Sociologia Sportiva

Cuprins

Prefață

Capitolul 1 – Sociologia și sportul – domenii fundamentale

1.1. Sociologia – definire, apariție și evoluție

1.2. Sportul – definire, obiectul de studiu al sportului

1.2.1. Rolul sportului în societate

1.2.1.1. Epoca comunei primitive

1.2.1.2. Antichitatea

1.2.1.3. Evul mediu

1.2.1.4. Epoca Modernă

1.2.2. Contextul social în sportul românesc

1.3. Funcțiile sportului

1.4. Sociologia sportivă

1.4.1. Aspecte ale interdisciplinarității sociologiei sportive

1.4.2. Apariția sociologiei sportive

1.4.3. Începuturi ale sociologiei sportive românești

1.4.4. Tendințe actuale de cercetare în sociologia sportivă

Capitolul 2 – Motivație și socializare în sport

2.1. Sport și motivație

2.2. Sport și socializare

Capitolul 3 – Implicațiile sociale ale sportului

3.1. Femeia și sportul

3.2. Sport și legislație

3.2.1. Legislația sportivă în România

3.2.2. Legislația sportivă Europeană

3.2.3. Carta Olimpică

3.3. Sport și mass-media

3.3.1. Mișcarea Olimpică și mass-media

3.4. Sport și economie – Locul și rolul sportului în sistemul economic

3.4.1. Finanțarea în sport

3.4.2. Industria sportului

3.4.3. Consecințe economice ale sportului în societatea globală

3.5. Sport și sănătate

3.5.1. Sănătatea – concept interdisciplinar

3.5.2. Indicatori ai stării de sănătate

3.5.3. Factorii determinanți ai stării de sănătate

3.5.4. Indicatorii calității vieții și activitatea fizică

3.5.5. Activități fizice pentru sănătate

3.5.5.1. Delimitări conceptuale

3.5.5.2. Tipuri de activități fizice care pot aduce beneficii sănătății

3.5.5.3. Efectele practicării activităților fizice

3.5.5.4. Preocupări ale specialiștilor

Bibliografie

Anexe

Prefață

Evoluția socio-economică a societății din țara noastră, a determinat o schimbare a orientării energiilor individuale ale cetățenilor, de la grup, societate – caracteristic societății socialiste, spre satisfacerea nevoilor personale cotidiene, specifice contextului actual. Totodată acutizarea problemelor sociale, cum ar fi: încadrarea în muncă, formarea profesională și mobilitatea socială, asistența socială și medicală, educația, problematica categoriilor defavorizate, iar mai nou integrarea și adaptarea la contextul european și global, favorizează apariția unui sistem de valori și relații noi, în care este promovat banul, mașina, hainele de firmă statutul social al prietenilor, în detrimentul valorilor individual umane sau profesionale. Cu alte cuvinte este promovată incultura, nonvaloarea, lipsa de educație, în detrimentul performanței, erudiției și respectului. Dintr-o perspectivă critică putem spune că România anului 2010, este o societate anomică, lipsită de o perspectivă socio-economică coerentă, în care relațiile umane se bazează pe favoritisme și interes personal.

În acest peisaj „bacovian” vine întrebarea: „Cum putem noi influența realitatea actuală?” Răspunsul se găsește în studiul sociologiei, și în avantajele pe care ni le oferă cunoașterea sociologică, sau chiar o simplă observație mai atentă a societății. Astfel, cu cât știm mai multe despre comportamentul meu și al celor din jur, precum și a cauzelor determinante, sau cu cât știm mai multe despre societatea în care trăim și muncim, cu atât devenim mai capabili de a ne influența, în bine, propriul viitor.

Lucrarea de față abordează un domeniu, considerat de unii drept, marginal, de mică importanță. În realitatea, însă, sportul manifestă multiple și variate implicații sociale, de mare importanță pentru sănătatea și bunăstarea populației. Dezvoltarea fenomenului sportiv, la nivelul societății globale, respectă fidel trendul social și economic al societății, în acest sens, fiind recunoscută ideea că „sportul reprezintă manifestarea pe terenul de sport a societății in integrum”.

Fenomenul sportiv contemporan are implicații atât la nivel individual – manifestând influențe benefice sanogenetice, cât și la nivel societal, cu interferențe concrete cu domeniul economic, juridic, politic etc. sau afectând procese sociale de integrare, adaptare, mobilitate, comunicare, conducere etc.

Drept urmarea, dacă la începutul lucrării abordarea este dihotomică, prezentând cele două concepte „sport” și „sociologie”, începând cu capitolul 3, prezentarea este una integrativă, în care sportul are implicații directe și concrete în contextul social. Conceptul „sport și mass-media”, „sport și legislație”, „femeia și sportul”, „sport și sănătate” manifestă problema actuale ale societății, dar reprezintă și preocupări ale instituțiilor internaționale Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Sănătății, Consiliul Europei, dar și ale specialiștilor din domeniu (cercetători, cadre didactice universitare etc.). Totodată volumul II prezintă aspecte ale comportamentului maselor și diferitelor grupuri implicate în fenomenul sportiv: spectatori, telespectatori, echipe sportive, oficiali, precum și relațiile și influențele dintre aceste entități sociale.

În încheiere doresc să menționez că lucrarea se adresează specialiștilor din domeniul sportiv, sau a celor implicați în domeniile adiacente ale sportului, precum și studenților de la facultățile de Educație Fizică și Sport. Lucrarea se dorește a fi un manual de Sociologie Sportivă, în care se regăsesc cele mai importante teme din literatura de specialitate internațională.

Autorii

Capitolul 1

Sociologia și sportul – domenii fundamentale

1.1. Sociologia – definire, apariție și evoluție

Realitatea socială ne obligă la cunoaștere. Orice informație ne face mai actuali, mai prezenți, mai puternici. Cunoașterea este o obligație existențială a fiecăruia dintre noi. Indiferent de domeniul de activitate, informarea continuă duce la progres. Progresul socio-cultural, pornind de la nivelul macro- și limitându-ne la cel micro-, depinde de nivelul de perfecționare sau specializare al cunoașterii. Astfel cel mai accesibil mod de a se transmite informația este limbajul – și mai exact limbajul comun. Acesta este apanajul cunoașterii comune, sau “a cunoașterii pe baza bunului simț” (Rotariu, Iluț 1996). Pentru a înțelege mai bine avantajele unei cunoașteri superioare, este bine să aprofundăm particularitățile cunoașterii comune, ca punct de pornire în aprofundarea științifică a oricărui domeniu.

În descrierea, explicarea și interpretarea structurilor și fenomenelor sociale, la nivelul conștiinței comune apare în mare măsură subiectivitatea. Fără a dezvolta nici una dintre aceste trăsături, continuând doar să la amintim, prezentăm ca o eroare frecventă a simțului comun, tendința de generalizare pe marginea unor situații specifice. Totodată constatărilor simțului comun le lipsește precizia, exactitatea ; iar unele dintre cele mai importante caracteristici sunt clișeele și stereotipiile sociale – judecăți care circulă “gata confecționate” fără a fi trecute prin filtrul gândirii proprii: bătrânii spun – tinerii de astăzi sunt nepoliticoși.

Înaintând pe scara cunoașterii, la un etaj superior al acesteia ne lovim de teoriile, ipotezele, metodele de cercetare ale “cunoașterii științifice”. Fiind la baza progresului, cunoașterea științifică abordează mult mai organizat, aprofundat și diferit realitatea socio-umană. Dualitatea cunoașterii comună – cunoaștere științifică, în cazul științelor sociale nu este atât de pregnantă ca în cazul științelor tari. Traiectul simț comun – știință, trebuie completat cu două remarci (Chelcea citat de Rotariu, Iluț 1996). În funcție de inteligență și nivelul de cultură, de multitudinea și varietatea contactelor socioculturale, indivizii umani au grade diferite de percepere a realității sociale, S. Chelcea ierarhizându-i pe două trepte:

cunoștințele care au ca sursă experiența din viața directă, care ar fi – “simțul comun de primă mână;

nespecialiștii – care în studierea socio-umanului utilizează informații provenite și din alte discipline conexe – se află la un nivel superior al cunoașterii comune, “de mâna a doua”.

Caracteristici ale celor două tipuri de cunoaștere

Abordarea științifică a realității sociale, urmărește depășirea nivelului simțului comun, prin asumarea câtorva principale deziderate:

dobândirea de date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor, dinamicii, funcțiilor grupurilor și fenomenelor sociale;

surprinderea complexității;

tendința spre o abordare globală, inclusiv prin comparații temporale și spațio-culturale;

ipotezele teoriilor elaborate să poată fi verificate (confirmată sau nu), să aibă o putere predictivă.

Formarea sociologiei ca știință a fost un proces lung, marcat de multe încercări de înțelegere a mecanismelor interne ale societății, din partea marilor gânditori ai vremii. Însă, înainte de acestea, oamenii au fost preocupați de forme incipiente de abordare a societății, și anume orientarea lor spre spiritualitate, spre forțe supraomenești, pe care omul trebuia să și-l apropie. Astfel parcursul sociologiei a avut la origini Magia caracterizată a fi cea dintâi atitudine a omului față de tot ceea ce este în jurul său și cea dintâi credință, trecând apoi prin Religie, pentru a ajunge la explicarea științifică.

Orientările sociologice actuale au avut ca punct de pornire preocupări ale gânditorilor antici, pornind de la „Codul lui Hammurabi” din Babilon, Legile lui Manu din India, în prescrierile Vechiului Testament. Aceste norme aveau rolul de a ordona viața socială, dând relațiilor dintre indivizi, indivizi și instituții, dintre grupurile de indivizi o direcție prestabilită, reglatoare (Petre Andrei 1997:39).

În Grecia antică Platon scrie „Statul și Legile”, în care se ocupă de clasele sociale, de constituție și de legi, de cea mai bună formă de stat etc. În aceeași perioadă Aristotel – elevul lui Platon, scrie lucrarea „Politica” reprezentând o teorie generală a statului. În această lucrare Aristotel descrie, compară și clasifică cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune. Tot aici el prezintă omul ca pe un zoon politikon (animal social – politikon provine de la cuv. polis, "cetate" în limba greacă).

În evul mediu și epoca modernă “meditații despre societate” ale unor filosofi, istorici, teologi ori reprezentanți ai unor științe ale naturii, cum ar fi: Francis Bacon, ale lui René Dèscartes, Thomas Hobbes, Jean Jacques Roussseau, în operele Montesquieu și chiar Saint Simon (Franța), alături de D.Hume și mai ales A.Ferguson și A.Smith (Marea Britanie) și N.Machiavelli.(Italia).

Toți fondatorii sociologiei erau la bază filosofi sociali, lucrările lor considerentele morale sunt pe primul loc, față de cele sociologice. Ei au dezvoltat sisteme mari de adevăruri sociologice dar au vorbit puțin despre cercetare, verificare sau măsurare.

Pe de altă parte, despre apariția și dezvoltarea sociologie ca știință putem vorbi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca un răspuns epistemic la intersecția condițiilor de ordin economic, social, politic și intelectual.

Termenul de „sociologie” este legat de numele lui Auguste Comte, care în anul 1838, în lucrarea sa “Curs de filozofie pozitivă” susține ideea conform căreia – “abordarea societății este necesar a fi pusă sub semnul studiului pozitiv al faptelor, cu metode identice cu cele folosite în științele naturii” (Rotariu, Iluț 1996). Totodată Comte susține ideea conform căreia era necesară trecerea de la cunoașterea comună la cea științifică, de la speculativ și normativ, la concret și descriptiv, explicativ și predictiv.

Originea etimologică a cuvântului „sociologie” este una hibridă, având la bază latinescul „socius”, care înseamnă „social”, și grecescul „logos”, adică „știință”.

În condițiile actuale de dezvoltare a sociologiei ca știință, există mai multe accepțiuni care definesc acest termen, numărul mare rezultând din dimensiunea mare a domeniului pe care sociologia, ca știință încearcă să îl studieze. Astfel: prima definire a sociologiei este ca „știință a socialului”(Cătălin Zamfir 1993:571-576) sau a societății. Andrei P. (1997:76) menționează că smon (Franța), alături de D.Hume și mai ales A.Ferguson și A.Smith (Marea Britanie) și N.Machiavelli.(Italia).

Toți fondatorii sociologiei erau la bază filosofi sociali, lucrările lor considerentele morale sunt pe primul loc, față de cele sociologice. Ei au dezvoltat sisteme mari de adevăruri sociologice dar au vorbit puțin despre cercetare, verificare sau măsurare.

Pe de altă parte, despre apariția și dezvoltarea sociologie ca știință putem vorbi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca un răspuns epistemic la intersecția condițiilor de ordin economic, social, politic și intelectual.

Termenul de „sociologie” este legat de numele lui Auguste Comte, care în anul 1838, în lucrarea sa “Curs de filozofie pozitivă” susține ideea conform căreia – “abordarea societății este necesar a fi pusă sub semnul studiului pozitiv al faptelor, cu metode identice cu cele folosite în științele naturii” (Rotariu, Iluț 1996). Totodată Comte susține ideea conform căreia era necesară trecerea de la cunoașterea comună la cea științifică, de la speculativ și normativ, la concret și descriptiv, explicativ și predictiv.

Originea etimologică a cuvântului „sociologie” este una hibridă, având la bază latinescul „socius”, care înseamnă „social”, și grecescul „logos”, adică „știință”.

În condițiile actuale de dezvoltare a sociologiei ca știință, există mai multe accepțiuni care definesc acest termen, numărul mare rezultând din dimensiunea mare a domeniului pe care sociologia, ca știință încearcă să îl studieze. Astfel: prima definire a sociologiei este ca „știință a socialului”(Cătălin Zamfir 1993:571-576) sau a societății. Andrei P. (1997:76) menționează că sociologia este „știința vieții sociale”, iar Dimitrie Gusti, unul din întemeietorii sociologiei în România, prezenta sociologia ca „știință a realității sociale”. Desigur, toate aceste definiri sunt ușor formale, practic făcându-se referiri la obiectul de studiu al sociologiei, și anume”societate”. Într-o altă ordine de idei N. Goodnam prezintă sociologia ca pe un „studiu științific al comportamentului social, al asocierii umane și al rezultatelor acestor acțiuni” sau poate cea mai completă definiție „studiul explicativ și comprehensiv al realității sociale în totalitatea ei, adică a unei realități sui generis, precum și a unor părți fenomene și procese ale acestei realități în legăturile lor multiple, variate și complexe cu întregul”

Înainte de Auguste Comte, problematica sociologică era regăsită sub numele de „politică”, deoarece statul – cu toată structura și funcțiile sale reprezenta principalul obiect al reflecțiilor filozofilor. Din această perspectivă Comte considera ca fiind determinantă utilizarea termenului de „sociologie” pentru o știință de sine stătătoare, a societății.

Totodată Comte A. menționează pentru prima dată că obiectul de studiu al „sociologiei” este existența socială și aspectul ei static-structural, dar și aspectul dinamic-funcțional al societății. (Andrei P. 1997:65) în acest fel Comte A. a pomenit despre statică și dinamică socială ca părți ale sociologiei.

Dar, oarecum primul sociolog autentic și fondator al sociologiei, alături de A. Comte, este E. Durkheim, care în urma studiului său din 1897 “Sinuciderea“, alături de A. Comte, a fost considerat precursorul curentului structural – funcționalist.

Alți mari gânditori ai vremii, care și-au pus amprenta asupra abordărilor sociologice ale societății au fost:

Karl Marx – este principalul reprezentant al teoriei conflictualiste. Promova idei despre primordialitatea factorului economic în determinismul social. În centru concepției sale este: “forța motrică a dezvoltării, a istoriei și societății este tensiunea intergrupală” – mai exact lupta de clasă și revoluția.

Herbert Spencer – părintele darwinismului social – adaptarea succesul și progresul în viața socială urmează legile selecției și evoluției din lumea naturală. În același timp el a mai fost preocupat de subiecte ca: religia, politica, familia, controlul social, munca și stratificarea.

Max Weber – s-a remarcat prin lucrarea sa de căpătâi “Etica protestantă și spiritul capitalismului”(1904-1905), în care capitalismul este în principal produsul unei noi etici religioase – protestantismul. În această lucrare el face referiri directe la opoziția puritanilor englezi față de practicarea sportului. De altfel această mențiune reprezintă una dintre primele încercări de studiere a sportului, din perspective sociologice.

În următoarele etape ale dezvoltării sociologiei ca știință, sociologii s-au preocupat de studierea unor aspecte generale ale societății, cu toate acestea unele perioade au fost marcate de mari schimbări. Astfel în perioada anilor ’30 dezvoltarea societății capitaliste și a funcționării ei a dus la particularizarea studiului sociologic, și anume apariția sociologiei industriale și politice.

1.2. Sportul – definire, obiectul de studiu al sportului

De-a lungul evoluției umane activităților fizice li s-au atribuit o importanță diferită. Odată cu dezvoltarea economică acestea au luat un avânt considerabil, diversificându-și totodată și formele de manifestare. Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu apariția sistemelor de educație fizică, se pot diferenția două direcții: educația fizică și sportul. Dacă la început ambele se încadrau în aceiași disciplină sub numele de „gimnastică”, ulterior acestea se vor deosebi tot mai mult, având obiective diferite.

Actualmente sportul se încadrează în vastul domeniu al științei activităților corporale, știință care are ca obiect de studiu, omul în mișcare. Pornind de la această premisă și de la complexitatea omului ca ființă bio-psiho-socială-culturală, sportul surprinde manifestări biologice, psihologice și sociologice ale ființei umane. Tendințele de cercetare în acest domeniu au fost orientate preponderent spre latura biologică, cu numeroase studii amănunțite despre potențialul bio-motric sau despre factorii fizici care influențează performanța sportivă.

Necesitatea cunoașterii științifice a sportului, datorată dezvoltării acestui domeniu, a dus la abordarea mai adâncă, mai specializată a acestei problematici din puncte de vedere noi, ancorate în realități sociologice și psihologice. Studiind fenomenul sportiv din aceste perspective, relativ noi, cu o tematică nouă, specifică ambelor domenii, descoperim noi factori de condiționare a performanței sportive, sau chiar mai mult, sportul fiind definit ca o activitate socială cu implicații directe asupra factorilor psihologici.

Înțelesul termenului de “sport” este foarte controversat, în literatura de specialitate a domeniului, atât prin prisma conținutului său cât și a originii. Acesta a apărut odată cu sistemul englez de educație fizică promovat de Thomas Arnold la sfârșitul sec. XIX, referindu-se la educația realizată prin intermediul întrecerii și competiției.

Originile termenului sport este viu disputată de către lingviștii țărilor latine, care susțin că sursa acestui este cuvântul limbii franceze vechi (sec. al XIII-lea) desport, care desemna „ansamblul mijloacelor grație cărora timpul se petrece în mod agreabil: conversație, distracție, glume etc.” (Dragnea et al. 2002:3). Aceiași sursă regăsește apoi cuvântul, sub o formă derivată, în limba latină ca deporto cu înțelesul de a purta, a transporta. În ultimă instanță în secolul al XIV-lea în Anglia termenul primește un înțeles apropiat de cel promovat de Arnold. Este vorba despre termenul de sport, cu derivatele sale: to sport, disporter, disporteress; care, desemnând o formă privilegiată de viață, prezintă o activitate de divertisment practicată de nobili.

Treptat sportul si-a făcut intrarea în toată lumea ca „un joc organizat, acompaniat de efort fizic, realizat printr-o structură formală, organizat într-un context de reguli formale și explicite de comportament și proceduri, și observat de spectatori.” Acest lucru a dus la o consolidare a domeniului și tot odată la o internaționalizare a sportului, prin răspândirea la scară mondială a unui număr de termeni tehnici comuni tuturor națiunilor.

În evoluția sa, definirea termenul „sport” se prezintă sub formă de paradigme tot mai aprofundate și mai complete, în funcție de nivelul de dezvoltare al acestui domeniu. Astfel:

– La Grande Encyclopedie – „Cuvântul sport poate implica trei elemente mai mult sau mai puțin alăturate: aerul liber – pariul și aplicarea uneia sau mai multor atitudini ale corpului. Sunt cuprinse ca exerciții de sport: cursele de cai, canotajul, vânătoarea, pescuitul, tirul cu arcul, gimnastica, scrima, tirul cu pistolul sau carabina, boxul, lupta, la paume, cricket, călăria, patinajul, natația.”

– Kirițescu (1964) – definește sporturile ca fiind „exerciții și jocuri ce posedă o tehnică mai complexă decât jocurile de mișcare, fiind susținute de o reglementare precisă a activității participanților”, ele sunt legate de o luptă de întrecere ce se dă între indivizi sau între echipe, pentru a învinge fie spațiul, fie obstacole naturale ori pe cele create în mod intenționat. De sporturi se leagă noțiunea recordului, a unei performanțe superioare celor obținute anterior.

– Alexe Nicu (1973) – prezintă sportul ca o activitate specifică de întreținere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice în vederea obținerii de către individ sau colectiv a perfecționării posibilităților morfofuncționale și psihice, concretizate într-un record, o depășire proprie sau a partenerului.

– Șiclovan (1979) – încadrează sportul în contextul social apreciindu-l ca pe un „instrument de perfecționare a ființei umane, de valorificare a aptitudinilor și talentelor omului contemporan, de cultivare a spiritului de întrecere cinstită, de solidaritate în acțiune, de autodepășire”.

– DEX – „complex de exerciții fizice și jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întării și dezvolta voința, curajul, inițiativa și disciplina.”

– Larousse (2000) – „Ansamblu de exerciții fizice, prezentate sub formă individuală sau colectivă, facilitând competiția și alte practici fizice, respectând anumite reguli …”.

– Dictionnaire Encyclopedique Universal (1998) – definește sportul din două perspective, ca fiind: „activitate fizică ce are ca scop competiția, igiena sau simpla distracție”, iar cea de a doua definiție face referire la sport ca fiind un „ansamblu de discipline sportive care presupune respectarea unor reguli precise, de către participanții amatori sau profesioniști.”

– WorldNet Dictionary – „formă de amuzament care presupune efort fizic și competiție”, iar în altă ordine de idei sportul reprezintă „ocupația sportivilor care concurează pentru bani”.

„Enciclopedia educației fizice și sportului din România” prezintă sportul ca pe o „activitate motrică de întrecere sau loisir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mișcările naturale și formale de practicare a exercițiilor fizice, a jocurilor dinamice și tradiționale, în vederea obținerii, de către colectiv (echipă, echipaj) a perfecționării potențialului morfo-funcțional, psihic și tehnic (dobândit), concretizat într-un record, într-o depășire proprie sau a potențialului de concurs (de întrecere)”

În opinia lui Dragnea (2002:12), într-o prezentare mai largă și mai complexă „sportul desemnează toate formele de exerciții fizice și jocuri de mișcare, cu caracter mai mult sau mai puțin spontan și competitiv, cu originea în jocurile tradiționale și în marile mituri fondatoare ale civilizațiilor moderne, iar diversificarea lui se leagă de faptul că vehiculează valori ce provin din modurile de viață contemporană.”

În urma trecerii în revistă de mai de sus putem remarca o unitate a autorilor în ceea ce privește definirea termenului „sport”. Aceste definiții prezintă aspectul concurențial al sportului, tot așa cum G. Proteau prezintă sportul ca „un joc care constrânge individul la o triplă luptă: contra lui însuși, împotriva altor indivizi și lupta contra naturi […], în cadrul unor reguli precise și obligații convenționale” (Dragnea 2002:4). Păstrând același cadru, Epuran M.(1997:9) menționează că „prin definiție sportul este competiție, întrecere cu spațiul, timpul, gravitația, cu natura, cu alții și cu sine”.

În altă ordine de idei, întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne, Baronul Pierre de Coubertin, își concentrează atenția asupra naturii efortului, definind sportul ca „un cult voluntar și frecvent al efortului muscular intensiv, sprijinit pe dorința de progres și putând merge până la risc”. Aceasta datorită faptului că el considera sportul un domeniu de manifestare al excelenței umane. Totodată milita pentru transpunerea în viața socială a valorilor umane rezultate în urma practicării sportului.

Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de o socializare a sportului. Sportul a primit funcții noi, cum ar fi cea de integrare socială a individului, dar totodată sportul a găsit și noi situații în care indivizii sunt implicați în mod indirect: spectacolul sportiv; sau noi forme de organizare a sportului care să încadreze practicanții, în mod direct: sportul pentru toți, sport adaptativ, sport de performanță.

Tendința internațională, de a introduce sportul în viața oamenilor este o preocupare și a Consiliului Europei, care în acest sens a elaborat „Carta Europeană a Sportului”, document care prevede sarcini clare pentru a stimula dezvoltarea, organizarea și finanțarea mișcării sportive. În cele 13 articole ale acesteia se pune accentul pe suportul reciproc al statelor membre pentru un progres economic și social. Totodată „Carta Europeană a Sportului” (2001, 2002) pune un accent deosebit asupra aspectului social al sportului și asupra rolului sportului în societate. De altfel definirea sportului, stipulată în articolul 2, aliniatul 1, litera a, din acest document prevede acest lucru: „prin sport se înțelege, toate formele de activități fizice, care prin participare organizată sau neorganizată, au ca obiectiv exprimarea sau ameliorarea condiției fizice sau psihice, dezvoltarea relațiilor sociale sau obținerea de rezultate în întreceri de orice nivel”.

Din cele prezentate mai sus reiese faptul că cuvântul cheie în descrierea fenomenului sportiv este competiția. Mulți autori fac afirmația „sportul este competiție”. De aceea consider că este necesar să stabilim originea termenului „competiție”, și înțelesurile sale din diferite puncte de vedere. Astfel cuvântul „competiție” care provine din latinescul „competitio”, sau după părerea lui Kluge din latinescul „campus” care desemnează câmp de bătălie. Acest termen prezintă „aspirația simultană a mai multor indivizi la același statut, la același titlu” (Larousse 1998:71), sau „concurarea mai multor echipe sau sportivi într-o probă specifică” (Epuran 2001:119).

Atât în literatura sportivă cât și în cea sociologică termenii concurs și competiție sunt prezentați ca fiind sinonimi, deseori definindu-se unul prin intermediul celuilalt. Deosebirile sunt de nuanță, sau „am putea spune că competiția este preponderent o concurență de mai mică intensitate, și cu un coeficient mai redus de rivalitate și conștiință a opoziției. Privită din punctul de vedere al relațiilor dintre actorii sociali, o scală s-ar prezenta astfel: cooperare-competiție-concurență-conflict” Iluț P. (Dicționarul de Sociologie: 1993) „

Definirile termenilor: competiție și/sau concurs, în literatura sportivă de specialitate se realizează încadrând totul în contextul sportiv. Astfel Dragnea (2002:19) definește competiția ca fiind: „ sinteză a diferitelor forme de organizare specifice unei activități care scoate în evidență, pe baza unor reguli, rezultatele obținute și ierarhizarea acestora”, iar competiția sportivă – „formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanțelor (rezultatelor) conform unor reguli precise și a unor normative stabilite anterior.”

În capitolul „Introducere în definiția concursului”, Epuran 2001 evocă două puncte de vedere asupra fenomenului concursului. Este vorba despre latura psihologic-individuală, care îi apare sportivului „ca un prilej de manifestare a capacităților și a pregătirii sale […]. Mult mai târziu, după ani de efort, va vedea în concurs un mijloc de câștig și de glorie recunoscută social. O altă perspectivă psihosociologică vede concursul ca „o manifestare cu caracter social, de comparare a valorilor individuale și de grup, dar și de evaluare a eficienței pregătirii și a beneficiilor realizate de pe urma investițiilor. În același timp competiția sportivă este un spectacol emoționant și excitant, care adună în tribune și în fața televizoarelor sute de mii și milioane de fani, sau pur și simplu de oameni care doresc să vadă ceva deosebit.”

Sportul oglindește într-o oarecare măsură multe din caracteristicile vieții sociale, între care și acelea de rivalitate și întrecere dintre indivizi și grupuri. De aceea activitatea sportivă are prin natura ei un caracter social, și nu poate fi privită în afara relațiilor sociale. În acest context putem spune că „întrecerea sportivă se caracterizează prin condiționare socială, și își trage formele organizatorice și influențele psihologice din determinarea socială a activității umane.” (Epuran 2001:131). Același autor, citându-l pe Martens R. considera concursul drept „o situație de realizare, bazată pe comparare și evaluare socială.”

În literatura sociologică, termenul competiție reprezintă o „formă a interacțiunii dintre persoane, grupuri, unități populaționale mari, constând din eforturile acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu) care este indivizibil” (Zamfir C, Vlăsceanu L: 1993). În continuare aceiași sursă menționează principala preocupare a participanților (competitorilor), ca fiind atingerea obiectivului propus și mai puțin caracteristicile și comportamentul adversarului. De altfel, competiția nu presupune elaborarea de strategii din partea competitorului, care să limiteze acțiunile celorlalți competitori. Competiția se deosebește clar, deci, de conflict, deși uneori poate degenera în conflict și violență.

1.2.1. Rolul sportului în societate

Activitatea fizică a fost din totdeauna, în mod indirect, principala preocupare a oamenilor. În diferitele ei forme de manifestare, activitatea fizică a reprezentat principalul mod de satisfacere a nevoilor, de-a lungul evoluției societății, atât a nevoilor sale de alimentație, siguranță, dar chiar și ale celor psihice, de relaxare, sau culturale, ritualuri, dansuri etc.. La începuturile sale omenirea era stratificată social pe criterii de dezvoltare fizică, ajungându-se, chiar la formarea de idealuri umane, eroi naționali, sau semi-zei, în Grecia antică. Ulterior caracterul acestora s-a modificat în funcție de specificul societăților respective. Într-un final s-a ajuns ca începând cu secolul trecut activitatea fizică să fie instituționalizată, să primească un caracter social tot mai pregnant, să satisfacă atât nevoile fundamentale, dar și pe cele de competiție, loisir, integrare socială etc..

În continuare vom încerca o prezentare a evoluției diverselor forme de activități fizice, de-a lungul istoriei omenirii, marcând principalele momente de înflorire. Vom face referiri la activitățile fizice care au influențat societatea acelor vremi, numindu-le ca atare, termenii de sport sau educație fizică vor fi menționați doar în înțelesul lor propriu, în perioada apariției lor.

1.2.1.1. Epoca comunei primitive

Această perioadă se caracterizează prin activități fizice puțin diferențiate. Încă de la începuturi ființa umană era caracterizat de o dimensiune dihotomică: biologică și socială ambele realizându-se prin îmbunătățirea calităților fizice, diferențiere și perfecționare organică, dar și prin dezvoltarea activității nervoase superioare, prin apariția și consolidarea relațiilor de producție dintre membrii societății, relații necesare supraviețuirii. Mișcările de bază ale omului din Comuna Primitivă, în care, după Kirițescu C. 1964, și Neța Gh. 1998, își au originea, exercițiile fizice se pot clasifica astfel:

mișcări de muncă – din care fac parte: mersul, alergarea, săritura, cățărarea, târârea, apucarea, ridicarea și transportul unor obiecte;

mișcări de luptă – lovirea, aruncarea cu diferite obiecte dure, împingerea, trasul cu arcul etc.. lupta cu animalele și cu semenii săi a fost principalul exercițiu fizic, la început folosindu-se doar mâinile, picioarele și dinții, iar mai târziu diferite obiecte: pietre, lemne, cuțite, lănci și măciuci;

dansurile – ca și produs al creației populare, manifestându-se individual, pe perechi sau în grup, dansul a purtat mereu amprenta societății care la creat, a reflectat specificul și nivelul vieții materiale și spirituale, a fost legat de fenomenele vieții, de muncă, de cultură;

jocurile – încă din această perioadă acestea reprezentau o manifestare liberă a forței fizice și psihice. Prin fantezia oamenilor obiectele au primit însușiri speciale, iar mânuirea lor sub formă de jocuri le dădea acestora un imens sentiment de plăcere.

Cele mai vechi forme de organizare a societății au fost constituite pe baza relațiilor de rudenie, în care femeia, ca mamă a copiilor și păzitor al focului casnic, avea o poziție socială importantă (Kirițescu 1964:32). Este vorba despre comuna gentilică matriliniară, în perioada paleoliticului inferior, sau a „pietrei cioplite”, în care omul acestei perioade, homo primigenius era puternic dezvoltat fizic, însă intelectul său era foarte redus. Treptat în perioada paleoliticului superior viața oamenilor îi obligă să se asocieze, să trăiască împreună, creându-și o viață socială mai complexă, lucru datorat perfecționării uneltelor de muncă și a modului de folosire al lor. Odată cu îmbunătățirea condițiilor vieții individuale, înlesnită de noul mod de trai în comun, se dezvoltă conștiința socială; ea determină necesitatea pregătirii fizice a membrilor societății, dictată de împrejurările mai complexe și mai pretențioase ale vieții în colectiv.

Următoarele două etape ale dezvoltării societății, mezoliticul și neoliticul, profilează apariția de noi preocupări: agricultura și creșterea animalelor, domenii care duc la creșterea nivelului de trai și implicit al numărului membrilor comunității. Astfel comunele gentilice se vor transforma în triburi, apoi în comunități tribale, iar în cele din urmă uniunile de triburi, care reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea vechii organizări gentilice unite doar prin legături de sânge. Literatura etnografică menționează faptul că trecerea de la stadiul de gintă, al cel de trib s-a realizat trecând printr-un stadiu intermediar numit fratrie (Morgan apud Kirițescu 1964).

Epoca comunei primitive a fost o perioadă istorică prin care au trecut toate popoarele la începutul istoriei omenirii. Ea a fost prima formă de organizare social-economică care a dăinuit o durată de aproximativ 600.000 ani, caracterizată de munca grea și progresul lent. Depășirea acestei perioade a fost posibilă datorită faptului că oamenii erau uniți prin legături sociale la baza cărora stătea munca colectivă – orientată spre folosul tuturor – proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție și împărțirea produselor muncii între colectivității respective. Pentru orânduirea comunei primitive sunt caracteristice: absența claselor, a exploatării omului de către om ,inexistența unui stat.

Noile progrese sociale se manifestă prin formarea uniunilor de triburi, și odată cu acestea apariția unei „suprastructuri social-politice”: organe de conducere obștească, sfaturi obștești și șefi militari; este ceea ce Engels denumea „democrația militară”. Acum se desfășoară acțiuni provocate de dorința de jaf și de îmbogățire favorizate printre altele și de descoperirea bronzului și apoi a fierului. Societatea își schimbă caracterul din matriarhat în patriarhat. Apare prima dată preocuparea pentru transmiterea cunoștințelor și tradițiilor de la generație la alta, deci preocupări pentru educarea copiilor și tinerilor, sau chiar mai mult , pentru educarea diferențiată a băieților – în spirit militar – față de cea a fetelor. În această perioadă se pune tot mai mult accentul pe îmbunătățire calităților fizice, deoarece cel mai puternic preia conducerea comunității. În plan economic, încetul cu încetul apare inegalitatea de avere, dezvoltarea schimbului, tendința de acumulare a bogățiilor, apar războaiele pentru jaf și cotropire, și alți factori care pregătesc împărțire societății în clase, împărțire determinată de forma pe care o ia proprietatea asupra mijloacelor de producție. În urma cotropirii triburilor vecine și a luării de prizonieri, pe care să îi folosească în cultivarea pământului, evoluția societății tinde spre apariția statului sclavagist, cu o nouă formă de organizare, în care toate caracteristicile comunei primitive sunt în locuite de altele: apariția statului, exploatarea omului de către om, apariția claselor sociale, o ierarhie socială etc.. Primele state sclavagiste au apărut în zonele cu terenuri aluvionare, foarte fertile ale văilor marilor fluvii subtropicale: Nil, Eufrat, Tigru, în mileniile al IV-lea și al III-lea î.e.n.

Formele de practicare a exercițiilor fizice se reduceau la mișcări care asigurau necesitățile fiecărei comunități. În funcție de arealul pe care îl ocupa comunitatea exercițiile fizice puteau să difere. Printre cele mai frecvente forme de manifestare ale activităților fizice amintim:

Alergările pe distanțe lungi (sute sau mii de kilometrii) specifice populațiilor din Imperiul Incas sau populațiile hotentote din Africa.

Jocurile cu mingea – erau considerate sacre la indigenii din America (mingea fiind semnul soarelui), erau practicate sub diferite forme: cu mâna, cu capul, cu genunchi; cu două rachete în zona fluviului Mississippi (la acest joc numărul spectatorilor putea ajunge până la 5-6000), cu o crosă asemenea jocului de hochei pe iarbă în Africa, cu minge confecționată din piele de ren și umplută cu mușchi în Asia.

Exerciții specifice vânătorii sau luptei: aruncare cu harponul în Asia, aruncarea cu lancea, bumerangul, praștia, arcul în Oceania, lupta cu pumnii, scrima cu bastoanele în Africa, sau aruncarea cu sulița întâlnită la indigenii din America.

Alte activități specifice zonelor respective ar fi: „călăritul valurilor” – un strămoș al surfingului actual, și pescuitul subacvatic în Oceania, cursele de reni sau câini în zonele Siberiene.

1.2.1.2. Antichitatea

Etapă de mare importanță în istoria exercițiilor fizice, antichitatea atinge, din acest punct de vedere, cel mai înalt grad de dezvoltare în Grecia antică. Astfel influența, în timp, pe care au avut-o diferite popoare, a dus la o periodizare a acestei perioade, după cum urmează: a) cea a relațiilor sclavagiste timpurii (mileniul al IV-III – lea Î.Hr. până în mileniul I Î.Hr) manifestată la popoarele din Orient; b) cea a relațiilor sclavagiste dezvoltate (mileniul I Î.Hr până în secolul al V-lea D. Hr.) întâlnită în bazinul mediteranei.

a) În perioada relațiilor sclavagiste timpurii activitatea fizică era, la început, apanajul claselor dominante. Chiar dacă anumite popoare (Egiptul) nu erau angrenate în războaie, accentul fiind pus pe educația intelectuală a tinerilor din păturile sociale mai înalte, modelarea fizicului primește treptat un caracter social fiind introdus în educația acestora. Exerciții fizice erau reprezentate de o gimnastică analitică cu scop igienic sau preventiv. Se practicau exerciții fizice pentru coloana vertebrală, a membrelor inferioare și superioare. Se mai practicau luptele, jongleriile cu diferite obiecte sau săriturile cu coarda. Vânătoarea se realiza diferențiat, în funcție de statutul social. Toate acestea sunt evidențiate de basoreliefurile și statuile descoperite.

În India antică (mileniul al IV-lea Î.Hr), chiar si organizarea socială a avut la bază cartea de căpătâi „Vedele”, care făcând referiri la activitățile fizice menționa că era necesară atingerii idealurilor religioase și sociale. La mijlocul mileniului al II-lea Î.Hr. în urma invaziei triburilor din podișul Pamir, societatea se stratifică în caste dominante (sacerdotă, militară și a comercianților) și casta băștinașilor „sudra”, lipsiți de drepturi. În „legile lui Manu” care guvernează viețile acestora se fac referiri la băile în lacuri și râuri, nu numai ca mijloc al igienei corporale dar și pentru spălarea de păcate, iar ca un mijloc specific sunt exercițiile de respirație, exerciții care stau la baza sistemului de mai târziu „Yoga”.

În China, dinaintea perioadei sclavagiste, un rol important îl ocupa educația integrală de care beneficiau copiii claselor nobiliare ale societății. Aceasta viza toate laturile personalității: mintea, sufletul, caracterul și trupul. Instituțiile sociale în care se obținea aceasta erau: familia, la început, iar apoi școala, cu diferite grade de dificultate. La început școala îi introducea pe cei mici, în tainele dansului, pentru ca mai târziu, după vârsta de 15 ani, tinerii să fie îndrumați în tainele tragerii cu arcul și a conducerii carelor. Alte exerciții fizice au fost luptele cu pumnii, scrima cu sabia și aruncarea cu piatra. Specificul acestui popor a fost sistemul de mișcări însoțite de exerciții de respirație promovat de medicul Kong-Fu.

Japonia este recunoscută ca fiind națiune care păstrează cu mare sfințenie tradițiile. Activitățile fizice din timpuri demult apuse, dar adaptate la necesitățile actuale, au fost mereu la baza educației în spiritul cavaleresc tradițional, cel al „samurailor”. Dacă la începuturile practicării diferitelor forme de exerciții fizice acestea erau atuul nobililor, treptat acestea au fost înglobate culturii populare japoneze, fiind practicate de întreaga populație japoneză, sau chiar și de alte naționalități, fiind duse până chiar și la nivel de sport profesionist. Cele mai importante dintre aceste activități sunt: „sumo”, „kendo”, „jiu-jitsu” și „kyudo”.

b) În perioada relațiilor sclavagiste dezvoltate cele mai de seamă popoare la care face referire istoria au fost Grecia și Roma antică.

La extremitatea sudică a peninsulei Balcanice pe un teren arid și sărăcăcios, poporul Grec a pus bazele unei impresionante civilizații, impusă chiar și cuceritorilor săi și care a inspirat toate popoarele lumii. Acest fenomen a fost denumit de istorici „miracolul grec”. În timpul evoluției sale cultura, a cunoscut două stadii de dezvoltare: preclasică sau preelenică, și perioada clasică sau elenică.

Idealul grec al omului armonios dezvoltat fizic și bine educat este rezultatul evoluției unei concepții despre educație de-a lungul celor două perioade elene. Principiul fundamental al concepției grecești era legătura indisolubilă dinte corp și spirit, un corp sănătos fiind condiția indispensabilă pentru ca activitatea intelectuală să fie normală. Acesteia i se adaugă celei comune și altor popoare referitoare la importanța exercițiilor fizice în vederea pregătirii militare. Astfel concepția greacă a evoluat în trei direcții principale: igienică, militară și armonioasă. Prin acest sistem de exerciții fizice sistemul grec de a devenit amprenta culturii elene, fiind atât de larg răspândit la nivelul poporului încât a dobândit și o terminologie adecvată, grecii fiind promotorii cuvântului „gimnastică”, pentru a desemna totalitatea exercițiilor fizice practicate în scopul de a întreține sănătatea, de a întări trupul și de a înfrumuseța viața spirituală.

Formele de practicare ale exercițiilor fizice în Grecia antică se pot clasifica în trei mari categorii, în funcție de scopul urmărite și mijloacele folosite:

Gimnastica propriu-zisă – care urmărea formarea omului prin exerciții care să-i dezvolte forța ș îndemânarea.

Orchestrica – pentru formarea unei ținute frumoase și educarea sensibilității prin muzică și dans.

Agonistica – prin jocuri și întreceri care-i sunt caracteristice urmărirea, întărirea voinței și caracterului.

Ultima formă de manifestare a exercițiilor fizice reprezintă totalitatea jocurilor de întrecere, agonistica vechilor greci punând pentru prima dată în valoare, în mod oficial, spiritul competitiv. În cadrul aginisticii existau două categorii de festivități: unele cu caracter local, și altele cu caracter național dintre care amintim: jocurile Olympice, jocurile Istmice, jocurile Nemeice, jocurile Pytice și jocurile Panathenaee.

Jocurile cu cea mai mare răspândire în timp au fost Jocurile Olympice, desfășurate în Olympia, loc care prindea viață doar odată la 4 ani cu ocazia acestor evenimente. De-a lungul a douăsprezece secole (1172 ani – 293 ediții) acestea erau organizate cu o mare exactitate, adică odată la 1457 zile, 10 ore și 40 minute, această perioadă era denumită „olimpiadă”. Importanța socială a jocurilor Olympice este reliefată nu doar de rigurozitatea periodicității ci și de rolul pe care-l jucau aceste manifestări în contextul social al Greciei acelor vremuri. Olympia era sacră și inviolabilă, un armistițiu tacit se instaura pe tot teritoriul grecesc în timpul jocurilor olimpice. Regii, principii, tiranii și arhonții suspendau toate ostilitățile, iar soldații își depuneau armele la frontiera Elidei.

Pe durata celor cinci zile cât durau evenimentele sportive și ceremoniile, în Olympia se adunau peste 40.000 de spectatori doar bărbați, femeile nefiind admise. Admiterea concurenților se făcea după reguli stricte, iar pregătirea lor prezenta un lung și serios proces de antrenament. Criteriile de selecție erau etnice, sociale, morale și tehnice. Erau admiși doar bărbați de origine grecească, cetățeni liberi, care puteau să dea dovada unei moralități ireproșabile. O zi reprezentând ziua încoronării învingătorilor. Proclamarea unui concurent drept „Olimpionike”, „învingător la Olimpia” însemna ridicarea oamenilor care obțineau acest titlu la rangul de eroi naționali, aproape semizei. Semnele onorifice acordate învingătorilor erau completate și cu daruri materiale: sclavi, vase și cupe de aramă, veșminte și bani. La întoarcerea lor în cetățile de origine eroii beneficiau de alte onoruri și beneficii: scutiri de impozite, pensii, locuri de onoare la festivități, poeții le închinau versuri, sculptorii îi imortalizau în operele lor.

Cu toate că Roma antică a cucerit Grecia, doar la început influențele culturii grecești s-au făcut resimțite. Treptat romanii si-au creat o concepție de cuceritori, bazată pe dezvoltarea superioară a capacității de luptă a ostașului roman. Cu toate acestea se poate vorbi despre două mari perioade de dezvoltare a exercițiilor fizice, și anume: una în perioada republicii, și a doua în perioada imperiului.

Prima perioadă se evidențiază printr-o nouă structură socială, introdusă de Servius Tulius în care conducerea statului și armatei a revenit celor bogați, cei săraci și sclavii fiind excluși din regimul militar. În aceste condiții a apărut „Republica aristocratică sclavagistă” cu structuri și concepții noi, bazată pe educația și pregătirea militară a individului. Din pregătirea militarilor făceau parte următoarele exerciții fizice: marșul, alergarea, săriturile, aruncările, lupta, pugilatul, pancrațiul, scrima, călăria, cursele de care, precum și jocurile cu mingea (follis, trigonul, pagaenica, harpastum).

Perioada imperiului a fost marcată de numeroase frământări sociale și răscoale ale sclavilor. În plan educațional un pas important îl constituie trecerea religiei în grija statului și automat crearea unei opinii oficiale potrivnice exercițiilor fizice. Cultivarea corpului pentru frumusețea și calitățile lui fizice a fost reprimată de preoțime, fiind considerată imorală. În această perioadă manifestările fizice erau diferențiate în funcție de apartenența socială. Băile Romane, stabilimente populare erau preferate și de patricieni, în scopurile igienice, discuțiilor politice și economice, dar și pentru practicarea exercițiilor fizice și jocurilor, plimbărilor și afacerilor. Cu toate acestea timpul petrecut de romanul bogat era programat într-o anumită ordine.

Jocurile populare erau apanajul poporului, și erau organizate în imperiu cu scopul de a distrage poporul nemulțumit de la acțiuni sociale. Astfel se explică faptul că zilele destinate jocurilor erau și zile de sărbătoare. Desfășurate de-a lungul întregului an calendaristic jocurile publice practicate de către romani au fost: jocurile romane, jocurile florale, jocurile apoloniare, jocurile de circ romane, jocurile plebeiene, jocurile de amfiteatru. Spațiile unde erau organizate asemenea jocuri puteau adăposti peste 45.000 de spectatori.

1.2.1.3. Evul mediu

Se deosebește de antichitate printr-o nouă structură socială, și prin noi relații de muncă. O caracteristică a acestei perioade o constituie împroprietărirea celor asupriți „iobagi”, de către asupritori „feudali”. O amprentă deosebită asupra evului mediu la avut creștinismul prin implicațiile directe în viața politică și asupra sistemului educațional. De altfel unii reprezentanți ai bisericii creștine au contribuit decisiv la dispariția idealurilor nobile de cultivare a corpului și frumuseți lui, a concepțiilor din antichitate. Printre aceștia se numără și Tertulian care afirma: „palestrica diaboli negotium” – exercițiile fizice sunt opera diavolului.

Cu toate acestea în Evului Mediu se pot observa atitudini diferite, în timp, față de practicarea exercițiile fizice. Astfel la popoarele germanice cele mai importante forme de practicare erau: alergarea, săritura, aruncarea, înotul, călăria, patinajul și schiul – în zonele nordice. Anglo-saxonii practicau exerciții cu scopul pregătirii pentru luptă: trasul cu arcul și praștia, trânta, aruncarea cu piatra, lupta cu sabia și scutul, patinajul și călăria – ca mijloace de deplasare și vânătoare. Popoarele slave, asemenea altora din aceiași perioadă, foloseau exerciții în vederea pregătirii pentru război: trasul cu arcul, aruncarea pietrelor, suliței, lăncii, lupta cu paloșul și securea, scrima cu bastoane, trecerea râurilor, luptele cu pumnii și o varietate de jocuri printre care și cele cu urși și tauri.

În perioada clasică activitățile gimnice și cele agonistice au fost sub influența schimbărilor în plan politic, social și economic. În acest context singura soluție pentru menținerea orânduirii feudale era folosirea forței. Din această necesitate a apărut Cavalerismul. Educația cavalerilor avea un caracter dualist vizând „trupul și sufletul” și se realiza prin pregătire de luptă și învățătură creștină. Astfel pregătirea lor viza formarea deprinderilor cunoscute sub denumirea de „cele șapte virtuți cavalerești”, care conțineau: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta sub formă de trântă, aruncarea cu sulița și piatra, curtenia, turnirul. Doar ultima a primit un pronunțat caracter de spectacol sportiv, mai ales prin forma sa mai simplă – juta.

Dacă cele prezentate mai sus erau apanajul doar anumitor clase sociale, oamenilor de rând nu le era permis exercițiul fizic. Cu toate acestea serbările populare erau marcate și prin organizarea unor întreceri de alergări, sărituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea, alături de dansurile populare tradiționale. Exercițiile fizice populare cele mai răspândite în Evul Mediu au fost:

„chintena” – se asemăna cu juta, însă ținta era fixă. Era un exercițiu cu mare priză la public și cu numeroși practicanți.

„lupta” – exercițiu practicat de către toate popoarele de-a lungul timpului. Se folosea la curțile seniorilor pentru apărarea castelului, sau de către popor în timpul sărbătorilor populare de duminica din piețele satelor, ca mijloc de întrecere. În acest context participanții jurau înainte de luptă să rămână prieteni și în continuare indiferent cine va învinge.

„jocurile cu mingea” – cele mai frecvente în Anglia, Franța, și Germania au fost: jeu de paume (jocul mingii bătute cu mâna), courte paume se practica în localuri închise, fiind destinat celor avuți. Mâna a fost înlocuită cu racheta, astfel apărând în Anglia „royal tennis”, sau afară „field tennis”.

Evul Mediu consemnează practicarea unor jocuri și exerciții care au stat la originea unora actuale, cum ar fi:

La crosse – din care sau desprins golful, hocheiul pe gheață, jeu de chat (asemănător cu țurca românească), crichetul.

Jeu de mail – din care sau desprins: polo călare, biliardul, calcio (în italiană înseamnă picior), sau jocul mingii cu piciorul, devenit cu timpul football în Anglia.

O perioadă importantă a Evului Mediu o constituie Renașterea și Iluminismul. Pe fondul unor prefaceri economice, politice, dar și culturale apare renașterea ca o reacție violentă împotrivă principiilor și concepțiilor dogmatice, religioase și scolastice, realizată din partea intelectualității. Renașterea presupunea o reîntoarcere la cultura grecească și prevedea în primul rând dezvoltarea armonioasă a personalității umane. În planul activităților fizice se pun bazele unei noi orientări pedagogice, cu accent pe formarea omului cu personalitate și armonios dezvoltat fizic. Se va reveni asupra introducerii exercițiilor fizice pentru pregătirea militară a tinerilor. În timp, această concepție va fi acceptată, cu unele restricții chiar și de reprezentanții bisericii. În perioada renașterii oamenii de știință, cultură și filozofi și-au dedicat operele acestui nou cult, al educării trupului și spiritului. Munca lor s-a materializat în importante lucrări care au stat la baza unor sisteme naționale de educație fizică și sport ulterioare. Printre cei mai de seamă reprezentanți ai renașterii, care s-au preocupat de așezarea exercițiilor la un loc de seamă în societate au fost în:

Italia: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), Aeneas Picolomini (1405-1464), Vittorio Da Feltre(1378-1446), Ludovic Vives (1492-1540), Tomasso Campanella (1568-1639), Hieronymus Mercurialis (1530-1606);

Franța: Michel de Montaigne (1533-1592), Francois Rabelais (1500-1553), Jean Jaques Rousseau (1712-1778);

Germania: Erasmus din Rotterdam (1467-1536), Martin Luther (1483-1546), Johann Basedow (1723-1790) – reprezentant de seamă al Iluminismului, întemeietorul școlii filantropiste, Johan Gutsmuths (1759-1839)

Anglia: Thomas Morus (1478-1535), Thomas Elyot (1490-1546), John Locke (1632-1704),

Cehia: Jan Amos Komenski (1592-1670);

Elveția: Pestalozzi (1746-1827).

Preocupările în domeniul activităților fizice nu au atins prea mult domeniul agonisticii, principala grijă a fost reintroducerea gimnasticii în pregătirea tinerilor, sau chiar în școală. Acest lucru se datorează faptului că societățile occidentale au intrat într-o nouă etapă de dezvoltare, declanșată în urma revoluțiilor burgheze care au răsturnat feudalismului. În urma acestor evenimente s-a ajuns la creșterea interesului pentru acest domeniu, fapt care în secolele XVIII-XIX se va materializa prin elaborarea, în țările europene a unor sisteme de educație fizică.

1.2.1.4. Epoca Modernă

Cei mai reprezentativi pedagogi care au clădit și introdus în învățământul secolului al XIX-lea, sisteme de educație fizică au fost: Francesco Amoros – Franța, Henri Clias – Elveția, Ludwig Jahn – Germania, Franciscus Nachtegall – Danemarca, Per Henrik Ling – Suedia, Thomas Arnold – Anglia.

Conținutul sistemelor naționale este orientat spre diferite direcții, încercând să se adapteze condițiilor societății respective. În Franța, Elveția, dar chiar și în Danemerca activitățile fizice introduse în școală au fost cu specific militar, înființându-se, chiar școli militare noi. Exercițiile fizice erau selecționate pentru a îmbunătății forța membrelor, Amoros înființând un „portic multifuncțional”. În Germania Ludwig Jahn, pentru îmbunătățirea stării morale a poporului aflat sub ocupație Napoleoniană, a găsit soluția scoaterii elevilor din școli și practicarea gimnasticii în aer liber. Astfel a amenajat lângă Berlin un teren numit Turnplatz. Sistemul suedez este cel care stat la baze elaborării sistemului românesc de educație fizică. Concepția și ideile pedagogice ale lui Ling, sau concretizat printr-o sistematizare riguroasă a domeniului. Astfel el a propus următorul mod de abordare: divizarea gimnasticii, principiile selecției exercițiilor, sistematizarea exercițiilor, tehnica exercițiilor.

Sistemele prezentate au avut ca preocupare introducerea gimnasticii în școală, în principal, cu scopul pregătirii lor militare, iar apoi pentru a forma un corp armonios dezvoltat fizic. Sistemul englez a lui Thomas Arnold se deosebește de cele precedente prin accentul deosebit pe care l-a pus pe latura morală și caracterială a personalității elevilor, pe educarea acestora prin sport. Cu toate că și acest sistem a avut un caracter sportiv (agonistic), prin pregătirea calităților morale și fizice, tinerii, deveneau puternici, combativi, cunoscători ai spiritului de echipă și ajutorului reciproc, deveneau buni soldați care trebuiau să apere interesele statului. Odată cu acestea Arnold a introdus caracterul sportiv al întrecerii, cu cea mai nobilă trăsătură morală cunoscută și astăzi sub denumirea de Fair-play.

1.2.2. Contextul social în sportul românesc

Viața și preocupările omului primitiv, care a trăit pe meleagurile noastre, au fost reliefate de descoperirile arheologice. Omul rudimentar din acea perioadă era caracterizat de deprinderi formate în lupta permanentă pentru asigurarea hranei și a vieții în confruntările sale zilnice cu natura și animalele. În perioada destrămării comunei primitive au fost stimulați să adopte o nouă organizare socială bazată pe clase antagoniste, favorizând trecerea la societatea sclavagistă. Astfel în urma cuceririi poporului dac de către romani, fapt evidențiat și de gravurile de pe „Columna lui Traian”, civilizația geto-dacă a fost influențată de cultura și civilizația poporului grec și roman. Practicarea exercițiilor fizice a avut în vedere pregătirea pentru război. Formele de întrecere au fost reprezentate de amfiteatrele pentru jocuri, cele cu specific roman.

Exercițiile fizice în Evul Mediu sunt prezentate în același context European de războaie, martori fiind baladele populare al căror conținut reflectă aspectele sociale și culturale din viața poporului român. Deși societatea era divizată între pătura boierimii și exploatatorii acestora, în timpul luptelor de apărare aceștia formau o singură armată, care s-a impus de nenumărate ori în fața dușmanului, în special a turcilor și tătarilor. Puterea de luptă, rezistența, forța și îndemânarea, curajul și disciplina în luptă – care erau întreținute mereu de practicarea jocurilor pe timp de pace – reprezentau calitățile de bază ale soldaților. Baladele populare scot în evidență următoarele forme de practicare a exercițiilor fizice: întreceri de luptă sau trânta, mijloace de luptă cu caracter militar, deprinderi cu caracter utilitar-aplicative, cum ar fi: înotul sau vâslitul, aruncarea, tragerea cu arcul, călăria etc..

În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, pe fondul descompunerii orânduirii feudale și apariției societății capitaliste, se pun bazele unui sistem de școlarizare care să servească noilor cerințe impuse de dezvoltarea economică și politică. Caracterul de clasă și religios din societatea feudală nu permitea instituționalizarea activităților fizice în nici una dintre formele lor. Începând cu această perioadă educația fizică încadrată sistemului de învățământ ia o amploare din ce în ce mai mare, fiind susținută de o serie de personalități ale vremii, dar și de apariția unor reviste sau articole de specialitate.

Evoluția organizării educației fizice și sportului în România s-a realizat, pe fondul influențelor sistemelor naționale de educație fizică din Europa. Ghibu E. și Todan I. (1970) prezintă în următoarele etape:

Prima etapă în evoluția sportului din România s-a încheiat în anul 1916, și se caracterizează prin apariția unui număr mare de societăți și federații sportive la nivelul întregii țări. Printre cele mai importante momente ale acestei etape menționăm următoarele:

1861 la Iași figurează existența clubului de hipism Jockey-Club

1862 s-a înființat „Societatea de Dare la Semn București”;

1867 „Societatea centrală română de arme, gimnastică și dare la semn, de către profesorul G. Constantiniu, sprijinit de profesorul Gh. Moceanu.

1875 apare treptat profesionismul, începând cu călăria și cursele de cai;

1880 primul ziar sportiv „Sportul”, care dispare după câteva numere, dar apar altele: „Gimnastul român”, „Bicicleta”;

1906 a luat ființă „Federația Societăților de Gimnastică din România” (FSGR)

1912 decembrie 1, i-a naștere a doua organizație centrală de conducere a activității sportive din țara noastră, sub numele „Federațiunea societăților sportive din România” (FSSR). Având la început în componență 12 comisii pe ramuri de sport, în anul 1914 rămân doar 8 comisii: atletism, fotbal, rugbi, tenis, scrimă, ciclism, tir și sporturi de iarnă, având un efectiv de 2860 de membri.

1914 s-a înființat „Comitetul Olimpic Român” (COR), care în același an s-a afiliat la „Comitetul Olimpic Internațional” (CIO)

Etapa a II-a reprezintă perioada dintre cele două războaie mondiale (1916-1945). În această perioadă amintim următoarele evenimente care au marcat dezvoltarea sportului:

1920 se afiliază la FSSR noi cluburi care au cuprins peste 4000 de membri și 50 de cluburi; și se formează 7 comitete regionale: Brașov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad, Hunedoara, Regiunea Moldova, Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia și Regiunea Oltenia;

În această perioadă apar o serie de ramuri sportive noi: baschet ,volei, alpinism, tenis de masă, box, canotaj, handbal precum și o participare mai activă a femeilor la înot, handbal, volei, atletism, baschet;

1922 apar primele forme de profesionism în box și fotbal;

1923, în baza legii, se înființează „Oficiul Național de Educație Fizică” (ONEF), în cadrul căruia va funcționa primul „Institut Național de Educație Fizică” (INEF);

1930 se desființează FSSR, locul acestuia va fi luat, în baza legii Educației Fizice din 1929, de „Uniunea Federațiilor sportive din România” (UFSR);

1936 UFSR și ONEF vor funcționa sub controlul „Oficiul de Educația Tineretului Român” (OTER), condus de însuși regele Carol al II-lea;

1940, după desființarea pe rând a ONEF, OETR, în locul UFSR se înființează „Organizația Sportului Românesc” (OSR);

1944 apare „Organizația Sportului Popular” (OSP), și reapare UFSR în locul OSR.

Etapa a III-a începe odată cu înființarea OSP-ului, în anul 1944, și se derulează până în zilele noastre. Evoluția sportului de-a lungul acestei etape se evidențiază de-a lungul a mai multe perioade:

Perioada OSP (Organizația Sportului Popular) – din 15 septembrie 1944 – 26 iunie 1949, se caracterizează prin acțiuni de popularizare a sportului în rândul maselor, organizarea unor întreceri cu caracter popular, construirea de baze sportive, organizarea mediilor de școlarizare pentru cadrele de specialitate (școli de instructori și conducători sportivi, arbitrii și antrenori). În acest sens campania de popularizare a sportului a fost susținută, în anul 1945, prin emiterea de emisiuni filatelice pe teme sportive; crearea în cadrul OSP a: „Secția centrală a sportului feminin”, „Comitetul sportului universitar”.

Perioada CCFS (Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport) – 26 iunie 1949 – 2 iulie 1957, a contribuit la consolidarea unei activități ample de masă și performanță. Aceste activități s-au concretizat prin competiții interne, participări la Campionate Europene, Mondiale și chiar și Jocuri Olimpice. Asistăm în anul 1950 la înființare primelor școli sportive, și introducerea educației fizice ca obiect în planurile din învățământul superior 1951. Începând cu anul 1956 s-au organizat anual „Spartachiadele” de vară și iarnă.

Perioada UCFS (Uniunea pentru Cultură Fizică și Sport) – 2 iulie 1957 – 29 iulie 1967, se caracteriza prin măsuri luate în vederea îmbunătățirii activității sportive de masă și de performanță. Prin asociațiile sportive se urmărește extinderea participării cetățenilor la Spartachiade, la trecerea normelor GMA („Gata pentru muncă și apărare” – introdus în 1950, complex care avea trei grade de dificultate). În domeniul sportului de performanță se urmărea depășirea nivelului redus a unor ramuri sportive, prin măsuri de îmbunătățirea metodelor de selecție și pregătire. Acest lucru a dus în anul 1964 la obținerea primelor medalii la JO de iarnă de la Innsbruck.

Perioada CNEFS (Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport) 29 iulie 1967 – până în anul 1990 a reprezentat cea mai lungă etapă de organizării a activității de educație fizică și sport. De acum înainte întreaga activitate de educație fizică și sport se va realiza sub trei forme, pe ale căror coordonate se vor trasa noile linii de dezvoltare a activității fizice:

educație fizică,

sport de masă,

sport de performanță.

Pentru a marca importanța acordată sportului de către societatea românească a acelor vremuri, la data de 27 aprilie 1970, Biroul CNEFS emite Hotărârea nr. 347 privind înființarea Muzeul Sportului din Republica Socialistă România – ca fiind prima instituție muzeală de interes național cu acest profil din țară (Postolache N. 1979:366). Această instituție va fi inaugurată la data de 7 mai 1971.

Un moment important în timpul perioadei CNEFS o constituie plenara C.C. la P.C.R. din 28 februarie – 2 martie 1973, cu privire la dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului. Se pun bazele unui sistem național unitar, de practicare regulată a exercițiilor fizice (sub toate formele). Astfel „Uniunea Generală a Sindicatelor, Uniunea Tineretului Comunist, Ministerul Educației și Învățământului, Organizațiile pionerilor și alte organizații cu atribuții în mișcarea sportivă, răspund de practicarea sistematică a exercițiilor fizice și sportului de masă a întregului tineret și a maselor de oameni ai muncii”. Concretizarea acestui deziderat se concretizează patru ani mai târziu, în anul 1977, odată cu organizarea competiției sportive naționale “Daciada”. Având o acoperire la nivelul întregii populații a țării, “Daciada” se va organiza în toate unitățile economice, școli, facultăți, unități militare, comune, orașe, municipii și județe, acoperind întreaga paletă de manifestare a activităților fizice: educație fizică, sport de masă și sport de performanță. Obiectivele competiției, conform „Regulamentului competiției naționale „Daciada” sunt orientate în două direcții: „să asigure dezvoltarea intensă și multilaterală a educației fizice și sportului de masă, …, și să contribuie la ridicarea nivelului general al activității sportive de performanță”, în vederea obținerii de noi rezultate notabile la viitoarele J.O.

Perioada Ministerului Sportului și a Ministerul Tineretului și Sportului marchează perioada de după evenimentele din decembrie 1989. Prima parte a acestei perioade, ani 1990-1991 au reprezentat o perioadă critică, de haos, în toate domeniile social, politic, economic, lucru care și-a pus amprenta și pe mișcarea sportivă (vezi anexele 1-4). Astfel în luna martie a anului 1990 Guvernul României aprobă ca în locul C.N.E.F.S. să se înființeze Ministerul Sportului, iar din 1991 să i se alăture și responsabilitatea departamentului de tineret, devenind Ministerul Tineretului și Sportului.

Mișcarea sportivă din România deși era într-o stare de dezorganizare, odată cu asimilarea noțiunilor: amatorism și profesionism, sportul primește o altă valență socială. Ca urmare a emancipării societății românești și a alinierii sportului atât cerințelor societății noastre, cât și a cerințelor internaționale, în anul 1994 se legiferează activitatea cluburilor sportive de drept privat. Toate acestea, în timp, vor contribui la obținerea celor mai bune rezultate, la JO de la Sindey din anul 2000, din 1989 până în zilele noastre.

Perioada MTS se caracterizează prin încercările de reabilitare ale sportului, încercări de reorganizare a structurilor de conducere a activității sportive. Principalul act normativ care va realiza acest deziderat îl reprezintă legea 69/2000 – Legea educației fizice și sportului, care în art. 2, alin. 3 reglementează noile activități cuprinse sub genericul de educație fizică și sport, astfel:

Educație fizică;

Sportul pentru toți;

Sport de performanță;

Exerciții fizice practicate cu scop de întreținere, profilactic sau terapeutic.

Specialiștii din domeniul Științei Sportului (Dragnea A 2002:42), într-o evocare multifațetă, prezintă totodată sportul ca un sistem cu implicații majore în relațiile sociale ale cetățenilor, sistem cuprinzând următoarele subsisteme:

Sportul pentru toți;

Sportul adaptat;

Sportul de performanță.

Perioada Agenției Naționale pentru Sport reprezintă o perioadă de continuare a politicilor de reformă, legate de educație fizică și sport, începute sub coordonarea Ministerului Tineretului și Sportului. Astfel în baza O.U. 64/28.06.2003, pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, Ministerul Tineretului și Sportului își încetează activitatea. Ulterior se va înființa Agenția Națională pentru Sport care va prelua toate atribuțiile vechiului minister, și va „asigura aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul sportului” (H.G. 759/2003, art 1. alin.2).

1.3. Funcțiile sportului

.

Sportul este un fenomen social având o influență semnificativă în formarea și dezvoltarea multilaterală a omului, în promovarea valorilor morale și fundamentale ale vieții în colectivitate, favorizând integrarea în grup și în societate, respectul de ceilalți, autodisciplina, capacitatea de comunicare și de autoevaluare. Exercițiul fizic stimulează activitatea de cercetare asupra sistemelor și organelor corpului uman, contribuind la îmbunătățirea funcțiilor vitale, a capacității de muncă, la menținerea sănătății. Totodată acesta promovează ideea de prietenie și are un rol în creșterea prestigiului, a stimei de sine influențând dezvoltarea personalității omului în totalitatea ei (morală, estetică, profesională). Deprinderile, atitudinile, regulile asimilate în activitatea sportivă pot fi transferate și adaptate la specificul instituției respective, în orice alt domeniu al vieții sociale a indivizilor.

Funcțiile sportului evidențiază efectele pe care sportul le manifestă asupra indivizilor, sau asupra societății, in integrum. Practic noțiunea de „funcție” implică o relație de dependență, chiar cauzală, între variabile. Definirea acestei noțiuni are abordări diferite, depinzând de primordialitatea științelor în diferite perioade ale evoluției umane. Astfel există definiri din perspective biologiste, matematice sau informatice, însă perspectiv sistemică, „funcția reprezintă contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acestuia” (Zamfir C. 1993:262).

Drept urmare, funcțiile sportului realizează o corespondență între practicarea exercițiilor fizice, sau a unei ramuri de sport, și efectul acestuia asupra practicanților, asupra calității vieții acestora, sau asupra vieții sociale în ansamblu.

O trecere în revistă a literaturii de specialitate evidențiază o gamă largă de funcții ale sportului, unele specifice sportului de performanță, altele cu referiri la sportul pentru toți sau activități fizice practicate pentru sănătate. În lucrarea de față prin termenul „sport” vom face referiri la înțelesul general al acestui termen, fără a dori să întrăm în amănunte pentru vre-una dintre formele de manifestare.

În acest fel încercăm să evidențiem cele mai frecvente funcții ale sportului, menționate în literatura de specialitate din diferite țări, realizând, astfel, o oarecare uniformizare a preocupărilor din acest domeniu.

Încă de la început doresc să subliniez sensibila diferențiere semantică dintre conceptele „funcțiile sportului” și „funcțiile sociale ale sportului”. Dezvoltarea socială a sportului modern, ca fenomen social major, presupune o implicare a socialului în sport la toate nivelele, fie în mod direct, fie în mod indirect. Motiv pentru care putem afirma cu certitudine că toate funcțiile sportului au un caracter social, doar că unele mai particular, iar altele în general. Pe de altă parte există și o funcție socială a sportului, care reunește procesele de natură socio-psihologică manifestate în cadrul fenomenului sportiv.

Totodată trebuie să menționăm că între funcțiile sportului există o relație de complementaritate în descrierea fenomenului sportiv, iar acțiunea lor vine să întregească imaginea sportului, chiar dacă funcțiile fac referiri concrete la domeniile specifice sportului.

Funcția biologică – prezintă sportul ca un important mijloc de îmbunătățire a stării de sănătate, de dezvoltarea armonioasă a corpului, precum și de educare a calităților motrice , fapt ce va asigura o eficiență maximă în activitățile zilnice.(www.sportunterricht.de).

Funcția culturală – prezintă activitatea fizică ca promotoare a valorilor morale – fair-play-ul, vitalitatea, autodepășirea; valorile estetice – perfecțiunea tehnicii și eficacitatea în competiție; (Dragnea A., et. al. 2002:30), sau a anumitor valori specifice, cum ar fi: spiritul de competiție, spiritul de echipă, obediența (Brinkerhof D., White L), și respectul față de muncă, sau efortul de realizare (Jarvic, Maguire 1994:9).

Totodată sportul promovează calitatea umană în detrimentul tehnologiei. Sportul pentru toți, sau sportul practicat pentru sănătate, și mai puțin sportul de performanță, dezvoltă ființa umană din punctul de vedere al calităților fizice și a stării psihologice de bine, ca fiind condiții esențiale pentru supraviețuire.

Funcția economică – sau funcția de creare a bazei tehnico-materiale (Joldak V.I., Novikov A.A. 1969 apud Ponomariov 1977:56) – sportul necesită o serie de investiții și poate aduce beneficii importante la nivel de club, oraș sau țară. Sportul stimulează producția de echipamente sportive, materiale, aparatură electronică, poate oferi locuri de muncă fiind în același timp un consumator și un producător de bunuri și servicii (Dragnea A., et. al. 2002:30).

Funcția politică – este predominant operativă la nivelul națiunii, a statului. Aceasta evidențiază utilizarea sportului ca instrument politic. Sportul este folosit pentru a crea identitatea națională și prestigiu național. Participanții identifică țara cu echipa lor, motiv pentru care prestigiul țării poate depinde de succesul sau eșecul echipei. Prestigiul astfel câștigat se va generaliza la toată națiunea (Stevenson C., Nixon J. 1972:140).

În altă ordine de idei, funcția politică manifestă la o scară națională sau internațională, aspectul de in-group / out-group față d participanții la marile competiții Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale, Jocurile Comonwealth-ului etc. În aceste condiții pot apărea aspecte negative de sabotaj, complot internațional, cu reacții etnocentriste, în care echipa adversă era considerată „dușman”, și nu doar pe terenul de joc. Apare ideea de ambasador al sportului, ca fiind o persoană care dezvoltă relațiile interstatale, promovează imaginea țării peste hotare.

Funcția educativă – Sportul promovează sistemul de norme sociale și valori ale societății, în care trăiesc și se dezvoltă indivizii. Participarea la sport, fie că este activă sau pasivă, solicită din partea indivizilor cunoștințe temeinice de specialitate, din sportul respectiv (legate de tehnică sau tactică), dar și din discipline conexe. Cei care practică exerciții fizice pentru îmbunătățirea sănătății au nevoie de stăpânirea unui bagaj de informații de specialitate despre natura efortului pe care îl depun, tipul de exerciții și modul de executare corectă a exercițiilor, dozarea lor, precum și informații legate de buna funcționare a organismului – anatomie, fiziologie, biomecanică etc.

Funcția educativă a sportului face parte din contextul educației total a omului influențând dezvoltarea personalității omului în totalitatea ei: intelectuală, morală, estetică. În sport auzim frecvent promovată ideea că „sportul construiește caractere, la fel de bine cum se dezvoltă mușchii” (Brinkerhoff, White 1999). Una dintre caracteristicile sportului competiția, care presupune reguli, regulamente. Încadrarea în normele, regulile sportive, în normele grupului, ale echipei.

Funcția socială – acoperă foarte multe aspecte ale sportului, unele dintre acestea reprezentând chiar obiective ale sportului, altele având aplicații sectoriale. Pornind de la procesul de socializare, integrare socială, gestionarea sentimentelor și a emoțiilor, funcția socială a sportului acoperă întreaga problematică a sportului, atât ca participant activ, cât și ca spectator. Specialiștii au identificat câteva funcții foarte specifice

– Funcția socio-emoțională – care operează la toate nivelele individului și se preocupă de stabilitatea socio-psihologică a individului. Prin „stabilitate socio-psihologică” înțelegem o ajustare psihologică și socială a individului. Se înțelege de la sine că stabilitatea funcțională a individului, ca membru al societății depinde de cât de bine s-a adaptat („well adjustet”) psihologic și social. Se poate spune că individul este capabil să opereze în societate normativ și chiar dorește acest lucru. Există 3 aspecte mai mult sau mai puțin distincte care navighează în jurul funcției socio-emoționale (Stevenson C., Nixon J. 1972:136). Acestea sunt: a) managementul tensiunii și conflictului; b) dezvoltarea sentimentului comunității și camaraderiei; c) dezvoltarea ritualismului.

Tematica gestionării tensiunilor, a solicitărilor psihice, și a conflictului este asimilată funcției cathartice a sportului. În general sportul este considerat cathartic, în sensul eliminării tensiunii, agresivității și frustrărilor. Noțiunea se referă la situația când emoțiile sau tensiunile sunt eliberate în situații inofensive, nevătămătoare, dar există pericolul ca acestea să fie exprimate în situații delicate, cauzând daune materiale, emoționale, psihologice sau chiar fizice, lui însuși sau altora. În aceeași idee Dragnea A. (2002:33) identifică aceste aspecte ca fiind funcția conativă a sportului deoarece „oferă posibilitatea manifestărilor pulsionale de tendință spre mișcare și efort, ce produc satisfacție prin descărcare energetică și acțiune, în care se manifestă voința și trăirile afective”.

Este bine cunoscut faptul că participarea la sport într-un context de competiție ostilă, într-un mediu agresiv, este un mod excelent pentru obținerea efectului de catharsis. Acest lucru deoarece sportul produce oportunități de exteriorizare inofensivă a emoțiilor (bucurie, supărare, ură), atât pentru el cât și pentru alții. Mai mult, chiar și persoanele care nu sunt implicate în mod direct în activitatea sportivă, cum ar fi spectatorii, pot beneficia de efectul de catharsis, doar prin internalizarea trăirilor din timpul competiției.

Un aspect negativ al practicării sportului la nivel foarte înalt, devenit o problemă socială, este stabilitatea socio-psihologică a sportivilor care și-au încheiat cariera. Mulți sportivi de mare valoare suferă o criză emoțională în redefinirea identități lor sociale. Deseori ei se simt marginalizați de societate, lăsați fără sprijin, astfel încât nevoile lor emoționale nu sunt satisfăcute.

O mare parte a literaturii se preocupă de studierea sportului ca factor de promovare de oportunități care să genereze simțul comunități, camaraderiei, simțul de apartenență, de prietenie și de companie. În aceeași idee sportul este văzut ca un mijloc de reducere a „distanței sociale” dintre indivizi, atât de mult încât această trăsătură satisface nevoile emoționalele indivizilor, și contribuie la stabilitatea lor socio-psihologică.

Literatura de specialitate (Jarvic, Maguire 1994:10) menționează că managementul trăirilor psihice în contextul participării la fenomenul sportiv, a sentimentului de camaraderie și a simțului comunității, toate stările prezente în sport, contribuie la dezvoltarea coeziunii sociale.

– Funcția de socializare – este abordată foarte frecvent în literatura de specialitate, unele poate cu denumiri ușor diferite, dar toate fiind abordate ca și funcție a sportului, nu doar ca proces de importanță majoră manifestat în cadrul fenomenului sportiv: formarea relațiilor sociale – Ponomariov (1977:57), funcția de socializare – Dragnea A. et al. (2002:34), Jarvic, Maguire (1994), Stevenson, Nixon (1972). Funcția de socializare operează la nivelul individului și se preocupă de imprimarea de moravuri și credințe culturale, precum și cu dezvoltarea caracteristicilor personalității.

Prin sport are loc fenomenul de socializare, proces care se manifestă de-a lungul vieții, prin intermediul căruia indivizii obțin anumite atitudini morale, deprinderi comportamentale, având o influență pozitivă asupra personalității și sănătății celor care îl practică. Sportul trebuie să fie accesibil tuturor oamenilor de vârste și clase diferite sub diferite forme de manifestare (sportul pentru toți, sportul de performanță și sportul de înaltă performanță).

Activitatea sportivă se desfășoară în grup sau individual și facilitează interacțiunea între indivizi (de la cooperare la adversitate) și duce adesea la conflicte (crește adversitatea față de parteneri, apar păreri contradictorii, apar trișările, dopajul, acțiuni neregulamentare) sau duce la coeziune între membrii grupului. Sportul permite individului să se autoevalueze, să se compare cu ceilalți indivizi, să-i depășească și să-și însușească modele de conduită.

Problematica „sport și socializare” este frecvent abordată atât în literatura sportivă, cât și în cea sociologică, reprezentând una dintre cele mai frecvente preocupări ale specialiștilor. Din acest motiv am considerat necesară dezvoltarea acestei teme într-un capitol ulterior al acestei lucrări, capitol în care vor fi prezentate, în mod analitic, aspectele legate socializare în general, precum și cele particulare legate de fenomenul sportiv.

– Funcția integrativă – operează la nivelul colectivității și se preocupă de integrarea armonioasă a indivizilor izolați și a identificării lor cu colectivitatea. În spiritul concret al sportului, al competiției această funcție poartă numele de funcția competițională – caracterizată prin dorința de competiție a individului, în condiții de organizare și regulament, în vederea satisfacerii nevoii de afirmare. Prin competiție individul își cunoaște poziția și structura socială, fiind acceptat și respectat de societate în funcție de locul ierarhic pe care îl obține Dragnea A., et. al. (2002:35).

Funcția de integrare realizează integrarea indivizilor izolați în colectivități, în sensul în care membrii unei comunități trebuie să înțeleagă și să asimileze credințele culturale și tipurile comportamentale din societatea respectivă. Din această perspectivă socializarea, despre care am discutat mai sus, este un mijloc al integrării în aceste stereotipuri culturale. Participantul devine integrat în colectivitate, atunci când se identifică cu aceasta, de exemplu, atunci când participă ca membru al echipei reprezentative a școlii, a comunități locale, sau naționale în competiții de nivel național sau internațional.

Sportul integrează indivizii în societate, prin formarea reprezentărilor colective. Un exemplu elocvent este participarea la spectator la competițiile sportive unde sunt prezente mecanisme care construiesc conștiința comună, a populației de a fi împreună, de apartenență la un grup (Jarvic, Maguire 1994:10)

Integrarea în sport a persoanelor care nu practică sport se poate realiza prin două mijloace: 1) prin dezvoltarea simțului comunității, al camaraderiei, de apartenență la grup – aspecte dezvoltate la funcția socio-emoțională a sportului; 2) prin dezvoltarea conștiinței in-grup / out-grup. Esența acestui concept este dihotomia celor două colectivități, definite ca „noi” – in-grup, și cea definită „alții”, „ei”, adică out-grup.

Un aspect particular al acestei funcții o reprezintă „integrarea simbolică”, care se manifestă în planul concret al comportamentului cotidian al individului prin purtarea cu mândrie a însemnelor unei echipe (insigne, embleme, șepci, fulare, jachete etc.).

– Funcția de mobilitate socială – care se adresează nivelului individual, al colectivității și al națiunii. Tratează în mod particular mișcarea indivizilor între anumite categorii sociale. Valorile sportive au fost, întotdeauna, o sursă de „mobilitate socială ascendentă”, înțelegând prin aceasta afilierea unei persoane la o nouă categorie socială, situată mai sus în ierarhia socială decât poziția precedentă.

Mobilitatea socială se referă la mișcarea indivizilor între clase sociale. Dar termenul de „mișcare socială” se poate referii și la mișcarea între alte categorii sociale, categorii care fie nu aparțin, fie nu definesc vreo clasă socială. În cadrul societății există „prestigiul social”, reprezentând anumite poziții care indică statutul social, organizat ierarhic, nefiind neapărat legate de vreo clasă socială. Acesta oferă persoanelor respective o vizibilitate socială îmbunătățită. Literatura sociologică prezintă o mare varietate de manifestări ale mobilități sociale, însă în cadrul sportului cele mai des întâlnite forme de mobilitate socială sunt următoarele:

mobilitatea socială pe orizontală , de-a lungul claselor sociale, fără a-și depăși pătura socială (în mod frecvent acest lucru se realizează în termeni economici);

mobilitate socială ascendentă (o formă a mobilități sociale pe verticală), spre vârful ierarhiei;

mobilitate socială spre obținerea prestigiului social.

Sportul este un mijloc eficient pentru facilitarea mobilități sociale pentru categoriile dezavantajate, pentru cei mai puțin norocoși, pentru minoritățile sărace, etnice și rasiale.

Realizarea mobilității sociale prin sport este condiționată de o mobilitatea inițială în cadrul sportului, sportivul trebuie să ajungă în vârful ierarhiei sportive. Problema este, ca și cu alte ierarhii, că sunt mai mulți aspiranți decât locuri disponibile. De altfel sportul este un domeniu al vieții sociale, în care sunt foarte mulți cei care pierd, și foarte puțini cei care câștigă. De aceea puține persoanele care devin mobile social, și puține cele care nu beneficiază de aceste avantaje. Situația devine și mai delicată când apar diferite grupuri etnice sau rasiale, care concurează pentru aceeași poziție ierarhică.

În concluzie mobilitatea socială în sport se adresează unor categorii sociale minoritare, cum ar fi grupul celor care se bucură de prestigiu social; iar în contrapartidă este foarte greu de manifestat în rândurile păturilor sociale defavorizate social (Stevenson, Nixon 1972, apud Dunning, Malcolm 2003:144).

1.4. Sociologia sportivă

1.4.1. Aspecte ale interdisciplinarității sociologiei sportive

În zilele noastre pentru a realiza o cunoaștere științifică este nevoie de a ne adânci studiul asupra domeniului cercetat. Dezvoltarea științei impune o abordare multilaterală, din mai multe perspective mergând peste granițele disciplinare. Extrapolând enunțul lui A. Malraux “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”(Iluț 2000), Iluț P. afirmă cu o mult mai mare certitudine că “secolul următor va fi transdisciplinar”, referindu-se aici că ar fi de dorit ca cercetările socio-umane întreprinse să se constituie în unele de natură multidisciplinară, interdisciplinară și ideal ar fi transdisciplinară. Acest ultim tip de cercetare referindu-se la o cercetare de tip integrativ, pornind de la constaterea că indivizii, grupurile sociale și acțiunile lor sunt multicauzal determinate și că efectele comportamentale se răsfrâng pe multiple planuri.

Pe măsura evoluției științei, din acestea s-au construit mai multe câmpuri de cunoaștere distincte. În această categorie se încadrează și știința sportului și sociologia generală. În cazul sociologiei aceste câmpuri noi de cunoaștere sunt denumite “sociologii de ramură”. Sociologia sportivă, ca sociologie de ramură se concentrează pe studierea caracteristicilor și mecanismelor endogene domeniului; pe intercondiționările ei cu alte domenii și cu ansamblu societal; pe felul în care ea, sociologia sportivă, afectează viața oamenilor. De altfel subdomeniile științifice se încadrează disciplinei “mamă”, prin completarea, la un alt nivel, a materialului teoretic și faptic. Dacă domeniile fundamentale oferă perspective, teorii, concepte și metode generale, disciplinele de fundamentare științifică, subramurile, sociologiile de ramură sau, și mai concret, sociologia sportivă vine cu materialul faptic, micro- și mezo- teorii, tehnici și procedee noi de cercetare.

Domeniul sociologiei sportive se află la interferența științei sportului și al sociologiei generale. O abordare dihotomică a acestei discipline poate duce, în funcție de cele două științe, la interpretări diferite. Direcțiile de cercetare sunt indicate și de perioadele de dezvoltare ale celor două discipline, ca științe de sine stătătoare.

Etapele constituirii științei activităților corporale, prezentate de Epuran (1995), sunt:

Etapa I-a, numită și etapa “preștiințifică”, în care activitățile corporale au fost studiate “din afară” de specialiști ai altor discipline științifice, pentru nevoile lor de cunoaștere: biomecanică, anatomie, fiziologie, psihologie, sociologie, și poate fi localizată în timp în perioada anilor 1880 – 1920.

Etapa a II-a a constituirii științei activităților corporale, denumită și etapa “multidisciplinară”, se caracterizează prin manifestarea tot mai intensă a tendințelor de aplicare în practică a rezultatelor cercetărilor efectuate în diferite științe particulare. Se poate localiza în timp, în două perioade: 1920 – 1952 și 1952 – 1965.

Etapa a III-a numită și etapa “interdisciplinarității” , este etapa cercetărilor din interior , de către specialiști proprii, total interesați atât de progresele practicii cât și teoriei. Kuhn denumește această etapă “a științei normale”. În această perioadă diferitele științe particulare continuă să studieze diferitele aspecte ale domeniului. Ele au caracter de discipline de fundamentare științifică – nu de discipline conexe. Această perioadă a început în jurul anului 1965 și continuă și astăzi.

Concret interferența celor două domenii fundamentale se realizează în două direcții: teoretic – conceptual, și metodologic. În plan teoretic, știința activităților corporale prezintă cinci niveluri de teorii (Epuran 2001), niveluri în care își găsesc locul majoritatea disciplinelor de contact cu activitățile corporale. Astfel nivelul doi reprezentând teoria activităților motrice, prezintă activitățile corporale ca disciplină fundamentată și sociologic, pe lângă altele. Nivelul patru, cel al teoriilor științelor “particulare”, de fundamentare științifică a domeniului activităților corporale, prezintă sociologia ca o disciplină de împrumut de concepte și teorii pentru cercetare în domeniul științei sportului.

În plan metodologic cercetarea într-un subdomeniu se pune problema asimilări unui set de metode de către ambele discipline. Principiul epistemologic al complementarității metodologice este de multă vreme prezent în cazul disciplinelor socio-umane. Odată cu etapele pluri-, multi-, sau interdisciplinare se creează o situație de import metodologic și o asimilare a acestora de către nou-formatul domeniu. Privind dintr-o perspectivă sociologică etapele formării științei activităților corporale, acestea ar putea corespunde perioadelor de formare a sociologiei sportive, ca domeniu de interferență între cele două

De altfel din perspectiva lui N. Denzin (1989 apud Iluț 2000) intersecția dintre două discipline se realizează combinând diverse metode ale acestora. Acțiunea de combinare metodologică a fost numită triangulație. Denzin menționa că triangulația are patru forme de bază, și anume: a) triangulația datelor, adică utilizarea unei varietăți de surse de date în studierea unei probleme; b) mai mulți cercetători sau evaluatori în analiza și interpretarea acelorași date; c) utilizarea unor metode multiple pentru a studia o singură problemă; d) triangulația teoretică, angajarea mai multor perspective în interpretarea aceluiași set de date.

Următoarea etapă a dezvoltării științei activităților corporale și a sociologiei o reprezintă transdisciplinaritatea. Aceasta presupune elaborarea unui bagaj metodologic comun, o etapă a survolării granițelor disciplinare.

Sociologie sportivă în cepe să preocupe tot mai mulți specialiști, atât din domeniul științei sportului cât și din cel al sociologiei, fiecare cu mijloacele proprii încercând să abordeze noi teme sportive de influență sociologică sau invers.

1.4.2. Apariția sociologiei sportive

O prezentare foarte edificatoare, realizată dintr-o perspectivă istorică asupra înfiltrării sportului printre preocupările sociologilor, a fost realizată de Coakley J., Lever J. (2000), în capitolul „Sport”, al „Encyclopedia of Sociology”. Astfel deși în sec XIX sportul și jocurile sportive primesc atenția din partea diverșilor specialiști din Europa și America, între anii 1880 și jumătatea secolului XX, sportul primește insuficientă atenție în această perioadă. Desigur sunt și excepții notabile care marchează apariția acestui domeniu. Thorsten Veblen a scris despre sportul din colegii în SUA în 1899, în lucrarea sa „Theory of Leisure Class”. Max Weber menționează puritanismul englez în opoziția cu sportul, în volumele din 1904 și 1905 ale lucrării „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, iar Willard Waller și-a concentrat atenția spre funcțiile integrative ale sportului în liceele din SUA, în „The Sociology of Teaching”, din anul 1932. Primul analist care se referă la „sociologia sportului”a fost Heinz Risse care a publicat în anul 1921 „Sociologia Sportului”. Însă sportul primește puțină atenție din partea sociologilor până după al doi-lea război mondial. Atunci pe la mijlocul anilor ’50 a fost o acumulare înceată dar constantă de analize despre sport, realizate de oameni de știință din Europa și America de Nord.

Sportul, odată considerat o arie marginală a interesului este acum o parte distinctă a preocupărilor pentru sociologi. Originea sociologiei sportive poate fi descoperită în ambele: sociologie și educație fizică. Începând cu anii 1960 a fost realizat un grup de mai multe studii sociologice, constituind domeniul sociologiei sportive. Acest lucru s-a concretizat prin formarea Comitetului Internațional de Sociologie Sportivă (ICSS), și s-a publicat Revista Internațională de Sociologie Sportivă (IRSS), acest fapt instituționalizând (acreditând) academic noul domeniu.

Interesul crescând în sport ca o latură a cercetării este rezultatul a 3 factori (Crosset T. W. 2001:14932): intrarea tot mai mult a sportului competitiv în viața de zi cu zi, acceptarea crescândă a examinărilor critice a practicării sportului și a structurilor sportive distinctive și a relativei autonomii. Sociologii sportivi sunt interesați în particular de sporturile moderne, o formă culturală relativ nouă datând cel târziu din anii 1800. Sportul modern împarte atribute cu timpul liber / recreație / joc și cu drama, dar distinct de ambele. Se deosebește în mod cert de alte forme de timp liber / recreere / joc în sensul că este competitiv și instituționalizat

În ciuda relației regulilor și relativei autonomii a suprafeței sportive, structura unui sport (adică regulile lui, importanța contactului fizic ce este permis să concureze, care guvernează sportul etc.) și înțelesurile asociate unui sport sunt produsele unei culturi particulare. Importanța socială a sportului, menționează Bourdieu (1988), nu poate fi înțeleasă în absența multor înțelesuri generale ale structurii sociale, ca întreg. Pentru mulți sociologi, sportul este considerat o parte prin care problemele, se leagă cu puterea, dominația și ideologia politică sau socială. Din anii 1960 sociologia sportivă poate fi văzută ca având două căi: o cale instituționalizată care accentuează unica și semi izolata natură a practici sportive, și o orientare culturală care arată sportul ca un produs cultural sau o reflectare a societății, ca întreg.

Calea instituționalizată de studiere a sportului își are rădăcinile în educația fizică. Cercetători din educație fizică din anii ’60 – ’70 și-au aplicat metodele lor empirice în sport. În cea mai mare parte, primii cercetători au căutat dovezi empirice pentru credințele populare despre sporturi, atribute pozitive și formatoare de caractere. Cercetările au fost în general neconcludente.

Independent de câmpul înfloritor al sociologiei sportive, cercetătorii calitativi din anii ’60, influențați de Școala din Chicago, au găsit lumea relativ autonomă a sportului, un teren fertil pentru înțelegerea comună, pentru experiențele zilnice. De exemplu, Chamblis teoretizează excelența în rândul elitei înotătorilor, iar Fine explorează cultura masculină preadolescentină în studiile despre tinerii jucători de baseball.

La începutul anilor ’70 cercetările empirice în sport, ca o instituție, au luat, de asemenea o turnură critică, documentând inegalitățile structurale în (din) sport și provocările ideologiilor populare. O parte dintre cercetări care urmează acestor studii se focalizează pe situația segregării rasiale în câmpul jocului. Un câmp similar de anchetă este documentarea inegalităților rasiale și sexuale în practicile angajate ale echipelor sau ligilor. Mult mai recent sociologii s-au concentrat asupra diferențelor în acoperirea media.

Tot în această perioadă specialiști asociați cu Școala din Massachusetts au încercat să recentreze studiile sociologice despre sport într-o legătură determinantă cu economia politică. În acest context apare și ideea Gramsciană – „counter hegemony” – a hegemoniei contrare sau a rezistenței. Sportul, notau ei, poate fi, de asemenea, folosit de grupările marginalizate pentru a emite ideologii și structuri dominante. Din această perspectivă, sportul este văzut ca un “teren contestat”.

În anii ’80 teoreticienii sportivi au încorporat aspecte ale modului figurațional și ale accentuării hegemoniei și rezistenței a Școlii din Massachusetts și au început să teoretizeze despre schimbările în drepturile sportului, în mare parte a mișcării feministe. Argumentând că sportul este o mare perseverare masculină, aceasta contribuie la opresiunea fizică și sexuală a femeilor, ei afirmă că totuși sportul oferă femeilor potențialul de a submina dominația masculină, dându-l femeii posibilitatea, tăria și puterea corpului său de a restructura sportul pentru a alimenta principiile feministe.

Înțelegerile feminine asupra terenului contestat în sport a fost aplicat în variante de relații, incluzând culturismul și masculinitatea, și inegalitățile din fotbalul Texan din licee. Deseori o serie de sociologi sportivi (numiți critici ai sociologiei sportive) văd sportul ca pe un loc gândit în care se pun probleme în legătură cu puterea socială și politică, ideologii și posibilități transformative. Bryson (1987 apud Crosset 2001:14933), de exemplu găsește că hegemonia masculină este atât elastică cât și mai complexă decât au fost teoretizările anterioare. Bryson a documentat tactica politică a bărbaților din Australia în răspuns la actul de curaj al femeilor sportive care reîncadra priceperile lor pentru a susține hegemonia masculină. În multe feluri, cele mai recente tendințe în sport rezultă în descoperirea potențialului sportiv transformativ, mai exact limitat.

Înainte de mijlocul anilor ’80, sociologia sportului a fost inspirată de mai multe curente sociologice. Perspectiva structural-funcționalistă se focaliza pe întrebări despre sport și publicații despre socializare si dezvoltarea caracterului, integrare, realizarea motivației și adaptarea structurală la schimbarea societăți. Conexiunile dintre sport și alte instituții sociale majore, și dintre sport și satisfacerea sistemului de nevoi au fost temele majore ale relației.

Din perspectiva teoriei conflictului văzută sportiv, lucrările sunt inspirate din diferite interpretări al teoriei Marxiste si cercetări concentrate, în general, asupra conexiunilor dintre formele capitaliste de producție și consum, și comportamentul social în sport, dar și de căile prin care sportul promovează o conștiință ideologică, ce este consecventă cu nevoile și interesele capitale. În mod special, sunt studiate rolul sportului în procesele de înstrăinare, expansiune a capitalismului, naționalism și militarism, rasism și sexism.

Aproape în același timp în Europa, Eric Dunning, un student a lui Elias Norbert cultivă o orientare culturală oarecum diferită. Dunning încorporează marea teorie a dezvoltării sociale a lui Elias într-un mod figurațional în sociologia sportivă. Modul figurațional care se concentrează deasupra tuturor în procesele sociale și cadrele de interdependență, o vastă gamă de lucruri despre huliganism, migrarea sportivilor și legături masculine. Modul figurațional se distinge de Școala din Massachusetts în concentrările ei asupra structurii sociale totale, luând în calcul o largă varietate de procese care țin grupurile împreună, ca și emoții, sex, rasă și paternuri comunicaționale. Sociologii figuraționali s-au focalizat asupra publicațiilor despre interdependență și interacțiune în viața socială și au identificat legăturile istorice dintre structurile comportării interpersonale și structurile societății globale. Înainte de mijlocul anilor '80, cercetări efectuate de sociologi figuraționali au focalizat mai întâi pe istoria dezvoltării sportului modern și interrelația proceselor istorice a formării statului, democratizarea funcțională, și extinderea rețelei internaționale de interdependențe. Cele mai bune lucrări apărute în domeniu se axează pe unirea dintre apariția sporturilor moderne și dinamica proceselor de civilizare, schimbare, mai ales acelora asociate cu controlul violenței în societate (Elias, Dunning 1986 apud Coakley, Lever 2000).

1.4.3. Începuturi ale sociologiei sportive românești

Prezența tot mai accentuată a educație fizice și sportului, sau a exercițiilor fizice în cadrul societăților europene, dar și românească, duce la formarea unui mediu instituționalizat, specific practicării acestor discipline, relativ noi. Astfel odată cu creșterea importanței sociale a exercițiilor fizice, la sfârșitul sec. al XIX-lea, apare cadrul legislativ ca suport al acestora, care legiferează activitățile motrice sau chiar obligă la practicarea acestora, a unei populații din ce în ce mai mari.

În anul 1864, în noul proclamat stat național Român, sub domnia lui Al. I. Cuza se elaborează și aplică Legea Instrucțiunii Publice. Elaborată la cererea lui M. Kogălniceanu, legea constituie un moment de seamă în istoria educației fizice școlare din România. Ea imprimă un mai consistent caractere social acestui fenomen, prin introducerea la scara națională a "Gimnasticii" în programele școlare.

Asemeni programelor ce compun diferitele sisteme de educație fizică din Europa, și la noi în țară s-au încercat oprirea elanului ce a cuprins aceste practici, dar cu toată opoziția de care a avut parte, articolul de lege care făcea mențiuni la "gimnastică" a rămas neschimbat până la aprobarea și aplicarea legii. Acesta este articolul 116 al Legii Instrucțiunii Publice din 1864, care consemnează gimnastica drept "obiect de studiu în licee și gimnazii" (Grosman Sandu 1969).

La începutul secolului XX sociologia românească începe o importantă perioadă de dezvoltare. Cel mai de seama reprezentant al acestei perioade este ilustrul om de știință Dimitrie Gusti. De această personalitate este legată, de altfel toată sociologia românească. Cu toate acestea și începuturile instituționalizării educației fizice din România se leagă, după cum prezintă Corneșanu T. (1970), tot de personalitatea acestui mare sociolog. Astfel, după ce a terminat liceul, în anul 1898, se înscrie la Facultatea de litere din Iași, dar în același an pleacă la Berlin pentru a studia filozofia. Un an mai târziu devine student la universitatea din Leipzig, lucrează la Institutul de psihologie experimentală al renumitului profesor W. Wundt, ale cărui concepții vor sta la baza studiului sau sociologic. Întors în țară Dimitrie Gusti începe cariera de profesor de istoria filozofiei grecești, etica și sociologie la Facultatea de litere Iași, dar în același timp își continuă studiul în domeniul științelor sociologice, filozofice, dreptului, teoriei economice etc., dar își dă seama că opera de modernizare și democratizare a științei nu se poate face numai prin prelegeri de la catedră și că în acest sens este necesar să se facă o organizare a tuturor specialiștilor în asociații științifice, care să-și desfășoare activitatea în reuniuni periodice și prin publicații științifice. În anul 1918 Dimitrie Gusti înființează "Asociația pentru studiu și reforma socială", cu sediul la Iași, care în anul 1919 se transforma în "Institutul Social Roman", cu sediul la București.

În anul 1921 i se propune să organizeze și să conducă Casa Culturii Poporului, deoarece cultura poporului făcea parte integranta în concepția sa științifică și socială. În cadrul procesului de organizare a acesteia, Dimitrie Gusti și-a ales mai mulți colaboratori, oameni de seamă ai diferitelor domenii. În acest mod 1-a cooptat pe Virgil Bădulescu, exponent de seamă al începutului educației fizice moderne din România.

Legea din 1921 privind înființarea Casei Culturii Poporului, în capitolul I articolul II, printre altele se prevedea ca scopul acestei instituții este: "să facă educația fizică și sanitară, precum și pregătirea pre și postregimentară a poporului". Conducerea acestei instituții va fi asigurată de un director general care va fi și șeful oficiului de educație fizică. Acesta va avea două direcții: direcția educației fizice și direcția sanitară.

În capitolul a III-lea al legii se vorbea de rolul educației fizice, care avea menirea de a pregăti pre și postregimentar obligatoriu si gratuit tineretul până la încorporare, iar în capitolul XI se prevede înființarea unui Institut Național de Educație Fizică (I.N.E.F.), ce trebuia să se ocupe cu pregătirea instructorilor de educație fizică. Continuând în această optică și având la bază această lege directorul general și întemeietorul Oficiului Național de Educație Fizică (O.N.E.F.), colonelul Virgil Bădulescu împreună cu Dimitrie Gusti încep activitatea acestei instituții în luna decembrie a anului 1922, având principal scop să "promoveze cercetarea științifică în domeniul educației fizice și al sportului și, totodată să contribuie la formarea unor specialiști în domeniul gimnasticii medicale".

În perioada imediat următoare Dimitrie Gusti, pe lângă preocupările cercetărilor monografice, devine tot mai preocupat de problemele studenților, cărora le dedică o mare parte din activitate. Astfel în anul 1927, în cadrul Universității București, la catedra de sociologie, pe care o conducea, înființează "Oficiul universitar", cu cinci secții: secția de informare și orientare academică, secția de orientare profesională, secția socială de autoajutorare studențească și de procurare de mijloace de existență, secția sanitară și educație fizică și secția distracțiilor. Sub influența acestui oficiu, ministrul instrucției P.P.Negulescu elaborează o reformă generală a învățământului, reformă care prevedea înființarea pe lângă fiecare universitate a unui institut de educație fizică.

Tot sub influenta "Oficiului universitar", rectorul Universității București, profesorul Nicolae Iorga pune în mod serios problema introducerii educației fizice în universitate. Întors în țară dintr-o vizită de studii în S.U.A., examinează cu multă atenție starea studenților de la noi și constată ca aceștia sunt slab dezvoltați fizic, bolnavi, cu deficiențe fizice, lipsiți de coordonare și că în caz de război nu-și pot face pe deplin datoria. În acest sens, împreună cu Virgil Bădulescu se i-a hotărârea instituirii, ca o prima măsură, a unui examen medical serios pentru depistarea studenților bolnavi și tratarea lor.

Încercând să dea un caracter și mai concret activității sale, profesorul Dimitrie Gusti se reorientează spre studiul monografic asupra satului românesc, de la începutul carierei sale. Astfel pornind în activitatea sa de la principiul că satele au dreptul la cultură și că sunt capabile să genereze cultură, formulează ideea despre menirea pe care trebuie să o aibă cărturarul în acest sens. Astfel în anul 1934 creează echipe studențești complexe care aveau menirea de a lucra direct cu marea masă de țărani în domeniul socio-cultural. În acest sens se formează 12 echipe de studenți care pleacă în 12 sate răspândite pe tot cuprinsul tarii.

Fiecărei echipe formate din 5-7 studenți, li se alătura cate un medic uman, un medic veterinar, un inginer agronom, o maestră de gospodărie, un absolvent al Academiei Naționale de Educație Fizică. Menirea profesorului de educație fizică era de a-i deprinde pe săteni să-și construiască unele baze sportive simple, să-i inițieze în tainele celor mai cunoscute sporturi, precum și să le trezească dragostea pentru o gimnastică igienică.

În anul 1937 activitatea de cercetarea monografică și acțiunea socială a echipelor studențești ajunge la o fază de maturizare, ce impunea metode noi de muncă și o nouă formă de organizare. În acest sens s-a extins și oficializat experiența echipelor studențești, prin crearea "Serviciului social", în cadrul căruia educația fizică și sportul erau denumite "Universitatea vie a vieții și muncii romanești".

O data cu noua constituție din 1938, Dimitrie Gusti organizează din nou Oficiul universitar, care prevedea un serviciu de educație fizică, turism și excursii științifice. Iată scopul și programul de lucru formulat de regulamentul Oficiului universitar:

întocmirea unei fișe antropometrice și medicale a fiecărui student;

la înscrierea la universitate fiecare student va alege sportul care dorește să-1 practice;

organizarea de Colegii Studențești Sportive pe facultăți, cu scopul de a promova sporturile de întrecere: fotbal, rugbi, lupte, alergări etc.;

organizarea de campionate și concursuri de întreceri Colegiilor Studențești pe facultăți;

organizare și propaganda în vederea dezvoltării turismului între studenți.

Înființarea echipelor studențești social-culturale a însemnat primii pași în domeniul sociologiei sportive. Dimitrie Gusti, în strălucita sa cariera de peste 60 de ani, desfășurată în slujba științei românești, și-a adus o contribuție considerabilă pe plan internațional, creând studiul sociologiei concrete.

1.4.4. Tendințe actuale de cercetare în sociologia sportivă

Conceptele de bază în sociologie s-au derulat cu încetineală la nivel instituțional pentru a recunoaște importanța socială și culturală crescândă a sportului și participanților la sport. Tendința la care sociologii dau prioritate pentru studierea muncii, în defavorul studiilor despre sport, jocuri, timp liber, justifică inerția multor dintre aceste discipline. Mai mult, sportul a fost văzut de mulți sociologi ca o dimensiune neproductivă, neserioasă a societății și culturii, dimensiune care nu merită atenția oamenilor de știință. În mod consecvent sociologia sportului a continuat să existe la marginea sociologiei, și studiind sportul în general, nu a putut sta în fața carierei unui om de știință din departamentul sociologie. De exemplu, în perioada 1998-1999 doar 149 (1,3%) din 11247 membri ai Asociației Sociologilor Americani (ASA) declarau “timpul liber/sportul/recreerea” ca una dintre cele trei arii de interes ale lor, și jumătate dintre ei și-au focalizat cercetările mai degrabă pe “timp liber” decât pe sport. Doar 37 membrii ai ASA identifică “timpul liber/recreerea sportivă” ca principalele lor cercetări și teme de predare (0,3% din membrii ASA). În anul 1998 la întâlnirea anuală a ASA au fost aproximativ 3800 prezentatori și coprezentatori, doar 20 au avut legături cu teme din sport în prezentările lor (Coakley J, Lever J 2000:2987).

Demersul metodologic este foarte diversificat. Datele cantitative și analizele statistice rămân populare, de asemenea diverse metode calitative și analize interpretative au căpătat o creștere a popularității, dacă nu calea dominantă de cercetare a domeniului. Etnografia și interviul în adâncime, de-a lungul analizei discursive și textuale, au apărut ca metodologii comune printre mulți specialiști care studiază sociologia sportivă și participarea la sport (Coakley, Donnelly 1999 apud Coakley, Lever 2000). Metodele cantitative au fost folosite mult mai des pentru studierea publicațiilor și problemelor în legătură cu modele sportive de participare, corelațiile atitudinale și comportamentale ale participanților și distribuția resurselor sportive în societate. Atât metodele cantitative cât și cele interpretative sunt folosite pentru a studia publicați și probleme în legătură cu socializarea, identitatea, sexualitatea, subcultura, corpul, durerea și insulta, devianța, violența, emoțiile, media, relațiile între genuri, homofobia, rasa și relațiile inter-etnice, forme sportive noi și alternative.

Capitolul 2

Motivație și socializare în sport

Nu mai trebuie să ne întrebăm dacă sportul, ca fenomen socio-cultural, influențează integrarea indivizilor în societate, acest lucru este bine cunoscut. O întreagă serie de alte întrebări se nasc din această perspectivă. Astfel de întrebări ar fi: cum influențează sportul integrarea în societate a indivizilor?, ce îi determină să practice sportul (sub diferitele sale forme)?, de ce practică anumite discipline sportive și nu altele? – sunt doar câteva dintre întrebările care afectează problematica participării la activități sportive.

Răspunsurile la aceste întrebări sunt atât de natură psihologică cât și de natură sociologică, și se găsesc în figura de mai sus. Sportul reprezintă un mediu socio-cultural în care participanții își adaptează pornirile interioare (motive) normelor impuse de mediul social în care se manifestă. Este vorba de motivele personale ale participării la activități sportive, motive în urma cărora participantul va învăța deprinderile, atitudinile, valorile și comportamentele care îi va permite să se integreze, prin sport, în societatea în care trăiește. Privite din perspectiva sportului, motivația și socializarea se succed, dar se și intercondiționează, fapt ce reiese și din figura alăturată.

Patriksson Goran – „Impactul sportului asupra socializării”, în Semnificația sportului pentru societate vol. II, pag 38-71, Editura CCPS București 1996

2.1. Sport și motivație

Activitatea pe care o desfășoară oamenii poate avea la bază diferite motive. Ele reprezintă reflectarea subiectivă a trebuințelor și a condițiilor de viață și muncă, și dau omului energie în încercarea sa de a-și realiza scopul. Motivele sunt „forțele interioare care stimulează activitatea” (Epuran 1968:18), iar motivația, înțeleasă ca un ansamblu de motive reprezintă „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnăscute sau dobândite, conștiente sau inconștiente, simple trebuințe biologice sau idealuri abstracte”. Astfel, conceptul de motivație se caracterizează prin două mari funcții: funcția energetică, de mobilizare la acțiune a individului, și funcția de direcționare a comportamentului spre realizarea unui anumit scop.

Gama motivațiilor poate fi descrisă se manifestă într-o mare diversitate de noțiuni: trebuința, impulsul, dorința, intenția, scopul, aspirația, idealul, interesul. Pentru a identifica un motiv trebuie să răspundem al întrebarea „de ce?”. În fața aceluiași obiect sau situații, diverși subiecți dau răspunsuri diferite și se orientează preferențial în funcție de motiv și preferințe.

În sport, marii sportivi au fost impulsionați în pregătirea grea și frustrantă pentru marea performanță, de o motivație intrinsecă (dorința de a fi cei mai buni, de a atinge forma sportivă optimă, de a realiza recorduri unice, dobândirea unor categorii de clasificare superioare, satisfacție produsă de caracterul dinamic, emoțional și variat al activității sportive, întărirea prestigiului echipei sau clubului din care face parte etc.) și nu de motivația extrinsecă (faimă, bani, bogăție, spirit de competiție încrâncenat și incorect, a învinge cu orice preț, inclusiv prețul degradării morale etc.).

Motivația pentru sport are multiple aspecte datorită atât faptului că însuși sportul se diferențiază pe niveluri de performanță, cât și faptul că el este practicat de indivizi de diferite vârste, diferite condiții de mediu geografic și cultural. Actualmente sportul nu mai este orientat preponderent în direcția performanței și competiției, astăzi se disting noi componente, cum ar fi auto-exprimarea sau aspectele profesionale ale sportului, de aceea apar forme noi de motivație cum ar fi distracția, experiența corporală, riscul, valorile estetice, comunicarea socială, integrarea socială etc..

Identificarea motivelor participării la activitățile sportive a fost o preocupare continuă a cercetătorilor. Astfel Michel Bouet, (apud Epuran 2001), propune următoarele categorii de motive, care-l determină pe individ să practice activități sportive:

Nevoia de mișcare, nevoia cheltuirii energiei, sentimentul puterii, cultul vigorii și al expansiunii;

Afirmarea de sine, dorința de a se cunoaște, nevoia de realizare, nevoia de a primi un rang în societate, nevoia de a fi aprobat, nevoia de prestigiu;

Tendințele sociale: nevoia de afiliere, cooperare, integrare în grup, securitate;

interesul pentru competiții: nevoia de măsurare a valorii, nevoia de a se opune altuia, nevoia de neprevăzut, nevoia de a simți tensiunea întrecerii;

Dorința de a câștiga: dorința de achiziție (primul loc, glorie, bani etc.); dorința de afirmare – realizare (cel mai bun, a se face bun sau remarcat, a se face acceptat), nevoia de dominare a altora; tendințe agresive în raport cu adversarul;

Aspirația de a deveni sportiv de elită: exigență față de propria pregătire, tendința de autoafirmare, interese materiale, dorința de a câștiga pentru club sau țară, copierea modelelor altor campioni;

Agresivitatea și combativitatea;

Gustul riscului;

Atracția aventurii;

Dragostea pentru natură;

Căutarea compensației, pentru echilibrare și completare, pentru compensarea frustrărilor vieții și depășirea inferiorității, sau pentru substituirea unei activități nesatisfăcătoare.

Cu toate acestea în urma unor studii efectuate (Brodkin, Duda, apud Patriksson 1996), s-a constatat că motivele diferă în funcție de vârstă. Astfel pentru cei mai în vârstă este mai puțin importantă „activitatea în echipă” și „plăcerea competiției” decât la cei mai tineri. Pentru copii este important să participe la activități sportive pentru a „face plăcere celor dragi”, pe adolescenți sau preadolescenți îi motivează „statusul social”, pe tineri și adulți îi stimulează „distracția”, în timp ce adulții peste 40 de ani, mai mult decât la alte categorii de vârstă, exersează din motive de sănătate.

Din această perspectivă putem afirma că în diferite momente ale vieții adeziunea noastră la activități sportive este angrenată de motive diferite, datorate și nivelului nostru de pregătire fizică. Astfel Puni diferențiază motivele după momentele evolutive ale practicării sportului:

Etapa inițială a pregătirii sportivului (etapa presportivă):

Necesitatea de mișcare a omului, mai ales a copilului;

Necesitatea îndeplinirii obligațiilor școlare;

Practicarea unei activități specifice mediului natural (apă pentru înot, munte pentru schi)

Etapa activității sportive individuale:

Trezirea și dezvoltarea interesului pentru sportul ales;

Descoperirea și manifestarea unor aptitudini pentru sportul practicat;

Trăirea succesului sportiv și dorința de a-l consolida;

Dorința de a obține o performanță bună;

Obișnuința formată, de a practica sportul în timpul liber, ca o necesitate;

Etapa măiestriei sportive:

Tendința atingerii și menținerii nivelului înalt al performanțelor și recordurilor;

Tendința evidențierii în concursuri internaționale;

Tendința de a dezvolta metodica sportului practicat și de a-i îndruma și pe alții.

În sportul de performanță, datorită caracteristicilor de activitate de limită, preocupările cercetătorilor au ocupat un loc aparte în tematica domeniului. În demersul lor științific cercetătorii au avut ca punct de plecare următoarele teorii generale ale motivației: teoria behavioristă (individul este motivat să acționeze pentru a primi „întăriri”/satisfacții și pentru a evita sancțiunea), teoria umanistă (individul este liber să aleagă direcția pentru dezvoltare personală, pentru „autoactualizare” Maslow), teoria cognitivă (individul nu acționează la condițiile externe sau la cele interne, ci mai ales la interpretarea pe care o dă acestora. Ei au nevoie să înțeleagă ambianța și să se arate competenți), teoria învățării sociale – reunește orientările behavioriste și cognitiviste (individul acționează atât pentru obținerea de beneficii cât și pe baza propriilor convingeri). O sinteză a acestor teorii este cuprinsă în modul în care psihologii și oamenii de sport privesc nu motivația în general, ci motivația de realizare, în cazul sportului de performanță.

Teoria motivației de realizare este printre cele mai actuale teorii de explicare a nevoii de realizare, ca fiind acel ceva care-i deosebește pe performeri de semenii lor (Epuran 2001:138). În concepția lui Wienberg & Gold , citați de Epuran, Holdevici, Tonița (2001) și Abele (2001), această teorie se expune prin următoarele trei perspective teoretice, mai influente:

– teoria realizării nevoilor,

– teoria atribuirii și abordarea social-cognitivă,

– teoria realizării scopului (sarcinii)

Începând cu teoria nevoii de realizare în anii 1950-1960, mari și mici realizatori în sport au fost găsiți să diferențieze, în orientarea dispozițiilor lor (motive pentru a realiza succese sau a evita eșecul), alegerea sarcini și reacțiile lor emoționale la succes sau eșec, așa cum a fost prezis de teorie.

Modelul atribuțional al realizării motivației a lui Bernard Weiner duce spre un număr considerabil de studii, începând din anii 1970 (Singler et. al. 1993 apud Abele, Alferman 2001:14910). “Atribuirea este procesul cognitiv prin care indivizii percep și explică propriile comportamente (autoatribuire) sau ale altora (heteroatribuire), în viața de toate zilele “ (Epuran, Holdevici, Tonița. 2001:139)

Din anii 1980 modalitățile social-cognitive au câștigat atenția în psihologia sportivă. Teoria realizării scopului, de perspectivă presupune că în contextul realizării ca sport și mișcare, indivizii sunt motivați pentru că ei doresc să demonstreze abilități sau competențe. Acesta poate fi realizat cu 2 tipuri de scopuri care sunt conceptualizate ca dispoziții:

– orientările spre efect sau ego-ul (orientare spre sine) sunt ușor excitate în situații competitive, cum ar fi sportul. Succesul sau eșecul depind de performanța altora și percepția abilităților se referă la abilitățile altora.

– sarcina scopului sau stăpânirea scopului, (orientare spre sarcină) vine în contrast, și se concentrează pe comparații individuale. Perceperea abilităților are referire de sine.

Rezultatele arată că orientarea spre sarcină este corelată cu motivația intrinsecă, cu multă plăcere în sport, cu persistența în fața eșecului și cu o selectare a sarcinilor de dificultate moderată. Indivizii orientați spre sarcină sunt mai mult decât cei realizați înalt. În contrast, indivizii orientați spre sine (self-oriented), mai ales când percep slab competiția, sunt predispuși spre a fi eliminați din sport, ei sunt mai înclinați să dezvolte frica și eșecul, ei accentuează corectitudinea în sport mai puțin în cazul indivizilor orientați spre sarcină. Orientarea spre sarcină este adoptată mai mult decât orientarea spre ego, de aceea ea este foarte recomandată.

Teoria realizării scopului, a focalizat de asemenea pe contextul socializării și impactul dezvoltării ei cu unul dintre celelalte feluri de scop. Se presupune că contextul socializării induce un climat motivațional unde chiar și competiția sau măiestria este accentuată. Cu toate acestea participarea motivației nu poate fi înțeleasă ca o stare, ci bineînțeles ca un proces trecând prin cel puțin trei faze (inactivitate, intenția de participare și începutul participării, adeziunea), acea nevoie specifică, suportul motivațional.

2.2. Sport și socializare

Acaparând mari mase de oameni, la diferite competiții majore, sportul își definește componenta sa socială. În acest context persoana asimilează o serie de reguli de comportament, sisteme de credință, și atitudini ale unei societăți sau grup social astfel încât ea să poată funcționa în cadrul acesteia. Acest proces Ann Birch (2000) îl denumește socializare. Giddens A. (2001) completează această definiție a socializării, precizând că aceasta este un fel “programare culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv influențele cu care intră în contact. Într-o abordare ontogenetică a copilului procesul de socializare cunoaște cel puțin două etape: este vorba de socializare primară, și socializare secundară (Iluț P. 2001:46). Socializarea primară este prezentată ca socializarea propriu-zisă, care are loc în copilărie, prin care individul devine membru efectiv al vieții sociale, achiziționând cunoștințe, deprinderi, valori, atitudini și comportamente umane – se interiorizează (internalizează) lumea socială. Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii și de distribuirea socială a cunoștințelor. Intrarea în socializarea secundară se realizează, în general, o dată cu trecerea de la pubertate la adolescență (are loc în speță trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă.

Literatura sociologică prezintă procesul de socializare din diverse perspective: Ann Birch menționează, dintr-o orientare ontogenetică, că dacă mai demult termenul de socializare se utiliza doar pentru vârsta copilăriei, mai nou se referă și la transformările din timpul vieții. Dintr-o perspectivă sociologică Goodman Norman prezintă socializarea secundară sub numele de socializare continuă, ca fiind o construcție pe învățătura anterioară (Goodman N 1992:122).

Privind din punctul de vedere al dezvoltării tineretului, mai mulți oameni de știință sunt de acord cu definirea a opt obiective în vederea deplinei socializări la vârsta adultă:

acceptarea propriului corp;

înțelegerea rolului femeii, respectiv, al bărbatului;

construirea relației cu alți oameni;

independența emoțională;

pregătirea în vederea unei profesiuni și a vieții de familie;

responsabilitatea socială;

crearea unui sistem de valori;

comportamentul moral.

De altfel încercările de a definii socializarea au fost multe și oglindesc implicarea a diferite discipline, fiecare orientare având specificul său:

pedagogic – s-a pus accentul adesea pe socializare formală, planificată;

psihologii se concentrează asupra factorilor individuali (personalitate, dezvoltare cognitivă):

sociologii au tendința de a accentua influența structurii sociale, iar

antropologii sociali dau adesea prioritate factorilor culturali (culturalizare).

Au existat multe propuneri de clasificare a diverselor teorii. O clasificare utilă a fost făcută de Hurrelman K. (apud Patriksson G. 1996), care identifică 7 modalități de abordare, pe care le compară între ele:

teoria învățării sociale;

psihanaliza;

teoria dezvoltării;

teoria ecologistă;

teoria sistemică;

teoria acțiunii;

teoria structurii sociale.

Dintre acestea s-au extras două dimensiuni fundamentale comune tuturor orientărilor teoretice: a) în ce măsură individul socializat este considerat a fi un element activ sau pasiv în procesul de socializare, și b) în ce măsură influența provine de al forțe individuale (organice) sau de al mediul ambiental.

În ultimii ani, a existat o marcată tendință spre teoriile integriste care accentuează importanța abordării individului ca parte activă într-un proces continuu de socializare, în care interacțiunea cu mediul este termenul cheie. Din această perspectivă același autor încearcă să prezinte complexitatea socializării definind-o ca pe „un proces de apariție, formare și dezvoltare a personalității umane în dependență și interacțiune cu organismul uman, pe de-o parte, și cu condițiile de existență socială și ecologică la un anumit moment al dezvoltării istorice a societății, pe de altă parte”. Este un proces care se desfășoară de-a lungul întregii vieți, care facilitează tranziția de la un rol la altul pe toată durata ciclului vieții. Sportul este deseori considerat un mediu ce contribuie la procesul de socializare a indivizilor, așa cum sunt și familia, colegii și prietenii, școala, comunitățile și mass-media

Odată cu apariția, în Anglia sfârșitului de secol XIX, noțiunea de sport a promovat un sistem de valori la care aderă și astăzi marii performeri, cum ar fi: manifestarea autodisciplinei, respectarea regulilor, acceptarea judecăților, manifestarea curajului fizic și psihologic și rezistența în fața adversității, sunt toate valori și calități tipice și foarte apreciate în sport. Totodată aceste calități sunt împărtășite și de alte instituții ale societății contemporane: familia, școala, economia. Iată de ce se consideră că sportul are un mare potențial în procesul de socializare. De altfel sportul mai este considerat o activitate ideală pentru „a antrena” comportamentul social.

În cadrul științei sportului, problematica socializării prin sport preocupă tot mai mulți specialiști, într-o abordare interdisciplinară, apărând întrebări de tipul: modelează sportul caracterul? Poate sportul preveni criminalitatea? Este activitatea fizică utilă în tratarea depresiilor?. Acestea sunt întrebări care afectează o mult mai mare paletă de domenii ale vieții sociale decât cea, doar, a sportului. Spre deosebire de alte domenii ale vieții care influențează socializarea, sportul se deosebește fundamental datorită gradului de implicare în activitatea sportivă. Dacă familia sau grupurile de joacă oferă, un mediu de socializare incipient, datorită faptului că în acel mediu crește și se dezvoltă copilul. Sportul trebuie mai întâi să devină un mediu pentru acel copil, abia mai târziu, în funcție de modul în care acesta aderă la activitatea sportivă respectivă, se va putea vorbi de o socializare datorată sportului. Astfel Schelin (apud Patriksson 1996) prezintă succesiv gradul de implicare al unei persoane în sport, proces constând din mai multe faze:

încercarea unui sport,

începerea unui sport,

continuarea sportului,

stabilirea la un sport anume.

Această diversitate a dus la apariția a două direcții noi pentru problema socializării. Este vorba de socializare cu ajutorul sportului – ne concentrăm, de obicei asupra efectelor participării sportive mai ales asupra altor sfere ale vieții; dacă sportul este util pentru altceva sau nu. Socializare în sport are în vedere ceea ce se învață în sport, fără a căuta neapărat utilitatea în afara sportului.

În cazul socializării pe calea sportului, cercetătorii concentrându-se mai mult au reușit să elaboreze unele modele teoretice. Modelul lui Kenyon a avut foarte mare influență, și se bazează pe teoria învățării sociale, având trei elemente centrale: calitățile personale, persoanele semnificative și situațiile sociale presupuse a afecta învățarea rolului sportiv. Mai târziu acest model a fost dezvoltat, în cooperare cu McPherson, pentru a include și sistemul social. Din această perspectivă, aspirantul de rol, care posedă un număr de calități personale, este influențat de persoanele semnificative (agenții de socializare), în cadrul diverselor sisteme sociale (școală, familie, prieteni și comunitate). În acest context, persoanele semnificative (părinți, prieteni, antrenori, profesori) pot să încurajeze și să susțină sau pot acționa ca modele de rol.

Pentru studierea modului de implicare a copiilor în sport, specialiștii au folosit două tipuri de cercetări: studii retrospective asupra elitei sportivilor adulți, și studii despre copii și tineret, în general. Astfel în investigațiile retrospective asupra sportivilor s-a constatat o vârstă fragedă de începere a participării în sport (6-8 ani), și faptul că mulți sportivi s-au lansat în alte sporturi decât cele în care sau specializat. O observație importantă este că performerii de elită au fost încurajați de timpuriu de mai multe persoane semnificative , în diverse contexte sociale: familie (mai ales tatăl), școala, club sportiv, prietenii.

Studiile efectuate pe copii arată tendințe asemănătoare, însă o observație importantă este că nu trebuie subliniată exagerat importanța agenților singulari de socializare. Efectul combinat, pozitiv și negativ al mai multor persoane semnificative este mult mai important în a explica de ce se implică sau nu copii în sport.

Socializarea „în” și „cu ajutorul” sportului și activităților fizice cuprinde un spectru larg de consecințe, de la învățarea deprinderilor motrice și a competenței sociale și până la însușirea de valori și norme. Indivizii socializați astfel au găsit un mediu social care are potențialul de a ameliora sau inhiba dezvoltarea personalității lor.

Problematica socializării prin sport este una dintre cele mai actuale teme ale sociologiei sportive. Noile direcții pe care le-a urmat acest subiect scoate la iveală o serie de probleme noi, cu care se confruntă copii angrenați într-o activitate sportivă de performanță. Studiile efectuate în societatea nord-americană scot în evidență situația copiilor care au lucrat din greu, s-au specializat devreme, au practicat refuzul ascetic și care nu au obținut succesul sunt frecvent în situația de a se simții incompetenți; ei se pot chiar învinui pe ei înșiși pentru lipsa lor de succes și pentru consecințele negative asociate cu acea lipsă de succes. Acest lucru se datorează însăși naturii sportului, care produce mai mulți “învinși“ decât “învingători”. Sociologii au identificat acest comportament ca “învinuirea victimei” și preferă să vadă dificultățile personale ale acestor copii ca pe o problemă publică care garantează un răspuns social. (Jay Coakley & co 1998).

O preocupare actuală a sociologilor este modul în care comportamentul uman, relațiile sociale și dezvoltarea individuală sunt legate de contextul social și cultural în care trăiesc oamenii. Se presupune în general că ceea ce se întâmplă în viețile oamenilor se leagă de deciziile pe care aceștia le fac. Dar se mai presupune că oamenii au rareori control complet asupra condițiilor în care iau decizii și că deciziile au frecvent ca rezultat consecințe neintenționate. Acest lucru este în special important în considerarea participării copiilor în sport.

În acest context un rol important în sportul de performanță, chiar și la copii, la avut antrenorul. Din cercetările făcute a reieșit că antrenorii au avut influențe puternice asupra sportivilor, în mai multe direcții. Printre acestea Coakley 1998 amintește:

unii antrenori au avut control total al vieții sportivilor, în măsura în care s-a dezvoltat o relație de dependență. Impactul acestor antrenori a fost cu siguranță mare, dar este improbabil ca influența lor să ducă la dezvoltarea autocontrolului și a independenței (în afară de cazurile în care sportivii s-au răzvrătit);

antrenorii fie le oferă sportivilor exemple bune de urmat, fie împărtășesc informațiile personale într-un asemenea grad încât sportivii au fost capabili de a-i folosi pe antrenori ca modele pentru a face propriile lor alegeri pentru restul vieții;

antrenorii au acționat ca sfătuitori sau susținători ai sportivilor ajutându-i să exploreze alternative, să se supună confruntărilor, să facă alegeri și să facă față consecințelor reușitelor și eșecurilor.

Fără a discuta dacă sportul este „bun” sau „rău”, suntem convinși că acesta produce consecințe pozitive și negative. Acest fel de raționament ridică următorul gen de întrebări: „ce condiții sunt necesare în sport pentru a determina consecințe pozitive?”. În general, numeroase studii indică „distracția” și „plăcerea” ca fiind cele mai importante motivații de participare ale tineretului în sport. La acestea se adaugă diferite tipuri de comportament atât a lor cât și a agenților de socializare.

Astfel Scanlan și Lewthwaite au constatat că „plăcerea” la tinerii luptători este legată de satisfacția părinților pentru performanța lor, de implicarea și interacțiunea pozitivă cu adulții. Brustard într-un studiu asupra practicilor de conducere în jocul de baschet, a constatat că sportivilor ai căror antrenori erau foarte încurajatori le plăcea mai mult sportul și echipa, decât sportivilor care aveau parte de o îndrumare mai puțin încurajatoare și mai punitivă.

Societatea Internațională de Psihologie Sportivă (ISSP) a elaborat o declarație de principiu (1992) asupra efectelor benefice de ordin psihologic individual, determinate de activitatea fizică de-a lungul vârstelor. Sunt menționate următoarele efecte benefice:

schimbări pozitive de autopercepție și stare generală de bine;

ameliorarea încrederii și conștiinței de sine;

schimbări pozitive ale stărilor sufletești;

eliberarea de tensiune, depresie și anxietate;

influență asupra stărilor de tensiune premenstruală;

ameliorarea stării mentale de bine;

gândire clară și alertă;

energie și abilitate crescute în activitatea cotidiană;

mai multă plăcere datorată exercițiului și contactelor sociale;

dezvoltarea strategiilor de abordare pozitivă.

Efectele socializării în sport sunt de apreciat mai ales într-o societate sedentară, unde prea mulți oameni sunt fizic inactivi. Într-o societate sedentară sportul devine din ce în ce mai important ca mediu de socializare în promovarea deprinderilor motrice primare, necesare unei vieți sănătoase. Efectele socializării prin sport vor fi mai puternice la cei care se implică în sport pe perioade mai lungi de timp și cu mai multă intensitate.

Problema socializării prezentată sub formele mai sus amintite, „în”, „prin” și „cu ajutorul” sportului, poate fi abordată și din alte perspective, cum ar fi: socializarea diferitelor categorii de vârstă – copii, tineri, adulți, vârstnici; socializarea diferită a fetelor față de băieți; socializarea persoanelor cu handicap etc..

Capitolul 3

Implicațiile sociale ale sportului

3.1. Femeia și sportul

Problematica femeii în contextul social este una de real interes pentru toți cercetătorii. Aceasta este indusă de deosebirile dintre femei și bărbați, și de rolul fiecăruia în societate. Actualmente, în literatura psihosociologică, tema femeii privită în contextul societal este denumită, după autorii americani (Giddens 2000) „gender”, definind din puncte de vedere sociologic, biologicul termen de „sex” masculin și feminin. De altfel problematica gender prezintă influența pe care diferențele sociale dintre femei și bărbați le au în special asupra femeii. Toată această înțelegere a femeii diferit față de bărbat pornește încă de la diferențele de natură fiziologică și biochimică. Astfel în toate țările există o serie de stereotipuri culturale, legate de categoria femeilor și de cea a bărbaților, conform cărora „bărbații sunt considerați mai agresivi, mai stăpâni pe sine și mai reci, mai ambițioși și mai competitivi, mai obiectivi și raționali, mai independenți și dominanți, în vreme ce femeile sunt văzute ca fiind mai tandre, mai emoționale și sensibile la sentimentele celor din jur, mai grijulii și mai puțin competitive, mai religioase, mult mai interesate de felul cum arată, mai vorbărețe și mai dependente” (Iluț 2000). În zilele noastre aceste deosebiri tind să fie tot mai puține. Amploarea pe care a luat-o mișcarea de emancipare a femeii, precum și acordarea femeii drepturi egale cu ale bărbaților, a dus rapid la implicarea tot mai mult a femeii în probleme alteori exclusiv masculine.

Una dintre cele mai acute forme de discriminare, de-a lungul istoriei omenirii, a fost manifestată asupra femeii. începând din perioada Greciei Antice rolul femeii în societate a fost de a crește copiii, a se ocupa de gospodărie și pentru sex. Începând cu anii 1960, odată cu inițierea mișcării feministe, implicarea femeii în societate a crescut considerabil. Astfel în anul 1960, în SUA erau încadrate în muncă doar un procent de 36% dintre femei, în 2005 ponderea lor a crescut la 58%, tot în minoritate față de încadrarea în muncă a bărbaților 71% (Census 2005 apud Woods R.B. 2007:210).

Sportul sub orice formă, competitiv sau sport pentru toți, a devenit o forță socială cu un impact major asupra societății și a condiției femeii. Toate aspectele generale raportate la condiția femeii în societate au fost particularizate și sportului. Așadar prezența femeii la activități sportive sau jocuri a fost semnificativ limitată. Cu toate acestea într-un domeniu dominat de puterea masculină, femeile participă la activități competitive încă din antichitate, activități destinate doar femeilor. Astfel în perioada Greciei Antice femeile participau la concursurile din cadrul Jocurilor Herei, organizate special pentru femei. Documente istorice arată, de asemenea că femeile Romane se angajau în curse de călărie sau înot. În Asia, femeile erau de asemenea, înfățișate luând parte la sport în sec. X-XII. În perioada Evului Mediu și al Renașterii, femeile au lăsat activitățile sportive deoparte, asemenea bărbaților. Dar secolele următoare sunt marcate de re-înnoirea interesului, până înainte de sfârșitul sec. XIX femeile vor deveni mult mai implicate în activitatea sportivă, înființând propriile lor cluburi.

Un rol deosebit de important în promovarea femeii în domeniul sportului, atât ca sportive, dar mai ales ca factori de decizie în funcții de conducere, îl are Comitetul Olimpic Internațional (CIO), ca for conducător al întregii activități sportive. Acesta cheamă la colaborare toți factorii implicați în mișcarea sportivă, pornind de la organizațiile sportive, autoritățile politice, puterea economică și presa, în vederea elaborării și promovării de programe pentru susținerea femeii în cadrul sportului.

Este adevărat că prima ediție a JO moderne din 1896 nu au fost deschise femeilor. Baronul Pierre de Coubertin, care a reînviat jocurile, a fost foarte mult un om al acelor vremuri și credea că jocurile trebuie, în mod tradițional, să rămână un „elogiu al sportului masculin”. Oricum reținerea lui Coubertin nu a putut opri complet femeile de la participare, de când ele au participat la competițiile de tenis și golf la JO din 1900. În anii care au urmat participarea feminină la competiția supremă Jocurile Olimpice, a fost din ce în ce mai mare, atât ca număr de participante cât și ca număr de discipline sportive.

În timpul celui de al II-lea război mondial societatea americană menționa o serie de cutume sociale care argumentau participarea scăzută a femeii americane la manifestările sportive (Woods R.B. 2007:211):

femeile nu sunt interesate

activitatea fizică rănește corpul femeii

femeile nu pot concura cu bărbații, în sport, așadar nu merită șanse egale

femeile care au talent, sunt, probabil, lesbiene.

Un succes important obținut de mișcarea pentru drepturile femeii a fost obținut în 1972, când Congresul American a ratificat Titlul IX (Title IX), conform căruia femeilor din SUA le-au fost acordate drepturi egale cu ale bărbaților:

„Nici o persoană din SUA nu poate fi exclusă de la participare, să i se refuze drepturile, sau să fie discriminată față de un program de educație sau activitate care primește ajutor financiar federal, pe bază de sex.”

În acea perioadă exista un mare dezechilibru în practicarea sportului între băieți și fete, în școală. Astfel în 1970 dacă pentru băieți școlarizați care practicau sportul în școală statul american cheltuia 99 cenți, pentru fete cheltuia restul de 1 cent. Articolul IX a marcat începutul unui puternic val de schimbări sociale, schimbări prezente pe terenul de luptă dintre cele două sexe.

Demn de menționat este meciul de tenis, cunoscut sub numele de „Bătălia sexelor” disputat în anul 1973 între Billie Jean King și Bobby Riggs. Meciul s-a terminat cu victoria lui King cu scorul de 6-4, 6-3, 6-3. Această victorie a convins, până și pe sceptici, că sportivele pot rezista presiunii psihice la cel mai înalt nivel, și că bărbații sunt cel puțin la fel de vulnerabili la nervi, ca și femeile. Trebuie să menționăm aici că Billie Jean King era o sportivă de 30 de ani, multiplă câștigătoare a turneului de la Wimbledon și a U.S. Open, în timp ce Bobby Riggs era un fost mare campion în vârstă de 55 de ani. Meciul s-a desfășurat în fața unui număr de 30472 spectatori, fiind până în zilele noastre meciul de tenis cu cel mai mare număr de spectatori.

Atragerea femeilor spre mișcarea sportivă a fost un proces îndelungat marcat de o serie de piedici de natură culturală sau politică. Cu toate acestea tot mai multe femei i-au cu asalt sportul, spărgând, chiar, normele societăților lor.

În anul 1992, la Barcelona, în cadrul Jocurilor Olimpice a fost evidențiat un fapt izbitor cu etica sportivă, când una dintre delegații a refuzat să defileze în urma unei sportive spaniole în timpul ceremoniei de deschidere. Un motiv în plus poate, când un an mai târziu, în 1993, în țările islamice, la Teheran, s-au organizat jocuri rezervate doar femeilor, fiind interzis accesul bărbaților, al fotografilor și televiziunii.

Totodată un aspect care punctează discriminarea la care au fost supuse femeile în unele state participante la JO, a fost prezența unor delegații naționale doar cu participanți bărbați. Astfel, la JO de la Barcelona 1992 un număr de 35 de delegații naționale din 172 prezente (deci un procent de 20,34% din total) nu prezentau nici o femeie în rândurile lor, în timp ce la JO de la Sidney din 2000 un număr de 23 de state, aproximativ 30%, din 123 de state participante nu au prezentat nici o femeie la start.

În anii care urmează Comitetul Olimpic Internațional își sporește eforturile de integrare a femeii în sport, cu șanse egale față de bărbat, adoptând o serie de reglementări care vor avea efectul scontat, doar pe termen lung.

În anul 1994 la Paris a avut loc Congresul Olimpic centenar, care a avut printre principalele teme rolul femeii în Mișcarea Olimpică. La finalul acestei manifestări s-a ajuns la concluzia că, în viitor, în managementul organizațiilor sportive, femeia trebuie să joace un rol mai important decât cel de până acum. În această direcție CIO hotărăște:

Comitetele Olimpice Naționale și Federațiile Internaționale să-și propună ca obiectiv atingerea până la 31 decembrie 2000 a cel puțin 10% din toate pozițiile din structurile de luare de decizie să fie rezervate femeilor, pentru ca până în anul 2005 procentul să ajungă la 20%;

Recomandă ca Federațiile Internaționale să i-a măsuri pentru a pregăti femei antrenori și conducători;

Dorește să organizeze consultări regulate despre probleme legate de progresul sportivelor din diferite țări;

iar în anul 1996 CIO adoptă următoarele propuneri:

Stadiul următor este ajungerea la impunerea strictă a unui principiu de egalitate între femei și bărbați, începând cu anul 2001.

Carta Olimpică va fi îmbunătățită punându-se accent pe menținerea egalității între femei și bărbați.

De altfel aceste propuneri au fost realizate punctual. În anul 2000, 12 femei au fost alese membre CIO. S-a îndeplinit obiectivul de 10 % (12 din 118). Suplimentar alte femei au fost nominalizate să servească în comisiile și grupurile de lucru ale CIO. Doamna Anita DeFrantz a fost aleasă vice-președintă IOC în septembrie 1997, prima dată în istoria Mișcării Olimpice când o femeie atinge această poziție.

Totodată, în anul 1999 Carta Olimpică a fost îmbunătățită prin includerea unei referințe explicite despre rolul femei în mișcare olimpică. Art. 2, paragraful 5 stipulează că: „(…) CIO încurajează puternic, promovarea femeii în sport la toate nivelele și în toate structurile, în mod particular în structurile administrative ale organizațiilor naționale și internaționale, cu privire la stricta aplicare a principiului egalității dintre femei și bărbați” („Sport Administration – Manual” – IOC, 2000).

Tot în anul 1994 la Brighton a fost organizată de către Consiliul Sportului din Marea Britania, cu sprijinul CIO, Conferința Internațională cu tema femia și sportul. Conferința menționa în mod expres problema a cum să se accelereze procesul de schimbare care va restabilii dezechilibrul femeilor față de participarea și implicarea lor în sport. Ca rezultat, a fost adoptată așa-numita „Declarație de la Brighton”, aprobată de 280 delegați din 82 țări, reprezentând mai multe organizații guvernamentale și neguvernamentale, NOC, Federații Naționale și Internaționale, și instituții educaționale. Conținutul acestei declarații este puternic orientat spre dreptul femeii de a se implica, cu drepturi egale și fără discriminare, în sport, atât ca participante cât și ca manageri (vezi anexa 5).

Participări feminine la JO

International Olympic Committee – „Women in the Olympic Movement”, ww.olympic.org, accesat în data de 11.04.2010

Datorită unor organisme internaționale și a unor personalități marcante din lumea sportului care sprijină și promovează femeia sportivă, cum ar fi Alice Millat, participarea femeii la J.O. este în creștere. O ascensiune lentă, o creștere nesatisfăcătoare deoarece a fost nevoie de un secol pentru a se ajunge de la un procent de 1,55% inițial în 1900 la Paris (deși o legendă spune că femeia a alergat în mod „neoficial” și la maratonul pentru bărbați la prima ediție) la un procent de 38,2% participare feminină din totalul sportivilor de la ediția Sidney 2000, sau 42% în cadrul ediției din 2008 de la Beijing

Depășind piedicile pe care mișcarea de integrare a femeii în societate prin/cu ajutorul sportului se află pe un trend ascendent, atât ca număr de participante cât și ca discipline sportive practicate. Vorbim aici de practicarea de către femei a unor discipline sportive, care cu doar câțiva ani în urmă erau practicate doar de bărbați. Menționez aici fotbal, hochei pe gheață, haltere, box, lupte, diferite stiluri de arte marțiale, multe dintre acestea devenind sporturi olimpice.

Sursa datelor este www.olympic.org/en/content/Olympic-Games/All-Past-Olympic-Games/

Din datele prezentate mei sus reiese o tendință clară, conform căreia ponderea femeilor participante la fenomenul sportiv se apropie de cel al bărbaților. Cu toate acestea este important să facem diferențieri în sportul de performanță și sportul pentru toți, precum și de amploarea pe care o au cele două forme de manifestare a sportului.

Raportându-ne la diferite culturi sau zone geografice putem identifica aspecte diferite de la o zonă la alta. Astfel, în SUA, într-un raport elaborat de Sporting Goods Manufacurers Association (SGMA), în anul 2003, femeile reprezintă peste 50% dintre practicanții de fitness, acest lucru în detrimentul bărbaților. Mai mult, chiar, femeile reprezintă peste 91% dintre practicanții de step, 73% dintre practicanții de exerciții aerobice, 71% dintre kick-boxeri, 62% dintre cei care fac exerciții de mers (walking) sau patinaj pe gheață, 58% dintre cei care practică badminton-ul sau rolele, 54% dintre cei care practică înot sau volei etc. (Woods 2007:215).

Studii realizate pe populația din Europa evidențiază o creștere ușoară a numărului de femei care practică exerciții fizice cel puțin odată pe săptămână. Eurobarometrul 334 din anul 2009 menționează o creștere a numărului de femei practicante de exerciți fizice față de Eurobarometrul 213 din 2004 cu aproximativ 0,15%. Procentul nu este mare, dar confirmă tendința care este în societate.

Populația din România se supune aceluiaș trend european sau mondial, doar că tendința este mai accentuată. Mă raportez la două studii realizate de companii diferite, la un interval de 6 ani. Este vorba de sondajul de opinie „Gallup sport”, realizat în 2003 de societatea americană de sondare a opiniei publice „Gallup”, și datele reieșite din Eurobarometrul pentru sport din 2009 (acesta fiind prima anchetă realizată la nivel european, la care participă și țara noastră). Tendința de sporire a numărului femeilor care practică exerciții fizice este de aproape 10% în perioada celor 6 ani.

Aspectul concret al acestei stări de fapte este ușor diferit. După eforturile depuse la toate nivelele pentru integrarea femeii în mișcarea sportivă, imaginea femeii continuă să fie diferită de cea a bărbatului. Astfel majoritatea studiilor care au inclus băieți și fete indică diferențe de gen în privința gradului de implicare în sport: mai puține fete sunt implicate în sport și o mai mare parte dintre ele tind să renunțe. Această tendință se poate explica prin procese de socializare diferite pentru cele două sexe.

Literatura sociologică menționează cercetări care arată că „studiul genului de către copii este aproape cu certitudine o practică inconștientă. Înainte ca aceștia să se caracterizeze pe ei înșiși cu claritate ca fiind băiat sau fată, ei primesc un set de semne preverbale. Cosmeticele pe care le folosesc femeile conțin parfumuri diferite de cele pe care bebelușul le poate asocia cu masculinitatea” (Giddens 2000). Abia la vârsta de doi ani copii au o înțelegere parțială a ceea ce este genul. Ei știu că sunt băieți sau fete, și pot, în general să-i catalogheze cu precizie pe ceilalți. Socializarea diferită fete-băieți este întreținută și de cărțile de povești, desene animate, televiziune etc. În aceste cadre bărbații erau antrenați în urmăriri pline de aventuri și activități în aer liber, care presupun independență și putere, iar fetele prezentate mai cu seamă în activități desfășurate în interior, găteau și făceau curățenie pentru personajele masculine sau îi așteptau să se întoarcă acasă.

Felul în care sunt crescuți copiii reflectă valorile și credințele părinților. Aceștia continuă să creadă că fetele sunt mai slabe, fragile și poate mai puțin potrivite pentru sport decât băieții. Asemenea concepții stau în mod conștient sau inconștient în spatele practicilor specifice de socializare a genurilor.

Alte studii arată că implicarea femeii în sport nu se concretizează doar în sporturile olimpice. MacClancy în 1996 (apud Archetti 2001) analizând un caz grăitor, și anume femeile (matadore) din corida spaniolă, arătă cum antropologii au acceptat fără nici un fel de problemă corida ca fiind exclusiv masculină, în ciuda faptului că de peste două secole femeile au fost matadore, asumându-și aceleași riscuri și purtând aceleași răni ca și matadorii masculini.

Brownell în 1995 a demonstrat că succesul internațional al sportivelor din China le-a permis acestora să reprezinte națiunea altfel decât reprezentantele femeilor vestice țările lor. Abilitatea de a suporta durere și sacrificiul ca valori feminine este parte dintr-un discurs național, transformând femeia chineză în modele naționale.

3.2. Sport și legislație

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sportul devine o activitate de sine stătătoare. Principalul factor care a dus la evoluția acestuia a fost introducerea sportului, sub formă competitivă, în învățământ. Noile programe școlare au creat cadrul legislativ adecvat instituționalizării activitățile de educație fizică, iar mai apoi a celor sportive. Diferențele de formă și conținut dintre cele două activități fizice a dus la diferențierea netă a acestora, creându-și astfel fiecare un cadru legal specific.

Sportul este prin definiție o activitate reglementată de reguli (legi) interne, după cum evidențiază Magnane (apud Dragnea 2002), faptul că sportul este „o activitate de loisir, …, practicată într-o manieră competițională, comportând reguli și instituții specifice”.

Extinderea socială a activităților sportive a dus la înființarea de structuri de conducere la nivel central, dar și local, structuri pe ramuri de sport – federații naționale și internaționale, care coordonează și controlează activitatea sportivă printr-un cadru legislativ într-o continuă adaptare al noile condiții, actualizare. Totodată în „domeniul sportului relațiile juridice îmbină în cadrul lor atât ordinea sportivă cât și ordinea de stat” (Alaphilippe F. apud Voicu Al-Virgil 1999:98). Astfel același autor consideră că legalitatea sportului se identifică în interiorul a trei zone:

1. Zona ordinei de stat – sau zona logisticii, se referă la administrarea mijloacelor economice ale sportului și la problematica răspunderii juridice sub diferitele ei forme, ceea ce conferă subiecților de drept, din raporturile juridice respective, garanția protecției drepturilor subiective prin forța coercitivă a statului. Având în vedere că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi, ordinea de stat încorporează și normele aparținătoare acordurilor internaționale la care noi am aderat și au obiect activitatea sportivă. Dintre aceste tratate europene amintim: Convenția Europeană privind violența și ieșirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal – din 19 august 1985, Convenția Anti-Doping – 1984, Charta Europeană a Sportului și Codul eticii sportive – 16 mai 2001, Charta Olimpică intrată în vigoare în 4 iulie 2003.

2. Zona terenului de sport – reprezintă zona în care sportul se manifestă concret și în care ordinea sportivă pare să dețină monopolul. În această zonă legalitatea statului nu are de ce să intervină, decât în condițiile în care, în timpul desfășurării activităților sportive s-ar încălca nu doar reglementările sportive ci și normele generale ale dreptului cu caracter imperativ. Normele care guvernează această zonă, regulile de joc, trebuie să satisfacă cerința de apărare a drepturilor subiective ale participanților, și nu în ultimul rând, garanția că activitățile sportive nu vor perturba ordinea și regulile de conviețuire socială. Totodată prin regulile de joc, în activitatea sportivă, trebuie ocrotite și promovate valori ca de pildă: viața, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea, dreptatea, echitatea, libertatea etc..

3. Zona instituției sportive – este o zonă complexă, eterogenă în care acționează structurile internaționale. Fiecare unitate elementară, federație, C.I.O. (Comitetul Olimpic Internațional), A.C.N.O. (Asociația Comitetelor Olimpice Naționale), asociația continentală a C.N.O. (Comitetul Național Olimpic) etc. își găsește locul aici. Ea se organizează și funcționează, stabilindu-se material și juridic pe teritoriul unui stat. Structurile internaționale ale sportului au două caracteristici și anume: sunt organizații neguvernamentale și au primit o investitură sportivă.

3.2.1. Legislația sportivă în România

Prezentare realizată mai sus este foarte analitică, în realitate cel trei zone de manifestare a ordinei sportive își intersectează specificul în cadrul activității sportive, dând naștere unui cod de conduită și reguli de organizare bine determinate. Cu toate că în România exista activitate competițională încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cele mai importante acte normative care au reglementat activitatea de educație fizică și sport, au apărut începând cu anul 1921, și , s-au manifestat în zona ordinii de stat și cea a instituției sportive. Este vorba de legea „Casei culturii poporului”, care prevedea „că această instituție are ca scop de a înfăptui pregătirea fizică pre- și postregimentară a poporului, precum și pe acela de a înființa o instituție națională de educație fizică”. La 15 iunie 1923, având la bază propunerea Ministerului de război privind prima lege pentru „organizarea educației fizice și pregătirii militare naționale”, a fost promulgată „Legea pentru educație fizică”. Odată cu aceasta se oficializează statutul Institutului Național de Educație Fizică (INEF) care funcționa din luna noiembrie 1922, și a Oficiului Național pentru Educație Fizică (ONEF), ca organism oficial de stat menit să conducă activitatea de educație fizică și sport, organism acreditat pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice.

Alte acte normative care au influențat evoluția sportului românesc de-a lungul timpului au fost:

1940 apare legea cu privire la constituirea „Organizației Sportului Românesc”, în locul U.F.S.R. și a celor 22 de federații ale sale. OSR-ul a înlocuit federațiile pe ramuri de sport cu directoratele;

1946 Legea Educației Fizice, cu privire la înființarea Organizației Sportului Popular (OSP), ca organizație unică de conducere a mișcării sportive de masă și de performanță din România;

1967, 28 decembrie a fost adoptată legea nr. 29 cu privire la dezvoltarea educației fizice și sportului prin care cele două activități au fost proclamate „Activități de interes național”, act normativ republicat în anul 1977 și a fost în vigoare până în anul 1990;

1973, 28 februarie – 2 martie, în cadrul plenarei C.C. al P.C.R. se adoptă „Hotărârea cu privire la dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului”.

După evenimentele din 1989 legislația sportivă de la noi din țară a suferit o continuă modificare, în încercarea de a găsi o modalitate de a ieși din haosul politic, economic și social care a marcat și mișcarea sportivă. Drept urmare, în luna martie 1990, i-a ființă Ministerul Sportului ca organism de control al mișcării sportive în locul C.N.E.F.S., apoi în baza H.G. nr. 307/1991 acestuia i se alătură și departamentul de tineret – Ministerul Tineretului și Sportului. Continuând etapa de instabilitate juridică, mișcarea sportivă și Ministerul Tineretului și Sportului își desfășoară activitatea în baza prevederilor cuprinse în următoarele Hotărâri de Guvern: 800/1992, 28/1993, 462/1994, 405/1997 și 239/2000.

Unul dintre cele mai importante acte normative privind democratizarea cadrului juridic care coordonează sportul, a fost Ordinul ministrului tineretului și sportului nr. 510 din 10 noiembrie 1994 prin care se aprobă normele care reglementează organizarea și funcționarea cluburilor și asociațiilor sportive de drept privat. Astfel, conform art. 6 alin 2 ale „Normelor generale privind organizarea și funcționarea cluburilor sportive” și conform art. 1 alin. 1 al „Normelor generale privind organizarea și funcționarea asociațiilor sportive”, norme anexe ale Ordinului sus menționat, „Cluburile sportive persoane juridice de drept privat se înființează în conformitate cu procedura stabilită de Legea nr.21 pentru persoanele juridice (Asociații și fundații) din 6 februarie 1924, respectiv „Asociațiile sportive sunt persoane juridice constituite în baza dreptului de liberă asociere a cetățenilor, potrivit procedurii stabilite de Legea nr. 21 pentru persoanele juridice, din 6 februarie1924” (Voicu Al. 1999:94).

Începând cu anul 1995 sistemul de învățământ plasează educația fizică și sportul printre obiectivele generale ale educației, acordându-i un deosebit de important rol în societate. Astfel Legea Învățământului nr. 84/1995, la art. 45 menționează că „unul dintre obiectivele educației este de a asigura dezvoltarea armonioasă a individului prin educație fizică și practică sportivă”.

Cristalizarea concepției post-revoluționare s-a realizat prin legea 69/2000, „Legea educației fizice și sportului”, care, pentru prima dată în istoria activităților fizice reglementează locul și rolul sportului în societate, formele de organizare, statutul structurilor sociale de drept privat (federații, cluburi sau asociații), recunoscându-se sportul ca factor de civilizație și integrare socială. Din această perspectivă activitatea sportivă, prin legea 69/2000 România, se aliniază cerințelor Consiliului Europei, prevăzute în convențiile elaborate și promulgate de statele membre.

Însă cadrul juridic al sportului este și în continuare în schimbare, punându-și amprenta pe forma de organizare, nu pe conținut. Astfel în baza O.U. 64/28.06.2003, pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale si a unor instituții publice, hotărăște la art. 12 înființarea Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului prin reorganizarea Ministerului Educației si Cercetării, precum si prin preluarea activității de tineret de la Ministerul Tineretului si Sportului, care își încetează activitatea. În urma acestei hotărâri, și având la bază mai sus menționata O.U., Guvernul României promulgă la data de 3 iulie 2003 H.G. nr. 759 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Sport, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și în coordonarea directă a primului-ministru. Astfel Agenția, conform art.3, preia toate atribuții Ministerului Tineretului și Sportului, și deci va asigura aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul sportului (art. 1 alin.2). În teritoriu această descentralizare se transpune prin organizarea Direcțiilor Județene pentru Sport, departamentul de tineret trecând în grija Inspectoratelor Școlare Județene.

Direcțiile actuale urmate de legislația sportivă din țara noastră sunt orientate către alinierea cu legislațiile statelor membre ale Consiliului Europei, și toate împreună depun mari eforturi pentru a generaliza, sau europeniza legislația, în special în domeniul sportului. De aceea Guvernul Român sprijină sportul, privit ca fenomen socio-cultural cu reale influențe în viața cotidiană a individului; și totodată aderă la:

garantarea „dreptului individului la practică sportivă” (Recomandarea nr. R (92) 13 a Comitetului Miniștrilor către Statele Membre, art.4), și

obligația prin care „să se asigure fiecărei persoane, care își exprimă interesul și manifestă abilitățile necesare, posibilitatea de a-și îmbunătăți propriul standard de performanță sportivă și să atingă nivelele dorite ale realizării personale și nivelele de excelență recunoscute public” (Carta Europeană a sportului, art. 1, alin. I, paragraf c), adică performanța motrică maximă personală, și performanța sportivă recunoscută public (record mondial, olimpic etc.).

3.2.2. Legislația sportivă Europeană

Orientările europene în domeniul sportului denotă rolul jucat de către fenomenul sportiv în peisajul social al noilor structuri politice. Forul conducător suprem este reprezentat de Consiliul Europei, iar ca organ legislativ Comitetul Director pentru Dezvoltarea Sportului (CDDS) organizează cooperarea sportivă prin parteneriat între organismele guvernamentale. Consiliul Europei coordonează activitatea guvernelor statelor membre având la bază următoarele obiective generale:

constituirea unității europene pe baza principiului democrației, respectării drepturilor fundamentale ale individului, protecției minorităților, toleranței;

asigurarea coeziunii sociale a continentului;

punerea în valoare a rădăcinilor comune, a dinamismului, a bogăției și diversității culturale moștenite de Marea Europă.

În domeniul sportului Consiliul Europei, având la bază obiectivele generale prezentate mai sus, urmărește să promoveze sportul și beneficiile pe care acesta le poate oferii societății, prin intermediul unei politici bazate, în întreaga Europă, pe aceleași principii. Ca atare întreaga activitate s-a concentrat asupra caracterului social al sportului și asupra efectelor pe care acesta le poate avea asupra individului (aflat în diferite situații – sportiv, spectator, antrenor etc.).

Rezultatele activității comune a guvernelor statelor membre sunt concretizate într-o serie de documente și programe care prin conținutul lor să invite la practicarea exercițiilor fizice și sportului, respectând valorile etice ale unui comportament sportiv. Astfel printre cele mai importante documente, privind activitatea sportivă, elaborate de structurile europene, menționăm:

1. Carta Europeană a Sportului (1992) oferă cadrul pentru o politică a sportului, la care au subscris toate statele europene. Ea servește ca referință pentru autoritățile publice și organizațiile sportive. Guvernele au obligația de a „coordona structurile răspunzătoare pentru dezvoltarea și promovarea sportului, luând în considerație toate domeniile deciziei și planificării politice precum: educația sănătatea, serviciile sociale, urbanismul și planificarea regională, mediul înconjurător, artele și serviciile sociale, recreative, asigurând ca sportul să fie o parte integrantă a dezvoltării socio-culturale. Coordonarea privește dezvoltarea atât a sectorului public cât și a sectoarelor voluntar și privat, la nivel central, regional și local, cu scopul îndeplinirii obiectivelor prezentei Carte” (Carta Europeană a Sportului: art.13, alin 1.)

În conformitate cu Carta:

Sportul trebuie să fie accesibil tuturor;

Sportul trebuie să fie practicat în sănătate și siguranță deplină;

Sportul trebuie să fie practicat cu loialitate, toleranță și satisfacție;

Sportul trebuie să fie practicat în respect față de mediul înconjurător.

Carta Europeană a Sportului este completată de Codul Eticii Sportive, care așează fairplay-ul în poziție centrală, ca element constitutiv și valoare intrinsecă a sportului.

2. Programul SPRINT – (SPort Reform, INovation & Training) este un program de asistență destinat noilor state membre din Europa Centrală și de Est, care doresc să-și democratizeze și modernizeze politicile sportive, structurile și managementul și să-și inițieze actorii din mediul sportiv în spiritul regulilor activităților asociative. Programul cuprinde o serie de stagii profesionale de formare, seminarii și ateliere, programe de schimburi și audieri asupra reformelor legislative.

3. Carta Europeană a Sportului pentru Toți (1976). Proclamat în 1975, conceptul „Sportul pentru Toți” este expresia fundamentală a filozofiei Consiliului Europei despre sport. Fiind la originea procesului de democratizare, fără precedent a sportului din Europa occidentală, această viziune generoasă cuprinde în acest moment întreaga Europă. El este completat de utilizarea pe o scară tot mai largă a EUROFIT, o metodă ușoară de măsurare a aptitudinilor fizice a copiilor și adulților.

4. Manifestul de la Lisabona – adoptat de Miniștrii Sportului în 1995, Manifestul pledează în favoarea activităților fizice, adaptate la nevoile tinerilor în interesul stării de bine a acestora.

5. Convenția Anti-Doping (1989), datorită căreia statele semnatare cooperează în lupta împotriva dopingului, în mod particular prin programe de control. Convenția conține o listă de referințe a substanțelor interzise, completată periodic de către un Grup de Monitorizare. În colaborare cu Comisia Uniunii Europene, a fost realizat un dosar cu materiale informaționale și educative – Europack – pentru difuzarea în școli și organizații sportive.

6. Convenția Europeană asupra Violenței Spectatorilor (1985) oferă măsuri practice pentru asigurarea securității și siguranței spectatorilor pe timpul meciurilor (vânzarea alcoolului, separarea grupelor de suporteri rivali, puncte de control pentru verificarea spectatorilor înainte de începerea meciurilor importante …). Aplicarea acestei convenții este urmărită de un Comitet Permanent.

7. Având la baza principiul toleranței, proclamat la Reuniunea de la Viena, Consiliul Europei ține cont de potențialul educativ al sportului și de efectele antrenante ale spectacolului sportiv, pentru a canaliza forțele latente către activitățile dinamice care vizează crearea unei comunități sportive bazate pe toleranță.

8. Cercetările prezentate la ultima Conferință a Miniștrilor Sportului au scos în evidență aportul considerabil al sportului pentru societate (sănătate publică, integrare socială și impactul economic). În lumina acestor rezultate, statele membre s-au angajat în susținerea componentelor pozitive și constructive ale activităților fizice și ale sportului.

9. „Sport for all” Clearing House, creat de către autoritățile belgiene în anul 1974, finanțat în parte de către Consiliul Europei, este o bază de date cu informații sportive ca re colectează și difuzează cu regularitate informații asupra activităților CDDS și asupra evoluției politicii sportive din Europa, grație rețelelor europene a experților în informația sportivă SIONET și cercetare SRONET. Informațiile culese de către Clearing House reprezintă date despre organizațiile sportive, infrastructura sportivă, formarea cadrelor, finanțarea sportului, campaniile „Sportul pentru Toți”, sportul pentru grupări speciale ca handicapați, familii, tineri, imigranți, huliganism, doping, planificarea sportului, sportul în școală etc..

3.2.3. Carta Olimpică

Carta Olimpică reprezintă documentul reglator al întregii activități olimpice. În conformitate cu aceasta, Comitetul Olimpic Internațional (CIO) conduce întreaga mișcare olimpică. Conform celui de al 9-lea principiu fundamental al Olimpismului, Carta Olimpică reprezintă „codificarea Principiilor fundamentale, a regulilor și a textelor de aplicare adoptate de CIO. Ea guvernează organizațiile și funcționarea Mișcării Olimpice, și fixează condițiile celebrării Jocurilor Olimpice”.

Unul dintre scopurile Olimpismului este și acela de a pune mai presus de orice, sportul în serviciul dezvoltării armonioase a omului, în vederea încurajării construirii unei societăți pacifiste, preocupându-se de păstrarea demnității umane. Sub acest auspiciu mișcarea olimpică își dorește să contribuie la formarea unei lumi pașnice, mai bune, prin educarea tineretului prin mijloacele sportului, fără nici o discriminare și în spiritul olimpic, care presupune înțelegere reciprocă, spirit de prietenie, solidaritate și fairplay. Toate acestea sub semnificația înlănțuirii celor cinci cercuri olimpice, reprezentând sportivii olimpici de pe cele cinci continente.

Pe plan mondial, întreaga activitate sportivă este organizată și coordonată de către Comitetul Internațional Olimpic, având la bază „Carta Olimpică”, având în subordine o serie de organisme, constituite în asociații și federații internaționale, cum ar fi: Asociația Comitetelor Olimpice Naționale, Asociația Federațiilor Internaționale Olimpice de Vară, Asociația Federațiilor Internaționale de Iarnă, Asociația Generală a Federațiilor Internaționale de Sport etc..

3.3. Sport și mass-media

Într-o perioadă marcată de profunde transformări pe plan mondial, mass-media ca principală sursă de informare, dar și de dezinformare, joacă un rol covârșitor. Mass-media sunt definite drept „organizații pe scară largă care folosesc una sau mai multe tehnologii (n.n. tiparul, radioul sau televiziunea) pentru a comunica cu un număr mare de oameni („comunicații de masă”)” (Oxford – Dicționar de sociologie 2003), sau „totalitatea mijloacelor de informare a maselor” (DEX 1998). Comunicațiile de masă sunt implicate în multe aspecte ale vieții noastre sociale. Mediile de informare precum televiziunea și ziarele exercită o mare influență asupra experiențelor noastre și asupra opiniei publice

În zilele noastre, când „informația înseamnă putere”, presa a devenit a patra putere în stat. Aici desigur putem aminti rolul jucat de media în războaiele din Golf sau Afganistan, evenimentele din data de 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, sau de evenimentele din 1989 din România, considerată a fi prima revoluție transmisă în direct de o televiziune, de informările cu ocazia altor eveniment de pe mapamond sau locale. Proporțional cu evoluția societății, s-au diversificat și nevoile la care trebuie să răspundă mass-media. În vederea menținerii unei audiențe de masă, marile corporații s-au orientat spre promovarea industriilor de loisir prin cele mai diferite mijloace. Astfel pe lângă televiziune și ziare, mass-media înseamnă și jocuri video, filme, reviste, reclame etc.. În antiteză „Școala de la Frankfurt”, numind „industria culturii” aceleași mijloace media „neexigente și standardizate, subminează capacitatea indivizilor de a gândi critic și independent. Arta dispare, copleșită de comercializare – cele mai mari hituri ale lui Mozart” (Giddens 2000).

Oamenii au simțit mereu nevoia de a comunica și de a avea informațiile stocate astfel încât să le poată folosi și să le poată transmite generațiilor următoare. Dezvoltarea limbajului și evoluția materialelor pe care oamenii le foloseau au dus la apariția tiparului.

Presa fixă (tiparul), a apărut pentru prima dată în China și a fost folosită în Asia de Est înaintea lui Gutenberg. Coreenii și chinezii cunoșteau tiparul cu litere mobile, dar datorită complexității alfabetului folosit, tiparul cu litere mobile nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renașterii (Wikipedia).

Johannes Gutenberg a fost un renumit inventator german și a avut o contribuție remarcabilă la tehnologia tiparului, fiind acreditat cu inventarea unui nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile, cu crearea aliajului folosit pentru acest tip de matrițe și cu realizarea unei întregi serii de cerneluri pe bază de uleiuri. Gutenberg a introdus metode eficiente pentru producerea în masă a cărților, ducând la o creștere masivă a numărului de texte scrise în Europa. Prima sa lucrare importantă a fost “Biblia lui Gutenberg”produsă în masă, începând cu 23 februarie 1455 (Wikipedia).

Privind comunicarea de masă dintr-o perspectivă evoluționistă, putem să delimităm câteva momente. Astfel ziarele în forma lor actuală derivă din pamflete și foi cu informații tipărite și puse în circulație în anul 1700 Ziarele au devenit „cotidiene”, cu mii sau milioane de cititori, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ziarul a reprezentat un eveniment de importanță fundamentală în istoria mediilor de informare moderne, datorită faptului că el cuprindea multe tipuri diferite de informații într-un format redus. Diversitatea, dar și volumul informației prezentate de acestea a evoluat până în stadiul de “Daily me”, adică informația mea preferată zilnică.

Un alt moment marcant în evoluția mass-media, și poate cel mai eficient, îl reprezintă televiziunea, care este o invenție a perioadei interbelice, deși primele principii au început să se studieze din secolul al XIX. Imediat după terminarea războiului apariția televizoarelor se face într-un ritm alert, astfel că în 1951, în Statele Unite existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie, 3 televizoare la acelasi număr de locuitori. În 1951, televiziunea apare și în țări considerate drept sărace, cum ar fi Cuba, Mexic sau Brazilia (Wikipedia).

Anul 1960 a reprezentat începutul avântului luat de televiziune în detrimentul ziarului. În acea perioadă în Marea Britanie se vindeau, în medie 112 ziare pentru fiecare 100 de familii, dar raportul a scăzut constant începând cu acea dată. În zilele noastre, mai puțin de 90 de ziare sunt vândute pentru fiecare 100 de familii. Au scăzut îndeosebi vânzările către adulți și tineri.

Influența din ce în ce mai mare a televiziunii reprezintă probabil cel mai important eveniment din cadrul mediilor de informare din ultimii 30 de ani. Practic s-a constatat că, în medie, într-o familie nord-americană sau vest-europeană programele de televiziune sunt urmărite în medie 5-6 ore zilnic, desigur de către diferiți membrii ai familiei și la ore diferite. În strânsă legătură cu personajele și povestirile din filme și programele TV, sunt jocurile, despre care Provenco spune că „au devenit o parte cheie a culturii și experienței copilăriei”(în Giddens 2000). Actualmente televiziunea este considerată principala preocupare pentru petrecerea timpului liber, precedând alte moduri de relaxare, cum ar fi: vizitarea prietenilor, practicarea sportului, concerte, teatre, cinema, activități de socializare, citit etc..

Rolul și amploarea televiziunii în societate au devenit atât de mare încât, după cum apreciază McLuhan, se creează „satul global” – în care știrile de la televizor transmit la nivel global informația, instantaneu, la milioane de oameni. Astfel oamenii din întreaga lumea văd aceleași știri, în desfășurare și din acest motiv participă la acest eveniment, realizându-se o nouă formă de interacțiune socială „cvasi-interacțiunea mediată” – mai limitată, mai îngustă și direcționată într-un singur sens decât interacțiunea socială obișnuită. De altfel, indiferent în ce mod se manifestă, Mills C. Wright menționează faptul că mass-media are două caracteristici: în primul rând, foarte puțini oameni pot comunica cu un număr mare de oameni; și în al doilea rând publicul nu are mijloace efective de a răspunde (Dicționar de sociologie 2003, pag.552).

Presa scrisă și audio-video în peisajul sociologiei sportive transformă spectatorul activ din tribunele stadioanelor într-un admirator pasiv. Ziarele, revistele radio-ul, televiziunea, internet-ul aduc informația sportivă acasă fără nici un efort fizic, consumatorii fiind pasivi, din acest punct de vedere. Dacă cu câteva decenii în urmă informația se învechea de-a lungul drumului, acum televiziunea și internet-ul prezintă aceiași competiție sportivă în direct, simultan în peste 200 de țări, cum ar fi cazul transmisiilor directe de la Jocurile Olimpice (de vară sau iarnă), Campionatul Mondial de fotbal, Turul ciclist al Franței (Coakley, Lever 2000:2985); Jocurile Olimpice de la Sidney sau adresat unui număr de peste 3,5 miliarde de telespectatori din întreaga lume.

Prin aceste acțiuni media nu doar relatează știri, ci și promovează discipline sportive sau sportul ca întreg. Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale sau Europene, meciuri de retragere din activitatea competițională a diferitelor personalități sportive, reprezintă evenimente sportive care determină o vizibilitate sporită în mass-media și plasează sportul respectiv în atenția publicului. Este foarte ilustrativ evenimentul sportiv „Meciul promoțional de handbal Europa – România” și tragerea la sorți a grupelor finale ale Euro 2000 la handbal, care a impus o popularizare a handbalului. Evident după acest eveniment selecționata României a devenit cunoscută publicului larg, iar handbalul a intrat în sferă de interes. Alina Dobrin și Cristina Dogaru au devenit VIP-uri tocmai fiindcă evenimentul a fost bine mediatizat (Iancu Ivana 2000).

„Sport Administration – manual”, International Olympic Comittee

Nevoia de modele cu care spectatorul să se identifice, sunt fenomene exploatate la maxim de mass-media, de aceea aceasta poate crea „eroi” accentuând valoarea sportivului și a performanțelor sale. Acest raport direct, media – sportiv, poate induce sportivului un comportament de VIP, caracterizându-se prin: libertăți pe care restul echipei nu și le poate permite, în cazul sporturilor de echipă : contestă decizia arbitrului, acuză media etc..

Rolul presei este, de asemenea, foarte important în completarea statutului de VIP al sportivului sau antrenorului. Chiar dacă percepția faptului relatat este negativă, publicul asimilează imaginea Vip-ului din sport cu aceea a unui individ normal care are și defecte, ceea ce apropie publicul de vedetă, și trezește interes, acestuia fiindu-i urmărită evoluția. Negativă sau pozitivă, vizibilitatea în media poate crea nume sau le poate da uitării. Așadar media, de orice tip, nu poate fi ignorată, ci trebuie cultivată. Sportul, în momentul actual, nu poate exista fără mass-media. De asemenea media are avantajul unei audiențe sporite pentru transmisiile sportive ceea ce îi aduce câștiguri substanțiale. Deseori nu contează rezultatul meciului, ci impactul pe care sportul respectiv îl poate avea asupra publicului. Cea mai importantă este, însă, calitatea de show a sportului respectiv, spectaculosul, ineditul.

Nu practicarea în sine a unui sport devine importantă, ci calitatea de spectacol, în sine a competiției sportive. Această realitate este argumentată chiar de piața televiziunii care oferă o sursă extrem de importantă pentru finanțarea sportului, din perspectiva drepturilor de difuzare. Totodată media a format arhetipul cultural al sportivului de performanță: sportiv cumpărat cu milioane de dolari, care vine la antrenamente, care se îmbracă la celebre case de modă. Astfel pentru public nu calitățile morale, intelectuale sau caracterul sunt importante, ci calitatea de marfă bine vândută pe care o reprezintă sportivul respectiv (Iancu Ivana 2001:65)

În România media se manifestă, în principal în trei forme: presa scrisă, radio-ul și televiziunea. Este demn de remarcat faptul că majoritatea ziarelor sunt prezentate și pe internet, acesta reprezentând noul mijloc media care acaparează toate mediile existente. Acum în an olimpic media națională este preocupată de promovarea filozofiei olimpice. Emisiunile pe teme olimpice ale Societății Române de Radiodifuziune și TVR – parteneri ai COR – sub motto-ul „Împreună pentru succesul olimpic” au produs în rândul iubitorilor de sport o conștientizare a rolului și importanței ca fenomen social al sportului, a valorii acestuia, sub toate aspectele, și nu în ultimul rând ca factor educativ bazat pe un patrimoniu de sportivi și campioni, cu rol de model pentru tânăra generație. Pe plan local, posturile de radio și televiziune acordă spații semnificative emisiunilor pe teme de sport, cu evocarea momentelor de glorie, din trecutul nu prea îndepărtat.

Presa scrisa – Ziarul „Sportul”, a fost primul ziar de sport din România apărut în luna octombrie 1880, la București, care a permis afirmarea, ca o individualitate distinctă, a presei. Trebuie menționat, totodată, că presa sportivă românească s-a aflat în prim-plan și prin constituirea, la 3 decembrie 1924, a Asociației Presei Sportive, la acea dată puține fiind în lume țările care aveau o astfel de organizare a presei.

În România exista o presă specializată sportivă, săracă. Aceasta este reprezentată de cotidienele de specialitate “Pro Sport” și ”Gazeta Sporturilor” și de revista lunară “Sport”. Conținutul acestora îl reprezintă în proporție de 75-80% știrile din fotbal, transferurile și numirile de antrenori sunt subiecte preferate de public și căutare de presă, în detrimentul știrilor despre JO, sau a altor discipline sportive. Există realmente o împărțire clară în rândul publicului: cea mai mare parte admiratori ai jocului de fotbal, cea mai mică parte adepți ai altor sporturi.

Excepții fac recordurile la Campionatele Europene, Mondiale sau la Jocurile Olimpice, în timpul desfășurării competițiilor. Pentru o sporire a vizibilității în presă a evenimentelor este necesar ca toate federațiile să-și organizeze propriul birou de presă, și eventual să-și editeze propria revistă, buletin infirmativ sau un newsletter (scrisoare) al evenimentului sportiv (Iancu Ivana 2000).

Radio-ul – apariția undelor radio a fost făcută publicului larg de către inventatorul italian Guilermo Marconi. Un rol fundamental la crearea primului aparat de radio, l-a avut Nicola Tesla (un inventator sârb din America), alături de alți inventatori (Wikipedia). El a construit un sistem care putea transmite și primi semnale radio de la o distanță de aproape 3 km. În 1895 a trimis un semnal radio pentru prima dată; în 1907 el a recepționat prima dată un semnal radio din Canada, și anume semnul "x" din Codul Morse. Mai apoi s-a dezvoltat telegrafia fără fir și folosirea codului Morse, importante pentru comunicarea între nave în cazul unor dezastre pe mare. Primul care a transmis un mesaj vocal prin undele radio a fost Reginald Fessenden în 1900.

Radio-ul și-a pierdut în ultima vreme impactul asupra publicului din pricina televiziunii. Buletinele Olimpice ar trebui să fie difuzate zilnic. Cel mai bine documentat buletin olimpic este realizat de Radio România Actualități. Totodată în acest an 2004, Societatea Română de Radiodifuziune, în calitatea sa de partener al COR, organizează la București în data de 29 iunie, concursul național „Cine știe olimpism câștigă”. Cu toate ca s-au lansat o mulțime de posturi de radio, cu emisie pe unde scurte FM, ( Kiss FM, Europa FM, Național FM, Pro FM), acestea cultivă știrea sau flash-ul (pe teme sportive), în cadrul emisiunilor informative. Sportul ocupă primul loc în buletinul de știri doar în situații de excepție, cum ar fi rezultatul meciului de fotbal România – Germania.

Cum se scriu știrile sportive ?

Redactorii preiau de pe fluxul agenției știrea și o rescriu după tipicul știrii radio. Rareori se introduce un insert cu impresii culese de la evenimentul sportiv. Există puțini redactori specializați. Show-urile și emisiunile specializate sunt, de regulă săptămânale și au ca temă fotbalul. De asemenea internetul facilitează culegerea știrilor și a clasamentelor fără un efort prea mare. Așadar radioul trebuie atras către Mișcarea Olimpică, chiar dacă este un radio privat, prin cultivarea relațiilor cu jurnaliștii, prin invitarea lor la conferințele de presă și la evenimentele cele mai importante.

Televiziunea. Pentru public, fără televiziune nu mai există competiția sportivă. Publicul preferă acest tip de media pentru complexitatea fenomenului. Selectarea sporturilor se face în mod subiectiv. Criteriul principal este spectaculozitatea și prezența VIP-urilor. Așadar sporturi cu tradiție sunt marginalizate de către televiziune. Singura soluție este modificarea anumitor elemente din sportul respectiv tocmai pentru ca sportul să reziste. Astfel, de exemplu la scrimă, s-a încercat schimbarea culorii costumelor, a formei măștilor, dar toate aceste schimbări sunt dependente de bani – nu toate țările dispun de fonduri pentru schimbări radicale. Așa că s-a revenit la clasicul costum alb.

Un alt fenomen care diminuează importanța sporturilor, așa-zise clasice, este prezența în emisiunile TV a sporturilor extreme: half-pipe, bungee jumping, delta-planorism sau snowboarding.

Spectaculozitatea și ineditul vor impune încet, încet noi sporturi chiar și la Jocurile Olimpice. Tinerii preferă aceste sporturi fiindcă sunt la modă, nu au nevoie de antrenori și îi face să se simtă deosebiți. Între tradiție și inovație în sport ar trebui să existe un echilibru. Acest echilibru, din păcate este acum hotărât de public. Publicul este educat de mass-media care este presată de rating și de vânzări.

3.3.1. Mișcarea Olimpică și mass-media

Mișcarea Olimpică, mai veche cu 40 ani decât Jocurile Olimpice, a fost difuzată la radio sau televizor. Primele jocuri, în 1896, au fost anunțate și raportate de ziare. Notificările arată că aproximativ 12 jurnaliști au fost acreditați pentru jocurile din Atena. Într-adevăr, unii dintre competitori au fost acolo doar pentru că au citit în presă despre evenimentul apropiat, și din proprie inițiativă s-au prezentat. În 1928 J.O. de la Amsterdam au reprezentat prima prezență a televiziunii în arena olimpică, ocazie cu care specialiștii firmei Philips au experimentat realizarea unor imagini tv de la manifestările sportive. În 1936 la Berlin, 25 de săli au fost echipate, de firma Telefunken, cu circuit închis de televiziune, și a fost posibilă urmărirea jocurilor pe ecrane de televizor și în altă parte decât Germania. În jur de 160000 de oameni au urmărit transmisiile zilnice din patru locații olimpice principale. Prima ediție televizată a fost cea din 1956 de al Melbourne. În anul 1964 la Tokyo a fost prime Olimpiadă transmisă prin satelit. Între timp au trecut alți 40 de ani, în care un număr de peste 300 de milioane de oameni au urmărit Jocurile Olimpice transmise în lumea întreagă prin sateliți.

Acum, tehnologia face posibilă pentru toată lumea vizionarea jocurilor și ascultarea comentariilor. Cei mai mulți, din lumea întreagă, au acces la radio care rămâne încă cel mai direct mediu de comunicare. Oricum de-a lungul timpului numărul țărilor în care au fost transmise edițiile JO a crescut.

Media a devenit pentru Jocurile Olimpice atât de importantă, încât Carta Olimpică a alcătuit proviziile care trebuie realizate pentru acestea. Scopul este de a asigura acoperirea cu știri a unei audiențe cât mai largi. Odată cu creșterea numărului de țări în care se transmit evenimentele sportive, audiența devine tot mai mare. Proporțional cu acestea crește și numărul de ziariști acreditați la evenimentele sportive. În paralel se înmulțesc disciplinele sportive și totodată și numărul de sportivi participanți. Jocurile Olimpice devin un fenomen la nivel planetar.

Astfel, dacă Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, transmise în circuit închis, au fost urmărite de un număr de aproximativ 162.000 de spectatori, la Roma (1960), în ceea ce am putea numi stadiul inițial al transformării JO ca rezultat al efectului comunicației, numărul total al ziariștilor a fost de 1442 comparativ cu un total de 6000 de sportivi participanți. La Mexico City, opt ani mai târziu, numărul ziariștilor acreditați a crescut spectaculos la 4.374, comparativ cu un total de 6069 sportivi, iar transmisiile de la JO din Barcelona, din anul 1992 au fost asigurate de un număr de aproximativ 16000 de profesioniști ai mass-mediei, reprezentând mai mult de 17000 de instituții mass-media din toată lumea.

Ediția centenară a Jocurilor Olimpice din Atlanta 1996 a fost transmisă în peste 214 țări cu o estimare, în țările dezvoltate, de 9 oameni din 10, care au urmărit JO. Cumulativ audiența globală a fost estimată la 19,6 miliarde persoane. La ediția de la Sydney 2000, evoluțiile celor peste 11000 de sportivi au fost urmărite audiență cumulată, estimată la aproximativ 22,6 miliarde de persoane. Transmisiile au fost asigurate de un număr de 15000 de profesioniști media, iar la ediția de la Atena, din perioada 13-29 august, organizatorii se așteaptă la un număr de 10500 sportivi și un număr record de jurnaliști de 21000, care vor transmite cele 301 probe pe ramuri de sport.

Numărul țărilor în care au fost difuzate JO

Ediția din 1994 a JO de Iarnă de la Lilehammer a fost transmisă în 120 țări având o audiență cumulativă globală de 10,7 miliarde telespectatori. La Nagano aria de acoperire a fost de 160 țări.

La Nagano au fost eliberate un număr de 2586 de acreditări pentru presari, ceea ce este identic, aproape, cu Lilehammer cu patru ani în urmă 2578. Pentru crainici (radio și TV) au fost emise 5737 acreditări, neincluzând pe cele 2503 din staff-ul acestora. În total au fost 10376 acreditări emise pentru Nagano, față de cele 8145 de la Lilehammer.

La JO de vară de la Atena 2004, au participat 10.500 de sportivi din 202 țări și 5500 de oficiali, suma totală investită de Grecia pentru organizarea Jocurilor Olimpice de la Atena se ridică la opt miliarde de euro (JO-2004 fiind cea mai costisitoare ediție din istoria acestei competiții). Această ediție a JO a fost vizionată de un număr de 3,9 miliarde de telespectatori și au participat 21.500 de reprezentanți din partea presei (onlinesport.ro).

Transmisiunile televizate de la Jocurile Olimpice de la Beijing au înregistrat 4,7 miliarde de telespectatori în întreaga lume, devenind astfel cel mai urmărit eveniment din toate timpurile, potrivit unui studiu Nielsen (onlinesport.ro).

În timpul Olimpiadei de la Beijing, în intervalul orar 7.00 – 17.00, audiența postului public de televiziune a crescut cu 160%, atingând 171.00 de telespectatori pe minut. Audiențele din timpul Jocurilor Olimpice de la Beijing au înregistrat audiențe mai mici decât cele din 2004 de la Atena, ceremonia de deschidere a Olimpiadei din capitala Greciei era urmărită, în medie, de 1,2 milioane de oameni pe minut, la Beijing audiența s-a înjumătățit (adevărul.ro).

Pe lânga Jocurile Olimpice, 2008 a adus și alte recorduri de audiență la evenimente sportive. Printre acestea, finala campionatului de fotbal american, cunoscută sub numele Super Bowl, dintre echipele New York Giants și New England Patriots, care a fost cea mai vizionata din istorie, cu 97,5 milioane de telespectatori. Tot în 2008, finala turneului de tenis de la Wimbledon, care i-a avut ca protagonisti pe Roger Federer și Rafael Nadal, a fost cea mai urmarită din ultimii opt ani, înregistrand 5,2 milioane de telespectatori. Cea mai urmarită finală NBA din ultimii cinci ani s-a jucat între echipele Boston Celtics și Los Angeles Lakers, care au ținut în fața televizoarelor aproximativ 15 milioane de oameni (onlinesport.ro).

Ediția din 2006 a JO de iarnă, desfășurate la Torino, a înregistrat o participare de 2500 sportivi din 85 de țări, cu o audiență de 3,2 miliarde de telespectatori .Mass media a fost prezentă cu 10000 de jurnaliști acreditați. În România, au fost transmise 416 ore în direct la televiziune și pe onlinesport.

La Vancouver 2010 au participat 82 de Comitete Olimpice Naționale cu un număr de 6500 sportivi si oficiali prezenți în total și 2632 sportivi înregistrați. JO din Canada au avut o audiență foarte mare cu aproximativ 3,5 miliarde telespectatori. Transmisiile au fost asigurate de un număr de 7000 de deținători de drepturi de transmisie, 2800 de reporteri, fotografi și nedeținători de drepturi de transmisie, 1000 membrii ai serviciului Olimpic de transmisiune. Au participat,de asemenea 10800 de reprezentați ai mass-media din toată lumea (www.prosport.ro).

Din datele prezentate mai sus se observă o tendință crescătoare a numărului de presari acreditați la JO, numărul lor depășind chiar numărul sportivilor angrenați în competiție. De aceea, CIO a considerat necesar să anunțe că aceste cifre au atins punctul de saturație fiind inițiate măsuri pentru a evita o creștere continuă și, pentru a frâna definitiv acest curent „gigantic”. Prezența oamenilor de presă generează un flux informațional care vizează, în esență, două aspecte: întâi sportivii înșiși (cuprinzând sportivi din țările de origine ale ziariștilor) și, în al doilea rând jurnalul amănuntelor legate de condițiile în care se desfășoară jocurile și contextul lor.

Media dă mișcării olimpice și CIO două servicii esențiale. Prima ei reprezintă o sursă de venituri prin achiziționarea drepturilor de televizare. În al doilea rând ei prezintă JO și alte aspecte ale mișcării olimpice unei vaste audiențe nevăzute. Imaginea pe care majoritatea lumii o are despre olimpism este imaginea prezentată de media, mișcarea olimpică a devenit universală și își îndeplinește mandatul de a împărții filozofia sa cu toți oamenii fără deosebire de rasă, religie, sex, vârstă sau situație economică.

3.4. Sport și economie

Locul și rolul sportului în sistemul economic

Încă din ani de formare, sportul a avut o componentă comercială. Înaintea anului 590 î.ch., sportivii greci erau recompensați financiar pentru o victorie olimpică. Oricum, în nici o perioadă de timp anterioară nu am văzut o creștere a comercializării în sport, precum în ultimele două decenii. Astăzi sportul a devenit o mare afacere. În sporturile unde sunt mulți spectatori, sportivii priviți ca bunuri de larg consum, sporturile de echipă sunt tranzacționate la bursă (piața de acțiuni), drepturile de sponsorizare al competițiile majore costă milioane de dolari, stațiile rețelelor de televiziune plătesc onorarii mari pentru a transmite jocurile, iar obținerea licențelor pentru drepturile sportive este o afacere multinațională (Trevor Slack 1998).

O altă perspectivă a implicării economicului în sport îl reprezintă impactul pe care îl are finanțarea din sport asupra întregii societăți. Acest aspect este prezent, de regulă, în orașele sau țările care găzduiesc competiții sportive de mare amploare, ale căror comitete de organizare studiază impactul avut de precedenta ediția a manifestării pentru a asigura condiții de siguranță, sănătate, investițiile în infrastructură. Pe lângă efectele de natură economică lăsate în urmă de competiție, există și efecte de natură socială care persistă și după ceremonia de încheiere a competiției

3.4.1. Finanțarea în sport

Creșterea comercializării fenomenului sportiv a stimulat și interesul academic în domeniul managementului și marketingului sportiv. În multe dintre lucrările din acest domeniu, autorii au fost preocupați, direct sau indirect, de teze despre eficiență și eficacitate și au ca scop, implicit sau explicit, ameliorarea practicilor manageriale și a funcționării organizațiilor. Din aceste perspective, serviciile și drepturile sportive sunt bunuri care, ca și alte bunuri și servicii, sunt supuse forțelor pieței. Astfel economicul dezumanizează sportul, reducând, într-o concepție Marxistă, gloria, laurii, performanța sau transpirația la valoarea rece a banului. Managerii organizațiilor sportive sunt prezentați ca promotori a raționamentului, iar managementul organizațiilor sportive este considerat a fi funcție tehnică socială valoroasă, care îndeplinește, în mod egal interesele sportivilor, patronilor, sponsorilor și spectatorilor. În timp ce observăm că au loc schimbările organizaționale și manageriale, cum sportul, devenit tot mai mult o formă de activitate comercială, cum se elaborează noi strategii de atragere a potențialilor investitori sau a surselor de finanțare, putem crede că aceasta poate fi profitabilă și avantajoasă, atât pentru sport, cât și pentru sportivi.

De la începutul abordări acestei teme trebuie să precizăm că, în domeniul sportului, din punct de vedere juridic sportivii sunt împărțiți în două categorii, amatori și profesioniști, fapt care determină o diferențiere consistentă între sportivi, capitalul majoritar fiind orientat spre performanțele de top, celelalte nivele prezintă mai puțin interes economic pentru potențialii finanțatori. Astfel, Legea nr. 69/2000 menționează că la nivelul sportului de performanță sportivii pot fi:

Sportivi amatori – cei care pentru practicarea sportului respectiv, nu au relații contractuale de muncă cu cluburile sau asociațiile sportive la care sunt legitimați.

Sportivi profesioniști – cei care pentru practicarea sportului respectiv, încheie, în condițiile legii, cu cluburile sau asociațiile sportive la care sunt legitimați: o convenție civilă de prestări servicii; sau un contract individual de muncă pe baza căruia obțin licența de sportiv profesionist, care le conferă statutul de sportiv profesionist.

Statutul unui sportiv îi dă dreptul să se înscrie într-o competiție. Un exemplu elocvent îl reprezintă principala condiție a unui sportiv pentru a participa la Jocurile Olimpice era statutul său de amator. Lumea a suferit schimbări rapide, astfel încât unele principii ale Mișcării Olimpice s-au dovedit a fi prea restrictive, cum ar fi acela al falsului amatorism. Soluția a fost ca fiecare Federație Internațională să-și stabilească propriile reguli privind participarea la JO. Astfel, singura federație care nu permite participarea sportivilor profesioniști la JO este cea de box.

Deoarece sportul este privit în același timp ca un bun privat pentru obținerea căruia beneficiarul trebuie să plătească, dar și ca un bun public ce contribuie la binele general, sursele de finanțare în sport sunt multiple:

Persoanele individuale (consumatorii);

Statul;

Sistemul școlar;

Autoritățile locale;

Întreprinderi private.

În urma unui studiu organizat de Consiliul Europei și finalizat în anul 1993, în 13 state europene, a reieșit faptul că în statele cu mai multe structuri descentralizate, cum este cazul țărilor scandinave, procentajul din bugetul de stat alocat sportului este mai mic. Aici cea mai mare parte a finanțării sportului este asigurată de către consumatorii de sport; față de țările în tranziție unde datorită încetinirii procesului de reformă în domeniul sportului contribuția de la bugetul de stat este mai mare. Odată cu dezvoltarea procesului de privatizare a sportului,în țările în tranziție, aportul surselor private devine tot mai însemnată, chiar dacă, actualmente, ponderea cea mai mare a finanțării provine de la bugetul de stat. Finanțarea totală a sportului în statele europene se situează între 0,56% și 3,47% din PIB, iar în comparație cu alte domenii de interes public, sportul are o finanțare mai mică decât educația, sănătatea, cultura și mediul (Oprișan Virginia 2002:29). În altă ordine de idei, cel mai mare nivel al finanțării private (în cadrul țărilor europene) s-a înregistrat în țările cu un puternic sport profesionist, cum ar fi: Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia, Elveția și Franța. Astfel în Elveția totalul finanțărilor din capital privat acoperă 94,4% din totalul finanțat, oarecum asemănător cu modelul american de finanțare, doar că aici 91,6% provin din buzunarul consumatorului, și nu din drepturile de televiziune, sponsori, sau alte afaceri (Andreff W. 1997).

De o mare actualitate, în România, este problematica finanțării sportului amator, sau mai acută, problema finanțării organizațiilor sportive de drept privat. În situația în care guvernele au redus finanțarea pentru sportul amator, marketingul a fost prezentat ca o soluție a problemelor financiare. În mare parte interesul crescut în marketing a fost rezultatul reducerii finanțărilor de la stat pentru sportul amator, finanțări care au trebuit să parvină din direcția sectorului privat.

Evaluarea concretă a finanțării activității sportive este foarte greu de realizat, deoarece nu există date certe legate de cheltuielile pentru sport, iar statisticile nu grupează toate elementele care contribuie la sistemul economic al sportului. Cu toate că modelul de finanțare al sportului la noi în țară, îl urmează pe cel al țărilor din acest perimetru, și anume, cu o finanțare importantă de la bugetul de stat, dar cu o pondere crescândă a aportului de capital privat. Fără să avem posibilitatea de a menționa care este această pondere, sau care este ponderea capitalului privat față de cel public, putem spune că în Baia Mare ponderea prevăzută de bugetul Consiliului Local pentru sport reprezintă 0,81% din buget pe anul 2006, față de 0,49% pe 2005, aceasta și în situația în care 2006 față de 2005 bugetul aproape s-a dublat.

Maniera de finanțare a sportului a suferit modificări de-a lungul timpului, adaptându-se condițiilor nou create. O situație care a marcat istoria finanțării sportului este renumitul Caz Bosman, când în anul 1996 Curtea Europeană de Justiție a luat o serie de hotărâri importante cu privircam cât e la sistemul de transferări din sportul profesionist, dar și la numărul de jucători străini prezenți în echipă. Astfel de-a lungul timpului s-au conturat patru modele de finanțare a sportului profesionist european (Andreff, Stautohar 2000), și anume: 1. modelul sportului amator (bazat în principal pe taxe de membru, donații, bilete, uneori concesiuni și merchandising); 2. modelul sportului profesionist – tradițional (încasări de la spectatori, subvenții de la stat și la autoritățile locale, sponsorizări) ; 3. modelul sportului profesionist – contemporan (media, corporații, merchandising, piețe de capital globale); 4. modelul sportului profesionist american.

Actualmente modelul de finanțare al sportului se prezintă ca o structură descentralizată a sportului, în care „finanțarea și managementul se bazează pe legăturile directe, crescânde, dintre participanți (inclusiv spectatori) și autoritățile locale și regionale cu putere de decizie”. Modelul european, prin aportul semnificativ al autorităților locale, are în vedere accesul la sport chiar și pentru membrii cei mai dezavantajați ai comunității (sportul pentru toți). În „modelul american”, dictatul pieței și accesul plătit la sport au prioritate asupra binelui comun. Aceste tendințe transformă determină organizațiile sportive să se transforme, din societăți non-profit în societăți comerciale. Fenomenul capătă o amploare deosebită, în Europa, unde începând cu anii ’90, influența modelului american de finanțare se manifestă prin transformarea competiției sportive în spectacol sportiv, cu toate implicațiile financiare pe care acest gen de manifestare le presupune (Andreff W. 2000).

Pe plan mondial eficiența marketingului s-a evidențiat prin numărul tot mai mare de sponsorizări, finanțări care au fost acordate sportului (peste 3,5 miliarde de dolari pe an în SUA – chiar dacă o mare parte merge la sportul profesionist). O altă dovadă este dezvoltarea marketingului în sport ca un domeniul sub-disciplinar în studiul sportului, și apariția organizațiilor, cum ar fi: Consiliul de Marketing în Sport din Canada, sau Institutul pentru Sponsorizarea Sportului din Marea Britanie.

Creșterea sponsorizărilor a făcut să crească acoperirea media și a numărului de spectatori, în multe părți ale lumii. Sportivii înșiși au beneficii; nu mai sunt legați la porțile amatorismului, performerii de top în sport cum ar fi atletica ușoară, ciclism, schi, patinaj artistic și volei au reușit să primească recompense pentru efortul lor. Acestea au venit în cea mai mare parte în bani, obținuți prin sponsorizare. Mai mult, evenimente la toate nivelele, care nu au fost posibile, sau au fost organizate în condiții mai modeste, sunt posibile acum datorită sponsorizării.

Cea mai mare manifestare sportivă, Jocurile Olimpice reprezintă și activitatea care cuprinde sub cupola sa cel mai mare număr de oameni (sportivi, oficiali, jurnaliști, spectatori sau telespectatori). Dimensiunea în continuă creștere, pe care au luat-o fenomenul olimpic, a dus la o schimbare radicală a acestuia, actualmente situându-se la polul opus idealului olimpist a lui Pierre de Coubertin. Această schimbare, care a dus la modificarea conținutului Cartei Olimpice, se materializează prin trei factori;

mondializarea imaginilor;

comercializarea spectacolului;

trecerea la profesionism a sportivilor.

În noua ei înfățișare, Mișcarea Olimpică creează o creștere continuă a fluxului financiar generat de trei mari mutații contemporane, la care sportul s-a adaptat foarte bine:

tehnologie (mijloace de comunicare)

economie (mondializare)

sociologie (declinul identităților).

Finanțarea Jocurilor Olimpice își are originea în două categorii de surse de finanțare. Este vorba „surse financiare naționale” care au origine națională, și „surse financiare globale” care au o origine internațională.

Fără îndoială mass-media reprezintă principala sursă globală de finanțare, mai exact televiziunea. Cu toate acestea rolul televiziunii de la primele încercări și până în prezent, s-a schimbat. Dacă între anii 1960-1980 televiziunea a reprezentat principala sursă de finanțare a mișcării olimpice, realizând aproximativ 90% din veniturile comerciale, și după 1984 unul dintre obiectivele principale a rămas obținerea unor sume cât mai mari din vânzarea drepturilor de transmisie a Jocurilor Olimpice.

În noile condiții create, raporturile dintre CIO și companiile de televiziune au primit o nouă orientare. În ultimii ani a apărut o nouă dimensiune a sprijinului manifestat, care pentru mișcarea olimpică a însemnat mai mult decât o răsplată financiară. Astfel televiziunea, pe lângă o importantă sursă de asigurare a independenței financiare a mișcării olimpice, a devenit și un mijloc de promovare a olimpismului, de împărtășire a valorilor sportului, un instrument de promovare a păcii, a înțelegerii și a bunelor relații între popoarele lumii (Maroti, Mihalcea 2001).

Cu toate că perioada 1976-1984 a fost afectată de puternice frământări atât de natură politică cât și economică, marcate de boicoturi și absenteism, în perioada imediat următoare JO din 1984 de la Los Angeles, finanțarea intră într-o nouă eră. Ca urmare veniturile mișcării olimpice au crescut progresiv și încă din 1988, ea a obținut o independență financiară, iar veniturile au o continuă creștere.

Sumele (în milioane $) obținute de mișcarea olimpică în perioada 1984-2000 din vânzarea drepturilor de televizare

(COR buletin informativ nr. 20/2000)

Globalizarea mediei și a obiceiurilor consumatorului a provocat o creștere a interesului în privința sporturilor olimpice și a Jocurilor Olimpice. Prețurile pentru drepturile TV vor continua să crească, mai ales în afara Europei și USA, deoarece corporațiile consideră din ce în ce mult că JO oferă posibilitatea de a transmite mesajele lor publicitare.

După cum am menționat anterior, obținerea unor sume cât mai mari din vânzarea drepturilor de televizare este un obiectiv important al mișcării olimpice, dar nu un scop în sine. CIO impune partenerilor săi din televiziune promovarea spiritului olimpic, prezentarea unei imagini curate a JO, garantarea transmiterii libere maximizarea acoperirii prin Tv, adică respectarea principiilor Cartei Olimpice. Un exemplu edificator în acest sens este respingerea ofertei de 2 miliarde $ pentru obținerea exclusivă a drepturilor de transmitere a JO în Europa, înaintată de compania particulară FOX, care presupunea transmiterea doar prin satelit și canale de televiziune particulare. În schimb s-a acceptat oferta Uniunii Europene a Companiilor de Difuziune (EBU), cu toate că era doar de 1,4 miliarde $, dar garanta libera transmisie a JO în Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Serviciile sponsorilor constituie importante surse financiare, alături de drepturile de transmisie Tv. De când posturile de televiziune își vând spațiile de emisie comerciale sponsorilor corporațiile economice reprezintă actuala sursă de finanțare. Motivul pentru care sponsorii acționează la nivel internațional, cooperând atât de bine cu Mișcarea Olimpică, se datorează faptului că aceasta reprezintă o platformă pentru reclamă la nivel global. Astfel după anul 1984, Comitetul Olimpic Internațional a permis folosirea la nivel mondial a mărcilor olimpice, în conformitate cu reglementările Cartei Olimpice, este vorba de următoarele mărci: simbolul olimpic, moto-ul olimpic, flacăra olimpică (imaginea flăcării olimpice), denumirile olimpice (de exemplu „Sponsor Oficial al Jocurilor Olimpice), drapelul olimpic, medaliile olimpice, mărcile olimpice istorice (postere, embleme, mascote și pictograme ale edițiilor anterioare), emblemele olimpice.

3.4.2. Industria sportului

Începând cu prima ediție a Jocurilor Olimpice antice, evenimentele sportive presupun mobilizarea de resurse umane, materiale și financiare. Când practica sportivă are un substrat competitiv, aceasta oferă spectacol, organizarea necesită finanțare, iar promovarea poate aduce un venit substanțial. Sportul, în sine, a devenit un act de consum, care presupune cheltuieli pentru: echipamente sportive, bilete de intrare costuri de transport (Andreff W. 2000). Sportul, de asemenea, oferă piață de desfacere numeroase activități economice viabile. Societăți comerciale, bănci, concerne media găsesc tot mai mult interes în finanțarea spectacolelor sportive.

Paradigma „Sport și industrie” conține doi termeni a căror relaționare a suferit, în timp manifestări diferite. Istoria ne prezintă numeroase moduri în care sportul a fost comercializat sau a fost un mijloc al comerțului, de-a lungul timpului. Putem vorbi de Jocurile Olimpice din Grecia Antică, de luptele de gladiatori din perioada sclavagismului roman, manifestări care au lăsat în urmă semnificative vestigii, adevărate complexe sportive, în care atleții sau gladiatorii se întreceau în vederea obținerii gloriei, a recunoașterii sau a acumulării de capital social de către un campion sau împărat. În aceeași notă, în Evul Mediu, câștigătorii renumitelor turniruri, primeau titluri nobiliare, renume și bani. Odată cu trecerea timpului, în perioada capitalistă, sportul suferă o particularizare în funcție de apartenența socială a practicanților. Astfel pătura săracă a muncitorilor participă la manifestări de masă, care nu necesitau cheltuieli deosebite, în timp ce pătura bogată practică sporturi organizate într-un cadru mai restrâns, care necesită amenajări speciale, cu costuri mai ridicate. Vorbim aici de primele manifestări ale tenisului de câmp, cricket, polo călare, sau chiar deplasarea pe diferite forme de biciclete. Astfel apărea necesitatea dezvoltării unor mijloace mai performante de practicare a diferitelor exerciții fizice: rachete de tenis, crose, sau biciclete, căști de protecție, plase pentru tenis sau chiar terenuri și săli de sport cu un specific aparte.

Apariția și dezvoltarea diferitelor ramuri sportive, ca și a tehnologiei aferente acesteia se încadrează trendului ascendent manifestat de însăși societate. Sportul, de altfel fiind unul dintre domeniile cele mai receptive la nou, ale vieții sociale, a reprezentat „reflectarea pe terenul de joc a întregii societăți”. Din această perspectivă Revoluția industrială și efectele acesteia nu puteau evita acest domeniu.

În paralel cu domeniile, bine definite, ale sectoarelor economice, sportul are o arie de acoperire, în mod direct sau indirect, asupra întregii economii. Din acest motiv este inadecvată paradigma „industria sportului”. Perspectiva interdisciplinară a sportului presupune implicații într-o mare varietate de domenii, manifestându-și efectele atât la nivel societal cât și individual, în toate sectoarele economiei, dar cu preponderență în cele ale serviciilor. Sportul apare atât ca producător de resurse materiale și financiare, cât și ca și consumator; apare atât în sfera publică cât și privată. Astfel este aproape imposibil de limitat domeniul industriei sportului, ca un domeniu de sine stătător, prezentat ca subsistem al economiei naționale. Cu toate acestea, întâlnim deseori, într-o accepțiune comună noțiunea de „industrie a sportului”, cu referire directă atât la structurile administrativ-organizatorice, cât și la resursele umane sportivi, antrenori, spectatori, persoane angajate în organizarea, conducerea și controlul activității sportive.

Odată cu apariția industrializării, sportul – ca fenomen social – primește noi valențe, modificându-și atât forma cât și conținutul. Dacă odinioară idealul sportiv era unul exclusiv uman, apariția și dezvoltarea industriei a împins ființa umană spre noi limite. De altfel conceptul de industrializare a unui domeniu presupune aplicarea metodelor industriale în dezvoltarea acestuia. În această idee, sportul contemporan reprezintă o îmbinare perfectă a valorii umane și eficienței tehnologice, din cadrul industriei. Prin urmare sportul a afectat sfera socio-economică a industriei creând o cerere suplimentară de locuri de muncă pe mai multe piețe, cum ar fi: piața construcțiilor și lucrărilor publice (pentru amenajări sportive), piața industriei alimentare, piața industriei electronice și a tehnicii de vârf (instrumente de măsură, optică etc.), piața telecomunicațiilor (transmisii prin satelit), piața industriei chimice (materiale pentru echipamente sportive) și farmaceutice, piața serviciilor medicale și, mai nou pe piața asigurărilor și piața financiară.

În cadrul strategiilor naționale ale statelor cu un fenomen sportiv foarte bine reprezentat, apar deosebiri de încadrare a sportului în peisajul socio-economic. Astfel, dacă sportul profesionist este o categorie aparte, bine delimitată, sportul amator este asimilat unor sectoare de servicii, primind, astfel, conotații sociale aparte și coordonate de organisme specializate. Este cazul SUA unde activitățile fizice sunt asimilate serviciilor de sănătate. Organismul coordonator este Centrul pentru Controlul și Prevenția Bolilor (Center for Disease Control and Prevention – CDC) component al principalei agenții din cadrul guvernului SUA pentru protejarea sănătății și siguranței tuturor americanilor Departamentul American pentru Sănătate și Servicii Umane (US Department of Health and Human Services).

În Australia guvernul a alocat 1 milion de dolari pentru elaborarea unei strategii de construire a unei reputații de națiune sportivă, o recunoaștere a industriei ca și furnizori de talie mondială de bunuri și servicii sportive și de timp liber. În aceste sens Divizia Sport și Turism al Departamentului Industriei, Științei și Cercetării din cadrul guvernului a elaborat „Game Plan 2006 – Sport and Leisure Industry Strategic National Plan” (Planul de joc 2006 – Industria Sportului și a timpului liber, Planul Național Strategic) cu scopul de a încerca să dezvolte parteneriate cu sectoarele industriei în vederea consolidării competitivității globale a Australiei, stabilind pentru anul 2006 un target de 1,3 miliarde de dolari din exportul industriei sportului și timpului liber australian. Acest plan prevede, totodată, să ajute firmele producătoare de bunuri și servicii să susțină sportivii de elită, precum și întreaga comunitate participantă în activități sportive sau de timp liber. Așadar în Australia sportul este privit alături de activitățile de timp liber, ca și parte componentă ale aceleiași industrii. Alături de sportul recreativ și cel profesionist, prin termenul de „leisure” – timp liber, agrement – mai sunt incluse și: divertismentul, jocurile, locurile de cazare, restaurante și cafenele.

În literatura de specialitate termenul de „industrie a sportului” este utilizat în două accepțiuni distincte: cea europeană, mai restrictivă, și cea americană, globalizantă. În concepția europeană, „sistemul sportului cuprinde: a) fenomenul sportiv propriu-zis, format din organizațiile al căror domeniu de activitate este sportul, și b) „industria sportului”, formată din industria bunurilor de consum sportive, serviciile sportive private și mass media sportivă. În concepția americană, tot ceea ce are legătură cu sportul se încadrează în „industria sportului”.

În contextul european multe dintre activitățile comerciale desfășurate sub cupola conceptului de „sport” tind să se identifice cu sectoare mai apropiate, cum ar fi: industria textilă, sau alte industrii, construcții, medicină; și mai puțin cu industria sportului și agrementului, care în termeni foarte largi include următoarele sectoare:

servicii profesionale – incluzând centre de fitness, antrenori și sportivi profesioniști, și medicina sportivă;

baze și evenimente sportive – incluzând planificarea, construcția și managementul acestora;

bunuri și echipamente – cuprinzând producerea și comercializarea acestora;

media – reprezentată de presa scrisă și audio-video, transmisă prin TV, cablu, satelit și internet.

Alți specialiști (Wright G., „Sport et mondialisation”, apud Oprișan 2002:55) consideră că elementele constitutive ale complexei industrii mondiale a sportului ar putea fi:

grupuri de oligopoluri care posedă o serie de subdiviziuni, inclusiv întreprinderi axate pe sport și alte societăți susceptibile să completeze activități comerciale legate de sport;

întreprinderi exclusiv axate pe sport, unele în sectorul serviciilor, altele consacrate divertismentului de masă, altele implicate în producție;

ligi sportive naționale care își asigură promovarea echipelor și sportivilor lor și dezvoltă relații de sponsorizare sau comercializare cu companii multinaționale sau locale;

organizații și federații sportive internaționale și organe sportive naționale;

întreprinderi conexe (furnizori de produse și materii prime pentru sport, societăți de relații publice, entități juridice pentru sport, industria medicinii sportive);

entități care se ocupă de jocul de noroc sub forme legale sau ilegale, care se suprapun economiilor formale sau informale din întreaga lume.

Industria sportului poate fi privită ca un sistem economic deschis caracterizat de intrări și ieșiri sub forma umană, materială, financiară etc. Astfel dintr-un astfel de sistem la ieșire va fi în mod cert performanță sportivă și profitul, care poate îmbrăca o mare varietate de forme. Pentru obținerea acestora intrările în ecuație vor putea fi: capital – realizat prin premii, vânzarea de bilete, drepturi de televiziune, transferuri de jucători, sponsorizări, finanțări; resurse umane – constând în sportivi și antrenori profesioniști; baze sportive, competiții – sau evenimente sportive, campionate, cupe etc.; produse rezultate din economii paralele – echipamente sportive (haine, încălțăminte, aparatură sportivă), alimente, medicamente etc. Intrările condiționează direct ieșirile, funcționarea sistemului fiind reglată și de un feed-back, intervenindu-se asupra ponderi și importanței factorilor care intră în sistem. Performanța sau victoria devin surse directe de finanțare – din premii, prime etc. – sau indirecte, din taxe de publicitate, drepturi de televizare, sponsorizări etc.

Contribuția sportului la consum

Activitatea comercială din cadrul industriei sportului interacționează cu organizațiile și asociațiile sportive sau de timp liber, angajate fie în activități comerciale, sau de consum, fie în activități non-profit. Aceste organizații sunt clienți foarte importanți pentru industrie deoarece oferă posibilitatea de a prezenta și desface bunurile și serviciile specifice în întreaga lume. Perspectiva economică de dezvoltare a sportului, tinde să urmeze formarea unui sector al industrie sportului de sine stătător. În acest sistem guvernele vor avea un rol bine stabilit de a crea oportunități pentru firme, să dezvolte rețele comerciale. Sportul necesită amenajări speciale. Cu cât sportul practicat este mai aproape de performanță, cu atât el necesită un cadru mai bine organizat, echipamente performante și amenajări sportive corespunzătoare. Acestea din urmă sunt construite de autoritățile publice locale, instituții private, cluburi etc., numărul lor depinzând de nivelul de dezvoltare al țării, de cererea de activitate fizică și de standardul de viață al populației.

Practicarea sportului și competițiile sportive (sportul pentru spectatori) contribuie la realizarea de achiziții atât în plan fizic, cât și în cel psiho-social, manifestate prin satisfacție. Obținerea acestora sub forma unor bunuri sau servicii pretinde un anumit cost de achiziție de pe piață, care este suportat de cel care dorește să obțină această satisfacție, respectiv participant sau spectator, iar satisfacția derivată din achiziționarea acestui produs sau serviciu depinde direct de efectul economic (prețul) pe care și produce asupra cumpărătorului. Relația dintre participarea la sport și cheltuielile de consum legate de sport este directă și reflectă într-o măsură substanțială standardul de viață, nivelul venitului și nivelul de educație al societății (Oprișan Virginia 2002:23).

Cheltuielile de consum legate de sport în cadrul bugetului total, în unele țări

Sursa: Oprișan V. 2002:24, preluat după „8-th Conference of European Minister Responsable for Sport. The Significance of Sport for Society. Health-Socialization-Economy”, Committee for the Development of Sport, Council of Europe, Strasbourg, 1995 .pag. 165

Conform aceleiași surse, în țările dezvoltate, cheltuielile de consum legate de sport sunt în media de 2% din cheltuielile totale de consum. Cheltuielile de consum legate de activitatea sportivă se referă la:

cheltuieli legate de participarea directă la sport (cotizații de club, taxe pentru folosirea terenurilor sportive, cheltuieli pentru procurarea de echipamente și materiale sportive, cheltuieli pentru servicii prestate de furnizori comerciali de sport, la care se adaugă cheltuieli de informare, de asigurare, de transport și cazare);

cheltuieli legate de participarea indirectă la sport (bilete de intrare, cheltuieli de transport, cheltuieli pentru alte produse de consum la locul competiției etc.);

pariuri sportive.

Efectele cheltuielilor legate de sport se reflectă asupra stării de sănătate a indivizilor, ocupării timpului liber, ocupării în muncă și dezvoltării industriei sportului. Cu toate acestea este foarte dificil de realizat o comparație între țări datorită lipsei unei standardizări în cuantificarea cheltuielilor legate de sport.

Contribuția sportului la piața muncii

Un aspect foarte actual al industriei sportului îl reprezintă contribuția sportului la piața muncii. Aceasta este o sursă importantă de venit la bugetul de stat, prin efecte indirecte, și anume impozitarea salariilor celor angajați. Principalele domenii identificate, în care se reflectă efectul de ocupare în muncă îl reprezintă:

Sporturile cu administrație proprie, organizate în cluburi și federații. În acest sector managerii, personalul administrativ, antrenorii, instructorii, monitorii etc., pot fi angajați cu normă întreagă sau parțială. În paralel cu această muncă salarizată, se dezvoltă sectorul voluntar, tot mai prezent în țările dezvoltate, având la bază anumite tradiții democratice, pe educația individului cu privire la îndatoririle sale față de societate. Convertită în bani, muncă voluntară determină o reducere a costurilor în practicarea sportului. Astfel în unele țări contravaloarea acestei activități depășește finanțarea publică (țările scandinave și 30-40 % din bugetele din țările vest-europene).

Întreprinderile private implicate în mod direct sau indirect, în consumul activ sau pasiv de sport, precum și în producția și distribuția de bunuri și servicii sportive sau alte bunuri asociate consumului de sport.

Statul participă uneori activ în promovarea sportului, fie ca politică globală de menținere a unui standard ridicat de sănătate pentru asigurarea forței de muncă și diminuarea cheltuielilor publice legate de asigurarea asistenței medicale.

Tendințele actuale de globalizare a dus la identificarea unor noi piețe ale forțelor de muncă, cu un preț de producție mult mai mic, datorită scăderii prețului la echipamente sportive, în ultimii 5 ani cu peste 10 %. Astfel marile firme de echipament de sport, cu ar fi: Puma, Adidas, Nike, Reebok, Fila , Umbro și Asics se produc pe tot locul în jurul lumii, mai ales în țări slab dezvoltate socio-economic, unde drepturile muncitorilor sunt deseori încălcate. În raportul studiului intitulat „Play Fair at the Olympics” realizat de Oxfam – organizație caritabilă, care are ca scop găsirea soluțiilor pentru abolirea sărăciei și suferinței din întreaga lume, (vezi site-ul www.guardian.co.uk/print/0”4872250-111021,00.html) – este evidențiată situația nerespectării drepturilor legale ale muncitorilor în special din industria textilă a echipamentului sportiv. Conform acestui raport cea mai des întâlnită ilegalitate este numărul mare de ore de lucru obligatorii neplătite peste programul normal, ajungându-se chiar la un număr de 16 sau 18 ore pe zi, inclusiv în week-end, în cazul refuzului fiind amenințați cu pierderea locului de muncă. Drept urmare a acestei situații, ținând cont de faptul că majoritatea angajaților sunt femei, starea de sănătate a femeilor, copiilor și familiilor acestora au de suferit. Multe femei însărcinate pierd sarcina datorită programului mult prea încărcat de lucru, în timp ce altele sunt agresate sexual de către superiorii bărbați.

Efectele industriei sportului asupra individului

Efectele industriei sportului se manifestă atât în plan social cât și în cel individual. Chiar dacă la nivel noțional prin „industria sportului” se tinde tot mai mult spre tehnicizarea domeniului, nu trebuie să uităm faptul că sportul este o arie de manifestare a umanului, produsele industriei nu fac decât să maximizeze eficiența omului. Apariția sportului în viața omului a produs o serie de modificări în modul de abordare al socialului de către fiecare dintre noi. Totodată specialiștii, din diferite țări, au început să studieze aspecte ale relației sport – industrie.

Literatura din fostele țări socialiste prezintă aspecte ale socializării muncitorilor în concordanță cu performanțele profesionale ale acestuia în cadrul liniei de producție. Astfel, specialiștii (Stakionen V.P. și Sergheiev M. I. apud Ponomariov N. I. 1977:196) au evidențiat randamentul mai bun, în procesul de producție, obținut de muncitorii sportivi, față de cei nesportivi, precum și un activism crescut al primilor, în cadrul activităților obștești. Studiul a fost realizat pe sportivi muncitori, nu pe sportivi de elită.

La polul opus se află realitatea din țările capitaliste. Studiile realizate în SUA, în aceeași perioadă, au reliefat faptul că practicarea activă a sportului de către membrii ai păturilor sociale mai sărace, se răsfrânge negativ asupra performanțelor de la locul de muncă, influențând negativ atitudinea superiorilor. Cu toate acestea succesele sportive contribuie la îmbunătățirea poziției sociale a sportivului. Așadar toate acestea se modifică odată cu ascensiunea socială, concretizată prin trecerea de al sportul amator la cel profesionist.

Apariția industrializării în domeniul sportului de performanță a dus la diferențierea performanțelor, cu precădere în sportul profesionist, cu implicații directe asupra structurii sociale. Dezvoltarea tehnicilor de măsurare a dus la departajarea și prin acest lucru la ierarhizarea sportivilor. Dacă acum câteva decenii se punea problema măsurării sutimilor de secundă, acum se pune problema măsurării miimilor de secundă. Drept urmare au apărut statute sociale noi – elita sportivă, vedeta campionul etc., precum și relații sociale bazate pe o ierarhie socială care are la bază succesul. În paralel industria sportului presupune roluri bine definite în sport. Aceste roluri pot fi active – jucător, participant la concurs, practicant al exercițiilor fizice, antrenor, arbitru, angajat al unei instituții sportive, cercetător științific, ziarist sportiv; și pasive – spectator, suporter, cititor al presei sportive.

Manifestarea acestor roluri are la bază satisfacerea unor necesități, care vor asigura un nivel superior al performanței sportive, o stare generală de bine sau un câștig financiar. Toate acestea se obțin, așa cum menționam mai sus, prin participare la sport, prin consumul de sport.

Un aspect mai puțin discutat este „ce ne atrage spre sport?” Contextul socio-economic de accedere la o piață de desfacere liberă, determină sportul – sub toate formele lui e manifestare – să devină un produs de consum, care pentru a fi vândut trebuie să îndeplinească anumite condiții. Aspectele comercializării sportului sunt apanajul marketingului sportiv, definit a fi „suma activităților destinate să răspundă nevoilor și dorințelor consumatorilor de sport prin procese de schimb” (Mullin B.J., Hardy S., Sutton W., apud Oprișan 2002:38). Diversitatea industriei și a fenomenului sportiv au condus la delimitarea a două ramuri majore ale marketingului sportiv:

Marketingul sportului – al produselor și serviciilor;

Marketingul prin sport – care folosește sportul pentru promovarea altor tipuri de bunuri, servicii sau idei.

În esență marketingul sportiv promovează beneficiile esențiale legate de satisfacerea nevoii consumatorului legate de sănătate, divertisment sau sociabilitate în participarea la sport. Toate acestea sunt condiționate de doi factori: avantajele aduse de produsul respectiv și de costul acestuia, după formula:

Satisfacția consumatorului = Avantajele aduse de produs – Costul implicit

În cazul sportului specialiștii au identificat următoarele componente ale produsului:beneficii esențiale, o formă generică de sport, o formă specifică de sport și un mix de marketing.

Componentele produsului sport

preluat după Mullin B.J., Hardy S., Sutton W., apud Oprișan 2002

Atragerea spre sport este determinată, așadar, de relația inversă dintre avantajele produsului și costul acestuia. Dacă costul este stabilit prin mecanisme relativ concrete, avantajele produsului au o notă personală, îmbrăcând foarte multe moduri de manifestare: forma prezentată (forma pantofului, a schiului etc.), estetica (colorit), siguranță (stadioane, manifestări sportive, echipamente sportive etc.), gradul de manevrabilitate al echipamentului, socializare și integrare socială, sănătate etc.

În acest sens un rol important îl ocupă tehnologia, a cărei contribuții în sport este determinantă și definitorie, în contextul socio-economic actual, al unei economii de piață concurențiale. Literatura de specialitate menționează mai multe funcții ale tehnologiei care deservesc domeniul sportului (Loland S. 2002), și anume:

tehnologia poate mări performanța, așa cum schiurile carv ajută la învățarea mai rapidă a tehnicii de bază;

tehnologia previne accidentările, cum este cazul căștilor și echipamentelor de protecție din arte marțiale, hochei, fotbal american etc.;

tehnologia susține dreptatea, ajutorul acordat de camerele video în luarea unei decizii în cazul departajării atleților fruntași la proba de 100m plat.

Tehnologia este cea care asigură realizarea tuturor cerințelor pentru atragerea consumatorilor spre sport. Totodată prin introducerea ultimelor inovații din domeniul științei și a tehnologiei, sportul își păstrează caracterul de actualitate. Există multe cazuri de import de tehnologie în producția de echipamente din cea aeronautică, și nu numai. Este vorba de construcția de echipamente sportive – rachete de tenis, schiuri, biciclete – din materiale mai ușoare și mai rezistente. Putem vorbi de rolul industriei textile sau a firelor și fibrelor sintetice în fabricarea unor echipamente care eficientizează funcțiile organismului – respirație, circulație, excreție – în timpul efortului fizic.

3.4.3. Consecințe economice ale sportului în societatea globală

Impactul economic în evenimentele sportive poate fi definit ca o schimbare netă într-o economie rezultată dintr-un eveniment sportiv. Schimbarea este cauzată de activități care implică achiziția, operațiile, dezvoltarea și folosirea facilităților și serviciilor sportive. Alternativ acestea generează cheltuieli ale spectatorilor, ale publicului, oportunități de angajare și venituri anuale. În mod particular, impactul economic al cheltuielilor este compus din efecte directe, indirecte și induse. Efectele directe sunt achiziționarea de necesități pentru a realiza o creșterea a cererii de vizitatori pentru bunuri și servicii. Efectele indirecte sunt efecte obținute prin re-circularea dolarilor inițiali ai spectatorilor. Efectele induse sunt creșterea angajaților și a veniturilor familiale, care rezultă dintr-o activitate economică alimentată de efecte directe și indirecte (Dawson, Blahna, & Keith, 1993; Howard & Crompton, 1995, apud Soonhwan Lee 2001).

În cadrul Jocurilor Olimpice efectele sunt atât de natură economică cât și de natură socială. Astfel în urma Jocurilor Olimpice de la Sydney 2000 s-au constatat următoarele direcții de analiză:

1. Turismul în Australia, după JO, a înregistrat o creștere cu 10% a numărului de vizitatori, creștere care a creat 30.000 locuri de muncă. A fost îmbunătățită situația turismului fapt ce a dus la ameliorarea serviciilor și chiar a infrastructurii (aeroporturi, transporturi în comun, spații verzi etc.).

2. Activitățile dintre Jocuri: condițiile de viață au fost ameliorate (transportul în comun, divertismentul). A crescut atenția față de grupurile minoritare (aborigeni și handicapați) și s-a intensificat mișcarea împotriva discriminărilor.

3. Implicațiile economice ale Jocurilor Olimpice. Permanent jocurile au contribuit la creșterea PIB în țara organizatoare, cu efecte pozitive asupra condițiilor de viață.

Aceiași sursă menționează ca principal efect social direct al JO de la Sydney 2000, amplificarea mișcării de voluntariat, se constată recunoașterea minorităților și identificarea culturii australiene. Activitatea voluntară a cuprins 47.000 de persoane, care au muncit 1 milion de ore, activitate estimată la 100 milioane de dolari australieni. Activitatea de voluntariat a demonstrat trei efecte sociale benefice:

– creșterea nivelului de educație pentru instituțiile din care au fost selecționați voluntarii sub aspectul familiarizării cu gestionarea resurselor umane;

– creșterea nivelului de interes al populației pentru viitorul Australiei;

– nașterea sentimentului de proprietate asupra acțiunilor implicate de organizarea jocurilor.

A fost amplificată substanțial activitatea de reconciliere națională și recunoaștere a importanței minorităților aborigene în contextul național australian.

Totodată Jocurile Olimpice au determinat și efecte indirecte, cum ar fi:

– îmbunătățirea condițiilor de viață prin dezvoltarea industriei de transport, a mijloacelor de petrecere a timpului liber;

– reducerea cotei de poluare și dezvoltarea industriei de recuperare a deșeurilor, reciclarea apei, dezvoltare rețelelor de alimentare cu gaze naturale, reducerea numărului vehiculelor poluante;

– îmbunătățirea calității aerului și a apei;

– s-a introdus în Australia tehnologie de ultimă generație cum ar fi fibrele optice, media interactivă, televiziunea de înaltă fidelitate;

– a crescut nivelul de cunoștințe tehnice și lingvistice al populației care contribuie la progresul tehnic și creșterea economică.

Educația olimpică a fost introdusă în programele școlare și s-au desfășurat peste 10 programe naționale de educație pentru sport și educație olimpică.

Toate aceste efecte benefice ale Jocurilor Olimpice de la Sydney demonstrează importanța educației olimpice în dezvoltarea economică și socială a unei țări, fapt demonstrat și de creșterea permanentă a candidaturilor depuse la CIO în vederea organizării lor.

Metodologia prin care se poate studia impactul evenimentelor sportive asupra societății aparține științelor economice, care datorită interdisciplinarității activităților sportive, sunt aplicate cu succes. În acest context studiile despre impactul economic sunt centrate deseori asupra oportunității tipului și mărimii multiplicării. Efectul multiplicării contabilizează impactul economic total al evenimentelor sportive. Efectul de multiplicare demonstrează procesul prin care cheltuielile inițiale dintr-o regiune generează mai departe o serie de re-investiții în regiune. Grozavul proces care urmează re-investițiilor, re-cheltuielilor este numit efectul de multiplicare. Principiul de bază al efectului de multiplicare începe cu o investiție inițială ca o creștere a veniturilor în economie. O parte din venitul mărit este investit în re-investiții următoare în interiorul regiunii (Archer, 1984; Crompton, 1995; Wang, 1997, apud Soonhwan 2001).

3.5. Sport și sănătate

3.5.1. Sănătatea – concept interdisciplinar

Condițiile sociale actuale, de criză economică, politică și socială, solicită din partea membrilor societății maximizarea potențialului individual. În termeni mai concreți guvernele i-au măsuri drastice, economice și sociale, pentru a redresa situația actuală. Astfel a fost redus numărul locurilor de muncă, a fost disponibilizat personal din toate sectoarele de activitate, au fost reduse investițiile, cheltuielile etc. În acest context societatea se dezechilibrează, se accentuează polarizarea socială, cu efecte la nivel macro-, mezo-, și chiar microsocial.

Relația individ-societate este una bidirecțională, de influențare reciprocă, de reglare a tensiunilor interne, cu repercusiuni asupra ambelor părți. Dintr-o perspectivă funcțională, reușita acestui proces este determinată de starea de funcționare a celor două subsisteme componente: om și societate.

Științele medicale apreciază capacitatea funcțională a individului în funcție de anumite norme, etichetând-o cu numele de stare de sănătate. Neputința de a corespunde acestor standarde, provenite din deficiența ale capacității fizice sau psihice, este catalogată drept boală. Sănătatea sau boala sunt stări ale ființei umane, în înțelesul complet de ființă bio-psiho-socio-culturală.

Abordarea într-un concept interdisciplinar, prin combinarea informației din economie, sociologie cu psihologia și medicina, ne face să înțelegem mai bine implicațiile sociale ale lipsei avantajelor de tip material. Nu este simplu să înțelegem complexitatea faptului că sărăcia este dăunătoare sănătății, sau înțelesul social de „a fi sărac”, șomer, exclus social, sau stigmatizat în vre-un alt fel. Ca o ființă socială noi nu avem nevoie doar de condiții materiale bune, ci, începând cu perioada copilăriei noi trebui să fim valorizați și apreciați, avem nevoie de prieteni, de un mediu de socializare, trebuie să ne simțim folositori etc. Fără acestea noi devenim mult mai expuși depresiilor, drogurilor, stărilor anxioase, dușmăniei și sentimentelor de singurătate, care toate au efect asupra stării de sănătate.

Dimensiunea culturală a sănătății este dată de credințele, atitudinile și practicile tradiționale asupra diferitelor boli sau tratamente, specifice anumitor culturi. Însăși cultura unui popor are determinări spațio-temporare. Un studiu asupra malariei în valea fluviului Mississippi, sau asupra spirochetozei la indienii din Amazonia de Nord menționează răspândirea bolilor atât de mare încât nu era considerată boală. Mai mult chiar, absența spirochetozei era considerată boală, iar celor care nu erau infestați nu li se permitea să se căsătorească (Steudler F. 1972 apud Lupu I. et. al 2004:18). Aceiași sursă menționează studii antropologice care au constatat că în societăți precum cele din Tibet, Birmania și Turcia, persoanele infirme și schilozii sunt respinși de societate, ca fiind ființe inferioare, în timp ce în alte societăți, precum Afganistan, Coreea aceste persoane sunt considerate ca posedând abilități speciale, conferindu-li-se un statut superior.

Dimensiunea socială a sănătății prezintă omul ca membru activ al societății, capabil să-și îndeplinească corespunzător rolurile sociale de prieten, copil, soț, vecin, părinte, elev, sau alte roluri în funcție de vârstă și statut social. Astfel, o persoană cu o bună sănătate socială:

Se înțelege bine cu persoanele din jur;

Are maniere plăcute;

Ajută alte persoane;

Este responsabil față de alții.

Dimensiunea biologică sau fizică a sănătății definește un organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele și sistemele funcționează normal, adică se află într-o stare de homeostazie. Iată cum trebuie să arate o persoană cu o bună stare de sănătate fizică sau biologică:

Este energică;

Are o postură corectă;

Greutate optimă în raport cu vârsta și înălțimea;

Toate organele corpului funcționează normal;

Are o piele curată;

Are ochi strălucitori;

Are un păr luminos și sănătos;

Are o respirație curată;

Are poftă de mâncare;

Doarme bine;

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înțeleasă ca „armonia dintre comportamentul cotidian și valorile fundamentale ale vieții, asimilate de individ”. Ea reprezintă acea stare a organismului în care capacitatea lui de a munci, de a studia sau de a desfășura activități preferate este optimă. Presupune capacitatea de a înțelege emoțiile și de ști cum să facem față problemelor cotidiene; capacitatea de ne stăpâni și de a rezolva problemele și situațiile stresante fără să ajungem să depindem de alcool sau medicamente psihoactive, pentru a face față acestora; capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a ne preocupa de soarta celorlalți și de a avea un grad rezonabil de autonomie personală (Lupu I. et. al 2004:19). Mai concret Elis și Dryden (1997) enumeră un set de 13 criterii ale sănătății mintale, după cum urmează:

Conștiința clară a interesului personal;

Conștiința limpede a interesului social;

Auto-orientarea – capacitatea de a se conduce și a orienta singur în viață;

Nivel înalt de toleranță a frustrării;

Acceptarea incertitudinii și ajustarea la incertitudine

Angajarea în activități creatoare;

Gândirea științifică, realistă și obiectivă;

Auto-acceptarea – capacitatea de a se accepta așa cum este el, cu părțile sale bune și rele, capacitatea de a se bucura de viața trăită.

Angajarea moderată și prudentă în activități riscante;

Realism și gândire anti-utopică;

Asumarea responsabilității pentru tulburările emoționale proprii;

Flexibilitatea în gândire și acțiune;

Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă

Aspectele prezentate mai sus încearcă să ne ajute la formarea unei imagini cât mai complete asupra conceptului de „sănătate”. În diferite culturi aceasta era asimilată cu „realizarea de sine”, cu „satisfacție”, sau într-un mod mai filozofic chiar cu fericirea.

Figura 1 – Determinarea stării de sănătate

Drept urmare sănătate este un concept care urmărește încadrarea parametrilor măsurați, fizici, psihici și sociali, între anumite limite stabilite de științele medicale sau de sistemul axiologic al societății. O bună stare de sănătate presupune o maximizare a caracteristicilor celor trei factori determinanți, manifestați în același timp. starea de bine în care se regăsește organismul sănătos este rezultatul unei inter-influențări pozitive a celor trei factori. În contra partidă când starea unuia dintre cele trei sisteme este compromisă, întreaga stare de sănătate a organismului este afectată. De exemplu, fiecare dintre noi a devenit mai iritabil, atunci când am fost bolnavi; ne-am pierdut calmul mai repede decât în când suntem sănătoși. Alteori am rămas fără energie când nu am reușit să ducem la bun sfârșit o muncă fizică. Sau poate am auzit că unii oameni fac o tensiune arterială, sau ulcer din cauza grijilor?!. Așadar fiecare aspect al sănătății, fie că este fizic, mintal sau social, are o influență directă asupra celorlalți deteriorând starea generală de sănătate a individului.

Amploarea și diversitatea aspectelor încadrate în conceptul de „sănătate”, sporește dificultatea elaborării unei definiții corecte și complete. Cu toate aceste Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a elaborat încă din anul 1946 (22 iulie) o formulă sintetică. Astfel „sănătatea este o stare completă de bine fizic, psihic și social, care nu se reduce la absența bolii sau infirmității” (WHO 2006). Totodată au fost emise o serie de principii care vor sta la baza politicilor ulterioare elaborate de către statele semnatare, precum și de către Națiunile Unite. Dintre aceste principii amintim:

Atingerea unui înalt standard de sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, apartenență politică, condiție socială sau economică.

Sănătatea populației este fundamentală în vederea obținerii păcii și securității, pentru acest lucru este necesară deplina cooperare a statelor și indivizilor.

Dezvoltarea inegală a sănătății, precum și a controlului bolilor, în special a celor transmisibile, în unele state, reprezintă un pericol iminent pentru toate statele din regiune.

Dezvoltarea sănătoasă a copilului este o cerință de bază. Important pentru aceasta este abilitatea de trăi și dezvolta armonios, într-un mediu în continuă schimbare.

Guvernele sunt responsabile pentru sănătatea populației, stare care poate fi obținută și conservată doar prin politici adecvate de sănătate publică.

3.5.2. Indicatori ai stării de sănătate

La nivel macrosocial în evaluarea stării de sănătate a populației se i-au în considerare o serie d indicatori, dintre care cei mai importanți sunt: rata standardizată de mortalitate, rata de morbiditate, speranța de viață la naștere, creșterea demografică, Indicele Dezvoltării Umane etc.

Rata standardizată a mortalități – este un indice care evidențiază deceselor în populația totală a unei țări. Valoarea acestui indice este ajustată, ea reprezentând o medie ponderată a mortalității pe grupele de populație.

Rata standardizată a mortalității este indicele utilizat cel mai frecvent pentru compararea cu stării de sănătate a mai multor populații. Denumirea în limba engleză este „age-standardized death rate” (SDR).

Termenul de mortalitate desemnează raportarea numărului de decese la întreaga populație, sau unele raportări se fac la 100000 de oameni. Există și alți indici de mortalitate care intră în calculul anumitor indici demografici, cum ar fi: rata de mortalitate brută – frecvența deceselor în populația totală, rata de mortalitate după vârstă – frecvența deceselor într-o populație organizată pe diferite categorii de vârstă, rata de mortalitate infantilă – frecvența deceselor a nou-născuților de sub 1 an, în rândul populației de sub 1 an.

Figura 2 – Rata standardizată a mortalității în 2008 – sursa European mortality database, http://www.euro.who.int/hfadb

Rata morbidității – prezintă raportarea numărului de bolnavi la numărul de persoane înregistrați într-un anumit teritoriu, și pe o anumită perioadă. Alături de aceasta mai menționăm morbiditatea de contingență care reprezintă raportul dintre numărul persoanelor bolnave și numărul de boli. Totodată „Rata de prevalență” sau prevalența morbidității este raportul dintre numărul total al bolnavilor de o anumită boală și numărul mediu al populației.

Un aspect important al morbidității este numărul persoanelor care își auto-apreciază starea de sănătate ca fiind bună sau foarte bună (Fig. 3.). În România ponderea acestora este în creștere, deși raportările sunt destul de rare (vezi tab. 1).

Tabelul 1. Evoluția populației care se autoevaluează ca fiind sănătoase

Ultimul studiu în acest domeniu (Health in the European Union 2007) a evidențiat o valoare (63%), care clasează țara noastră pe unul dintre ultimele locuri din Europa (73%), cu scoruri apropiate de cele înregistrate de țările din aceeași zonă: Ungaria 55%, Bulgaria 60%, Polonia 59%, etc.

Figura 3 – Nr. de persoane care s-au auto-evaluat ca fiind sănătoase, sursa European Health for All database, http://www.euro.who.int/hfadb

Speranța de viață la naștere – desemnează numărul mediu de ani de viață pe care îi are de trăit o persoană de la naștere până la vârsta limită, considerând că persoana va trăi în condițiile mortalității din perioada pentru care s-a făcut prognoza. Acest indice poate fi calculat în diferite momente ale vieții: la naștere, la 5 ani, la 15 ani etc.

Pentru țara noastră, speranța de viață înregistrată la naștere, valoarea indicelui înregistrat în anul 2008 este de 73,47, iar valoarea medie înregistrată de către statele din Europa este de 75,38. cu această valoare România se situează la locul 38 din 53 de state care alcătuiesc baza de date, în anul 2008.

Figura 4 – Speranța de viață la populația din Europa, sursa European Health for All database http://www.euro.who.int/hfadb

Statele care se situează spre coada clasamentului sunt, în cea mai mare parte, state ex-sovietice, cele mai scăzute valori ale acestui indice fiind înregistrate de către Turkmenistan 66,1% și Federația Rusă 66,67. trebuie să menționăm că valoarea acestui indice poate fi puternic influențat de conflictele armate din diferite zone.

Tabel 2. – Speranța de viață la naștere în statele din Europa

sursa European Health for All database http://www.euro.who.int/hfadb

Cercetările demografice evidențiază diferențieri între femei și bărbați. Astfel „The European Health Report” menționează o speranță de viață la naștere de 69,7 ani pentru bărbați și 76,9 pentru femei, în cazul populație din România.

Figura 5 –Evoluția indicelui „Speranța de viață la naștere”

în România (roșu) și Europa (verde), sursa European Health for All database http://www.euro.who.int/hfadb

Creșterea demografică – sau dinamica demografică evidențiază modificările realizate în volumul populației, ca urmare a surplusului (sau deficitului)de nașteri sau decese și echilibrul dintre numărul de persoane care intră sau care ies din țară, raportate al numărul de persoane de la începutul și sfârșitul perioadei pe care o studiem. Drept urmare, creșterea demografică este compusă dintr-o serie de indici, după cum urmează:

Creștere totală – este denumită diferența numărului de persoane dintre sfârșitul perioadei și începutul perioadei Pt+1-Pt. Aceasta are două componente :

Creștere naturală – Spor natural – reprezintă diferența dintre numărul născuților vii (N) și a deceselor (D): N-D

Creșterea migratorie – Soldul migrator – reprezintă diferența dintre numărul persoanelor imigrante (I) și a celor emigrante (E): I-E

Așadar:

Creștere totală = Creștere naturală + Creșterea migratorie

Adică:

Pt+1-Pt = (N-D) + (I-E)

Figura 6 – Rata de creștere a populației în Europa, sursa „The European Health Report” (2009) http://www.euro.who.int/Document/E93103.pdf

În funcție de acești parametrii demografi pot calcule o serie de rate, după cum urmează:

Rata creșterii totale (r) – raportul dintre numărul populației la două momente diferite:

r = (Pt+1-Pt) / Pt x 100

Rata creșterii este un indicator eficient care determină cât de multe ar putea fi problemele sociale generate de nevoile populației legate de infrastructură (școli, spitale, locuințe, drumuri), resurse (apă, hrană, electricitate) și locuri de muncă. În plan internațional creșterea rapidă a populației poate fi considerată o amenințare pentru statele vecine. (CIA)

Rata creșterii naturale (rnat) – raportul dintre excedentul natural (spor natural) și numărul populației la începutul perioadei:

(rnat) = (N-D) / Pt x 100

Diminuarea ratei de creștere a populației se poate datora atât scăderii sporului natural, cât și emigrației nete negative.

Tendințele de diminuare a numărului de locuitori în România se va accentua în anii care urmează. Dacă pe perioada 2005-2010 era prevăzută o rată a creșterii naturale de -0,2 (CDC 1998), pentru perioada 2005-2015 se prevede o rată a creșterii naturale de -0,5, iar până în anul 2050 se preconizează o creștere de până la -0,68 (Eurobarometer 272e). Factorii care pot determina această evoluție a populației din România sunt multipli, pornind de la un spor natura negativ, un exces al emigrației, o scădere a ratei fertilității etc. Ultima raportare a OMS cu privire datează din 2008 și prezintă un număr de 21.504.442 persoane.

Figura 7 – Evoluția populației din România, sursa European Health for All database http://www.euro.who.int/hfadb

Indicele Dezvoltării Umane (IDU) – o măsură sintetică a gradului de dezvoltare umană, propusă de ONU. Se încearcă să se demonstreze conform căreia nu lipsa resurselor financiare conduce la devalorizarea vieții umane (individuale, naționale sau globale), ci modul în care sunt structurate bugetele naționale și a politicilor de dezvoltare economică, socială și culturală.(Vlășceanu Lazăr 1993:744)

În conceptul de dezvoltare umană, accentul este pus pe acele posibilități sau condiții care, împreună, oferă șansa atingerii unui nivel decent de viață prin: creșterea longevității sau speranței medii de viață (adică o viață lungă și sănătoasă), ameliorarea permanentă a condițiilor de acces la asimilarea cunoștințelor de bază, necesare construcției vieții individuale, acces la bunurile materiale și culturale specifice vremii.

Tabel 3 – Valori ale Indicelui de Dezvoltare Umană 2007

De aici rezultă că IDU, ca măsură sintetică, se bazează pe trei niveluri: speranța de viață, nivelul școlarizării și școlaritate, venitul individual, pentru care se calculează următorii indici:

speranța de viață la naștere;

rata de alfabetizare a persoanelor adulte

produsul intern brut pe locuitor.

Indicele de Dezvoltare Umană reprezintă o unitate de măsură dinamică, care își modifică valoarea periodic, fiind influențată în mod direct de valoarea indicilor care intră în componență. Aceștia, la rândul lor sunt influențați de situația socio-economică a populației evaluate. Media indicilor reprezentând nivelul de clasificare al vieții omului în statul respectiv.

Conform tabelului prezentat mai sus în anul 2007 România s situa pe locul 63 în lume, dintr-un total al statelor evaluate de 182 de state. În schimb într-un clasament realizat în anul 2006 de către OMS (Biroul Regional pentru Europa) pe baza datelor furnizate de ONU, România se află pe ultimul loc între cele 27 state membre ale UE, având valoarea IDU 0,825.

Figura 8 – Evoluția Indicelui de Dezvoltare Umană în România

Indicele Dezvoltării Umane este un indice complex care oferă o imagine complexă și completă asupra dezvoltării umane, ca rezultat direct la măsurilor politice cu impact asupra aspectelor legate de sănătate educație și economie. Așadar IDU nu este doar un indice al stării de sănătate, este un indice care estimează dezvoltării societății in integrum.

3.5.3. Factorii determinanți ai stării de sănătate

Evaluarea stării de sănătate a unei națiuni se realizează în mod indirect prin aprecierea bunei funcționalități a societății. Menționez aici elaborarea de politici sociale coerente, care să vină în sprijinul populației, pentru îmbunătățirea stării de sănătate și a nivelului de trai. Toate aceste demersuri sunt orientate asupra factorilor sociali care determină stare de sănătate a populației.

Conceptul „determinați sociali ai sănătății” și-a făcut apariția în anul 1996, în volumul Health and Social Organization: Towards a Health Policy for the 21st Century (Blane, Brunner & Wilkinson, 1996, apud Raphael D 2009:5). În această lucrare următorii factori erau considerați determinanți pentru obținerea stării de sănătate: mediul înconjurător, dotarea genetică și biologică, protecția sănătății, stilul de viață. Dacă în acest model inegalitățile existente în cazul determinanților sociali locuință, educație, acceptare socială, ocuparea forței de muncă și venit, sunt traduse ca fiind situații nesănătoase ale societății, plasând individul într-o lumină defavorabilă față de alți indivizi, în zilele noastre problema inegalității de șanse pe criteriile menționate mai sus, reprezintă una dintre cele mai frecvent menționate teme legate de sănătate.

Preocupări de cercetare a factorilor determinanți ai stării de sănătate au apărut spre sfârșitul secolului trecut, când în Marea Britanie, în urma unui studiu asupra diferențelor mortalității dintre clasele sociale, s-a constatat că nu deosebirile individuale sunt cauza acestei realități ci modul deosebit în care membrii celor două clase sociale își trăiau viața. Acestea includ o mare varietate de factori, cum ar fi: venitul, ocupare locurilor de muncă și condițiile de lucru, locuințele și condițiile de trai, educația, nutriția, stres-ul și violența.

Determinații sociali ai sănătății prezintă un impact semnificativ asupra predispunerii individului sau grupului la boală, precum și asupra modului cum se recuperează după boală. Literatura de specialitate (Raphael D. 2009:2) descrie determinanții sociali ai sănătății ca fiind „condiții socio-economice care influențează starea de sănătate a indivizilor, comunităților și jurisdicțiilor ca întreg”, adică, într-un limbaj comun, determinanții sociali ai sănătății determină dacă indivizii rămân sănătoși sau se îmbolnăvesc.

Preocupările specialiștilor din întreaga lume au scos în evidență o mare varietate de factori care influențează sănătate. Dacă unele clasificări cuprind elemente comune, în altele apar aspecte particulare regiunii unde au fost efectuate diferite studii. Astfel o recenzie a literaturii evidențiază trei mari categorii de factori care ne influențează sănătatea:

mediul socio-economic;

mediul fizic, și

caracteristicile și comportamentul individual.

În încercarea de a forma o imagine cât mai completă, dar totuși fără să întru în amănunte, fac mai jos o trecere în revistă a concepției principalilor factori de decizie din lume, cu privire la sănătatea populației. Astfel:

Comisia Europeană prezintă următorii factori:

Stilul de viață:

Determinanții socio-economici ai sănătății

Mediul

Caracteristicile genetice și screening-ul genetic.

Agenția de Sănătate Publică din Canada stabilește următorii factori determinanți ai sănătății:

Venitul și statutul social;

Suportul rețelei sociale;

Educație și alfabetizare

Ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă

Mediul social;

Mediul fizic;

Deprinderi personale de promovare a unui stil de viață sănătos;

Dezvoltarea sănătoasă a copilului;

Înzestrarea genetică și biologică;

Serviciile de sănătate

Genul;

Cultura.

Organizația Mondială a Sănătății:

Venitul și statutul social;

Educația;

Mediul înconjurător;

Rețelele sociale;

Genetica;

Serviciile de sănătate;

Gen.

Sub egida Organizației Mondiale a Sănătății, Wilkinson Richard și Marmot Michael (2003) dezvoltă o serie de 10 factori determinanți ai sănătății, rezultați în urma recenziei cercetărilor în acest domeniu, din întreaga lume.

Tabel 4 – Factorii determinanți ai stării de sănătate

Sursa: Wilkinson R., Marmot M. (2003) „Social determinants of health: The solid facts”. http://www.euro.who.int/DOCUMENT/E81384.PDF,

Factorii care condiționează evoluția stării de sănătate nu trebuie înțeleși ca fiind condiții singulare. Numărul factorilor care ne influențează viața cotidiană diferă, în funcție de contextul social în care ne manifestăm. Deoarece contextul în care ne desfășurăm viața este cel care determină starea de sănătate, motiv pentru care este impropriu să acuzăm pe cineva pentru starea precară de sănătate, sau să lăudăm pe altcineva pentru sănătatea sa bună. Cu toate acestea fiecare dintre noi avem la îndemână o serie de variabile – în special pe cele de natură individuală, atitudini, deprinderi comportamentale – care pot fi modificate pentru a ne îmbunătății starea de sănătate.

Alături de cele prezentate mai sus OMS a emis publicității, în luna martie 2010 un document în care menționează o serie de aspecte actuale ale climei, care influențează, local sau global, sănătatea populației, menționând următoarele:

Încălzirea globală a climei cu 0,74 °C în ultima 100 de ani;

Efectul de seră produs de emisiile de gaze realizate prin arderea combustibililor fosili, s-a mărit cu aproximativ 70% în ultimii 40 de ani;

Dezastre naturale cum ar fi valurile de căldură, inundațiile, provoacă multă suferință umană. Astfel din 1990 s-au înregistrat mai mult de 1200 de evenimente naturale în Europa, care au afectat peste 48 milioane de oameni, provocând peste 112 mii de morți.

Evenimente naturale extreme – se observă o creștere a frecvenței valurilor de căldură, în timp ce iarna valurile de temperaturi scăzute sunt tot mai rare. Intensitatea căderilor de apă s-a mărit în ultimii 50 de ani, în contextul în care peste 20% din populația Europei locuiesc în bazinele râurilor, care sunt frecvent afectate de revărsări.

Schimbarea răspândirii și a comportamentelor păsărilor și insectelor evidențiază reacții de răspuns ale sistemelor biologice, față de modificările de climă. Păsările și insectele si-au schimbat aria de răspândire mai spre nord, odată cu valul de căldură, transportând și anumite afecțiuni specific zonelor mai calde (cum ar fi malaria).

Siguranța sănătății populației poate fi periclitată se preconizează ca până în anul 2025 în zona mediteraneană să apară competiție între consumatorii de apă (casnici și industriali). De aici și efectele modificării climei asupra creșterii economice sunt estimate la peste 5% din produsul intern brut al țărilor europene.

3.5.4. Indicatorii calității vieții și activitatea fizică

Omul este propriul său creator, el participă activ și conștient la modelarea sa individuală în funcție de posibilitățile reale de obținere a resurselor din mediul extern sau intern. Fiecare om, prin forțele proprii, are libertatea și posibilitatea de a trăi în mediul pe care și-l creează după propriile caracteristici. De asemenea, el trebuie să se adapteze la mediul existențial în vederea procurării rezervelor necesare. Practic, omul trebuie în primul rând să se cunoască pe sine însuși, să se autodezvolte și să-și găsească mediul prielnic supraviețuirii, al dezvoltării și împlinirii personale.

Omul nu poate să trăiască și să se dezvolte decât numai în societate, de aceea obligația acesteia este de a sprijinii ființa umană (prin mecanismele și instituțiile sale, în special prin educație), în procesul de dezvoltare personală, de identificare, de cunoaștere pe sine. Societatea trebuie să-i ofere ființei umane condițiile cele mai potrivite cu natura sa individuală și unică. Așadar, calitatea vieții umane este o dorință existențială atât individuală cât și comunitară, care nu se realizează decât parțial de-a lungul unei vieți umane, deoarece depinde de o serie de factori socio-organizatorici.

Calitatea vieții este esențială pentru evaluarea economică și socială, de asemenea, pentru ordinea publică, legislația socială, precum și programele comunitare. Calitatea vieții este rezultanta raportării condițiilor de existență, a activităților care compun viața umană la aspirațiile, valorile, necesitățile umane. Ea se referă la evaluarea globală a vieții în cadrul colectivității, a diferitelor grupuri sociale, a persoanelor în general cât și la evaluarea unor anumite condiții și sfere ale vieții (calitatea mediului, calitatea umană a muncii, calitatea relațiilor interpersonale și calitatea vieții de familie).

Un alt aspect demn de luat în seamă când vorbim despre calitatea vieții este că, aceasta are o perspectivă obiectivă și una subiectivă. Conceptul calității vieții a fost popularizat începând cu anii 1950 într-un context de creștere economică, calitatea vieții referindu-se la starea de bine și fericire a individului. Conceptul este rezultatul unui proces de măsurare obiectivă a progresului material incluzând produsul intern brut și a unei imagini subiective a condiției umane (EEA 2009:11-12).

Calitatea vieții este determinată de factori interni (adică de o stare subiectivă, rezultată din trăirea propriei vieți: împlinirea de sine, sentimentul de fericire, satisfacție) și factori externi (factorii de mediu, dezvoltarea comunitară). Conceptul de calitate a vieții este asociat cu o perspectivă socio-economico-politică unde factorii obiectivi sunt responsabili de variația calității vieții. Starea de fericire nu corelează cu o calitate ridicată a calității vieții însă sprijină sentimentul de satisfacție și de mulțumire personală.

Dorința pentru calitatea vieții este universală și generează consens de-a lungul arenelor politice și populare. Acest obiectiv comun poate ajuta toate agențiile responsabile și cetățenii să-și depășească diferențele și să-și coordoneze răspunsurile. Mai mult ca oricând bogăția Europei , potențialul inovativ, creativitatea și talentul sunt centrate în mare parte în comunitățile urbane. Calitatea vieții și calitatea mediului sprijină buna funcționare a acestor orașe. Orașele sunt centre de afaceri care atrag locuri de muncă și atrag atenția asupra serviciilor. Ariile urbane sunt de asemenea focare de numeroase provocări ale mediului, unde calitatea vieții este determinată de mai mulți factori sociali, economici și politici. Orașele sunt locuri unde calitatea vieții și dezvoltarea durabile ar trebui să fie prioritare.

Primul studiu asupra calității vieții în Europa 2003 a investigat 8 domenii ale vieții cotidiene a individului, în 25 de State Membre ale Uniunii Europene (Eurofound-2004). Aceasta nu acoperă toate aspectele dar cele mai relevante pentru o descriere completă a calității vieții sunt dimensiunile obiective și subiective:

situația economică;

mediul înconjurător,

ocupația, educația și priceperile;

structura și relațiile de familie;

echilibru în relația muncă-viață;

sănătatea și protejarea ei;

starea de bine;

calitatea percepută a societății.

În anul 1990, în România a luat ființă Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), cu scopul de a cerceta din perspectiva sociologică, politică și economică calitatea vieții. Această Instituție are un profil interdisciplinar și investighează domeniile de cercetare mai sus amintite, implicând specializarea cercetătorilor săi în domeniul socio-economic, sociologie, asistență socială, economie, administrație publică, psihologie, științe politice. De asemenea rolul acestei Instituții este de a acorda consultanță de specialitate oamenilor politici, de a contribui la dezvoltarea instituțională din România și la elaborarea legislației în domeniul social (

În cartea sa „Quality of live in Romania” Mărginean I. (2004), susține că, pentru elaborarea indicatorilor sociali trebuie să existe acces la documente și informații legate de organizarea și managementul la anumite nivele ale structurii sociale (utilități economice, comunități teritoriale, națiune). Pentru a deveni un indicator social, un element trebuie să fie supus unei investigări sistematice, astfel se determină în ce măsură se poate realiza cu succes, diferite atribuții ale indicatorilor sociali.

Literatura de specialitate (Mărginean I, 2004:49-53), prezintă o listă de indicatori ai calității vieții grupată pe 21 de categorii privind calitatea vieții în România.

I. Persoana

– starea de sănătate;

– rata deceselor prin cauze externe (accidente, violență);

– număr de sinucideri la 100.000 de locuitori;

– starea de mulțumire față de viața de zi cu zi;

– securitatea persoanei

II. Populația

– populația totală a României;

– rata anuală de creștere a populației României,

– durata medie de viață;

– mortalitatea infantilă;

– gradul de îmbătrânire.

III. Mediul rural

– proporția din populația țării ce locuiește în zone puternic poluate;

– calitatea condițiilor naturale de viață.

IV. Așezările umane

– proporția populației urbane;

– proporția localităților electrificate;

– proporția km de străzi asfaltate din lungimea totală a străzilor;

– dotările și echipamentul edilitar (evalaure);

– suprafața spațiilor verzi la 1000 de locuitori (mp);

– calitatea transportului de călători.

V. Locuințe

– suprafață locuibilă pe locuitor (mp);

– număr de persoane ce revin în medie pe o cameră de locuit;

– consum de energie electrică în sectorul casnic;

– proporția locuințelor ce dispun de apă potabilă;

– confortul locuinței.

VI. Mediul social

calitatea relațiilor sociale (evaluare);

încrederea în semeni (evaluare);

numărul omuciderilor la 100.000 locuitori

numărul condamnaților prin privare de libertate la 100.000 de locuitori;

proporția minorilor delicvenți în grupele de vârstă respective.

VII. Familia

starea de sănătate a membrilor de familie (evaluare);

starea de mulțumire față de situația familiei;

număr de divorțuri la 1.000 căsătorii;

numărul copiilor abandonați la 1.000 de copii sub vârsta de 16 ani;

proporția familiilor monoparentale.

VIII. Ocupare

proporția populației ocupate;

structura populației ocupate pe sectoare de activitate;

proporția șomajului în totalul forței de muncă;

securitatea locului de muncă (evaluare).

IX. Calitatea vieții de muncă

numărul mediu al orelor de lucru pe săptămână;

proporția celor care lucrează în schimbul de noapte;

distribuția salariilor pe timpul normal de lucru;

proporția populației ocupate care lucrează în condiții vătămătoare;

număr de zile de grevă la 1.000 salariați;

număr de zile de concediu și nelucrătoare pe an;

calitatea condițiilor de muncă (evaluare);

satisfacția față de muncă.

X. Resurse macroeconomice pentru nivelul de trai

valoarea PIB pe locuitor

valoarea fondului de consum pe locuitor (lei);

ponderea în PIB a cheltuielilor de la bugetul de stat pentru domeniile sociale și culturale.

XI. Veniturile

distribuția veniturilor nete lunare pe o persoană din gospodărie;

veniturile reale pe o persoană (lei);

nivelul veniturilor raportat la necesitățile gospodăriei (evaluare).

XII. Consumul

consumul total pe locuitor;

structura consumului populației (lei);

consumul principalelor produse alimentare pe locuitor (kg): carne (și produse din carne), lapte (și produse din lapte), legume, fructe, cereale, cartofi;

consumul de calorii pe locuitor;

oferta de produse alimentare;

oferta de produse nealimentare (evaluare).

XIII. Serviciile pentru populație

structura pe categorii a serviciilor;

calitatea serviciilor pentru populație.

XIV. Înzestrarea populației cu bunuri de folosință îndelungată

aparate de radio la 1.000 locuitori;

televizoare la 1.000 de locuitori;

frigidere la 1.000 de locuitori;

mașini de spălat rufe la 1.000 de locuitori;

autoturisme la 1.000 de locuitori;

proporția locuințelor cu telefon;

confortul din gospodărie (evaluare).

XV. Învățământul

proporția cuprinderii în școli a copiilor de vârstă școlară;

stocul de învățământ;

numărul studenților la 10.000 de locuitori;

ponderea cheltuielilor pentru învățământ în PIB;

calitatea învățământului.

XVI. Asistența sanitară

număr locuitor la un medic;

paturi de asistență medicală la 1.000 de locuitori;

morbiditatea (număr de îmbolnăviri la 1.000 de locuitori);

ponderea cheltuielilor cu sănătatea în PIB;

calitatea asistenței sanitare (evaluări).

XVII. Cultura

număr de ore de emisie TV pe săptămână;

gradul de acoperire a teritoriului de transmisie radio;

număr de exemplare de cărți editate anual ce revin la un locuitor;

număr de exemplare de ziare și reviste ce revin la un locuitor;

ponderea cheltuielilor pentru cultură în PIB;

facilități de ordin cultural (evaluare).

XVIII. Asigurări de asistență socială

proporția populației ocupate cuprinsă în sisteme de asigurări sociale;

proporția populației vârstnice beneficiare de pensie;

proporția populației beneficiare de ajutor social;

proporția studenților care beneficiază de burse de stat;

proporția copiilor sub 16 ani cuprinși în sistemul alocației de stat;

ponderea cheltuielilor de asistență socială și familială;

calitatea serviciilor de asistență socială (evaluare).

XIX. Timpul liber

numărul de locurilor de cazare turistică la 100.000 de locuitori;

numărul orelor de timp liber pe săptămână;

cheltuieli de la bugetul de stat pentru odihnă și antrenament, educație fizică și sport pe locuitor;

facilități pentru petrecerea timpului liber (evaluare).

XX. Mediul politic

procentul participării la vot,

proporția populației adulte încadrate în partide politice;

calitatea conducerii societății (evaluare);

participarea la luarea deciziilor (evaluare).

XXI. Instituțiile de stat și ordine publică

proporția infracțiunilor pe autori cunoscuți;

activitatea instituțiilor administrației de stat;

rezolvarea problemelor populației (evaluare).

Practicarea sportului, petrecerea timpului liber într-un mod cât mai plăcut și în același timp și sănătos, depinde în mare măsură de calitatea vieții, nivelul de trai și nivelul de dezvoltare a instituțiilor (cluburi, asociații) sportive naționale. Există o legătură strânsă între nivelul de dezvoltare economică a unei țări și practicarea sportului de performanță a cetățenilor din țara respectivă. De asemenea, raportul dintre sport și calitatea vieții depinde și de statutul socio-economic al indivizilor din interiorul țării. În cazul țărilor cu un nivel de dezvoltare mai ridicat, indivizii care provin din categoria clasei sociale superioare și de mijloc, practică sportul în mod sistematic, organizat, individual sau la nivel de echipă în cadrul unor cluburi sau asociații sportive. Pentru indivizii care fac parte dintr-o clasă socială cu un nivel scăzut economic, sportul de performanță reprezintă o oportunitate de a urca pe scara socială și de a obține un nivel de trai mai ridicat.

Un studiu realizat în Canada, privind inactivitatea fizică la persoane peste 12 ani (Health Nexus 2008), evidențiază faptul că, persoanele cu venituri scăzute (60,4%) sunt mai puțin active decât persoanele cu venituri mai ridicate (45,8%).

În România, un studiu realizat la nivelul populației din Baia Mare (Bogdan T. et. al. 2007), arată că persoanele care provin dintr-o clasă socială cu venituri mai mari practică exerciții fizice în săli de fitnes, mai frecvent și mai intens decât persoanele cu un venit mai mic. Cu toate acestea se conturează și o clasă de mijloc, tot mai activă și mai dinamică, a micilor întreprinzători, clasă care este menită să restabilească un echilibru între cele două extreme, introducând o stare de normalitate în rândul societății. Această stare de fapt este motorul acțiunilor noastre, în vederea avansării pe o nouă treaptă a ierarhiei sociale, și, totodată pe scara realizării unor nevoi superioare (piramida trebuințelor a lui Maslow A.), aferente noului statut social.

Contextul prezentat mai sus este necesar pentru a înțelege eforturile fiecărui individ de a fi cât mai performant și de a evolua pe scara socială, efort care poate să afecteze starea de sănătate personală, ca unitate a stării de sănătate publică. La nivel individual starea de sănătate se manifestă printr-un echilibru între cele trei laturi ale determinării umane: bio-psiho-sociale, sau a echilibrului dinamic dintre organism și mediul său (Dicționar Larousse, 1998).

Sportul reprezintă un fenomen socio-uman deosebit de complex, complexitatea lui rezultând din natura activității intrinseci, care presupune aspecte fiziologice, psihologice și sociale, dar mai ales ca fenomen social (Baciu M. A. 2006: 156). Sportul dispune de forme de organizare și reguli de desfășurare, care urmărește optimizarea potențialului biomotric și psihic al individului, în vederea creșterii calității vieții.

Păstrând același cadrul, Kaplan și Bush (1982 apud Surgeon General 1996:141) introduc conceptul de HRQL – health related quality of life – în încercarea de a cuprinde toate influențele pe care starea de sănătate le exercită asupra calității vieții de zi cu zi a indivizilor. Abordat ca un construct multidimensional care prezintă întreaga gamă de satisfacții ale vieții, HRQL include următoarele dimensiuni: cognitivă, socială, fizică, emoțională, productivitate personală, precum și viața intimă. În completarea acestor aspecte literatura de specialitate prezintă domeniul de practicare al activităților fizice, având un potențial semnificativ de influențare a calității vieții și a sănătății populației, exercitând efecte benefice asupra stării generale de bine (well-being) – stima de sine, dispoziția generală, afectele, precum și asupra perceperii capacității fizice, de muncă.

Cercetările evidențiază o relație de directă influențare între starea de bine și durata sau perioada în care persoana este încadrată într-un program regulat de activități fizice. Această caracteristică se manifestă indiferent de categoriile de vârstă, gen, categorii profesionale sau chiar stare de sănătate.

3.5.5. Activități fizice pentru sănătate

Practicarea regulată a activităților fizice îmbunătățește capacitatea aerobă, puterea musculară, agilitatea și coordonarea corporală, și funcționarea metabolică, concretizate prin îmbunătățirea densității osoase, profilului lipidic, nivelului de insulină, precum ș a funcției de imunizare a organismului (Kahn, Ramsey et al 2002:73). Așadar practicarea regulată a activităților fizice este asociată cu îmbunătățirea sănătății și reducerea riscului oricărei cauze a mortalității. Aceeași sursă menționează că persoanele active din punct de vedere fizic au un risc scăzut de afecțiuni cardiovasculare, diabet de gradul 2, cancer de colon, osteoporoză, depresii și accidente cauzate de căderi.

Specialiștii prezintă sănătatea ca pe un model continuu care pendulează între cele două extreme, definindu-se două situații distincte: starea de sănătate pozitivă asociată cu capacitatea de a te bucura de viață și nu neapărat absența bolii, în timp ce sănătatea negativă este asociată cu morbiditatea, astfel când vorbim de rolul activităților fizice în promovarea sănătății trebuie să înțelegem, atât sănătatea fizică, cât și starea psihologică de bine (CDC 1996:21).

Prezenta lucrarea încearcă să sublinieze un aspect care a scăpat atenției specialiștilor până acum aproximativ 10 ani, când pentru întreținerea sănătății se recomandau diverse forme de exerciții fizice specifice anumitor discipline sportive. Chiar dacă într-o cunoaștere comună se menționează că o serie întreagă de alte activități fizice frecvent întâlnite, cum ar fi: mersul, înotul, mersul pe bicicletă, lucrul în grădină etc., au efecte benefice asupra sănătății organismului, doar în ultima decadă specialiștii din sănătate și știința activităților corporale atrag atenția asupra importanței practicării acestora. Ei menționează că nu este necesară practicarea sportului de performanță pentru a avea un organism sănătos, sau chiar, pentru îmbunătățirea și menținerea stării de sănătate individul trebuie să practice un nivel de activitate fizică, obligatoriu și suficient, adaptat particularităților sale, constând din activități sau mișcări specifice regimului de viață zilnic. În anul 1996 specialiștii americani de la CDC (Centers for Disease Control and Prevention) prezentau relația dintre activități fizice și sănătate drept o nouă perspectivă asupra activităților fizice, promovând următoarele idei, reprezentând concluzii ale literaturii de specialitate și cercetări de amploare:

Persoanele care în mod normal sunt inactive își pot îmbunătății sănătatea și starea de bine, practicând în mod regulat activități fizice la nivel moderat;

Activitățile fizice nu trebuie să fie neapărat viguroase pentru a avea efecte asupra sănătății;

Mai multe efecte benefice asupra organismului se pot obține practicând mai mult (durată, frecvență și intensitate) exercițiu fizic.

3.5.5.1. Delimitări conceptuale

Conceptul „activități fizice pentru sănătate” reprezintă o simbioză a doi termeni care până la un anumit nivel putem spune că se definesc unul prin celălalt. Cu toate acestea semantica termenilor vine să descrie un domeniu de interferență, teoretic interdisciplinar, deoarece practic cei doi termeni se intercondiționează reciproc. Toate acestea în sensul că nu putem avea o stare de sănătate pozitivă fără să practicăm activități fizice, sau nu putem practica activități fizice dacă nu suntem sănătoși.

În vederea evitării unor posibile confuzii terminologice consider, utilă sublinierea diferențelor semantice dintre două noțiuni, care, până nu demult erau asimilate ca fiind sinonime: exercițiu fizic și activitate fizică. Astfel, exercițiu fizic, ca principal mijloc de realizarea al obiectivelor educației fizice și sportului, reprezintă un “act motric repetat sistematic și conștient”(Cârstea Gh.2000:12), sau “acțiune motrică cu valoare instrumentală, concepută și programată în vederea realizării obiectivelor educației fizice și sportului. (Dragnea A., Bota A.1999:17).

Noțiunea de activitate fizică încadrează întreaga paletă de manifestarea fizică a organismului, drept urmare menținerea unei stări de sănătate poare fi determinată nu doar de practicarea diferitelor exerciții fizice într-un cadru mai mult sau mai puțin organizat, sau a sportului, ci și de diferite activități fizice desfășurate în viața cotidiană. Astfel, activitatea fizică este definită ca „mișcare a corpului datorată contracției mușchilor scheletici, care au ca efect consum de energie peste metabolismul bazal” (Caspersen et. al. 1985:126). Cantitatea de energie necesară pentru realizarea unei activități se măsoară în kilojouli (kj) sau kilocalorii (kcal) (1 Kcal = 4184 kj). Este de preferat denumirea de kilojouli, în timp ce kilocaloria măsoară cantitatea de căldură.

Relația dintre activitate fizică și starea de sănătate se concretizează prin valoarea raportului dintre consumul de energie realizat (output), de obicei, în 24 ore, și cantitatea de nutrienți ingerați (input), având implicații directe asupra controlului greutății corporale. În funcție de modul în care se operează cu echilibrul dintre cele două variabile putem să avem trei situații:

scădere în greutate – individul slăbește:

input < output – (se consumă mai mult decât se ingerează)

menținere a greutății

input = output – (valoarea energetică a alimentelor ingerate este egală valoarea energetică a activității fizice prestate)

creștere în greutate – individul se îngrașă

input > output – (se ingerează mai mult decât se consumă prin activitate fizică)

Fără să neglijăm importanța valorii nutritive a alimentelor ingerate (input), în această lucrare ne vom referii la valoarea consumului de energie pe care trebuie să îl realizăm prin activități fizice, în vederea realizării unui management eficient a greutății corporale, și implicit a stării de sănătate.

Încă de la început trebuie să menționez faptul că încercări de cuantificare a consumului de energie în timpul activități fizice au existat încă din 1936, când Dill D.B. (Byrne N. et al 2005:112) a raporta consumul de energie din timpul prestării unei munci fizice, la rata metabolismului bazal. În anii '90 este introdus conceptul fiziologic de „echivalent metabolic” (MET – metabolic equivalent), reprezentând costul energetic al activităților fizice, ca multiplu al ratei metabolice de repaus (resting metabolic rate – RMR), cu o valoare estimată de 3,5 ml O2/kg/minut, sau 1 kcal (4,184 kj)/kg/h (Ainsworth B.E. et al. 2000:498).Valoarea echivalentului metabolic diferă în funcție de specificul activității depuse (intensitate, durată, frecvență), variind între 0,9 MET în cazul somnului, și 18 MET în cazul alergării cu o viteză de 17,5 km/h.

La acest nivel trebuie să evidențiez deosebirea existentă între metabolismul bazal și metabolismul de repaus. În mod frecvent, literatura cvasi-științifică prezintă cele două concepte ca fiind sinonime și interschimbabile. În realitate acestea definesc indicatori sensibil diferiți. Astfel, rata metabolismului bazal (RMB) reprezintă cantitatea minimă de energie de care are nevoie organismul pentru a îndeplinii funcțiile vitale; în timp ce rata metabolismului de repaus reprezintă cantitatea de energie pe care o consumă un individ în condiții de repaus (evaluarea acestui indice se realizează în condiții mai puțin restrictive decât în cazul ratei metabolismului bazal). Pentru o mai bună înțelegere a diferențelor dintre cele două concepte menționez faptul că metabolismul de repaus are o valoare în timpul somnului, subunitară, de 0,9 MET, în timp ce același metabolism din timpul somnului este, obligatoriu, mai mare decât metabolismul bazal.

În consecință, pentru calcularea numărului de calorii consumate prin activitate fizică sau al celor care trebuie consumate, valoarea eforului pe care trebuie să îl depunem , sau durata acestuia, se va lua în calcul RMR (rata metabolică de repaus).

Calculul consumului de energie se poate raporta la minut, oră, zi sau săptămână, există chiar referiri la consumul anual de calorii, datorat activităților fizice. În cadrul unei zile consumul total de energie reprezintă suma kcaloriilor consumate în timpul tuturor activităților prestate.

kcaltotal zilnice=kcalsomn+kcalocupaționale+kcaldomestice+kcaltransport+kcalloisir

O variabilă care intervine în metabolismul zilnic este greutatea corporală a individului. O persoană mai grea va avea un consum mai mare de energie decât o persoană mai ușoară. Astfel mergând după formula RMR = 1kcal/kg corp/h, un organism care cântărește 80 kg consumă în 24 h (1 zi) 80×24=1920 kcal, spre deosebire de unul de 70 kg care consumă 70×24=1680 kcal.

În vederea menținerii unei greutăți optime, și automat a unei stări bune de sănătate, literatura de specialitate (Surgeon General 1996:146) recomandă efectuarea săptămânal a unei activități fizice cu un consum minim de 1000 kcal, ceea ce reprezintă aproximativ 150 kcal de activitate fizică zilnic.

Dar apare întrebarea cât timp trebuie un individ de o anumită greutate să presteze o activitate fizică de o anumită intensitate? Toate acest informați pot fi extrase din formula prezentată de Ainsworth et al. (2000 apud Surgeon General 1996:148):

Unde:

Nr. minute AF – durata efortului fizic

Nr. kcal – valoarea energiei consumate

MET – echivalentul metabolic

kg corp – greutatea corpului în kilograme

Valoarea echivalentului metabolic pentru activități de diferite intensități se regăsește în lucrarea „Compendium of Physical Activity” (Ainsworth et al. 2000).

3.5.5.2. Tipuri de activități fizice care pot aduce beneficii sănătății

Activitățile fizice pot fi clasificate în diferite moduri, în funcție de tip-ul, intensitatea, și scopul acesteia, și pot avea două tipuri de determinări: mecanică și metabolică. Astfel în funcție de solicitările mecanice avem contracții isometrice sau statice (care mențin lungimea fibrei musculare), și isotonice sau dinamice (care mențin tensiunea în cadrul fibrei musculare). Din punct de vedere metabolic avem două tipuri de determinări ale contracției musculare: cu consum de oxigen – efort aerob, și cu datorie de oxigen – efort anaerob. Dacă o activitate este aerobă sau anaerobă depinde de nivelul de intensitate la care este realizată activitatea respectivă.

În viața cotidiană majoritatea activităților cuprind ambele tipuri de contracții. Motiv pentru care clasificare activităților fizice se poate realiza cel mai bine din perspectiva scopului principal al acestora. Astfel, în urma unor studii realizate în SUA (CDC, 1998), specialiști au evidențiat 4 categorii de activități fizice, clasificate în funcție de scopul lor:

ocupaționale (legate de muncă);

domestice (lucrul prin casă, prin gradină, îngrijirea copiilor);

de transport (mers pe jos sau pe bicicletă cu scopul de a ajunge undeva);

de timp liber (timp pentru recreere, practicarea hobby-urilor, sporturilor, sau a diferitelor exerciții fizice).

Menționez că activitățile de timp liber pot fi subdivizate în categorii ca sporturi competitive, activități recreative și exerciții. Dacă până nu demult termenii de „activități fizice” și cel de „exerciții” au fost considerați sinonimi, actualmente termenul de „exercițiu fizic” definește doar o categorie de activități fizice, a celor care sunt „planificate, structurare, repetitive și cu un anumit scop” (Caspersen, Powell, Christensen 1985).

Aspecte legate de durata și intensitate activitățilo fizice

Center for Disease Control and Prevention (CDC) – A Surgeon General’s Report on Physical Activity and Health. – At-A-Glance (1996)

Efectele benefice asupra organismului nu se manifestă doar în urma practicării educației fizice sau a sportului, motiv pentru care aceeași sursă prezintă, drept exemplu, o serie de activități cotidiene care pot avea efecte benefice asupra organismului, în condițiile practicării cu o intensitate optimă pentru fiecare dintre noi, în funcție de nivelul de pregătire sau de nivelul de stăpânire al deprinderii respective. În această idee, în vederea obținerii efectelor sanogenetice ale acestor activități, relația dintre intensitatea și durata efortului prestat se manifestă invers proporțional.

Literatura de specialitate menționează faptul că unui efort moderat ca intensitate îi corespunde o cantitate de 150 calorii (kcal) pe zi sau de 1000 calorii pe săptămână.

3.5.5.3. Efectele practicării activităților fizice

Practicarea sistematică a exercițiilor fizice și sportului de către amatori, contribuie la instalarea treptată a stării de formă fizică optimă sau de – fitness – care conform specialiștilor (Lupu I., 2004, 20) este cunoscut sub numele de „modelul celor 4 S”, după denumirile din limba engleză, și anume:

Strenght – forță fizică.

Stamina – vigoare (rezistență fizică);

Suppleness – suplețe fizică;

Skills – îndemânare (abilitate) fizică.

Termenul de „condiție fizică” sau „fitness”, sau „physical fitness” descrie capacitatea organismului de a realiza sarcinile zilnice, cu vigoare, rapiditate, cu suficientă energie, fără a obosii” (Caspersen et. al. 1985:128).

În funcție de tipul de activități fizice prestate, fitness-ul are caracteristici specifice. Astfel condiția fizică în cazul practicării activități fizice pentru sănătate se caracterizează prin următoarele:

Dobândirea rezistenței cardio-respiratorii sau aerobice, care înseamnă capacitatea organismului de a susține activități fizice intense pe perioade de timp îndelungate.

Ameliorarea flexibilității, coordonării mișcărilor și menținerii echilibrului, concretizată în creșterea capacității unei articulații de a efectua o mișcare completă.

Îmbunătățirea forței musculare care se referă la cantitatea maximă de efort suportată de un mușchi, la o singură solicitare, la un singur efort.

Creșterea rezistenței musculare, a capacității unor grupe de mușchi de a efectua un efort susținut, pe o perioadă îndelungată de timp.

Încadrarea indicelui de compoziție corporală, în valori medii, în conformitate cu vârsta, înălțimea și greutatea.

În aceeași lucrare de mare anvergură, elaborat de Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor în anul 1996, specialiștii din Statele Unite menționează o serie de beneficii pe care activitatea fizică practicată în mod regulat o are în combaterea sau prevenirea unor factori de risc ai apariției bolilor sau chiar a decesului, cum ar fi:

Reducerea riscului de moarte prematură.

Reducerea riscului de a deceda prin boli cardiovasculare.

Reducerea riscului de a face diabet.

Reducerea riscului de a avea hipertensiune arterială.

Reducerea riscului de a contracta cancerul de colon.

Ajută la reducerea hipertensiunii arteriale la persoanele cu hipertensiune.

Reduce stările psihice de depresie și anxietate.

Ajută la controlul masei corporale.

Ajută la creșterea și menținerea unor oase, mușchi și articulații sănătoase.

Ajută persoanele în vârstă să se deplaseze în siguranță, fără riscul de a cădea și a avea fracturi.

Promovează bunăstarea mentală.

3.5.5.4. Preocupări ale specialiștilor

Specialiștii din universități, centre de cercetare, guverne, sau comunitatea europeană, să studieze impactul pe care îl are practicarea activităților fizice asupra omului. Problematica abordată, precum și metodele și instrumentele de investigarea sunt diverse. Biernat, Stupnicki (2005:33) au centralizat și structurat temele abordate, identificând 5 direcții care au fost urmate în cercetare, și anume:

Evaluarea nivelului de practicarea a activităților fizice de către populația adultă – între 16-65 ani;

Evaluarea nivelului de practicarea a activităților fizice de către copii;

Evaluarea nivelului de practicarea a activităților fizice de către vârstnici;

Evaluarea efectului practicării activităților fizice asupra factorilor de risc ai bolilor cardiace șa.;

Studii cu privire la activitățile sportive.

Printre cele mai frecvent utilizate instrumente de cercetare întâlnite în literatura de specialitate sunt: Eurobarometru din anul 2004, International Physical Activity Questionnaire (IPAQ), Behavioral Risk Factor Surveillance System (BRFSS) – pentru populația adultă. Evaluarea nivelului de practicarea a activităților fizice de către copii a fost realizată utilizând următoarele instrumente: Physical Activity Recall (PAR), Godin-Shepard Physical Activity Survey (GP PAS), Activity Rating Scale (ARS), în timp ce pentru persoanele în vârstă menționăm Physical Activity Scale for the Elderly (PASE), sau Questionnaire d’Activite Physique Saint-Etienne (QAPSE). Pentru evaluarea participării la activitățile sportive s-a folosit foarte frecvent instrumentul Coordinated Monitoring of Participation in Sport (COMPASS). Tematica investigată în aceste instrumente s-a referit la locul și rolul activităților fizice în petrecerea timpului liber, activitățile casnice, transport, specificul serviciului

Activitatea fizică este unul dintre principalele mijloace de îmbunătățire a stării de sănătate fizică și psihică a populației. Totodată se cunoaște importanța unui stil de viață activ din punct de vedere fizic, timp în care inactivitatea fizică devine o problemă globală (Martin 2006). Studii recente cu privire la contribuția diverșilor factori la starea de sănătate, atribuie o mare importanță (aproximativ 50%) stilului de viață, în care includem: activităților fizice, alimentației corespunzătoare, abținerea de la alcool, tutun și condimente, gestionarea stărilor emoționale de stres și tensiune (Biernat, Stupnicki 2005:32). Alți factori care ne influențează starea de sănătate sunt: factorii de mediu (25-35%), biologici (10-15%), sau sănătatea (10-20%).

Secțiunea dedicată sportului a testului Eurobarometru (2004) precizează următoarea realitate socială, înregistrată la nivelul populației din Europa, semnificând amploarea socială a fenomenului practicării activităților fizice pentru sănătate. Astfel:

Peste 600.000 de oameni mor anual în Europa din cauza bolilor datorate inactivității fizice – obezitate, diabet etc. (în timp ce în lume mor peste 1,9 milioane);

Mai mult de jumătate din populația UE nu este suficient de activă pentru a profita de beneficiile acesteia;

Doar 31% din populația adultă a UE ating nivelul minim recomandat de activitate fizică (30de minute/zi în majoritatea zilelor din săptămână);

Doar 34% din tineri (între 11-15 ani) practică cel puțin 60 de minute/zi în majoritatea zilelor din săptămână.

Tendința actuală în regiune este de a se practica tot mai puțină activitate fizică.

În aceeași idee cercetări realizate în rândul populației din Statele Unite ale Americi (Kahn, Ramsey 2002:73) evidențiază faptul că deși se cunosc beneficiile practicării regulate a activităților fizice:

25% din populația adultă practică acest gen de activități la nivelul recomandat (30 de minute de efort de intensitate medie de 5 ori pe săptămână, sau 20 de minute de efort viguros de cel puțin 3 ori pe săptămână)

29% din populația adultă nu practică activități fizice

27% dintre studenți practică activități fizice la un nivel moderat de intensitate

Într-un studiu realizat asupra unui eșantion reprezentativ de persoane din Baia Mare care practicau activități fizice (Bogdan, Lupu, Oșorhean-Macra 2007) s-au înregistrat scoruri asemănătoare studiilor din SUA. Astfel, 28,4% dintre cei chestionați practicau activități fizice de 4 sau 5 ori pe săptămână cu o intensitate de peste 30 de minute.

Totodată într-un studiu realizat în anul 2003, pe teme de sport, la nivelul întregii țări, de către societatea de sondare a opiniei publice Gallup, doar 11% dintre cei investigați practică activități fizice de 3 ori pe săptămână, în timp ce 80% nu practică nici un fel de exercițiu.

Pe plan internațional organizații cum ar fi WHO (World Health Organization), FIMS (The International Federation of Sports Medicine), CDDS (Committee for the Development fo Sport) și UNESCO sunt îngrijorați de dezvoltarea procesului de alterarea a stării de sănătate, indusă de nivelul insuficient de practicare a activităților fizice, precum și de condiția fizică (physical fitness) a membrilor populației. În același timp comunitatea științifică accentuând faptul că un nivel crescut al activității fizice în rândul populației este la fel de important pentru starea de sănătate publică, ca și tratamentul împotriva hipertensiunii, obezității, sau fumatului; declarând „activitățile fizice pentru sănătate” drept obiectiv principal al strategiei moderne a sănătății (Biernat, Stupnicki 2005:32). Toate acestea datorită faptului că estimările reieșite în urma analizării costurilor directe și indirecte ale inactivității fizice (costuri datorate tratamentelor etc.) sunt alarmante, conform unui studiu realizat în Marea Britanie, între 150-300 euro pentru fiecare persoană pe an (WHO 2006).

Bibliografie

Abele A.E., Alfermann D. – 2001 – “Sport and Exercise Psychology”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, p.14909.

Ainsworth BE, Haskell WL, Whitt MC, Irwin ML, Swartz AM, Strath SJ, O’Brien WL, Bassett DR, Schmitz KH, Emplaincourt PO, Jacobs DR, and Leon AS. – 2000 -“Compendium of Physical Activities: an update of activity codes and MET intensities”, Medicine & Science In Sports & Exercise, Nr. 32 pag. 498–516

Andreff Wladimir – 1997 – „Sport Financing in Europe: Toward a Transformation in the 21-th Century”, lucrare prezentată la “International Press Seminar on Economics, Politics and Culture of Sport: Sport Media and Civil Society”, Vingsted Sports Center, Denmark; în www.playthegame.org.

Andreff Wladimir – 2000 – „Financing Modern Sport in the Face of a Sporting Ethic”, „European Journal of Sport Management”, vol. 7, nr. 1, în www.playthegame.org .

Andreff W., Staudohar P. – 2000 – “The Evolving European Model of Professional Sports Finance”, in “Journal of Sports Economics”, 1(3), August, 257-276; în www.playthegame.org.

Alexe Nicu și colaboratori – 1973 – “Terminologia Educației Fizice și Sportului”, Editura Stadion, București, pag. 110.

Archetti E. P. – 2001 – “Sport, Antropology of”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, p.14914.

Baciu Marius Alin – 2006 – „Sportul și calitatea vieții – Caz special – Tenisul de câmp”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca.

Biernat E., Stupnicki R. – 2005 – „An overview of internationally applicable questionnaire designed for assessing physical activity”, Physical Education and Sport, nr. 49, pag. 32-42.

Birch Ann – 2000 – “Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, București, p.34.

Bogdan T., Lupu I., Oșorhean-Macra M. – 2007 – „Studiu privind nivelul practicării exercițiilor fizice la populația din Baia Mare”, în revista “Palestrica mileniului III”, vol. VIII, nr. 2 (28), pag. 123-132,

Bogdan T., Lazăr L. – 2009 – "Physical Activity for Health – Conceptual Delimitation”, International Scientific Conference „Perspectives in Sport for All”, Brașov 16-17 octombrie 2009, Editura Universității Transilvania Brașov, ISBN 978-973-598-571-4, pag. 209-216.

Brinkerhoff D.B., & White, L.K. – 1999 – „Sociology”, Second Edition, West Publishing Company, New York.

Byrne, Nuala M., Andrew P. Hills, Gary R. Hunter, Roland L. Weinsier, and Yves Schutz. – 2005 – “Metabolic equivalent: one size does not fit all” Journal of Applied Physiology, nr. 99, pag. 1112–1119.

Canadian Mental Health Association – “Health Determinants”, http://www.cmhapeel.ca/determinantsofhealth.htm, accesat în 20 aprilie 2010.

Canadian Nurses Association – 2005 – “Social Determinants of Health and Nursing – A Summary of the Issues”, http://www.cna-nurses.ca/CNA/documents/pdf/publications/BG8_Social_Determinants_e.pdf , accesat în 20 aprilie 2010.

Caspersen CJ, Powell KE, Christensen GM. – 1985 – “Physical activity, exercise, and physical fitness: definitions and distinctions for health-related research.”, Public Health Reports;100:126–131.

Cârstea Gheorghe. – 2000 – „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București

Center for Disease Control and Prevention (CDC) and American College of Sport Medicine – 1995 – “Publication of the physical activity and public health recommendations”

Center for Disease Control and Prevention (CDC) – 1996 – A Surgeon General’s Report on Physical Activity and Health. – At-A-Glance;

Center for Disease Control and Prevention (CDC) – 1998 – “Physical Activity for Everyone: An Explanation of U.S. Physical Activity Survey”,

Central Intelligence Agency – “Population Growth Rate (PGR)” https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/docs/notesanddefs.html#P, accesat în 18 aprilie 2010.

Coakley J., Donnelly P., Landry G. – 1998 – “Perspective siciologice”, în SCJ 113(4 trim IV 1998), Sportul la copii, vol II ,“Perspectve sociologice”, pag. 5-11.

Coakley J., Lever J. – 2000 – “Sport”,în Encyclopedia of Sociology”, pag.2987.

Corneșanu Tiberiu – 1970 – "Profesorul Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei sportive romanești" în Educație fizică și sport, nr. 1.

Crosset T.W. – 2001 – “Sport, Sociology of”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, pag.14932.

Dill DB. – 1936 – “The economy of muscular exercise”. Physiology Review 16: 263–291.

Dragnea A., Bota A. – 1999 – “Teoria activităților motrice”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dragnea Adrian și Teodorescu Silvia-Mate – 2002 – „Teoria Sportului”, Editura Fest, București.

Dumitru Gh. – 1997 – “Sănătate prin sport pe înțelesul fiecăruia”, Federația Română Sportul pentru Toți, București

Ellis Albert, Dryden Windy – 1997 – „The practice of rational emotive behavior therapy”, New York, Springer Publishing Company.

Epuran M., – 1995 – “Metodologia cercetării activităților corporale în educație fizică și sport”, Editura Fundației România de Mâine, București, vol. I.

Epuran M. – 1997 – „Psihologia sportului”, Ed. Societatea Ateneul Român, Ediția a II-a București, pag. 9.

Epuran Mihai – 2001 – “Știința activităților corporale – note definitorii”, în “Acta Universitas Bogdan Vodă” nr. 1/2001, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Epuran M., Holdevici I., Tonița Fl. – 2001 – „Psihologia Sportului de Performanță”, Editura Fest, București.

European Commission – “Health Determinants”, http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/healthdeterminants_en.htm, accesat în 6 aprilie 2010.

European Enviroment Agency (EEA) – 2009 – „Ensuring quality of life in Europe’s Cities and Towns”, EEA Report-No.5/2009 .

European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions – 2004 – „Quality of life in Europe, First European Quality of Life Survey 2003” – www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2004/105/en/1/ef04105en.pdf.

European Health for All database [online database]. Copenhagen, WHO Regional Office for Europe, 2009 (http://www.euro.who.int/hfadb , accesată în 16 Aprilie 2010).

European mortality database [online database]. Copenhagen, WHO Regional Office for Europe, 2009 (http://data.euro.who.int/hfamdb , accesată în 17 Aprilie 2010).

Gallup Organizations – 2003 – Sondaj de opinie „Fotbalul și gimnastica – sporturile preferate ale românilor”, www.gallup.ro, accesat în 15 aprilie 2006

Ghibu E., Todan I. – 1970 – „Sportul românesc de-a lungul anilor”, Editura Stadion, București.

Giddens Anthony, Mitchell Duneier – 2000 – „Introduction to Sociology” (3rd edition), pp.508-513. New York: W.W. Norton & Company ,, în www.geocities.com/collectivebehavior2/index.html ..

Giddens Anthony – 2001 – “Sociologie”, Editura All, București, ediția a III-a.

Goodman N. – 1992 – “Introducere în sociologie”, Editura Lider, București.

Grosman Sandu – 1969 – "Un moment de seama în istoria educației fizice școlare din România – Legea Instrucției Publice din România" în Educație fizică și sport 5/1969.

Health and Food, European Commission 2006 (Special Eurobarometer 246 / wave 64.3), http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_246_en.pdf

Health in the European Union, European Comission 2007 (Special Eurobarometer 272e / Wave 66.2), http://ec.europa.eu/health/ph_publication/eb_health_en.pdf, accesat în data de 25noiembrie 2009.

Health Nexus and Ontario Chronic Disease Prevention Alliance – 2008 – „Primer to Action: Social Determinants of Health”, pag: 11, www.healthnexus.ca/projects/primar.pdf – accesat în 21.04.2010

Human Development Report – 2007/2008 – “Fighting climate change: human solidarity in a divided world”, United Nations Development Programme, Plaza, New York, http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf accesat în 12 martie 2009.

Human Development Report – 2009 – ”Overcoming barriers: Human mobility and development”, United Nations Development Programme, Plaza, New York. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2009_EN_Complete.pdf .

Iancu Ivana – 2000 – „Mass-media și mișcarea olimpică”, în Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 27.

Iancu Ivana – 2001 – „Paradigme ale comunicării. Media românească și mediul olimpic.”, Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 28.

Iluț Petru – 1993 – „Competiție”, în Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.) „Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București.

Iluț Petru – 2000 – „Iluzia localismului și localizarea iluziei – teme actuale ale psihosociologiei”, Editura Polirom, Iași.

Iluț Petru – 2001 – “Sinele și cunoașterea lui”, Editura Polirom, Iași.

Jarvic De Grant, Maguire Joseph A. – 1994 – „Sport and leisure in social thought”, Routledge Publisher New York

Kahn E.B., Ramsey L.T., et al. – 2002 – „The effectiveness of interventions to increase physical activity” – Task Force on Community Preventives Services, in American Journal of Preventive Medicine, vol. 22,(4s), pp.73-107.

Loland Sigmund – 2002 – „Technology in Sport – Three Ideal-typical views and their implications”, in “Journal of Sport Studies”, 2(1), February.

Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. – 2004 – „Sociologia sănătății – de la teorie la practică”, Editura Tiparg, Pitești.

Maroti Șt., Mihalcea V. – 2001 – „Televiziunea mijloc important de promovare a mișcării olimpice”, în Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 28.

Martin B.W. & co – 2006 – „Evidence-based physical activity promotion – HEPA Europe, the European Network for the Promotion of Health-Enhancing Physical Activity”, Journal of Public Health 14:53-57.

Mărginean, Ioan (editor) – 2004 – Quality of Life”. București: Expert, http://www.iccv.ro/index.php/ro/download?task=view.download&cid=16, accesat în data de 17 Aprilie 2010.

Neța Gh., Rusu Fl. – 1998 – „Istoria milenară a Educației Fizice și Sportului”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Oprișan Virginia – 2002 – „Marketing și comunicare în sport”,Editura Uranus, București, pag. 21-37.

Patriksson Goran -1996 – „Impactul sportului asupra socializării”, în Semnificația sportului pentru societate, vol.II, Editura CCPS, București, pag. 38-71.

Ponomariov N.I. – 1977 – „Funcțiile sociale ale culturii fizice și sportului”, Editura Sport-Turism, București.

Physical Activity, European Commission, 2004, (Special Eurobarometer 183.6 / wave 58.2) http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/nutrition/documents/ebs_183_6_en.pdf accesat în 17 aprilie 2010

Raphael Dennis – 2009 – “Social Determinants of Health – Canadian Perspectives”, Second Edition, Canadian Scholars’ Press Inc. Toronto.

Rotariu T., Iluț P. – 1996 – “Sociologie”, Editura Mesagerul ediția a II-a, Cluj-Napoca.

Slack Trevor – 1998 – „Studying the commercialization of sport: The need for critical analysis”, DeMontfort, University, Bedford, Copyright sociology of sport online, UK.

Soonhwan Lee – 2001 – “A Review of Economic Impact Study on Sport Events”, în The Sport Journal – vol. 4(2).

Sport and Physical Activity, European Comission 2010 (Special Eurobarometer 334 / wave 72.3), http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_334_en.pdf, accesat în data de 25 martie 2010.

Steudler Francois – 1972 – „Sociologie medicale”, Librairie Armand Colin, Paris.

Stevenson L Christopher, Nixon E. John – 1972 – „A conceptual scheme of the social functions of sport”, Sportwissenschaft 2 (1972) pag. 119-132, in Dunning E., Malcolm D. – 2003 „Critical Concepts in Sociology“ Routledge Publisher New York

Șiclovan Ion – 1979 – „Teoria Educației Fizice și Sportului”, Editura Sport-Turism, București, pag. 61-67.

The European Health Report – 2009 – Health and health systems, http://www.euro.who.int/Document/E93103.pdf accesat în 25 martie 2010.

The citizens of the European Union and sport. European Commission, 2004 (Special Eurobarometer 213 / Wave 62.0) http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_213_report_en.pdf accesat în 17 aprilie 2010.

US Department of Health and Human Services, Center for Disease Control and Prevention (CDC), National Center for Chronic Disease Prevention and Health Promotion, The President’s Council on Physical Fitness and sports – 1996 – “Physical Activity and Health: A Report of the Surgeon General”, Atlanta, Ga;

Vlăsceanu Lazăr – 1993 – „Indicatorul Dezvoltării Umane”, în Zamfir C., Vlăsceanu L. „Dicționar de soiologie”, Editura Babel, București.

Voicu Alexandru-Virgil – 1999 – „Răspunderea civilă delictuală – cu privire specială la activitatea sportivă”, Editura Lumina Lex, București.

Wilkinson R., Marmot M. – 2003 – „Social determinants of health: The solid facts”. 2nd edition, The Regional Office for Europe of the World Health Organization, – http://www.euro.who.int/DOCUMENT/E81384.PDF, accesat în 25.11.2009.

World Health Organization – 2006 – „Constitution of the World Health Organization”, WHA51.23. http://www.who.int/governance/eb/who_constitution_en.pdf accesată în 26 martie 2010.

World Health Organization (WHO)– “The determinants of health”, http://www.who.int/hia/evidence/doh/en/ , accesat în 6 aprilie 2010.

World Health Organization – 2010 – „The solid facts an climate change and health”, The Regional Office for Europe http://www.euro.who.int/document/mediacentre/fs_parmaclosure.pdf, accesat în 17 aprilie 2010.

World Health Organization – 2006 – Physical activity: a basic requirement for health Copenhagen, Rome, 17 November, http://www.euro.who.int/mediacentre/PR/2006/20061117_1 (vizitat în 3.10.2008)

Woods B. Roland – 2007 – “Social Issues in Sport”, Human Kinetics, P.O. Box 5076, Champaign IL

WorldNet Dictionary – www.hyperdictionary.com/dictionary/sport

Zamfir Cătălin – 1993 – „Funcție“ în Zamfir C., Vlăsceanu L. (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București

*** – 1973 – „Hotărârea C.C. al P.C.R. cu privire la dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului”.

*** – 1976 – Carta Europeană a Sportului a Sportului pentru Toți.

*** – 1977 – Regulamentul competiției sportive naționale „Daciada”.

*** – 1998 – DEX, Univers Enciclopedic, București.

*** – 1998 – Dictionaire Encyclopedique Universal, Ed. Precis, Paris.

*** – 1998 – Larousse „Dicționar de psihologie”, Editura Univers Enciclopedic, București.

*** – 2000 – Buletin Informativ, nr. 20, elaborate de Comitetul Olimpic Român.

*** – 2000 – Larousse “Le petit Larousse illustre”, pag. 961.

*** – 2000 – „Sport Administration – manual”, International Olympic Comittee, Lausanne, Swtzerland.

*** – 2001 – „European Sport Charter”, Council of Europe, Committee of Ministers, 16.May.

*** – 2006 – Buletin Informativ, elaborate de primăria Baia Mare.

*** – 2003 – „Oxford – Dicționar de sociologie” Editura Univers Enciclopedic București.

*** – „Carta Europeană a Sportului” adoptată de Comitetul de Miniștrii la 24 septembrie 1992 și revizuită la data de 16 mai 2001, publicată în „Consiliul Europei și Sportului 1967-1996”, CCPS București.

*** – „Codul Eticii Sportive” adoptată de Comitetul de Miniștrii la 24 septembrie 1992 și revizuită la data de 16 mai 2001, publicată în „Consiliul Europei și Sportului 1967-1996”, CCPS București.

*** – Legea 69/2000 – „Legea educației fizice și sportului”, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 200, marți 9 mai 2000.

*** – „H.G. 759/2003 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Sport”, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 9 iulie 2003.

Bibliografie web

Center for Control Disease and Prevention – www.cdc.gov

“Game Plan 2006 – Sport & Liesure Industry Strategic National Plan”, -www.ausport.gov.au/fulltext/2001/feddep/gp2006.pdf

“Olympic Charter” – http://.multimedia.olympic.org/pdf/en_report_122.pdf

“Sportswear firms to investigate Oxfam sweatshop claims” – www.guardian.co.uk/print/0”4872250-111021,00.html

Johanness Gutenberg – http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Gutenberg, accesat în 29.04.2010

Televiziune – http://ro.wikipedia.org/wiki/Televiziune, accesat în 04.05.2010

Radio – http://ro.wikipedia.org/wiki/Radio, accesat în 04.05.2010

Jocurile Olimpice de iarnă de la Vancouver în cifre – http://www.prosport.ro/alte-sporturi/jo-2010-vancouver/jocurile-olimpice-de-iarna-de-la-vancouver-in-cifre-5672679

www.onlinesport.ro

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Declarația de la Brighton despre Femeia și sportul

Acoperire

Această declarație se adresează la toate guvernele, autorităților publice, organizații , afaceri, instituții educaționale și de cercetare, organizații de femei și individualități responsabile de acestea, sau care influențează direct sau indirect, conducerea, dezvoltarea sau promovarea sportului, sau cine este în vreun fel implicat în utilizare, educație, management, antrenament, dezvoltarea sau asigurarea femeii în spot. Această declarație are menirea de a completa orice cartă, lege, cod, regulă sau regulament sportiv națională, internațional, local cu privire la participarea femeii la sport.

Scop

Scopul principal este dezvoltarea unei culturi sportive, care permite și valorifică întreaga implicare a femei în fiecare domeniu al sportului.

Este ]n interesul egalității, dezvoltării și păcii ca un angajament aș organizațiilor guvernamentale și ne-guvernamentale și a tuturor instituțiilor implicate în sport, să aplice principiile promovate în Declarație, de dezvoltare a-și însuși politicile, structurile și mecanismele, care:

Că toate femeile și fetele au oportunitatea de a participa la sport într-un cadru sigur, care conservă drepturile, demnitatea și respectul individual;

Crește implicare femeii în sport la toate nivelele;

Asigură că cunoștințele, experiența și valorile femeilor contribuie la dezvoltarea sportului;

Promovează recunoașterea implicării femeii în sport ca o contribuție la viața publică, dezvoltarea comunității și în construirea unei națiuni sănătoase;

Promovează recunoașterea de către femei a valorilor intrinseci ale sportului și a contribuțiilor acestora la dezvoltarea personală și a unui stil de viață sănătos.

Principii

1. Echitate și egalitate – societate și sport

Fiecare efort trebuie făcut de mașinăriile statului și guvernului pentru a asigura că instituțiile și organizațiile responsabile pentru sport, corespunzând egalității prevederilor Cartei Națiunilor Unite, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, și a Convenției Națiunilor Unite cu privire la Eliminarea Tuturor formelor de Discriminare asupra Femeilor.

Șanse egale de participare și implicare în sport, indiferent dacă este vorba de distracție, recreere, promovarea sănătății sau marea performanță, este dreptul femeii indiferent de rasă, culoare, limbă, religie, crez, orientări sexuale, vârstă, statut marital, invaliditate, credințe sau afinități, origini naționale sau sociale.

Resursele și responsabilitatea puterii ar trebui alocate corect fără discriminări pe bază de sex, dar asemenea alocări ar trebui să restabilească orice balans inechitabil al beneficiile disponibile către femei și bărbați.

2. Facilități

Participare femeilor în sport este influențată de multe, variate și accesibile facilități. Planificarea, design-ul și managementul acestora trebuie să întâlnească în mod apropiat și echitabil nevoile femeii în societate, cu o atenție deosebită acordată nevoii de îngrijire a copilului și a siguranței.

3. Școala și sportul juvenil

Cercetările au demonstrat că fetele și băieții se apropie de sport din deosebit de diferite perspective. De aceea responsabilii pentru educație sportivă, recreere și educație fizică a tinerilor trebuie să se asigure ca un șir just de oportunități și experiențe de învățare, care adaptează valorile, atitudinile și aspirațiile fetelor, este încorporat în programele de dezvoltare a fitness-ului fizic și a deprinderilor sportive de bază pentru tineri.

4. Dezvoltând participarea

Participarea femeii în sport este influențată de șirul activităților disponibile. Acei responsabili pentru livrarea de programe și oportunități sportive ar trebui să furnizeze și să promoveze activități care întrunesc nevoile și aspirațiile femeii.

5. Sportul de mare performanță

Guvernele și organizațiile sportive trebuie să dovedească ocazii egale pentru femei de a-și atinge potențialul de performanță, asigurându-se că toate activitățile și programele care au legătură cu îmbunătățirea performanțelor să țină seama de nevoile sportivelor.

Acei susținători ai elitei sportive și/sau profesioniste să se asigure că oportunitățile competiționale, recompensele, stimulente materiale, recunoașterea, sponsorizare, promovarea altor forme de susținere sunt cinstite și echitabile atât femeilor cât și bărbaților.

6. Conducerea în sport

Femeile sunt sub-reprezentate în conducere și în luarea deciziilor în toate sporturile și organizațiile care au legătură cu sportul. Acei responsabil pentru această arie trebuie să dezvolte politici și programe și să proiecteze structuri care să mărească numărul de femei antrenoare, coordonator, care să i-a decizii, oficiali, administratori și personal sportiv la toate nivelele, cu o atenție deosebită acordată la recrutare, dezvoltare și păstrare.

7. Educație, antrenament și dezvoltare

Acei responsabili pentru educație, antrenament și dezvoltarea antrenorilor și a altor categorii de personal sportiv trebuie să se asigure că procesul de educație și experiențe adresează probleme în legătură cu echitatea genurilor (fem. Și masc.) și nevoile sportivelor, justețea cu care este reflectat rolul femeii în sport și i-a în considerarea despre experiența de conducerea a femeii, valori și atitudini.

8. Informații și cercetări sportive

Aceia care răspund pentru cercetarea și răspândirea informațiilor de spre sport să descopere politici și programe pentru creșterea cunoașterii și înțelegerii despre femeia și sportul, și să se asigure că standardele și normele cercetării sunt bazate pe cercetări asupra femeilor și bărbaților.

9. Resurse

Acei responsabili pentru alocarea resurselor să se asigure că suportul este valabil și pentru programele feminine, în măsură specială pentru a avansa această Declarație de Principiu.

10. Cooperare Națională (locală, domestică) și internațională

Organizațiile guvernamentale și ne-guvernamentale să incorporeze promoții pe problema echității genurilor, și să distribuie exemple de bună practică în programele și politicile femeia și sportul, în asocierea lor cu alte organizații, atât în aria domestică cât și internațională.

Brighton, May 8, 1994

Bibliografie

Abele A.E., Alfermann D. – 2001 – “Sport and Exercise Psychology”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, p.14909.

Ainsworth BE, Haskell WL, Whitt MC, Irwin ML, Swartz AM, Strath SJ, O’Brien WL, Bassett DR, Schmitz KH, Emplaincourt PO, Jacobs DR, and Leon AS. – 2000 -“Compendium of Physical Activities: an update of activity codes and MET intensities”, Medicine & Science In Sports & Exercise, Nr. 32 pag. 498–516

Andreff Wladimir – 1997 – „Sport Financing in Europe: Toward a Transformation in the 21-th Century”, lucrare prezentată la “International Press Seminar on Economics, Politics and Culture of Sport: Sport Media and Civil Society”, Vingsted Sports Center, Denmark; în www.playthegame.org.

Andreff Wladimir – 2000 – „Financing Modern Sport in the Face of a Sporting Ethic”, „European Journal of Sport Management”, vol. 7, nr. 1, în www.playthegame.org .

Andreff W., Staudohar P. – 2000 – “The Evolving European Model of Professional Sports Finance”, in “Journal of Sports Economics”, 1(3), August, 257-276; în www.playthegame.org.

Alexe Nicu și colaboratori – 1973 – “Terminologia Educației Fizice și Sportului”, Editura Stadion, București, pag. 110.

Archetti E. P. – 2001 – “Sport, Antropology of”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, p.14914.

Baciu Marius Alin – 2006 – „Sportul și calitatea vieții – Caz special – Tenisul de câmp”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca.

Biernat E., Stupnicki R. – 2005 – „An overview of internationally applicable questionnaire designed for assessing physical activity”, Physical Education and Sport, nr. 49, pag. 32-42.

Birch Ann – 2000 – “Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, București, p.34.

Bogdan T., Lupu I., Oșorhean-Macra M. – 2007 – „Studiu privind nivelul practicării exercițiilor fizice la populația din Baia Mare”, în revista “Palestrica mileniului III”, vol. VIII, nr. 2 (28), pag. 123-132,

Bogdan T., Lazăr L. – 2009 – "Physical Activity for Health – Conceptual Delimitation”, International Scientific Conference „Perspectives in Sport for All”, Brașov 16-17 octombrie 2009, Editura Universității Transilvania Brașov, ISBN 978-973-598-571-4, pag. 209-216.

Brinkerhoff D.B., & White, L.K. – 1999 – „Sociology”, Second Edition, West Publishing Company, New York.

Byrne, Nuala M., Andrew P. Hills, Gary R. Hunter, Roland L. Weinsier, and Yves Schutz. – 2005 – “Metabolic equivalent: one size does not fit all” Journal of Applied Physiology, nr. 99, pag. 1112–1119.

Canadian Mental Health Association – “Health Determinants”, http://www.cmhapeel.ca/determinantsofhealth.htm, accesat în 20 aprilie 2010.

Canadian Nurses Association – 2005 – “Social Determinants of Health and Nursing – A Summary of the Issues”, http://www.cna-nurses.ca/CNA/documents/pdf/publications/BG8_Social_Determinants_e.pdf , accesat în 20 aprilie 2010.

Caspersen CJ, Powell KE, Christensen GM. – 1985 – “Physical activity, exercise, and physical fitness: definitions and distinctions for health-related research.”, Public Health Reports;100:126–131.

Cârstea Gheorghe. – 2000 – „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București

Center for Disease Control and Prevention (CDC) and American College of Sport Medicine – 1995 – “Publication of the physical activity and public health recommendations”

Center for Disease Control and Prevention (CDC) – 1996 – A Surgeon General’s Report on Physical Activity and Health. – At-A-Glance;

Center for Disease Control and Prevention (CDC) – 1998 – “Physical Activity for Everyone: An Explanation of U.S. Physical Activity Survey”,

Central Intelligence Agency – “Population Growth Rate (PGR)” https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/docs/notesanddefs.html#P, accesat în 18 aprilie 2010.

Coakley J., Donnelly P., Landry G. – 1998 – “Perspective siciologice”, în SCJ 113(4 trim IV 1998), Sportul la copii, vol II ,“Perspectve sociologice”, pag. 5-11.

Coakley J., Lever J. – 2000 – “Sport”,în Encyclopedia of Sociology”, pag.2987.

Corneșanu Tiberiu – 1970 – "Profesorul Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei sportive romanești" în Educație fizică și sport, nr. 1.

Crosset T.W. – 2001 – “Sport, Sociology of”, in Encyclopedia of Social and Behavioral Science, pag.14932.

Dill DB. – 1936 – “The economy of muscular exercise”. Physiology Review 16: 263–291.

Dragnea A., Bota A. – 1999 – “Teoria activităților motrice”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dragnea Adrian și Teodorescu Silvia-Mate – 2002 – „Teoria Sportului”, Editura Fest, București.

Dumitru Gh. – 1997 – “Sănătate prin sport pe înțelesul fiecăruia”, Federația Română Sportul pentru Toți, București

Ellis Albert, Dryden Windy – 1997 – „The practice of rational emotive behavior therapy”, New York, Springer Publishing Company.

Epuran M., – 1995 – “Metodologia cercetării activităților corporale în educație fizică și sport”, Editura Fundației România de Mâine, București, vol. I.

Epuran M. – 1997 – „Psihologia sportului”, Ed. Societatea Ateneul Român, Ediția a II-a București, pag. 9.

Epuran Mihai – 2001 – “Știința activităților corporale – note definitorii”, în “Acta Universitas Bogdan Vodă” nr. 1/2001, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Epuran M., Holdevici I., Tonița Fl. – 2001 – „Psihologia Sportului de Performanță”, Editura Fest, București.

European Commission – “Health Determinants”, http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/healthdeterminants_en.htm, accesat în 6 aprilie 2010.

European Enviroment Agency (EEA) – 2009 – „Ensuring quality of life in Europe’s Cities and Towns”, EEA Report-No.5/2009 .

European Foundation for the Improvement of Living and Working Conditions – 2004 – „Quality of life in Europe, First European Quality of Life Survey 2003” – www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2004/105/en/1/ef04105en.pdf.

European Health for All database [online database]. Copenhagen, WHO Regional Office for Europe, 2009 (http://www.euro.who.int/hfadb , accesată în 16 Aprilie 2010).

European mortality database [online database]. Copenhagen, WHO Regional Office for Europe, 2009 (http://data.euro.who.int/hfamdb , accesată în 17 Aprilie 2010).

Gallup Organizations – 2003 – Sondaj de opinie „Fotbalul și gimnastica – sporturile preferate ale românilor”, www.gallup.ro, accesat în 15 aprilie 2006

Ghibu E., Todan I. – 1970 – „Sportul românesc de-a lungul anilor”, Editura Stadion, București.

Giddens Anthony, Mitchell Duneier – 2000 – „Introduction to Sociology” (3rd edition), pp.508-513. New York: W.W. Norton & Company ,, în www.geocities.com/collectivebehavior2/index.html ..

Giddens Anthony – 2001 – “Sociologie”, Editura All, București, ediția a III-a.

Goodman N. – 1992 – “Introducere în sociologie”, Editura Lider, București.

Grosman Sandu – 1969 – "Un moment de seama în istoria educației fizice școlare din România – Legea Instrucției Publice din România" în Educație fizică și sport 5/1969.

Health and Food, European Commission 2006 (Special Eurobarometer 246 / wave 64.3), http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_246_en.pdf

Health in the European Union, European Comission 2007 (Special Eurobarometer 272e / Wave 66.2), http://ec.europa.eu/health/ph_publication/eb_health_en.pdf, accesat în data de 25noiembrie 2009.

Health Nexus and Ontario Chronic Disease Prevention Alliance – 2008 – „Primer to Action: Social Determinants of Health”, pag: 11, www.healthnexus.ca/projects/primar.pdf – accesat în 21.04.2010

Human Development Report – 2007/2008 – “Fighting climate change: human solidarity in a divided world”, United Nations Development Programme, Plaza, New York, http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf accesat în 12 martie 2009.

Human Development Report – 2009 – ”Overcoming barriers: Human mobility and development”, United Nations Development Programme, Plaza, New York. http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2009_EN_Complete.pdf .

Iancu Ivana – 2000 – „Mass-media și mișcarea olimpică”, în Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 27.

Iancu Ivana – 2001 – „Paradigme ale comunicării. Media românească și mediul olimpic.”, Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 28.

Iluț Petru – 1993 – „Competiție”, în Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.) „Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București.

Iluț Petru – 2000 – „Iluzia localismului și localizarea iluziei – teme actuale ale psihosociologiei”, Editura Polirom, Iași.

Iluț Petru – 2001 – “Sinele și cunoașterea lui”, Editura Polirom, Iași.

Jarvic De Grant, Maguire Joseph A. – 1994 – „Sport and leisure in social thought”, Routledge Publisher New York

Kahn E.B., Ramsey L.T., et al. – 2002 – „The effectiveness of interventions to increase physical activity” – Task Force on Community Preventives Services, in American Journal of Preventive Medicine, vol. 22,(4s), pp.73-107.

Loland Sigmund – 2002 – „Technology in Sport – Three Ideal-typical views and their implications”, in “Journal of Sport Studies”, 2(1), February.

Lupu I., Zanc I., Săndulescu C. – 2004 – „Sociologia sănătății – de la teorie la practică”, Editura Tiparg, Pitești.

Maroti Șt., Mihalcea V. – 2001 – „Televiziunea mijloc important de promovare a mișcării olimpice”, în Academia Olimpică Română, buletin inforamtiv nr. 28.

Martin B.W. & co – 2006 – „Evidence-based physical activity promotion – HEPA Europe, the European Network for the Promotion of Health-Enhancing Physical Activity”, Journal of Public Health 14:53-57.

Mărginean, Ioan (editor) – 2004 – Quality of Life”. București: Expert, http://www.iccv.ro/index.php/ro/download?task=view.download&cid=16, accesat în data de 17 Aprilie 2010.

Neța Gh., Rusu Fl. – 1998 – „Istoria milenară a Educației Fizice și Sportului”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

Oprișan Virginia – 2002 – „Marketing și comunicare în sport”,Editura Uranus, București, pag. 21-37.

Patriksson Goran -1996 – „Impactul sportului asupra socializării”, în Semnificația sportului pentru societate, vol.II, Editura CCPS, București, pag. 38-71.

Ponomariov N.I. – 1977 – „Funcțiile sociale ale culturii fizice și sportului”, Editura Sport-Turism, București.

Physical Activity, European Commission, 2004, (Special Eurobarometer 183.6 / wave 58.2) http://ec.europa.eu/health/ph_determinants/life_style/nutrition/documents/ebs_183_6_en.pdf accesat în 17 aprilie 2010

Raphael Dennis – 2009 – “Social Determinants of Health – Canadian Perspectives”, Second Edition, Canadian Scholars’ Press Inc. Toronto.

Rotariu T., Iluț P. – 1996 – “Sociologie”, Editura Mesagerul ediția a II-a, Cluj-Napoca.

Slack Trevor – 1998 – „Studying the commercialization of sport: The need for critical analysis”, DeMontfort, University, Bedford, Copyright sociology of sport online, UK.

Soonhwan Lee – 2001 – “A Review of Economic Impact Study on Sport Events”, în The Sport Journal – vol. 4(2).

Sport and Physical Activity, European Comission 2010 (Special Eurobarometer 334 / wave 72.3), http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_334_en.pdf, accesat în data de 25 martie 2010.

Steudler Francois – 1972 – „Sociologie medicale”, Librairie Armand Colin, Paris.

Stevenson L Christopher, Nixon E. John – 1972 – „A conceptual scheme of the social functions of sport”, Sportwissenschaft 2 (1972) pag. 119-132, in Dunning E., Malcolm D. – 2003 „Critical Concepts in Sociology“ Routledge Publisher New York

Șiclovan Ion – 1979 – „Teoria Educației Fizice și Sportului”, Editura Sport-Turism, București, pag. 61-67.

The European Health Report – 2009 – Health and health systems, http://www.euro.who.int/Document/E93103.pdf accesat în 25 martie 2010.

The citizens of the European Union and sport. European Commission, 2004 (Special Eurobarometer 213 / Wave 62.0) http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_213_report_en.pdf accesat în 17 aprilie 2010.

US Department of Health and Human Services, Center for Disease Control and Prevention (CDC), National Center for Chronic Disease Prevention and Health Promotion, The President’s Council on Physical Fitness and sports – 1996 – “Physical Activity and Health: A Report of the Surgeon General”, Atlanta, Ga;

Vlăsceanu Lazăr – 1993 – „Indicatorul Dezvoltării Umane”, în Zamfir C., Vlăsceanu L. „Dicționar de soiologie”, Editura Babel, București.

Voicu Alexandru-Virgil – 1999 – „Răspunderea civilă delictuală – cu privire specială la activitatea sportivă”, Editura Lumina Lex, București.

Wilkinson R., Marmot M. – 2003 – „Social determinants of health: The solid facts”. 2nd edition, The Regional Office for Europe of the World Health Organization, – http://www.euro.who.int/DOCUMENT/E81384.PDF, accesat în 25.11.2009.

World Health Organization – 2006 – „Constitution of the World Health Organization”, WHA51.23. http://www.who.int/governance/eb/who_constitution_en.pdf accesată în 26 martie 2010.

World Health Organization (WHO)– “The determinants of health”, http://www.who.int/hia/evidence/doh/en/ , accesat în 6 aprilie 2010.

World Health Organization – 2010 – „The solid facts an climate change and health”, The Regional Office for Europe http://www.euro.who.int/document/mediacentre/fs_parmaclosure.pdf, accesat în 17 aprilie 2010.

World Health Organization – 2006 – Physical activity: a basic requirement for health Copenhagen, Rome, 17 November, http://www.euro.who.int/mediacentre/PR/2006/20061117_1 (vizitat în 3.10.2008)

Woods B. Roland – 2007 – “Social Issues in Sport”, Human Kinetics, P.O. Box 5076, Champaign IL

WorldNet Dictionary – www.hyperdictionary.com/dictionary/sport

Zamfir Cătălin – 1993 – „Funcție“ în Zamfir C., Vlăsceanu L. (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București

*** – 1973 – „Hotărârea C.C. al P.C.R. cu privire la dezvoltarea continuă a educației fizice și sportului”.

*** – 1976 – Carta Europeană a Sportului a Sportului pentru Toți.

*** – 1977 – Regulamentul competiției sportive naționale „Daciada”.

*** – 1998 – DEX, Univers Enciclopedic, București.

*** – 1998 – Dictionaire Encyclopedique Universal, Ed. Precis, Paris.

*** – 1998 – Larousse „Dicționar de psihologie”, Editura Univers Enciclopedic, București.

*** – 2000 – Buletin Informativ, nr. 20, elaborate de Comitetul Olimpic Român.

*** – 2000 – Larousse “Le petit Larousse illustre”, pag. 961.

*** – 2000 – „Sport Administration – manual”, International Olympic Comittee, Lausanne, Swtzerland.

*** – 2001 – „European Sport Charter”, Council of Europe, Committee of Ministers, 16.May.

*** – 2006 – Buletin Informativ, elaborate de primăria Baia Mare.

*** – 2003 – „Oxford – Dicționar de sociologie” Editura Univers Enciclopedic București.

*** – „Carta Europeană a Sportului” adoptată de Comitetul de Miniștrii la 24 septembrie 1992 și revizuită la data de 16 mai 2001, publicată în „Consiliul Europei și Sportului 1967-1996”, CCPS București.

*** – „Codul Eticii Sportive” adoptată de Comitetul de Miniștrii la 24 septembrie 1992 și revizuită la data de 16 mai 2001, publicată în „Consiliul Europei și Sportului 1967-1996”, CCPS București.

*** – Legea 69/2000 – „Legea educației fizice și sportului”, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 200, marți 9 mai 2000.

*** – „H.G. 759/2003 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Sport”, publicată în Monitorul Oficial nr. 497 din 9 iulie 2003.

Bibliografie web

Center for Control Disease and Prevention – www.cdc.gov

“Game Plan 2006 – Sport & Liesure Industry Strategic National Plan”, -www.ausport.gov.au/fulltext/2001/feddep/gp2006.pdf

“Olympic Charter” – http://.multimedia.olympic.org/pdf/en_report_122.pdf

“Sportswear firms to investigate Oxfam sweatshop claims” – www.guardian.co.uk/print/0”4872250-111021,00.html

Johanness Gutenberg – http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Gutenberg, accesat în 29.04.2010

Televiziune – http://ro.wikipedia.org/wiki/Televiziune, accesat în 04.05.2010

Radio – http://ro.wikipedia.org/wiki/Radio, accesat în 04.05.2010

Jocurile Olimpice de iarnă de la Vancouver în cifre – http://www.prosport.ro/alte-sporturi/jo-2010-vancouver/jocurile-olimpice-de-iarna-de-la-vancouver-in-cifre-5672679

www.onlinesport.ro

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Declarația de la Brighton despre Femeia și sportul

Acoperire

Această declarație se adresează la toate guvernele, autorităților publice, organizații , afaceri, instituții educaționale și de cercetare, organizații de femei și individualități responsabile de acestea, sau care influențează direct sau indirect, conducerea, dezvoltarea sau promovarea sportului, sau cine este în vreun fel implicat în utilizare, educație, management, antrenament, dezvoltarea sau asigurarea femeii în spot. Această declarație are menirea de a completa orice cartă, lege, cod, regulă sau regulament sportiv națională, internațional, local cu privire la participarea femeii la sport.

Scop

Scopul principal este dezvoltarea unei culturi sportive, care permite și valorifică întreaga implicare a femei în fiecare domeniu al sportului.

Este ]n interesul egalității, dezvoltării și păcii ca un angajament aș organizațiilor guvernamentale și ne-guvernamentale și a tuturor instituțiilor implicate în sport, să aplice principiile promovate în Declarație, de dezvoltare a-și însuși politicile, structurile și mecanismele, care:

Că toate femeile și fetele au oportunitatea de a participa la sport într-un cadru sigur, care conservă drepturile, demnitatea și respectul individual;

Crește implicare femeii în sport la toate nivelele;

Asigură că cunoștințele, experiența și valorile femeilor contribuie la dezvoltarea sportului;

Promovează recunoașterea implicării femeii în sport ca o contribuție la viața publică, dezvoltarea comunității și în construirea unei națiuni sănătoase;

Promovează recunoașterea de către femei a valorilor intrinseci ale sportului și a contribuțiilor acestora la dezvoltarea personală și a unui stil de viață sănătos.

Principii

1. Echitate și egalitate – societate și sport

Fiecare efort trebuie făcut de mașinăriile statului și guvernului pentru a asigura că instituțiile și organizațiile responsabile pentru sport, corespunzând egalității prevederilor Cartei Națiunilor Unite, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, și a Convenției Națiunilor Unite cu privire la Eliminarea Tuturor formelor de Discriminare asupra Femeilor.

Șanse egale de participare și implicare în sport, indiferent dacă este vorba de distracție, recreere, promovarea sănătății sau marea performanță, este dreptul femeii indiferent de rasă, culoare, limbă, religie, crez, orientări sexuale, vârstă, statut marital, invaliditate, credințe sau afinități, origini naționale sau sociale.

Resursele și responsabilitatea puterii ar trebui alocate corect fără discriminări pe bază de sex, dar asemenea alocări ar trebui să restabilească orice balans inechitabil al beneficiile disponibile către femei și bărbați.

2. Facilități

Participare femeilor în sport este influențată de multe, variate și accesibile facilități. Planificarea, design-ul și managementul acestora trebuie să întâlnească în mod apropiat și echitabil nevoile femeii în societate, cu o atenție deosebită acordată nevoii de îngrijire a copilului și a siguranței.

3. Școala și sportul juvenil

Cercetările au demonstrat că fetele și băieții se apropie de sport din deosebit de diferite perspective. De aceea responsabilii pentru educație sportivă, recreere și educație fizică a tinerilor trebuie să se asigure ca un șir just de oportunități și experiențe de învățare, care adaptează valorile, atitudinile și aspirațiile fetelor, este încorporat în programele de dezvoltare a fitness-ului fizic și a deprinderilor sportive de bază pentru tineri.

4. Dezvoltând participarea

Participarea femeii în sport este influențată de șirul activităților disponibile. Acei responsabili pentru livrarea de programe și oportunități sportive ar trebui să furnizeze și să promoveze activități care întrunesc nevoile și aspirațiile femeii.

5. Sportul de mare performanță

Guvernele și organizațiile sportive trebuie să dovedească ocazii egale pentru femei de a-și atinge potențialul de performanță, asigurându-se că toate activitățile și programele care au legătură cu îmbunătățirea performanțelor să țină seama de nevoile sportivelor.

Acei susținători ai elitei sportive și/sau profesioniste să se asigure că oportunitățile competiționale, recompensele, stimulente materiale, recunoașterea, sponsorizare, promovarea altor forme de susținere sunt cinstite și echitabile atât femeilor cât și bărbaților.

6. Conducerea în sport

Femeile sunt sub-reprezentate în conducere și în luarea deciziilor în toate sporturile și organizațiile care au legătură cu sportul. Acei responsabil pentru această arie trebuie să dezvolte politici și programe și să proiecteze structuri care să mărească numărul de femei antrenoare, coordonator, care să i-a decizii, oficiali, administratori și personal sportiv la toate nivelele, cu o atenție deosebită acordată la recrutare, dezvoltare și păstrare.

7. Educație, antrenament și dezvoltare

Acei responsabili pentru educație, antrenament și dezvoltarea antrenorilor și a altor categorii de personal sportiv trebuie să se asigure că procesul de educație și experiențe adresează probleme în legătură cu echitatea genurilor (fem. Și masc.) și nevoile sportivelor, justețea cu care este reflectat rolul femeii în sport și i-a în considerarea despre experiența de conducerea a femeii, valori și atitudini.

8. Informații și cercetări sportive

Aceia care răspund pentru cercetarea și răspândirea informațiilor de spre sport să descopere politici și programe pentru creșterea cunoașterii și înțelegerii despre femeia și sportul, și să se asigure că standardele și normele cercetării sunt bazate pe cercetări asupra femeilor și bărbaților.

9. Resurse

Acei responsabili pentru alocarea resurselor să se asigure că suportul este valabil și pentru programele feminine, în măsură specială pentru a avansa această Declarație de Principiu.

10. Cooperare Națională (locală, domestică) și internațională

Organizațiile guvernamentale și ne-guvernamentale să incorporeze promoții pe problema echității genurilor, și să distribuie exemple de bună practică în programele și politicile femeia și sportul, în asocierea lor cu alte organizații, atât în aria domestică cât și internațională.

Brighton, May 8, 1994