul simțului comun“, „la nivelul bunului simț“).

Cunoașterea comunã „nu este altceva decât însușirea de cãtre agentul cunoscãtor a unei informații legate nemijlocit de condițiile praxiologice în care acționeazã“

– utilizeazã cunoștințele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generație la alta în procesul socializãrii. Structura și configurația activitãților practice contemporane, modul de raportare la mediul natural și social, sistemul de valori, orizontul cunoștințelor anterioare alcãtuiesc – așa cum preciza Cornel Popa – „situația praxiologicã determinatã“ în care se realizeazã actul cunoaºterii.

Serge Moscovici și Miles Hewstone au definit simțul comun ca pe un „corpus de cunoștințe fondat pe tradițiile împãrtãșite și îmbogãțite de mii de observații și experiențe sancționate de practicã“.

Simțul comun, la care apelãm cu toții pentru a explica ceea ce se întîmplã și pentru a prevedea ce se va întîmpla, se deruleazã în douã etape :

în prima etapã, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisã produsã de mecanisme psihice necontrolate rațional. Simțul comun se bazeazã pe metode informale. Se vorbește astfel despre intuiția excepționalã a unor persoane ca despre ceva dat, înnãscut. Astfel de persoane „simt“, intuiesc dacã cineva spune adevãrul sau nu. Dacã sunt întrebate însã, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane sunt capabile sã „diagnosticheze“ dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se vorbește astfel despre proverbiala „intuiție femininã“.

– cea de-a doua etapã constã în extrapolarea explicaþiilor de la situațiile trecute la cele prezente sau viitoare. Evident, aceastã extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o modalitate mecanicistã de transpunere a explicațiilor de la o situație la alta.

Dupã modul de dobândire a cunoștinþelor, simțul comun are douã forme esențiale:

simț comun de primã mânã :

– reprezintã ansamblul cunoștințelor spontane fondate pe experiența directã a agenților cunoscãtori. Un jurist cu experiențã de multe ori își dã seama intuitiv de partea cui este dreptatea. El „simte“ cã o mãrturie este falsã.

-simț comun de mâna a doua :

-reprezintă ansamblul cunoștințelor științifice transformate în imagini și folosite în practicã. Dacã respectivul jurist a citit lucrãri de psihologie și sociologie judiciarã, va utiliza cunoștințele dobândite. În procesul judiciar, depãșindu-se cunoașterea la nivelul simțului comun, se face apel la cunoașterea știinþificã, respectiv la expertiza psihologicã.

Rezultã din cele arãtate cã între activitatea practicã a oamenilor și activitatea de cunoaștere existã o largã interferențã :

– cunoașterea comună a fost, în decursul evoluției societãții și mai este și astăzi necesară,

– depãșirea, în ceea ce privește cunoașterea societãții, a traiului laolaltã al oamenilor, s-a prin apariția disciplinelor socioumane, a cunoașterii teoretice.

A rãmâne, în cunoașterea societãțții, la nivelul simțului comun „înseamnã a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multã vreme ,

Cunoașterea comună are un caracter iluzoriu datoritã unei serii de factori :

– enculturația (proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire și educație, pe toată perioada vieții; adaptare culturală)

– transmiterea culturii de la o generație la alta, are efecte limitative asupra cunoaºterii.

– limba, ca element al culturii, prin bogãția vocabularului și prin sintaxã, condițio- neazã modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintã matricea internã pe care se structureazã și se dezvoltã întreaga organizare psihicã a individului.

– socializarea, procesul de formare a personalitãþii în acord cu normele și valorile societãții în care individul se naște și trãiește. În aceste condiții indivizii, în cadrul aceleiași culturi, își formeazã foarte diferențiat abilitãțile de cunoaștere spontanã. Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein, dedicat filosofului Allan Bloom (1930-1992), că acesta, pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago, primul lucru pe care îl făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenților să uite totul despre familiile lor. Desigur, trebuia să uite prejudecățile și iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenților că veniseră la universitate ca să învețe ceva și pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinților lor. El avea să-i călăuzească spre o viața mai înaltă, plină de varietate și diversitate, guvernată de raționalism – orice, dar nu genul sec. Dacă aveau noroc, dacă erau inteligenți și animați de voință, Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow, Ravelstein, Trad. Antoaneta Ralian, Postfață de Sorin Antohi, POLIROM, 2001, p. 34).

– implicarea subiectivã a oamenilor în viața socialã în funcție de scopurile și interesele lor particulare, ceea ce îi face sã se înșele adesea „cu bunã credințã“.

-prejudecãțile. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variazã în funcție de informațiile care sunt date despre respectiva persoanã. Prezentându-se fotografia unui bãrbat, s-a spus unui grup de studenți cã este vorba despre un șef nazist, vinovat de experimente medicale pe deținuții din lagãrele de concentrare, iar altui grup de studenți cã fotografia îl reprezintã pe șeful unei formaþii secrete de luptã antinazistã, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenți au apreciat cã expresia feței exprimã cruzime și amenințare, cel de-al doilea grup de studenți cã exprimã cãldura umanã și amabilitate

Prejudecata este judecata admisă ca valabilă prin pasivitatea puterii individuale de judecare. L.Blaga consideră că există o identitate între simțul comun și prejudecată și de aceea individul integrat perfect în colectivitate nu o va descoperi niciodată ca atare. Ea este totuși mai mult decât o ignoranță și mai puțin decât o judecată.

Kant consideră pertinente următoarele maxime ale intelectului uman:

– gândește independent – eliberează gândirea de prejudecăți, deci o păstrează ca

gândire liberă;

– gândește situându-te din punctul de vedere al celuilalt;

– gândește întotdeauna în concordanță cu tine însuți.

Înseamnă că prejudecata este fructul firesc al înclinației judecății spre pasivitate, adică spre eteronomia (eteronomia sau heteronomia = ceva ce este străin fenomenului respectiv) gândirii. Alți autori numesc această înclinație „vacanță a spiritului critic„ sau „avariție cognitivă” și constată că, pradă acesteia, oamenii cad involuntar în capcanele raționamentului: „(…) în raționamentele zilnice înlocuim legile logice și probabilistice cu propriile noastre principii, fără să ne dăm seama neapărat de acest lucru. Astfel le înlocuim cu euristice (regulă cu menirea de a reduce incertitudinea cognitivă și de a simplifica problema –n.ns.D.P) care ne duc la aproximări adesea eficace, dar supuse greșelii.”

Prejudecata este un principiu al judecății eronate:

– deci prejudecățile nu decurg prejudecăți, ci „judecăți” eronate, adică simple

propoziții;

– este admisă fără reflecție proprie.

Prejudecățile au trei surse de apariție:

– imitația – luăm ca bun (adevărat, fals) ceea ce alții consideră astfel;

– obișnuința – acceptăm ceea ce am acceptat;

– înclinația – tendința omului spre aplicarea pasivă a rațiunii și dominarea ei de alte componente ale procesorului de informații – este cea mai puternică sursă a prejudecății.

„Noi – scrie Nae Ionescu- , în viața de toate zilele, nu avem necesitatea explicației, avem necesitatea reducerii la neproblematic; sunt anumite propoziții pe care le acceptăm pur și simplu”.

Cele mai frecvente prejudecăți sunt:

i. ale autorității. În Evul mediu recurgerea la autoritate era sursa primară a cunoașterii așa cum astăzi se recurge la rațiune. Peirce S.Ch (1838-1914), filosof și logician american, considerat fondator al pragmatismului și, alături de William James, părintele semioticii moderne, constată: „…..credibilitatea autorității a fost considerată de oamenii acelui timp ca fiind pur și simplu o premisă ultimă, o cunoștință ce nu este determinată de vreo cunoștință anterioară…” și oferă un exemplu edificator: „Când Fredigisus și alții vor să demonstreze cum că întunericul este un lucru, deși, evident, opinia și-au dobândit-o din meditațiile nominalist-platoniste, ei argumentează în felul următor: Dumnezeu a numit întunericul noapte; prin urmare, este în mod cert un lucru, căci altfel, înainte de a fi avut un nume, n-ar fi fost nimic, nici chiar o închipuire care să poată primi numele.” Toma d^Aquino este cel care a deschis drumul impunerii autorității în defavoarea evidenței.

Autoritatea se întruchipează diferit:

a. autoritatea persoanei:

– reală – investirea în capacitatea ei are la bază autoritatea cognitivă sau comportamentală a personajului respectiv. Adevărurile rostite sau scrise ale acestuia sunt luate ca atare fără să fie corelate cu timpul și cuceririle noi ale cunoașterii.

– presupusă – se supraevaluează capacitatea personajului, se investește cu plus- valoare.

Formele autorității persoanei generatoare de prejudecăți sunt diverse. Amintim aici:

– superstiția – este cea mai cunoscută și frecventă; ea semnifică prejudecata determinată de credința că toate cele petrecute în natură și în societate sunt manifestări ale unor forțe supranaturale sau că anumite întâmplări sunt prevestiri ale viitorului. Formulările superstițioase – ca și practicile de altfel – subliniază economia de gândire fiind construcții semantice a căror temei se află în conflict cu logica.

Textul lui Descartes este edificator: „(…) Dumnezeu, luminându-ne supranatural, noi avem o încredere sigură că lucrurile propuse credinței au fost relevate de el și că e cu desăvârșire imposibil ca El să fie mincinos și să ne înșele, ceea ce e mai asigurat decât orice alt lumină naturală și adesea chiar mai evident din cauza Prejudecata este un principiu al judecății eronate:

– deci prejudecățile nu decurg prejudecăți, ci „judecăți” eronate, adică simple

propoziții;

– este admisă fără reflecție proprie.

Prejudecățile au trei surse de apariție:

– imitația – luăm ca bun (adevărat, fals) ceea ce alții consideră astfel;

– obișnuința – acceptăm ceea ce am acceptat;

– înclinația – tendința omului spre aplicarea pasivă a rațiunii și dominarea ei de alte componente ale procesorului de informații – este cea mai puternică sursă a prejudecății.

„Noi – scrie Nae Ionescu- , în viața de toate zilele, nu avem necesitatea explicației, avem necesitatea reducerii la neproblematic; sunt anumite propoziții pe care le acceptăm pur și simplu”.

Cele mai frecvente prejudecăți sunt:

i. ale autorității. În Evul mediu recurgerea la autoritate era sursa primară a cunoașterii așa cum astăzi se recurge la rațiune. Peirce S.Ch (1838-1914), filosof și logician american, considerat fondator al pragmatismului și, alături de William James, părintele semioticii moderne, constată: „…..credibilitatea autorității a fost considerată de oamenii acelui timp ca fiind pur și simplu o premisă ultimă, o cunoștință ce nu este determinată de vreo cunoștință anterioară…” și oferă un exemplu edificator: „Când Fredigisus și alții vor să demonstreze cum că întunericul este un lucru, deși, evident, opinia și-au dobândit-o din meditațiile nominalist-platoniste, ei argumentează în felul următor: Dumnezeu a numit întunericul noapte; prin urmare, este în mod cert un lucru, căci altfel, înainte de a fi avut un nume, n-ar fi fost nimic, nici chiar o închipuire care să poată primi numele.” Toma d^Aquino este cel care a deschis drumul impunerii autorității în defavoarea evidenței.

Autoritatea se întruchipează diferit:

a. autoritatea persoanei:

– reală – investirea în capacitatea ei are la bază autoritatea cognitivă sau comportamentală a personajului respectiv. Adevărurile rostite sau scrise ale acestuia sunt luate ca atare fără să fie corelate cu timpul și cuceririle noi ale cunoașterii.

– presupusă – se supraevaluează capacitatea personajului, se investește cu plus- valoare.

Formele autorității persoanei generatoare de prejudecăți sunt diverse. Amintim aici:

– superstiția – este cea mai cunoscută și frecventă; ea semnifică prejudecata determinată de credința că toate cele petrecute în natură și în societate sunt manifestări ale unor forțe supranaturale sau că anumite luminii grației.”;

– carisma (în limba greacă acest cuvânt semnifică favoarea sau grația divină) – forțele supranaturale generatoare de superstiții sunt înlocuite cu oameni reali cărora li se atribuie capacități supranaturale, excepționale, necomune oamenilor obișnuiți, ceea ce le permite să decidă și să impună în mintea celorlalți adevărul deciziei luate iar aceștia acceptă fără să folosească propria judecată. Sub raport logic este de relevat că nu înțelepciunea, inteligența, competența sau rezultatele manifeste stau la baza carismei pentru că ele sunt contestabile ci, fie asceza – ca în cazul călugărilor sihaștrii-, fie intuiția sau harul – ca în cazul, preoților prezicători, ghicitoarelor sau dictatorilor politici.

b. autoritatea mulțimii – logica a condamnat încă din antichitate, luptând pentru cucerirea adevărului, argumentul autorității mulțimii, numit argumentul de tipul ad populum ( revenim cu lămuriri suplimentare în paginile următoare) ;

c. autoritatea epocilor:

– vechi (trecute) – se ascunde sub forma tradiției, înțeleasă ca „principiul conservării în sfera comunității umane; ea e persistența istorică, e factorul constant în mijlocul prefacerilor și evenimentelor istorice.” Tradiția a fost asimilată și considerată drept criteriu al adevărului la începutul sec. al XIX- lea din dorința și cu speranța ca valorile trecutului să nu fie neglijate sau chiar date uitării. Important este că preluarea nediscriminatorie a tradiției și fundamentarea adevărului pe acest bagaj total este sursă sigură a nașterii prejudecății. În acest caz tradiția reprezintă o “încremenire în proiect”, o stagnare într-o anumită fază a devenirii istorice. Modelul de gândire este preluat și aplicat fără discernământ, doar în virtutea imitării a ceea ce a rămas în mintea noastră de la apropiații familiei, mama și tata, bunica și bunicul, sau pentru că așa au făcut toate generațiile dinainte. În fapt, tradiția incumbă și aspecte care fructificate o feresc de a deveni sursă de prejudecăți. Între acestea nu pot fi omise componentele cu valoare neperisabilă (acelea care în confruntarea cu timpului sunt mereu victorioase, acestuia lipsindu-i puterea de a le distruge) și disponibilitatea ei de a asimila noul (dinamismul și capacitatea de a fi o închidere deschisă, cu deschidere);

– noi (actuală, viitoare) – moda, trendul sunt vectori care depersonalizează gândirea. A fi cool este sintagma ce sintetizează perfect rolul autorității epocii actuale în construirea prejudecăților ;

Autoritatea, în variatele sale forme de expresie, nu are calitatea de a se institui ca garanție a împiedicării apariției prejudecății ci, dimpotrivă, favorizează nașterea acesteia printr-o modalitate frauduloasă: obiectul logic este propus nu de realitate, ci de de un reprezentant al numitei autorități.

ii. din amor propriu sau egoism logic – opusă prejudecăților precedente, semnifică încrederea totală, nelimitată, în propriile produse ale gândirii. Exemplu: „Într-o noapte fără lună mergând pe stradă un copil zărește un om care, «în patru labe», căuta ceva la umbra unui felinar. La întrebarea timidă a copilului, bărbatul răspunde că a pierdut cheile și că trebuie numaidecât să le găsească pentru a putea intra în casă. Gentil, băiatul se apucă să caute și el cheile care, la lumina felinarului, ar fi trebuit să strălucească. La finele unei ore de vane căutări, copilul pune întrebarea firească pe care oricine ar fi pus-o într-o atare împrejurare: «Sunteți sigur, domnule, că ați pierdut cheile sub acest felinar?» Bărbatul îi dă următorul răspuns: «Eu nu mi-am pierdut cheile aici, le-am pierdut pe stradă, puțin mai departe de aici, într-un loc care nu este luminat. Cum n-ar servi la nimic ca eu să caut cheile pe întuneric, am preferat să le caut la lumină, sub acest felinar».” (Încrederea nelimitată în ideia că numai lumina face posibilă găsirea lucrului pierdut este sursa acestei prejudecăți). Prejudecățile de acest gen se nasc și din confuzia care-l stăpânește pe om între „a fi adevărat” și „a ști că este adevărat.” Două consecințe, cu același efect, se pot produce:

– includerea tuturor judecăților despre care nu știm că au fost formulate în grupul

celor false, respingerea lor. Se limitează astfel adevărul la propriul univers

cognitiv transformând individul într-un perpetuu personaj biblic, Toma

Necredinciosul;

– includerea, necritică, lipsită de angajare cognitivă proprie, a tuturor judecăților

asertate cândva, de către cineva, în grupa celor adevărate. Un exemplu îl oferă părintele psihanalizei S.Freud care scrie: „Bărbat și femeie este prima distincție pe care o facem atunci când întâlnim o altă ființă umană și suntem obișnuiți să facem această distincție cu o certitudine nechestionată.” Prejudecata privine din înscrierea noastră în grila dihotomică a sexualității, din acceptarea fără discuție a regimului generalizat al distribuției sexualității binare care, de fapt, eludează caracterul multifuncțional și complexitatea demonstrate ale sexualității trupului uman. Tot atât de adevărat este faptul că „a ști că este adevărat” poate transforma adevărul științific în credință; procesul acestei transformări constă în „înfierea„ unui adevăr, în tendința de a nu te despărți de el nici atunci când evidența o impune. În acest fel adevărul pierde propria-i calitate trecând în credință; proprietarul vechiului adevăr, orbit de proprietatea luată abuziv în stăpânire, nu a sesizat că s-a schimbat obiectul de cercetat. Dea ici se vede că adevărul nu aparține unei persoane, orice încercare a cuiva de a-l confisca îl transformă, mai devreme sau mai târziu, din fală în balast.

Este limpede că cele aduse în atenție mai sus subliniază faptul că sursă importantă a nașterii prejudecăților o constituire însăși prejudecățile cu care mintea a fost mobilată și care s-au întipărit deținând forța de a gestiona gândirea. Fr. Bacon (1561-1626) – filozof, om de știință și de stat, avocat, considerat un pionier al metodei științifice – este cel care a inaugurat lupta împotriva prejudecăților tocmai pentru a putea garanta valoarea metodei sale de cercetare. Cercetarea prin metoda sa poate fi practicată doar de o gândire limpede, eliberată de "Idola" cum numește Bacon prejudecățile (traducerea obișnuită a idola în limba română, pe care o găsim în cărți, este idoli, dar se pare că iluzie este o traducere mai corectă). Filosoful englez consideră că sunt patru tipuri de idola:

– idola tribus (tribului) – sunt componente ale naturii omului, calitățile simțurilor sale;

– idola specus (peșterii) – sunt înclinațiile omului, educația sa;

– idola fori ( forului) – calitatea limbajului, utilizarea de termeni vizi;

– idola theatri (teatrului) – dogmele însușite și considerate axiome, interpretări de

nezdruncinat.

Idola îmbâcsește gândirea, se atașează oricărui efort de gândire și o împiedică să se exercite liber și independent. Ele sunt deprinderi mentale, mai mult sau mai puțin inconștiente, naturale și inevitabile ce stăpânesc și direcționează gândirea unui individ sau a unei generații. Descoperirea și eliminarea prejudecăților sunt activități necesare ale gândirii presupunând:

– renunțarea la pasivitatea propriei gândiri;

– ghidarea gândirii după maximele intelectului.

Existența prejudecăților nu certifică faptul că omul este irațional. El este o ființă rațională dar este supus erorii în practica manifestării sale ceea ce nu pune sub semnul îndoielii raționalitatea sa. El este rațional dar, și prejudecățile o argumentează, nu este perfect rațional ceea ce înseamnă că îi este propriu un așa numit „raționalism veritabil” care semnifică „conștiința propriilor limite, modestia intelectuală a celor care știu cât de des li se întâmplă să greșească și cât de mult depind de alții chiar și pentru faptul de a ști acest lucru. Este mentalitatea celui ce a ajuns să-și dea seama că nu trebuie să așteptăm prea mult de la rațiune.” Dacă oamenii ar fi perfect raționali logica n-ar mai fi fost necesară, tot așa cum, dacă oamenii ar fi fost perfect sănătoși, medicina nu și-ar mai avea rost, iat savanții nu s-ar mai strădui să o dezvolte.

Prejudecățile nu sunt deci expresii ale gândirii alterate, ci expresii alterate ale gândirii. Ea, gândirea normală (desigur neminată de boală), nu este non- logică sau cvasi-logică, ea este totdeauna logică. Dacă reanalizăm sursele prejudecăților prezentate mai sus nu putem să nu tragem concluzia potrivit căreia proveniența prejudecății constă în imixtiunea voinței, afectivității, limbajului care determină ca formele exprimate ale gândirii (gândirea formulată) să nu fie identice cu cele proprii doar gândirii. Prinsă în mrejele acestor presiuni exterioare ei, gândirea se trădează pe sine prin obiectivare lingvistică (formulări) și în forma prejudecăților.

Descoperirea prejudecăților și eliminarea surselor lor de apariție și persistență lasă spațiu de manifestare judecății determinate, face posibilă dezghiocarea gândirii și eliberarea astfel din impermeabilitatea la adevăr pe care o provoacă în mod cert oricare dintre prejudecăți. Nu putem decât să apreciem la justa lui valoare proverbul chinezesc „cunoașterea ignoranțelor tale constituie partea cea mai bună a cunoașterii.”

Limitele cunoașterii spontane sunt :

subiectivitatea (cu tipul ei special, viziunea de tunel),

suprageneralizarea,

confundarea legãturilor aparente cu cele reale,

lipsa preciziei,

încrederea în falsul consens și neluarea în considerare a efectului încadrãrii.

standardele cunoașterii la acest nivel diferã dintr-un moment în altul și dintr-un loc în altul în funcþie de atitudini și de caracteristicile culturii

– singurul criteriu al recunoașterii adevãrului credințelor constã în practicarea lor

Exemplu : proba vinovãției la unele popoare primitive consta în dificultatea celui învinuit de a mânca o anumitã cantitate de cereale (grãunțe). Dacã nu reușea, era considerat vinovat. Pe ce se baza aceastã probã? Pe observația, la nivelul simțului comun, cã în fața judecãtorilor persoanelor vinovate li se „usucã gura“. Într-adevãr, datoritã emoției se produce o dereglare a activitãții glandelor salivare. De aici dificultatea de a înghiți o cantitate mai mare de grãunțe.

Deci : Cunoașterea comună este cunoașterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simțurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienței cotidiene, pe baza activităților practic-nemijlocite (activități în care valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate). Mijloacele naturale sunt reprezentate de simțuri, de gândirea obișnuită (nespecializată) și limbajul natural (un limbaj însușit spontan, nu unul construit pe baza unor convenții explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline – de pildă, cel simbolic, de tip logic sau matematic).

Caracteristicile cunoașterii științifice :

– obiectivitate

– neutralism axiologic

Cunoașterea științificã se fondeazã pe câteva postulate sau enunțuri despre lume, al cãror adevãr este acceptat de majoritatea cercetãtorilor din științele sociale și comportamentale :

– lumea înconjurãtoare existã independent de observația noastrã, nu este creatã de simþurile noastre (principiul realismului);

– relațiile din lumea înconjurãtoare sunt organizate în termeni de cauzã-efect (principiul

determinismului);

– lumea înconjurãtoare poate fi cunoscutã prin observații obiective (principiul cognosci- bilitãții).

Cunoașterea științifică realizează teorii nu opinii .Teoriile constau din enunțuri referitoare la relațiile dintre variabile și explicarea acestor relații cu ajutorul unor concepte nereferențiale (al cãror denotat nu este direct observabil)

Cunoașterea științificã a faptelor, fenomenelor și proceselor sociale se realizeazã cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizându-se metode și tehnici de cercetare riguroase, verificându-se ipotezele sau urmãrindu-se descrierea obiectivã a vieții sociale.

b. Cunoașterea comunã și cunoașterea științificã: „rupturã“ sau „continuitate“?

Cunoașterea comună are și virtuți:

– este adecvatã nivelului „mezo“ al existenței, care nu impune aparate și instalații speciale spre a fi cunoscut;

– este facilitatã de familiaritatea cu obiectul cunoașterii;

– beneficiazã de strategii cognitive complexe, flexibile, subtile;

– utilizeazã strategii de cunoaștere asemãnãtoare celor utilizate de savanți;

– nefiind omogenã, ci puternic stratificatã, cunoașterea comunã, în cazul persoanelor cu multã experiențã, se apropie adesea de adevãr.

Cunoașterea științifică se impune. Există două opinii divergente :

-cunoașterea științifică este independentă de cunoașterea comună

– cunoașterea științifică se hrănește din cunoașterea comună

Simțul comun și-a dovedit valoarea în inițierea cercetãrilor din științele sociale și umaniste, multe studii pornind de la observațiile cotidiene sau de la situația concretã a cercetãtorului. Conchidem că relația dintre cele douã tipuri de cunoaștere este dialecticã, de negare și de preluare, implicând „ruptura“, dar și „continuitatea“.

În concluzie, afirmarea continuității dintre cunoașterea comună și cunoașterea științifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuității a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoașterii științifice, precum și la ideologii aferente comunității
științifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat știința modernă). Elitismul propriu conștiinței de sine a oamenilor de știință a obstrucționat dialogul dintre spiritul științific și simțul comun. El a produs o reacție contrară din partea “oamenilor comuni”, care și-au construit o “ideologie de răspuns”, la fel de unilaterală și păguboasă: cultul experienței nemijlocite (“școala vieții”) și minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”).

2. Potențialitatea educativă a sociologiei

Prezența sociologilor în varii domenii de activitate justifică importanța socială a acestei științe

– cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educației

– oferă cunoștințe solide despre viața socială formându-l pe om ca cetățean

– promovează valorile democrației, moralității, pluralismului

-cultivă sensibilitatea față de noutate și schimbare în viața socială

– modelează personalitățile. Exemple de oameni politici care au studiat sociologia

– ajută pe fiecare să devină conștient de propriile limite, să-și exerseze capacitatea logică

Dacă avem în vedere problematica largă a sociologiei ca știință, atunci întărim convingerea că sociologia este necesară pentru că ne aduce la cunoștință idei fundamentate științific despre identitate, socializare, familie, rudenie, putere, instituții și organizații. Este cert că toți oamenii au nevoie de cunoașterea acestor teritorii în care fiecare ne ducem existența ca profesionist într-un domeniu sau cetățean.

TEMA 2

ISTORIA SOCIOLOGIEI

1. Liniamentele istoriei sociologiei

2. Dispute cu privire la originea sociologiei

3. Poziții contradictorii cu privire la importanța istoriei sociologiei

4. Presociologia și sociologia propriu-zisă

5. Sinteză asupra statutului sociologiei în aria științelor actuale

Bibliografie

Aron Raymond, Introducere în filosofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivității istorice,

Editura Humanitas, București, 1997

Costea Ștefan, Istoria generală a sociologiei – Compendiu, ediția a II-a, Editura Fundației

România de Mâine, București, 2004, pp. 11-19

Dungaciu Dan, Portrete și controverse, Editura Tritonic, București, 2008, pp. 9-35

Ferreol, Gilles (coord.), Istoria gândirii sociologice. Marii clasici, Editura Institutul European, Iași,

2009, pp. 243-283

Foucault Michel, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, Editura Eurosong & Book,

București, 1998

Herseni Traian, Sociologie. Teoria generală a vieții sociale, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1982, pp. 35-93

Ionescu I. Ion, Studiu introductiv la: Cuin Charles-Henry, Gresle François, Istoria sociologiei,

Editura Institutul European, Iași, 2002

Mihu Achim, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007, pp. 9-39, 77-79

Rotariu Traian, Sociologia ca știință. Reflecții pe marginea unei dezbateri, în: Revista Inovația Socială

Vol. 4, Nr.2, 2012

1. Liniamentele istoriei sociologiei

Sociologia este una dintre științele care-și propun să descopere sensurile și semnificațiile vieții sociale, sociologii urmărind să înțeleagă și să explice oamenilor complexitatea acesteia ca realitate globală precum și a tuturor secvențelor care o compun (atât legile specifice, cât și posibilitățile acționale ale oamenilor îndreptate spre realizarea unei dimensiuni existențiale pro-om). „Sociologia se deosebește de științele sociale particulare – scrie T.Herseni – prin faptul că studiază societatea ca întreg, nu numai una din părțile ei inte- grante (economia politică, dreptul, morala, arta, religia, filozofia, știința). Sociologia se înfățișează ca singura știință care are ca obiect de cercetare societatea ca atare, în toată complexitatea și genera- litatea ei.” Încercările de a defini sociologia ca știință au fost foarte multe fără ca aceia care au ostenit în această direcție de analiză să ajungă la consens, desigur și din cauza complexității obiectului și vastității problematicii pe care sociologia încearcă să o descrie și să o explice. Putem evidenția trei perspective diferite din care este posibilă

extragerea esenței a ceea ce este sociologia:

 ce spun sociologii despre știința lor;

 ce fac efectiv sociologii, ce rezultă din operele lor;

 ce spune analiza rațională despre această știință (formulările de mai sus aparțin acestei poziții!).

Ca oricare altă știință, sociologia, așa cum se înfățișează ea astăzi, drept conștiință științifică de sine a societății ce avansează mereu în profunzime, are un trecut, surse din care s-a format, gânditori care, conștient sau nu, au contribuit la fundamentarea adevărurilor care compun corpul deosebit de bogat și variat ideologic și paradigmatic al sociologiei.

Istoria sociologiei asumă sarcina de a aduce la lumină trecutul sociologiei, momentele ce au marcat un drum lung și sinuos al facerii sale ca știință, lupta pe care au dus-o gânditorii pentru a curăța interpretările cu privire la viața socială de denaturările furnizate de simțul comun, de experiența cotidiană a oamenilor confruntați cu problematica vieții, pentru a pătrunde întreaga complexitate a vieții so- ciale și a o furniza oamenilor îmbogățită de strălucirea adevărului.

În literatura de specialitate putem găsi o mulțime de lucrări intitulate Istoria sociologiei sau care tratează într-un fel sau altul problematica acesteia, ceea ce nu înseamnă că sociologia nu are un trecut unic, cel real, cel petrecut ca fapt științific de-a lungul secolelor. Înseamnă doar că sunt posibile mai multe interpretări ale acestui drum parcurs și totodată se confirmă faptul că realitatea este întotdeauna

mai bogată decât o poate gândirea conceptualiza pentru a o reda. În

ceea ce privește trecutul sociologiei, gândirea nu a reușit, într-o singură sinteză, să cuprindă întreaga complexitate a acestui parcurs, astăzi ea fiind în măsură să ne ofere interpretări diverse bazate pe perspective diferite.

Complexitatea sociologiei, drumul sinuos pe care l-a parcurs până astăzi, au generat mai multe opțiuni metodologice, fiecare cu avantajele și dezavantajele proprii prin care se impune sau își subliniază limitele; odată fructificate, au fost posibile tot atâtea istorii ale sociologiei, fiecare însumând:

 mulțimea teoriilor sociologice apărând ca un muzeu al spiritului teoretic;

 distincția între ceea ce este valid, durabil și ceea ce este fals sau nedovedit în lungul drum parcurs de sociologie;

 acele rezultate ale cugetării despre societate care pot ajuta la evidențierea dilemelor și problemelor din actualitate;

 idei existente în operele înaintașilor utilizabile în dezbaterile con- temporane de idei și care să alimenteze reflecția teoretică actuală;

 acele idei care se instituie ca mijloc de a înțelege mai bine statutul actual al sociologiei și relațiile sale cu alte discipline sociale, pre- cum și cu practica socială;

 o compoziție ideatică omofonică (ideile să fie înscrise pe o axă unică, progresivă, ca momente succesive ale unui fond progresiv de cunoaștere înscris pe axa timpului) sau una polifonică (ca dialog între idei, teorii fiecare reprezentând o încercare de a interpreta viața socială chiar dacă nu cu succes);

 o compoziție ideatică ancorată în realitate, militantă și motivată;

 o compoziție de tip muzeistic în care sunt expuse spiritele repre- zentative ale gândirii cu privire la viața socială după un criteriu cronologic sau unul de apartenență, ambele bine precizate.

Dacă dorim să fim mai riguroși pentru a pune în evidență criteriile după care au fost posibile istorii ale sociologiei atunci le adu- cem în atenție pe cele relevate de Dan Dungaciu (vezi dezvoltările autorului în Portrete și controverse, Editura Tritonic, București, 2008) Sociologul bucureștean, urmând topologia lui Donald N. Levine, ape- lează de fapt la logica internă a sociologiei care cuprinde concepte, teorii, doctrine, metode, orientări, școli, paradigme etc., toate devenind criterii ce fac posibile tot atâtea istorii ale sociologiei, desigur parțiale:

 criteriul evoluționist (pozitivist)

 școala sociologică;

 ideea sociologică, conceptele și perspectivele sociologice;

 repere (figuri) exemplare ale sociologiei;

 sinteza;

 paradigma sociologică;

 ideea sociologică și contextul cultural;

 ideologia;

 criteriul național ;

 originea sociologiei;

 perspectiva dialogală .

Deducem de aici că istoricii sociologiei au urmat căi diferite pentru a-și crea operele precum și conținutul necesar pe care-l cuprinde o istorie completă a sociologiei:

 rezultatele cercetării teoretice înregistrate de-a lungul timpului

 rezultatele cercetării empirice

 rezultatele cercetărilor de laborator, documentare, etc., toate acestea privite dintr-o anumită perspectivă, fie teoretic actualistă, fie pragmatică, fie explicativă, fie descriptivă;

Cu siguranță că din istoria sociologiei nu pot fi omise marile personalități creatoare și operele lor nemuritoare, organizațiile care au favorizat și întreținut cercetarea și au format noi generații de cercetători, dar și mijloacele în care cercetătorii și-au făcut cunoscute rezultatele muncii lor (cărți, reviste, reuniuni internaționale etc.). Ea trebuie sa cuprindă, deopotrivă, reușitele și erorile sale. Orice alt cuprins reduce istoria sociologiei la una parțială, perspectivală, esențialmente incompletă, dar necesară dacă îndeplinește obiectivul pe care-l propune autorul.

Mai există însă un aspect care nu trebuie scăpat din vedere pentru că el complică și mai mult elaborarea istoriei sociologiei fără cusur. Sociologia își extinde aria de interes asupra unui domeniu deosebit de vast, practic asupra tuturor componentelor vieții sociale, fiecăreia putându-i-se atașa termenul sociologie, formând astfel un buchet extrem de stufos de sociologii; este posibilă chiar o sociologie a sociologiei. Asociația internațională de sociologie a apreciat că știința pe care o păstorește este astăzi divizată în cincizeci și opt de sociologii, iar Asociația americană pentru sociologie, făcând un nou inventar, constată existența a nu mai puțin de șaizeci și trei de sociologii. Desigur că fiecare dintre aceste sociologii are dreptul să revendice o istorie a sa pe lângă istoria sociologiei în general.

Merită semnalat faptul că istoria sociologiei nu cuprinde rezultate elaborate în mass-media (analize, talk-show), pe cele proprii modalităților literarartistice (eseuri) sau cercetării administrative, juridice, pe cele rezultate din activități de culegere de informații realizate de organele specializate. În general, sociologia sărăcește, își pierde identitatea de știință, în momentul în care cumulează rezultate ale preocupărilor neintenționate, comune și colective, lipsite de prelucrare rațională.

Istoria sociologiei se înscrie în rândul istoriilor posibile, de la autobiografie până la istoria universală. Atunci când un anumit individ reflectă la aventura vieții sale se naște autobiografia, atunci când o colectivitate reflectă asupra trecutului său se naște istoria particulară, atunci când omenirea reflectă asupra mersului său dintotdeauna se naște istoria universală și, în mod firesc, atunci când sociologia își rememorează pașii parcurși odată cu trecerea timpului, se naște istoria sociologiei.

Istoria sociologiei este o sintagmă care numește o realitate desfășurată, aceea a apariției și a devenirii sociologiei și, în același timp, desemnează posibilele interpretări pe care gânditorii le-au oferit acestei deveniri, rezultatele scrise ale perspectivei din care fiecare creator a înțeles acest proces deosebit de amplu. În funcție de modul în care punem accentul, pe primul sau pe al doilea termen al sintag- mei, ne putem afla fie în câmpul de analiză propriu istoriei, fie în cel al sociologiei. Noi suntem interesați să accentuam al doilea termen, adică să oferim o sociologie din perspectivă istorică, să privim socio- logia prin lupa trecerii timpului dezvăluind realizările sale înscrise în timpul cronologic, să abordăm istoria din perspectiva care este pro- fitabilă studierii sociologiei, asumarea faptelor demne de a face parte din fondul interpretativ al sociologiei. Procedăm astfel la scrierea unui discurs în care procedurile de includere și implicit de excludere țin de rațiunea disciplinei în care ne mișcăm. Disciplina – susține Michel Foucault în Un discurs despre discurs – este un principiu de control al producerii discursului. Ea îi fixează acestuia din urmă limite prin jocul unei identități care are forma unei reactualizări permanente a regulilor.

Dacă ținem seama de toate aceste considerente, atunci istoria sociologiei ne apare ca o scriere de mare complexitate, cu o informație extrem de bogată rânduită după anumite criterii și exigențe metodologice pe care autorul le crede pertinente în a descrie corect drumul parcurs de sociologie.

Istoria sociologiei desemnează înțelegerea retrospectivă a devenirii sociologiei, a tot ceea ce o definește ca știință, fiind, odată finalizată, conștiința de sine a sociologiei.

A alege între aceste multiple posibilități nu este un demers facil. Dimpotrivă! Important este ca rezultatul să se instituie cel puțin ca moment, cale către adevărul sociologic al istoriei umanității, care, cum ne spune Hegel în Prelegeri de istorie a filosofiei „pentru omul liber de prejudecăți… va rămâne pentru totdeauna un cuvânt mare și va face să-i bată inima…”

2. Dispute cu privire la originea sociologiei

Problema nașterii sociologiei, momentul din evoluția societății în care se poate vorbi despre sociologie, este mult dezbătută și nu numai steril teoretic, ci și cu serioase implicații în justificarea sociologiei ca știință. Putem aduce în atenție cel puțin cinci opțiuni diferite cu privire la această problemă:

 a apărut odată cu începuturile gândirii omenești orientate spre deslu-

șirea propriei existențe;

 este un rezultat al vremurilor moderne avându-și originea în Renaștere;

 secolele XVII-XVIII au găzduit importante scrieri despre revoluțiile din Anglia și Franța, care ar trebui considerate începuturi ale sociologiei;

 își află originile în romantismul secolului XIX, mișcare spirituală îndreptată împotriva iluminismului, a naturalismului și a poziti- vismului, a cărui descoperire relevantă este și conceptul de comu-

nitate;

 își află originea în gândirea veacului al XX-lea.

Fiecare opțiune își apără cu strășnicie poziția, intervenind în dispută cu argumente de o mare diversitate. Cheia acestor neînțelegeri pare să se afle în:

 înțelesul diferit pe care autorii îl atribuie conceptului sociologie, conceptului origine sau amândurora;

 faptul că apariția sociologiei nu a fost un eveniment instantaneu, ci a însemnat un proces îndelungat de fortificare interioară și acumulări care au contribuit la structurarea unui ansamblu teoretic armat cu caracteristicile științei;

 pericolul care a pândit continuu sociologia, acela de a identifica simțul comun, antrenat în practica socială, cu analiza sociologică. Sociologia s-a născut abia atunci când gândirea a câștigat definitiv bătălia cu interpretarea trivială, cea pe care omul de rând o obține în mod firesc, viețuind în societate;

 lipsa de unitate în fixarea și acceptarea obiectului și problematicii sociologiei;

 realitatea potrivit căreia nicio teorie nu satisface simultan toate criteriile pentru a fi satisfăcătoare. James S. Coleman („Introduction”, în: Rational Choice Theory. Advocacy and Critique), constată că o teorie sociologică pentru a atinge acest deziderat trebuie să îndeplinească două criterii majore:

1. setul de fenomene explicate să-l constituie comportarea sistemelor sociale (mai mari sau mai mici) și nu comportamentul persoanelor individuale;

2. explicarea comportării sistemelor sociale necesită explicarea în termenii comportamentului actorilor în sistem, ceea ce implică:

 o teorie a tranziției de la nivelul comportamentului sistemului social la nivelul comportamentului actorilor individuali, adesea exprimată ca problemă micro-macro;

 o teorie psihologică sau un model al surselor acțiunii individuale.

Nu numai momentul din cursul istoriei este obiect de dispută, numeroase controverseexistă și asupra surselor sale, obiective și intelectuale. Precursorii, întemeietorii, bornele esențiale ale evoluției sociologiei, autorii importanți și cei auxiliari, școlile, ideile și teoriile care merită inventariate sau eliminate, ca să amintim doar câteva, constituie tot atâtea subiecte asupra cărora autorii de istorii ale socio- logiei nu au căzut de acord, gâlceava lor continuând și astăzi cu și mai mare înverșunare decât altădată.

3. Poziții contradictorii cu privire la importanța istoriei sociologiei

Este cert că istoria sociologiei există ca disciplină academică sau ca material de analiză în numeroase cărți și studii savante, că face parte din patrimoniul sociologiei și al culturii universale. Această evidență nu a împiedicat însă manifestarea a două poziții contradictorii cu privire la necesitatea acesteia, mai ales în contextul accelerării dinamicii vieții sociale, al apariției unor valuri de probleme sociale care își așteaptă rezolvarea pertinentă urgentă.

Prima poziție se declară ostilă istoriei sociologiei încercând să rezolve în defavoarea ei conflictul între nevoia de a restitui drumul parcurs de sociologie și imperativele stringente ale vremii. Autorii acestei poziții cred că timpul nu mai permite luxul poposirii asupra istoriei, sarcina sociologilor fiind drastic limitată la cercetarea actualității. Realitatea faptului potrivit căruia lipsește o sociologie cu valabilitate eternă și funcționarea nedisimulată a legii pretenției nesfârșite descurajează intenția aprecierii pozitive a istoriei sociologiei. În acest fel, istoria sociologiei este considerată un domeniu nerelevant pentru sociologie, un cimitir al gândurilor ori un lux pe care sociologia nu și-l mai poate permite. Empirismul american a lansat acest îndemn sociologilor, arătând că vremea marilor sisteme a apus, rememorarea lor fiind o întreprindere de prisos. Mai mult, constatând că astăzi cercetarea sociologică folosește mai puțin decât a abandonat din tot ceea ce s-a acumulat ca idei sociologice, concluzia acestei poziții se întărește ca opinie valabilă. Ceea ce este, ceea ce trebuie să fie istoria sociologiei reprezintă un subiect de dispută între sociologi. Experimentele de până acum nu au însemnat tot atâtea succese.

Comprehensiunea este idealul oricărui istoric al sociologiei; el dorește să realizeze pătrunderea în trecutul sociologiei pe această cale. „Vorbim despre comprehensiune când cunoașterea desprinde o semnificație care, imanentă realului, a fost sau ar putea să fie gândită de cei care au trăit-o sau au realizat-o” (R. Aron, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivității istorice, Editura Humanitas, București, 1997); istoricii sociologiei au rămas însă la stadiul de intenție. Greutatea eșecului determină în mod firesc prăbușirea sa.

Pentru critici, pentru cei care și-au propus expulzarea istoriei sociologiei din aria sociologiei, toate acestea sunt semnale clare, irefutabile, ale inutilității sau chiar ale imposibilității sale organice. Sunt poziții și mai radicale. Desființând sociologia ca ansamblu de doctrine corelate, diferită deci esențial de științe precum chimia sau economia, fiind fără continuitate, cu discontinuități care nu permit un fir călăuzitor și mascând-o în forma unui cuvânt, Vayne Paul într-o lucrare ce a făcut carieră, intitulată sugestiv Comment on écrit l’ histoire, afirmă descurajator pentru cel ce crede în posibilitatea ei: „….a scrie istoria sociologiei începând cu Comte, Durkheim, trecând pe la Weber, Parson și Lazarsfeld nu înseamnă a scrie istoria unei discipline, ci aceea a unui cuvânt”.

În acest repertoriu argumentativ, istoria sociologiei este condamnată să părăsească teritoriul sociologiei sau, în cel mai bun caz, să rămână apanajul celor care cred încă în valoarea cercetării în sine, de dragul ei. Apologeții acestui mod de gândire nu trebuie condamnați. Ei constată un aspect pe care-l cred valabil deși nu-l doresc fiind în situația medicului care, atunci când declară că pacientul său va muri, nu-și manifestă simultan și dorința de a-l vedea mort.

A doua poziție este cea care apreciază istoria sociologiei nu numai ca indispensabilă în formarea sociologului, ci și ca miez al sociologiei în întregul său. „Nici un tratat pur sistematic – scrie T. Herseni – nu ne poate înfățișa sociologia întreagă – el exprimă tot numai punctul de vedere al unei școli sau direcții sociologice. În sociologie nu putem pătrunde decât prin mijlocirea istoriei”. Ea este considerată, mai mult decât o simplă refacere a devenirii interioare a sociologiei, o cale de a ne explica însăși devenirea omului și a mediului său existențial. În această perspectivă istoria sociologiei are viitor, chemarea spre aprofundarea ei fiind adresată tuturor sociologilor. Numai astfel poate fi descoperită și adusă la lumină viața cugetării sociologice din tot- deauna, fără de care cercetarea actuală se autocondamnă la asfixiere prin insuficientă fundamentare. Vorbind despre filosofie, C. Noica scrie în Cum e cu putință ceva nou: „Istoria (ca istorie a filosofiei – n.ns.) e într-adevăr legată de filosofie, ține într-o asemenea măsură de intimitatea ei, încât destinul celei din urmă e de a purta cu sine pe cea dintâi”. Aceeași formulare este acceptabilă pentru sociologie. Ne situăm pe această poziție de esență și, în acest fel, respingem corul ingratitudinii manifestat de poziția mai sus descrisă, aliată con- damnabilă a grecilor care în loc să-l prețuiască pe Socrate, l-au obligat să bea cucută, a iudeilor care l-au răstignit pe Isus, a Occidentului care l-a ars pe rug pe Giordano Bruno și exemplele de ingratitudine dezonorantă pot continua la nesfârșit. În cele ce urmează, aducem în spri- jinul poziției pe care o adoptăm principalele argumente.

4. Presociologia și sociologia propriu-zisă

La modul propriu, istoria sociologiei este „biografia” propriei deveniri, o dimensiunea niciodată complet reconstituită a unei realități care, dacă nu ne mai aparține temporal, constituie totuși o însemnată componentă valorică a prezentului. În această accepțiune, presociolo- gia poate face parte din istoria sociologiei sau este un apendice forțat?

Istoricii vorbesc despre preistorie și o includ în istoria istoriei (istoriografie) știut fiind că ea contribuie la înțelegerea istoriei. Atunci când ne scriem biografia nu omitem desigur părinții, rudele apropiate, chiar evenimente cu efecte importante pentru evoluția noastră ulterioară petrecute înainte de a ne naște (intrauterin). Când vine vremea să aducem un/o prietenă acasă pentru a-l/o prezenta părinților, consta- tăm că aceștia sunt mai interesați de proveniență, de trecutul său (pre- biografie), de părinți și rude, decât de caracteristici care ne-au determinat pe noi să-l apropiem. Atunci când studiem moartea nu putem omite viața, locul în care s-a cuibărit pentru ca, odată, să o înfrângă pentru a se manifesta.

Sunt, cred, suficiente argumente pentru a susține ideea potrivit căreia istoria sociologiei trebuie să cuprindă două mari capitole, presociologia și sociologia propriu-zisă, fiecare dintre ele putând fi defalcată pe perioade ce cumulează un specific indubitabil.

Personalitățile care au lucrat pentru construcția presociologiei, pe care le numim precursori, au fost filosofi, iar cele care au clădit conținutul sociologiei propriu-zise, pe care le numim creatori, au avut o sumedenie de specialități. Sociologia propriu-zisă a fost făurită de ingineri, juriști, economiști, avocați etc., cu siguranță pentru că ea cumulează câte ceva din toate aceste specialități profesionale.

Gândirea despre viața socială a parcurs, ca încercări ale cu- noașterii îndreptate spre depistarea adevărului, următoarele stadii elocvent descrise de Platon în dialogul Republica: de la ignoranță care produce erori, adică „ceea-ce-nu-este”, la știință care comunică ade- văruri, adică „ceea-ce-este”, trecând prin opinie, ca treaptă care oferă valori intermediare situate între fals și adevăr, adică între „ceea-ce- este” și „ceea-ce-nu-este”. Lunga perioadă în care erorile au coabitat cu opiniile, în care opiniile au înlocuit succesiv erorile formează presociologia .

Presociologia cuprinde perioada de gestație a gândirii umane în lungul drum parcurs pentru autoclarificări, pentru înlăturarea erorilor și pentru a păși pe un teren sigur, fundamentat, al interpretării vieții sociale. Ea desemnează căutarea apariției sociologiei, izvoarele intelectuale ale acesteia, întregul efort spiritual al multor generații de truditori animate de gândul generos că, odată, societatea se va dezvă- lui limpede, așa cum este ea, gândirii umane. Ideile produs ale gândirii sociale a filosofilor precursori reprezintă tot atâtea perspective ale gândirii sociologice propriu-zise. Acest preludiu, ca efort îndreptat spre găsirea identității unei științe în stare să ofere o bună interpretare a vieții sociale, a fost îndelungat; aproape nouă secole fiind necesare pentru această minunată căutare în care s-a angrenat inteligența umană. La încheierea lor a reușit, născând o nouă posibilitate de inte- rogare a vieții sociale care, de atunci, poartă numele SOCIOLOGIE

Presociologia este în întregime filosofică, ea se ascunde sub haina acesteia ca filon social. Cuprinde o perioadă lungă din istoria umanității ce subîntinde două etape:

a. căutări – începută cu filosofia Greciei antice și încheiată odată cu apariția Iluminismului (sfârșitul secolului XVII). La rândul său, etapa căutărilor o putem divide în:

 filonul social al gândirii filosofice din Grecia antică;

 filonul social al gândirii filosofice creștine din Evul Mediu;

 filonul social al gândirii filosofice renascentiste și a secolului clasic.

b. filosofia istoriei (politică); începe odată cu Iluminismul și se încheie la mijlocul secolului XIX.

Atunci când adevărul a fost posibil, când cugetarea umană a cucerit puterea de a-l scoate la iveală, înlăturând zgura opiniei și erorii, atunci ne aflăm în perioada sociologiei propriu-zise.

Sociologia propriu-zisă cuprinde o mulțime de curente, școli, creatori, idei, teorii pe care ne vom strădui să le rânduim, în primul rând în interes didactic, cum putem mai bine. Desigur că nu definitiv!

Afirmarea sociologiei propriu-zise a fost posibilă atunci când gândirea umană a ajuns la dezvoltarea necesară pentru a se desprinde din pântecul filosofiei unde a germinat, atunci când, după cum ne spunea nouă, studenților, eminentul profesor clujan Ioan Aluaș, s-au întâlnit condițiile endogene (intrinseci, imanente) și exogene (extrinseci, transcendente). În acest fel, sociologia propriu-zisă, ca inedită și superioară modalitate de cucerire a adevărului despre viața socială, nu s-a înstrăinat definitiv de presociologie, a cărei caracteristică principală a fost perspectiva filosofică, ci a păstrat legătura prin intermediul istoriei sociologiei care, ca garant al legăturii, totodată, îi subliniază identitatea oferită de dimensiunea științifică a esenței sale.

În concluzie putem afirma că filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil și complicat, dar încununează un remarcabil demers științific al noii științe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obținerea recunoașterii sale academice. Automatizarea n-a fost o problemă de ambiție sau de orgolii științifice, ea fiind reclamată de însăși evoluția societății moderne care plasa omul, pentru prima oară de la devenirea sa, în fața unei alternative grave, dar îndrăznețe: modernizarea autentică a socialului, în noul cadru socio-istoric, era posibilă numai printr-o redefinire a sa din interior și prin redefinirea valorilor general- umane. Sociologia era știința chemată să preia inițiativa și să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferențele esențiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de același obiect de studiu – societatea -, sunt de viziune și de metodă. „în timp ce sociologia cercetează constituția de fapt a proceselor sociale, a instituțiilor, ocupându-se de problema existenței reale a societății, filosofia socială urmărește determinarea sensului ei , aprecia Petre Andrei. Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanțat de filosofia socială îl reprezintă și faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent.

5. Sinteză asupra statutului sociologiei în aria științelor actuale

Cercetătorii domeniului științei au ajuns la concluzia că aria științei este vastă și dificil de introdusă în limite rigide, tot așa cum este dificil de a trasa granițe între ele. Pentru uz didactic acceptăm că este posibilă o diviziune a științelor în felul următor :

științele logico- matematice și empirice.

– obiectul științelor logico- matematice îl constituie o lume a formelor logice, construită integral prin conceptele care definesc „obiectele” ideale cercetate, iar propozițiile sunt acceptate sau primesc valoarea de adevăr exclusiv prin deducție (demonstrație).

– în științele empirice, conceptele au un referențial empiric, însușirile „obiectelor” sunt detectate prin intermediul organelor de simț sau al aparatelor care prelungesc simțurile umane, iar propozițiile sunt acceptate – dincolo de consistența logică a sistemului în care se încadrează – doar în măsura în care sunt testate (verificate) empiric,

științe ale naturii și socio-umane (ale culturii, ale spiritului etc). Fiecare se

ocupă de domenii distincte ale existenței : primele de elementele naturii, cele din urmă de societate și om

științe ale unor fenomene „simple” și științe ale unor fenomene complexe.

Deși mai puțin utilizată și probabil lăsând impresia că este mai puțin clară, această diviziune rezultă din acceptarea existenței deopotrivă a fenomenelor simple și complexe. Calitatea fenomenelor simple (caracterul cvasiexact) facilitează aplicarea matematicii, prin construirea unei teorii matematizabilă (căci se pot identifica ușor „obiectele” empirice cu cele ideale); calitatea fenomenelor complexe (numărul redus de relații semnificative) permite folosire cu deosebit succes a metodei de cercetare experimentale deoarece căci este posibilă izolarea fenomenelor și controlul factorilor ce intervin în producerea lor.

d. științe ale fenomenelor anistorice și cele ale fenomenelor istorice. Una dintre cele mai pertinente contribuții la fundamentarea deosebirii despre care se vorbește aici mi se pare cea a marelui nostru istoric A.D. Xenopol, care încă de acum mai bine de un secol ne atrăgea atenția asupra distincției dintre „faptele de repetiție” și „faptele de succesiune”. Esențială aici este constatarea că fenomenele anistorice se manifestă, în timp, la modul repetitiv, ceea ce permite cercetătorului să deceleze legi generale și universale, adică sunt îndeplinite câteva condiții reclamate de cunoașterea științifică în forma sa ideală. Numai științele faptelor de repetiție sunt cele care pot găsi legi generale care să guverneze desfășurarea fenomenelor; numai în măsura în care un fenomen se repetă aidoma la nesfârșit apare posibilitatea de a descrie legic „mișcarea” sa.

Științele istorice sunt cele în care timpul nu este o variabilă exterioară, adică un reper, pentru desfășurarea fenomenelor, ci una intrinsecă acestora, în sensul că schimbările sunt continue (chiar dacă lente, privite la scară umană, cum este, de pildă, evoluția speciilor sau transformările geologice) și fiecare moment, perioadă, epocă este diferită de cele anterioare. În genere științele despre societate sunt de acest tip, dar, cum se vede din exemplele de mai sus, ele nu au „monopolul” acestei forme. În genere, științele istorice sunt științe ale unor fenomene complexe căci de aici provine, în fond, variabilitatea în timp a manifestărilor: schimbarea continuă a componenței constelației de factori și de condiții ce influențează fenomenul cercetat.

e. științe „tari” și științe „moi”.. În general, se vorbește despre științe „tari” atunci când se pot construi teorii riguroase, chiar posibil de transpus în limbaj formal-matematic, teorii ce conțin legi universale, pe baza cărora se realizează predicții. În restul cazurilor, vom avea de a face cu științe „moi”. Dacă lucrurile stau așa, vom înțelege că distincția între științele „tari” și cele „moi” este una mai problematică decât e cazul cu alte dihotomii despre care vorbim aici. Mai precis spus, dacă acceptăm ca făcând parte din prima grupă doar disciplinele care vizează fenomene repetitive simple, ce permit deci construcția de teorii formalizate, atunci lotul acestor științe este unul foarte redus și, în consecință, clasa științelor „moi” este una foarte largă și diversă. Într-adevăr, se pot include în această categorie de la științe sau ramuri de știință cu statut foarte solid, cum sunt unele părți ale biologiei sau chimiei, care, chiar dacă privesc fenomene repetitive, au de a face cu realități complexe ce nu pot fi integral formalizate, și până la științe cu adevărat „moi” precum istoria, sociologia etc.

f. științe fundamentale (sau teoretice) și științe aplicative (tehnice sau normative). Prima categorie cuprinde discipline al căror scop fundamental constă în a construi un cadru teoretic și metodologic pentru înțelegerea, explicare fenomenelor specifice realității studiate. Ele oferă, o cunoaștere gratuită, negăsindu-și justificarea în vreo aplicație practică. Celelalte, dimpotrivă, sunt chemate să rezolve probleme practice, indiferent de câmpul lor de aplicabilitate. Așa de pildă, științele inginerești ne învață să construim mașini, drumuri, rachete etc., cele medicale să prevenim și să vindecăm boli, cele pedagogice să facem educație copiilor sau adulților etc. E limpede că științele aplicative se bazează pe cele teoretice în găsirea de soluții practice, în vreme ce cele teoretice își trag seva, își definesc temele de cercetare inspirându-se din practica umană; ba chiar mai mult, în cazul încercării rezolvării unor probleme practice, atunci când teoriile existente par neputincioase pentru a sugera variante de acțiune, se pot dezvolta componente teoretice ale unor discipline fundamentale. Dar asta nu înseamnă că nu putem face mereu o distincție clară în privința a ceea ce așteptăm de la o cercetare fundamentală și ce așteptăm de la una aplicativă.

Și acum despre SOCIOLOGIE

Sociologia face parte din rândul științelor, așa cum se întâmplă și cu alte discipline sociale, depășind clar limitele cunoașterii comune prin mai multe caracteristici.

Sociologia este o știință empirică, întrucât ea abordează o realitate exterioară subiectului cunoscător, descrierea acestei realități neputându-se face doar prin introspecție sau prin raționamente logice, fiind nevoie mereu de testarea / verificarea aserțiunilor și, mai general, a teoriilor.

Această poziție (sociologia ca știință empirică) este adoptată, explicit sau implicit, de aproape toți cei care cugetă asupra statutului său.

Doar la periferia preocupărilor de cercetare, printre eseiști și jurnaliști, specializați în „chestiuni de societate” și în rândul celor ce țin discursuri mistice, care încă de pe vremea lui Durkheim s-au indignat de ideea unei științe a omului, pot apărea idei care neagă apartenența sociologiei la familia științei.

În al doilea rând, sociologia aparține, așa cum bine se înțelege, câmpului științelor sociale sau socio-umane. În aria sa de cercetare intră fenomene și procese ce se regăsesc în oricare din dimensiunile realității sociale. Importanța precizării acestui fapt este capitală, pentru a înțelege discuțiile privind obiectul și natura disciplinei, atât pe linia evidențierii complexității obiectului cât și pentru a evita sterilitatea unor dezbateri. Într-adevăr, mulți dintre cei care discută despre sociologie ca știință au în vedere doar una (unele) dintre dimensiunile evidențiate. Cea mai clară și frecventă situație de acest gen se creează prin a atribui sociologiei doar rolul de a descrie și explica/înțelege comportamentele și/sau ideile (adică opiniile, atitudinile, intențiile, aspirațiile etc.) indivizilor umani. Accentul pe individ este mai puternic azi decât în timpul vieții părinților fondatori ai sociologiei, grație atât unei tendințe obiective de „individualizare” a societății (reducerea constrângerilor grupale asupra membrilor) cât și datorită dezvoltării unor forme ideologice de supradimensionare a locului și rolului individului în raport cu societatea.

Cert este faptul că atunci când se abordează problema obiectului sociologiei și acesta este redus la problematica menționată mai sus, sunt neglijate aspectele macrosociale, supraindividuale, fenomenele care nu pot fi deduse doar din reacțiile indivizilor, văzute pe dimensiunea raționalității sau pe cea a afectelor. Este clar că tot ceea ce există în societate este rezultatul acțiunilor indivizilor; dar aceste acțiuni au generat de-a lungul timpului construcții sociale care, pentru persoanele care trăiesc la un moment dat sunt nu doar exterioare și constrângătoare, dar pot fi detașate de geneza lor și abordate ca realități de acest nivel. De asemenea, și dacă privim lucrurile pe o secvență temporală scurtă, în societate au loc manifestări ale unor fenomene colective ce nu pot fi deduse din (ori pentru explicarea cărora nu e nevoie să se coboare la) acțiunile individuale. Sau, așa cum spune Dominique Schnapper: „Chiar dacă trebuie depășită așa-zisa opoziție între om și societate, chiar dacă omul este social în interiorul propriei individualități iar societatea este produsul conjugării, adesea neprevăzută, a unor acțiuni individuale, nu e mai puțin adevărat că ceea ce e colectiv dobândește propria sa logică și propria sa dinamică ce transced voințele individuale.”

În al treilea rând sociologia este o știință a fenomenelor complexe. Într-adevăr, este limpede, pe de o parte, pentru oricine a practicat cercetarea concretă în câmpul social că încadrarea entităților empirice – indiferent că e vorba de indivizi, grupuri sau alte unități – în clasele unei scale nominale sau ordinale este mereu dificilă, ca să nu mai vorbim de măsurare. Orice fundament teoretic am utiliza pentru a defini, de pildă, sărăcia, mereu vom fi confruntați în cercetările empirice cu probleme de atribuire a statutului de „sărac” unor categorii de persoane, ca să nu mai amintesc de dificultatea măsurării „gradului de sărăcie”. Doar o serie de decizii arbitrare scot la liman astfel de studii, de unde și controversele ce apar în privința rezultatelor.

Apoi, pe cealaltă parte, fenomenele sociale sunt complexe în sensul că este, de regulă, imposibil să găsim legături strânse de determinare între unul sau două fenomene (cauză) și alt fenomen (efect), restul relațiilor fiind de un ordin de mărime neglijabil. Această idee nu este unanim acceptată. S-a spus nu o dată că lumea fizică este tot atât de complexă ca cea socială. Ba chiar că noi avem avantajul că putem să ne punem în situația celorlalți pentru a le înțelege comportamentul, ceea ce nu-i posibil în raport cu un atom, de pildă. S-a spus că e mai ușor să prezici cum va vota un om decât locul în care va cădea o frunză dintr-un copac la venirea toamnei. Sunt desigur lucruri adevărate, dar astea nu sunt argumente împotriva poziției aici susținute. Știința (fie că-i fizica, chimia sau sociologia) nu are nicicând pretenția de a descrie complexitatea lumii în integralitatea ei. Nașterea mecanicii a fost posibilă în momentul în care s-a trecut de la încercarea de a descrie mișcarea frunzelor unui copac (viziunea aristotelică) la mișcarea punctului material, deposedat de toate proprietățile fizice, în afara câtorva considerate esențiale, pornind de la care s-au descoperit legile mișcării mecanice (viziunea galileiană), cu relevanță pentru o întreagă gamă de fenomene. Ceea ce susțin eu aici e faptul că o asemenea reducție este imposibilă în studiul societății, întrucât simplificări de acest gen ne conduc la concluzii fără nicio relevanță în cunoașterea societății.

Trebuie să remarcăm că în studiul socialului mai apare o formă de complexitate, nemenționată anterior, ce provine din imposibilitatea practică de control al factorilor (deci nu doar logică, ținând de bogăția legăturilor, ci de aplicarea efectivă a experimentului în forma sa standard, datorită lipsei posibilității de a acționa asupra variabilelor). Faptul că în sociologie și, în genere în științele sociale, experimentul clasic nu este direct aplicabil este recunoscut azi de aproape toată lumea, pentru această idee pledând, cum se știe, chiar Durkheim, sociolog învinuit în ultimul secol de toate păcatele pozitivismului.

În al patrulea rând, sociologia se ocupă de „fapte se succesiune”, în limbajul lui Xenopol, sau, cu o expresie mai utilizată, de fenomene istorice. Această caracteristică este comună tuturor științelor sociale dar e proprie și multor ramuri, discipline din științele naturii, iar consecința fundamentală a acestui fapt este aceea că nu există legi generale și nici posibilitatea unor predicții certe. Pe de altă parte, nu toate disciplinele istorice sunt identice din punctul de vedere al capacității de a uza de explicații întemeiate și de a face unele anticipări probabile. Ca în cazul oricărei alte științe de acest gen, și atuul principal al sociologiei îl constituie construcția unui discurs riguros (comparativ cu cunoașterea comună) pentru explicarea fenomenelor sociale care au avut deja loc și abia pornind de aici, prin analogii și evidențierea unor tendințe, se poate proceda la încercări de anticipare a unor fenomene – și asta doar pe termen scurt.

Caracterul istoric al fenomenelor sociale, demască faptul că odată cu schimbările sociale se produc și schimbări în tematica sociologiei, una dintre problemele acestei științe fiind aceea că-și pune mereu alte întrebări. Așa se face că modelul teoretic al lui Parsons, de exemplu, a fost abandonat în cursul anilor 1960 nu pentru că el ar fi condus la concluzii false, ci pentru că problemele tratate de acesta erau percepute ca fiind tot mai puțin pertinente într-un mediu social și politic transformat. În consecință, caracterul cumulativ al unei părți din cunoștințele sociologice nu mai este socialmente recunoscut vechile rezultate apărând «depășite» în lumina noilor piste de cercetare.

În al cincilea rând, dacă am rămâne la o distincție rigidă științe nomologice – științe idiografice, apare destul de clar că sociologia nu poate fi încadrată ferm în niciuna dintre cele două categorii. Este cert că puține științe sunt pur ideografice (dacă există vreuna!) și puține științe sunt strict nomologice, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a disciplinelor cu caracter științific se află undeva la mijloc sau, cu alte cuvinte, că aici nu e vorba de o clasificare dihotomică ci de una cu stări graduale, plasate între doi poli desemnați cu expresiile respective.

Dar am arătat déjà că sociologia nu produce legi generale (deci nu e încadrabilă strict în clasa științelor nomologice), dar nici nu se reduce la simple descrieri de fenomene singulare. Sociologia nu caută legi generale, ci urmărește să descopere legături de cauzalitate, care se produc frecvent și sunt ușor de recunoscut, dar care sunt declanșate, în general, în condiții necunoscute și care au consecințe nedeterminate.

În al șaselea rând, sociologia este o știință fundamentală și nu una aplicativă. Afirmația derivă din rolul jucat de socio în societate: de a oferi cunoștințe despre aspectele socialului, inclusiv despre problemele sociale, dar nu de a oferi soluții acestor probleme. Sociologia, ca orice știință empirică (fundamentală), nu spune nimănui ceea ce trebuie să facă, ci doar ceea ce poate sau – eventual – ceea ce vrea să facă.

Aceasta nu înseamnă că științele fundamentale nu au aplicații practice. Chiar și sociologia este recunoscută ca fiind bogată în astfel de aplicații. Putem aminti aici despre aplicațiile multiple în domeniul planificării urbane, în cele privind locuințele și zonele rezidențiale, în dezvoltarea infrastructurii și a habitatului, în organizarea sistemului educativ, etc.

Concluzionând, este de susținut că sociologia este o știință empirică ce face parte din domeniul mai larg al științelor sociale fundamentale. Ca toate celelalte discipline de această natură, ea aparține categoriei științelor „moi”( în clasa științelor empirice se regăsesc atât științele naturii „tari” -fizica, unele ramuri ale chimiei și biologiei- cât și cele „moi” – marea parte a biologiei, meteorologia etc.-), dar, îndeosebi grație faptului că studiază fenomene complexe și nerepetitive la modul exact, fiind datorită acestei din urmă particularități o știință istorică. Spre deosebire de unele domenii ale istoriei, sociologia nu este o disciplină idiografică, a faptelor absolut singulare, fenomenele cercetate de sociolog păstrând o anumită constanță și regularitate în structurile lor, ceea ce ne permite să considerăm știința noastră ca fiind una cvasinomologică.

În fine, sociologia – ca știință – produce cunoștințe despre fenomenele sociale cercetate, la modul sistematic și într-o formă ce permite verificarea consistenței logice și testarea empirică, adică putând fi supuse oricărui examen critic rațional, fiind astfel superioară cunoștințelor despre societate dobândite pe alte căi, inclusiv prin cunoașterea comună. În acest fel unii văd sociologia într-o poziție centrală în constelația științelor sociale, adesea ca punct de trecere obligatoriu pentru aceste discipline. Este de acceptat că, asemănător oricărei alte științe fundamentale, statutul științific sociologiei este generat de natura realității studiate, aceasta inducând și aspectele metodologice fundamentale (inclusiv lipsa de progrese în dezvoltarea tehnicilor de culegere a informației,). Influențele sociale asupra momentului istoric al apariției și apoi asupra ritmului dezvoltării oricărei științe – chestiuni cu atât mai bine studiate în cazul sociologiei – sunt incontestabile însă nu trebuie exagerate; sociologia arată așa cum arată nu pentru că sociologii sunt mai puțin inteligenți decât fizicienii și nici pentru că ea s-a născut cu 2-3 secole mai târziu decât mecanica. Ea arată așa pentru că obiectul ei este de altă natură decât cel al fizicii (ceea ce se vede foarte clar dacă trecem simultan cele două discipline prin seria dihotomiilor propuse) și, de aici, niciodată cele două științe nu vor fi similare. Altfel spus, a aștepta să apară un Galilei sau un Newton al sociologiei este o iluzie în care mulți sociologi se scaldă năzuind, la modul cel mai naiv cu putință, că se va produce la un moment dat o revoluție în disciplina noastră, care s-o plaseze direct în cercul restrâns și elitist al științelor „tari”.

TEMA 3

SOCIETATEA CA OBIECT DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI

Tezele temei

1. Definirea sociologiei

2. Obiectul de studiu al sociologiei

3. Raporturile sociologiei cu alte științe socio-umane

4. Perspective în sociologie

5. Problematica sociologiei

6. Funcțiile sociologiei

7. Disciplinele și ramurile sociologiei

1. Definirea sociologiei

Într-un sens foarte general, termenul sociologie este folosit pentru a desemna știința socialului. Filozoful pozitivist francez Auguste Comte a folosit pentru prima dată termenul de „sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie pozitive”, publicat în anul 1838. În lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „știința societății”.

Max Weber a apreciat sociologia drept știința care studiază acțiunea socială.

George Gurtvich a considerat că „sociologia este știința fenomenelor sociale totale care are drept obiect studiul global al relațiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.

Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „știința realităților sociale”.

În concepția lui Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existența socială sub aspectul ei static-structural și apoi sub aspectul dinamic – funcțional al ei, arătând fazele și tipurile sociale realizate”.

Pentru Traian Herseni „sociologia este știința societăților omenești, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieții sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de conviețuire socială”.

Dicționarul „Le Petit Larousse” definește sociologia ca fiind disciplina care „studiază științific societățile omenești și faptele sociale”.

Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu în „Dicționarul de sociologie” consideră că „sociologia este o știință despre societate”.

Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiții date sociologiei se desprind elementele fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină științifică.

Rezultă din definițiile date că sociologia, ca știință, dispune de un obiect propriu de cunoaștere și anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei, ci și al multor alte științe sociale.

Se naște în mod firesc întrebarea: ce anume conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebește sociologia, în principal de toate celelalte științe sociale, este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea. Sociologia este știința care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul faptelor, fenomenelor, relațiilor și proceselor sociale.

Sociologia se manifestă atât ca știință a socialului, forma generală de existența a vieții umane, cât și ca știință a societății globale, a organizării și dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală și a relațiilor lor atât cu sistemul social-global, cât și cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:

– teorie generală a socialului;

– teorie a societății globale;

– teorie a diferitelor subsisteme ale societății globale.

Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea și reflecția asupra vieții sociale, descoperirea disfuncționalităților și crizelor sociale de la nivelul individului și comunităților umane, dă posibilitatea de a găsi soluții la problemele cu care se confruntă societatea.

Aparitia sociologiei ca "știință a societății" a presupus din această perspectivă, posibilitatea realizării unui studiu sistematic pe mai multe nivele a complexului social, a proceselor specifice pe care le presupune. Sociologia este rezultatul cercetării explicative și comprehensive a realității sociale în ansamblul ei și a elementelor ce o compun cu legăturile complexe dintre ele, cu realitățile lor specifice, funcționând autonom, față de amsamblu. Sociologia apelează la metodele științei prin care culege fapte cuprinse sistematic în diversele domenii ale vieții societății, vizând descoperirea regularitații, a "legității" ce o guvernează. 

După Robert King Merton, sociologia urmărește cunoașterea realității așa cum este ea, fără deformarea produsă de proiectele de societate vizate de diverși indivizi, grupuri politice, religioase sau profesionale. Sociologia se structurează pe baza acumulărilor de date verificate, de judecăți probate în confruntarea cu realitatea și cu judecățile celorlalte științe asupra acesteia. Enunțurile ei sunt supuse criteriului intersubiectivității, având valabilitate la orice reînserare în condițiile specifice în care au fost enunțate. Prin demersul ei sociologia se încadrează în paradigma generală a științei, tinzând către alcătuirea unei imagini concrete, obiective, universale și comune a realității cercetate.  Realitatea socială nu poate fi studiată din afară, cercetătorul având de-a face cu fenomene inteligibile de aceeași natură cu cele în care este format, dacă este vorba de istoria societății și cu propria sa natură dacă se analizează societatea prezentă. Relațiile stabilite în interiorul societății se deosebesc de cele naturale de tip cauzal, fiind relații teleologice și de valoare. 
Cercetarea sociologică încearcă să surprindă în realitatea socială clase de fenomene sau procese specifice, caracterizate prin anume regularități, generând reacții tipice și uniforme, pentru a stabili raporturile dintre ele. Acțiunea umană se desfășoară în genere după anume modele care o ordonează. Desfășurată într-un sistem definit, ce exercită anume delimitări ale ei, ea se supune ordinii interne a sistemului, se concretizează în funcțiile lui. Ordinea presupune conformarea la regulile sistemului, la ierarhia pe care o stabilește acesta. Explicarea ordinii sociale implică recunoașterea determinismului acțiunii umane. Emile Durkheim a presupus că faptele umane, înțelese ca lucruri funcționează după un determinism universal. Modelul clasic definit de Durkheim a fost nuanțat de sociologia modernă ce presupune că o explicație determinist riguroasă a acțiunii umane nu este totuși posibilă. Abandonând proiecția newtoniană a determinismului, sociologia modernă consideră că în societate funcționează determinismul probabilist, acțiunea agenților cât și efectele ei fiind doar parțial previzibile. Există și proiecții indeterministe ce subliniază caracterul imprevizibil al acțiunii umane care este subiectivă, creatoare, capabilă de concretizări aleatorii. Este specific din acest punct de vedere tychismul lui C.S.Peirce care consideră că nu există nici o ordine în interiorul sistemului social, evenimente minore putând avea în anume contexte efecte majore. Cercetări ale teoriilor economice moderne au subliniat că activitățile specifice, la nivel microscopic, sunt practic imprevizibile, putând genera în condiții date efecte de cascadă. 

2. Obiectul de studiu a sociologiei

Sociologia este o ramură a științelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaștere oficială și instituționalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX  și XX.  La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, revoluția industrială a produs prin industrializare, profesionalizare și raționalitate științifică și economică schimbări sociale fără precedent, concretizate atât în apariția unor fenomene sociale total necunoscute, precum migrația, aglomerarea, înstrăinarea și depersonalizarea, cât și în intensificarea și extinderea la nivel de societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianța, prostituția, divorțialitatea, nașterile ilegitime, criminalitatea și sinuciderea. Schimbările produse au avut consecințe profunde asupra funcționalității societății și a vieții indivizilor, situație ce a impus nevoia cunoașterii științifice – prin observație, descriere, explicație și predicție – atât a fenomenelor respective, cât și a structurilor, instituțiilor și grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se constituie știința despre societate, sociologia ca știință de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea europeană, fiind un reflex teoretic al acestora și o încercare de răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.

Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societății dintr-o dublă perspectivă: una statică, ca factor constitutiv și de stabilitate și una dinamică, ca factor de progres și de schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenție epistemologică (teoria cunoașterii științifice – epistemologia) în efortul său de a evidenția ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.

Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod sistematic  pentru adaptare și evoluție.

Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei și anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă celebra: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrinsec, autonom.  Conform acestui înțeles societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este întâmplătoare și nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a putea fi înțeles trebuie raportat la totul în care se naște și privit paralel cu celelalte părți componente (fapte sociale) ale acestui tot.

Contribuții importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Guști s.a.

Acești gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:

1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu;

2. a se preciza raporturile cu alte discipline;

3.elaborarea unui sistem conceptual și a unei metodologii de investigație proprii sociologiei.

Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii și stabilității ei. Studiul realităților sociale arată că anumite procese, instituții și fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societății, mecanismele de funcționare a societății au devenit obiect al unor anumite discipline științifice numai după constituirea sociologiei ca știință, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.

În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităților umane și al relațiilor interumane din cadrul acestora, precum și comportamentul uman în interiorul grupurilor și comunităților umane.

Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate și complexitate, s-a conturat prin diferențierea și aprofundarea investigației științifice, un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizațiilor, sociologia economică, sociologia cunoașterii, sociologia familiei, sociologia devianței, sociologia comunităților, sociologia  morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii, sociologia educației, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca știință. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis și nuanțat al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidență capacitatea sociologiei de a evolua ca știință a socialului, de a se adapta la condițiile sociale concrete și de a încerca să răspundă provocărilor agenților sociali și cerințelor realității sociale.

3. Raporturile sociologiei cu alte științe socio-umane.

Specificul unei științe, în general, este dat de următoarele elemente:

– obiectul de cercetare;

– aria tematică și aparatul conceptual;

– perspectiva de abordare a obiectului de studiu;

– metodele de investigație;

– finalitatea cercetării științifice.

Statutului sociologiei în aria științelor actuale

Cercetătorii domeniului științei au ajuns la concluzia că aria științei este vastă și dificil de introdusă în limite rigide, tot așa cum este dificil de a trasa granițe între ele. Pentru uz didactic acceptăm că este posibilă o diviziune a științelor în felul următor :

științele logico- matematice și empirice.

– obiectul științelor logico- matematice îl constituie o lume a formelor logice, construită integral prin conceptele care definesc „obiectele” ideale cercetate, iar propozițiile sunt acceptate sau primesc valoarea de adevăr exclusiv prin deducție (demonstrație).

– în științele empirice, conceptele au un referențial empiric, însușirile „obiectelor” sunt detectate prin intermediul organelor de simț sau al aparatelor care prelungesc simțurile umane, iar propozițiile sunt acceptate – dincolo de consistența logică a sistemului în care se încadrează – doar în măsura în care sunt testate (verificate) empiric,

științe ale naturii și socio-umane (ale culturii, ale spiritului etc). Fiecare se

ocupă de domenii distincte ale existenței : primele de elementele naturii, cele din urmă de societate și om

științe ale unor fenomene „simple” și științe ale unor fenomene complexe.

Deși mai puțin utilizată și probabil lăsând impresia că este mai puțin clară, această diviziune rezultă din acceptarea existenței deopotrivă a fenomenelor simple și complexe. Calitatea fenomenelor simple (caracterul cvasiexact) facilitează aplicarea matematicii, prin construirea unei teorii matematizabilă (căci se pot identifica ușor „obiectele” empirice cu cele ideale); calitatea fenomenelor complexe (numărul redus de relații semnificative) permite folosire cu deosebit succes a metodei de cercetare experimentale deoarece căci este posibilă izolarea fenomenelor și controlul factorilor ce intervin în producerea lor.

d. științe ale fenomenelor anistorice și cele ale fenomenelor istorice. Una dintre cele mai pertinente contribuții la fundamentarea deosebirii despre care se vorbește aici mi se pare cea a marelui nostru istoric A.D. Xenopol, care încă de acum mai bine de un secol ne atrăgea atenția asupra distincției dintre „faptele de repetiție” și „faptele de succesiune”. Esențială aici este constatarea că fenomenele anistorice se manifestă, în timp, la modul repetitiv, ceea ce permite cercetătorului să deceleze legi generale și universale, adică sunt îndeplinite câteva condiții reclamate de cunoașterea științifică în forma sa ideală. Numai științele faptelor de repetiție sunt cele care pot găsi legi generale care să guverneze desfășurarea fenomenelor; numai în măsura în care un fenomen se repetă aidoma la nesfârșit apare posibilitatea de a descrie legic „mișcarea” sa.

Științele istorice sunt cele în care timpul nu este o variabilă exterioară, adică un reper, pentru desfășurarea fenomenelor, ci una intrinsecă acestora, în sensul că schimbările sunt continue (chiar dacă lente, privite la scară umană, cum este, de pildă, evoluția speciilor sau transformările geologice) și fiecare moment, perioadă, epocă este diferită de cele anterioare. În genere științele despre societate sunt de acest tip, dar, cum se vede din exemplele de mai sus, ele nu au „monopolul” acestei forme. În genere, științele istorice sunt științe ale unor fenomene complexe căci de aici provine, în fond, variabilitatea în timp a manifestărilor: schimbarea continuă a componenței constelației de factori și de condiții ce influențează fenomenul cercetat.

e. științe „tari” și științe „moi”.. În general, se vorbește despre științe „tari” atunci când se pot construi teorii riguroase, chiar posibil de transpus în limbaj formal-matematic, teorii ce conțin legi universale, pe baza cărora se realizează predicții. În restul cazurilor, vom avea de a face cu științe „moi”. Dacă lucrurile stau așa, vom înțelege că distincția între științele „tari” și cele „moi” este una mai problematică decât e cazul cu alte dihotomii despre care vorbim aici. Mai precis spus, dacă acceptăm ca făcând parte din prima grupă doar disciplinele care vizează fenomene repetitive simple, ce permit deci construcția de teorii formalizate, atunci lotul acestor științe este unul foarte redus și, în consecință, clasa științelor „moi” este una foarte largă și diversă. Într-adevăr, se pot include în această categorie de la științe sau ramuri de știință cu statut foarte solid, cum sunt unele părți ale biologiei sau chimiei, care, chiar dacă privesc fenomene repetitive, au de a face cu realități complexe ce nu pot fi integral formalizate, și până la științe cu adevărat „moi” precum istoria, sociologia etc.

f. științe fundamentale (sau teoretice) și științe aplicative (tehnice sau normative). Prima categorie cuprinde discipline al căror scop fundamental constă în a construi un cadru teoretic și metodologic pentru înțelegerea, explicare fenomenelor specifice realității studiate. Ele oferă, o cunoaștere gratuită, negăsindu-și justificarea în vreo aplicație practică. Celelalte, dimpotrivă, sunt chemate să rezolve probleme practice, indiferent de câmpul lor de aplicabilitate. Așa de pildă, științele inginerești ne învață să construim mașini, drumuri, rachete etc., cele medicale să prevenim și să vindecăm boli, cele pedagogice să facem educație copiilor sau adulților etc. E limpede că științele aplicative se bazează pe cele teoretice în găsirea de soluții practice, în vreme ce cele teoretice își trag seva, își definesc temele de cercetare inspirându-se din practica umană; ba chiar mai mult, în cazul încercării rezolvării unor probleme practice, atunci când teoriile existente par neputincioase pentru a sugera variante de acțiune, se pot dezvolta componente teoretice ale unor discipline fundamentale. Dar asta nu înseamnă că nu putem face mereu o distincție clară în privința a ceea ce așteptăm de la o cercetare fundamentală și ce așteptăm de la una aplicativă.

Și acum despre SOCIOLOGIE

Sociologia face parte din rândul științelor, așa cum se întâmplă și cu alte discipline sociale, depășind clar limitele cunoașterii comune prin mai multe caracteristici.

Sociologia este o știință empirică, întrucât ea abordează o realitate exterioară subiectului cunoscător, descrierea acestei realități neputându-se face doar prin introspecție sau prin raționamente logice, fiind nevoie mereu de testarea / verificarea aserțiunilor și, mai general, a teoriilor.

Această poziție (sociologia ca știință empirică) este adoptată, explicit sau implicit, de aproape toți cei care cugetă asupra statutului său.

Doar la periferia preocupărilor de cercetare, printre eseiști și jurnaliști, specializați în „chestiuni de societate” și în rândul celor ce țin discursuri mistice, care încă de pe vremea lui Durkheim s-au indignat de ideea unei științe a omului, pot apărea idei care neagă apartenența sociologiei la familia științei.

În al doilea rând, sociologia aparține, așa cum bine se înțelege, câmpului științelor sociale sau socio-umane. În aria sa de cercetare intră fenomene și procese ce se regăsesc în oricare din dimensiunile realității sociale. Importanța precizării acestui fapt este capitală, pentru a înțelege discuțiile privind obiectul și natura disciplinei, atât pe linia evidențierii complexității obiectului cât și pentru a evita sterilitatea unor dezbateri. Într-adevăr, mulți dintre cei care discută despre sociologie ca știință au în vedere doar una (unele) dintre dimensiunile evidențiate. Cea mai clară și frecventă situație de acest gen se creează prin a atribui sociologiei doar rolul de a descrie și explica/înțelege comportamentele și/sau ideile (adică opiniile, atitudinile, intențiile, aspirațiile etc.) indivizilor umani. Accentul pe individ este mai puternic azi decât în timpul vieții părinților fondatori ai sociologiei, grație atât unei tendințe obiective de „individualizare” a societății (reducerea constrângerilor grupale asupra membrilor) cât și datorită dezvoltării unor forme ideologice de supradimensionare a locului și rolului individului în raport cu societatea.

Cert este faptul că atunci când se abordează problema obiectului sociologiei și acesta este redus la problematica menționată mai sus, sunt neglijate aspectele macrosociale, supraindividuale, fenomenele care nu pot fi deduse doar din reacțiile indivizilor, văzute pe dimensiunea raționalității sau pe cea a afectelor. Este clar că tot ceea ce există în societate este rezultatul acțiunilor indivizilor; dar aceste acțiuni au generat de-a lungul timpului construcții sociale care, pentru persoanele care trăiesc la un moment dat sunt nu doar exterioare și constrângătoare, dar pot fi detașate de geneza lor și abordate ca realități de acest nivel. De asemenea, și dacă privim lucrurile pe o secvență temporală scurtă, în societate au loc manifestări ale unor fenomene colective ce nu pot fi deduse din (ori pentru explicarea cărora nu e nevoie să se coboare la) acțiunile individuale. Sau, așa cum spune Dominique Schnapper: „Chiar dacă trebuie depășită așa-zisa opoziție între om și societate, chiar dacă omul este social în interiorul propriei individualități iar societatea este produsul conjugării, adesea neprevăzută, a unor acțiuni individuale, nu e mai puțin adevărat că ceea ce e colectiv dobândește propria sa logică și propria sa dinamică ce transced voințele individuale.”

În al treilea rând sociologia este o știință a fenomenelor complexe. Într-adevăr, este limpede, pe de o parte, pentru oricine a practicat cercetarea concretă în câmpul social că încadrarea entităților empirice – indiferent că e vorba de indivizi, grupuri sau alte unități – în clasele unei scale nominale sau ordinale este mereu dificilă, ca să nu mai vorbim de măsurare. Orice fundament teoretic am utiliza pentru a defini, de pildă, sărăcia, mereu vom fi confruntați în cercetările empirice cu probleme de atribuire a statutului de „sărac” unor categorii de persoane, ca să nu mai amintesc de dificultatea măsurării „gradului de sărăcie”. Doar o serie de decizii arbitrare scot la liman astfel de studii, de unde și controversele ce apar în privința rezultatelor.

Apoi, pe cealaltă parte, fenomenele sociale sunt complexe în sensul că este, de regulă, imposibil să găsim legături strânse de determinare între unul sau două fenomene (cauză) și alt fenomen (efect), restul relațiilor fiind de un ordin de mărime neglijabil. Această idee nu este unanim acceptată. S-a spus nu o dată că lumea fizică este tot atât de complexă ca cea socială. Ba chiar că noi avem avantajul că putem să ne punem în situația celorlalți pentru a le înțelege comportamentul, ceea ce nu-i posibil în raport cu un atom, de pildă. S-a spus că e mai ușor să prezici cum va vota un om decât locul în care va cădea o frunză dintr-un copac la venirea toamnei. Sunt desigur lucruri adevărate, dar astea nu sunt argumente împotriva poziției aici susținute. Știința (fie că-i fizica, chimia sau sociologia) nu are nicicând pretenția de a descrie complexitatea lumii în integralitatea ei. Nașterea mecanicii a fost posibilă în momentul în care s-a trecut de la încercarea de a descrie mișcarea frunzelor unui copac (viziunea aristotelică) la mișcarea punctului material, deposedat de toate proprietățile fizice, în afara câtorva considerate esențiale, pornind de la care s-au descoperit legile mișcării mecanice (viziunea galileiană), cu relevanță pentru o întreagă gamă de fenomene. Ceea ce susțin eu aici e faptul că o asemenea reducție este imposibilă în studiul societății, întrucât simplificări de acest gen ne conduc la concluzii fără nicio relevanță în cunoașterea societății.

Trebuie să remarcăm că în studiul socialului mai apare o formă de complexitate, nemenționată anterior, ce provine din imposibilitatea practică de control al factorilor (deci nu doar logică, ținând de bogăția legăturilor, ci de aplicarea efectivă a experimentului în forma sa standard, datorită lipsei posibilității de a acționa asupra variabilelor). Faptul că în sociologie și, în genere în științele sociale, experimentul clasic nu este direct aplicabil este recunoscut azi de aproape toată lumea, pentru această idee pledând, cum se știe, chiar Durkheim, sociolog învinuit în ultimul secol de toate păcatele pozitivismului.

În al patrulea rând, sociologia se ocupă de „fapte se succesiune”, în limbajul lui Xenopol, sau, cu o expresie mai utilizată, de fenomene istorice. Această caracteristică este comună tuturor științelor sociale dar e proprie și multor ramuri, discipline din științele naturii, iar consecința fundamentală a acestui fapt este aceea că nu există legi generale și nici posibilitatea unor predicții certe. Pe de altă parte, nu toate disciplinele istorice sunt identice din punctul de vedere al capacității de a uza de explicații întemeiate și de a face unele anticipări probabile. Ca în cazul oricărei alte științe de acest gen, și atuul principal al sociologiei îl constituie construcția unui discurs riguros (comparativ cu cunoașterea comună) pentru explicarea fenomenelor sociale care au avut deja loc și abia pornind de aici, prin analogii și evidențierea unor tendințe, se poate proceda la încercări de anticipare a unor fenomene – și asta doar pe termen scurt.

Caracterul istoric al fenomenelor sociale, demască faptul că odată cu schimbările sociale se produc și schimbări în tematica sociologiei, una dintre problemele acestei științe fiind aceea că-și pune mereu alte întrebări. Așa se face că modelul teoretic al lui Parsons, de exemplu, a fost abandonat în cursul anilor 1960 nu pentru că el ar fi condus la concluzii false, ci pentru că problemele tratate de acesta erau percepute ca fiind tot mai puțin pertinente într-un mediu social și politic transformat. În consecință, caracterul cumulativ al unei părți din cunoștințele sociologice nu mai este socialmente recunoscut vechile rezultate apărând «depășite» în lumina noilor piste de cercetare.

În al cincilea rând, dacă am rămâne la o distincție rigidă științe nomologice – științe idiografice, apare destul de clar că sociologia nu poate fi încadrată ferm în niciuna dintre cele două categorii. Este cert că puține științe sunt pur ideografice (dacă există vreuna!) și puține științe sunt strict nomologice, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a disciplinelor cu caracter științific se află undeva la mijloc sau, cu alte cuvinte, că aici nu e vorba de o clasificare dihotomică ci de una cu stări graduale, plasate între doi poli desemnați cu expresiile respective.

Dar am arătat déjà că sociologia nu produce legi generale (deci nu e încadrabilă strict în clasa științelor nomologice), dar nici nu se reduce la simple descrieri de fenomene singulare. Sociologia nu caută legi generale, ci urmărește să descopere legături de cauzalitate, care se produc frecvent și sunt ușor de recunoscut, dar care sunt declanșate, în general, în condiții necunoscute și care au consecințe nedeterminate.

În al șaselea rând, sociologia este o știință fundamentală și nu una aplicativă. Afirmația derivă din rolul jucat de socio în societate: de a oferi cunoștințe despre aspectele socialului, inclusiv despre problemele sociale, dar nu de a oferi soluții acestor probleme. Sociologia, ca orice știință empirică (fundamentală), nu spune nimănui ceea ce trebuie să facă, ci doar ceea ce poate sau – eventual – ceea ce vrea să facă.

Aceasta nu înseamnă că științele fundamentale nu au aplicații practice. Chiar și sociologia este recunoscută ca fiind bogată în astfel de aplicații. Putem aminti aici despre aplicațiile multiple în domeniul planificării urbane, în cele privind locuințele și zonele rezidențiale, în dezvoltarea infrastructurii și a habitatului, în organizarea sistemului educativ, etc.

Concluzionând, este de susținut că sociologia este o știință empirică ce face parte din domeniul mai larg al științelor sociale fundamentale. Ca toate celelalte discipline de această natură, ea aparține categoriei științelor „moi”( în clasa științelor empirice se regăsesc atât științele naturii „tari” -fizica, unele ramuri ale chimiei și biologiei- cât și cele „moi” – marea parte a biologiei, meteorologia etc.-), dar, îndeosebi grație faptului că studiază fenomene complexe și nerepetitive la modul exact, fiind datorită acestei din urmă particularități o știință istorică. Spre deosebire de unele domenii ale istoriei, sociologia nu este o disciplină idiografică, a faptelor absolut singulare, fenomenele cercetate de sociolog păstrând o anumită constanță și regularitate în structurile lor, ceea ce ne permite să considerăm știința noastră ca fiind una cvasinomologică.

În fine, sociologia – ca știință – produce cunoștințe despre fenomenele sociale cercetate, la modul sistematic și într-o formă ce permite verificarea consistenței logice și testarea empirică, adică putând fi supuse oricărui examen critic rațional, fiind astfel superioară cunoștințelor despre societate dobândite pe alte căi, inclusiv prin cunoașterea comună. În acest fel unii văd sociologia într-o poziție centrală în constelația științelor sociale, adesea ca punct de trecere obligatoriu pentru aceste discipline. Este de acceptat că, asemănător oricărei alte științe fundamentale, statutul științific sociologiei este generat de natura realității studiate, aceasta inducând și aspectele metodologice fundamentale (inclusiv lipsa de progrese în dezvoltarea tehnicilor de culegere a informației,). Influențele sociale asupra momentului istoric al apariției și apoi asupra ritmului dezvoltării oricărei științe – chestiuni cu atât mai bine studiate în cazul sociologiei – sunt incontestabile însă nu trebuie exagerate; sociologia arată așa cum arată nu pentru că sociologii sunt mai puțin inteligenți decât fizicienii și nici pentru că ea s-a născut cu 2-3 secole mai târziu decât mecanica. Ea arată așa pentru că obiectul ei este de altă natură decât cel al fizicii (ceea ce se vede foarte clar dacă trecem simultan cele două discipline prin seria dihotomiilor propuse) și, de aici, niciodată cele două științe nu vor fi similare. Altfel spus, a aștepta să apară un Galilei sau un Newton al sociologiei este o iluzie în care mulți sociologi se scaldă năzuind, la modul cel mai naiv cu putință, că se va produce la un moment dat o revoluție în disciplina noastră, care s-o plaseze direct în cercul restrâns și elitist al științelor „tari”.

Sociologia, ca știință socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un întreg, ca ansamblu integral și coerent de elemente componente, ca totalitate a diversității și simultaneității interacțiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este știința ansamblului de fapte, fenomene, relații și procese sociale, de unități și grupuri sociale, de contradicții, mișcări și lupte sociale, a structurii, organizării, funcționarii și dinamicii societății ca întreg.

Delimitarea sociologiei de celelalte științe socio-umane se reflectă nu numai în modul de abordare a obiectului  obiectul de studiu, ci și în problematica specifică. Sociologia studiază realitatea socială  dincolo de modul cum se exprima ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea și înțelegerea structurii și funcționarii realității sociale. Ea urmărește cunoașterea științifică a societății globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esențială, și anume relația dintre individ și societate sub toate aspectele ei.

Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologiei cu celelalte științe socio-umane.

Psihologia  – știința care se ocupă cu studiul comportamentului individual și a personalității prin proprietăți cum sunt: atitudini, necesități, sentimente, precum și prin procese ca: învățare, percepție etc.

Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacțiunile comportamentelor individuale și de grup, stările și procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiționării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în procesele de grup iar sociologia abordează colectivitățile sociale din perspectiva relațiilor sociale, a structurilor, interacțiunilor și organizării din societate.

Antropologia – este știința care studiază omul ca individ, grup și specie din perspectivă biologică și socială.

Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.

Antropologia culturala studiază comportamentul uman în contextul normelor și valorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie și antropologia culturală sunt mici diferențe: prima studiază societățile contemporane în timp ce a doua studiază societățile arhaice.

Științele economice – studiază producția, repartiția, schimbul și consumul bunurilor și serviciilor și acordă o mică importantă interacțiunii dintre oameni sau structurilor sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relații sociale, de afirmare a omului ca forță de muncă în anumite contexte sociale.

Științele politice – se ocupă de studiul organizării politice a societății, modul de guvernare, comportamentul politic, structurile de putere, mișcările politice, participarea politica etc. Științele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia include în câmpul de investigare, alături de problemele specifice științelor politice și aspecte ce sunt studiate de toate celelalte științe socio-umane.

4. Perspective în sociologie

.

1. O perspectivă poate fi definit ca un mod de a privi și a vedea ceva. Pentru a avea o perspectivă, prin urmare, înseamnă a te uita la ceva (orice lucru care ar putea fi) într-un anumit fel. Pentru sociologi, a privi lumea socială reprezintă de fapt, a evidenția diferitele moduri în care fiintele umane se comportă social..
2. Atunci când vorbim despre perspectiva sociologică, prin urmare, vorbim despre felul special în care sociologii, spre deosebire de non-sociologi, încercă să înțeleagă comportamentul social al omului.
După cum vom vedea, perspectiva sociologică este confecționată dintr-un număr destul de diferit de sub-perspective. Cu toate acestea, este posibil – și în această etapă, desigur, de dorit, să identificăm o serie de idei comune care stau la baza cercetării sociologice. Acestea sunt:

a. Ființele umane sunt animale sociale adică sunt nevoite să coopereze cu ceilalți într-un fel pentru a produce lumea socială în care trăiesc.
b. Comportamentul uman este învățat social, nu, instinctiv. În acest sens, omul trebuie să învețe, de la naștere, nu doar cum să fie o ființă umană, ci, de asemenea, cum să fie un membru al societății în care se întâmplă să se fi născut.
c. Pentru a înțelege comportamentul uman sociale trebuie să ne concentrăm atenția asupra grupurilor de persoane caărora le aparțin. Aceste grupuri sunt multe și variate, așa cum vom vedea, dar cel mai mare grup de care aparțin oamenii este o societate.
d. Sociologia este o perspectivă care se uita la totalitatea relațiilor în din care face parte un individ. În acest sens, sociologii nu restricționează studiile lor la o singură dimensiune a vieții unui individ (economie, politică, istorie, geografie, psihologie și așa mai departe). Deși fiecare dintre acestea este semnificativă și interesantă, în grade diferite, sociologia este interesată de modul în care fiecare afectează relațiile dintre oameni făcând posibilă o imagine completă a comportamentului social uman.
3. Sociologii nu resping contribuțiile gânditorilor din domenii cum ar fi economie, politică și psihologie. Cu toate acestea, existența sociologiei ca disciplină academică se bazează pe recunoașterea faptului că ființele umane nu sunt unidimensionale, ci mai degrabă ființe multi-dimensionale.
Studiul societății, a părților sale componente și a interacțiunilor dintre acestea de către sociologi a generat o diversitate de concepții sociologice. Lucru este absolut firesc,  întrucât, pe de o parte, cunoașterea științifică este un proces continuu, rezultat al interacțiunii intelectuale a unui număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viața socială are o infinitate de aspecte și poate fi privită din unghiuri foarte deferite.  Astfel conceptele și concepțiile sociologice s-au grupat în moduri diferite de abordare și explicare a societății, fapt care a dus la delimitări teoretice majore și a constituit premize pentru nașterea perspectivelor sau curentelor sociologice.

Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societății făcută dintr-un anumit punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viața socială și de a o explica: este o construcție mentală care ne ajuta să vizualizăm și să explicăm ceea ce este în societate. Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluționismul, funcționalismul, conflictualismul și interacționismul.

  Perspectiva evoluționistă a fost prima formulată în sociologie, fiind fundamentată în special pe lucrările lui Auguste Comte și Herbert Spencer. Această perspectivă explica originea societăților și creșterea lor din punct de vedere evoluționist. Evoluționismul a avut o mare răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a intrat într-o lungă perioadă de ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă reconsiderare a acestei perspective sociologice.

Perspectiva funcționalistă are ca principali reprezentanți pe Auguate Comte, Herbert Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton s.a. În anii 1950-1960 a fost perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus bazele  funcționalismul sociologic. Funcționaliștii concep societatea ca un sistem, ca pe un întreg compus din mai multe părți aflate în interacțiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcțiune. Conform acestei perspective societățile tind spre echilibru, spre menținerea ordinii. Atingerea echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcției specifice de către fiecare parte a sistemului. Dacă funcțiile nu sunt realizate, sistemul  se dezechilibrează și poate să moară. Funcționalitatea sistemului se asigură prin controlul  social. Fiecare instituție îndeplinește o funcție socială clară. Dar instituțiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt părți fundamentale ale societății care se prezintă sub forma unui sistem complex și relativ stabil. Schimbarea socială se produce numai în cadrul sistemului, care își păstrează echilibrul și stabilitatea. Nu sunt acceptate mișcările sociale bruște sau revoluționare. Anumite părți ale societăți nu-și pot îndeplini funcțiile și atunci devin disfuncționale. În același timp, diferite elemente ale socialului pot fi funcționale și disfuncționale. Șomajul, de exemplu, este ambivalent: el poate fi funcțional prin încurajarea creșterii competenței profesionale, a performanțelor individuale, prin crearea locurilor de muncă pentru cei ce se ocupă de asistența șomerilor, dar poate fi, în același timp, disfuncțional prin problemele sociale pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacție, deviantă, etc. 

Pentru menținerea echilibrului și a stabilității sistemului social este necesar să se asigure un consens social, adică un acord al membrilor societății asupra a ceea ce este bine, drept și moral. Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în obținerea consensului social.

Perspectiva funcționalistă oferă o bună interpretare a organizării sociale, a raporturilor dintre componentele sistemului și rolului fiecărei componente. Capacitatea explicativă a acestei perspective este redusă în ceea ce privește analiza proceselor sociale și a schimbărilor care au loc în societate. Funcționalismul insistă asupra consensului, integrării și stabilității și nu acordă importanță necesară conflictelor, instabilității și neintegrării. Funcționalismului i se reproșează conservatorismul la care ajunge în cele din urmă.

Perspectiva conflictuală  derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel,  Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins. Acești gânditori explică evoluția și funcționarea societății prin conflict. Perspectiva concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale și își concentrează analiza asupra instabilității și dezechilibrelor. Autorii ei susțin  că insuficiența resurselor de bogăție, putere și prestigiu a determinat structurarea societății în grupuri de interese contrare, structura ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri.

Dacă funcționaliștii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social ce trebuie înlăturat, adepții conflictului îi atribuie acestuia virtuți progresiste stimulând schimbarea socială. Conflictualismul nu este  o perspectivă sociologică omogenă. Principalul inițiator al acestei perspective a fost Karl Marx, care și-a concentrat analiza sociologică asupra conflictului dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepția lui Marx fiecare mod de producție se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte intergrupale, dintre care cele mai importante sunt conflictele între clasele sociale. Din perspectiva sociologului german Georg Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieții sociale, dar el nu deduce de aici concluzii pentru acțiunea politică. Adepții contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de cuprindere a analizei  la conflictele dintre grupele de vârsta, grupuri etnice sau religioase, dintre profesii, comunitățile  locale și puterea centrală etc.

Ideea de bază  a acestei perspective constă în afirmația că fiecare societate este formată din forțe sociale și interese diferite, pe care nu și le pot satisface într-un mediu având resurse limitate. Apare astfel o competiție permanentă pentru bunuri, putere și bunăstare.  În această luptă, unii câștiga și ajung să-i domine pe alții sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze pe alții.

Dacă în societate există conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe. La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului, o categorie ajunge dominantă și impune prin mijloace de constrângere acele reguli care servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituție menită să domine, să promoveze interesele celor ce dețin puterea.

Al doilea răspuns susține că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese, încât, pentru a putea să întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz cooperarea este modalitatea de a face față conflictului.

Perspectivele  funcționaliste și conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se referă la aceeași realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua pe instabilitate, conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele celeilalte.

Perspectiva interacționistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley, George Herbert Meat, Manford Kuhn și are în vedere capacitatea omului de a crea și folosi simboluri. Adepții acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acțiunii umane, pe baza modului în care oamenii interpretează semnificația informațiilor, evenimentelor și regulilor sociale, în funcție atât de conținutul obiectiv al acestora cât și de particularitățile lor subiective.

Perspectiva interacționistă își concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ și societate. Societatea este în permanentă creată prin interacțiunea indivizilor fiind totuși preexistentă lor. Indivizii se modelează în cadrul societății în timp ce societatea se schimbă și ea sub influența acțiunii acestora. Indivizii și societatea se presupun reciproc și nici o parte nu poate exista fără cealaltă.

De reținut că perspectiva funcționalistă și cea conflictualistă abordează aspectele obiective privind fie funcționalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în timp ce perspectiva interacționistă evidențiază aspectele subiective privind acțiunea umană la nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare și împreuna conferă demersului sociologic cuprindere, profunzime și relevantă.

5. Problematica sociologiei

Pornind de la diversitatea extraordinară a paradigmelor și preocupărilor sociologilor contemporani, cercetătorii, în special cei americani, au organizat o anchetă printre sociologi, urmărind să extragă temele comune, ceea ce a dus la o adevărată “tablă a materiei”, o problematică acceptată de cei investigați. În concepția lui Alex Inkeles o astfel de “tablă de materii” ar cuprinde următoarele probleme (care pot fi considerate temele majore ale sociologiei ca știință):

1. Analiza sociologică (Cultura umană și societatea; Perspectiva sociologică; Metoda științifică în știința socială);

2. Unități primare ale vieții sociale (acte sociale și relații sociale; personalitatea individuală; grupurile – inclusiv cele etnice și clasele; comunității urbane și rurale; asociațiile și organizațiile; populația; societatea);

3. Instituțiile sociale de bază (Familia și rudenia; Economia; Politica și dreptul; Religia; Educația și știința; Recreația și bunăstarea; Arta și expresia;)

4. Procese sociale fundamentale (diferențierea și stratificarea; cooperarea, acomodarea, asimilarea; conflictele sociale – inclusiv revoluția și războiul; comunicarea, inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea și schimbarea; socializarea și îndoctrinarea; evaluarea socială – studiul valorilor; controlul social; devianță socială; schimbările sociale).

Urmărind această problematică se constată că, în linii mari, sociologia cuprinde capitole referitoare la: analiza structurală a societății, în sens de alcătuire, de anatomie; analiza funcțională, în sens de activități sau manifestări și analiza evoluțională, de schimbare și dezvoltare a societății în ansamblu dar și a părților, a subsistemelor sale, a relațiilor sociale.

Dinamica și realitățile lumii contemporane între care nu pot fi omise abandonul speranței nejustificate că  societatea progresează  „automat”, tematica „dezvoltării sociale proiectate”  și a inovației sociale duc la creșterea vocației „constructive” a sociologiei acestea devenind teme centrale  ale sociologiei  

6. Funcțiile sociologiei

Funcția descriptivă, expozitivă

Sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfășurare. În acest sens sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele și procesele sociale, dar nu rămâne la acest nivel elementar, pur descriptiv și expozitiv. Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca prim pas, s-a născut chiar o ramură a sociologiei, sociografia. Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim pas, nici chiar operele care se intitulează și își propun descrierea socialului nu rămân la acest nivel.(Ex. “Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).

Funcția explicativă și interpretativă

Descriind fenomenele și structurile sociale, realitatea în general, sociologia urmărește descoperirea legăturilor esențiale care formează regularitățile vieții sociale într-o anumită societate și într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Nefiind numai o știință a fenomenelor sociale, sociologia trebuie să pătrundă în esența societății, ceea ce presupune descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele și fenomenele vieții sociale (de ce s-au produs). Ea trebuie să caute în multitudinea variabilelor, a formelor mereu noi, sub care se prezintă viața socială, invarianții, adică acele raporturi esențiale și constante dintre procesele sociale, pe baza cărora se poate merge mai departe, la formularea legilor societății.

Explicația în domeniul sociologiei urmărește descoperirea raporturilor esențiale dintre procesele și fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele și procesele sociale. Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendințele de dezvoltare a proceselor și fenomenelor istorice. Interpretarea tendințelor de dezvoltare a fenomenelor și proceselor sociale, precum și a rolului pe care îl îndeplinesc în dezvoltarea socială constituie premisă a stabilirii semnificației și valorii lor social-istorice.

Funcția critică

Cea mai importantă funcție a sociologiei este funcția critică. Sociologul nu se poate mărgini nici la a expune viața socială, nici numai la a explica și a interpreta. El trebuie să examineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize și sinteze critice.Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rolul și funcționalitatea sa Ea trebuie să semnaleze dificultățile, contradicțiile vieții sociale în toate societățile.

Sociologia, deși în multe situații are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică de dragul menținerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este știință, devine ideologie. Caracterul său științific este conferit mai ales de poziția critică față de realitatea socială.

Referitor la funcția critică se discută și de “vocația umanistă a sociologiei”. Punându-se în slujba umanității, sociologii acționează nu ca niște servitori rutinați, adulatori de meserie sau fabricanți de vise populiste, ci ca incoruptibili autentici, demistificatori, reporteri ai adevărului și clarificatori tenace ai unor probleme opace. Există deosebiri semnificative între viziunea umanistă și cea pozitivistă.

Funcția prognostică, prospectivă

Critica realității sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează în scopul prognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă funcție a sociologiei este cea prognostică, prospectivă. Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care se dezvoltă societatea. Analizând contradicțiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societății. În cadrul aceluiași făgaș de evoluție căile sunt diferite; chiar dacă în viața socială cunoaștem sensul dezvoltării generale a societății, modul, calea concretă trebuie examinată și studiată concret (metode de prognoză).

Funcția aplicativă

Derivând din funcția anterior prezentată, o altă funcție importantă a sociologiei este funcția aplicativă. Rolul sociologiei nu este acela de a da soluții definitive, ci de a elabora anumite propuneri, ipoteze, să schițeze anumite rezolvări (scenarii posibile). Aceste propuneri, aceste soluții schițate devin hotărâri după ce sunt examinate de conducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depășesc cadrul sociologiei.

Relevant pentru înțelegerea caracterului aplicativ al sociologiei este și faptul că în prezent se accentuează preocupările practice ale sociologului, această disciplină fiind frecvent tratată și apreciată ca „inginerie socială”, în sensul concentrării pe rezolvarea unor probleme sociale concrete care să contribuie la creșterea eficienței sociale. Evident, sociologia, după cum am mai arătat, nu se reduce la această preocupare, funcție, deși aceasta este unul din aspectele importante ale ei.

De altfel, însăși sociologia ca știință s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a cunoaște, interpreta și explica societatea și, funcție de aceste elemente, de a depista tendințele de dezvoltare, de a prospecta viitorul și de a propune factorului politic căi, soluții de rezolvare a problemelor.

În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent că oamenii de știință din domeniul științelor socio-umane au o misiune aparte și anume aceea de a contribui prin activitatea lor la îmbunătățirea vieții umane, la perfecționarea întregii realități sociale: drepturile omului, idealul național (“militantismul lui Gusti”).

Funcția educativă

În lume, în general, cea mai mare parte a sociologilor activează în instituții educaționale. Cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educației. Ele conferă cunoștințe sistematice despre ansamblul relațiilor sociale, despre un domeniu sau altul al acestei realități, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o imagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială. În același timp, profesorii ca dascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experți) în interpretarea evenimentelor sociale ce se petrec într-o situație socială locală sau internațională. Prin aceasta ei exercită o influență mediată, dar neîndoielnică asupra studenților care se pregătesc în afara sociologiei.

Cursurile de sociologie sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului și democrației. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societății și pacea socială, natura și varietățile puterii, deosebirile dintre totalitarism și democrație, procesele ce se petrec în acțiunile sociale, grupuri și organizații, tipuri de societăți etc.

Predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înțeles ca o stare naturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală și firească a societății moderne, ca structurare funcțională, bazată pe separația puterilor, opusă nerespectării legilor autentice și normelor etice ca și destructurării sau anomiei generalizate.

Sociologia cultivă receptivitatea față de noutate în domeniul social, față de problematica schimbării sociale, mai ales în societățile aflate în tranziție. Totodată, contribuie la formarea personalității autonome, liberă să-și aleagă opiniile și acțiunile politice, creatoare, inclusiv prin promovarea metodei dialogului.

7. Disciplinele și ramurile sociologiei

Obiectul de studiu al sociologiei generale cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate și diversitate; studiul acesta s-a diferențiat și s-a aprofundat, conturându-se un sistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană un număr impresionant (cca. 100 de discipline). Dintre acestea enumerăm: sociologia activităților umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologi valorilor sociologia populației (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologia cunoașterii, sociologia vieții morale, sociologia religiei, sociologia artei, sociologia culturii, a literaturii, sociologia dreptului, sociologia muzicii, sociologia educației, sociologia comportamentului deviant etc.

Domeniile de cercetare ale sociologiei s-au diferențiat în funcție de clasificarea fenomenelor și proceselor care au loc în viața socială. Din această perspectivă, I. Szczepanski consideră că în sociologia contemporană putem distinge următoarele domenii de cercetare și discipline particulare:

a) Disciplina sociologie care studiază instituțiile sociale, cum ar fi : familia, instituțiile de educație, instituții politice, juridice, economice, industriale,religioase etc.

b) Discipline sociologice care studiazã fenomene și procese intra și interpersonale, intra și intergrupale; procese privind geneza și structura, organizarea și dinamica grupurilor; adaptarea și integrarea socială; mobilitatea socială; inovațiile și transformările sociale; mișcarea socială și dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale, se au în vedere și cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele de inadaptare și devianțele comportamentale. Tipologia fenomenelor și proceselor sociale constituie baza diferențierii unor domenii de specializare în interiorul acestor discipline sociologice.

Sociologia generală reprezintă domeniul fundamental cu rol integrator în sistemul disciplinelor sociologice particulare și aplicative, reprezentând fundamentele teoretice și metodologice ale acestora. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele și teoriile, legitățile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor și proceselor sociale, diferitele domenii ale vieții sociale în unitatea lor.

La rândul lor, ramurile sociologiei, prin studiul aprofundat al domeniilor particulare ale socialului contribuie la îmbogățirea tezaurului conceptual și metodologic al sociologiei generale.

BIBLIOGRAFIE

Agabrian Mircea, Sociologie generală, Editura Institutul European, Iași, 2003, p.12- 68

Bulzan Carmen, Sociologia. Știință și disciplină de învățământ, Editura All, Buc. 2008, p. 19-98

Mihu Achim, Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p.9-93

Popovici Dumitru, Deschideri spre o istorie a sociologiei, Editura Institutul European, Iași, 2010,

p.13-31

Popovici Dumitru, Sociologie economică. Note de curs, Editura Alma Mater, , 2010, p.3-14

Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Buc.,f.a., p.11-29

xxx, Tratat de sociologie (Coord. Raymond Boudon), Editura Humanitas, Buc., 1997, p.7-23

Tema 4

LEGILE, METODA ȘI ASPECTE PROPRII ÎN SOCIOLOGIE

Tezele temei

1. Legile

2. Obiect, metodă, tehnici și instrumente în cercetare

3. Obiectivitatea și raportul dintre teorie și cercetare în sociologie

4. Interdisciplinaritatea și imaginația sociologică

5. Domenii de activitate ale sociologului

BIBLIOGRAFIE:

Beveridge I.W., Arta cercetării științifice, Editura Științifică, București, 1968

Bogdan R.C.,Birklen S.K., Qualitative Research for Education: An Introduction to Theory and Methods, Boston, Allyn and Bacon, Inc. 1982

Culda L., Dimensiunea epistemologică a interogării existenței sociale a oamenilor, Editura Licorna, București, 2000

Chelcea S., Cercetarea sociologică. Metode și tehnici, Editura Destri, Deva, 1998

Cristea S., Constantinescu C, Sociologia educației, Editura Hardiscom, Pitești, 1998, p.216-266

Giddens A., Sociologie, Editura All, București, 2001, p.577-601

Mihu A., Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.165-213

Muster D., Metodologia cercetării în educație și învățământ, Editura Litera, București, 1985

Vlăsceanu L., Metodologia cercetării sociale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

1. Legile

Sociologii au fost preocupați de asigurarea unui statut epistemologic științei lor. Ca atare ei au încercat să elaboreze paradigme explicative și legi care să descrie acțiunea indivizilor în societate. Legile în sociologie se manifestă mai mult tendențial, probabilistic. Acest fapt se datorează complexității obiectului.

Iată mai jos câteva exemple de legi din domeniul sociologiei:

a. Legea stratificării sociale: stratificarea socială este determinată de nivelul productivității muncii; la un nivel scăzut de productivitate, care asigură simpla supraviețuire, societatea va fi nestratificată.

b. Legea lui Coser: amenințarea externă duce la creșterea coeziunii interne. Această lege a fost formulată de Lewis Coser care are contribuții însemnate la teoria conflictului. Funcționalitatea acestei legi poate fi exemplificată pe grupurile minoritare.

c. Legea satisfacției muncii (Tannenbaum): poziția ierarhică într-o întreprindere este un factor determinant al variației satisfacției muncii. Spre vârful ierarhiei satisfacția muncii crește, spre bază scade. Ascensiunea socială în lumea muncii, de obicei, depinde de exercitare unei funcții cu valoare superioară (de exemplu de a fi promovat de la muncitor principal la maistru). Funcția cu o valoare superioară conține lărgirea și îmbogățirea activității cu noi valențe, datorită cărora crește în bună măsură și spațiul de joc aflat la dispoziția individului. Această creștere a autorizării dispoziției s-ar putea numi și creștere a puterii. Cu cât individul ocupă o poziție mai înaltă cu atât el poate să-și modeleze, relativ liber, atât propriul comportament după dorința sa cât și să controleze comportamentul altora într-o măsură mult mai mare.

d. Legea lui Thomas: dacă definești o situație ca reală ea devine reală prin consecințele ei.

Treizeci de milioane de americani au ascultat la 30 octombrie 1938 un comunicat care anunța că SUA se află în război cu o armată necunoscută. Comentatorul i-a anunțat pe ascultătorii siderați că în apropierea unei ferme din statul New Jersey a debarcat o armată a extraterestrilor. Trupele care au fost trimise au fost înfrânte cu ușurință și dintr-un total de 7000 de soldați au mai rămas în viață doar o mașinărie sofisticată, ce poate distruge totul, controlează 75% din stat. Au fost distruse sau deteriorate căile ferate și liniile de

comunicație. La scurt timp de la începutul emisiunii panica îi cuprinsese pe ascultători, șoselele erau pline de mașini iar atmosfera devenise incendiară.

Deși se anunțase în mai multe rânduri că aceasta era doar o piesă radiofonică intitulată “Războiul lumilor”, totuși panica se menținea la cote înalte. Piesa a fost scrisă după un roman a lui Herbert Wells și pusă în scenă de Orson Wells în studiourile companiei CBC. Atmosfera realizată de Orson Wells a dat în foarte mare măsură sentimentul de autenticitate. Au fost luate interviuri și au fost realizate reportaje la fața locului.

Iată cum o situație definită ca reală (deși în fapt nu era) a început să provoace efecte reale. Pe baza analizelor și observațiilor W. Thomas a formulat o lege care descrie acest fenomen: dacă definești o situație ca reală, ea devine reală prin consecințele ei. Și exemplele ar putea continua până în ziua de azi și până în România de azi (vezi cazul unor bănci românești cum ar fi Banca Dacia Felix).

2. Obiect, metodă, tehnici și instrumente în cercetare

Sociologia utilizează atât metode generale preluate din alte științe (cum ar fi observația), cât și metode specifice (cum ar fi ancheta pe bază de chestionar). Cu ajutorul metodelor realitatea socială este decelată, analizată, interpretată.

În cercetare ca și în patrimoniul sociologiei corecta înțelegere și utilizare a distincției dintre aceste noțiuni este foarte importantă. Precizarea științifică a câmpului de utilizare a fiecărui concept are o mare însemnătate în știință pentru că numai astfel cercetătorii se pot înțelege între ei. De regulă, în scrierile de care avem cunoștință, se face rar deosebirea, mai des fiind întâlnite formulări de genul: “știința are ca obiect compararea …..” , sau ” biologia are ca obiect experimentarea …..”, etc..

Obiect al cercetării poate fi, prin urmare, o anumită parte a realității, fapte sau activități, idei deja enunțate de către cunoașterea comună sau de către cea specializată. Circumscrierea clară a obiectului cercetării permite și formularea adecvată a problemei de cercetat. Problema nu este altceva decât o componentă a problematicii unei științe, adesea o parte a despletirii obiectului său sau, altfel spus,

“în știință, o situație care reclamă explicarea unui anumit eveniment este un caz special de ceea ce putem numi, în general, situații de rezolvare de probleme. Tipul de situație la care ne gândim este cel în care suntem conștienți de ceva care așteaptă să fie descoperit, ceva incert, indecis sau necunoscut în care avem nevoie de informație capabilă să ridice nivelul cunoașterii noastre, să elimine sau cel puțin să reducă incertitudinea, sau să ne dea posibilitatea să găsim o soluție potrivită. În asemenea situații este perfect normal să vorbim despre probleme”. În relația cu metoda obiectul este cel care determină metodele folosite, astfel că, în funcție de aspectele investigate, unele metode se utilizează pentru aspectele obiective, altele pentru cele subiective, unele pentru cele cantitative și altele pentru cele calitative, unele pentru cele trecute, altele pentru cele prezente. De asemenea trebuie arătat că metodele și explicarea lor sunt dependente de concepția teoretică în slujba căreia se află cercetătorul. Câteva exemple sunt edificatoare: Max Weber a studiat societatea prin metode determinate de “sociologia interpretativă”, E. Durkheim a formulat “regulile metodei sociologice” adecvate concepției sale despre societate, iar etnometodologia a dezvoltat metode “etnografice” de analiză a comunicării.

Dar ce este metoda? Putem întâi observa că studiile din sociologie sau din sociologia educației aduc metodele în atenție cu lux de amănunte. Autorii studiilor le-au descoperit, le-au formulat roluri, le-au clasificat, le-au caracterizat dar nu au arătat ce este în mod esențial metoda în sociologia educației. Ei s-au ocupat intens de metode dar nu și de metodă. În consecință, în sociologie se vorbește mult despre metode și puțin sau deloc despre metodă.

Metoda este un demers cognitiv prin care cercetătorul urmărește să deslușească esența problemei pe care o are în atenție. Fiecare cercetător își organizează într-un anumit fel, își rânduiește într-un anumit chip informația pe care o are despre obiect cu scopul de a obține alte informații în stare să risipească incertitudinea. Această organizare a informației se numește metodă de culegere a datelor cât și metodă de prelucrare a datelor obținute. Desigur că există și metode de întocmire a raportului de cercetare, metode de prezentare a acestuia, etc.

Fără îndoială că apariția și perfecționarea metodelor de cercetare au sporit eficiența muncii desfășurată de sociologul educației, au dat câștig de cauză spiritului științific în lupta cu bunul simț, oferind sociologiei educației, totodată, șansa de a intra în rândul științelor sociale și de a păstra locul care i se cuvine Metodele sunt singurele modalități prin care obiectul își dezvăluie conținutul.

O confuzie foarte ușor de sesizat, dar intens practicată, este cea dintre metode, tehnici și instrumente de cercetare. Comparativ cu metoda, tehnicile sunt expresii concrete ale metodelor, modalitățile de realizare a metodelor. O metodă se împlinește prin mai multe tehnici, ea fiind în acest sens termenul generic. De exemplu: observația, ca metodă, este un nume dat unor tehnici concrete, cum sunt observația documentară, observația spontană etc., iar ancheta, ca metodă, este însuflețită de ancheta reală, ancheta indirectă etc. Pentru ca să aplice tehnicile cercetătorul are nevoie de intermediari, de regulă sub formă materială; aceștia alcătuiesc instrumentele de cercetare cu ajutorul cărora se adună datele brute, altfel imposibil de “captat”. Dacă vrem să strângem apa din pânza freatică atunci trebuie să construim o fântână. Aceasta este instrumentul în situația descrisă. Fiecare tehnică de cercetare presupune o serie de instrumente, numite chestionar, test, grilă de interviu, etc.

Clarificările conceptuale realizate în această temă sunt necesare și pentru a fixa, în limite impuse de știință, vocabularul sociologiei. Ele au menirea de a arăta sensul adevărat și aprofundarea metodologiei generale.

3. Obiectivitatea și raportul dintre teorie și cercetare în sociologie

Sociologul este obiect și subiect al procesului cunoașterii realității sociale. El încearcă să cunoască realitatea socială, dar în același timp și el face parte din realitatea socială. Problema care se pune este dacă sociologul poate cunoaște în mod obiectiv această realitate! Sociologii consideră că realitatea socială poate fi cunoscută în mod obiectiv, dar se recunoaște că există premisa ca toate adevărurile să fie influențate decontextul socio-istoric din care au derivat (Karl Mannheim).

Există două poziții distincte referitoare la asigurarea obiectivității în științele sociale:

1. Max Weber, unul dintre cei mai importanți sociologi, consideră că obiectivitatea în domeniul sociologiei se poate asigura prin respectarea principiului neutralității axiologice care cere ca sociologul să fie neutru din perspectiva sistemului de valori al societății. În primul rând valorile de ordin politic pot conduce la distorsiuni în ceea ce privește asigurarea obiectivității. Cercetătorul, spune Weber, trebuie să se conducă numai după ethosul științei și nu după codul moral.

2. Robert Lynd afirmă că este aproape imposibil să nu implicăm sistemul de valori în actul științific. Problema, spune Lynd, este însă aceea de a recunoaște poziția și sistemul de valori implicat de cercetător în actul cercetării științifice.

În ceea ce privește raportul dintre teorie și cercetare arătăm că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea întemeietorii sociologiei s-au preocupat de elaborarea teoriilor explicative în domeniul sociologiei. După 1900 în SUA s-a dezvoltat cu precădere o sociologie empirică. Distanța dintre teorie și cercetarea de teren s-a accentuat în perioada interbelică, sociologii acuzând această ruptură care devenise pregnantă. W. Mills, în lucrarea “Imaginația sociologică”, critică vehement atât închiderea unor sociologi în turnul de fildeș al teoriei (Talcot Parsons), cât și exacerbarea cercetărilor de ordin empiric, de cele mai multe ori fără support teoretic. Astăzi sociologii sunt de acord că există o relație de feed-back între teorie și cercetarea de teren. Că teoria este îmbogățită și testată prin cercetările de teren, iar cercetarea de teren nu se poate desfășura în afara unui cadru paradigmatic.

4. Interdisciplinaritatea și imaginația sociologică

Evoluția științelor sociale a făcut să se pună tot mai mult în discuție granițele acestor științe, cu alte cuvinte unde se termină psihologia și unde începe sociologia; unde se termină economia și unde începe sociologia. Au apărut astfel științele de graniță ca: psihologia socială, sociologia economică etc.

Marshall McLuhan apreciază că granițele dintre științe au fost distruse odată cu descoperirea spațiului curb. “Odată cu sfârșitul specializărilor lineare și al punctelor de vedere fixe, compartimentarea cunoașterii a devenit tot atât de inacceptabilă pe cât de nepotrivită fusese întotdeauna. Dar un mod de gândire atât de fragmentara făcut din știință o chestiune departamentală, fără nici o influență asupra ochiului și a gândirii, decât în mod indirect, prin aplicațiile sale. În ultimii ani însă, această atitudine izolaționistă a devenit moderată. Și ceea ce ne-am străduit să explicăm…este că segmentarea cunoașterii e o iluzie care a devenit posibilă prin izolarea simțului vizual cu ajutorul alfabetului și al tipografiei.”

Imaginația sociologică. Termenul a fost introdus de Wright Mills, care spune că este abilitatea de a vedea viața noastră, grijile, problemele și speranțele într-un context social mai larg. Imaginația sociologică presupune, cu alte cuvinte, depășirea experienței personale și înțelegerea fenomenelor și proceselor sociale din societate.

5. Domenii de activitate ale sociologului

Dacă există unele profesii cu un domeniu de practică foarte bine delimitat, nu putem spune același lucru și despre profesia de sociolog. Un absolvent al facultății de sociologie găsește un câmp foarte larg unde poate demonstra utilitatea cunoștințelor sale. Deși până acum nu se cunoșteau foarte multe lucruri despre sociologie și sociologi, am ajuns într-o perioadă în care se resimte, am putea spune acut, nevoia de sociologi adică de acei oameni care să cunoască problemele sociale, să le descopere cauzele și să încerce să le rezolve. Perioada pe care o traversăm este foarte dificilă: asistăm la lupte pentru putere în timp ce mulți oameni își fac griji pentru ziua de mâine, auzim vorbindu-se de informatizare în timp ce mulți copii nu au posibilitatea să învețe alfabetul.

Sociologul poate contribui în bună măsură la optimizarea sistemului social și în acest sens îl putem întâlni în aparatul guvernamental sau local, în sfera serviciilor sociale, în educație, în diverse instituții și organizații, în cercetare științifică și în multe alte domenii.

În 1990 numărul sociologilor în România era foarte mic. Astfel situația celor care au solicitat înscrierea în Asociația Sociologilor din România era următoarea :

– cercetător sau cadru didactic în învățământul superior 106 persoane;

– sociolog sau psiholog de întreprindere 53 persoane;

– funcționari la compartimentele de personal-învățământ sau la alte compartimente 41 persoane;

– redactori la edituri sau publicații 13 persoane;

– alte domenii 24 persoane.

Acum, la început de mileniu III, lucrurile stau mult mai bine. A crescut în foarte mare măsură numărul sociologilor dar și numărul universităților care au secții de sociologie.

În țările dezvoltate sociologii joacă un rol de prim ordin. Pierre Bourdieu consideră că, după cum sociologii acționează în societate, aceștia se împart în două mari categorii: sociologi cinici și sociologi clinici :

– cei cinici, consideră Bourdieu, sunt cei care folosesc cunoașterea paradigmelor și legilor sociologiei pentru a-și asigura succesul;

– cei clinici, spune același autor, sunt cei care utilizează cunoașterea paradigmelor și legilor sociologiei în scopul optimizării sistemelor sociale și denunțării modurilor în care sistemele sociale manipulează individul și grupurile sociale.

TEMA 5

STRUCTURA SOCIALĂ

Tezele temei

1.Concepte principale

2. Instituții – organizații

3. Stratificare și mobilitate socială

Bibliografie

Agabrian Mircea, Sociologie generală, Editura Institutul European, Iași, 2003, p.152-184

Popovici Dumitru, Sociologia educației, Editura Institutul European, Iași, 2004

Baechler J., Grupurile și sociabilitatea, în: Tratat de sociologie, Coord. R. Boudon, Editura

Humanitas, București, 1997

Culda L., Organizațiile, Editura Licorna, București, 2000

Goodman N., Introducere în sociologie, Editura Lider, București, f.a.

1. Concepte principale

Este un termen utilizat de sociologi pentru a descrie ordonarea comportamentului de zi cu zi al individului și relațiile sociale într-un mod relativ predictibil. Ea descrie felurile în care valorile, credințele, atitudinile sunt modelate să producă relații variate.

Structura socială are câteva componente de bază: sisteme, norme, statusuri, roluri, interacțiuni, grupuri.

Definiție. Structura socială se referă la relațiile modelate și repetitive ce există printre componenții unui sistem social.

Structura socială este o rețea de reguli invizibile și aranjamente instituționale. Multe din aceste reguli nu le provocăm niciodată, le considerăm de la sine înțelese (nu vom sparge geamul de la un magazin universal numai pentru a vedea dacă vom fi amendați sau și mai rău închiși).

Satus-ul se referă la rangul pe care îl ocupă o persoană după anumite criterii: (bogăția, prestigiul, puterea). În sociologie status-ul social definește poziția pe care o persoană o ocupă în structura socială. Status-urile se împart în două mari categorii: status-uri prescrise și status-uri construite. Cele prescrise nu țin cont de abilitățile și calitățile indivizilor. Ele sunt conferite în funcție de vârstă, sex religie, familie, rasă etc. Status-urile construite sunt alocate în virtutea abilităților și talentelor (ex. sociolog, psiholog, director, profesor etc.). Master status-ul este o cheie sau un miez al status-ului ce dă greutatea, puterea primară în relațiile noastre cu alții. Între master status-uri exemplificăm: vârsta, sexul în toate societățile, rasa și ocupația în diverse societăți (R. Linton prezintă cazul unui tânăr doctor care avea un succes fulminant la cabinetul sau privat deși terminase medicina de curând și nu se numărase printre cei mai străluciți studenți. Succesul său se datora așa cum a recunoscut modului cum arăta și anume avea calviție iar pacienții îl asociau cu o persoană în vârstă cu experiență.).

Rolul definește drepturile și datoriile în legătură cu un anumit status. Noi ocupăm un status în legătură cu care desfășurăm un anumit rol. Status-ul se referă la ceea ce așteptăm noi de la alții în virtutea poziției pe care o ocupăm, iar rolul se referă la ceea ce așteaptă alții de la noi în virtutea

status-ului.

Performanța de rol este un comportament actual al unei persoane care ocupă un status. Un status are atașat un sistem de roluri: un medic joacă un anumit rol în raport cu pacienții, un alt rol cu personalul cu pregătire medie sanitară, un alt rol în raport cu colegii lui medici și un alt rol în raport cu stafful spitalului (conducerea administrativă). Un individ poate fi definit ca fiind un sistem de status-uri. Fiecare individ deține mai multe status-uri pe care și le activează pe rând. De exemplu, la școală profesorul își activează status-ul de profesor, la biserică își activează status-ul religios, într-un grup de prieteni își activează satus-ul legat de petrecerea timpului liber, în familie rolul de tată, soț. Toate statusurile unui individ se regăsesc în statusul său social. Greutatea în statusul social este dată de statusul educațional și cel ocupațional.

Varietăți ale rolului. Una dintre acestea este ambiguitatea de rol care apare când există incertitudini în mintea unei persoane sau a membrilor care se înscriu în rol-setul său cu privire la prescripțiile rolului (spre exemplu, la constituirea unei tinere familii, când rolurile nu sunt bine definite, se produce o negociere subtilă legată de prescripțiile rolului: cine face piața, cine bate covoarele s.a.m.d.).

Incompatibilitatea de rol apare când așteptările membrilor set-rolului sunt bine cunoscute dar sunt incompatibile ca trăsături ale aceluiași rol. (spre exemplu, un lider care dorește ca subordonații să se raporteze la el respectând regulile care reglementează relațiile, în timp ce subordonații vor ca el să fie prietenos, relaxat. Un alt exemplu: un conducător de întreprindere mi se plângea imediat după 1990 că problema lui principală nu se leagă de producție ci de faptul că muncitorii așteptau de la el să le rezolve problema locuințelor – el încerca, fără succes, să le explice că nu intră în atribuțiile lui rezolvarea problemelor legate de locuințe).

Conflictul de rol care rezultă din necesitatea pentru o persoană să activeze unul sau mai multe roluri în aceeași situație; două roluri pot fi în acest caz în conflict. (spre exemplu, rolul de soț/tată este în conflict cu rolul de manager – au fost numeroase filme pe această temă).

Forme ale conflictului de rol

a. Supraîncărcarea rolului – numărul de roluri pe care o persoană le mânuiește devine prea mare. Nu trebuie confundat cu suprasarcina de muncă când o persoană are prea multe de făcut într-un rol. De exemplu, tranziția de la executiv la

manager este adesea acompaniată de o schimbare a suprasarcinii de muncă într-o suprasarcină de rol (un inginer de la o mare întreprindere a fost promovat în funcția de director, el însă era un foarte bun executant și deși funcția de director nu i-o cerea, de multe ori participa direct la faza de execuție. Sigur că puterea exemplului este importantă dar când stai prea mult pe activități de execuție și lumea așteaptă în fața biroului tău să iei decizii importante atunci activitatea managerială poate avea de suferit).

b. Subîncărcarea rolului – se întâmplă când un individ simte că definiția rolului nu corespunde cu propriul său concept de rol. În aceste condiții el consideră că rolurile pe care le execută sunt mult sub capacitățile sale. (spre exemplu, li se întâmplă de multe ori tinerilor absolvenți de facultate – mi s-a întâmplat și mie – când se angajează pentru prime dată și sunt puși să efectueze de multe ori sarcini mult sub nivelul lor de pregătire).

Grade de complexitate ale structurii sociale

Grupul social este cea mai simplă formă de structură socială. Rolurile ne leagă înăuntrul relațiilor sociale. Când aceste relații sunt susținute de-a lungul timpului, ele definesc proprietățile grupului social. Un grup social este format din doi sau mai mulți oameni ce împart un sentiment de unitate și care sunt legați împreună în modele relativ stabile de interacțiune. Un grup social este mai mult decât o colecție de indivizi.

2. Instituții – organizații

La începuturile procesualității sociale relațiile dintre oameni, fructificarea disponibilităților lor de procesare a informației, erau primitive, puțin diversificate și întâmplător eficace. Interpretările erau personale și guvernau comportamentul individual astfel încât relațiile interumane și relațiile omului cu mediul său erau strict dependente de produsele capacității proprii de interpretare. Sporirea capacității individuale de procesare a informațiilor determinată de presiunea propriei dezvoltări dar și de agresiunea haotică a informației disponibile a făcut posibile noi capacități de procesare care transcend posibilitățile individuale fiind capacități sociale de procesare. Ele se numesc instituții. Instituționalizarea societății a însemnat gruparea unor seturi stabile de modele culturale și relații sociale necesare în realizarea sarcinilor sociale. Au apărut, în acest fel, instituțiile familiei, religiei, învățământului, guvernării, etc.

Odată existente, capacitățile sociale de procesare a informațiilor complică structura societății și dau naștere unor organizări noi, de diverse forme explicite, între care organizațiile sunt cele mai importante. Într-o formulare simplă, organizațiile sunt grupuri umane formalizate și ierarhizate, caracterizate prin cooperarea și coordonarea membrilor componenți, îndreptate spre atingerea unor scopuri date. A descifra numărul și calitatea organizațiilor, posibilitățile lor în determinarea reproducerii vieții sociale, înseamnă a construi un capitol important al sociologiei.

Este necesară aici o scurtă paranteză în care încercăm să clarificăm o chestiune foarte importantă. În sociologie se vorbește amalgamat despre învățământ și școală, despre religie și biserică, despre politică și partide politice, folosindu-se acești termeni fără precizarea conținutului prin care, în mod firesc, se diferențiază.

Putem introduce un anumit grad de rigurozitate dacă acceptăm că învățământul, religia, politicul sunt instituții ale societății, rezultat al instituționalizării acesteia impusă de necesitatea funcționalității ei normale, iar școala, biserica, partidele politice sunt unele din formele organizatorice (organizații) pe care le cuprind aceste instituții, cele mai importante dintre ele. Vorbim, așadar, de instituția religiei și de organizația numită biserică, vorbim de instituția învățământului și de școală ca organizație, etc.

Organizațiile iau naștere pentru a face posibile anumite performanțe sociale. Ne raliem opiniei exprimate de L. Culda: “În ultimele decenii problematica organizațiilor se află din ce în ce mai mult în atenția cercetătorilor, îndeosebi din considerente de ordin practic; se dorește maximizarea performanțelor organizațiilor, fie ele politice, economice, militare, culturale”.

Organizațiile sunt rezultatul complicării nevoilor umane, a conștientizării lor acute de către oamenii cuprinși în diferitele instituții existente. Instituțiile nu rezolvă probleme, ele doar pun probleme, conștientizează oamenii și le atrag atenția asupra existenței lor, le grupează în mod util. Oamenii simt nevoia să se asocieze pentru a-și putea rezolva problemele cu care se confruntă. Nevoile fiind deosebit de diversificate și în continuă sporire, nu pot fi satisfăcute prin efortul unei singure organizații. Este firească apariția mai multor organizații între care cele  “gestionare” se constituie pentru a satisface nevoi de organizare ale dimensiunilor energetice și informaționale componente ale societății în fiecare moment al devenirii sale, iar cele “productive” se constituie pentru a produce resurse energetice, informaționale și umane. Evoluția societății, necesitățile de gestionare explicită a unor procese care rezolvă necesități umane, au favorizat nașterea a numeroase tipuri de organizații.

Organizațiile sunt, cantitativ, dependente de nevoile care solicită existența lor. Dacă nu ar fi în măsură să satisfacă în mod sporit necesitățile, comparativ cu modul în care o realizează cooperarea ocazională a oamenilor, organizațiile nu ar fi luat naștere.

Organizațiile se integrează diferit în socio-organizare coordonând paliere componente ale acesteia: economic, politic, religios, cultural, etc. Este de reținut însă că, într-o formă sau alta, manifest sau ascuns, direct sau indirect, toate își asumă competențe educative. Astfel că, prin ființarea lor, prin produsele lor, exercită presiuni cu scop transformator în capacitatea de procesare a informațiilor la fiecare om.

3. Stratificare și mobilitate socială

Pentru a înțelege stratificarea socială trebuie să definim tipurile de ordine pe care le găsim în structura socială.

Ordinea economică se referă la modul în care bunurile și serviciile economice sunt distribuite și folosite ceea ce determină o anumită situație de clasă. (Karl Marx)

Ordinea socială definește modul în care prestigiul social este distribuit în interiorul unei comunități, între grupurile care participă la procesul de distribuție. (Max Weber)

Ordinea simbolică se referă la modul în care semnificațiile sunt distribuite printre componenții unui sistem social și care dă o anumită structură de clasă (Basil Bernstein).

Definiție: Stratificarea reprezintă forma socială a diferențierii existente, sintetizând o multitudine de sfere în care inegalitatea se manifestă. Stratificarea este ordonarea socială a inegalității. Există numeroase teorii asupra stratificării sociale și modele explicative.

Primul model este cel multicriterial al lui Warner care consideră că pentru a descrie un model de stratificare trebuie să luăm în considerare un sistem de indicatori cu putere mare de discriminare: ocupația, surse de venit, tipurile de locuință și zona de domiciliu.

Modelul dihotomic. Două grupuri sociale caracterizate prin trăsături și interese contrare se opun unul altuia, în timp ce un grup se află într-o dependență unilaterală față de celălalt. Exemplu: stăpân de sclavi – sclavi.

Modelul funcțional. Presupune cel puțin trei grupuri având funcții sociale diferite, care se caracterizează prin trăsături diferite și care se consideră a fi dependente reciproc. Exemplu: Negustor – meseriaș – țăran.

Modelul ordinii de rang. Există cel puțin trei grupuri care însă se caracterizează mai puțin prin deținerea unor trăsături diferite și al dependenței sociale, cât mai curând prin gradul în care dețin una și aceeași trăsătură. Exemplu grupurile care se deosebesc prin mărimea venitului sau prin mărimea prestigiului social a prestigiului.

Modelul structural-funcționalist. Se înțelege printr-un sistem de stratificare socială un sistem funcțional al unor inegalități instituționalizate a recompenselor pentru a asigura ocuparea unei poziții sociale importante și realizarea sarcinilor care decurg de aici. Parsons leagă esența stratificării de specificul ordinii axiologice din orice societate. El consideră că sistemul de stratificare este, în mod esențial, expresia sistemului de valori. Recompensele pe care le primesc oamenii sunt în funcție de gradul în care calitățile și performanțele lor corespund standardelor stabilite în societate.

În analiza stratificării sunt recunoscute două curente principale: cel marxist, bazat pe analiza claselor și ordinii economice și cel weberian, bazat pe analiza status-ului și ordinii sociale. La această oră în societățile moderne coexistă două sisteme de stratificare: a) un sistem status centrat pe educație și pe status ocupațional; b) un sistem de clasă centrat pe mijloace de producție și autoritate. Prestigiul se măsoară

după sistemul ocupațional.

Modelul de stratificare al lui Max Weber

Max Weber susține că Marx avea o imagine prea simplistă asupra stratificării. Weber a spus că alte împărțiri în interiorul societății sunt la un moment dat independente de aspectul clasial sau economic. Weber a privit multidimensional stratificarea și a identificat trei componente: clasa (economia), status-ul (prestigiul) și partidul (puterea). Fiecare din aceste dimensiuni constituie un aspect distinct al ierarhiei sociale. Câteva status-uri, cum ar fi cel de medic, au un rang înalt în venit, putere și prestigiu. Prostituatele și criminalii profesioniști se bucură de privilegii economice, cu toate că ei posedă un mic prestigiu și o mică putere. Și câțiva funcționari publici, spune Weber, pot avea o considerabilă putere dar ei primesc salarii mici și au un mic prestigiu. Aceste trei dimensiuni se întrețin reciproc și constituie suportul uneia pentru cealaltă.

Bell pe linia lui Weber, consideră că deținerea unuia dintre cele trei elemente ale stratificării – venitul, puterea sau prestigiul – poate duce și la obținerea celorlalte două. Bell spune că în societatea burgheză, bogăția poate cumpăra puterea și respectul (poziția). În societatea aristocratică, status-ul poate comanda puterea și bogăția. În societățile militare și domeniale, puterea poate comanda bogăția și status-ul.

Dimensiunea economică a stratificării este formată, după Weber, din bogăție și venit. Bogăția se referă la ceea ce posedă oamenii iar venitul se referă la totalul banilor primiți de populație. Cu alta cuvinte, bogăția se bazează pe ceea ce au oamenii, pe când venitul se bazează pe ceea ce primesc oamenii. Venitul fiind elementul dinamic joacă un rol mai important în descrierea sistemului de stratificare.

Prestigiul, după Weber, se referă la respectul social, admirația și recunoașterea pe care le asociem cu un status social. Prestigiul este intangibil, ceva ce noi ducem în noi înșine, iar în viața de zi cu zi căutăm să-i dăm o existență tangibilă prin titluri, ritualuri de respect, grade implicând onoarea, embleme, etalări evidente de timp liber și consum. Aceste activități și obiecte servesc ca simboluri ale prestigiului la care noi atribuim semnificație socială și însemnătate. Multe dintre interacțiunile noastre cu alții consistă dintr-o subtilă negociere pentru mai multă deferență, onoare, respect. Chiar o simplă conversație implică frecvent o negociere pentru mau multă deferență.

Puterea determină care oameni și grupuri au voie (au permisiunea) să traducă preferințele lor în realitate. Puterea se referă la abilitatea indivizilor și grupurilor ce realizează (impun) voința lor în relațiile (afacerile umane), chiar

împotriva voinței altora. Chiar într-o problemă simplă cum este cea a conversației, noi notă (observăm) operațiunea puterii. Altfel spus fiecare act social este un exercițiu al puterii, fiecare relație socială este o ecuație a puterii și fiecare grup social (sistem) este organizația puterii.

Mobilitatea socială. Mobilitatea socială reprezintă deplasare unui individ într- un spațiu social. Mobilitatea socială poate fi: orizontală, verticală (ascensională sau descensională), intergenerațională sau intragenerațională. Toate componentele structurii sociale pot fi tratate în termenii mobilității sociale (mobilitate educațională, mobilitate teritorială etc).

Mobilitatea orizontală reprezintă deplasarea unui individ de la o poziție socială la altă poziție socială echivalentă. Individul nu câștigă sau pierde în putere. Sociologii consideră că o importantă formă a mobilității orizontale în societățile moderne o reprezintă schimbarea locului de muncă, care se datorează în fapt următoarelor aspecte:

1. evaluarea subiectivă a șanselor de câștig (siguranța de lungă durată a locului de muncă)

2. Integrarea socială a individului (cu cât este mai puternică legătura individului în cadrul structurii relaționale sociale, cu atât predispoziția la mobilitatea muncii apare mai scăzută)

3. posibilitățile individului de desfășurare joacă un rol deosebit în schimbarea locului de muncă

4. capacitatea de adaptate a individului.

Mobilitatea verticală. Poate să apară ca o ascensiune sau ca un declin social, cu alte cuvinte poate fi mobilitate verticală ascensională și mobilitate verticală descensională. Prin ascensiune se înțelege fiecare îmbunătățire relativă, însemnând faptul că un individ, față de alții care stagnează pe nivelul inferior a dobândit o situație relativ mai bună. Mobilitatea verticală poate fi redusă la modificări ale potențialului de putere și anume cu privire la capacitatea acumulării puterii cât și la activarea puteri în corelație interacțională.

Ascensiunea socială în lumea muncii depinde de exercitarea unei funcții cu valoarea superioară. Individul poate atunci să-și modeleze relativ liber, atât propriul comportament, cât și să controleze comportamentul altora într-o măsură mai mare. Urmările ascensiunii sunt, în general, îmbunătățirile observabile la anumite simboluri de status, ale standardului de viață care diferențiază indivizii între ei (un birou elegant, o mașină scumpă, o de lux etc.) Mobilitatea verticală se află mereu în legătură cu modificări ale potențialului de putere. Ea nu se poate măsura exact la nivelul întregii societăți, ci mereu doar în legătură cu corelații interacționale mai mult sau mai puțin instituționalizate. O structură socială stabilă dă o dinamică relativ scăzută a mobilității sociale și șanse de ascensiune moderate. Dacă stabilitatea este scăzută, dinamica ascensiunii este ridicată dar și pierderea pozițiilor dobândite este mai mare.

Există două rațiuni de bază pentru care mobilitatea este întâlnită în fiecare societate:

1. Schimbări în cerințele față de performanță – societățile complexe se schimbă, iar această schimbare socială, mai înceată sau mai rapidă, conduce la o schimbare în cerințele pe care diferite poziții le reclamă pentru aceia care le ocupă.

2. Schimbări în stocul de talente – nu elita sau clasa conducătoare controlează dispoziția naturală a talentului, inteligența și alte abilități, cu toate că ea poate monopoliza oportunitățile față de instrucție și educație. Atâta timp cât mulți dintre cei cu abilități înalte aparțin stratului de jos ( și multe studii contemporane arată că așa este) vor fi lideri care vin din aceste straturi.

Dinamica mobilității sociale este dată de :

– schimbări în numărul locurilor disponibile. Numărul locurilor disponibile într-un strat nu este niciodată constant. Are loc o mobilitate ascensională determinată de necesitatea conducerii industriei, distribuției bunurilor și serviciilor, creșterea aparatului birocratic;

– diferite rate ale fertilității au impact asupra dinamicii mobilității sociale;

– schimbări în rangul acordat ocupațiilor. În schimbările rapide ale lumii noastre, unele poziții se pierd, altele câștigă prestigiu. Astfel o persoană poate fi mobilă în ochii societății neschimbându-și slujba;

– schimbări în mărimea status-poziților moștenite. În structurile sociale moderne există un relativ declin în numărul pozițiilor moștenite;

– schimbări în restricțiile legale aparținând oportunităților potențiale. Multe dintre restricțiile legale mai timpurii, privind dreptul persoanei de a accede la un statut ocupațional înalt, a fost reconsiderat.

Mobilitatea intergenerațională. Se referă la dinamica status-ului social între două generații, și anume la status-ul ocupațional al fiului (fiicei) în raport cu tatăl. De obicei, mobilitatea intergenerațională se măsoară la grupa de vârstă 40-59 ani.

Mobilitatea intragenerațională. Se referă la modificarea status-ului social al unui individ de- a lungul existenței sale.

TEMA 6

SOCIALIZAREA

Tezele temei

1.Conceptul Socializare

2. Tipuri de socializare

3. Agenții socializării – aspecte generale

4. Resocializarea

Bibliografie

Baechler J., Grupurile și sociabilitatea, în: Tratat de sociologie, Coord. R. Boudon, Editura

Humanitas, Buc., 1997

Culda L., Organizațiile, Editura Licorna, București, 2000

Foucault M., A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Humanitas, Buc, 1997

Goodman N., Introducere în sociologie, Editura Lider, Buc., f.a.

Negreț – , Mitul lui Chiron, Editura Aramis, Buc., 2001

Popper K., Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol.I, Vraja lui Platon, Editura Humanitas, Buc.,

1993

Popovici Dumitru, Sociologia educației, Editura Institutul European, Iași, 2004

Stănciulescu E., Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996

Stănciulescu E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997

xxx, Istoria vieții private, Coord. P. Aries, G. Duby, Editura Meridiane, București,

1993

1.Conceptul Socializare

Deși termenul socializare pare că este o creație a sociologiei, realitatea dezvoltării științei infirmă presupunerea. El apare în psihologie supunându-se procesului de transfer până a ajuns și în sociologie. Îl putem întălni întâi în operele lui Freud și Pavlov pentru ca apoi, în anii 30, antropologi ca A.Kroeber sau M.Mead să-l folosească în studiile lor.

Pentru a se integra în mediul social și pentru a susține funcționarea organizațiilor din care face parte, ființa asocială (neintegrată în mediul său de existență, la naștere ori la schimbarea mediului privat sau public) trebuie să se transforme în ființă socială. Aceasta înseamnă că este necesar să acumuleze competențe și capacități care să-i permită asamblarea benefică în contextul respectiv. Altfel spus, în termenii psihologiei, ființa socială trebuie să cumuleze atitudini cu rezonanță socială, adică acele atitudini care fac posibilă acceptarea de către organizație a comportamentului său conform cu regulile specifice manifestării rolurilor asumate sau atribuite. Omul socializat este acela care trăiește conform impunerilor proprii zonei socialului din care face parte acționând pentru conservarea modelului și pentru menținerea unicității sale. Procesul prin care el ajunge în această stare se numește socializare. Interiorizarea normelor și valorilor permite însușirea regulilor sociale de către omul supus socializării. Putem considera că socializarea este necesară atunci când interacțiunile dintre oameni sunt indispensabile, tipul lor dictând orientarea socializării.

Acum putem defini: socializarea este conceptul care desemnează efortul societății și al individului orientat spre formarea celui din urmă ca persoană integrabilă în nișa existențială în care-și desfășoară viața în toate dimensiunile sale.

Se face des confuzia între educație și socializare. Câteva precizări sunt nevcesare .

Între educație și socializare există diferențe semnificative deși ambele vizează aceeași țintă, ființa umană și același scop, formarea sa. Am definit în câteva rânduri educația putând deduce acum că tocmai formarea omului pentru viață, pentru muncă, pentru profesie, etc., necesită acceptarea unor acțiuni relativ independente în care educația este parte semnificativă. Educația, în sensul ei propriu, limitat la acțiuni organizate, desfășurate prin participarea conștientă a celui de educat, determină formarea aptitudinilor necesare omului, existente ca disponibilități în zestrea sa genetică. Educația se realizează prin procese specifice desfășurate de organizații specializate în a o produce, pe când socializarea rezultă și ca urmare a contactului individului cu organizații ne- sau slab specializate în educație, ori prin presiunea exercitată de mediul său existențial (socializare naturală). Socializarea permite omului o bună interacționare cu mediul, neprofesionistă și profesionistă, ceea ce-i facilitează existența având în comun cu ceilalți oameni modul de a gândi, de a simți, de a se comporta.

Înțelegem acum că socializarea este genul proxim prin care poate fi definită educația. Importante acțiuni ale societății îndreptate spre modificarea capacității de procesare a individului, în sensul realizării neproblematice a existenței sale în organizații, nu aparțin educației. Aceasta dacă avem în vedere sensul său restrâns, științific acceptat, de acțiune declanșată intenționat cu obiective clar formulate și realizabile. Este certă existența unui câmp de forțe care se exercită asupra formării sociale a omului. Discutabil este dacă aceste forțe sunt demne de a fi numite educative. Atunci când le numim pe toate educative este posibilă confundarea socializării cu educația, fapt sesizat cu pertinență de I.Nicola: ”dacă socializarea se referă la toate influențele sociale ce se exercită asupra individului în cadrul comunicării interumane, educația este o activitate declanșată intenționat în vederea asimilării valorilor sociale. Și una și alta urmărește încadrarea individului într-un context social dat.” În acest sens, este firesc că socializarea se realizează și pe cale educativă (prin acțiunea cumulată a organizațiilor cu rol exclusiv educativ, organizații cu o componentă acțională educațională, alături de componente cu alte orientări și de mediul social care acționează asupra individului prin însăși existența lui de un anumit fel) dar numai în măsura în care aceste forțe sunt structurate pentru a se manifesta educațional. Pedagogia care nesocotește sociologia a ajuns la concluzia că forțele existente în spațiul social cu rol determinant asupra modificării capacității de procesare a individului, deci și asupra capacității lui de a aparține socialului, pot fi strânse sub “umbrela” educației formând ceea ce se numește “manifestări ale educației“: educația formală, educația nonformală și educația informală. Dacă avem în vedere sensul strict al educației, acela pe care de fapt îl propune sociologia educației, educația formală poartă justificat numele educație, ”educația informală” nu cumulează atributele educației, iar “educația nonformală“ merită doar parțial acest nume.

Putem concluziona prin următoarele: socializarea este un proces deosebit de complex prin care ființa (în sens larg) cu largi disponibilități sociale este transformată în ființă socială, participantă activă la funcționalitatea organizațiilor din care face parte. Una din forțele cele mai importante ale socializării este educația. Ea oferă șansa manifestării profesionale a individului în mediul social, șansă realizată prin intermediul forțelor socializatoare specializate în educație. Cu cât educația cuprinde un “teritoriu“ mai larg în ansamblul forțelor socializatoare, cu atât succesul socializării este mai sigur înlăturându-se rezultatele opuse ei (să le numim socializare negativă?) materializate în comportamente ce afectează securitatea și integritatea organizațiilor. Acest tip comportamental este rezultatul formării unor atitudini care detașează omul de organizațiile care-l integrează, în primul rând a atitudinii de respingere manifestă sau latentă.

2. Tipuri de socializare

Românii și poate nu numai ei, au o expresie deosebit de sugestivă: ”omul cât trăiește învață”. Plină de semnificații, așa cum numai filozofia, în altă formă, o poate afirma, pune în evidență adevărul conform căruia omul este mereu ființă asocială (neconformă cu calitatea socialului existent) în timp ce este socială deoarece este confruntat cu perpetua schimbare a mediului organizațional în care este nevoit să se însereze. Continuu el trebuie să acumuleze capacități și competențe necesare adaptării la mediul organizațional avut la dispoziție pentru a exista. Societatea modernă creează mereu posibilitatea ca omul să se reintegreze, habitatul odată cucerit dovedindu-se repede prea “strâmt” pentru posibilitățile sale. El, omul, caută noi oportunități existențiale, diferite ca organizare și funcționalitate, în care să se integreze. În fața acestor perpetuu noi situații existențiale, individul se prezintă ca ființă asocială, sau parțial asocială, ceea ce îl obligă la efort de socializare.

Nișele existențiale în care individul poate viețui sunt deosebit de numeroase. Am arătat deja că organizațiile care cuprind oameni sunt de mare diversitate organizatorică și funcțională ceea ce înseamnă că și socializarea presupune o gamă deosebit de diversă. Numim tipuri de socializare componentele acestei game.

Socializarea este un proces întins pe toată durata vieții pregătind omul pentru rolurile noi pe care este chemat să le îndeplinească. Ideea, des vehiculată în sociologie, potrivit căreia socializarea se încheie odată cu terminarea ciclului școlar, este falsă; individul își asumă sau i se distribuie mereu roluri noi pe care trebuie să le satisfacă ceea ce necesită acumularea de competențe și capacități. Este explicabil în acest fel de ce putem vorbi de mai multe tipuri de socializare. Sunt încercări diverse de realizare a diviziunii socializării în tipuri distincte în raport cu anumite criterii.

1. Dacă se are în atenție procesul de viață al omului, atunci se distinge între: socializare primară și socializare secundară.

Socializarea primară este primul tip de socializare la care este supus noul născut sau, altfel spus, este procesul ”prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, dobândește primul său <<eu social>>, prima sa <<identitate socială>>; socializarea primară echivalează cu umanizarea individului”. Este cel mai profund moment al socializării, acela care, dacă nu se produce, condamnă ființa asocială la pierderea disponibilitățile sale de socializare. Sunt cunoscute cazurile de “copii sălbatici “ care, readuși în societate după 8-10 ani de la naștere, nu au mai putut gândi și vorbi, nu se comportau omenește. Aceasta înseamnă că socializarea primară este definitorie pentru ca ființa biologică cu disponibilități umane să devină ființă socială. Socializarea primară se întinde, pentru fiecare om, de la naștere până la sfârșitul adolescenței. Numărul rolurilor pe care le îndeplinește individul pe această “plajă” a existenței sale este foarte mare. În termenii psihologiei el parcurge două etape deosebit de importante ale vieții: a insului și a persoanei.

Factorii care concură la realizarea socializării primare sunt unele organizații educative: cămin, grădiniță, creșă, școală, organizații neșcolare sau grupul de prieteni și, detașată ca importanță, familia. Sociologia educației acordă familiei rolul esențial. Dacă avem în vedere mutațiile care au avut loc în evoluția familiei tradiționale, atunci putem înțelege că unele din referirile prezente în sociologia actuală cu privire la această problemă sunt depășite. Voi reveni cu detalii în paginile care urmează.

Prin socializarea primară individul “își ia lumea în cap”, adică începe să-și reprezinte și să interpreteze mediul în care există; el acumulează competențe și capacități care-i permit să se insereze constructiv în mediul existențial, să deplaseze sursa comportamentului său de la instinctual la social. Atitudinile proprii sunt în consens cu cerința socială, individul formându-și și consolidându-și paternn-uri comportamentale de care se va servi toată viața. Socializarea primară permite individului să devină om, cea ce înseamnă că ea generează, în special, atitudini generale de om.

Educația are un rol semnificativ în această primă etapă socializatoare. Mulți copii sunt lipsiți de mediul familial, socializarea lor producându-se prin intervenția agenților educogeni: creșa, căminul, grădinița, școala. Cu alte cuvinte, în socializarea primară, educația coabitează cu alți factori socializatori. În raport cu politica socializării primare pe care o promovează o țară, rolul educației este mai mare sau mai mic. Să ne amintim că Platon susținea rolul determinant al educației în socializare fiind considerat primul teoretician al educației totalitare. El susținea că familia nu poate pregăti copilul pentru viață, statul fiind acela care are competența și instrumentele necesare pentru a oferi fiecărui copil socializarea de care el și comunitatea din care face parte au nevoie. În acest sens, după naștere mamele trebuie să încredințeze copiii statului.

Socializarea secundară semnifică acele “procese simultane și succesive(…)în urma cărora individul dobândește o pluralitate de <<euri sociale>> (o pluralitate de identități sociale)”. Ea se prelungește toată viața, omul aflându-se mereu în fața unor nevoi inedite de socializare; el este obligat să învețe roluri noi, să intre în organizații care funcționează după reguli și norme proprii, diferite de cele familiare lui până în acel moment. Acest continuu proces de asimilare a unor valori necunoscute până atunci, dar necesare pentru a intra în roluri, se numește socializare secundară. Într-o societate dinamică numărul de roluri pe care fiecare om le joacă este foarte mare, mult mai mare decât cele jucate într-o societate stabilă (comparați situarea omului de-a lungul vieții în socialism și în perioada de tranziție care au caracterizat România!). De aceea socializarea secundară solicită omul, acesta trebuind să-i facă față, iar timpul destinat învățării este mult mai lung acum decât cel utilizat înainte pentru exercitarea de roluri. Odată cu înaintarea în vârstă internalizarea rolurilor sociale noi se produce cu mai mare greutate, vechile roluri rămânând bine întipărite în capacitatea de procesare și în comportament (este acum explicabil de ce în anunțurile pentru servicii apare ca laitmotiv: “Aștept oferte de la persoane cu vârsta cuprinsă între 35-40 ani!”).

Importanța educației în realizarea socializării secundare este foarte mare, mai ales în situația de astăzi când îndeplinirea rolurilor cere profesionalism. Ea nu mai este rodul exclusiv al contactului individului cu mediul deoarece acesta nu permite să “transpire” întreaga sa complexitate. Cunoștințele necesare și rețeaua de relații pe care candidatul la socializarea secundară trebuie să le dețină, îl obligă la asimilarea lor organizată, sub forma explicită a educației. Încă în antichitatea greacă Platon considera că socializarea pentru rolul de conducător trebuie să fie opera educativă a “departamentului educației naționale”, cea mai importantă componentă a statului. [

2 . În raport cu contextul social al realizării, L.Culda consideră existente: socializarea pentru viața privată și socializarea pentru viața publică, cea dea doua, la rândul său, divizându-se în socializare publică profesională și socializare publică cetățenească.

Ceea ce particularizează concepția sociologului menționat este distincția pe care o consideră valabilă între competențele pe care le asimilează omul: “profesionale’’ și “sociale”. Dintre acestea doar cele din urmă fac posibilă socializarea, între specializare (rod al educației) și socializare (rod al asimilării competenței sociale, de relaționare cu ceilalți) existând diferențe sensibile. Înseamnă că educația nu participă la socializare, nu este factor al acesteia, competența socială obținându-se “prin asumarea și atribuirea de roluri și prin formarea unor seturi de reguli care fac posibilă procesarea informațiilor conform rolurilor asumate și a celor atribuite”. Desigur că educația nu este străină complet de socializare, relațiile dintre ele fiind prezentate de sociolog astfel: “Socializarea condiționează posibilitățile de folosire a competențelor profesionale, iar activitatea profesională, îndeosebi prin consecințele ei, influențează socializarea“.

Socializarea pentru viața privată. În ansamblul socio-organizărilor există unele care satisfac nevoile pornite din interioritatea omului, diferite de cele care integrează oamenii prin relații care satisfac alte finalități. Este vorba de socio-organizările pro-oameni gen asociații private (organizații artistice, religioase, cluburi, asociații, fundații, etc.) care funcționează, de regulă, ca supape pentru anumite presiuni ce insecurizeză oamenii. Toate la un loc formează viața privată a omului, diferită, dar, de regulă, în concordanță cu viața publică. Socio-organizările sunt diferite pentru că rezolvă nevoi specifice și se călăuzesc după criterii și reguli de altă natură decât cele care fac posibilă includerea funcțională a omului în alte tipuri de socio-organizări. Omul nu se naște în aceste organizații, ci se include după nevoile sale și după acceptarea rolului ce i se atribuie. Procesul de includere obligă pe fiecare la ceea ce am numit socializare pentru viața privată.

Socializarea pentru viața publică. Nevoile oamenilor depășesc pe cele a căror sursă este interioritatea primară, bazală, generând socio-organizări care le pot satisface. În acest fel omul “se părăsește”, dedicându-se acestora pentru a se împlini totuși. El cumulează simultan două roluri, de profesionist, intrând în relații cu ceilalți specialiști ai meseriei sale, pe de o parte, și, pe de altă parte, de cetățean, intrând în relații cu vecinii, cu prietenii, cu autoritățile, etc. Dacă acceptăm aceste ipostaze ale omului atunci este justificat ca socializarea pentru viața publică să cuprindă socializarea publică pentru mediul profesional și socializarea publică pentru mediul cetățenesc. Odată socializați în aceste două domenii ale existenței lor, oamenii întrețin ceea ce numim viață publică sau domeniu public al existenței lor. Socializarea pentru viața publică înseamnă, de fapt, asimilarea, de către oamenii participanți la organizațiile acestui segment al existenței sociale, de reguli, criterii, norme, care, respectate, permit funcționalitatea organizațiilor și rezolvarea favorabilă a nevoilor membrilor componenți. Socializarea profesională permite omului să se relaționeze constructiv cu “colegii de muncă”, ea putând fi rapid înlocuită cu o alta odată cu schimbarea locului de muncă, pe când socializarea cetățenească nu este atât de mobilă. Dacă avem în vedere că prin socializarea pentru viața publică ”oamenii devin capabili să discearnă existența națiunii, conexiunile dintre situația lor și cea a socio-organizațiilor ce întrețin națiunile, ca și conexiunile dintre propria națiune, alte națiuni sau anumite socio-organizări trans-naționale și, pe măsură ce acest discernământ se formează, atitudinile față de situația organizărilor sociale în care omul ființează, atitudini ce se diferențiază inevitabil”, atunci înțelegem rata sa de rigiditate și importanța realizării ei temeinice.

Diviziunea gândită de L. Culda este prolifică în efortul de a înțelege mecanismul și realizarea socializării, sau, altfel spus, mecanismul și realizarea maturității sociale a indivizilor umani. Distingând însă între capacități profesionale și capacități sociale, primele fiind, în ultimă instanță, aptitudini și cele din urmă atitudini, rupând astfel educația de socializare, sociologul creează două linii de evoluție ale omului care par a fi paralele. Încercarea de apropiere a celor două linii prin termenul ”influențare” nu este suficientă pentru a oferi o interpretare corectă procesului socializării în accepțiunea proprie sociologiei educației. L. Culda rămâne sociolog cu privirea pierdută dincolo de orizontul sociologiei educației. Rămân ascunși factorii care contribuie la realizarea tipurilor de socializare. Dacă, așa cum reiese din text, socializarea pentru viața privată și cea pentru viața publică se realizează spontan, numai prin contractul individului cu mediu oferit de socio-organizarea respectivă, este clar că explicația nu rezistă. Trebuie observat că sciziparitatea identității omului în cea publică și cea privată și, prin urmare necesitatea dublei socializări, au apărut odată cu reforma protestantă care a recunoscut și apărat spațiul privat; ea a fost confirmată și redefinită în epoca modernă. Astăzi se pare că spațiul privat este tot mai mult cotropit de către cel public, masiv sărăcit de ofensiva acestuia care se dovedește crescând nesățios în a acapara majoritatea notelor personale ale identității individuale. Omul este invadat de spațiul public pierzând masiv din substanța sa personală și lipsindu-se nevoit de o semnificativă parte din suveranitatea personală pe care modernitatea clasică a consfințit-o. Se produce o aparentă reîntoarcere la perioada antichității în care cetățeanul era recunoscut doar ca persoană publică.

3. Când se are în vedere principalele roluri jucate de indivizi în viață, este justificată distincția între socializarea profesională și socializarea anticipativă.

Socializarea profesională semnifică procesul de echilibrare a individului cu mediul său de muncă, ca manifestare pozitivă a disponibilităților de integrare socială într-un mediu socio-organizant specific. Odată realizată, socializarea profesională aduce în atenție existența diferențelor semnificative între profesiune, servici și ocupație. ”Elementele esențiale ale unui grup profesional – scrie M. Janowitz – sunt: a) un sistem de pregătire; b) un corpus de cunoștințe teoretice și de practici profesionale; c) coeziunea de grup și solidaritate; d) un corpus de reguli etice și un sens al responsabilității; e) un mecanism de autoreglare”. Toate acestea, însușite cel puțin la un nivel acceptabil, înseamnă socializarea profesională. Ea se realizează în timp, atât prin educație cât și prin presiuni ale mediului respectiv.

Socializarea anticipativă. Samuel Huntington, celebrul analist politic și politolog american, consideră că orice profesie are trei caracteristici distinctive: “expertiza, responsabilitatea și spiritul de corp”. Acestea se obțin prin educație, dar și prin practicarea profesiei în grupul profesional respectiv. Este important însă să reținem că dintre cele trei componente definitorii pentru o profesie, la prima se ajunge exclusiv prin educație. Huntington susține că ”educația profesională (care oferă expertiza – n.ns.) se desfășoară în două etape: în prima etapă asistăm la asimilarea unor cunoștințe diverse, liberale, de cultură generală și, a doua, prin însușirea unor cunoștințe și deprinderi specifice profesiei. Educația liberală a profesionistului este făcută prin instituțiile educaționale generale ale societății special destinate acestui scop. A doua etapă sau faza tehnică a educației, are loc în instituții specializate organizate sau afiliate profesiei însăși.”. Autorul semnifică în acest text rolul socializării anticipative în formarea expertizei profesionale. A limita expertiza numai la socializarea anticipativă fără a include și socializarea profesională înseamnă a considera că, odată cu finalizarea studiilor (“liberale” și “tehnice”), absolventul deține expertiza necesară în totalitate. Realitatea infirmă această interpretare. Important pentru noi este însă sesizarea socializării anticipative (ca majoritatea sociologilor, Huntington o numește educație) pe care am definit-o și caracterizat-o într-un curs precedent. Socializarea anticipativă nu-și epuizează resursele în formarea expertizei, ea contribuind și la trasarea liniilor generale, de rezistență, ale responsabilității și spiritului de corp. Este de observat că dacă teoretic școala are și un asemenea rol, ea îl reduce voluntar la formarea parțială a expertizei, opunându-se solicitării societății de a furniza absolvenți înzestrați cu competențe profesionale (expertiza) dar și cu anumite competențe sociale (pentru viața privată și pentru viața publică – profesională și cetățenească -). Socializarea anticipativă este rezultatul acțiunilor desfășurate de către organizații diverse, ale statului și ale societății civile, prin autodidaxie sau prin influențe ale grupurilor informale. Sunt obiect al acestui tip de socializare toți oamenii care urmează să exercite roluri noi în organizații din care nu au mai făcut parte. Conținutul socializării anticipative trebuie să corespundă solicitărilor reale de expertiză, responsabilitate și spirit de corp ale organizației în care urmează să fie inclus aspirantul la un rol social nou. Dacă această necesară corespondență nu se realizează cel puțin satisfăcător, fie din vina organizațiilor educaționale, fie din vina participantului la socializare, apare o contradicție între cerințele rolului și exercitarea lui, ceea ce aduce deservicii importante funcționalității organizației și insecuritate individului. Acesta se simte frustrat sau neajutorat, ajungând să construiască, alături de alții, organizații noi în stare să-i satisfacă în întregime competențele de care dispune; rolul lor poate fi dezorganizant în societate, dacă sunt de tip terorist, agresiv, evazionist sau revoluționar.

Putem concluziona afirmând că socializarea:

– reprezintă procesul social fundamental care asigură continuitatea, stabilitatea dar și schimbarea societății;

– este contradictorie, educația făcând parte din acest proces;

– are o lungă istorie în care formele, procedeele, rezultatele au înregistrat schimbări semnificative;

– se realizează de-a lungul întregii experiențe sociale a individului cuprinzând două etape mari: primară si secundară. Socializarea primară (de regulă exprimată prin “cei șapte ani de acasă”) și cea secundară, deși sunt succesive prin debut, se suprapun în perioade însemnate ale vieții fiecărui om;

– diversitatea rolurilor pe care le presupune evoluția unui individ necesită participarea sa la procese socializatoare diferite și, totodată, pregătirea societății pentru a oferi rețete de socializare potrivite;

– educația deține un rol important în procesul socializării, fără ea fiind imposibilă constituirea eului social orientat spre prezent dar și spre viitor. Ea reprezintă componenta organizată, conștientă fiind însoțită de componenta spontană, neconștientă a procesului socializării. Cu cât educația deține o pondere mai mare în totalul socializării, cu atât, în evoluție, individul are șansa unei traiectorii mai benefice, atât pentru el cât și pentru mediul său existențial;

– L.Culda consideră că, de fapt, socializarea este posibilă doar atunci când în capacitatea de procesare a individului se formează alte două tipuri de procesori (interpretori) sau competențe interpretative care le completează pe cele deja existente: socio-integratori și self-interogativi. Ei au rol distinct în realizarea socializării: ’’interpretorii socio-integratori socializează oamenii prin raportări la realii etno-organizărilor, noii interpretori (cei self-interogatori –n.ns) pot să socializeze oamenii prin raportare la <<condiția ființei umane în societate<<’’. Acești interpretori se formează și se dezvoltă sub multiple presiuni sociale între care educația deține un rol semnificativ.

3. Agenții socializării – aspecte generale

Procesul de socializare implică diferite forțe sociale care influențează viața individului și îi modifică imaginea de sine. Acestea îl transformă pe individ în ființă umană și îl pregătesc pentru viața în mediul social. Familia este cel mai important agent al socializării căruia i se alătură alți cinci: școala, grupul de prieteni (peer group), mass-media, locul de muncă și statul.

Familia. Este instituția în cadrul căreia are loc socializarea primară, ea este intermediarul între societate și copil. Procesul de învățare începe la scurt timp de la naștere iar membrii familiei reprezintă o parte importantă a mediului social al noului născut. Acum, copiii sunt pregătiți pentru a deveni membrii unei societăți organizate. Părinții caută să ajute copiii să devină adolescenți competenți și adulți capabili, adică să-i socializeze în normele și valorile familiei și societății. În familie începe procesul de dezvoltare al sinelui și tot în familie sunt internalizate elementele legate de rolurile de gen. Astfel băieții sunt învățați să devină “masculini” iar fetele “feminine”. Tot din familie sunt preluate modelele legate de comportamentul de soț / soție, mamă / tată.

Margaret Mead susține că în societățile cu schimbări sociale rapide are loc și o socializare inversă prin care copiii influențează anumite comportamente ale părinților și chiar îi învață anumite lucruri. De exemplu foarte mulți copii își învață părinți cum să folosească un computer.

Școala. Ca și familia, școala are un rol important în socializarea copilului. Școala îndeplinește funcția de a face cunoscute și de a impune valorile și atitudinile acceptate și așteptate de societate. Și în școală sunt accentuate diferențele implicate de rolurile de gen ceea ce face ca băieții să fie încurajați în mod vizibil mai mult decât fetele în urmarea unei cariere. Cert este că în toate culturile școala este un puternic agent de socializare a copiilor, și nu numai, care ajută la păstrarea și continuitatea specificului culturii respective. În societățile industriale moderne rolul școlii este și mai important deoarece cunoașterea științifică și specializarea tehnică au atins un nivel înalt de complexitate astfel încât ele nu pot fi realizate decât în medii specifice și de către agenți specializați.

Grupul de prieteni (peer group). Pe măsură ce copiii cresc, familia devine mai puțin importantă în dezvoltarea lor socială. Ei se vor alătura copiilor de aproximativ aceeași vârstă și chiar același status social, lucru care-I ajută să câștige un anumit grad de independență față de părinți. Grupul îl poate încuraja pe un membru al său să respecte valorile societății sau din contră să le încalce. Tânărul simte nevoia de a fi independent și acest lucru îl găsește în grupul său de prieteni.

Grupul îi oferă oportunitatea să coopereze cu alții într-un anumit cadru social. Presiunea grupului este foarte puternică pe durata adolescenței și se manifestă în domenii ca: îmbrăcăminte, vorbire, distracții preferate etc. Neconformarea tinerilor la aceste atitudini și comportamente atrage ridiculizarea și chiar excluderea din grup. Cel mai adesea subculturile grupurilor sunt în contradicție cu acelea ale părinților și ale școlii de unde numeroasele conflicte care apar între generații.

Mass- Media. În ultimii 75 de ani radioul și televiziunea au devenit agenți importanți ai socializării. Mulți părinți recunosc că televizorul a devenit “prietenul de joacă” favorit al copiilor. Studiile făcute în America arată că un copil petrece, în medie, trei ore pe zi în fața televizorului. De asemenea, s-a constata că urmărirea emisiunilor de televiziune este preocuparea care le ocupă cel mai mult timp tinerilor. Din toate acestea reiese rolul major al televiziunii în socializare. Aceasta a atras însă o serie de critici deoarece televizorul crește gradul de pasivitate în detrimentul formelor mai complexe de învățare cum ar fi cititul. De asemenea s-a căzut de acord că tinerii sunt expuși în mare măsură la acte de violență prin intermediul televiziunii. Și televiziunea este cea care evidențiază diferențele de rol. Băieții sunt prezentați mai agresivi, mai raționali și mai activi decât fetele. De asemenea preocupările băieților sunt total diferite de a le fetelor. Dincolo de aceste elemente negative, televiziunea are o contribuție pozitivă la informare tinerilor despre culturi și moduri de viață necunoscute și poate întări sentimentul identității naționale la nivelul unei societăți. Mai nou se observă că o importanță în socializarea tinerilor o au și diferite genuri de muzică cu un conținut aparte (rock, manele s.a.) ceea ce a determinat nașterea unor controverse la acest nivel și un sentiment de îngrijorare. Toate aceste forme de petrecere a timpului au devenit un puternic agent de socializare pentru foarte mulți tineri din întreaga lume.

Locul de muncă. Un aspect fundamental al socializării îl constituie socializarea profesională, adică socializarea în cadrul unei ocupații. Încă din timpul copilăriei, prin observarea celor din jur, copiii își creionează tipul de profesie pe care vor să o urmeze. Socializarea la locul de muncă începe cu angajarea, pătrunderea în acel sistem. Încă de la interviul pentru angajare solicitanții primesc informații despre toate aspectele legate de munca pe care urmează să o facă. Odată intrați în sistem angajații trebuie să adopte anumite modele de comportament și să lucreze la un nivel de eficiență ridicat. Cei care nu respectă sistemul de reguli care funcționează în interiorul organizației respective sunt excluși. Prin socializarea angajaților săi o organizație își asigură ordinea, continuitatea și eficiența.

Statul. În zilele noastre statul joacă un rol important în viața unui individ. Dacă familiile tradiționale acordau în totalitate sprijinul membrilor săi, astăzi funcția de protecție este transmisă unor agenții exterioare ca: spitale, clinici de boli mintale, companii de asigurare, multe din ele coordonate de guvern. Statul se implică tot mai mult în viața individului prin reinstituirea “riturilor de trecere” din vechile societăți sub forma unor reglementări referitoare la vârsta la care o persoană poate conduce o mașină, poate consuma alcool, poate vota, se poate căsători fără acordul părinților s.a. Desigur aceste reglementări nu sunt foarte stricte (mulți tineri care au 21 de ani nu votează), dar ele evidențiază implicarea statului în procesul de socializare prin adoptarea unor comportamente la o anumită vârstă.

4. Resocializarea

Atunci când educația, ca socializare deliberată, organizată, deține o pondere minoră în ansamblul procesului de socializare, o parte a populației înregistrează traiectorii comportamentale depărtate și opuse normativității proprii funcționării organizațiilor din care face parte. Indivizii intră în conflict deschis cu normativitatea social acceptată desfășurând acțiuni care împiedică funcționalitatea organizațiilor și insecurizează membrii lor. Aceste acțiuni sunt de mare varietate (se numesc, de regulă, “anti-sociale” deși sunt tot “sociale”, adică produse în societate) pornind de la ignorare și izolare până la încercări de destabilizare a organizației și la construcția unor noi organizații. Pentru reincluderea în viața socială, pentru reclădirea eului social în concordanță cu solicitările timpului și spațiului lor existențial, societatea a creat, pentru cei în cauză, o serie de organizații numite“totale”, atribuindu-le rolul de autoare ale procesului de resocializare. Cele mai cunoscute în timpurile noastre sunt: închisorile, lagărele de concentrare, spitalele de boli mintale. Oameni nu sunt de bună voie membrii ai acestor organizații, ei sunt selectați de către societate (prin organizații specializate) în intenția de a feri mediul social de poluare umană și de a le reformula personalitatea prin înlăturarea componentelor capacității de procesare care au determinat considerarea lor ca infractori, dușmani prinși, oameni cu trăsături psihice deviante.

Sunt numite totale organizațiile care dețin controlul permanent și asupra tuturor dimensiunilor manifestării individului membru, desfășoară acțiuni orientate spre anihilarea efectelor socializării la care a fost supus anterior și spre promovarea unei noi socializări, opuse (diferite) primeia, cu scopul de a forma eul social solicitat de mediul din care individul urmează să facă parte.

Resocializarea este tot o socializare care incumbă însă caracteristici proprii, sensibil diferite: mediul în care se desfășoară nu este natural-social, ci artificial-social (creat special); latura educațională este mult mai prezentă decât în socializarea obișnuită, intensificând la maxim toate procedurile specifice celorlalte organizații cu rol socializator; obiectivul său principal este nu integrarea, ci reintegrarea socială; procesul realizării este sensibil diferit de cel al socializării dispunând de programe și aparate complete și perfecționate.

Mă opresc, pe scurt, asupra închisorii ca organizație de resocializare apărută la sfârșitul sec al XVIII-lea și începutul sec al XIX-lea, asupra “acestui reformatoriu integral” care “impune o recodificare a existenței” individului, altfel decât toate celelalte organizații cu rol socializator. Iată caracterizate sumar dar esențial, trăsăturile principale ale închisorii: “În închisoare, guvernul poate dispune de libertatea persoanei și de timpul deținutului; din acel moment ne putem da seama de forța educației, care nu doar într-o singură zi, ci în succesiunea zilelor și chiar a anilor poate regla pentru om timpul de veghe și de somn, de activitate și de odihnă, numărul și durata meselor, calitatea și rația de alimente, natura și produsul muncii, timpul pentru rugăciune, vorbirea și chiar, ca să spunem așa, gândirea, această educație care, prin drumurile simple și scurte de la sala de mese la atelier, de la atelier la celulă reglează nevoile corpului și până și în clipele de repaos determină modul de întrebuințare a timpului, această educație care, într-un cuvânt, pune stăpânire asupra omului în întregul său, asupra tuturor facultăților fizice și mentale care există în el și asupra timpului în care este el însuși”.

Ca să ducă la bun sfârșit, cu fiecare membru al său, sarcina de a resocializa, închisoarea trebuie să răspundă pozitiv celor “șapte percepte universale ale optimei condiții penitenciare”:

– principiul corecției care stipulează că pedeapsa cu închisoarea are ca principal scop îndreptarea și pregătirea pentru reintegrarea socială a deținutului;

– principiul clasificării care impune ca procesul de resocializare să se producă diferențiat, pe grupe cuprinzând sexe, personalități și grade de pervertire a delicvenților diferite;

– principiul modulării pedepselor care susține că încarcerarea dată de justiție nu este definitivă și irevocabilă, că poate fi modificată, ca timp și intensitate, în raport cu comportamentul deținutului și cu constatările realizate științific despre progresele obținute în resocializare;

– principiul muncii privite ca obligație și ca drept. Toți deținuții trebuie să muncească, în folosul lor (să învețe și să practice o meserie, să obțină beneficii) și al comunității;

– principiul educării penitenciare prin care se susține că problema întemnițării este o problemă de educație și nu una de manipulare sau de corecție fizică brutală ;

– principiul controlului tehnic al detenției obligă la existența în închisoare a personalului specializat, dotat cu capacitatea morală și tehnică de a veghea la buna formare a deținutului;

– principiul instituțiilor anexe. Resocializarea nu se încheie odată cu ieșirea deținutului din detenție, acțiunile la care este supus continuând cu măsuri de control și asistență până la readaptarea sa definitivă;

In măsura în care închisoarea satisface aceste principii prin acțiuni organizate și bine gândite ea își poate îndeplini rolul de a resocializa pe cei care-i calcă spațiul. Din păcate, în realitate, lucrurile nu stau întocmai cum spune textul principiilor, ceea ce face ca nu puțini deținuți, odată cu ispășirea formală a pedepsei, să se întoarcă în societate și să comită aceleași sau alte infracțiuni. Așa cum au fost rebuturi ale socializării comune membrilor societății, ei sunt acum rebuturi (sau produse normale!) ai resocializării din închisoare.

TEMA 7

MARIAJUL CA INSTITUȚIE ȘI FAMILIA CA ORGANIZAȚIE SOCIALĂ

Tezele temei

Conceptul familie

Elemente de structură și funcționalitate a familiei

3. Lectură : Viitorul familiei

Bibliografie

Baechler J., Grupurile și sociabilitatea, în: Tratat de sociologie, Coord. R. Boudon, Editura

Humanitas, București, 1997

Goodman N., Introducere în sociologie, Editura Lider, București, f.a.

Mitrofan I., Schimbări și tendințe în structura și funcțiile familiei din noastră,

în: Revista Română de Sociologie, Anul X, nr. 5-6/1999

Stănciulescu E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, , 1997

Iluț P., Familia – cunoaștere și asistență, Editura Argument, Cluj – Napoca, 1995

Voinea M., Sociologia familiei, T.U.B., București, 1994

7. xxx, Istoria vieții private, Coord. P. Aries, G. Duby, Editura Meridiane, București, 1993

Conceptul familie

Sociologia familiei analizează rolul social al acestei organizații pro-om. Cu o istorie deosebit de lungă, cu localizare universală, familia s-a impus în funcționalitatea societății fiind considerată în literatura abundentă și specializată care-i este destinată, drept “baza societății”, “celula de bază a societății”, ori ”curea de transmisie a nevoilor culturale din generație în generație”. Cu siguranță că această situare bazală a familiei este întemeiată pe realitatea faptului că fiecare om aparține unei familii, pe ubicuitatea acestei organizații fără să exprime însă un presupus rol social fundamental. Rolul său a variat de-a lungul timpului pentru ca în momentul de față, dacă mă refer numai la ceea ce în sociologie se numește “rolul educativ al familiei”, constat că analiștii au formulat aprecieri întinse pe o plaje foarte largă ce cuprind atributul “covârșitor” dar și “inexistent”.

Sociologia este interesată și de rolul educativ al familiei, de contribuția educației realizată în familie la socializarea copilului și a membrilor săi adulți (literatura de specialitate se oprește, din păcate, la influența familiei asupra membrilor copii). Pentru ca susținerile noastre să fie bine înțelese în contextul ideilor care populează astăzi sociologia familiei, sunt necesare câteva precizări:

– nu definim educația “ca proces neîntrerupt de producere și actualizare a sinelui-înțeles ca unitate tensionată și proteică a unei componente reproductive (eu social) și a alteia creatoare (eu individual)”[12, p.26], ci ca proces desfășurat organizat, profesionist, orientat de obiective clar formulate cu referire explicită la modificarea sau menținerea capacității de procesare a individului și grupului social. În acest fel relația dintre educație și socializare este cea mereu repetată în cursul nostru: socializarea cuprinde educația;

– familia este o noțiune deosebit de laxă, multele mutații petrecute de-a lungul timpului, starea sa actuală, au determinat greutăți aproape insurmontabile în intenția de a da conținutului său o expresie cât mai concisă. De aceea se vorbește de familia veche, de familia actuală, de cea tradițională și de cea modernă, de aceea se renunță tot mai mult la termenul “familie” înlocuindu-l cu “familii”. Considerăm ca valabilă următoarea accepțiune: familia reprezintă organizația a cărei membrii sunt părinții legați prin căsătorie și copiii lor naturali sau adoptivi necăsătoriți. Restrângând în acest fel extensiunea noțiunii la ceea ce se numește familia nucleu, facem cuvenita deosebire între familie și alte posibile coabitări umane (“familia extinsă”, ”familia poligamă”, etc.);

– sociologia și sociologia familiei insistă asupra funcției socializatoare a familiei. “Familia – scrie Goodman N.- este factor nu numai pentru reproducerea biologică, ci și pentru reproducerea socială (socializarea). Prin familie, societatea își reproduce, cu o continuitate rezonabilă, moștenirea socială și culturală. Deși mai există și alți factori implicați în procesul de socializare, nici unul nu este mai puternic sau cu influență mai constantă decât familia” [4, p.250];

– rolul social al familiei a înregistrat schimbări semnificative în lunga sa istorie datorate fundării ei pe valori diferite. Schematic, metamorfozele suferite, în raport cu valorile care-i stau la bază, pot fi reprezentate astfel [7, p.474]:

În anii noștri, în cea de-a treia etapă importantă din evoluția familiei sub raport axiologic, valoarea principală este “individualitatea” (individualismul) susținută puternic de competiție, nonconformism, însingurare. Aceasta înseamnă că individul ia locul familiei ca “celulă de bază efectivă a societății, cel puțin ca tendință”, situație inedită percepută ca “una dintre originalitățile cele mai frapante ale modernității occidentale. Acum, în Europa și chiar mai evident în Statele Unite, individul este tot mai puțin un intermediar, el devine fons et origo a întregii realități istorice”. Este firesc să acceptăm că în contextul mutațional menționat rolul socializator al familiei a căpătat noi conotații ;

– fundată pe valori proprii, familia timpului nostru a pierdut din caracterul ei de organizație socială; ea este, tot mai evident, cadrul de realizare a intereselor individuale ale membrilor săi, mai mult decât mijloc de realizare a nevoilor societății. In această situație se înscrie și rolul socializator al familiei. Părinții nu mai pot satisface nevoile de cunoaștere ale copiilor, preocupările profesionale îi împiedică să fie mult timp împreună cu copiii lor și, împreună, ca soț și soție. În acest fel timpul destinat realizării socializării se diminuează continuu iar membrii familiei pierd sau nu dobândesc rațiunea necesității sociale a familiei și în ceea ce privește socializarea (dar nu numai).

Dacă avem în vedere aceste mutații esențiale produse în structura și în funcționalitatea familiei tradiționale, ne apare clar că funcțiile sale asupra cărora se oprește analiza sociologică, au înregistrat schimbări semnificative ceea ce a determinat pe mulți analiști să declare criza familiei și orientarea tot mai evidentă a tinerei generații spre alte forme de coabitare. Atunci când luăm în considerare familia “standard”, aceea care îndeplinește în totalitate rațiunea ființării sale ca organizație socială, ca celulă de bază a societății, avem în vedere următoarele direcții de realizare a socializării (de formare a eului social) care-i stau în putere :

– transmiterea valorilor și atitudinilor (ethos pedagogic). Fiecare familie se călăuzește, își organizează și își desfășoară viața în raport cu un set axiologic și atitudinal, set ce se oferă fiecărui membru ca element de continuitate al familiei, ca bază a existenței sale. Copiii învață de la părinți, întâi, cum să se comporte, la ce valori să adere, atitudinile acceptate social față de sine, față de alții și față de muncă;

– transmiterea cunoștințelor și abilităților profesionale (contribuția la constituirea identității profesionale). Familia exercită un rol important în orientarea copiilor spre meserii, spre profesii. Acolo unde orientarea școlară și profesională realizată de organizații specializate este puțin dezvoltată, familia deține rolul decisiv. Mai mult, sunt situații – ca în meseriile preponderent manuale, artizanale, “de familie”- în care familia oferă toate cunoștințele și abilitățile necesare. Dovedită (prin concurență) ca incompletă, această socializare anticipativă este întregită prin contribuția școlii;

– transmiterea conduitelor domestice și rolurilor de sex și vârstă. Familia își conservă un anumit spațiu al existenței sale în care conduitele membrilor sunt legate de dotările domestice ale locuinței, de stilurile de consum și de viață, de pregătirea hranei și de modul de îngrijire și creștere a copiilor. Toate acestea, prin exersare repetată, devin proprii membrilor familiei constituind împreună ansamblul conduitelor domestice. În oferta pe care o fac către copii, părinții țin seama de sexul și vârsta lor. Sarcinile domestice (cumpărături, îngrijirea casei, preparatul mâncării, grija față de cei mai mici), sunt repartizate diferit, iar trăsăturile de personalitate (curajul, rușinea, agresivitatea, independența) sunt clar încurajate sau descurajate pe sexe. În acest fel familia contribuie decisiv la interiorizarea de către copii a rolurilor de sex și vârstă consolidate apoi în școli și în grupul de prieteni. Teama, în special a băieților, că se produce, încet dar sigur, dacă nu o inversare cel puțin o părăsire de către fete a unor conduite domestice tradiționale (spălatul vaselor, a hainelor, gătitul hranei, îngrijirea copiilor), are un sâmbure de adevăr. Studii profunde semnalează însă că și familiile caracterizate prin atitudinea excesiv de liberală a părinților, nu pot contribui la schimbarea totală a modelului tradițional datorită forței cu care acționează anturajul (fetele care părăsesc modelul tradițional își găsesc cu mai mare greutate partener pentru a întemeia o familie);

– transmiterea limbajului. Familia este cea dintâi care contribuie la formarea limbajului oral (uneori și scris) al copilului. Calitatea limbajului însușit este dependentă de calitatea limbajului folosit în familie de către părinți, între ei și între ei și copii, caracterul și profunzimea sa desemnând ceea ce Bernstein numește ”cod socio-lingvistic”. Sintagma exprimă impunerile lingvistice ale structurii sociale din care face parte copilul, iar prin însușirea codului el își consolidează și își modelează identitatea socială. Cu cât copilul are acces la mai multe coduri socio-lingvistice cu atât el poate fi autorul unor conduite sociale și intelectuale distincte calitativ;

– transmiterea/alocarea statutelor sociale. Familia are tendința să conserve sau să sporească statutul social propriu. Aparent, marile modificări din sânul familiei petrecute mai ales în a doua jumătate a secolului XX, au produs schimbări semnificative în acest rol al familiei. Se poate constata că “ereditatea socială în domeniul statutului s-a diminuat semnificativ în categoriile populare (țărani, muncitori), dar a înregistrat o relativă constanță în categoriile funcționarilor publici – categorie în care transmiterea statutului reprezintă tendința generală – și a crescut în categoria cadrelor superioare salariate (ingineri, profesori, directori, funcționari superiori publici, ș.a.)’’. Desigur că schimbările nu sunt finalizate, ele depinzând de existența și de viitorul statutelor sociale ale părinților. Într-o societate atât de dinamică sub raport ocupațional cum este cea din România actuală, distribuția statutelor sociale nu mai ține seama, în proporție semnificativă, de statutul de origine, majoritatea fiind deja pe cale de dispariție. Traiectoriile profesionale pe care le urmează copiii sunt dependente nu numai de voința părinților sau de o constantă semnalată de sociologii preocupați de această problemă, ci și de suportul (material și spiritual) pe care părinții sunt în măsură să-l ofere.

Forța socializatoare “standard” este împlinită în proporții diferite de fiecare familie, în raport cu resursele proprii de care dispune, ceea ce ne permite să vorbim despre pluralismul capacității socializatoare a familiei. Trebuie să observăm că socializarea prin familie nu se realizează numai “de sus în jos”, ci și “de jos în sus”, adică nu este unidirecționată, ci bidirecționată. Dacă în familia primitivă socializarea însemna, în exclusivitate, preluarea de către copii a modelului social atitudinal al părinților, în familia epocii moderne industriale, în care bunicii de regulă lipsesc, adaptarea reciprocă între părinți și copii este componenta cea mai importantă. Rememorând valorile care fundează familia în etapa a doua a devenirii sale, observăm că valoarea supremă este “cooperarea” ceea ce sugerează rolul comun al părinților și al copiilor, ieșirea din obediență, atribuită exclusiv copiilor și din autoritate, atribuită exclusiv părinților. Familia actuală are drept caracteristică esențială faptul că socializarea pe care o realizează nu continuă și nu copiază modele trecute, ci este orientată spre viitor ceea ce înseamnă că noua generație reprezintă segmentul principal al socializării. Mă refer aici (sper că se poate ușor înțelege), la socializarea petrecută în familie după ce copiii au obținut capacitatea de a se impune, după realizarea parțială a socializării primare. Dacă avem în vedere diviziunea în tipuri a socializării, atunci putem constata că familia produce socializarea primară dar și secundară, pentru viața privată dar și pentru cea publică, profesională și anticipativă. Parțiale, desigur, realizările familiei sunt completate de cele ale altor factori socializatori între care școala joacă un rol esențial.

Închei analiza rolului socializator al familiei aducând în atenție faptul că interpretarea actuală a familiei nu trebuie configurată de imaginile curente despre familia tradițională (așezată, curată, care satisface toate rolurile impuse, inclusiv pe cele socializatoare) și despre familia actuală (care se lepădă de principalele roluri pe care i le solicită societatea, aflată într-o criză care îndeamnă la alternative). În fapt, familia ca termen generic, se materializează într-o mulțime de tipuri de familie existente în fiecare perioadă istorică și pe arii geografice diferite. De aceea realizarea procesului de socializare în familie este de mare diversitate. Dacă avem în vedere perioada evului mediu european putem constata că în familiile din elita societății, raporturile dintre părinți și copii, chiar și cele afective, erau foarte puțin intense. Copiii erau crescuți în afara mediului familial (de doici) iar mai târziu, de pildă, în Anglia secolelor XVII-XVIII, adolescenții erau plasați, pentru a se instrui, la meseriași. Părăsirea obligată de către copil a casei părintești se petrecea și în familiile sărace cu mulți copii. Se poate susține valabilitatea ideii și practicii existenței indiferenței parentale, surprinsă cu pertinență de Edward Shorte: “Mamele bune sunt o invenție a modernității. În societățile tradiționale mamele erau indiferente față de dezvoltarea și fericirea copiilor lor mai mici de doi ani. În societatea modernă ele pun bunăstarea sugarului mai presus de orice .“

În concluzie, familia, în evoluția căreia există evidente note contradictorii, are un important rol în procesul socializării; formele, intensitatea, realizările de mare diversitate, sunt dictate de caracteristicile esențiale, proprii familiei plasate în timp și loc concrete. Prin procesul socializării familia orientează și determină capacitatea de procesare a membrilor săi – în toate componentele sale – să evolueze în concordanță cu nevoia de integrare socială pe care o impune societatea și o dorește fiecare individ, bazând aceste realizări pe instituționalizarea unor diferențieri de statut ce are, în principal, baze biologice, moștenite și nu dobândite. Educația se regăsește în amplul proces de socializare realizat în familie ca parte componentă mai mult sau mai puțin semnificativă. Făcând primul pas în fructificarea disponibilităților copilului, familia, prin socializare, își asumă un rol deosebit de important în trasarea traiectoriei de evoluție a copilului. Socializarea se desfășoară atâta timp cât copilul rămâne membru al familiei continuându-se apoi în noua familie pe care o creează. Important este că socializarea realizată în familie se suprapune o lungă perioadă cu cea realizată în clasa școlară; aceasta din urmă este considerată ca principala instanță de socializare a cărei specific constă în faptul că impune pentru prima dată în evoluția copilului o diferențiere de statut ce nu are baze biologice, înnăscute. Statutul este cucerit, nivelul său fiind determinat de gradul de îndeplinire a sarcinilor impuse de școală.

2. Elemente de structură și funcționalitate a familiei

Reguli de descendență

Descendență matrilineală. Descendența se stabilește în funcție de mamă și neamul acesteia. Moștenirile vin din partea familiei acesteia și tot acesteia trebuie să i se supună ceilalți membri ai familiei.

Descendența patrilineală. Descendența se stabilește în funcție de tată și neamul acestuia. Moștenirile vin din partea familiei acestuia și tot acestuia trebuie să i se supună membrii familiei.

Descendența bilineală. Descendența se stabilește atât în funcție de mamă cât și de tată și familiile acestora.

Reguli de rezidență

Rezidență matrilocală. Tinerii căsătoriți locuiesc împreună cu familia soției.

Rezidență patrilocală. Tinerii căsătoriți locuiesc împreună cu familia soțului.

Rezidență neolocală. Tinerii căsătoriți se stabilesc într-o locuință nouă singuri.

Autoritatea

Matriarhală. Autoritatea este deținută de femeia cea mai în vârstă, de obicei mama.

Patriarhală. Autoritatea este deținută de cel mai în vârstă dintre bărbați, de obicei tatăl.

Egalitară. Soțul și soția se bucură aceeași autoritate.

Număr de parteneri de căsătorie

Monogamia: un singur partener în același timp

Poligamia: doi sau mai mulți parteneri (soți sau soții) în același timp

Poliginia: Un soț are mai mult decât o soție

Poliandria: O soție are mai mult decât un soț.

Alegerea partenerului

În multe țări din lume tinerii au astăzi aproape în întregime libertatea de a-și căuta și a-și alege partenerul pentru căsătorie. Această situație este întâlnită destul de timpuriu în Statele Unite motiv pentru care mulți vizitator europeni spuneau despre americani, în special despre tinerele fete că se bucură de prea mare libertate. Acest sistem de selecție a partenerului de căsătorie se bazează pe ideea de dragoste romantică sau atracție reciprocă. Totuși multe societăți consideră că este o mare prostie ca o instituție ca cea a căsătoriei este prea importantă și prea serioasă pentru a se baza pe un sentiment care cu siguranță se va diminua. Cu toate acestea ideea că dragostea romantică trebuie să fie o condiție a căsătoriei a prins rădăcini în multe țări în special în Statele Unite.

Spre deosebire de acestea multe societăți au practicat și continuă să practice căsătoriile aranjate. În căsătoriile aranjate părinții sunt cei care aleg parteneri de căsătorie pentru copiii lor. De cele mai multe ori tinerii de abia se cunoșteau și nu era sigur că ei se vor îndrăgosti unul de celălalt în timpul căsniciei. În sistemul căsătoriilor aranjate se preconizează că în cadrul unui cuplu va apărea dragostea după ce se vor căsători. Acest sistem este întâlnit în special în societățile islamice în care părinții sunt cei care fac o adevărată “anchetă” atunci când caută un partener pentru copilul lor: Ei sunt cei care evaluează întreaga situație și iau decizia căsătoriei. S-a constata însă că tinerii din aceste societăți sunt de acord cu această situație și chiar sunt de părere că ei sunt prea neexperimentați pentru a lua o astfel de decizie și preferă ca părinții lor să facă acest lucru pentru că sunt mai înțelepți.

Reuben Hill pune în evidență două ipoteze legate de căsătorie, și anume: a. ipoteza homogamiei (cei asemănători se întâlnesc);

b. apropieri rezidențiale.

El a constatat că: individul caută un partener asemănător sieși; vârsta la care se realizează căsătoria a crescut continuu; succesul căsătoriei depinde nu atât de partener, cât de momentul în care se perfectează acțiunea; căsătoriile între persoane de rase, naționalități, religii diferite sunt mai vulnerabile.

Coabitarea ca stadiu premarital

În societatea americană contemporană, ca și în multe alte societăți, coabitarea, care desemnifică cupluri necăsătorite ce locuiesc împreună, s-a dezvoltat ca un stadiu al vieții premaritale. Cu câteva decade în urmă cei care adoptau un astfel de comportament erau considerați devianți și erau în

principal persoane care proveneau din clasele inferioare ale societății. Ca urmare a schimbărilor produse în cadrul societății coabitarea a devenit astăzi un stil de viață acceptat pe care îl întâlnim la toate nivelurile sistemului de stratificare.

În Statele Unite în 1970 s-au înregistrat 500.000 de cupluri consensuale iar în 1988 cifra a ajuns la 2,6 milioane. În Australia în 1982 17% din persoanele singure cu vârsta între 25 și 44 de ani erau angajate în astfel de relații. Acest stil de viață este cel mai răspândit în țările nordice în special în Suedia unde 98%-99% dintre cei care se căsătoresc au coabitat înainte de a face acest pas. Toate acestea au dus și la pierderea semnificațiilor pe care le aveau toate obiceiurile și ritualurile care însoțeau ceremonialul nupțial.

Acest stil de viață, consideră specialiștii, are implicații sociologice semnificative. Astfel când o relație între doi indivizi nu beneficiază de suportul familiei și al grupului din care face parte ci este o relație pe cont propriu, șansele de destrămare sunt mult mai mari, ele fiind mult mai vulnerabile.

Calitatea maritală.

Calitatea maritală este un concept ce se referă la satisfacția maritală sau fericirea maritală și indică cât de mulțumitoare și satisfăcătoare este o relație maritală. Sociologii care au studiat calitatea maritală au cerut subiecților anchetați să-și manifeste acordul sau dezacordul față de propoziții de genul: “Avem o căsnicie fericită”; “Relația cu partenerul meu este foarte stabilă” etc. Calitatea maritală poate fi pusă în evidență și cu ajutorul unor întrebări legate de modul în care cei doi parteneri își exprimă afecțiunea și cât de des. Un grad scăzut al calității maritale poate fi identificat cu ajutorul unor întrebări legate de frecvența conflictelor.

Conflict și violență în familie

Se știe foarte bine că în multe familii se poate vorbi de existența violenței. Nu se cunoaște însă foarte bine natura și frecvența acesteia. Studiile sociologice au arătat că violența este acceptată pe scară largă ca fiind o modalitate de a rezolva problemele familiale și este întâlnită frecvent în familii “normale”, “obișnuite”. Multe persoane acceptă ideea că este corect să lovești un membru al familiei în anumite circumstanțe adică atunci când acesta face ceva rău, când nu ascultă etc.

Violența în familie este un fenomen destul de extins la ora actuală în societatea noastră iar una din modalitățile prin care ar putea fi redus, afirmă specialiștii, rezidă în atitudinea publică cât și a celor care sunt victimele violenței față de aceste acte. Ele nu trebuie acceptate și nici considerate ca normale.

Abuzul și maltratarea copilului

Abuzul copilului cuprinde o serie de comportamente de genul: abuzul fizic, abuzul sexual și neglijența fizică. Abuzul emoțional, care este mult mai greu de definit și identificat, este de asemenea recunoscut ca un rău ce poate fi făcut copilului.

Se știe foarte bine că părinții comit o serie de acte fizice și verbale împotriva copiilor lor în numele disciplinei și pedepsei normale. Ei vor ca fii și fiicele lor să aibă un comportament impecabil motiv pentru care recurg la o serie de mijloace fără să înțeleagă că acest lucru înseamnă abuz și maltratare. Multă vreme abuzul și maltratarea copiilor în cadrul familiei a fost considerată o problemă ascunsă pentru că publicul în general acceptă ca părinții să utilizeze mijloace fizice pentru a-și pedepsi copiii. Pedeapsa corporală este definită ca acea acțiune realizată cu scopul de a produce durere fizică unei persoane.

Studiile asupra violenței în familie au arătat că violența existentă la o generație se transmite și generațiilor următoare. Când copiii sunt tratați cu violență ei sunt mult mai dispuși să devină adulți care văd violența ca o modalitate de a-și rezolva problemele.

Separarea și divorțul

Orice discuție asupra problematicii căsătoriei și familiei în perioada actuală trebuie să se oprească și asupra divorțului ca acțiune de desfacere a căsătoriei. Cea mai ridicată rată a divorțurilor se înregistrează în Statele Unite urmate de Noua Zeelandă. De asemenea se observă că în această perioadă căsătoriile continuă să fie din ce în ce mai vulnerabile și se destramă foarte ușor astfel că tendința înregistrată este de creștere a numărului de divorțuri în ultimii ani în paralel cu scăderea numărului de căsătorii.

Separarea și divorțul sunt aproape întotdeauna evenimente stresante. Chiar dacă ambii parteneri consideră că divorțul este necesar acesta reprezintă o experiență neplăcută pentru ei. S-a demonstrat că divorțul este o experiență foarte complexă motiv pentru care ăn studii s- a încercat să identifice toate etapele acestuia. Astfel s-au identificat șase momente diferite în cadrul divorțului:

1. divorțul emoțional se referă la conștientizarea de către parteneri a faptului că relația emoțională se deteriorează și căsătoria se sfârșește;

2. divorțul legal este reprezentat de acțiunile desfășurate pentru a îndeplini procedurile legale cerute de stat;

3. divorțul co-parental apare în momentul în care se stabilește custodia copiilor;

4. divorțul economic este reprezentat de împărțirea banilor și a proprietății și stabilirea pensiei alimentare pentru copii;

5. divorțul comunitar desemnează schimbările care se produc în ceea ce privește grupul de prieteni, rudele și alte persoane apropiate;

6. divorțul psihic sau momentul în care individul își recâștigă identitatea individuală și autonomia.

Robert Winch consideră că dezorganizarea familială este determinată de: dezacordul membrilor familiei în ceea ce privește cerințele și obligațiile fiecăruia; reducerea numărului de poziții în structura familie prin trecerea de la familia lărgită la familia nucleară (probleme legate de socializarea primară); reducerea numărului și a îndeplinirii unor cerințe și obligații ale partenerilor.

TEXT PENTRU LECTURĂ

VIITORUL FAMILIEI – PERSPECTIVE ȘI IPOTEZE

CRISTIAN CIUPERCĂ

,,Calitatea vieții,, XII, nr. 1-4, 2000, p. 135-142

O posibilă modalitate de a explica și prognoza mutațiile din cadrul familiei, privită ca instituție socială, ar fi aceea a raportării la diversele teorii, care încearcă, fiecare în felul ei, să identifice un model de evoluție universal valabil.

Pe de o parte, avem teoria evoluției uniforme construită de D. Chirot (1994), care ne spune că toate societățile trec prin aceleași stadii, în ciuda faptului că apar unele distincții legate de fenomenul întârzierii. Societățile întârziate vor urma și ele aceleași stadii, numai că în epoci diferite. Din această perspectivă, nu trebuie ignorat faptul că perioadele de timp nu sunt uniforme, chiar dacă stadiile sunt

uniforme. Legea precipitării fazelor de evoluție, care (conform lui I. Bădescu,

1996) îi aparține atât lui A. Zeletin, cât și lui M. Manoilescu, ne arată că societățile întârziate trec mult mai repede de la un stadiu la altul decât au făcut-o societățile cu evoluție normală. De asemenea, cu toate că există diferențe, datorate perioadelor temporale în care s-a petrecut intrarea într-un anumit stadiu, asemănările datorate stadiului sunt mai importante decât deosebirile datorate perioadei. Cu alte cuvinte

„procesul evoluționar e mai puternic decât procesul istoric” (I. Bădescu, 1996,

10).

Pe de altă parte, există teorii care susțin că nu toate societățile trec prin aceleași stadii, iar procesul istoric e mai puternic decat procesul evoluționar. C.D. Gherea (1910) a înălțat această descoperire la rang de lege („legea epocii dominante” sau „legea orbitării”). El consideră că „în țările înapoiate, transferul formelor sociale de viață se face înainte de a se fi dezvoltat în sânul societății toate condițiile necesare pentru astfel de forme de conviețuire socială” (C.D. Gherea,

1945, 257-258). Această idee e consonantă cu legea evoluției de la forme la fond, care ne avertizează că societățile întârziate, prin împrumut cultural, fără un fond corespunzător, susțin forme noi, ceea ce antrenează consecințe necunoscute de societățile cu evoluție normală. D. Dungaciu (1996) evidențiază faptul că societățile supuse legii formei fără fond pot suferi o răsturnare axială a sensului evoluției și chiar a direcției lor de înaintare istorică, pentru că nimic nu le garantează evoluția de la forme la fond.

Care dintre cele doua teorii este viabilă? S-ar părea că nu putem răspunde cu certitudine. Însă, mai important decât a alege un răspuns la această întrebare este faptul că civilizația progresează oricum, în contextul existenței unor societăți care evoluează uniform și al altora care evoluează trecând peste etape. Putem exemplifica această idee cu celebrele valuri ale lui A. Toffler (1981). Autorul citat împarte civilizația în trei faze:

1) faza agricolă a Primului Val (8000 i.e.n. – 1750 e.n.);

2) faza industrială a celui de-Al Doilea Val (1750 – 1955);

3) faza electronică a celui de-Al Treilea Val (din 1955 încoace).

Plecând de la această împărțire, A. Toffler consideră că societățile pot evolua uniform, trecând prin toate cele trei faze, sau pot trece direct din faza agricolă în cea electronică. Și aceasta pentru că civilizația celui de-Al Treilea Val are numeroase trăsături similare cu civilizația Primului Val (producție descentralizată, muncă la domiciliu etc.), congruența dintre ele făcând posibil ca multe țări de astăzi aparținând Primului Val să preia unele dintre trăsăturile civilizației celui de- Al Treilea Val, fără să treacă prin faza de dezvoltare proprie celui de-Al Doilea Val.

Din perspectiva evoluției rolurilor familiale și sociale, Toffler pleacă de la premisa că, în Primul Val, munca se caracteriza printr-un grad redus de interdependență, fiecare știind ce are de făcut, dar făcând altceva. Al Doilea Val a crescut gradul de interdependență funcțională, dar nu și familială. Munca în propriul cămin a rămas o activitate cu un grad scăzut de interdependență. În schimb, bărbatul a preluat responsabilitatea pentru o formă de muncă mai avansată, din punct de vedere istoric, pe când femeia a rămas s-o efectueze pe cea veche. „El s-a îndreptat spre viitor, pe când ea a rămas în trecut” (A. Toffler, 1981,

85). Al Treilea Val a crescut gradul de interdependență familială, dar nu și funcțională. Noul mod de producție, crede Toffler, implică revenirea la industria casnică, pe o bază superioară, electronică.

Acest punct de vedere este opus aceluia susținut de A. Prost (1985) care afirmă că, începând cu secolul XX, se impune zoningul, adică „nimeni nu mai lucrează acolo unde-și petrece viața și nu mai locuiește acolo unde lucrează” (A Prost, 1985, 29-30). Declinul muncii la domiciliu corespunde revendicării unei vieți private, iar dacă munca e integrată în viața privată, această muncă o absoarbe în întregime. A. Prost duce și mai departe această idee, considerând că extensiunea vieții private nu se mărginește doar la ruperea de activitatea profesională, ci vizează schimbări calitative chiar în interiorul perimetrului privat. Astfel, locuințele moderne sunt alcătuite din mai multe încăperi, cu mai mult spațiu, ceea ce implică dreptul fiecărui membru al familiei la propria sa viață privată. Acest drept merge până acolo încât, conform autorului citat, familia încetează a mai fi o instituție, pentru a deveni un simplu loc de întâlnire a câtorva vieți private.

Punctul de vedere prezentat, al trăirii în compartimente sau al împărțirii vieții într-un număr de sectoare funcționale separate (căminul și locul de muncă, munca și timpul liber, viața personală și cea profesională etc.) a fost susținut și de alți specialiști, de-a lungul timpului (E. Strecker, 1943 apud K. Horney, 1945, R. Bellah și alții, 1985 etc.).

Revenind la A. Toffler, acesta consideră că familia electronică apare și se

dezvoltă pentru că ea are cele mai multe șanse de supraviețuire în sistemul capitalist pe care ni-l oferă viitorul. După el, consecințele imediate ar fi creșterea intimității, o mai mare stabilitate, reducerea relațiilor interumane, restabilirea

sentimentului de apartenență la colectivitate. De asemenea, prezența ambilor parteneri în casă ar stimula participarea, atât la munca gospodărească, cât și la cea profesională. Pentru că nu se mai poate ca viața profesională a cuiva să rămână complet separată de cea personală. Pentru că devine aproape imposibil să-ți excluzi complet partenerul dintr-un întreg domeniu de existență. De aceea, „revoluția rolurilor face parte din Al Treilea Val”, val care aduce o „diversitate caleidoscopică de aranjamente de roluri” (A. Toffler, 1996, 83).

Argumentația lui Toffler este destul de coerentă, până la un anumit punct. Este destul de probabil ca viitorul să ne aducă familii electronice, fie că le întâlnim în cadrul căsătoriilor deschise, fie că le regăsim în cadrul cuplurilor fără descendenți, al familiilor reconstituite sau reorganizate. Însă ne punem (cel puțin) un semn de întrebare în privința ideii conform căreia familia electronică reduce relațiile interumane, mărește stabilitatea, restabilește sentimentul de apartenență la colectivitate.

Așa cum a privit A. Toffler apariția acestui tip de familie (îndeosebi din perspectivă economică), el pare mai mult o configurație familială, nu de ordin conjugal, ci asociativ, care tinde să aibă mai mult funcționalitate decât intimitate. Sociologul american a conștientizat că societatea viitorului va fi dominată de calcul și profit, însă a considerat că simpla asociere a indivizilor în familii electronice va garanta creșterea stabilității și a solidarității conjugale, concomitent cu reducerea relațiilor interumane. Noi credem că acest tip de asociere mai degrabă separă indivizii decât îi unește, în sensul că favorizează apariția unor cupluri care rămân în această asociere doar atât cât nu intervine o alta, mai profitabilă. Dimpotrivă, acest tip de familie ar avea o stabilitate scăzută, pentru că motivațiile care stau la baza lui sunt foarte puține, bazate pe reflecție și interes. Apoi, după E. Durkheim (1893,19), „sursa solidarității conjugale stă în diviziunea muncii sexuale”. Însă familia electronică nu mai oferă o delimitare clară între activitățile bărbatului și cele ale femeii, fapt care reduce coeziunea cuplului conjugal, solidaritatea acestuia.

Ar mai fi de subliniat că mulți teoreticieni susțin nu o reducere a relațiilor interumane, ci, dimpotrivă, o creștere considerabilă a acestor relații. Teza lui Toffler conform căreia va crește gradul de dependență interfamilială, dar nu și extrafamilială este aprig contestată de susținătorii individualismului, care consideră că indivizii se recunosc în legături tot mai variate, în relații interpersonale sărăcite

de conținut afectiv, cu treceri rapide de la o stare la alta, de la un rol la altul.

În fine, ipoteza lui Toffler cu privire la restabilirea sentimentului de apartenență la colectivitate ține mai mult de căutarea unor congruențe cu familia caracteristică Primului Val, decât de realizarea efectivă a unor rețele de familii comunitare, care să restabilească acest sentiment. Ca să nu mai amintim faptul că, sentimentul de apartenență la colectivitate în familia Primului Val avea la bază forme de manifestare care azi s-au diminuat considerabil: obișnuința, memoria, tradiția. Nimic nu garantează că, odată constituită, rețeaua de familii electronice va restabili sentimentul de apartenență la colectivitate, în absența acestor forme de manifestare.

O formă de familie ce va cunoaște și ea o tendință accentuată de proliferare este familia cu dublă carieră. Mariajul cu dublă carieră nu înseamnă simpla implicare a doi salariați, ci faptul că amândoi sunt angajați în ocupații în care avansarea este posibilă. Cu alte cuvinte, soția nu doar suplimentează venitul

familiei, ci este implicată într-o profesie solicitantă și plină de satisfacții.

Avantajele dublei cariere includ răsplata psihologică personală a realizării de sine, dezvoltarea spiritului de independență la femei și gratificarea fiecăruia prin celălalt. Aceasta din urmă poate presupune munca împreună, dar, mai adesea, este o chestiune de a face sugestii sau doar de a discuta despre activitatea celuilalt. Familia cu dublă carieră se poate regăsi în configurațiile familiei restructurate (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998), întâlnite și în cazul familiei electronice (căsătorii deschise, cupluri fără descendenți etc.). De fapt, cele două tipuri de familie nu sunt entități distincte, diferite de configurațiile familiei restructurate, ci doar alte denumiri ale aceleiași realități sociale, denumiri date în funcție de un anumit criteriu: modul de îndeplinire a rolurilor conjugal-parentale.

Revenim la problema evoluției. M. Olson (1982) consideră că, cu cât este mai lungă perioada de stabilitate socială, cu atât e mai dificil să se producă o schimbare. Dificultatea poate atinge un asemenea nivel încât, uneori, schimbarea nu se produce nici dacă există o recunoaștere generală a faptului că este necesară. Din această perspectivă, pare mai probabil ca societățile potrivnice schimbării să

adopte varianta evoluției neuniforme, favorizând apariția și proliferarea formelor

fără fond. Dimpotrivă, în societățile mai flexibile, mai receptive la schimbările cerute de realitatea socială, pare mai probabil să se manifeste evoluția uniformă, trecerea printr-o multitudine de faze succesive.

În primul caz, factorul fundamental al schimbării poate fi căutat în procesul imitației, așa cum l-a văzut G. Tarde (1901), ca un model analogic general al schimbării sociale. În cel de-al doilea caz, factorul fundamental al schimbării poate fi căutat în procesul inovației, așa cum l-a văzut D. Chirot (1994), ca un generator de modificări mentalo-comportamentale.

G. Simmel (1989) consideră și el că oamenii sunt hărțuiți fără încetare de două tendințe contradictorii: imitația și distincția. Autorul citat merge mai departe și afirmă că păturile dominante sunt axate mai mult pe distincție, iar cele dominate, pe repetiție. Analog, spunem noi, societățile dominante sunt axate mai mult pe distincție, în timp ce societățile dominate mai mult pe imitație, cu mențiunea că imitația se manifestă puternic atunci când modelul de imitat nu marchează o ruptură importantă față de obișnuințe.

Conform modelului prezentat, ambele linii evolutive conduc, așadar, la familia restructurată, fapt care generează consecințe dintre cele mai contradictorii, atât pentru individ, cât și pentru societate. Totuși, putem infera ipoteza potrivit căreia societățile cu evoluție uniformă tind să inducă proliferarea familiilor electronice într-o mai mare măsură decât a familiilor cu dublă carieră (specifice mai mult societăților cu evoluție neuniformă, în care nu există o infrastructură adecvată, iar forma premerge fondului).

Una dintre cele mai importante consecințe este pusă în evidență de modelul oferit de D. Olson, D. Sprenkle și C. Russel (1979), care – în analiza lor – pleacă de la două dimensiuni ale vieții de familie: coeziunea și adaptabilitatea.

Prin coeziune ei înțeleg legătura emoțională dintre membrii familiei (legătură ce poate fi privită ca un continuum, de la ruptură totală la implicare totală) iar prin adaptabilitate, capacitatea familiei de a-și schimba rolurile (schimbare ce poate fi văzută ca un continuum, de la structură haotică la structură rigidă).

După cum se observă, noi am suprapus peste acest model tipurile de familii care caracterizează, în cea mai mare măsură, cele două dimensiuni. A rezultat, cum era de așteptat, că familia restructurată este una slab coezivă, cu structură haotică, adică una caracterizată printr-o slabă implicare emoțională și o continuă redefinire a rolurilor, deseori dăunătoare pentru instituție.

Dincolo de modelul prezentat, mai importantă rămâne ideea potrivit căreia viitorul va aduce o pluralitate de configurații familiale, consecință firească a faptului că valorile civilizației contemporane sunt contradictorii (K. Horney, 1945) și nimeni nu poate afirma cu certitudine că un sistem de valori este cu adevărat mai bun decât altul (R. Bellah, și alții, 1985). Mai mult, oamenilor nu le mai pasă de sistemele de valori ale altora, atâta timp cât ele nu le încalcă pe ale lor. Care sunt implicațiile acestui fapt ?

1) Fiecare face ce vrea, fiecare trăiește cum crede de cuviință și opțiunea lui trebuie respectată. Practic, nu mai este admis să-ți spui părerea, pentru a încerca s-o impui ca regulă generală, ca normă (N. Elias, 1991, J.C. Kaufmann, 1995).

2) Transformarea individului în celula de bază a societății, una dintre inovațiile cele mai frapante ale modernității occidentale (J. Baechler, 1992, p.68). Accentuarea individualismului (A de Tocqueville, 1835, E. Fromm, 1984, R. Bellah și alții, 1985 etc.) tinde să se generalizeze, chiar dacă au apărut puncte de vedere conform cărora societățile rurale și sărace vor rămâne mai degrabă colectiviste, cu toate implicațiile ce decurg de aici (G. Hofstede, 1996).

3) Valorizarea toleranței, în condițiile în care agățarea rigidă de propriile standarde și valori înseamnă marginalizare față de ceilalți. De aceea, toleranța este o valoare în creștere (Eurobarometre, 1993), însă nu trebuie ignorată nici ideea conform căreia aceasta n-ar fi departe de indiferență (J.C. Kaufmann, 1995).

Partea negativă a acestor implicații ar fi aceea că libertatea de a face ceea ce vrei generează singurătate, iar independența izolează și însingurează. De aceea, dorința adâncă de autonomie tinde să se combine, paradoxal, cu convingerea că viața nu are sens dacă nu e împărtășită cu alții. Totuși, de multe ori ezităm să ne exprimăm sentimentul că avem nevoie unul de celălalt, de teamă că dacă am face-o, ne-am pierde astfel independența (R. Bellah, și alții, 1985).

Din această perspectivă, oamenii vor renunța la imaginea dragostei ca

angajament permanent față de partener și, nemaiexistând nevoia de posesiune, dată fiind egalitatea dintre sexe, vor asimila modelul dragostei neangajante, în care partenerii încearcă să găsească plăcerea împreună (J. Seguela, 1998). Astfel, indivizii vor căuta să-și construiască o viață fericită, văzută ca o succesiune de situații plăcute și trăiri pozitive (bani, prieteni, sănătate, carieră profesională, împlinire sexuală etc.). Deși există riscul, sesizat de H. Eysenck și M. Eysenck (1981), ca evenimentele plăcute (ce ne fac fericiți) să ne ridice și pretențiile, fapt care ar însemna ca fericirea de azi să reprezinte generatoarea nefericirii de mâine (hora hedonistă), indivizii vor căuta trăirile pozitive într-o configurație a familiei restructurate (deoarece „căsătoria este o instituție depășită”, G. Vincent, și alții,

1985, 84), supusă permanent opțiunii de dizolvare. Se poate ajunge chiar ca un număr semnificativ de membri ai societății să trateze căsătoria mai degrabă ca pe un aranjament temporar legal, decât ca pe o făgăduință solemnă, ceea schimba însăși instituția căsătoriei. Cu alte cuvinte, instituțiile depind de înțelegerea participanților lor într-o asemenea măsură încât, dacă cea din urmă se schimbă, se vor schimba și primele (R. Trigg, 1985, 83).

Concluzionând, viitorul ne va aduce o pluralitate de configurații adaptative, variante restructurate ale familiei nucleare. Este posibil însă, deși noi nu credem prea mult în această perspectivă, ca dominația familiei restructurate să dureze puțin, caz în care se pune problema identificării modelului dominant înlocuitor. Principiul limitei ne arată că posibilitățile de variație ale sistemelor nu sunt nelimitate, iar atunci când aceste posibilități sunt epuizate, schimbarea devine recurentă: sistemul revine la una dintre stările anterioare. Revenirea nu recrează identic vechea stare, ci una modificată, întrucât sistemul însuși s-a schimbat (I. Ungureanu, 1990). Prin urmare, principiul limitei schimbării (P. Sorokin, 1941) ne arată că aceasta este prea complexă pentru a fi redusă la o formă sau alta, dar nu îndeajuns de complexă pentru a nu i se putea găsi uniformitățile sau legile. Așadar, la momentul oportun, specialiștii vor putea identifica modelele familiale care vor înlocui familia restructurată. Însă, pentru acest lucru, trebuie create mai întâi condițiile acestei înlocuiri.

BIBLIOGRAFIE

1. Baechler, J., Grupurile și sociabilitatea, în Tratat de Sociologie (coord. Boudon, R.), București, Editura Humanitas, 1997.

2. Bădescu, I., De la teoriile evoluției uniforme la teoriile dezvoltării deschise, în Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coord. Bădescu, I., Dungaciu, D., Baltasiu, R.), București, Editura

Eminescu, 1996.

3. Bellah, R. (coord.), Americanii. Individualism și dăruire, București, Editura Humanitas,

1998.

4. Chirot, D., Societăți în schimbare, București, Editura Athena, 1996.

5. Dobrogeanu-Gherea, C., Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre

agrare, București, Socec, 1910.

6. Dobrogeanu-Gherea, C., Socialismul în țările înapoiate, București, Editura Politică, 1968.

7. Dungaciu, D., Forma fără fond. Noutatea unei idei, în Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coord. Bădescu, I., Dungaciu, D., Baltasiu, R.), București, Editura Eminescu, 1996.

8. Durkheim E., De la division du travail social, Paris, Felix Alcan, 1893.

9. Elias, N., La Société des individus, Paris, Fayard, 1991.

10. Eysenck, H., Eysenck, M., Descifrarea comportamentului uman, București, Editura Teora,1998.

11. Fromm, E., The Fear of Freedom, București, Editura Teora, 1998.

12. Hofstede, G., Managementul structurilor multiculturale, București, Editura Economică,

13. Horney, K., Our Inner Conflicts, New-York, W.W. Norton & Company, 1945.

14. Kaufmann, J.C., Corps des femmes, regards d’hommes, Paris, Nathan, 1995.

15. Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei,

București, Editura Mihaela Press, 1998.

16. Olson, D., Sprenkle, D., Russel, C., Circumplex Model of Marital and Family Systems: Cohesion and Adaptability Dimensions, Family Types and Clinical Applications, în Family Process,

1979.

17. Olson, M., The Rise and Decline of Nations, New-Haven, Press, 1982.

18. Prost, A., Frontierele și spațiile privatului, în Istoria vieții private (coord. Aries, P., Duby, G.), București, Editura Meridiane, 1997.

19. Seguela, J., Viitorul viitorului, București, Editura Aldo Press, 1998.

20. Simmel, G., Philosophie de la modernité, Paris, Payot, 1989.

21. Sorokin, P., Social and Cultural Dynamics, New-York, American Books Company, 1941.

22. Tarde, G., L’opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1901.

23. (de) Tocqueville, A., Despre democrație în America, București, Editura Humanitas, 1995.

24. Toffler, A., Al treilea val, București, Editura Politică, 1983.

25. Toffler, A., Previziuni. Premise, București, Editura Antet, 1996.

26. Trigg, R., Înțelegerea științelor sociale, București, Editura Științifică, 1996.

27. Ungureanu, I., Paradigme ale cunoașterii societății, București, Editura Humanitas, 1990.

28. Vincent, G., Leveau, R., Nahum, P., Schnapper, D., Diversitățile culturale, în Istoria vieții private (coord. Aries, P., Duby, G.), București, Editura Meridiane, 1985.

TEMA 8

INSTITUȚIA EDUCAȚIEI ȘI PRINCIPALELE SALE ORGANIZAȚII

Tezele temei

Micro- și macrosocial în sociologie

2. Educația în macro și micro social

3. Aspecte generale ale relației educație-societate

Bibliografie

1. Cucoș C., Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iași, 2001

2. Durkheim E., Educație și sociologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

3. Goodman N., Introducere în sociologie, Editura Litera, f. a.

4. Grosu N., Esențele sociologiei , Editura Militară, București , 1997

5. Hammer M.,Champy J., Reengineering–ul (reproiectarea) întreprinderii. Manifest pentru o

revoluție în managementul afacerilor, Editura Tehnică, București, 1996

6. Iluț P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997

7. Popovici Dumitru, Sociologia educației, Editura Institutul European, Iași, 2004, p.81-101

8. Szczepanski J., Noțiuni elementare de sociologie, Editura Științifică, București, 1972

Educația reprezintă, cum am argumentat de mai multe ori în contexte diferite, un proces deosebit de complex. Complexitatea rezidă și în amploarea manifestărilor sale; ea este prezentă atât la nivelul societății, ca întreg, dar și în segmentele constitutive ale acesteia.

Societatea, la rândul său, este organizată pe unități sociale de dimensiuni diferite, de la cele mai mici până la cele mai mari. Pentru a fi operațional, discursul sociologic distinge între macrosocial și microsocial în raport cu tipul unităților sociale la care face referire.

În concluzie, educația poate fi abordată la nivelul fiecăreia dintre componentele organizării societății.

1. Micro- și macrosocial în sociologie

Împărțirea teoretică a societății în două mari componente a fost determinată de necesitatea sporirii pertinenței analizei conținutului său. Aflată în fața a două structuri diferite cu particularități indubitabile, sociologia de început, în exclusivitate globală și speculativă, s-a fragmentat în ramuri fundamentale și sensibil diferite, numite “macrosociologie” și “microsociologie”. Deosebirea dintre ele nu este complet diferită față de cea existentă între sociologia experimentală și cea de laborator sau între sociologia teoretică și cea aplicată.

Preocuparea pentru macrosociologie a fost anterioară celei pentru microsociologie deși ordinea apariției celor doi termeni este inversă: întâi microsociologia și apoi macrosociologia. Macrosociologia vine doar “să facă diferența” față de microsociologie, ea reprezentând de fapt sociologia ca știință globală. Trebuie să ținem seama de faptul că în limbaj sociologic, atunci când se utilizează termenul sociologie, se înțelege, deopotrivă, întreaga sociologie inclusiv microsociologia sau numai macrosociologia. Întotdeauna trebuie precizat despre ce este vorba.

Descoperirea importanței și specificului grupurilor mici, necesitatea aprofundării caracteristicilor lor au determinat, după exemplul microbiologiei, apariția numelui microsociologie. Cei care l-au utilizat întâi, independent unul de celălalt, au fost sociologul francez G. Gurwitch și psihologul american, de origine română, J. L. Moreno.

În sociologia contemporană distincția macrosociologie – microsociologie este larg acceptată desemnând, în primul rând, nu mărimea obiectului analizat, ci moduri diferite de analiză, ceea ce face ca apropierea de perechile sociologie teoretică – sociologie aplicată și sociologie experimentală – sociologie de teren, să fie justificată. Analiza macrosociologică se referă la dimensiunea structurală a vieții sociale, la componentele și relațiile existente și dinamice, pe când microsociologia se apleacă asupra detaliului și concretului în manifestările lor.

Există, așadar, două perspective care îndreptățesc distincția între macro – și microsociologie: pe de o parte aria investigată și, pe de altă parte, specificul explorării științifice realizate. Trebuie precizat cu parcimonie la ce se face referire pentru că, altfel, pot să se nască serioase confuzii.

Opiniile aduse aici în atenție ne permit evidențierea propriului orizont interpretativ în această problemă. Credem că cea mai îndreptățită soluție este cea care acceptă că diferența între ’’macrosociologie’’ și ’’microsociologie’’ provine din ordinul de mărime al unității sociale aflate în studiu, din calitatea zonei, macro sau micro (deși distincția, să o recunoaștem, este relativă) a realității sociale abordate. Atunci când criteriul departajării este specificul analizei vorbim de sociologie teoretică și sociologie aplicată sau de sociologie experimentală și de laborator .

Analiza aprofundată a opiniilor exprimate în literatura de specialitate, de cele mai multe ori contradictorii și puțin lămuritoare, vin să confirme o idee pe care am adus-o în atenție într-o temă anterioară: distincția macrosocial –microsocial este justificată de însăși complexitatea realității sociale, de dimesiunile structurale și procesuale. Ea trebuie însușită de sociologie ceea ce nu justifică însă binomul științelor: macrosociologie -microsociologie. Domeniul de analiză este împărțit și nu știința care se numește sociologie. Dacă în pedagogie această distincție nu a avut sorți de reușită, deși încercări au fost (vorbim foarte rar, dar excesiv de pretențios, despre pedagogia generală ca macropedagogie și despre micropedagogie), din păcate, în sociologie s-a impus, fără să fie însă nici până astăzi clar precizate caracteristicile distincției, după cum am putut constata din cele arătate mai sus.

Acceptarea binomului macrosociologie-microsociologie creează dificultăți și în privința sociologiilor de ramură. Ar însemna ca fiecare sociologie de ramură să cuprindă o macrosociologie a domeniului respectiv (ex.: macrosociologia educației) și o microsociologie (ex.: microsociologia educației) stabilindu-se însă în mod clar criteriile dihotomizărilor. În actualul stadiu al evoluției sociologiei această distincție nu s-a făcut, poate, în primul rând, pentru că nu are (nu s-a găsit) argumentarea necesară.

Dacă microsociologia se referă la grupuri mici ( presupunem ca valabilă această accepțiune) atunci ea poate fi aplicată fiecăreia dintre componentele explicite ale societății (economicul, politicul, culturalul, comunitarul) la nivelul grupurilor mici alcătuitoare. Educația este însă un proces social prezent în toate aceste componente tot așa cum este prezent și la nivelul sistemului global social. Putem, așadar, să gândim că educația poate fi analizată sociologic nu din perspective micro- sau macrosociologice, ci la nivel macrosocial sau microsocial. Sub acest înțeles vom dezvolta mai departe ideile din curs.

2. Educația în macro și micro social

Împărțirea macrosocial -microsocial este îndreptățită și favorabilă pentru analiza educației. Sociologia educației apelează la acest binom conceptual care-i permite să distingă între paliere de analiză ale prezenței și rolului educației în societate.

Educația în macrosocial

Macrosocialul desemnează ansamblul social obiectivat în sisteme sociale aflate în interacțiune generatoare de noi însușiri. În macrosocial se produc schimburi continue între societate ca întreg și componentele sale alcătuitoare, schimburi care favorizează funcționarea generală a macrosistemului. În macrosocial au loc procese sociale diverse între care educația deține un rol deosebit de însemnat. Ea se manifestă și poate fi supusă analizei pe două nivele relativ distincte: ca sistem (perspectivă sistemică) și ca proces (perspectivă procesuală).

Ca sistem educația se prezintă sub următoarele forme: sistem educațional național, instituții educative, comunități educative locale, etc.

Analiza educației desfășurată în macrosocial la nivel de sistem obligă sociologia educației să aprofundeze organizarea instituțională a educației, agenții educogeni implicați în realizarea educației la nivel național, răspunderile și acțiunile acestora. Ne referim la școală, biserică, armată, mass-media, partide politice, organizații cu rol major în formarea cetățenilor în consens cu cerințele formulate de factorul politic și de evoluția firească, de regulă și în mod normal corelată, a națiunii cu celelalte națiuni participante la efortul educațional mondial.

Ca proces educația poate fi studiată sub multiple alte aspecte: evoluția populației de educat, politici educaționale, socializare și educație, democratizarea educației, criza educației și reforme educaționale. Acest al doilea aspect permite analiza unor procese specifice agenților educogeni pe care i-a creat societatea în folosul reproducerii sale.

Analiza implicării educației în macrosocial, la nivel de proces, cuprinde încercarea de a înțelege acțiunile educative de mare amploare, cu deschidere spre întregul sistem social, cu efecte asupra tuturor componentelor vieții sociale.

Interpretarea oferită de analiza implicării educației în macrosocial este una generală, fundamentată pe o paradigmă sociologică; ea dezvăluie legitățile raportului dintre societate și educație, rolul educației, ca proces social, în devenirea vieții sociale. Ea nu se referă la domenii particulare ale funcționării educației, cum ar fi clasa de elevi sau subunitatea militară, ci are în vedere manifestarea ei la scară mare, în zone în care sunt implicate forțe sociale uriașe. Ea vizează corelații existente între segmentele vieții sociale impregnate de dimensiunea educațională și modul în care acestea se reproduc sub presiunea acțiunilor educaționale.

Pentru a facilita înțelegerea celor afirmate aici destul de abstract, trebuie să concretizăm. Sociologia educației la acest nivel nu se ocupă, de pildă, de rolul educativ al sindicatului dintr-o societate comercială, ci de rolul educației în viața economică și, implicit, în întreaga viață socială. Ideea că managementul întreprinderii trebuie revăzut și reconsiderat pentru a fi eficient s-a concretizat în ultima vreme în apariția “reengineering-ului” care a deschis posibilități noi de fructificare a resurselor unei firme prin reproiectarea proceselor și prin renunțarea la stereotipurile existente. Noua viziune care, odată aplicată, poate avea efecte economice și sociale spectaculoase, consideră educația ca un pilon esențial. Rolul său este definitoriu. “Firmele tradiționale – pretind creatorii reengineeringu-lui – pun, de obicei, accentul pe calificarea angajaților, pe instruirea lucrătorilor cum să execute o anumită activitate sau cum să rezolve o problemă specifică sau alta. În companiile care au trecut prin reengineering, importanța trece de la calificare la educație, adică la angajarea unor persoane care au educația necesară. Calificarea mărește priceperea și competența și îi învață pe muncitori cum să lucreze. Educația le mărește posibilitatea de a aprofunda și de a înțelege, și îi învață de ce”.Analiza acestei noi situații descoperită ca valabilă în economie aparține sociologiei educației care sondează macrosocialul.

Desigur că analiza educației desfășurată în macrosocial oferă mai ales interpretări speculative, generale, abstracte, aparent depărtate de nemijlocitul educațional, de practica educațională în care sunt implicați participanții la educație, educatorul și cei de educat.

b. Educația în microsocial

Microsocialul nu este un domeniu inventat al vieții sociale; el există, are o viață proprie legată în mod firesc de cea a macrosocialului în care se integrează. Microsocialul este populat de procese diverse între care educația reprezintă o componentă semnificativă; ea face posibilă reproducerea domeniului, oricare ar fi acesta.

Microsocialul este domeniul în care indivizii componenți, ca forțe umane, au legături directe se întâlnesc și sunt relatele unor variate relații preferențiale (Sartre le numește grupuri “intime” sau ”primare”) Orientarea sociologiei educației spre microsocial permite utilizarea cercetărilor de teren care oferă date concrete despre procesul educativ desfășurat în ansambluri sociale de mică întindere și complexitate, de scurtă durată, cum sunt școala (una concretă nu ca organizație), clasa de elevi, subunitatea militară, organizația de partid, etc. Cercetătorii pot face, în această zonă, apel la metodele de adunare a datelor și de interpretare la care m-am referit într-o temă anterioară.

La acest nivel, cercetarea înseamnă părăsirea ”cabinetului” de către sociolog și apropierea de procese educative desfășurate în prezent, cu implicații prezente, de regulă de scurtă durată, asupra altor componente ale grupului mic. În acest fel nu se creează sisteme teoretice de sociologie a educației, care să se adauge celor existente, ci se stabilesc fapte, se desprind contextele și corelațiile în care se află aceste fapte, se tinde spre generalizarea, la alte cazuri similare, a datelor aflate. Există pericolul ca analiza la acest nivel să cadă în derizoriu dacă nu este bine concepută. Situația posibilă a născut o povestioară hazlie -dar plină de substanță și învățăminte,- la adresa cercetării în microsocial: se spune că cercetarea la acest nivel înseamnă să cheltuiești 100.000 de dolari pentru a găsi un bordel, informație pe care o poți primi gratis de la orice șofer de taxi (unii o compară chiar cu o anumită filosofie din Evul Mediu, foarte preocupată de a afla dacă îngerii se înmulțesc și prin ce procedee).

Născută și ca reacție la sterilitatea unor abordări pur teoretice care au generat multe teorii dar puține idei de mare însemnătate (dovadă este faptul că numărul ideilor care a rezistat formând astăzi ideatica esențială a sociologiei educației este relativ mic deși căutările și producția lor au fost numeroase), ca tendință de a aduce cu picioarele pe pământ sociologia educației, cercetarea educației la nivel microsocial nu înseamnă însă neglijarea sau abandonarea problemelor generale ale implicării educației în viața socială.

La nivel microsocial educația cercetată nu mai cuprinde aspectul său general, al educației ca educație ca să spunem așa, ci forme concrete ale manifestării ei. Intră în atenția sociologiei educației expresii concrete ale unor procese specifice de învățare, de propagandă, de instrucție, de sădire a credinței, etc., cu specificul lor în spații sociale primare, de mică anvergură. Sunt oferite astfel nu numai interpretări pertinente, ci și soluții pentru îmbunătățirea impactului în microsocial al formelor concrete de desfășurare ale educației sau pentru menținerea calității acestui impact.

c. Unitatea cercetării educației în macro- și microsocial

Este cert și istoria sociologiei educației a argumentat-o cu prisosință, că cele două tipuri de cercetare, precum și rezultatele lor, nu sunt strict independente; dimpotrivă, după cum am încercat deja să atragem atenția, ele sunt legate într-un fel pe care-l putem numi dialectic. In amănunt, corelația lor nu este complet elucidată, constituind pentru sociologie o preocupare importantă și larg teren de aprofundare. Ea vizează, în ultimă instanță, elucidarea conținutului și esenței cunoașterii (interpretării) sociologice a educației, specificului ei și descoperirea căilor pertinente prin care poate fi ”captat” adevărul raportului dintre societate și educație.

Preocupat de analiza unității la care ne referim, P.Iluț scrie: ”Analiza macro înseamnă considerarea în mare a realității și fenomenelor sociale, cea micro, analiza în detaliu și concretă a entităților ce compun respectivele realități și fenomene. Prima vizează preponderent aspecte structural cantitative, a doua, procesualități bine circumscrise. Specifice celei dintâi sunt date statistice (…) dar și configurațiile atitudinal (opional)-comportamentale ale unei populații, relevate prin anchete și sondaje sau prin descoperirea documentelor (…). Orice analiză macro presupune agregarea caracteristicilor constituentelor micro“.

Este clar că cele două abordări nu pot fi izolate total, între ele existând relații complexe. Succint, le putem evidenția prin următoarele:

– explorarea educației în macrosocial oferă idei care se instituie ca bază pentru organizarea și îndrumarea efectivă a cercetării în microsocial;

– analiza rolului educației în macrosocial nu înseamnă cantonare în speculativul sociologic. Tot mai mulți sociologi ai educației au încercat și au reușit să cerceteze teme legate de macrosocial cu ajutorul unor date concrete. Este însă cert că generalizarea în plan macrososcial a rezultatelor obținute prin analiza microsocialului pune probleme deosebit de complexe, mai ales legate de agregare. Iată un exemplu, deosebit de ilustrativ, a unei generalizări defectuoase sub raport științific: “Evoluția societății a influențat în mod deosebit condiția valorică a educației – susține autorul unei lucrări cu pretenții academice. Astfel, în epoca preindustrială, educația ocupă în ierarhia domeniilor de activitate o poziție atât de importantă încât a putut contribui la apariția unui domeniu cu nivele științifice, tehnologice și de salarizare tot mai înalte, determinând reproducerea ascendentă a societății. Dar, în acest mod, educația a fost tot mai surclasată, devenind unul din domeniile subestimate. Din această cauză, în epoca postindustrială, posturile didactice sunt încadrate de indivizi cu condiție intelectuală tot mai modestă, chiar complexați, în acest sens fiind relevant faptul că în timp ce în epocile preindustriale posturile didactice erau ocupate în exclusivitate de bărbați, în epoca post industrială ele sunt ocupate în majoritate sau, precum în corpul învățământului primar, în exclusivitate de femei. În acest fel educația a involuat atât de mult încât riscă să determine reproducerea descendentă a societății”;

– unitatea dintre cele două tipuri de abordări ale rolului social al educației se află mai mult în atenția celor care meditează asupra macrosocialului; ei au nevoie de sprijinul datelor concrete, pentru confirmarea sau infirmarea ideilor generale și pentru generarea acestora, refuzând tot mai mult să gândească rolul educației în limitele raportului simplist, ori-ori, adică individ sau societate. Această linie de evoluție a cercetării este relativ nouă, ea a apărut și a primit consistență de conținut în sociologie doar de câteva decenii;

– metodele de cercetare în cele două tipuri de abordări, după cum am arătat deja într-o temă precedentă, sunt sensibil diferite. Dacă metodele nu sunt comune și nu pot fi împrumutate, rezultatele obținute în fiecare domeniu sunt utile pentru celălalt domeniu. În microsocial se apelează la modelul cantitativist (experimentul și ancheta pe bază de chestionar standardizat) și la cel calitativist (observația participativă, interviul deschis standardizat, analiza documentelor) pe când macrosocialul pretinde alte metode prin care se dezvăluie. Orice extrapolare de ordin metodologic conduce la ratarea cercetării. Rezultatele sunt însă utile, mai mult, folosite încrucișat sunt necesare pentru a asigura pertinența cercetării. Rezultă că metodologiile nu sunt inter-valabile, iar rezultatele sunt complementare ceea ce oferă valabilitate ideii potrivit căreia cercetările la nivel microsocial nu sunt incompatibile cu cele la nivel macrosocial. Datele acumulate și materializarea lor concretă furnizează temei pentru generalizări ideatice și decizii pertinente în problematica rolului social al educației;

– orice unilateralitate la care se ajunge prin neglijarea raportului dialectic dintre analiza în macrosocial și cea în microsocial conduce inevitabil la eșuarea cercetării, la obținerea de rezultate care nu exprimă adecvat realitatea. Renunțarea la teoria generală și cantonarea la nivelul empiricului, încercarea de a înlocui cercetările din macrosocial cu cele din microsocial, conduc la fărâmițarea obiectului sociologiei educației și, în consecință, la formularea unor idei disparate, fără legătura reală proprie obiectului. Tot astfel, renunțarea la cercetarea de teren slăbește foarte mult forța ideilor elaborate, naște pericolul ca ideile generale formulate să nu exprime realul, ci un spațiu inventat, creat de autorul cercetării. Rezultatele unei astfel de optici și practici în cercetare se intergrează într-o știință subminată în pertinența și în forța sa teoretică și îndrumătoare.

În cercetarea relațiilor existente între societate și educație la nivel macrosocial și microsocial termenii implicați în relație au, oarecum paradoxal, semnificații diferite. La nivel macrosocial societatea și educația satisfac întregul lor conținut, sunt totale, apar în plinătatea existenței lor reale, pe când în analiza la nivel microsocial, societatea este un fragment (organizație, grup primar, familie, etc), iar educația se rezumă la o dimensiune componentă (proces de învățământ, de instrucție, etc.). La nivel microsocial apar relații între componente ale socialului și forme de manifestare ale educației. Trecerea de la nivelul inferior la cel superior al analizei și invers (“urcarea” și “coborârea”) trebuie să țină seama de această precizare. Numai în acest sens este posibil să susținem că “orice analiză macro presupune agregarea caracteristicilor constituentelor micro”.

Unitatea celor două componente utilizate în studiu este singura cale acceptabilă și corectă prin care se poate dezvălui adevărul cu forță teoretică și practică reale, cu privire la efectele educației asupra vieții sociale a umanității, la influențele sale asupra grupurilor, atitudinilor și instituțiilor existente precum și influența exercitată de toate celelalte componente ale societății asupra existenței și devenirii concrete a educației. Este clar că o abordare pur teoretică nu este suficientă pentru a pătrunde în esența procesului de studiat, studiul manifestărilor concrete, studiul empiric fiind indispensabile. Abordarea teoretică, generală produce concepte, noțiuni necesare ordonării documentației avute la dispoziție, iar datele culese vor confirma sau infirma teoria creată.

3. Aspecte generale ale relației educație-societate

Aducem în atenție relațiile existente între societate și educație, formele de acțiune reciprocă ce le caracterizează relațiile. Evidențierea lor detaliată în spații macro- și microsociale trebuie să beneficieze de câteva repere cu rol de fundament teoretic încheind, totodată, partea introductivă a cursului nostru în care am urmărit să întemeiem identitatea sociologiei educației. Nu îmi propun să ofer definiții ale societății și ale educației; ele vă sunt cunoscute foarte bine din cursurile desfășurate în anii anteriori. Problema noastră este de a înțelege faptul că educația se exprimă (se obiectivează) în viața socială în diferite moduri, iar ea, la rândul său, suferă influența componentelor societății modificându-și conținutul în raport cu calitatea și forța acestora. Pentru a facilita această înțelegere, insist în continuare asupra câtorva chestiuni preliminare, cu caracter general. Ne oprim asupra a două aspecte definitorii: educația – componentă a vieții sociale și manifestări ale educației (teoretică, acțională și sociologică).

a. Educația – componentă a vieții sociale

În toate tratatele de sociologie educația apare ca parte a obiectului de studiu al acestei științe. Este acceptată astfel ideea potrivit căreia educația este componentă a societății și are un rol social. Realul social cuprinde numeroase aspecte care-l caracterizează, îi structurează conținutul orientându-i devenirea. Între cele mai cunoscute și mai importante, alături de politic, economic, cultură, religie este educația. În esență, sociologia acceptă că “Educația joacă un rol cheie în societate. Funcționaliștii o consideră utilă în repartizarea rolurilor sociale și în favorizarea schimbării. Teoreticienii conflictului, pe de altă parte, o consideră un mijloc de perpetuare a sistemului stratificării nedrepte, existent”. “Rolul cheie” este exprimat prin funcțiile pe care le îndeplinește. Existența milenară a educației, faptul continuității sale, nealterat de vicisitudinile istoriei demonstrează cu prisosință că educația nu este un moft uman, o invenție pasageră pe ecranul perindării semințiilor umane. Dimpotrivă, reprezentând o constantă a societății, se întărește ideea potrivit căreia educația a avut și are un rol însemnat în devenirea vieții sociale, că îndeplinește, cu alte cuvinte, o serie de funcții, că are un anumit rost. Educației îi sunt proprii importante potențialități productive și gestionare, adică, altfel spus, pe de o parte ea produce resurse umane de care socio-organizarea este interesată (formarea profesională, cetățenească, religioasă, etc.) și, pe de altă parte, reglementează integrarea socială a fiecărui individ descurajând totodată orientarea comportamentului spre fapte indezirabile.

Educația își manifestă forța, deopotrivă, asupra ansamblului social, generând comportamente colective, relativ unitare, cât și asupra fiecărui individ în parte.

Educația reprezintă un subsistem social în sensul că, teoretic, poate fi autonomizată din ansamblul social luând în considerare componentele și relațiile dintre ele, adică structura sa și, în consecință, poate fi studiată relativ independent de alte subsisteme ale organismului social. Acest subsistem, în afara desfășurării vieții sale proprii, intră în complexe și multiple relații cu celelalte subsisteme ale societății. Ca subsistem social, educația cuprinde agenți educogeni care contribuie, fiecare în registru propriu, la realizarea scopurilor propuse de componenta politică și în măsura în care o permite dimensiunea economică. Din perspectivă didactică educația poate fi analizată ca subsistem autonom. În fapt însă, această autonomizare nu este posibilă. Cu alte cuvinte, educația presupune o dimensiune politică și una economică în toate momentele evoluției sale.

Afirmațiile de mai sus nu sunt contestate în sociologia educației fiind considerate adevăruri dincolo de orice suspiciune; există totuși suficiente ambiguități care nasc, în mod firesc, întrebări în situația acceptării educației ca o componentă a vieții sociale: este ea o dimensiune obiectivă sau una subiectivă a societății ?, în ce relație se află cu cultura?, este independentă de celelalte componente ale societății sau se află integrată în acestea ? Iată doar câteva întrebări pe care le creează simpla includere a educației în patrimoniul socialului. Dacă științele pedagogice nu se ocupă de aceste întrebări, sociologia educației nu le poate eluda pentru că, de calitatea răspunsurilor, depinde pertinența ei.

Complexitatea educației, la care vom face referirile ce se cuvin în subpunctul următor, se află în complexe relații cu cultura. Prin dimensiunea sa practică, în rolul său de acțiune socială, educația este vehiculul prin care se transmite cultura. Ea face posibil “transportul” valorilor culturii între generații, între educatori și cei de educat. Substanța cu care lucrează educația este cultura. Ca teorie, ca doctrină, ca sistem de idei, educația face parte din cultură. Este limpede, așadar, că natura educației o concepem ca unitate a acțiunilor reale cu teoria. În acest fel educația este o componentă a vieții sociale încă din primele momente ale existenței sale fără să o părăsească vreodată. Situată astfel, educației îi este îndreptățit statutul de obiect al sociologiei, în speță al sociologiei educației, ceea ce înseamnă, totodată, că una din expresiile (manifestările) educației este cea sociologică.

Din perspectivă sociologică, conchidem acum, rolul social al educației este dublu: liant al componentelor umane ale socialului dar și forță negativă, dezintegrantă (altfel spus, rolul său dublu se manifestă prin capacitatea de a determina atât efecte organizante cât și dezorganizante).

b. Manifestări (expresii) ale educației

Termenul educație este unul generic regăsindu-se în plan real, în două manifestări (expresii) importante: teoretică și practică, expresii care, odată admise, deschid calea acceptării celei de a treia, complementul lor, expresia sociologică.

Istoria educației consfințește faptul că expresiile teoretică și practică au apărut consecutiv, prima fiind cea practică. Dar ce semnifică fiecare dintre ele ?

Expresia teoretică (intelectuală). Atunci când educația, ca practică socială primitivă, a început să-și arate roadele și importanța în reproducerea grupurilor umane, gânditorii s-au aplecat asupra ei. În spațiul european se consideră că antichitatea clasică (Socrate, Platon, Aristotel) a reprezentat prima performanță ideatică. Gândirea antică a deschis posibilitatea unor abordări tot mai complexe care au contribuit la cunoașterea fenomenului educațional dar și la dezvoltarea sa. Altfel spus, ideatica educațională s-a pronunțat asupra “ce este” educația în general și asupra “cum trebuie să fie” educația ca acțiune. Desigur că formele scrise, elaborate ale ideaticii educaționale, au fost precedate de idei vagi caracteristice procesării empirice a educației, de tip elementar, preponderent figurativă. Interpretările la adresa fenomenului educativ aveau caracter naiv și se fixau în mentalul colectiv neînsoțite de procesări teoretice, elaborate, organizate și sistematice. Astăzi, expresia intelectuală a educației o întâlnim turnată în teorii, concepții, produse ale mai multor științe care au ca obiect educația. Ea reprezintă fondul îndrumător pentru acțiunea educativă dar și pentru cercetarea neîntreruptă a acestui proces. În evoluția gândirii despre educație există o mulțime de creatori pe umerii cărora s-au cățărat, “pentru a vedea mai departe”, alți creatori. Cei din urmă au rămas în conștiința umanității ca fondatori de doctrină pentru că au contribuit decisiv la înțelegerea și îndrumarea procesului educațional, fundamentându-l și plasându-l pe locul potrivit în dinamica vieții sociale.

Expresia practică. Educația nu este numai un sistem de idei, ci și acte reale care au premers ideilor sau sunt inspirate de acestea. Actele la care fac referire constituie modalități prin care experiența spirituală și cea practică a unei generații sunt oferite generațiilor de educat. Relația dintre expresiile teoretică și practică ale educației este deosebit de complexă; în real, ca desfășurare, expresia practică este ruptă, uneori nepregătită de expresia teoretică. Dezirabil ar fi ca întreaga acțiune educațională să se întemeieze pe o bună teorie. Practica educațională este instituționalizată și desfășurată de profesioniști ai educației. Sociologia educației este interesată de practica educațională pentru că ea se desfășoară în societate iar efectele sale se regăsesc în devenirea vieții sociale.

Expresia sociologică desemnează calitatea educației de a fi mijlocitorul unor raporturi sociale, de a permite oamenilor să coopereze sau să se depărteze spiritual prin educație. Lucian Blaga spunea despre învățare că nu este un act personal, ci unul social pentru că efectele sale nu se limitează la nivelul celui care învață răspândindu-se în juru-i, prin faptele și comportamentul său. Educația, ca gen proxim al învățării (de tip școlar), are același răsunet social deși, aparent, se adresează individului. Expresia sociologică evidențiază că educația se regăsește în forme organizate, instituționale, că se desfășoară prin intermediul unor organizații specializate sau care cumulează rol educativ. În acest fel, educația manifestă importante funcții în raport cu individul, dar și cu societatea în întregul ei, argumentând într-un fel spusele lui Benedict: “În realitate societatea și individul nu sunt adversari”.

În raport cu societatea sunt evidente următoarele funcții:

1. Transmiterea experienței sociale. Este cunoscut că fiecare om, în raport de ceea ce a asimilat, este un continuator (eventual participă cu contribuții) al experienței sociale acumulate până la el de grupul din care face parte. Înscrierea în acest circuit obligă pe fiecare om să însușească experiența socială, fapt realizabil pe mai multe căi. Cea mai importantă și mai eficientă este educația. Înțeleasă ca acțiune socială organizată, tehnologică, desfășurată de specialiști, reprezentanți ai organizațiilor educative, educația pune o serie de probleme care se cer rezolvate: ce și cât din tezaurul spiritual trebuie oferit ?, care sunt organizațiile și care sunt responsabilitățile fiecăreia în realizarea ofertei de informație? etc. Toate aceste întrebări sunt de apanajul politicii educaționale și subliniază relația strânsă dintre politică și educație în fiecare etapă istorică. Este cunoscut că, de pildă, în regimul comunist, conținutul educației era strict determinat de ideologia comunistă, educația fiind orientată spre “făurirea omului nou, constructor al socialismului și comunismului”. Odată cu schimbarea regimului, noul rol al educației presupune și un nou conținut, eliberat din chingile ideologiei comuniste, fără însă să evadeze din orice chingi.

Prin această funcție educația contribuie la menținerea specificului spiritual al unei grupări umane (popor, națiune, grup etnic etc.), creează dar și estompează deosebiri născute pe alte căi, neprofitabile pentru dezvoltarea socială. Faptul că cineva este român, german sau englez nu se datorează în exclusivitate locului de naștere sau originii sale, un rol deosebit de important avându-l educația. Ea menține și dezvoltă trăsături proprii, compatibilizează noii membrii ai societății cu standardele calitative ale grupării umane din care fac parte.

2. Funcția economico – socială. Educația își impune efectele asupra întregii vieți sociale prin oamenii pe care-i formează. Ea generează un anumit tip de comportament social economic. Trăsături pozitive ca: hărnicia, capacitatea organizatorică, temeinicia muncii, sau negative, din care putem aminti: lenea, chiulul, nemunca, furtul etc., își găsesc bazele în tipul acțiunii educative desfășurate de societate. Învățarea socială contribuie efectiv la nașterea mentalității economico-sociale, la realizarea fuziunii indivizilor în colective, la formarea capacității de procesare colectivă, direcționează dezvoltarea economico-socială a unei țări. Se reușesc astfel îmbunătățirea calității mediului economico-social, orientarea lui spre a satisface individul și spre victorie în concurența cu alte țări.

3. Funcția culturală. Cuprinderea omului în societate nu se reduce la participarea sa la viața economică și la cea general socială. Nevoile omului depășesc pe cele nemijlocit biologice, el solicitând atât hrană naturală, pentru nevoi biologice, cât și hrană spirituală (culturală). Educația satisface această cerință umană oferind omului conținutul spiritual produs și tezaurizat de înaintași. Societatea realizează astfel una din componentele determinante ale reproducerii sale (un sondaj recent arată că doar 25% dintre liceeni își petrec timpul liber citind) într-o direcție ascendentă. Nivelul capacității spirituale a unui popor își află realizarea în forța cu care acționează educația. Ceea ce se petrece astăzi în România este o expresie elocventă a potențialului nostru educativ. Neglijarea educației a condus la nașterea unor fisuri, multe dintre ele irecuperabile, în spiritualitatea românească. Negarea trecutului spiritual (în bloc sau secvențial), neglijarea lecturii, pragmatizarea excesivă și contraproductivă a învățământului etc., sunt doar câteva din urmările firești ale neîndeplinirii de către educație a funcției sale culturale. Prin educație copilul însușește limba și comunicarea interumană trăind astfel într-un mod specific uman în angrenajul din care face parte. Cultura reprezintă, de fapt, în esență, un set de valori, creații spirituale și materiale acceptate social.

Fiecărei etape istorice și fiecărei grupări umane îi este propriu un sistem de valori care fundamentează existența grupării respective și o diferențiază de alte grupări concomitent existente în istorie. Prin acțiunea educativă sistemul de valori respectiv este transmis din generație în generație și dezvoltat de fiecare dintre ele. În acest fel societatea devine conștientă de propria-i identitate și contribuie la tezaurul valorilor universale. Pentru ca valorile să nu se piardă, fiecare societate și-a creat organizații menite să le promoveze prin educație.

Școala, armata, partidele politice, media sunt astfel de organizații ale epocii contemporane dispuse să ofere oamenilor acele valori care cimentează identitatea unei grupări. Atunci când educația renunță la funcția culturală identitatea spirituală a grupării umane respective este în pericol, ea putând fi “vândută” sau “cumpărată” de oricine este interesat. Valorile sunt liant social ce contribuie efectiv la realizarea sintalității grupului etnic sau/și național, la existența opiniilor, atitudinilor și aspirațiilor colective relativ unitare.

Educația nu trebuie să părăsească funcția sa culturală pentru că, în caz de nereușită, va trebui să renunțe, încet, încet, la toate celelalte funcții care astăzi îi sunt încă proprii.

4. Contribuie la reproducerea vieții sociale. Sociologia educației construită pe paradigma teoriei critice, ia în considerare conflictele și disfuncțiile societății în care include, cu rol major, educația. Societatea nu este un robot care funcționează fără reproș. Disfuncțiile și conflictele caracterizează societatea, fiind totodată agenți ai schimbării sociale. În acest context al devenirii sociale educația poate fi interpretată ca instrument autonom al conservării vieții sociale doar de pe poziții strict mecaniciste. În realitate, într-o societate în schimbare, educația participă la viața societății alături de ceilalți agenți ai schimbării, contribuind, deopotrivă, la menținerea sau la transformarea societății în ansamblul său. Uneori rolul său este decisiv.

Fără educație, societatea ar fi mult mai săracă decât este astăzi; punem la îndoială însăși capacitatea ei de a supraviețui. Educația este, așadar, unul din pilonii de susținere ai menținerii și reproducerii continue a vieții sociale.

Societatea este produsul interacțiunii indivizilor care o compun. Simplă dar nu simplistă, această formulare sugerează complexitatea vieții sociale, de neînțeles în afara luării în considerare a indivizilor care o compun. Educația împlinește rosturile sociale numai în măsura realizării efectelor acțiunilor proprii asupra fiecărui individ, ca rezultat al intențiilor sale explicite.

În raport cu individul sunt evidente următoarele funcții:

1. Dezvoltarea potențialului psihic. La cursul psihologie școlară ați studiat și ați înțeles semnificațiile sintagmei potențial psihic. Este cert că fiecare om se naște cu un anumit potențial psihic, cu disponibilități de dezvoltare a capacității de procesare a informațiilor, cu un “bagaj” înnăscut. Atât sub raport biologic cât și/sau, mai ales, sub raport psihic (al capacității de procesare a informațiilor) zestrea înnăscută nu este imuabilă, ea suferă modificări sub presiunea altor factori care acționează asupra individului. Între acești factori educația deține un rol hotărâtor. Ceea ce este individual la un moment dat al evoluției sale se originează, indubitabil, în cea mai mare parte, în calitatea acțiunii educaționale la care a fost supus. Trebuie reținut însă că educația nu poate face totul, nu poate, de pildă, forma potențialitate, dar îi stă în putere să reorienteze potențialitatea de procesare, să pună în funcțiune sau să amorțească unele componente proprii acesteia.

2. Funcția de profesionalizare. Oricât și oricâte s-ar vorbi acum în literatura pedagogică despre reconceperea prospectivă a educației, este cert că educația nu trebuie să se desprindă de realitatea imediată. Societatea are nevoie de strungari, profesori, constructori, ingineri, medici etc., care au o anumită calitate profesională, știu să facă ceva la nivel profesionist. Fiecare om ajunge să îndeplinească un asemenea rol social dar numai după ce urcă treptele necesare. Acestea sunt acțiuni educative prin care se urmărește profesionalizarea individului. El parcurge un traseu de pregătire prin care i se comunică experiența profesională destinată asimilării.

3. Funcția de realizare a personalității. Omul integral este produs și al educației. Am arătat deja că educația nu face totul, nu este singurul factor al devenirii omului dar, fără ea, acesta ar fi mult mai puțin “bogat” decât este. Funcțiile semnalate anterior arată că educația contribuie secvențial la formarea întregului care este personalitatea omului. Nici una din dimensiunile personalității nu este ferită de determinarea educației într-o măsură mai mare sau mai mică. Experiențe nefericite au arătat cu prisosință că ființa născută cu disponibilități umane nu devine om integral dacă nu este supus procesului educațional. Marile personalități, la vârsta amintirilor consolidate, a certitudinilor despre viață, recunosc la unison rolul imens avut de întâlnirea în copilărie cu un învățător sau profesor eminent, apoi cu un comandant destoinic, cu un slujbaș al bisericii cu har, ș.a.m.d.

Concluzie. Funcțiile educației prezentate mai sus separat, sunt posibil de desprins doar didactic, pentru a facilita accesul celui care studiază la înțelegerea complexității educației. În realitate rolul educației este unul singur, acela de a menține sau /și modifica într-un sens pozitiv, premeditat, capacitatea de procesare a informației proprie indivizilor și, prin aceasta, de a contribui efectiv la reproducerea sau la menținerea și conservarea organizării sociale. Din explicațiile la care am apelat se desprind legăturile existente între funcții, faptul că fiecare le presupune cu necesitate pe toate celelalte. Este cert că rolul orientat social și cel individual al educației sunt de netăgăduit. Cât datorează societatea și individul educației este o ecuație cu variabile strict legate de etapa istorică, de locul geografic, de calitatea oamenilor care o compun, de tradiție.

Faptul că orice acțiune educativă este totdeauna o acțiune individuală și în același timp una socială, apare acum drept concluzie pertinentă. Îl aducem în sprijin pe Durkheim: “În rezumat, – scrie sociologul francez – educația, departe de a avea ca unic sau principal obiect pe individ și interesele sale, este înainte de toate mijlocul prin care societatea își reînoiește neîncetat condițiilor propriei sale existențe. Astfel societatea nu poate trăi decât dacă există între membrii ei o suficientă omogenitate. Educația este aceea care perpetuează și întărește această omogenitate, fixând dinainte în sufletul copilului asemănările esențiale pe care le presupune viața colectivă (…) În fiecare din noi, se poate spune că există două ființe care, deși nu pot fi separate altfel decât în mod abstract, nu sunt mai puțin distincte. Una este formată din toate stările sufletești care se raportează numai la noi înșine și la evenimentele vieții noastre personale. Este ceea ce s-ar putea numi ființa individuală. Cealaltă este un sistem de idei, sentimente și obiceiuri, care exprimă în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte; așa sunt credințele religioase, credințele și practicile morale, tradițiile naționale sau profesionale, opiniile colective de tot felul. Totalitatea lor formează ființa socială. A forma această ființă în fiecare din noi, acesta este scopul educației “.

Tema 9

CULTURA

Tezele temei

1. Semnificația culturii

2. Elementele culturii

3.Concepte de bază utilizate pentru caracterizarea culturii

Bibliografie

Mihu Achim, Antropologia Culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

1. Semnificația culturii

Cultura care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general la activitate umană. Definiția dată de UNESCO considera cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însușita prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective(obiecte, peisaje,cărți, numere, reguli).

Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta chiar caracterul stratificat al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a desemna bunuri de consum ale elitelor și activități cum ar fi bucătăria, arta sau muzica. Alți folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o distinge pe aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care nu aparțin acestei elite.

Cultura se referă la moștenirea socială a unui popor – modelele învățate de a gândi, simți și acționa care caracterizează o populație sau o societate, cuprinzând expresia acestor modele în lucruri. Cultura este formată din cultură nonmaterială – creații abstracte ca valorile, credințele, simbolurile, normele, obiceiurile și cultura materială – creații sau obiecte fizice precum oale de lut, computere, monezi, altare s.a. Cultura reflectă atât ideile pe care le împărtășim cât și tot ceea ce creăm.

Cultura este necesară pentru umanitatea noastră. Ea ne furnizează un fel de model legat de viața în societate. De unde știm ce fel de conduită să adoptăm la școală, la biserică, sau la magazin; la o petrecere de Crăciun, la o mormântare; sau față de o persoană care îți zâmbește, se uită urât sau te înjură? Cultura ne furnizează răspunsuri clare, standardizate – formule sau “rețete” – pentru a ne descurca în toate aceste situații. Nu întâmplător, dacă cunoaștem cultura unei persoane, putem înțelege și chiar prezice comportamentul acestei persoane.

Nu devenim conștienți de existența culturii noastre decât în momentul când intrăm în contact cu o altă cultură diferită. Acest lucru îl spune Ralph Linton care observă că ultimul lucru pe care este posibil să-l descopere o ființă oceanică este apa. Creatura va deveni conștientă de existența apei numai în momentul când, printr-un accident, va ajunge la suprafața oceanului și va intra în contact cu aerul.

Nu trebuie să confundăm termenul de “cultură” cu cel de “societate”. Societatea este un grup de oameni care ocupă același teritoriu și participă la o cultură comună. Cultura are de-a face cu obiceiurile oamenilor iar societatea cu oamenii care practică acele obiceiuri. Cultura ne furnizează schema care ne permite să ne interpretăm experiența și să ne ghidăm acțiunile. Cultura este o adaptare a omului la mediu, ceea ce el face și dezvoltă în fiecare zi. Modelele culturale există doar pentru că acționăm față de anumiți oameni, evenimente sau obiecte în moduri repetate. Cultura și societatea nu sunt produse ce nu pot fi schimbate deoarece creațiile umane le pot modifica. În acest context, sociologia reprezintă o oglindă gigantică a omenirii și le permite oamenilor să se privească pe ei înșiși (Kluckholn).

2. Elementele culturii

Simbolurile. Simbolul este ceva ce înlocuiește altceva. Simbolurile ne ajută să reprezentăm obiecte, evenimente și oameni altora cât și nouă înșine. Nu putem comunica cu ceilalți și nu ne putem înțelege în lipsa simbolurilor. Să ne gândim numai la cuvântul “computer”; este un simbol care înlocuiește un obiect fizic. El devine un vehicul al comunicării pentru că o comunitate de oameni a căzut de acord că simbolul și obiectul sunt legate.

Simbolurile capătă mai multe forme. De exemplu gesturile – pozițiile corpurile sau mișcările cu semnificație socială diferă de la o societate la alta. Oamenii sunt ființe care-și duc viața într-un mediu simbolic. Nici o altă ființă nu are capacitatea oamenilor de a crea, manipula și folosi simbolurile pentru a-și modela comportamentele și a le influența pe ale altora. Dacă există și alte ființe care pot comunica prin gesturi, sunete, atingeri, în mare măsură semnificațiile acestor semnale sunt programate genetic.

Limbajul. Cel mai important set de simboluri pe care îl deținem este limbajul. Limbajul este un sistem structurat social de sunete – cuvinte și propoziții – cu semnificații specifice și arbitrarii. Limbajul este probabil cea mai distinctivă și complexă realizare a noastră ca ființe umane. Cu ajutorul limbajului ne exprimăm dorințele și tot el ne permite să creăm cultura și să o transmitem generațiilor viitoare

Benjamin Lee Whorf a elaborat ipoteza relativității lingvistice conform căreia limbajul este cel care modelează o cultură. De vreme ce oamenii cunosc lumea doar prin intermediul limbajului, limbajul precede gândirea. Astfel, cuvintele și gramatica unei limbi modelează realitatea. Aceeași ipoteză susține de asemenea că limbajul nu este “dat”, el este “construit” de oameni. Când ei au nevoie de noi concepte, le construiesc. Diferențele în limbaj determină diferențe în cultură.

Normele. Toate societățile au moduri de a încuraja ceea ce este considerat a fi un comportament potrivit și de a descuraja și pedepsi comportamentele considerate nepotrivite. Normele sunt reguli sociale sau principii care specifică ce comportament este potrivit sau nu în anumite situații date. Pentru ca o normă să fie semnificativă trebuie ca ea să fie recunoscută și înțeleasă. Pot fi puse în evidență două tipuri de norme :

a. Norme formale – sunt norme scrise care implică reguli stricte de a-i pedepsi pe cei care le încalcă. Normele cu un grad înalt de formalizare devin legi. Din punct de vedere politic, legile reprezintă un set de reguli, făcute de guvern pentru societate, interpretate de tribunal și susținute de puterea statului. Norme formale sunt considerate, de asemenea, și regulile unui joc sau cele care reglementează relația dintre profesor și student, de exemplu.

b. Norme informale – sunt reguli înțelese dar nu sunt înregistrate în scris. Astfel de norme sunt normele legate de vestimentația adecvată în anumite situații. Cei care încalcă aceste reguli sunt sancționați de societate prin atitudinile pe care ceilalți le adoptă față de ei.

Valorile. Fiecare individ își dezvoltă ambițiile și scopurile sale personale, totuși fiecare cultură furnizează un set general de obiective membrilor săi. Valorile sunt acele concepții colective despre ceea ce este considerat bine, dorit și corect – sau rău, nedorit și incorect – într-o cultură. Valorile influențează comportamentul oamenilor și servesc drept criteriu de evaluare pentru acțiunile celorlalți. De regulă există o strânsă legătură între normele, valorile și sancțiunile unei culturi. De exemplu, dacă o cultură consideră instituția căsătoriei ca fiind o valoare, există norme (și sancțiuni) care interzic adulterul. De asemenea, dacă proprietatea privată este o valoare de bază într-o cultură, în mod cert există legi care pedepsesc jaful și vandalismul.

Valorile unei culturi se pot schimba de-a lungul anilor. Scopurile oamenilor se schimbă de la o generație la alta. Dacă acum două decenii corectitudinea reprezenta o valoare, iar oamenii aveau drept scop să fie corecți, acum principalul obiectiv este să câștige bani indiferent de mijloace. Ca și celelalte aspecte ale culturii – limbajul și normele – valorile unei națiuni nu sunt în mod necesar fixe. Ceea ce este important de subliniat este că sistemul de valori diferă de la o cultură la alta. În Noua Guinee, ceea ce populația din SUA ar considera a fi proprietate privată, este proprietate comună.

Oameni diferiți dețin diferite drepturi pe același teren. Nu există nici un “stăpân” în sensul cunoscut de noi; o persoană poate deține drepturile ceremoniale, altul dreptul de pescuit, altul dreptul de vânătoare. În 1983 tineri din satele acelei țări au fost omorâți după ce au făcut afaceri de export folosindu-se de profitul personal. Acești tineri erau văzuți ca fiind prea egoiști necontribuind la binele comun. Acest exemplu evidențiază că ceea ce într-o societate reprezintă o valoare – a avea un standard financiar ridicat – poate duce la moarte într-o altă cultură.

3. Concepte de bază utilizate pentru caracterizarea culturii

Subcultura. Chiar dacă suntem membri ale aceleiași societăți, aceasta nu înseamnă că toți ne comportăm în același fel. Există segmente de populație care dezvoltă modele comportamentale diferite de cele ale societății dominante. Bătrânii care trăiesc în casele de bătrâni, studenții, angajații unui circ sunt exemple de ceea ce sociologii numesc subculturi. Aceștia participă la cultura dominantă, dar în același timp dezvoltă forme de comportament unice și distincte. O subcultură poate fi gândită ca o cultură care există în interiorul unei culturi mai largi , dominante. Existența unui număr mare de subculturi este caracteristică societăților complexe cum ar fi aceea a Statelor Unite. Subculturile pot avea ca bază de formare vârsta: tineri, bătrâni; regiunea: ardeleni, moldoveni; moștenirea etnică: unguri, sași; sau credințe: un grup de

militanți politici.

Contracultura. Anumite subculturi provoacă normele centrale și valorile culturii dominante. Acestea au fost numite contraculturi (countercultures) și reprezintă acele subculturi care resping normele și valorile societății și adoptă moduri de viață alternative. Contraculturile sunt specifice tinerilor, în primul rând, cărora le este mult mai ușor să adopte alte modele de comportament decât cele recunoscute de societate. Exemple de contraculturi pot fi grupurile de delincvenți, grupurile de revoluționari, cultele satanice s.a.

Șocul cultural este sentimentul de surprindere și dezorientare care apare în momentul în care oamenii intră în contact cu practici culturale total diferite de ale lor. Un exemplu elocvent în acest sens este al unei persoane care sosește dintr-un colț al Indiei într-un oraș canadian și aici întâlnește diverse obiecte ca aspiratorul, telefonul, televizorul. Tot despre șoc cultural este vorba și atunci când un turist american care dorește să cineze într-o anumită zonă din China, află că specialitatea locală este carnea de câine.

Etnocentrismul este tendința de a considera o cultură sau un mod de viață superioară altor culturi sau moduri de viață. O persoană etnocentristă vede cultura în care trăiește ca pe o cultură normală, iar celelalte culturi ca deviații de la ceea ce

este normal.

Întârziere culturală (cultural lag). Această idee a fost dezvoltată de W. F. Ogburn ca răspuns la determinismul economic în care fenomenele culturale, politice și sociale se schimbă în același timp cu schimbările survenite în economie. Totuși schimbările în cultură nu sunt întotdeauna concomitente cu cele din economie. Întârzierea culturală apare atunci când două sau mai multe variabile sociale, odată aflate într-o formă de acord sau adaptare reciprocă, devin disparate și neadaptate datorită diferențelor apărute în rata de dezvoltare (una se dezvoltă mai rapid decât cealaltă). De exemplu, schimbările economice care au determinat diviziunea muncii în familie nu au fost însoțite și de o schimbare în mentalitatea conform căreia “locul unei femei este acasă”.

Relativismul cultural. Este o metodă prin care societăți sau culturi diferite sunt analizate obiectiv fără implicarea valorilor altei culturi. Un mijloc de a atinge acest scop este să descrii practicile unei societăți din punctul de vedere al membrilor acesteia.

Aculturația. Acest termen este folosit pentru a descrie procesele și contactele care au loc între două culturi ca și rezultatele acestor contacte. Ca proces de contact dintre culturi, aculturația se referă atât la interacțiunea socială directă, cât și la expunerea la alte culturi prin mass media. Ca rezultat al acestui contact, aculturația se referă la asimilarea de către un grup a culturii altui grup care modifică cultura existentă și astfel schimbă identitatea grupului.

TEMA 10

INSTITUȚIA CREDINȚEI

Tezele temei

1. Aspecte generale despre religie

2. Rolul educativ al bisericii

Bibliografie

Babeș Al., Drama religioasă a omului, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1975

Baechler J., Religia, în: Tratat de sociologie, Coord. R.Boudon, Editura Humanitas, Buc., 1997

Cairns E.E., Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Editura Cartea Creștină, Oradea,

1997

Cerghit Maistre de J., Istorie și providență, Editura Anastasia, Buc.i, 1997

Gangel D.K., Benson S.W., Educația creștină. Istoria și filozofia ei, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1994

Popescu M.T., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc.,

1996

Popovici D., Introducere în pedagogia militară, Editura Licorna, Buc., 1999

Radu R., Cultura politică, Editura Tempus, Buc.i, 1994, p. 163-173

Szilagyi G., Flora G., Biserică și societate, în : Revista Română de Sociologie, Anul IX, Nr.1-2, 1999

Weber M. , Sociologia religiei, Editura Teora, Buc., 1998

Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simțire și acțiune ce au de a face cu supranaturalul sau “lumea de dincolo”. E. Durkheim sugerează că practicile și credințele religioase se leagă de sacralitate fiind opuse lucrurilor profane. Sacralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect și este chiar potențial periculos, ceva ieșit din normal, din rutina vieții.

Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte de zi cu zi ale vieții și cu locurile comune. Dacă ceva este profan sau sacru depinde de cum îl definesc oamenii.

Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverență și respect, ea poate fi de obicei apropriată numai prin ritualuri.

Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezența sacrului. În comportamentul lor religios oamenii modelează o lime socială de reguli și semnificații ce guvernează experiența lor.

Sociologii împart experiența religioasă în patru mari categorii:

– supranaturalul simplu;

– animismul;

– theismul;

– un sistem abstract de simboluri.

Supranaturalul simplu. În cadrul supranaturalului simplu credincioșii atribuie naturii o calitate difuză, impersonală, supranaturală. Este întâlnită în Pacificul de Sud și este numită mana. Nu sunt implicate spirite sau zei ci mai curând o forță ce influențează evenimentele în bine sau în rău. Oamenii silesc puterea supraumană să se comporte în conformitate cu dorința, prin manipulări mecanice ale acesteia. Spre exemplu un trifoi cu patru foi are mană. Mana este angajată în realizarea scopurilor imediate, control asupra timpului, bună performanță la un test, succes în dragoste sau victorie într-o bătălie.

Animismul. O credință în spirite sau ființe numite cu alte cuvinte poartă numele de animism. Oamenii au atribuit spirite animalelor, plantelor, pietrelor, stelelor, râurilor și uneori altor oameni.

Theismul. În theism religia este centrată pe credința în zei. Judaismul, Creștinismul și Islamismul sunt forme de monoteism sau credința într-un singur zeu. Ele toate au stabilite organizații religioase, lideri religioși sau preoți, ritualuri tradiționale și scrieri sacre. Religia Greciei antice și Hinduismul sunt forme de politeism sau credința în mai mulți zei cu putere relativ egală.

Un sistem abstract de simboluri. În final câteva religii se concentrează asupra unui sistem abstract de simboluri, se dedică realizării moralei și perfecțiunii spirituale. Multe din religiile din sunt de acest tip incluzând taoismul și

budismul.

În lumea occidentală, umanismul este o religie bazată pe principii etice. Aderenții lui ignoră credințele teologice despre Dumnezeu, Paradis, Iad și imortalitate și substituie pe Dumnezeu căutării binelui aici și acum. Paradisul este văzut ca o societate ideală pe pământ și Iadul ca o lume în care războiul, boala și ignoranța înfloresc. Sufletul este personalitatea umană și imortalitatea este dată de acțiunile unei persoane care după moarte trăiește în viețile altor oameni. Sociologii consideră că religiile moderne, cel puțin în lumea occidentală, tind să mixeze sacrul cu profanul. Ele își măresc pretenția lor la legitimarea condiției umane contemporane, mai mult decât posesia lor asupra supranaturalului. Zeii devin mai puțin îndepărtați. Religia este văzută ca o apărătoare a aderenților ei de sentimentul de haos, de lipsă de semnificație și de disperare.

Organizații religioase. Normele, credințele și ritualurile furnizează structura culturală a religiei. Sociologii disting patru tipuri ideale de organizații: biserica, secta, denominația și cultul.

Biserica este o organizație religioasă ce se declară în drept să emită pretenții de legitimitate ș are relații pozitive cu instituțiile dominante ale societății. De obicei operează cu o structură birocratică și are pretenția să includă cei mai mulți membri ai societății. Membrii sunt născuți în cadrul bisericii dacă părinții lor sunt afiliați acesteia. Mesajul bisericii este următorul: în afara bisericii nu există salvare. Biserica nu este campioana noilor cauze sau a reformelor sociale, dar acceptă scopurile dominante și valorile societății. Un exemplu în acest sens este Vaticanul care s-a opus teologiei eliberării printre romano-catolicii din America Latină, care proclamă că lumea este teatrul activităților lui Dumnezeu și, urmând exemplul lui Isus, discipolii, credincioșii trebuie să muncească nu numai pentru salvare spirituală dar și pentru îmbunătățirea condițiilor economice, mișcarea încurajând implicarea socială și politica.

Secta este o organizație religioasă ce se declară singura îndreptățită să emită pretenții de legitimitate și respinge modul de viață și valorile dominante ale societății. Ea cuprinde un număr mic de membri voluntari. O sectă este adesea formată din indivizi ce s-au rupt de biserică și au pretenția că ei reprezintă adevărul. Pentru sectanți, societatea este decadentă și conține răul. Sectele sunt adesea expresia dezacordului social. Dintre cele mai cunoscute secte amintim: anabaptiștii, mormonii etc.

Denominația acceptă pretențiile legitime ale altor religii și în cea mai mare măsură se adaptează societății dominante. În multe cazuri ea este o sectă într-un stadiu avansat de dezvoltare și ajustare la lumea laică. Membrii denominației vin din clasa de mijloc. Rigoarea morală și fervoarea religioasă ale denominației sunt relaxate. Aici intră majoritatea grupurilor religioase din America: presbiterienii, baptiștii, congregaționiștii, metodiștii, unitarienii, luteranii, episcopalienii etc.

Cultul acceptă legitimitatea altor grupuri religioase dar adesea intră în conflict cu societatea dominantă. Este critic față de societate. Cultului îi lipsesc multe dintre trăsăturile religiilor tradiționale. În general vede surse ale fericirii și injustiției ca încorporată înăuntrul fiecărei persoane. Frecvent se centrează pe problemele membrilor lui și multe culte sunt construite pe o singură funcție ca spiritualismul, noua gândire, căutând să combine elemente ale religiei convenționale cu idei și practici de esență non-religioasă. Altele au în atenția lor urmărirea propriei conștiințe a individului, a propriei realizări.

2. Rolul educativ al bisericii

Sociologia studiază rolul educațional al bisericii ca fragment al rolului său social procedând la evidențierea unei dimensiuni a religiei puțin pusă în valoare de către analiști. Este vorba despre “semnificația sa exterioară” adusă în atenție de Kitagawa, renumit sociolog al religiei, prin care înțelege că, în forme proprii, religia intră ca parte în binomul spiritualitate – societate. “Se poate arăta că religia – în stare difuză în lumea primitivă și religiozitatea populară sau specializată în religiile universale – are influențe reperabile și inteligibile – scrie Jean Baechler- în toate tipurile de activități umane, asupra alimentației, organizării spațiului, demografiei, esteticului, moravurilor…”. Sociologul francez semnifică forța ubicuă a religiei în a influența varii domenii ale socialului în principal prin rolul său educațional; aceasta pentru că toate schimbările sunt realizate de oameni care, sub presiunea religiei, se schimbă în ceea ce privește capacitatea de procesare a informației.

Sensul acțiunii educative a bisericii este formarea religiosului prin fructificarea unei părți din disponibilitățile capacității de procesare și prin orientarea aceastei părți spre alcătuirea optimă în măsură să genereze comportamentul religios. Când vorbesc de disponibilități ale capacității de procesare implicate în crearea religiosului mă gândesc la trăsături proprii tuturor oamenilor (în măsuri diferite) cum sunt: deficiențele cognitive materializate prin întrebări fără răspuns (de ce-uri), sesizarea imanenței eșecului în activitate și sentimentul inevitabilității răului, a nenorocirilor. Atunci când alte soluții (știința, magia, raționalitatea) se dovedesc neputincioase (cel puțin pentru fiecare individ) omul se deschide spre soluția religioasă potentă în a crea în adept “un elan ce determină ființa să-și depășească condiția umană pentru a se deschide spre ceva, imanent sau transcendent, care o depășește înglobând-o totodată’’.

Dacă ne referim numai la creștinism pretenția lui de a fi avut un rol educațional important este pe deplin justificată; încă de la începuturi cuvântul Domnului a fost transmis de către profesioniști, numiți harismatici, între care distingem apostoli, profeți, didascali; ultimii erau factori specializați ai învățământului creștin, erau învățătorii. Rolul lor a fost preluat, după două-trei generații de creștini, de către cler care a continuat opera de aducere la cunoștința oamenilor a ideilor creștinismului. In acest fel religia a reușit să influențeze cursul socio-organizărilor confirmând ideile lui M.Weber care considera, în contra lui Marx, că ideile pot determina dezvoltarea structurilor sociale și economice. Analizând rolul protestantismului calvinist în dezvoltarea inițială a capitalismului, Weber consideră pretenția lui Marx, potrivit căreia religia este un produs al structurii economice a societății menit să servească doar consolidării și legitimării ei, serios amendabilă.

Forța educațională a bisericii este dependentă în mod decisiv de spiritul de care sunt pătrunse doctrina, cultul și organizarea grupului religios. Înseamnă că organizațiile religioase cuprind potențialități diferite în această direcție, sociologia educației trebuind să facă discriminările firești. O analiză pertinentă ține seama de rolul educațional, nu numai al bisericii în întregul său, ci și de rolul fiecărei componente importante a religiei: doctrina, practica (cultul), comunitatea (grupul religios). Dacă suntem tributari scrupulozității atunci putem susține că biserica este pilonul esențial, de susținere al religiei și elementul de la care radiază puterea sa educativă pentru că este păstrătoarea doctrinei și a cultului; ea este organizația.

În afară de penetrarea educațională a societății realizată prin forța sa intrinsecă și prin acțiunile slujitorilor săi profesioniști, biserica își exercită rolul educațional și prin alte două acțiuni foarte importante: învățământul confesional (școlile ecleziastice) și prezența religiei în planurile de învățământ ale școlilor laice.

Reînființarea școlilor ecleziastice după 1989 în România a reprezentat revenirea firească la practica educațională tradițională (prezentă mai ales la confesiunile romano-catolică și protestantă) care a favorizat dualitatea educațională, laică (bazată pe valori seculare) și confesională (bazată pe valori religioase tradiționale). În momentul de față efortul de revenire se confruntă însă “cu o serie de impedimente și dificultăți datorate unor factori sociali puternic defavorizanți,

precum :

absența continuității, atât la nivelul mentalității colective (mai ales în cazul generației de mijloc, care nu a beneficiat de educație religioasă), cât și la nivelul resurselor educaționale reale (lipsa cadrelor didactice pregătite pentru cerințele atitudinale și pedagogice specifice învățământului confesional și a altor specialiști);

insuficiența experienței instituțional-organizatorice corespunzătoare precum și dotarea infrastructurală neadecvată ;

lipsa capitalului de încredere din partea populației în privința legalității și recunoașterii echivalării pe termen lung a studiilor efectuate în unitățile de învățământ confesionale cu cele de stat”.

Este cert că învățământul confesional, în măsura în care își consolidează poziția prin calitate, va reprezenta o soluție viabilă și parteneră de lărgire a ariei educaționale cuprinzând toate disponibilitățile de procesare a informației de care dispun tinerii. Se crează astfel posibilitatea manifestării opțiunii multiplicate a individului în orientarea în sistemul ofertei educaționale.

Desigur că inserția educațională a bisericii în societate, realizată de-a lungul timpului, este un adevăr larg acceptat. Puține voci încearcă să nege acest lucru. Ateismul, ca „proces la adresa cerului”, apărut încă în antichitate, s-a dezvoltat de-a lungul vremii până a atins învelișul filosofic în opera iluminismului francez fiind consolidat apoi în opera lui Marx. Ateismul a fost curentul care a negat rolul social pozitiv al bisericii, dar nu i-a negat orice rol social. Considerând religia drept ”opiu pentru popor”, o compară cu un drog care îi face pe oameni să se simtă bine, dar în fond le abate atenția de la greutățile mari ale vieții și de la intenția firesc umană de a le înlătura prin acțiune revoluționară. In acest fel ateismul opinează că religia a deschis și aprofundat una din dramele existențiale ale omului, “drama religioasă”. [1]

In contemporaneitate, complexitatea problemelor este crescută. Marile mutații produse în existența umanității sub presiunea vieții sociale au creat serioase probleme bisericii în îndeplinirea rolului său educațional. Ea trebuie să reevalueze realitatea contemporană și să descifreze:

– zona capacității de procesare a oamenilor specializată în a primi informația educativă religioasă. F.W Foerster scrie: “Religia vorbește singura limbă primitivă a sufletului care nu ar putea să renunțe la o asculta”, afirmație care nu trebuie nesocotită;

metodica specifică prin care se poate activa capacitatea receptoare a oamenilor în situația “bombardamentului” informațional la care sunt supuși astăzi;

– căile cooperării bisericii cu alți factori educogeni care pot împrumuta secvențe din scopul educativ ale bisericii;

– obiectivele acțiunilor educative, adică performanțele pe care le urmărește și posibilitățile de evaluare ale acestora;

– căi pertinente de analiză a posibilităților destinatarilor acțiunilor educative de a recepta informația religioasă, solicitarea pe care o reclamă socio-organizarea pentru a avea credincioși;

– posibilitățile pe care le are de a specializa educatorii săi în metodica educației pentru formarea religiozității;

– necesitățile de construcție internă ale bisericii pentru a deveni o organizație competentă în educație.

Dacă cel puțin aceste repere nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil, biserica va persista perpetuu în ineficacitate educativă. Nu de puține ori, de-a lungul istoriei, ea s-a aflat în situația de a constata propriile limite în această privință, fiind nevoită să-și reconsidere din temelii (Reforma de pildă) acțiunea educativă. Biserica trebuie să fie mereu contemporană cu timpul, cu evoluția capacității de procesare a informaților. În caz contrar scopurile pe care le propune nu sunt compatibile cu idealul educativ al epocii iar metodele de realizare nu asigură împlinirea scopului propus. Se ajunge la conflicte serioase între ceea ce poate și ceea ce trebuie să facă biserica pentru realizarea deplină a omului.

În concluzie, putem spune că biserica îndeplinește rolul său incontestabil în educarea omului numai dacă întemeiază acțiunea educativă pe o pedagogie bisericească consolidată teoretic și dacă renunță la practici educative inspirate de construcții empirice. “Sufletul” omului, ca să folosim limbajul tradițional care exprimă obiectul educației vizat de biserică, este suficient de complicat; el se deschide și reacționează constructiv la mesaje informaționale numai dacă metodica este pe măsura sa. Calitatea limbajului are, de asemenea, o importanță decisivă, adăugându-se la cele de mai sus. În caz contrar, discursul religios (principala cale de realizare a educației bisericești) cade în nefiresc pentru omul contemporan.