Sociologia Rurala
Sociologia rurala
Cuprins
Introducere
I.Cadrul teoretic
1. Definirea ruralului
2. Sociologia rurala. Delimitari conceptuale
3. Scoala Monigrafica
3.1. Teoria vointei sociale
3.2. Cadrele vietii sociale
3.3. Teoria paralelismului sociologic
II.Cadrul cosmic:
1. Geografia fizică
1.1. Mediul natural
1.2. Clima
1.2.1. Temparaturile
1.2.2. Precipitatiile atmosferice
1.3. Solurile
1.4. Apele
1.5. Flora si fauna
1.5.1 Vegetatia
1.5.2. Funa
2. Geografia umană (169)
–harta comunei si harta cadastrala
-suprafata si calitatea mosiei satului
-asezarea satului –catune si casele componente
– caile de comunicatii – cum ajung in diferite centre de interes
– irigatii , puturi , fantani, iazuri , impaduriri
II. Cadrul biologic:
1.1. Structura antropologică a populatiei
1.2. Analiza demografică a satului Iresti
1.3. Ocupatiile locuitorilor
1.4. Alimentatia locuitorilor
1.5. Locuintele– cum e casa
1.6. Odihna si sanatatea
III. Cadrul istoric:
1.1. Aparitia satului Iresti
1.2. Luptele pentru apararea integritatii neamului
4.2.1. Iresteni in luptele de aparare
IV. Manifestările spirituale:
4.1. Biserica
5.1.1. Ceremonii si obiceiuri
4.2. Scoala
4.3. Stiinta populara.
4.3.1. Plante medicinale si leacuri
4.3.2. Descantece
V. Studiu de caz
5.1. Portul popular Irestean
5.1.1. Portul femeiesc
5.1.1.1. Gateala capului
5.1.1.2. Stergarul
5.1.1.3. Podoabele
5.1.1.4. Camasa
5.1.1.5. Catrinta
5.1.2. Costumul barbatesc
5.1.2.1. Gateala capului
5.1.2.2. Camasa
5.1.2.3. Itarii
5.1.3. Elemente comune in portul femeiesc si barbatesc
5.1.3.1. Gluga
5.1.3.2. Sorica
5.2.3.3. Pieptarul
Definirea metodei monografice. Notiuni introductive
Definirea ruralului
Etimologic cuvantul rural provine din latinescul rurs, ruris si semnifica cultura, campuri, teritoriuocupat, locuit, amenajat si muncit de om. In sensul cel mai larg al notiunii, rural defineste campurile( tara ), taranii si in general toate teritoriile si activitatile neurbane. Dictionarul Explicativ al LimbiiRomane da adjectivului rural sensul de : satesc , referitor la sat.Ruralul este mai mult decat o ‘’stare de spirit ‘’, el evoca o parte a spatiului terestru undepredomina padurile, campurile, culturile, spatiile verzi. El mai evoca de asemenea, o forma de ocuparea acestui spatiu si un tip de societate, predominant agricola.Spatiul rural – este expresia efortului indelungat al omului pentru a pune in serviciul saucomponentele fizico-geografice ale spatiului, ale naturii. Este un spatiu pe care omul l-a modelat de-alungul timpului, in functie de nevoile sale, pe care l-a creat prin munca sa si l-a umplut cu creatiile salede natura antropica, fiind deci, o adevarata “capodopera rustica “ a omului.Ruralul are capacitatea de a conserva si reconstrui cadrul natural, ca urmare a unei presiuniantropice mai reduse, asociata cu tipul exploatarii economice si nivelul general de dezvoltare alfortelor de productie. Cimpurile extinse de culturi, absenta cailor principale de comunicatie, prezentainsulara a cadrului construit de dimensiuni mai mici si aturmelor de animale, tradeaza fara tagadaprezenta ruralului.Spatiul rural, in sensul banal, dar real al termenului, a aparut pe suprafata pamantului o datacu sedentarizarea omului si aparitia primelor locuinte si a primelor amenajari asi in primul rand invederea realizarii unor productii agricole (in primul rand). In timp istoric, intre societatile rurale sipamantul luat in exploatare s-au creat o serie de relatii durabile, intarite prin traditii, obiceiuri siinterese, exprimate in peisaj prin diferite tipuri de spatii rurale.
1.2.Sociologia rurala
cioa rurală are, în istoria sociologiei și în manifestarea diferitelor școli sociologice, o situație aparte. Împreună cu sociologia urbană, ea alcătuiește ceea ce s-anumit ,,sociologia comunităților teritoriale” (Aluaș, 1998) și se diferențiază de sociologiilede ramură (sociologia religiei, sociologia educației, sociologia culturii, sociologiaindustrial, sociologia comunicării, sociologia medicinei etc.), pentru că nu reprezintă o disciplină specializată într-un domeniu al socialului și umanului (religia, educația, cultura,industria, comunicarea, medicina etc.), ci este sociologia însăși, proiectată teoretic,metodologic și empiric asupra comunităților rurale, cu totalitatea dimensiunilor lor sociale și economice, organizaționale și structurale, ca și cum comunitățile rurale ar reprezenta umanitatea insasi . Prin urmare, perspectiva sociologiei rurale este una holistă, de cercetare și înțelegere a comunităților rurale, ca totalități umane cu specific local și regional. Alăturide această dimensiune holistă, sociologia rurală are și un caracter interdisciplinar, întrucât ,,reinterpretează din punct de vedere sociologic datele referitoare la mediul rural prezentate deNo index entries found. geografia socială, istoria socială, etnografie, antropologie, demografie, medicină socială etc. și, pe de altă parte, prin cercetări proprii determină aspectele rurale ale problemelor” (Neamțu, 1969, p. 9) de care sunt preocupate științel emenționate mai sus, precum și altele.
Cercetarea satului românesc presupune stabilirea unor criterii care, transformate în indicatori, surprind evoluțiile sale în perioada tranziției.Criterii menționate sunt următoarele: fizico-geografice, de echipare tehnică a localităților rurale, demografice, economice, sociale, de locuire, ecologice.
1.3 Scoala monografica de
În 1920, Dimitrie Gusti începe opera de cristalizare a primei Școli a monografiilor sociologice rurale din societatea românească, în înțelesul modern al termenului, cunoscută sub numele de ,,Școala Sociologică de ”.
Definitoriu pentru caracterizarea monografiei sociologice gustiene este dubla sa configurație: sistem de gândire sociologică și, simultan, metodă de investigație empirică.
Sistemul sociologic gustian este un ansamblu articulat de teorii, concepte, teze care se structurează pe următoarele principii:
societatea se compune din unități sociale;
esența societății este voința socială;
voința socială se actualizează în manifestări constitutive economice și spirituale, reglementate de manifestări juridice și politice;
voința socială este condiționată în manifestările ei de cadrele vieții sociale: cadrul cosmic, biologic, psihic și istoric;
schimbările suferite de societate în timp prin activitățile desfășurate și sub influența factorilor condiționanți sunt denumite procese sociale;
începuturile de dezvoltare surprinse în realitatea prezentă și care pot fi prevăzute se numesc tendințe sociale.
1.3.1. Teoria vointei sociale
Teoria voinței sociale constituie dimensiunea cea mai contestată și etichetată în termenii de ,,înfundătură” a sistemului sociologic, caracter confuz, neștiințific, eclectic, etc. al sociologiei lui Dimitrie Gusti, atribuite atât de către unii discipoli cât și de majoritatea exegeților și comentatorilor operei profesorului. Evaluarea critică a acestei teorii a voinței sociale a condus în anii postbelici la cristalizarea, aproape fără controverse, a unui stereotip de interpretare a concepției gustiene de factură reducționistă. Dacă în ceea ce privește celelalte teorii care alcătuiesc sistemul sociologic întemeiat de D. Gusti – teoria ,,cadrelor”, a ,,manifestărilor”, a ,,unităților sociale” a ,,paralelismului sociologic” – a existat o dezbatere, o evaluare critică a consistenței și validității lor teoretice, operaționale, nu același lucru se poate afirma despre teoria voinței sociale. Aceasta din urmă a fost respinsă ab initio și etichetată fără nici un drept de apel ca neștiințifică, confuză, eclectică.
Voința socială este înțeleasă de sociologul român ca o totalitate autonomă de manifestări spirituale și economice, reglementate juridic și politic și condiționate cosmic, biologic, psihic și istoric. Voința socială este înzestrată de D. Gusti cu o calitate uimitoare, și anume capacitatea de a crea unități sociale, deci de a îndeplini o funcție morală primordială
1.3.2. Cadrele vietii sociale
Definiția gustiană a cadrelor se bazează pe distincția fundamentală dintre condiție și cauză. Orice fapt care este o condiție de manifestare a socialului aparține cadrului. Cadrele sociale definesc virtualitățile de dezvoltare, putințele de devenire ale vieții societății așa cum sunt ele configurate în condițiile ei de dezvoltare. Semnificația sociologică a cadrelor privește explicarea vieții sociale prin indicarea modalităților în care virtuțile, ,,viața socială neactualizată”, existând latent, se transformă în realități sociale. Socialul, preciza Dimitrie Gusti, este înainte de toate rezultatul unui concurs de împrejurări: spațiale, temporale, vitale și spirituale, care formează cadrele: cosmologic, istoric, biologic și psihologic; cu alte cuvinte ceea ce numim ,,mediul”. Natura , cadrul cosmic, și viața, cadrul biologic, formează cadrele naturale, asociale, câtă vreme timpul, cadrul istoric, și conștiința, cadrul psihic, formează cadrele sociale (Dimitrie Gusti, Opere, I, Editura Academiei, București, 1968).
Dimitrie Gusti și colaboratorii săi apropiați, îndeosebi Mircea Vulcănescu și Traian Herseni au specificat unele implicații teoretice și metodologice ale teoriei gustiene a cadrelor vieții sociale.
a. Concepția lui Dimitrie Gusti asupra cadrelor introduce o înțelegere nuanțată a problemei cauzalității sociologice prin disocierea de tratarea mecanicistă a acesteia. Astfel, în viziunea lui Dimitrie Gusti, cadrele nu cauzează direct transformări sociale ci numai le condiționează și provoacă, prin reacțiune, manifestările sociale. Condiția indică o posibilitate, nu o necesitate: cadrele provoacă reacțiuni care variază după natura societății. Mecanismul vieții sociale este doar declanșat, dezlănțuit de cadre, dar reacțiunea se săvârșește după o structură proprie. Ceea ce interesează pe sociolog este relația dintre mediul natural, istoric și viața socială.
b. Teoria gustiană a cadrelor inovează mecanismul explicației sociologice prin ideea determinismului finalist indusă de forța de autodeterminare a cadrelor imanente vieții sociale . ,,Admițând această forță de autodeterminare, problema explicației sociologice nu mai poate rămâne în domeniul strict al explicației mecanice prin cauze exterioare, ci trebuie să aibă un recurs la un determinism finalist, la o înțelegere dinamică, prin scopuri, prin motive”. La interacțiunea continuă între societate și împrejurările naturale care nasc putințe sociale se adaugă interacțiunea între societate și ea însăți. Cu alte cuvinte, viața socială nu este un obiect inert supus cauzalității mecanice a împrejurărilor a-sociale, ci o totalitate complexă, înzestrată cu putere de reacțiune proprie la fiecare mod de influență cauzală: influenței naturale, societatea îi opune cultura, influenței biologice, societatea îi opune o reacție selectivă, propriei influențe psihologice, societatea îi opune o reacție nouă, individualizarea, iar influenței tradiționale a trecutului, grupul uman îi opune inovația.
c. Prin teoria cadrelor Dimitrie Gusti concretizează apriorismul său sociologic. Plecând de la analiza conceptului de personalitate ca actualizare a virtuților omenești, Dimitrie Gusti a ajuns firesc la ideea cadrelor: potențele sunt în noi, dar posibilitățile sunt în afara noastră. Pentru Dimitrie Gusti condiționarea nu coincide cu întregul cuprins al cadrelor, ci numai cu acea parte din ele care corespunde virtualităților omenești; prin aceste virtualități societatea se încorporează în om datorită afectelor voinței sociale. Cu cât iubirea de sine a omului este mai mare, cu atât eul se revarsă în afară sub forma simpatiei și deci, cu atât socialitatea omului crește. Concluzia lui Dimce interesează pe sociolog este relația dintre mediul natural, istoric și viața socială.
b. Teoria gustiană a cadrelor inovează mecanismul explicației sociologice prin ideea determinismului finalist indusă de forța de autodeterminare a cadrelor imanente vieții sociale . ,,Admițând această forță de autodeterminare, problema explicației sociologice nu mai poate rămâne în domeniul strict al explicației mecanice prin cauze exterioare, ci trebuie să aibă un recurs la un determinism finalist, la o înțelegere dinamică, prin scopuri, prin motive”. La interacțiunea continuă între societate și împrejurările naturale care nasc putințe sociale se adaugă interacțiunea între societate și ea însăți. Cu alte cuvinte, viața socială nu este un obiect inert supus cauzalității mecanice a împrejurărilor a-sociale, ci o totalitate complexă, înzestrată cu putere de reacțiune proprie la fiecare mod de influență cauzală: influenței naturale, societatea îi opune cultura, influenței biologice, societatea îi opune o reacție selectivă, propriei influențe psihologice, societatea îi opune o reacție nouă, individualizarea, iar influenței tradiționale a trecutului, grupul uman îi opune inovația.
c. Prin teoria cadrelor Dimitrie Gusti concretizează apriorismul său sociologic. Plecând de la analiza conceptului de personalitate ca actualizare a virtuților omenești, Dimitrie Gusti a ajuns firesc la ideea cadrelor: potențele sunt în noi, dar posibilitățile sunt în afara noastră. Pentru Dimitrie Gusti condiționarea nu coincide cu întregul cuprins al cadrelor, ci numai cu acea parte din ele care corespunde virtualităților omenești; prin aceste virtualități societatea se încorporează în om datorită afectelor voinței sociale. Cu cât iubirea de sine a omului este mai mare, cu atât eul se revarsă în afară sub forma simpatiei și deci, cu atât socialitatea omului crește. Concluzia lui Dimitrie Gusti este limpede: individul e social nu pentru că trăiește în societate, ci pentru că societatea trăiește în individ. Omul este sociabil prin constituția psihică a voinței sale și datorită condiționării prin cadre.
1.3.3 Legea paralelismului sociologic
In ceea ce privete legea paralelismului sociologic, aceasta conceptualizează natura raporturilor dintre părțile totului social:
a) părțile totului se dezvoltă concomitent, nu succesiv;
b) raporturile părților sunt de interdependență, nu de subordonare.
Există, după Gusti, un paralelism înăuntrul cadrelor (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), un paralelism înăuntrul manifestărilor (economice, spirituale, juridice și politice) și un paralelism între cadre și voință. Consecința nemijlocită a aplicării acestei legi este egala îndeptățire a ,,părților” în proiectele de cercetare monografică, adică imposibilitatea ierarhizării lor după criterii de importanță. Unii membrii ai școlii au oferit o interpretare modificată a legii paralelismului sociologic, care din lege devine un mijloc tehnic de investigare în teren, având funcția unui ,,registru-inventar” de întrebări la care cercetătorul are de dat răspuns.
Legea paralelismului sociologic prezintă o însemnătate esențială pentru înțelegerea cauzalității sociologice în sistem gustian. Traian Herseni și Mircea Vulcănescu au dezvăluit unele implicații metodologice profunde ale acestei legi asupra fundamentării conceptului de explicație sociologică gustiană. Deși fiecare factor constitutiv al societății este esențial autonom totuși, precizează Traian Herseni, pe urmele lui Dimitrie Gusti, între ele sunt multiple corespondențe, corelații, interpedendențe, datorită determinismului comun din partea societății. Timpul social din care fac parte diferitele societăți nu se realizează contradictoriu, ci cu anumite forme economice apar anumite forme spirituale sau invers. Cauzația, precizează Dimitrie Gusti, o deține întregul care-și armonizează părțile, adaptându-le una la alta, iar variația concomitentă a părților indică, de cele mai multe ori, o determinare comună. Prin legea paralelismului sociologic Dimitrie Gusti atrage atenția asupra imposibilității de a explica o realitate concretă foarte complicată prin câteva elemente care nu sunt decât abstracțiuni din nevoi de metodă, primatul deținându-l întregul, societatea.
O explicație deosebit de lămuritoare a sensului cauzal al legii paralelismului sociologic aparține lui Mircea Vulcănescu: ,,Nici una din împrejurările care condiționează faptele sociale nu constituie însă, luată în parte, o cauză a acestei vieți, ci numai o condiție a ei. Deosebirea este cunoscută. Nici una nu declanșează singură procesul de realizare, nu reprezintă în realitate forța care dezlănțuie acțiunea de manifestare. Cauzală e numai acțiunea concomitentă a tuturor condițiilor în măsura în care realizează o unitate în act, o totalitate vie, dinamică: voința socială. De unde nevoia de a cerceta acțiunea paralelă a acestora și contopirea lor într-o singură unitate” (Mircea Vulcănescu, Teoria și sociologia vieții economice. Prologomene la studiul morfologiei economice a unui sat în Arhiva pentru știință și reformă socială, Anul X, Nr. 1-4, 1932, p.218).
Paralelismul gustian, oarecum monoton, după opinia lui Achim Mihu, a fost amendat de ,,poligraful” Școlii de , cum era denumit Traian Herseni, printr-o construcție proprie, mai nuanțată, a raporturilor neparalele între individ, viața socială și culturală.
S istemul sociologic odată constituit a urmat operaționalizarea sa în ipoteze ale cercetării, planuri de cercetare, chestionare și ghiduri de interviu, de observație directă și coparticipantă, analiza documentară, cartografie etc. În acest moment al transformării sistemului sociologic în ,,practica metodologică” s-a pus pentru prima dată problema semnificației satului ca unitate de cercetare monografică și, în consecință, nașterea sociologiei rurale monografice legate de numele lui Dimitrie Gusti.
Satul era interesant ca unitate de cercetare monografică atât din punct de vedere pragmatic cât și al reprezentativității sale sociale. Satul constituia în optica lui Dimitrie Gusti unitatea socială optimă cu care trebuia să demareze cercetările monografice.
Dimensiunea lui relativ redusă ca sferă de cuprindere tematică, arie geografică, complexitate a relațiilor recomandau satul ca unitate ce oferea condiții optime de investigare în etapa constituirii și testării ipotezelor monografiei sociologice, deci în absența unei experiențe monografice. Unitățile sociale mai mari, consemna Gusti, se studiază mai greu, ele trebuind cercetate mai târziu, după ce se cunosc suficient unitățile mai restrânse: ,,orașele cer o muncă excepțională, fiind realitățile nu numai cantitativ mai întinse, dar și mult mai complexe. De aceea sociologia orașelor trebuie să urmeze după sociologia satelor, pe temeiul datelor și mai ales a experienței făcute în condiții optime în monografiile sătești”. De altminteri, programul de lucru gustian cuprindea monografii de sate, monografii de orașe, de întreprinderi, de județe, de regiuni etnice și în final sociologia națiunii.
Al doilea argument în favoarea alegerii satului ca debut al cercetării monografice avea în vedere semnificația copleșitoare a problemei agrar-țărănești care urcă în prim-planul scenei politice românești după soluționarea problemei naționale. Satul reflecta o realitate tipică a unei societăți majoritar agricole și țărănești, ce nu putea fi ignorată de reformatorii timpului.
I.CADRUL COSMIC
1.Geografia fizică
Descrierea satului Irești nu poate fi, cu siguranță, despărțită de cea a comunei Vidra, cu o istorie ,de asemenea, puțin cunoscută. Din lucrarea lui Dan Ghinea aflăm că „satul Vidra este menționat documentar , prima oară, în 1608”. Vechea localitate răzășească își are întinderea pe fundul unui amfiteatru depresionar ce oferă ,adunate laolaltă , bogățiile a trei zone altitudinale. Comuna se poziționează pe linia de contact a Vrancei Subcarpatice cu Câmpia Română , formând o poartă între două lumi deosebite. Amplasată în depresiunea care i-a dat și numele, Vidra a suferit modificări atât în ceea ce privește limitele teritoriale, cât și așezările incluse.
În Descriptio Moldaviae, principele Dimitrie Cantemir spune despre această regiune a Vrancei că este o republică constituită "din 12 sate înconjurate din toate părțile de munți înalți, mulțumindu-se, ca și Cîmpulungul, cu creșterea oilor și necunoscând plugul. Locuitorii ei plătesc de asemenea principelui pe fiecare an un tribut; iar în celelalte se ocârmuiesc după legile lor și nu primesc nici ordinele, nici judecătoriile domnului. ".
1.1. Mediul natural
Relieful depresionar pe care Vidra se “odihnește” prezintă diferențe mari intre fundul depresiunii (200-300m) și coronamentul ei (600-1000m) , determinând astfel o etajare clară a climei, vegetației, cât și a utilizării teritoriului.
In sectorul inferior cu înălțimi de până la 400- alt., întâlnim un climat temperat de adăpostire, cu temperaturi medii anuale de și cu precipitații de 600mm ce asigură, alături de solurile cenușii și brune, un climat optim pădurilor de goruneto-carpinete-stajărete. In acest sector sunt întâlnite culturile cerealiere și plantațiile de pomi sau viță-de-vie.
In sectorul mijlociu înălțimile de 400 până la alt. înglobează majoritatea dealurilor depresiunii. Climatul moderat cu temperaturi medii de 8-9° C și precipitații mai crescute -800mm- permit ca, pe solurile brune podzolite, pădurile sa fie înlocuite cu pajiști si plantatii pomicole”. Etajul cu aerul cel mai sănătos favorizează creșterea animalelor , numărul mare al stânilor stând drept dovadă.
In sectorul superior , la peste 600- alt. întâlnim temperaturi medii scăzute ,de 7-8° C și precipitații mai abundente -800-900mm- favorabile învelișului forestier compact de fag cu amestec de gorun și conifer , ce se dezvoltă pe soluri podzolice și brune acide. Acest etaj al liniștii âi meditației ofera drept materie prima de bază lemnul.
Natura a fost generoasă cu locuitorii satelor din comuna Vidra, situându-i pe fundul unui amfiteatru depresionar ce le oferă ,comprimate, materiile prime a trei zone altitudinale .
Satul Irești se află în partea de E-NE a Vidrei (coordonatele geografice sunt: 45° 56' Nord, 26° 56' Est) într-o depresiune închisă de dealuri scunde (D.Irești-D.Șerbești()-D.Clipicești) , cu versanți molcomi de 5-19 gr , amplasați pe roci mobile și despăduriți, lucru ce favorizeaza degradarea prin eroziune și alunecările de straturi , conducând întreaga Țară a Vrancei pe un nedorit loc prim în țara în ceea ce privește aceste procese negative. Relieful joacă un rol eșential , prin configurația sa depresioanară și prin dispunerea în înalțime, fapt ce atarage după sine desfășurarea etajată a celorlalți componenți fizico-geografici și a îndeletnicirilor economice ale populației locale.
Satul este străjuit în parte de N-E de Dealul Oancea, Dealul Rupturi, Delul Poieni, Dealul Porcului și Dealul Ireștilor, deschizându-se spre întreaga Vrance, în partea de S-E prin Târna Ireștilor.
1.2. Clima
Clima este condiționată de radiația solară și de relieful în care este poziționat satul. Climatul este unul de tip moderat continental , cu ierni friguroase si veri călduroase. Temperatura aerului este condiționată de protecția pe care o asigură dealurile care flanchează acest amfiteatru. Astfel, temperatura cunoaște o,,etajare verticală”, datorită curenților de aer turbionari. Se apreciază o temparatura media anuala de 9-; aceasta variază și în timpul lunilor anului , astfel în ianuarie temperatura medie este de (putând atinge praguri de ,-) , iar în luna iulie termometrul indică o valoare medie de + (putând atinge praguri de +, +) , neatingând extreme insuportabile tocmai datorita reliefului depresionar.
1.2.1. Precipitațiile atmosferice
Precipitațiile atmosfercie sunt de , înregistrând maxime în lunile mai-iulie, dar și în anotimpul rece ( sub forma de zăpadă) âi minime în lunile august-octombrie. Zilele secetoase sunt puține la număr și de slabă intensitate , cu un deficit de umiditate al solului redus și de scurtă durată ce exclude necesitatea irigațiilor.Vânturile dominate sunt cele din NE în anotimpul rece , cum este crivățul- vânt deosebit de puternic, care bate cu viteze ce depășesc uneori 30-35 m/s; este asociat cu ninsoare, el determina deseori în anotimpul rece al anului cele mai cumplite viscole – și cele din E-SE în anotimpul cald precum suhoveiul – vînt cu temperatură ridicată și umezeală relativ redusă, care bate în zonele de stepă și semipustiuri- ce pătrund prin poarta Putnei.
1.3. Solurile
Solurile Ireștiului au o dispunere etajată, la fel ca și vegetația. În etajul montan se află așa numitele soluri silvestre, a căror suprafață este ocupată de pădure. Unele dintre aceste soluri, situate la o altitudine de 600- nu pot fi folosite pentru împăduriri. Aici se găsesc soluri podzolite, favorabile fânețelor. În zona submontană, solul este ocupat de pășune și fânețe. Aici pantele fiind mai line, omul și-a creat curături sau livezi de pomi fructiferi. Terenul este îngrijit, iar fertilitatea lui este îmbunătățită prin îngrășăminte naturale și printr-o folosire rațională.
1.4. Apele.
Putna reprezintă principala apă curgătoare ce deservește satul Ireâti. Râul își are obârșia pe pantele estice ale Munților Vrancei , traversând întreaga regiune a subcarpaților în drumul său spre valea Siretului inferior. Cu o lungime de , Putna constituie axa hidrografică a așezării primind pe partea stângă ca afluent pârâul Valea Seacă ( numit de localnici și Saca) și Vizăuțul alături de pâraiele Colacu, Tichiriș și Vidra (ce deservesc alte localități). Debitul mediu anual al râului este cubi /s , putând atinge maximul de cubi/s și minimul de sub 1m cub/s. Aceasta variație se explică astfel: scurgerea maximă se realizează primavara și la începutul verii datorită topirii zăpezii și a precipitațiilor ridicate , putând provoca „ape mari” sau viituri , iar scurgerea minima se înregistrează la sfârșitul verii și în perioada de toamnă-iarnă, ajungându-se astefel la fenomene precum „apele mici”, secări temporare sau înghețuri. Scurgerea apei se reflectă și în cuantumul mare al aluviunilor purtate de râu ( peste 100 kg/s) și în rata alarmantă a eroziunilor, favorizate de slaba rezistență a substratului litologic și de numeroasele despăduriri și desțeleniri.
1.5. Flora și fauna
1.5.1. Vegetația
Vegetația naturală este formată în proporție mare de păduri și pășuni (50%) , restul teritoriului fiind alocat culturilor agricole și vetrei satului. In trecut aceste păduri ocupau întrega depresiune , însă instalarea omului pe terasele Putnei a condus la defrișarea acestora în favoarea extinderii pajiștilor și terenurilor agricole. Actualul peisaj al amfiteatrului scoate la iveală o centură a dealurilor de coronament acoperită de păduri (Dealurile Irești-Cucuieți-Clipicești păstrează fărâme de păduri) și o zonă agro-zootehică pe fundul acestuia.
Dealul Ireștiului este acoperit de păduri strucuturate astfel: gorun (Quercus petrea) asociat frecvent cu stejar (Quercus robur), carpen (Carpinus Betulus), tei (Tilia argentea , Tilia cordata), frasin ( Faximus excelsior, Fraximus ornus), arțar (Acer platanoides, Acer campestre), ș.a. .
Pajiștile sunt dominate de asociatii submontane de graminee precum: iarba câmpului (Agrostis tenuis), păiușul roșu (Festuca rubra), trenurătoare (Briza media), țepoșica (Nardus Stricta), printrecare se infiltrează și elemente de silvostepă ca: păiușul (Festuca pratensis), bărboasa (Andropogon ischaemum), pieptănărița (Cynosurus cristatus). Aceste graminee sunt adesea amestecate cu leguminoase ca lucerna sălbatică (Medicago sativa), trifoiul (Trifolium patense, T.montanum) sau ghizdeiul (Lotus corniculatus) asigurând pajiștilor o ridicată valoare furajeră ce favorizează preocupările pastorale ale localnicilor. Vegetația intrazonală este formată din sălcișuri și plopișuri în lungul albiei Putnei.
1.5.2. Fauna
Fauna zonei este formată din rozătoare precum popândăul, șoarecele de câmp, hârciogul, iepurele de câmp, dihorul de stepă alături de care viețuiesc și animale ca mistrețul, căprioara, lupul și chiar ursul. Datorită recoltării intense a fructelor de pădure, a tăierilor masive, a ocrotirii, prin lege, ursul și mistrețul coboară până în apropierea satului distrugând recoltele,atacând animale și chiar oamenii, mai ales toamna. Din rândul păsărilor întâlnim uliul, gaița, cucul și coțofana, iar din cel al reptilelor șerpii și șopârlele. De remarcat este prezența insectelor precum radașca , iar în fauna râului Putna a pastrăvului.
2. Geografia umană
Conceptul de hotar al unei așezări umane are două accepțiuni. Pe de o parte, hotarul satului reprezintă granița, care separă așezarea de vecinii săi, iar pe de altă parte, hotarul cuprinde tot ceea ce există, între coordonatele geografice ale așezării: vatra satului, ogorul, izlazul, pădurea, apele. Ireștiul cuprinde în hotarul său o suprafață de și o vatră de sat de aproape . În hotarul său, Vatra satului poartă amprenta locului în care este așezată. Ireștiul este unul din cele mai compacte sate din Vrancea, un ,,sat- stup” așezat pe o terasă intermediară, mai sus de albia Putnei.
Tabelul 1.
* Structura suprafetei satului Iresti pe categorii de folosinta
Satul are o lungime de cca. și o dispunere radiară in centrul căreia se află Biserica Sfinții Voievozi. Ireștiul este străbătut de o șosea asfaltată, ce leagă satul, în partea nordică de Vidra; aceeași șosea cotește, în centrul satului la dreapta, și face legătura cu satele Șerbești și Cucuieți, străbate Târna Șerbeștiului și ajunge, în cele din urmă, în localitatea Țifești (aflată la o distanța de 25 km). Satul Irești se afla la o distanță de de “comuna mamă” Vidra și la distanță de 96 km de Târgu Secuiesc , pe DN 2D ( ruta Vidra-Lepșa-Ojdula-Tg. Secuiesc). In afara traseului Irești-Vidra, cele mai bătute drumuri de către ireșteni sunt cele ce duc km. ( pentru târguri) și la Focșani- . Ireștenii parcurg aceste trasee, din cele mai vechi timpuri, fie pe jos ( mai ales până sau Tulnici), fie cu căruța trasă de cal; din anul 2010 aceștia dispun de un microbus care face legătura Irești-Vidra-Focșani.
Pe o suprafață de aproximativ 2 km² se află 310 gospodarii, cu un spațiu aferent ce variază între 250 și 600 mp , cu acces la apa curentă și electricitate. Deși conductele de apă sunt trase de mai bine de 2 ani, se pare că sătenii au rămas învățati să-și procure apa necesară de la fântâni.
II. CADRUL BIOLOGIC
2.1. Structura antropologica a populatiei
In absența vechilor documente nu puteam aprecia densitatea așezărilor sau numărul aproximativ al locuitorilor Vidrei până la mijlocul secolului al XVIII-lea . Primele date ne sunt furnizate de condica liuzilor (capi de familie, plătitori de bir) din 1803, publicatâ de T.Codrescu , unde se arată că în Vidra erau 83 de liuzi (19, Vol.III, pg306-307). Pe baza acestor informații, pe ipoteza plauzibilă conform căreia, la acea vreme, mărimea medii a unei familii ar fi de cinci persoane , putem estima o populație totală de 415 persoane, ceea ce pentru acea perioadă însemna un sat mare.
Catagrafia din ținutului Putna, consemna 97de liude în Vidra, echivalentul a 485 de persoane. Conform aceluiași document în 1832, în limitele teritoariale aproximative ale comunei viețuiau circa 670-700 de familii.
Revenind la timpuri mai apropiate prezentului nostru, se pare că Vidra a cunoscut o creștere continua a populației până la sfârșitul celui de-al treilea pătrar al secolului al XX-lea, după care s-a instaurat o ușoara tendință de scădere, ce va continua , probabil, și in viitorul previzibil. Astfel, la recensământul populației din 1930, efectivul populației este ușor mai scăzut decât cel din 1912, datorită pierderilor omenești provocate de Primul Război Mondial. Anul 1956 aduce o creștere a populație cu 39%, cu toate pierderile de vieți omenești cauzate de cel de-al Doilea Razboi Mondial și de cei doi ani de secetă care i-au urmat.
Dacă în anul 1966 recensământul a arătat o creștere a populației cu 7% față de anul 1956, anul 1977 aduce o scădere a populației cu 494 de locuitori pe fondul tendinței de reducere a natalității și a accentuării procesului de migrări sat-oraș. Tendința de reducere a efectivului total al populației comunei Vidra a continuat, astfel în 1992 avem o scădere cu 11% ( 940 locuitori).
In prezent, potrivit Recensământului populației și locuințelor din 2002, populația comunei Vidra numara 7469 de locuitori, din care 8653 locuitori reprezintă populatia stabilă și 616 locuitori plecați temporar sau pe o perioada mai mare din localitate, în țară sau străinatate. Sub aspect etnic populația comunei Vidra este formată numai din români, cu excepția a două persoane care s-au declarant de etnie rromă, deși nu cunosc limba țigănească și nici nu au un mod de viață specific acestei etnii, doua personae de etnie maghiară și o persoană de etnie turcă. Structura populației dupa religie reflectă o pondere de 99,18% a creștini-ortodoxilor , alături de romano-catolici, adventiști de ziua a Șaptea și ortodoxi de rit vechi , fiecare cu o pondere de 0,21%.
Structura populației pe sexe și varste pare echilibrată. Populația tânără, cu vârsta între 0 și 14 ani, aflata în plin proces de creștere și dezvlotare fizică și intelectuală, deține o podere de 18,07%. Populația adultă, aptă de participare la activitatea sociala și la procesul de reproducere, deține o podere normala (53,96%) . Ea depăște ca valoare suma ponderilor celorlalte grupe ( în valoare de 46,04%) și asigură un echilibru corespunzător între populația activă și cea inactivă.
* Populația activă a comunei, pe ramuri, în anul 1992
2.2. Analiza demografică a satului Irești
Deși comuna Irești este atestată documentar în anul 1774 (122, vol I, pg 597-598) , abia în anul 1832 găsim primele informații complete asupra populație satului, care la vremea respectivă număra 52 de birnici, dintre care nesupuși la nici un bir următorii: doi fără căpătâi, trei preoți, doi dascăli, un privilegiat, un scutit pentru strajă, trei bătrâni și șaptesprezece văduve, informații oferite de ”Tabla așezării birului a ocolului Vrancei și a ocolului Gaâlelor” din Catagrafia Ținutului Putna pe 1832 (Arhiva Națională Iași ,1832, nr.514, filele 400-409)
Aproapre 100 de ani mai târziu, pentrul anul 1929 există date într-un borderou întocmit de Prefectura Județului Putna, în care satul Irești figurează cu 278 de gospodării, având 1141 de suflete (Arhivele Naționale Focșani, Prefectura, nr93/1930,f.44).Se pare că datele demografice din 1774 și până în 1930 sunt sporadice, fără o ritmicitate care să permită cunoașterea veridică a întregii populații ireștene.
Evoluția efectivă a numărului populației, consemnata la recensămintele din secolul al XX-lea, se prezintă în cele ce urmează. Din datele existente reiese că structura pe sexe a populației comunei Irești a fost una echilibrată, cu excepția perturbărilor determinate de cele doua războaie mondiale, când pierderile directe de vieți umane au fost mai accentuate în cadrul sexului masculin. Dupa cel de-al Doilea Război Modial, acestui dezechilibru, în continuă reducere pe înaintării în vârstă și în timp, i se adaugă și cel al migrației sat-oraș, instaurat ca urmare a procesului de industrializare rapidă a țarii și având o intensitate mai ridicată tot pentru sexul masculin. Desigur, acest dezechilibru între anumite limite rezonabile se manifestă în orice populație chiar și în lipsa fenomenelor perturbatoare datorită duratei medii de viața mai ridicata la femei decât la bărbați.
Populația stabile a comunei Iresti pe sexe și grupe mari de varste în anii 1930, 1956, 1966, 1992
*Prelucrat dupa Recensămintele populației și locuințelor din anii respectivi
In anul 1956 populația comunei Irești înregistrează o creștere față de anul 1930 de 275 de locuitori, situația menținându-și ritmul, astfel că în anul 1966 comuna număra 1601 locuitori, 7,5 % mai mulți față de datele precedente. Anul 1977 aduce cu sine o tendința de reducere a efectivului total al populației comunei Irești, tendința ce continua până în prezent. Astfel la recensământul din anul 1992 populația s-a redus cu 501 persoane față de nivelul înregistrat în 1966. Cu toate acestea, în acel an Ireștiul ocupa locul trei în ierarhia satelor vidrene , fiind “detronat” de Vidra și Burca.
Structura populației comunei pe grupe mari de vârstă la recensământul din 7 ianuarie 1992, este echilibrată. Populația tânără, cu vârsta cuprinsă între 0-19 ani, deține o pondere scăzută de 15,4%. Populația activă, cu o podere de 54,5% , depășește ponderea celorlalte.
Satul prezintă o straveche vatră de romanitate, conservată și reflectata de proporția populației de naționalitate română de peste 99,9% și de cea a vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă (99,9%). De asemenea, același procentaj (99,9%) îl deține populația de religie creștin-ortodoxa. In ceea ce privește repartiția populației active a satului, pe ramuri, principala ocupație a acestora este agricultura cu un efectiv de 212 bărbați și 286 femei, urmată la mare distanță de ocupații precum : industrie, construcții, comerț, învățământ și sănătate.
In prezent populația satului Irești este de 1034 de suflete, dintre care 455 persoane de sex masculin și 579 persoane de sex feminin. In anul 2011 se observă o scădere a populației cu 6% față de datele anului 1992. Populația tânără, cu vârsta până în 18 ani însumează 194 de persoane, dintre care 113 cu vârsta sub 14 ani și 81 cu vârsta între 14-18 ani. Numărul votanților ( 18- +65 ani) din satul Irești este de 840 de persoaane.
Nu există perioade în care populația Ireștiului să fi suferit o scădere severă, poate doar în perioada actuală. Acest lucru se datorează și emigrației masive a forței de muncă în țară și în străinătate. Caracterul unitar al populației din acest sat, s-a păstrat, în primul rând prin endogamie – căsătorie între tineri din aceeași localitate. Populația satului fiind numeroasă nu a existat pericolul unei degradări a speciei prin căsătorii între rude apropiate. Căsătoriile exogame au apărut, în special, după ultimul război. Azi dimensiunile acestui fenomen sunt destul de reduse. Acest lucru se observă și din numărul foarte mic de familii străine așezate în Irești. În afara mișcărilor de populație realizate prin căsătorii exogame, sunt și mișcări periodice de populație: transhumanța, migrația fânului, cultura porumbului la șes, păstoritul în alte zone, lucrul în străinătate. Revoluția din produs mari schimbări, chiar dacă nu toate au fost bune. Desființarea întreprinderilor agricole de stat și cooperatiste a avut un mare impact asupra oierilor ireșteni. Lipsa resurselor a dus, ca în toată țara, la o migrație masivă în străinătate.Chiar dacă o evaluare sumară ne arată că satul înflorește – case noi, asfalt pe drumul principal, televiziune prin cablu – acest lucru nu spune mare lucru. Atât timp cât duminica nu se mai fac hore, iar numărul școlarilor a scăzut pana la 113 în 2011, din care 22 preșcolari, înseamnă că satul se stinge încet, încet.
2.3. Ocupațiile
Datorită climatului și reliefului zonei principala activitate, din cele mai vech timpuri este păstoritul. “De cum se desprimăvărează și până toamna- așa cum arata Simion Harnea- drumul spre munți este veșnic umblat de ciobanii ce-și poartă turmele…Unii se duc la deal cu merinde, iar alții vin la vale cu produsul muncii lor” (10, pg.7)
Câmpul, de asemenea trebuie lucrat și astfel devine parte din munca ireșteanului. Pământul este arat toamna, după culesul recoltei sau primăvara, imediat dupa dezgheț cu ajutorul cailor sau, in unele situații, cu ajutorul boilor. Apoi Târna Ireștiului proaspat brăzdată se seamănă fie cu porumb, între rândurile căruia se pune fasole și bostani, fie cu plante furajere. Cultura de porumb necesită muncă aproape pe întreaga perioadă a anului, din primăvara și până toamna târziu. Astfel, după semănat, cultura se prășește (pământul de la suprafață se adună în forma unui mușuroi la baza tulpinei plantei) dintâi și apoi se stimulează cu îngrăsământ natural. In aproximativ o luna de zile sau în funcție de condițiile meteorologice, se prășește de-al doilea, iar de la mijlocul lui septembrie începe culesul. Recolta se aduce în curte și seara se fac așa numitele clăci, unde vecinii, prin rotație ajută la depănușarea sțiuleților de porumb, ce vor fi depozitați peste iarna în leasă.
O altă ocupație o constituie comerțul cu lemne de foc. Pădurile de fag din împrejurimi au favorizat o nouă indeletnicire, care alături de păstorit și agricultură asigură traiul ireștenilor. De regulă iarna, localnicii merg la pădure și după doborâre, trunchiul este despicat și ramurile mai groase ale arborelui sunt tăiate la o lungime de un metru. Lemnul astfel pregătit este așezat în stive și lasat la uscat, apoi comercializat în târgurile de la Focșani și Vidra. In prezent se practică exploatarea și prelucrarea primară a lemnului cu ajutorul gaterelor.
O alta cale de valorificare a masei lemnoase o reprezintă confecționarea aracilor. Acestia se fac din ramurile alunilor și rar din cele de corn sau sânger. Aracii, lungi de 2 metri și cu un diametru de 2-, sunt pregătiți în perioada de iarnă-primavară, și sunt legați în snopuri de 50 de bucați pntru a fi ușor de manipulat.
Olăritul reprezintă o altă ocupație a sătenilor din Irești. Prin acest meșteșug, o parte din săteni produc diferite obiecte casnice: oale, străchini, ulcioare și mai ales cani de 1 litru numite moșoaice. Prelucrarea lutului implică multă muncă și timp. Lutul trebuie încărcat și adus cu căruța din diferite groapi cu pământ galben, apoi este prelucrat la roată și ars în cuptoare special construite de localnici, tot din pământ galben. Urmează apoi vopsirea obiectelor, preponderent cu verde, roșu și negru.
Viața economică a satului s-a caracterizat întotdeauna prin diversitate și prin punerea în valoare a potențialului de rodnicie și de bogăție. De-a lungul timpului, ireștenii nu au fost doar oieri și crescători de alte animale, ci și lucrători ai pădurii âi ai pământului, pomicultori, viticultori și meșteri. Plantațiile pomicole în masive însumeaza 107 h și in majoritatea lor sunt cultivate cu prun și în foarte mică măsura cu alte specii. Roadele pomilor, odată culese, sunt fie vândute în iarmaroc, fie transformate în băutură alcoolică -țuica de prună fiind “emblema” zonei. Pajiștile naturale, mai exact circa determină ca una din ocupatiile principale să fie și creștera vitelor, confirmănd caracterul pregnant submontan al agriculturii din zonă.
In privintă muncilor în gospodarie, putem spune că nu există o diviziune bine stabilită între muncile bărbaților și ale femeilor. Iarna se practică țesutul și torsul, activități ce par a fi pe cale de dispariție, alături de îngrijitul animaleleor și a gospodăriei. Vara, femeile particitipă, în egală măsură, la munca câmpului alături de bărbați: seamănă, ară, prășesc, culeg și curață porumbul, încarcă, descarcă, duc la moară, merg la întorsul fânului și la culesul livezilor si a viței-de-vie. Alături de aceste ocupații întălnim și muncile calificate: dulgheria, zidăria, șindrilitul, învelitul caselor cu tabla, etc.
2.4. Alimentația locuitorilor
Mesele rămân pentru țăran micile sărbători ale fiecărei zile. Și sărbătoare înseamnă ieșire din curgerea monotonă a timpului, înseamnă un popas din goana nebună a trudei zilnice, o adăstare. De aceea masa țăranului se petrece cu o anumită gravitate. El nu se grăbește, dar nici nu se intinde la masă. Răstimpurile mesei sunt și ele puse la țăran sub semnul unei profunde rânduieli. La amiază, la căderea nopții, uneori și în zori tăranul taie pâinea după ce a însemnat-o mai întăi cu semnul crucii, și o așează pe ștergarul desfăcut.
Alimentația poartă amprenta locului, a tradiției, dar și a modernității: veșnica mămăligă vârtoasă, făcută din malai obținut din porumb măcinat la moara satului și fiarta pe plita sobei aproximativ 20 de minute, este concurată de pâine. La masa locuitorilor, în perioadele din afara postului, carnea ocupă un loc important. Fie ea carne de pasăre, de porc, de oaie sau pește, pentru a o putea putea utiliza mai mult timp, păstrând calitățile nutritive și organoleptice, ireștenii au folosit și folosesc afumarea ca metodă de conservare pe durata limitata a cărnii.
Un alt aliment des întalnit pe masa sătenilor este laptele, sub toate formele lui: brânza frământată și “bătută” la putină, la burduf sau la chiscă de porc, urda, telemeaua, cașul sărat, laptele proaspăt sau prins, iaurtul bătut la putinei. Brânza dulce se prepară acasă, la fel ca și celelalte preparate, punându-se laptele într-o ulcica de lut, acoperit cu un servet curat și dat pe soba la căldura până a doua zi. Dupa ce laptele s-a prins se smântânește cu grijă, se amestecă âi se scurge zerul, restul punându-se la scurs într-o ședrila sau tifon des.
In prezent alimentația s-a diversificat foarte mult, unii sătenii dețin frigidere ceea ce le permite să consume carne proaspată âi alte alimente perisabile. Orarul meselor însă, este același: prima masă în jurul orei 11 și ultima seara. Orice masa incepe cu ceva fiert, măncare caldă (borș, ciorba, supa, tocaniță, sarmale, etc.) și se continua cu ceva uscat (brânză, caș, urda,etc.), neexistând notiunea de felul doi la masă. Desertul se întalnește mai ales la mesele de sărbătoare sau atunci cand sunt musafiri în batatura și consta în gogoși, cozonac sau placinte cu brânză numite “poale-n brâu”. In posturile de peste an alimentele de baza sunt: fasolea (ciorba, prăjită sau “făcăluită”), cartoful (ciorba, mâncărică sau prăjit in ulei), varza, ghebele uscate și facute cu orez, pilaful cu prune uscate, fierturi de urzici sau ștevie, sarmale de post, plăcinta cu mere sau bostan.
Gospodinele pegătesc vara și toamna conservele pentru iarnă: zarzavat, castraveți și varza murata, gogonele murate, ardei, ghebe și fructe (prune, struguri, pere) uscate, magiun și dulcețuri. La niveulul satului, anual, se consumă aproximativ 70.000 de pâini, ulei , zahar, 4 tone de orez și 10 de carne, alimentele fiind achizitionate fie de la cele doua magazine din sat, fie de la magazinele din Vidra.
In privința consumuli de alcool, trebuie să semnalam cantitățile destul de mari care se cosumă. Intr-o gospodărie, de exemplu, se fabrică circa de vin ( la care sa adauga, în unele cazuri, recolta “a doua” facuta cu zahar de aproximativ 50-) și 20- de țuica pe an; aceste cantități sunt mărite de consumul de băuturi alcoolice cumpărate de la magazinele din sat. Cele mai căutate și vândute băuturi sunt berea ( anual) , vinul și băuturile spirtoase ieftine (cognac, vodka și rom) intr-un volum de .
2.5. Curtea și casa
Ograda ireșteanului reprezintă locul închis unde își are casa, dependențele și grădina. De regulă, aceasta este închisa cu gard de scânduri, numit și zăplaz sau cu gard din sârmă. Nu există o formă anume a ogrăzii, acest lucru fiind o consecință a formei terenului cât âi a stării devălmașe, care a dus la o întrecere în a lua cat mai mult din proprietatea comună. Astfel, cele mai întalnite ogrăzi au forma regulată, dreptunghiulară cu latura din partea drumului de obicei mai dreaptă, pe cand altele au o formă de poligon neregulat , adesea circular.
Curtea sau bătătura casei reprezintă locul din jurul casei unde omul își are uneltele, lucrurile și locul unde își trage căruța. Pe terenul său, omul întâi construiește casa, apoi își lasă loc în jurul ei pentru strictul necear: loc de grajd, de șopron, de coteț de porci și de găini, loc unde să își țină căruța cu boii și vaca, etc. Curtea propriu-zisă este despărțită de restul ogrăzii printr-un gard. Restul locului este folosit pentru grădina cu pomi, zarzavat, pomi, flori, etc.
Grajdul unui țarna din Irești este un simplu șopron cu trei pereți, servind pentru păstrarea fânului până la depozitarea lui în pod, a materialului lemnos, a uneltelor de lucru și a căruțelor și la adăpostirea animalele la vreme rea. Pe langa aceste roluri, șopronul, îl mai are și pe acela de a ține adăpost casei, de aceea nu e așezat oriunde, ci stă în calea crivățului și a suhoveiului. Cei mai bogati oameni au pe lângă grajdul și șopronul din curte și o odaie pe deal, unde țin animalele și fânul iarna, pe cand cei care au pământ puțin au în curte un mic grajd lipit de șopron.
Cotețele de porci și de păsări sunt făcute de obicei din scânduri și sunt așezate pe lateralele curții, lăsând curtea la mijloc și casa înspre drum. Pe lăngâ acestea, la unii gospodari mai înstăriți întâlnim, adesea lipită de casă, câte o satriță, un fel de șopron mic unde se păstrează unele lucruri mărunte și câte o bucătărie de vară, făcută din scânduri.
Casele ireștenilor sunt construite dupa reguli simple, dar adaptate traiului din zona muntoasă. Atunci când se construiește o casă se ține seama ca terenul să fie cât mai întins, să nu fie prea în deal, pentru a nu fi nevoiți să sape prea mult pentru nivelare și să nu aiba vreo râpă în apropiere. De asemenea, să nu fie pe mal, căci s-ar surpa din cauza ploilor și terenul să nu aibă izvoare prea multe, căci atunci pereții trag umezeală.
Se mai are în vedere la construire ca locuința să fie în apropiere de apă bună și de vecini. Dupa ce aceste condiții sunt îndeplinite, săteanul mai are în vedere să așeze casa în apropiere sau chiar cu vedere la uliță sau drum, întrucat oamenii nu se simt bine izolatț, legați fiind de viața satului.
Dupa ce se alege locul, se începe construcția casei, ținând însă cont ca aceasta să fie așezată cu fața la răsărit, pentru a fi bine luminată âi pentru a fi ferită de crivăț sau vânt mare. Mai este obiceiul să se așeze casa cu fața la drum, în afara de cazul în care acesta este situat spre miazănoapte.
Cănd construiesșe o casă, ireșteanul ține cont și de anumite credințe, îndeplinește anumite practici, înduplecând sau silind natura să-i vină în ajutor sau să-l lase în pace. Inainte de a începe construirea, se sfințește locul de către preot. De asemnea, se tine cont cănd se începe o casă nouă, ca aceasta să se facă numai în anumite zile ale săptămânii, de regulă lunea-căci și Dumnezeu, când a făcut lumea, a început într-o luni- sau joia, și numai cand este lună plină, căci atunci casa va fi tot timpul plină de orice-. Lemnul care se pune la casă trebuie tăiat tot în lună plină, iar primul lemn se lasă pentru ploșnițe.
Când se pune temelia casei, se pune o cofiță cu apă ca să fie casa cu noroc și îmbelșugată. Se mai și o cofiță plină cu apă în mijlocul casei și se lasă până a doua zi. Dacă se găsește la fel, va fi o casă cu noroc, daca nu, sătenii spun că nu e bine să îți faci casă acolo. Când se ajunge cu construcția la căpriori, se pune o cruce în varf, de care se leagă o batistă cu câțiva lei înauntru și un mănunchi de flori de busuioc- ca să înflorească gospodaria. O altă tradiție spune că atunci când construiești o casă e bine să pui la fiecare încheietură câte un ban, la fel și la colțurile ferestrelor, să-i găsească cel ce va dărâma casa mai apoi.
Casele se fac cu prispă și sunt formate adesea dintr-o cameră, o tindă âi o cămara. Oricat de multe odai ar avea o casă, toți membrii familiei se adună într- una singură; celelalte odăi au alte întrebuințări, una musai se ține curată pentru musafiri.
Temelia casei se face din pietre de râu aduse din Putna și acoperite inițial, la exterior, cu lut și balega de cal. Peretii construcției se fac din bârne de lemn și pământ, iar acoperișul în patru ape este din șindrilă, fixată în cuie de metal, cu îmbinare simplă. Pardoseala construcției este din pământ bătătorit, finisat cu un strat de lut galben amestecat cu balegă de cal.
Spatiul interior, atăt de echilibrat și de armonios, nu este însă închis în sine, izolat de exterior, ci prezintă o constantă deschidere, prin intermediul prispei. Interiorul locuinței este organizat în funcție de sistemul de încălzit și preparat hrana, pat și lavițe sau bănci.
Punctele de rezistență ale interiorului casei în jurul cărora este rostuită întreaga zestre sunt vatra, patul și colțul cu lavițele. Patul reprezintă punctul de maximă importanță decorativă a interiorului, datorită tesăturilor expuse aici. De regula soba se află pe peretele median, iar paturile, două la număr, sunt dispuse paralel, încadrând masa. Lada de zestre se afla la capătul patului. Patul este de regulă inalt, cu picioarele înfipte în pământ sau sprijinite pe tălpi, compus dintr-un cadru de scânduri cu patru picioare și saltea din paie. Se întâlnește și patul cu tablii, folosit nu doar pentru dormit, ci și pentru agățat și uscat hainele.
Mobilierul fixat pe perete îl constituie cuierele, polițele, blidarele. Mesele, în trecut mici si rotuzi, acum sunt preponderant înalte, din lemn. Lada de zestre folosită pentru păstrarea îmbrăcăminții, ocupă un loc de cinste în organizarea interiorului, fiind așezată la capătul patului. Lăzile sunt împodobite cu crestături, uneori cu prezențe cromatice și au capacul plat. Ca și lavițele, masa joasă și scaunele, sunt expresia cea mai elocventă a prevalenței utilului și simplității extreme a mobilierului în această zonă. Țesaturile, pline de culori și motive ce încantă ochiul reprezintă elementele decorative principale al căsoaiei -cum mai este denumită locuința ireștenilor, fiind fizate pe pereți, pe culme sau pe grindă. Marea lor cantitate exprimtă în teancuri de cergi, valuri de stofă și zecile de coți de laicere ce înconjoară încăperea, vorbesc despre statutul privilegiat al industriei casnice locale care a beneficiat , atat în Irești, dar și în întreaga Țară a Vrancei, mai mult decât oriunde, de abundența celei mai valoroase materii prime- lăna. De regulă, pereții sunt acoperiți de păretare virgate -țesături de lână cu funcție estetică dispuse în registre orizontale, de scoarțe și de șervetele puse pe pereți ca decor. Pe lada de zestre sunt așezate țesăturile lucrate în casă, hainele de sărbătoare și pernele albe.
Lăicerul- numit în Irești păretar – alături de cergi, rămân piesele de rezistența ale interiorurlui. In forma sa locală, păretarul se prezinta ca o piesă de mari dimensiuni, uneori 30 de coți și având o lățime variabilă în funcție de perioada din care provine. Piesele vechi sunt înguste , având o lățime ce nu depășește cu mult pe cea a pânzei de casă () iar coloritul este vegetal. Din suita de motive alese, începand cu cele mai simple – “ghiocul”, “gura păpușii”, “mocănelul”, “urma mâței”, “cârligul ciobanului”, “ruja”, etc. care fac din unele păretare o carte deschisă de izvoade, se remarcă prezența valului turcesc și seria de ornamente pe care le plasăm în sfera “recurențelor” decorului preistoric. O altă trăsătură stilistică importantă a păritarului derivă din paleta sa coloristică. Cea naturală, oscilează între tonurile calde, de la galben-verzui la castaniu și cele tari, la limita dintre mov inchis și vânxqt ( culoare numita de localnici morojan); cea chimică aduce cu sine roșul, verdele și albastrul închis.
Țesăturile năvădite în 4 ițe, “scoarța în bobi” și “constanda”, se deosebesc radical de păritare. Cantitatea de lana pe care o presuune țesutul lor este incomparabil mai redusă. Invariabil, motivul acestora este “roata” ( rombul ) Având fondul negru și punând în valoare efectul cromatic al romburilor concentrice, efectul acestor țesături “ușoare” este întradevar remarcabil.
Cu excepția ștergarului ca parte componentă a costumului femeiesc, dimensiunile acestei piese cu rosturi atât de importante – utilitare, decorative și de ceremonial – sunt mai degraba modeste. Amplasat la capete, decorul ștergarului evoluează de la vrâstele simple sau în alternanță cu “ghioci ridicati” cu ajutorul spetezei, până la dispunerea compactă a motivelor întâlnite și în cazul păretarelor. Nota particulară a vrâstei de la ștergarul ireștean este dată de baterea pe rost a firului obținut prin răsucirea a doua culori – în general alb și roșu – numit “presuceală”. Ca o particularitate a zonei, valurile de “ștergare ținute” –netaiate- au rol esențial în aranjarea interioarelor casei ireștene.; efectul lor decorativ cu totul special este adesea sporit de alternanța dintre ștergarul simplu ( învrâstat ) și cel ales.
Țesută într-o pânză cu ștergarele, fața de pernă și fața de masa reiau aceleași motive și aceleași cromatici, cu singura diferentă că există și în Irești perne decorate numai la un singur capăt.
Nota particulară a interiorului casei stă nu însă cu atât în bogătia aproaape luxuriantă a țesăturilor grele, ci mai ales în maniera specifică în care sunt aranjate. Patul cu teancul de cergi și de perne este pus în valoare de cele două rânduri de păretare despărțite de fâșia neutră a șervetelor. In plus suita de șervete alese de sub grinda, expuse sub formă de fluture, alungă orice urmă de monotonie, dând o notă sprintară întregului ansamblu.
2.6. Odihna și sănătatea
Locuințele ireștenilor simpli nu au in componență cameră specială de odihnă. Orele de somn sunt cele de noapte, aceștia se culcă “ o dată cu găinile” și se trezesc înainte de răsăritul soarelui. Un alt prilej de odihnă fizică sunt sărbătorile religioase, atunci când oamenii merg dimineața la Sfânta Biserică, se înapoiază acasă pentru masa de prânz și apoi merg la vecini și rude sau ies pe marginea drumului, pe bancă la discuții. Și nunțile, botezurile, înmormântările sau pomenile din sat reprezintă tot prilej de odihnă, căci ireșteanul nu înțelege prin odihna doar somn, ci mai ales abaterea de la munca pământului.
Deși nu au baie, sătenii fac săptămânal baie corporală, mai ales sămbăta seară, căci “ …e păcat să intri în Sfânta Duminică nespălat ” (Neculai Albu, 72 ani). In ceea ce privește igiena articolelor vestimentare, femeile din Irești sunt adânc înrădăcinate în obiceiurile de demult. Vara hainele și lucrurile din casă se spală la râu, cu săpun făcut din grăsimea animalelor și “zotă”( soda caustică), iar lenjeria corporală se fierbe pentru a distruge microbii; iarna procesul se dezfășoara în casă iar hainele, după ce au fost scoase afară să le prindă gerul, se întind pe lângă sobă și pe spătarul patului.
In ceea ce privește asistența medico-sanitară, lucrurile întra într-un con de umbra, cel mai apropiat punct sanitar fiind în comuna Vidra. Spitalul din Vidra, unul din primele spitale din județul Vrancea a fost construit în 1884-1887 din fondurile statului, ca urmare a “Legii pentru crearea de spitale rurale”, din 26 iunie 1881. In prezent Spitalul dispune de 66 de paturi dispuse astfel: 22 de paturi în compartimentul de medicina internă, 12 paturi chirugie generală, 14 paturi pediatrie și 14 la secția obstretică-ginecologie. De asemenea , în cadrul spitalului funcționează un laborator de analize medicale, unul de radiologie, un compartiment de supraveghere și control al infecțiilor nosocomiale, un cabinet de planificare medicală și un dispensar TBC. Din totalul de 92 de anagajați enumerăm: 6 medici primari, 7 medici rezidenți, 29 de asistente, iar restul personalului ocupă funcții precum infirmieră, îngrijitoare, contabil, statistician, economist, magazioner, contabil, personal curățenie,etc Spitalul deservește 12 comune care sunt arondate și o populație de aproximativ 44 mii locuitori.
Insă până a ajunge , în caz de boală, ireștenii practică asistența medicală empirică prin : descântece, masaj sau “tras” în cazul luxațiilor, leacuri din plante fierte, știute mai ales de femeile bătrâne de la strămoși.
III. Cadrul istoric
Aparitia satului Iresti
Irești este un sat atestat documentar în anul 1632, în care Popa Stan din Erești apare ca martor la o întâlnire de obcina în Vitănești (40, vol.XXI, pg. 163). Pe vechea moșie, împărțita probabil încă din secolul XVII-XVIII, s-au format doua aâezări: Ireștii de Sus, atestat din 1774, astăzi satul Irești( 122, vol. I1, pg.597-598), situat in stanga râului Putna și Ireștii de Jos (1908), rămas în dreapta râului, numit frecvent, între anii 1774-1876, Ireștii de sub Măgura și devenit Burca din 1887 (122, I1, pg. 175). Numele satului Irești este de origine antroponimică, probabil de la un anume Ire sau Irea , ca și in cazul satului Ireasca din comuna Gohor, judetul Galați ( 22, pg.87). Este posibilă și proveniența din numele Iure sau Iurea, din care a rezultat toponimul Iurești și apoi Irești. Din “ Documentele putnene” ale lui A.Sava (116), reiese ca la 5 iunie 1832 ireștenii încearca printr-un zapis să-și revendice originea lor vranceana, susținând că “…ne tragem din partea lui Petrișor” (116, vol2, pg.117), trăgându-se din Spinea din Păulești. Bătrânul Petrișor, la răndul său, își împărțea averea pe cinci frați: Bode, Negroda, Roșca, Spineiu și Hornea (116, vol.1, pg. 112).
O altă legendă spune că numele satului ar deriva de la un anume boier local, Irașcu, răsplatit de domnul Moldovei, Petru Rareș, în perioada primei sale domnii (1517-1527), sau în cea de-a doua (1531-1534), cu unele proprietăți (teren arabil și pădure), pentru unele servicii aduse domniei. De la numele boierului, urmașii au dat satului deumirea de “satul lui Irașcu” , redus ulterior la cel de Irești.
In anii 1909-1926, satul a facut parte din reședința Plășii Vidra, alaturi de satele Clipicești, Voloșcani, Vidra, Tichiriș, Părosu ( Viișoara) și Colacu. Reînfințata între 1942-1950, plașa Vidra a preluat în subordine , pe lângă satul Irești și satele Valea Sării, Bârsești, Negrilesși, Tulnici, Găurile, Vizantea, Mărăști, Răcoasa, Câmpuri și Soveja. In anul 1950, cu prilejul reorganizării administrative, o parte din comunele fostei plăși Vidra ( inclusive satul Irești)- la care se adaugă și alte comune din fosta plașa Năruja- formează raionul Vidra.
Până în anul 1968 Ireștiul a fost reședință de comună, ulterior fiind desființată și alipită la comuna Vidra. Primăria Irești era situată alături de Biserica din Vale și impreuna cu Școala Irești formau, atat ca “țel”, cât și ca poziționare, un “triunghi al vieții satului vrâncean”.
Luptele pentru apararea integritatii si a neamului
Ca întreg spațiul românesc, Vrancea ni se înfățișează cu o istorie încărcată de încercări, scoțând la iveala puterea și iubirea cu care vrâncenii și-au apărat pământurile în fața expansiunii habsburgice. Stăpânirea pașnică a cunoscut, începând cu cea de a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, și mai ales în veacul următor, “numeroase asalturi de contropire a munților din partea nemeșilor (nobili mici și mijlocii-n.a. ) sau a obștilor țărănești secuiești, invecinate…” (I. Ionascu, 68). Stările conflictuale ale vrâncenilor legate de granițe au fost urmarea faptului că aceștia au dat în folosință, contra plată, oierilor din Transilvania, locuri de pășuni și fânețe de pe luminișurile munților, terenuri pe care transilvănenii au vrut, în timpul ocupației habsburgice, sa le treacă în proprietatea lor, lucru neacceptat de vrânceni. Demersurile ulterioare ale habsburgiloe la domnitorii Moldovei, cât și încercările de contropire din nou a munților ale transilvanenilor, s-au lovit de dârzenia vrâncenilor. Toți cei care încercau sa le calce abuziv teritoriul erau pedepsiți. In anii 1751-1752, mai mulți locuitori din Usdula, trecând cu porcii la jir in Munții Paltin au fost alungați de sătenii din Tulnici, luându-li-se topoarele, cuțitele și furcile. Ceva mai târziu, sătenii au ridicat și 234 de oi și cai ai contelui St. Mikes. Printre vrâncenii care au opus rezistenta în fața contropitorilor sunt pomeniți: Grigore din Coza, Ion Burduja (Paulești), popa Maftei și Mihai Murgu (Spinesti), Ion și Ștefan Nicoară (Tulnici), Nicolae Pogan (Barsești), Voicul din Nerej si altii.
La începutul secolului al XIX-lea, drepturle vrâncenilor asupra munților au fost încălcate de unii boieri moldoveni , sprijiniți de domnitori. Asftel, Constantin Ipsilanti, domnul Moldovei (1799-1801), îi donează în 1801 vistiernicului țării, Iordache Roșet Roznoveanu “ tot locul Vrancei ce este cu sate pe dânsul”. Această doanție reprezintă un mare abuz întrucât satele Vrancei fuseseră date de voievozi unor razboinici din serviciul domniei, încă din secolele al XIV-lea și al XV-lea. Moștenitorii acestor beneficiari au devenit răzeșii vrânceni din veacul al XVII-lea și până în veacul al XX-lea. Luarea în stăpânire a Vrancei libere de către Ipsilanti (care își însușise jumatate din teritoriul donat) și Roznoveanu s-a facut prin înșelăciune, ba mai mult, caminarul Pruncu, sub pretextul de a verifica actele cu care vrâncenii își dovedeau drepturile străvechi de razășie, le aduna și cu acordul lui Ipsilanti le distruge. De aceea, astăzi cunoaștem atât de puține documente vrancene. Succesorul lui Ipsilanti, Alexandru Moruzi (1802-1806), deși conștientizează ilegalitatea donației, o confirma în 1803, dar numai după ce el însuși devine coproprietar pe pământurile Vrancioaiei, împreună cu ceilalți doi falsificatori.
In 1803-1804 vrâncenii reîncep lupta pentru drepturile lor asupra munților, printr-un “ proces uriaș […], poate unic în istoria noastră”, definit de Al Husar (62) ca procesul cel mare. Inițial vrâncenii sunt reprezentați la Iași de un preot Ion, împuternicit ca “vechil al Vrancei” cu un act din 1507 de la Bodgan al II-lea, domn al Moldovei prin care sunt dovedite drepturile obștei vrancene. Din păcate preotul Ion renunță la susținerea depturilor obștei vrâncene și trece de partea lui Răznovanu. Acesta este momentul în care lupta se înăsprește și ia proporții. In 1808 mulți locuitori din satele Vrancei devin fugari, cu toate acestea lupta pentru redobândirea drepturilor nu încetează. Vrâncenii reușesc să cumpere un document emis de domnitorul Grigore Ghica în 1736 ( plătindu-i pentru acesta 10.000 lei boierului Ionița Balș) cu privire la o hotărnicie făcută la granițele dintre Moldova și Transilvania , document ce confirmă drepturile vrâncene de stăpânire asupra munților. Cu ajutorul acestui document, după mai multe amânări și prezentări de probe, procesul se încheie în favoarea vrâncenilor. Aceștia sunt repuși în drepturile lor străbune de către domnitorul Scarlat Callimachi prin hrisovul din decembrie hotărârea de Hrisov se spune: “ Domnia mia […] hotăram și interim ca numiții răzași vrânceni să-și stăpânească moșiile din cuprinsul ocolului Vrancei în toate hotarele lor, din tot locul, cu tot venitul, cu deplină stăpanire în pace și nesupărați mai mult.” (2, pg. 8).
Vestea izbânzii s-a răspândit repede în toată Vrancea , fiind primită cu bucurie și sărbătorită, asftel în sate se cânta și se juca “ Hora mare a Vrancei”. Lungul Proces a evidentiat dârzenia și solidaritatea vrâncenilor în apărarea și susținerea libertății, demnității și a drepturilor lor asupra pământului strămoșesc. Redobândind pământul stăpânit de veacuri , se săvârșise, în sfârșit, un act de dreptate. La 118 ani de la victoria vrâncenilor amintireea era încă proaspată, iar urmașii il omagiau pe fiul satului Năruja, preotul Șerban Bălan . Pe crucea ridicată în memoria acestuia și a tuturor strămoșilor ajutători stă scris : ”celor ce au luptat pentru scoaterea Vrancei din boieresc[…] , recunoștința din partea vrâncenilor “.
Dupa acest mare proces care a reprezentat cea mai dramatică luptă a răzeșilor vrânceni, o nouă situație dificilă îi încearca: căminarul Lupan intră în posesia moșiilor de baștina din cuprinsul Vrancei, făcând o mare breșă în proprietatea devalmasă. Obștea satelor vrâncene își unește din nou puterile și printr-un mare efort financiar cumpără proprietatea lupănească cu enorma sumă de 75.000 lei. Unul din apărătorii cauzei vrâncenilor a fost Sandu Buchilă din Valea Sării, cel care a trai patru ani la Iași, fiind acolo glasul Vrancei si care a suferit pedeapsa de a fi afumat cu fum de ardei pentru a înceta lupta pentru dreptate.
In anul 1814 vrâncenii aveau împărțite pe sate cele 14 devălmășii (aceeași împărțeală regăsindu-se și în anul 1869 și mult dupa aceea, cu unele modificări neesențiale) , dupa cum arata Ion Ionescu de (69, pg 25-26) astfel :
Laposul de Jos și Furul apartineau satelor Nereju. Spulber și Paltin.
Laposul de Sus și Muntișoarele erau ale satelor Nereju si Nistorești.
Zboina și Dealul Săcăturii erau stăpânite de satele Spinești, Văsui, Poiana âi Herăstrău
Verdele ținea de satele Voloșcani și Irești
Pietrosul, Cabalașul de Jos și de Sus aparțineau localităților Valea Sării, Poduri și Prisaca
Mușina și Vetrila aparțineau satelor Poiana și Spinești(Bodești)
Giurgiu aparținea de satul Bârsești
Paisele aparțineau de Negrilești
Capul Cozii de Sus era în posesia satelor Găuri și Săcătura Parosu
Mijlocul Cozii aparținea Păuneștiului
Capul Cozii de Jos aparținea satelor Vidra, Irești , Tichiriș și Călimani
Mișina aparținea satelor Ruget și Colacu
Macradeul și Piscul Lepsii aparțineau satului Tulnici
In aprilie 1877, în urma decretului de mobilizare generală s-au înrolat ca voluntari, din Vidra, pentru Războiul de Independență Iftimie Anca, Neagu Ghioc, Ion Oancea, Gheorghe Dantiș, Oancea Târdea și Ștefan Boștiog. Plecarea acestora a fost marcată de cântecele patriotice ale fanfarei din Burca și de îndemnul “Fiți vrednici de strămoșii noștri vrânceni și urmați-le pilda vitejească”. Pe câmpul de luptă a Războiul de Independență și-au găsit tragicul sfârșit, dovedind eroism și iubire de patrie vrâncenii: căpitan Gheorghe Delei, căpitan Ștefan Țibrea, sergent Manolache Postul și soldații N.Ursu, St.Ciuperca, N.Nistor, N.Alban, I.Răduc și Gh. Țăranu. Anul 1877 aduce cu sine și “Convenția de delimitare a frontierei în zona Montana a Vrancei cu Transilvania”, măsuri ce și-au pierdut valabilitatea ca urmare a întregirii țării din 1918.
De asemenea, un omagiu se aduce și ostașilor vrânceni care au căzut în Războiul Reîntregirii Neamului îi în cel de Al Doilea Război Mondial. Tot în paginile de istorie se amintesc cei ce au luptat și au suferit ca urmare a opresiunii comuniste. Lupta anticomunistă și mișcarea de rezistență din reprezentat un moment culminant în istoria nu doar a Vrancei , ci și a întregii Românii. Vrancenii au organizat acțiuni de protest și o dârză rezistență sufocați fiind de nedreptățile provocate întrucât li se ridicase dreptul ancestral âi legitim de stăpânire a munților. Mișcarea a culminat cu revolta din noaptea de 23-24 iulie 1950 când rezistența a fost cu greu înfrântă și s-a soldat cu arestarea și condamnarea a numeroși vrânceni, nu doar bărbați. Dintre vrâncencele dârze si luptătoare arestate în 1950 amintim de Cornelia Manoliu, mama a 8 copii, soția dirigintelui de poștă din Bârzești, unul dintre capii revoluției, ucis împreuna cu fiul lor Victo
La fel de chinuită de securitate, bătută și deposedată de bunuri a fost și Lădaru Maria, tot din Bârsești, căreia i s-au împușcat tatăl și fratele participanți la revoltă. Deși înfrânți și supuși unui regim de detenție barbar, vrâncenii au știut să-și păstreze convingerile, să disprețuiască și să sfideze opresiunea comunistă. Despre comportarea vrâncenilor în detenție, Ion Pantazi, în cartea sa “Am trecut prin iad” (ed. Constant- Sibiu, 1922) ilustrează următorul tablou:
“Țăranii vrânceni, opincă românească, în ei curge adevăratul sânge românesc. Simpli, cinstiți, gata să ajute pe oricine, sfătoși în conversație, unțti între ei, muncitori, prea muncitori, săracii nu-și dădeau seama că munca în mină este cu totul alta decât cea cunoscută de ei din moși-strămoși. Li se atragea atenția că o să se distrugă, că trebuie să lucreze cu cumpătare, căci pușcăria este lungă. Ascultau, apoi răspundeau că ei nu pot să muncească decât așa cum au învățat! Li s-a spus atunci că în colonie sunt oameni bolnavi, care nu-și pot face norma, și dacă ei lucrează atât de mult, ni se vor ridica normele, și-atunci ce vor face toți aceștia? Și au înteles. Au început să ajute pe cei neputincioși, au început să-și pună frână la lucru! Ce oameni minunați, ce vorbă dulce românescă! Cum erau afară, în colonie, se adunau în grupuri și discutau despre ale lor. Revoluția făcută era veșnic la ordinea zilei și, dacă se amărau cu ceva, era doar că nu înjunghiaseră destui comuniști! Fără nici o discuție, patura țărănească a dat cel mai frumos examen în pușcărie, cei mai puțini “turnători”, cele mai frumoase exemple.”
Tot despre perioada opresiunii comuniste Gheorghita Chilian, unul din vidrenii arestați în 1950 spunea, printr-o scrisoare adresată domnului Valeriu Cotea: “ Nu-mi pare rau că am fost târât ca un câine în priporul Vidrei și dus la securitate, apucat de manșeta pantalonilor și lovit cu cismele… . Sângele, sângele, sângele!…ce curgea baltă din mine a lasat dâră lungă, de neșters!”
Concluzând, am putea afirma că poate celor care mai trăiesc, rănile fizice s-au vindecat parțial. Cele sufletești însă nu se pot cicatriza, tocmai de aceea, o cinstire a a lor, alături de cei căzuți în front în Al Doilea Război Mondial, se impune ca o înaltă datorie.
Ireșteni în lupele de apărare
In războiul pentru apărarea pământurilor și a vieții lor, ireștenii au luptat cu armele. Au fost acte de eroism numeroase și semnificative, definitorii pentru spiritual care i-a animat. Unii dintre aceștia s-au stins în mod deosebit prin vitejie, prin curaj și devotement până la sacrificiu, implicându-se în acțiuni temerare, de mare risc, dar și de neprețuită valoare pentru armata română.
Ostași din Irești căzuți la datorie în timpul Războiului de Intregire a Neamului.
In lucrarea sa “Satul meu”, întocmită de catre Simion Matei, găsim o listă și cu numele celor căzuți dintre care unii nu figurează în listele întocmite de parohii.
A rămas în istorie și acțiunea de trădare ce a avut loc în comuna Vidra, pe dealul Voloșcani, în apropierea satului Irești. La 6 februarie 1917 , localitatea era sub ocupație germană, pe dealurile respective fiind amplasate liniile de rezistență inamice. In fața lor, liniile de apărare românești se găseau amplasate pe dealul Momâia, în apropiere de Răcoasa.
Eroilor Primului Razboi de Reintregire li s-a adaugat cei care s-au jertfit în cel de-al Doilea Raboi Mondial. Pe lângă cei căzuți la datorie, unii ostași din satul Irești și-au dăruit pentru patrie sânge din trupul lor, unii rămânând invalizi sau mutilați de razboi. Un numar de 13 ostași din Irești au fost răniți și 16 dintre ei au fost prizonierii URSS până în anii 1945- 1948
Ostași din Irești căzuți la datorie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Un sentiment de indignare stârnește atitudinea față de veteranii și văduvele de război cărora, deși li s-au recunoscut unele merite, nu sunt apreciați sau recompensați la dimensiunea sacrificiilor lor. Se pare că revoluția din ’89, chiar dacă a adus unele recunoașteri, a creat o unitate de măsură eronată a eroismului , așezând pe “revoluționarul impulsului de o zi”, alături de ostașul sau deținutul politic care a înfruntat moartea sute de zile și nopți, apărându-și patria. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că râdurile bătrânilor veterani se răresc cu rapiditate în timp ce, curios, numărul “revoluționarilor” din ’89 se mărește vertiginos.
IV. Manifestări spirituale
4.1. Biserica
Din cele mai vechi timpuri, pe Măgura Odobeștiului, o piramidă verde a Vidrei, există o salbă de așezati monahale ce oferă imaginea unui mic Athos românesc. In aceste lăcașuri de cult invățau carte, pe lăngă călugari, și copii ce deveneau ulterior căntăreți de strană sau chiar preoți ce slujeau la bisericile din satele vrâncene.
In Irești, unul din satele spre care porneau tinerii slujitori ai Domnului, lăcașurile de închinăciune sunt de rit orthodox și initial acestea erau construite din lemn, vechimea lor pierzându-se în negura timpului.
Până în anul 2004 satul Irești a avut o singură parohie cu Biserica Parohiala Sfinții Voievozi ”Mihail și Gavriil” și filia “Adormirea Maicii Domnului”. In anul amintit prin decizia Sf. Episcopii a Buzăului și Vrancei are loc despărțirea Parohiei Irești în Parohia Irești Vale (cu Biserica “Sfintii Voievozi”) respectiv Parohia Irești Deal (cu Biserica “Adormirea Maicii Domnului”) . Biserica Adormirii Maicii Domnului este construita pe temelia fostei biserici distruse de primul război mondial din 1916-1918. Actuala biserică e construită din lemn, cu pereții din bârne și tencuiți cu mortar de var și nisip și e acoperită cu tablă., iar la exteriori sunt căptușiți cu scândură. Suprafața clădirii este de 294, . Clopotnița este construită din lemn și acoperită cu tablă, având o suprafață de 14,44m².
Construcția Bisericii a început în anul 1921 sub păstorirea P. S. Teodosie, paroh fiind Preot Iconom Nicolae Olărașu. S-a terminat la 4 noiembrie 1934 sub păstorirea P. S. Lucian Triteanu, Paroh fiind Grigore Șerban. Biserica a fost zidită prin donațiile domnilor Gheorghe Olărașu – Inspector general al polițiilor și Dumitru Olărașu. Biserica a fost sfințită de P. S. Gherontie al Constanței, prieten al familiei Olărașu și Episcopul Ilarion al Romanului
Pictura Sfântului Locaș a fost realizată de pictorii de origine italiană Adolf și Oreste Cantini din Focsani, fiind realizata în tehnica ulei.
In anul 1971 Biserica a fost restaurată sub toate aspectele lucrarile desfășurându-se în timpul păstoririi P. S. Episcop Dr. Angelescu fiind îndrumate de Preot Vasile Văcăreanu, Protopop de Panciu. Parohul Preot Iconom Stavrofor Ioan Mândrilă ajutat de enoriași și de Consiliul Parohial a fost cel care a avut o contribuție deosebită în restaurarea făcută. Reparația picturii a fost realizată de Pictorul C. Fânaru. Insă cutremurele din martie 1977 și august 1986 au produs unele stricăciuni apărând necesitatea de a se restaura interiorul. Astfel, in vara anului 1989 au inceput lucrarile de restaurare a picturii de catre pictorul Gh. Rogojan ajutat de zugravul D. Balasa, cu binecuvantarea si in timpul arhipastoririi P. S. Epifanie al Buzaului si al Vrancei. Toate aceste lucrari s-au executat cu contributiile enoriasilor din Parohia Iresti prin grija Consiliului Parohial in frunte cu Preotl Paroh Valeriu Bostiog. Biserica a fost sfintita in 26 august 1990 de catre P. S. Epifanie. De asemenea in anul 1978 s-a imprejmuit Biserica cu gard de sarma, iar portile de la intrare si ale clopotnitei au fost donate de Tanase si Ion Munteanu.
In anul fost construita Casa de hram (Casa Praznicala) cladirea fiind din lemn si fiind acoperita cu placi de azbociment avand o suprafata de . . In anul sedinta Permanentei Consiliului Eparhial Buzau din 9 noiembrie are loc numirea Preotului Cezar Honciu ca paroh. Parohia are un numar de 1400 de familii si nu are casa parohiala. In parohie nu sunt alte culte in afara celui ortodox cu exceptia a 3 familii de stilisti (ortodocsi pe stilul vechi) .\
“Biserica din vale”, cu hramul “Sfintii Voievozi”, s-a construit in 1908 pe temelia metocului care existase anterior, din barne de stejar, exteriorul fiind invelit in scandura, iar interiorul in sipci, ipsos si rabit. Pe langa biserica s-a construit si Casa de Harm , iar in 1987, la 8 noiembrie, lacasul a fost resfintit. Pana in anul 2006 Biserica din Vale nu a fost pictata; acest lucru insa a fost posibil cu ajutorul parintelui Bostiog Valeriu. In anul 2009 s-a terminat pictura si Biserica s-a resfintit De-a lungul anilor a suferit mai multe reparatii, mai ales ca urmare a cutremurelor. In acest lacas slujeste in prezent parintele Valeriu Bostiog.
Preotul Valeriu Bostiog, nascut la 6 mai 1947, a urmat cursurile Seminarului Teologic de si apoi Facultatea de Teologie , pe care a absolvit-o in anul 1971.
A fost hirotonit de Preasfintitul Antim Angelescu la 5 augut 1972, pe seama parohiei Barsesti. S-a casatorit cu doamna Doinita Popescu ( din casnicie rezultant trei fete) si in anul fost numit preot al comunei Iresti.
“ Am venit la 1 septembrie urma preotului protopop Ion Mandrila si de atunci slujesc si voi mai sluji cat timp va vrea Domnul. In anul in care am devenit preot in sat, Irestiul era o oaza de cultura si traditie; erau peste 40 de olari in sat. Am cautat mereu, prin vorbe si fapte sa conduc parohia pe calea Mantuirii, a Binelui si a Adevarului. In prezent astept enoriasii celor 170 de case sa calce pragul Bisericii si sa paseasca pe calea spre Mnatuire.”
Scoala
Ireștenii au respectat din toate timpurile învățătura de carte. Starea economică precară i-a condus la gândul că școala este cea care ar trebui să-i scape de sărăcie pe oameni:,,Cineare carte are patru ochi; copilul meu trebuie să învețe carte să nu mai petreacă ce am petrecut eu”. Această credință i-a determinat pe ireșteni să-și îndemne copiii către învățătură, să se îngrijească de școală.Viata culturala in satul Iresti s-a dezvoltat, ca in orice alt cadru rural, sub dubla influenta a bisericii si a scolii. Invatamantul, intai de toate, timid si privat, a devenit cu timpul invatamant de stat. Se pare ca primele doua scoli din tinutul Putnei au s-au infiintat in jurul anului 1850 la Foscani si Vidra, in timpul domniei lui Mihai Sturza. Scoala din Iresti a luat fiinta dupa Unirea Principatelor, in anul 1867. In decursul anilor, institutia a functionat cu patru, sapte sau opt clase, iar in perioada 1868-1975 cu zece clase. In anul 1960 s-a construit Internatul scolii din Iresti.
Cadrele didactice din invatamantul prescolar, primar si gimnazial
din satul Iresti anii scolari 1990-2000
In prezent, Scoala din Iresti cuprinde 2 clase : la ciclul primar invata 35 de elevi , iar la clasele V-VIII, un efectiv de 56 de elevi. Tot in incinta scolii functioneaza si Gradinita Iresti, cu un colectiv de 22 de copii si trei educatoare: Dna. Leu Natalita- desprecare colegii spun ca a fost cea care a tinut gradinita din Iresti in functiune-, dna. Dumbrava Luminita si dna. Latcan Camelia. Deaorece institutia este un satelit al scolii Generale Vidra, nu are un director, profesorul coordinator al acesteia este dna. Eliza Buca, profesoara de limba si literatura romana. In prezent, in Scoala Iresti nu exista titular pe sectia matematica, ci doar suplinitorul Nona Craciun, pe sectia biologie activeaza dna. Viorica Neagu, transferata de la Focsani datorita credintei sale conform careia copii din mediul rural sunt mult mai simpli si mai iubitori de carte, pe sectia geografie dna. Iuliana Lepadatu, pe sectia istorie dna. Mariana Rata, iar pe sectia educatie fizica si sport dna. Mariana Grosu.
4.1.1. 3.Ceremonii si obiceiuri
Marile praguri – botezul, cununia, înmormântarea – ale trecerii omului prin lumea aceasta constituie momente de mare importanță în viața comunității.
4.1.1.1. Botezul
Increștinarea noului născut constituie unul dintre cele mai importante evenimente din viața omului și a familiei, fiind pregătit cu, după puterile fiecărei familii. De regulă, copilul este botezat de nașii de cununie ai părinților. Dacă noul născut este botezat de altcineva, decât de nașii de cununie, părinții copilului și nașii acestuia își spun ,,cumetre, cumătră”;
4.1.1.2. Nunta – intrarea copiilor în viață
Îndrăgostindu-se, băiat de fată și invers, încep planurile de căsătorie. Când totul era hotărât, între cei doi, fata îi cerea băiatului să trimită pețitori acasă la părinții fetei. Uneori părinții fetei refuzau să-și mărite fata cu băiatul ales de aceasta. Dacă ,,dragostea era mare”, iar părinții nu prea agreau o viitoare căsătorie, atunci tinerii ,,fugeau împreună”, adică mergeau la o rudă a băiatului sau a fetei, unde rămâneau peste noapte. După aceasta, părinții băiatului mergeau la părinții fetei pentru ,,a-i împăca”. Dacă rezultatul era pozitiv, atunci ambii cuscri își adunau 10-15 rude la casa ,,socrului mic” pentru ,,datul mâini” și ,,făceau treaba”, iar tinerii, până la nuntă, se numeau ,,logodiți”. După ,,declarațiile” de zestre ale socrilor, mirele prinde cu mâna dreaptă, mâna dreaptă a miresei, după care părinții își prind mâinile tot așa, în cruci, apoi un musafir toarnă un pahar cu vin peste mâinile acestora, pecetluind înțelegerea. Întreaga adunare, dă un chiot puternic de bucurie și de aprobare. Tot la ,,datul mâinii” se stabilește și data nunții, iar socrul mare anunță cine este nunul mare. Acesta fiind printre invitați, răspunde: ,,prezent”! Nunta este evenimentul cel mai important din viața tinerilor. Nunul cel mare, ,,cu grija-n spinare” se îngrijește de pregătirea protocolului desfășurării nunții. El este cel care ia legătura cu ,,colăcașul” care conduce nunta. ,,De joi se vede unde cântă lăutarii duminica!” Această zicală ne arată că nunta începe de joi, când se bate bradul la socrul mare și la socrul cel mic. Joi dimineața, vornicii pleacă ,,la brad” în pădure. Venirea în sat cu brazii și bătutul acestora este anunțată prin chiote de bucurie: ,,lupu flăcăi” sau ,,- Are cinste socrul mare…, socrul mic…, nunul mare!?” ,,- Are! La casa nunului se bate bradul sâmbăta. Tot sâmbăta începe și nunta propriu-zisă. În localul stabilit pentru nuntă, se fac ,,vedrele”, dansul pentru tineri. Sarcina organizării vedrelor revine miresei. Duminică dimineața până în orele 7-8 se scoate afară, pe prispa casei socrilor mici, zestrea miresei: lada cu haine, cergi, plapome, cuverturi, păretare, ,,scoarțe”, mobilă etc. Zestrea miresei este așezată la vedere pentru a fi admirată de nuntași, prieteni, trecători. Bogăția zestrei poate fi prilej de admirație dar și de ironie sau dezamăgire pentru ,,gura satului”. Până la ora 12, nuntașii dansează la casa miresei. Această primă parte a nunții se numește ,,datu apei”. Tot la acest dans mireasa și mirele invită la dans, fiecare în parte, băieți și fete de la care își iau ,,rămas bun”. Pe la orele 12-13, mirele, împreună cu vornicii – ,,pârcălabii”,,,surorile de mire” și alți prieteni se deplasează la casa nunului cel mare. Aici se află colăcașul care organizează deplasarea întregii procesiuni la casa miresei. În frunte se află primul vornic al mirelui, nunul mare, mirele, nuna mare și în continuare prieteni de-ai nunului și de-ai mirelui. Deplasarea se face cu chiote de voie bună și cu muzică. Ajunși la casa miresei, Colăcașul, împreună cu primul vornic al mirelui se apropie de pragul casei, unde îi așteaptă socrii mici, și rostește ,,Colăcășia”.
După ce se termină de spus colăcășia, colăcașul ia nunul mare, mirele, pe vornic (pârcălab) și se apropie de treptele casei, iar mireasa, însoțită de cele două ,,surori de mireasă”, iese în pragul casei cu o cofiță cu apă, ,,ornată” cu un căpăstru de cal, cu un colac cu gaură la gura cofiței și o stâlpă [buchet n.a.] de busuioc, introdusă în cofiță prin gaura colacului. Mireasa își face semnul crucii, apoi cu stâlpa de busuioc din cofiță, face din nou semnul crucii, în față, spate, stânga, dreapta, după care stropește mirele. Se repetă semnul crucii de trei ori, după care se varsă apă din cofiță tot de trei ori și nuntașii chiuie. Mireasa se întoarce în camera de unde a ieșit în pragul casei. Nuna, nunul și nunele [rudele apropiate ale nunei n.a.], împreună cu colăcașul intră în camera unde se află mireasa. Colăcașul îi închină doi colaci, ,,o voală”, o pereche de pantofi, rostind următoarele cuvinte: ,,Jupâneasă mireasă, mirele dumneavoastră se închină cu doi colăcei de grâu de vară, frumoși, să-i ospătăm cu toții sănătoși, o voală frumoasă s-o purtați sănătoasă și o pereche de încălțăminte să mergeți cu gospodăria tot înainte!” În timp ce se joacă hora mare, colăcașul cheamă pe ambii socri pentru ,,iertăciune”, moment de mare tensiune lirică și dramatică în care ,,Se roagă fiii dumneavoastră cu smerenie, să le dați blagoslovenie”.
Tinerii ,,fac un pas în față, spre părinți, se apleacă în fața lor, iar părinții își pun mâinile pe capetele lor), și se roagă cu smerenie să le dăm blagoslovenie, și se roagă cu plecăciune, să le dăm iertăciune. În acest moment colocașul zice de trei ori: ,,- Dumnezeu să-i ierte și să-i binecuvânteze, căci binecuvântarea părinților întărește casele fiilor, iar blestemul părinților risipește casele fiilor, că Domnul Dumnezeu așa a binevoit, ca feciorul și fecioara, cu durere în suflete, se dezlipesc de tatăl său și de mama sa, iar ei se lipesc unul de altul și pentru totdeauna se numesc amândoi un trup”. În continuare, colocașul anunță locul și ora la care are loc petrecerea. Urmează apoi cununia religioasă.
4.1.1.3. Inmormântarea
Inmormantarea constituie finalul unei vieți, fie ea împărătească sau de sclav. Momentul morții este unul plin de semnificații, de tristețe și de durere, în special pentru cei apropiați. După pregatirea mortului pentru marea trecere, cu hainele pe care el însuși le-a pregătit, acesta se depune în ,,casa cea mare” și poate fi văzut de cei care vin să-și ia rămas bun, să-i aprindă o lumânare pentru drumul fără întoarcere. Ireștenii nu-și depun morții în biserică, îi veghează în casa lor trei zile și trei nopți. Veghea de noapte se numește priveghi. În fiecare seară, preotul îi face stâlpii, o slujbă de pomenire și de pregătire pentru a merge la odihna veșnică. În fiecare zi se trage clopotul de trei ori, într-un anume fel, așa că satenii, dacă n-au aflat, întreabă cine a murit, își fac sfânta cruce și se roagă pentru cel plecat: ,,Dumnezeu să-l ierte!” În a treia zi mortul este condus pe ultimul drum. Până la doi ani, pomenile de pomenire au o periodicitate obligatorie: la trei zile, la nouă zile, la 40 de zile – ridicarea panaghiei, când se ridică și doliul de la casă, la jumătate de an, la un an, la doi ani. Urmează prohodirea, la șapte ani, când se face dezgropania și se ,,sigilează” groapa.
4.1.1.4. Pomenile
Pomenile sunt momente importante, la care participă multă lume: cei implicați direct, rude, vecini și alți oameni. Amploarea participării diferă după familia implicată, după starea socială a familiei, după vârsta celui lovit de nenorocire, dacă e vorba de pomana de înmormântare.
4.1.1.5.. Grijitul
Grijitul sau ,,pusul pomului” este un obicei care, în Vrancea, nu este legat de înmormântare ca în alte zone locuite de români. Singurul ,,pom” care se folosește în Vrancea, deci și în Irești, la înmormântare, este bradul, folosit la înmormântarea celor tineri și necăsătoriți. ,,Fiecare familie dorește să-și facă măcar o dată în viață datoria de a se griji, dându-și [pomană] de sufletul lor pentru viața viitoare: straie, obiecte casnice și, bineînțeles, unul sau mai mulți pomi” (Ion Cherciu). Fiind o datorie asumată, grijitul se face în timpul vieții, iar dacă părinții nu reușesc acest lucru, atunci feciorii au de îndeplinit această datorie, după moartea părinților. Chiar dacă pusul pomului costă foarte mult, în Irești, chiar și cei mai nevoiași fac acest lucru – se grijesc. Pomul ales pentru acest ceremonial este prunul – ,,perșul”. Pomul se încarcă încă de seara precedentă cu fructe, colaci, bomboane. De la rădăcină și până în vârful pomului se pune o lumânare care înconjoară trunchiul pomului. Dimineața se pune apoi un rând de haine pentru fiecare membru al familiei care se grijește. Se pune un pat cu așternuturi, masă încărcată cu bucate, vin, colivă, ,,capete”, lumânări, scaune după numărul celor care se grijesc, cofe sau găleți împodobite și toate cele necesare pentru un praznic. Ceremonialul grijitului este același ca la orice pomană. Preotul slujește bucatele, se stă la masă, apoi slujește pomul, hainele și scutură pomul. După plecarea preotului începe împărțitul hainelor, începând cu nașii de cununie ai celor care se grijesc sau cu urmașii acestora. Toate lucrurile împărțite se menesc cu următoarele replici rostite de trei ori: ,,– Primești haina aceasta? – O primesc! – Pe lumea asta să fie a ta, iar pe lumea cealaltă să fie a…! –Bogdaproste! – Dumnezeu să te audă!”
La aceste ceremonii, dar mai ales la inmormantare , au loc diferite jocuri precum cotofana, chiparusul sau inelul. Se pare ca aceste jocuri au loc din ce in ce mai rar, mai ales inelul, insa voi prezenta jocul “Chiparusul”, asa cum ne-a fost relatat de catre Neculai Albu ( 67 ani ).
“ Pe vremea cand eram copil, “Chiparusul ” era jocul preferat la priveghi. Mai erau cateva jocuri ca “Inelul”, dar ala se facea si la claca si numai la aia mai prostii si le turnam apa in san ( rade). Cand moare cineva la noi, cate trei seri, rude si cunoscuti se aduna si stau langa mort. Atuncea se povesteste despre mort, se spun glume si inainte se jucau si jocuri. Cei care jucam “Chiparusul” eram mascati; ne adunam in jurul focului, asezati in arc de cerc. Cel din capul sirului avea in mana un ciomag sau o curea. Jucatorii erau asezati unul in spatele altuia, iar cel din spate tinea pe cel din fata de curea sau de haina. Cel din cap si cel din coada sirului erau de obicei cei mai voinici. Dupa ce se asezau, jucatorii incepeau sa joace inainte si inapoi, dupa muzica. La un moment dat insa, cei din coada incep sa smuceasca in dreapta si in stanga , joaca neregulat si cauta sa faca in asa fel incat sa-i tranteasca pe cei din fata in foc. Uneori izbutesc, si atunci ei sunt nevoiti sa sara cum pot peste foc, in asa fel incat nu se friga. Alte ori insa ei nu izbutesc, si atunci cel din cap o coteste la stanga spre inapoi, vrand sa ajunga cu tot sirul la cel din urma. Daca ajunge acolo incepe sa izbeasca cu ce are in mana in coada. Acestia cauta sa fuga si, neavand incotro, trebuie sa sara la randul lor peste foc. Jucatorii nu au voie sa se desprinda unul de altul decat atunci cand sunt in pericol de a cadea in foc. “
4.3. Stiinta Populara
Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoșesc. Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meșteșug care, după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoților geto-daci. Condițiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogăția celor geografice (șes, deal și munte, ape curgătoare și tezaure minerale) au favorizat existența în acest spațiu a unei incredibile diversități de specii vegetale, multe fiind endemice, adică locale.
4.3.1. Plante medicinal si leacuri
Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcând cândva obiectul unui cult specific, așa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra și guna). Acest cult urmărește întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descântecelor ce se săvârșesc cu ajutorul anumitor ierburi. Culegerea plantelor de leac se desfășoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmând un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, își păstrează virtuțile vindecătoare pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzându-și puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, până la sfârșitul Săptămânii Mari. Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atârnă de o grindă în pod. Aceste plante sunt de cele mai multe ori, cele care anihileaza lipsa unui doctor. Irestenii au invatat cum sa le fructifice valoarea si nu ezit sa impartaseasca leacurile lor. De la mama Ancuta Panfil (73 ani ) am leacuri pentru dureri de cap, raceli, boli de piele si altele pe care le voi expune in cele ce urmeaza.
4.3.1.1. Leacuri pentru dureri de cap
Se aduna vrejurile de rosii, vinete si cartofi, toamna tarziu, se pun la uscat si se faramiteaza sau se taie cat mai marunt. Plantele astfel pregatite se stropesc cu apa clocotita. Se intind pe o bucata de panza in strat gros de 1- si se lasa sa se raceasca putin. Peste plante se pune un tifon uscat iar cataplasma pregatita in acest mod se leaga peste frunte si peste crestet. Se tine "legatoarea" cat mai mult timp. Aceste cataplasme umede sunt de mare folos si in caz de dureri reumatice.
Cel care sufera de durere mare de cap trebuie sa taie ceapa marunt si s-o miroasa cat mai mult timp. Cu cat ii vor curge mai multe lacrimi, cu atat va trece durerea de cap mai repede. Cine are dureri de cap sa tina picioarele mai intai intr-un lighean cu apa cat mai calda, apoi sa le bage intr-un lighean cu apa rece. Schimbul acesta se face de mai multe ori, si asa durerea trece. Leacul acesta nu e bun pentru cine sufera cu inima. Tot pentru a scapa de durerile de cap se leaga pe cap frunze de hrean sau de brusture, puse mai multe, una peste alta. Cei care au tensiunea mare trebuie sa se piepte-ne cu o perie din par natural, nu cu pieptene sau perie din plastic. Cu peria aceea se trece in sus si in jos si peste brate, de mai multe ori.
4.3.1.2. Leacuri pentru raceli
In caz de raceli si guturai se opareste piper negru si se trage mirosul pe nas, ca sa se desfunde. Sau se fierbe lapte cu miere si pune in el o bucata de unt cat o nuca. Dupa ce untul se topeste, se amesteca bine si bea laptele cu inghitituri cat mai mici. Lichidul trebuie sa fie foarte fierbinte, dar sa nu arda. Ca sa taie grasimea untului, se poate pune in lapte si putin rachiu de fructe. Aceasta bautura se bea de doua ori pe zi, pentru a calma tusea si pentru a lecui durerea de gat. Tot pentru dureri de gat se freaca 2-3 galbenusuri cu 2-3 linguri miere de albine si cu 2-3 linguri rachiu, in care se dizolva putin propolis. Dupa ce se bea amestecul, timp de 2 ore nu se mananca si nu se bea nimic. Pentru a scapa de inflamatia gatului, se unge gatul cu gaz (petrol lampant). De asemenea, se face gargara cu saramura cat mai concentrata.
Pentru scaderea febrei, se impacheteaza bolnavul in cearsafuri udate cu apa si otet. Cat timp bolnavul sta impachetat, se acopera cu o patura peste cearsafurile ude si i se da sa bea ceai concentrat de tarhon. Ceaiul trebuie sa fie caldut. Tarhonul scade temperatura repede. Copiii mici se infasoara in carpe udate cu lapte rece sau cu otet de mere diluat cu apa.
In caz de raceala cu febra, se face ceai din coaja de salcie si se bea de mai multe ori pe zi. Pentru calmarea tusei se fierbe, intr-o jumatate de litru de apa cu zahar, o ceapa intreaga, cu foi cu tot, pana cand ramane o zeama galbuie, cam jumatate din cantitatea de apa care s-a pus la inceput. Se bea in mai multe reprize, in ziua in care s-a preparat.
4.3.1.3. Leacuri pentru dureri de stomac
Pentru boli de stomac se aduna flori uscate de liliac si se fierb timp de 2-3 minute. Se indulceste ceaiul obtinut si se bea caldut, dupa fiecare masa. De asemena, se face o fiertura din doua maini bune de sunatoare si 2 litri de apa. Se lasa sa fiarba 10 minute, la foc mai mic. Cand a scazut apa, de a ramas cam doua treimi din cat a fost, se ia de pe foc si se lasa la racit. Se amesteca apoi cu 1 litru de rachiu strecurat, in care s-a tinut, vreme de 10 zile, coaja verde de nuca. Din acest amestec se bea, strict, cate 1 lingurita dupa fiecare masa. Dupa o saptamana de tratament, se face o pauza de o saptamana, dupa care cura se poate relua.
Pentru a calma durerea de stomac se mananca in fiecare dimineata cate un ou fiert moale. Si mai bine este daca se mananca oul crud. Ca sa creasca pofta de mancare, se ia in fiecare dimineata cate o lingurita de hrean ras, amestecat cu putina miere si cu lapte. La copii se injumatateste cantitatea. Cine sufera de boli de stomac si de ficat sa manance in fiecare dimineata, pe stomacul gol, cate un cartof crud.
4.3.1.4. Leacuri pentru piele
Pentru boli de piele, pe rani proaspete se pune un strat de sare mai intai, ca sa se dezinfecteze, apoi se acopera rana cu frunze de patlagina si de cretisoara si se leaga. Se schimba frunzele de mai multe ori pe zi. Un alt leac este :se fierbe o mana buna de busuioc, intr-o jumatate de kilogram de untura proaspata. Se lasa la racit si a doua zi se incalzeste iar pentru a se putea strecura. Se amesteca untura strecurata cu 1 lingura ceara topita de albine si cu 2 linguri de miere de albine. Se lucreaza cu ingredientele caldute si se amesteca bine, bine, ca sa se omogenizeze. Alifia obtinuta se foloseste pentru tratarea oricarei afectiuni de piele.
In caz de lovituri si invinetiri se aplica frunze de varza zdrobite si locul se leaga, peste varza, cu o carpa inmuiata in otet sau in lapte rece. In caz de arsuri, se pune repede albus de ou proaspat peste rana. Se lasa cel putin o jumatate de ceas si apoi se poate spala cu apa rece. Daca a trecut o vreme de la arsura si rana nu s-a vindecat, se pune un strat de miere peste ea. Pentru a trata crapaturile calcaielor, se tin picioarele in lapte acru, apoi se ung cu untura de gasca. Alt leac pentru aceeasi afectiune: se spala picioarele bine cu apa calduta si apoi se ung cu ulei nerafinat, obtinut prin presare la rece, din seminte de dovleac, fie se rad morcovi si se amesteca cu ulei. Se face astfel o cataplasma care se pune pe calcaie si se poarta toata ziua, sub ciorap. Seara se schimba cataplasma cu una nou preparata sau se aplica pe piciorul curat un strat de ulei de dovleac si apoi cateva frunze de varza. Peste acestea se trag ciorapi de bumbac sau de lana. Tot pentru a trata crapaturile si rosaturile pielii se unge locul afectat cu miere si se acopera cu frunze de varza.
4.3.1.5 Leacuri pentru suparari
Pentru suparari si stari de moleseala, Se pune intr-o sticla sunatoare culeasa pe timp de soare. Peste ea se toarna rachiu si se lasa la soare 10 zile. Apoi se strecoara si se bea din lichid, cate 1 lingura de trei ori pe zi. Este buna in caz de suparare, melancolie, depresie si "cand e vremea tot innorata si te apasa". Pentru aceste stari se beau ceaiuri calde de cimbru salbatic, busuioc, levantica sau menta. Ceaiurile trebuie sa fie foarte concentrate. Se fac numai dintr-o singura planta sau din toate cele spuse mai sus, puse in cantitate egala.
4.3.1.6. Leacuri pentru insomnie
Pentru insomnie si somn agitat se bea seara, cu 1-2 ore inainte de culcare, un ceai concentrat din izma salbatica (i se mai spune izma broastei) sau se mananca la cina ceapa sau usturoi si se bea un paharel de vin rosu. O alta reteta spune ca se fierbe o ceapa in lapte, se strecoara si se indulceste cu miere. Se bea cu o jumatate de ora inainte de culcare.
Pemtru bolile mai grave se amesteca cat mai multe plante de leac: schinduf, menta, sunatoare, cimbru, sovarf, ienupar, muguri de brad, muguri de zmeur, muguri de mur, muguri de mesteacan, rostopasca, tei, coada-soricelului, roinita, jales, musetel, coada-calului (se pune in cantitate dubla fata de celelalte plante), "iarba lui tatu" (tataneasa), tei, patlagina etc. si se foloseste amestecul in 3 moduri:
– se prepara ceaiuri care se beau de mai multe ori pe zi, inlocuind apa de baut;
– se prepara infuzie concentrata care se varsa in apa de baie si se sta cel putin o jumatate de ora in apa calduta; se fac astfel de bai in fiecare seara, vreme de 2 saptamani cel putin;
– se umple o perna cu plantele uscate pe care se culca bolnavul.
Bolnavul grav sa bea, doua-trei zile, zeama de varza acra si ceai de chimen, pentru curatarea digestiva. In acest timp sa nu manance nimic. Sunt folositoare infuziile din catina, macese, afine uscate, coacaze uscate. Aceste fructe sunt bogate in vitamine si, daca sunt uscate, se pot faramita si lua cu putina apa. Se mesteca multa vreme in gura si apoi se inghit.
4.3.2. Descantece
In ceea ce priveste descantecele, tot mama Ancuta Panfil ne-a impartasit cateva, marturisind : “Inainte oamenii erau mai credinciosi si descantecele se inplineau, acuma cum ii doare ceva sau au niscaicva problem dau fuga la famacie ( Ancuta Panfil, 73 ani).
4.3.2.1. Descantec de deochi
“Fugi deochiu’, fugi deochiu’/ De la … din cap/ Din sfarcul nasului/ Din ftaa obrazului/ Fugi deochiu’, fugi deochiu’/ de la …din cap/ Nu mai fi greu ca pamantul/ Ci usor ca vantul/ Sa te duci unde cocosii nu canta/ Unde fata csita nu impleteste/ Unde popa nu citeste/ pe muntii pustii/ Pe colibi rasturnate/ Ca la o tufa de soc este o fata/ Cu un ochide apa si unul de foc/ Si apa nu potoale focul/ Si potoale deochiu’/ Sa ramai curate. Luminata/ Ca argintul strecurat/ Ca aurul curat/ Ca Maica Domnului in ceasul in care a lasat-o…”
4.3.2.2. Descatec de dragoste
“<<Buna dimineata, buna fantana. Multumesc ca-s fata batrana.>> << Sezi, fata batrana.>> << N-am venit sa sez, am venit sa-mi dai camasa ta, sa spal cu ea, cu apa-ntoarsa, sa par flacailor frumoasa, sa plac duancilor, ca laptele puncilor, sap lac barbatilor ca berea boierilor, sa fiu ca soarele cand rasare, ca visinu-nflorit, ca pamantu-mpestritat, de toata lumea laudat.>>”
4.3.2.3. Descantec de desfacut
Se merge la o apa curgatoare:
“<<Buna dimineata apa alba.>> <<Multumesc dumitale… ( numele), ie neagra; de ce ati venit, ce cautati? >> << Cum speci malul de tina, de rugina, asa sa ma speli sip e mine, …, de tina, de rugina, de izbituri, d pocnituri, de tot faptul de pe mine, de a hi de surata, de a hi de la cumnata, de a hi de la vadana grasa, ori de la a noua fica din casa. Sa ma alsi pe mine…. curat, luminat, ca argintul strecurat, pee le sa le faci lup turbat, sa se duca din vad in vad, dupa cum capul le-a dat; de a hi de la femeie cu barbat, sa se duca farmecele la ea in pat, de a hi de la vadana grasa, sa se duca la ea in casa.>>”
4.3.2.4. Descantec de buba rea :
“ Se pune intr-o cana rachiu, 3 carbuni si cateva fire de izma. Se amesteca c-o nuia de plop si se zice, scuturand nuiau din cand in cand peste capul bolnavului, iar cu mana stanga se arde un capat de carpa: << De buba rea, de noua neamuri, buba de sagetura, buba-n ceas rau, buba neagra, buba alba, buba turceasca, buba de 99 e neamuri, cu fum de carpa indarat te-oi da, sa piei, sa raspiei, ca spuma de mare, ca roua de osare. Cutarica s-a sculat in ziua de Duminca Mare, a pus masa mare, toate bubele le-a cinstit, numai bub area n-a cinstit-o si n-a ospatat-o si ea de ciuda s-a uscat si-a crapat.>> Rachiul se bea, iar carbunii se pun pe buba cu cenusa de la crapa.” , aflat de lu’ Iordache Grozavu (67 ani).
IV. Portul popular
5.1.Portul popular masculin
Tradiția orală, la care se adaugă imaginile care ni s-au păstrat din secolul XIX și primele decenii ale secolului XX indică faptul că în general în Țara Vrancei, dar în special în satul ce face obiectul nostru de studiu, Irești, barbatii purtau părul lung. Această tradiție se poate observa chiar până în anii ’80 când încă mai puteam întâlni bătrâni a caror înfățișare seamănă cu cea a dacilor de pe Columnă. In memoria sătenilor mai vârstnici, pletele de odinioara, asociate cu portul căciulilor rotunde, redau parca o imagine de poveste.
Căciula din blană de miel a fost și rămâne piesa de baza pentru acoperirea capului, menționănd faptul că acoperirea capului a fost și încă mai este o obligație expresă pentru barbați. Acest lucru se putea vedea, până acum câteva decenii, și la tineri; doar în caz de doliu ireștenii umblă cu capul descoperit.
In portul bărbătesc ireștean există doar un singur tip de cămașă, dreptă, cu mânecile largi. Pentru costumul de lucru, cămașa bărbătească, confecționată din pânză de cânepă, are mâneca dintr-un singur lat de pânză și gulerul îngust; pentru portul de sărbătoare, mâneca este croită din doi lați de pânză la piesele foarte vechi și dintr-un lat și jumătate la cele aparținând secolului XX.
Cunoscuîi în întreaga Vrance sub denumirea de ițari, pantalonii bărbătești sunt confectionați dintr-o țesătură albă de lână, în 4 ițe. In funcție de calitatea țesăturii, simplă sau îngroșată, aceștia sunt “proști” sau “bubăieți”. De asemenea, există și așa-numitii “ițari fără față”. Extrem de practici , ei se pot îmbrăca oricum, neavând “cătare”, deoarece fiecare parte este prevăzuta cu un clin identic asimetric. Obielele sunt bucăți din aceeași țesătură cu ițarii cu care se învelesc labele și glezna piciorului, iar opincile sunt, de regulă, făcute din piele de porc. Brâul țesut din lână în 2 ițe, peste care sunt înfăsurate betele, sunt piesele de bază pentu încingerea mijlocului la bărbați , și în aceeaîi măsura, la femei.
Inainte de a enumera și analiza hainele de deasupra și portul ireștenilor, menționam faptul ca, asemenea cingătorilor și încălțărilor, aceste piese sunt comune, pentru ambele sexe. Diferențele pot fi de lungime ca în cazul cojocului- și mai puțin de ordin ornamental și cromatic. Materialele din care portul este confecționat au la baza lâna și blana oilor. Pieptarul înfundat este piesa care s-a purtat direct peste cămașa; în sezonul foarte rece peste acesta se punea sumanul, iar dupa caz, cojocul. Gluga are un croi special, perfect adaptata formei capului, datorită introducerii în partea superioară a doi clini egali- unul dispus pe creștetul glugii și celălalt atașat la frunte sub forma unei streașini.
5.2. Portul femeiesc
In ceea ce privește portul femeiesc ireștean trebuie avut în vedere doua criterii: vârsta și starea civilă, de la pieptănătura și găteala capului și până la călțunii pentru sezonul rece. Pe la 4-5 ani, părul fetițelor era tuns rotund (ceea ce modernitatea numește “tunsoarea garçon”). Când părul creștea mai mare era împărțit pe o cărare la mijloc și împletit în două codițe numite “gâțe”, pe o direcție oblică, mergând pe deasupra tâmplelor către ceafă, și prinse la spate. Pentru adolescente, părul era purtat împletit în două cozi. Dispuse semicircular de la spate către frunte; în acestă perioadă premergătoare ieșirii la horă, fata era numită “codaniță”. Momentul “scoaterii la horă” conincidea cu împletitul părului întro singură coadă strânsă într-un coc fixat cu ajutorul unor ace numite”spelci” și împodobit cu flori de nalbă roșii, albe și roz. Găteala capului femeilor măritate este o operațiune foarte dificilă; părul este despărțit în două de o carare, părul este împletit și dispus în două proeminențe –coarne- strânse cu un “conci” și acoperite cu o “cârpă”, deasupra căreia se așează un “fruntar” și abia deasupra acestuia “ștergarul”.
Cămașa încrețită cu stânul și mânecile adunate în jurul gâtului și cu poalele atașate obligatoriu reprezintă piesa de bază a portului femeii din Irești. Nota singulară a acestei cămăși este dată de existența în treimea superioară a stânului din spate a unui încreț, numit” gherdan”. Cămașă dreaptă reprezintă al doialea tip de bază în portul femeii, fiind însă circumscrisă în exclusivitatea costumului de lucru. Confeționată, ca și cămașă de lucru a bărbatului, din pânză de cânepă, ‘cămeșoiul” are și el poalele prinse. Aceste două tipuri de cămăși au creat, practic, forma hibridă pentru Țara Vrancei, a cămășii încrețite la gât și cu maneca largă.
Fota, denumită catrință, este de culoare neagră la femeile în vârstă și în caz de doliu, iar la cele mai tinere, catrința are dosul negru și foile sau pulpoanele decorate cu vrâste dispuse vertical si de culoare roșie, de unde și denumirea de “catrință roșie”.
V. Ocupații tradiționale.
6. Păstoritul
Datorită climatului și reliefului zonei, principala activitate, din cele mai vech timpuri, este păstoritul. “De cum se desprimăvărează și până toamna- așa cum arată Simion Hârnea- drumul spre munți este veșnic umblat de ciobanii ce-și poartă turmele…Unii se duc la deal cu merinde, iar alții vin la vale cu produsul muncii lor” (10, pg.7). Această ocupație, deși plină de trudă și de risc, a însemnat întotdeauna un izvor nesecat de avuție și numai astfel se explică persistența dârză a mocanilor, care au înfruntat toate neplăcerile veacurilor trecute, fără ca puterea lor de munca să fie măcinată până în epoca transformărilor radicale ale vieții economice moderne. Cu toate năvălirile de barbari, mocanii bârsani și-au păstrat ocupația lor: femeile și copiii, în special, rămâneau acasă, având în seama lor muncile câmpului si treburile gospodăriei, iar bărbații străbăteau cu oile până către departatele ținuturi ale Dunării de Jos. Acest veșnic dute-vino al păstorului, această continua strămutare a lor din munte-n baltă și din baltă-n munte prezintă pentru noi un fapt de cea mai mare importanță: el este unul dintre factorii de căpetenie care a contribuit la menținerea unitătii graiului și a obiceiurilor noastre seculare.
“Inaintea deputaților care vorbesc în parlament”, zicea cu atâta dreptate profesorul Simion Mehedinti – “înaintea ziariștilor care scriau la gazetă, a istoricilor care culeg fărâme de documente și a filologilor care scriu dicționare la Academie, unirea au făcut-o, veac după veac, marii învățători de la stână, care mânau oile în strungă, strecurau laptele în zagârna, il fierbeau în căldare, il făceau caș, urda sau ce mai știau ei să facă. De la un capăt până la altul al munților, acești minunați filologi au lucrat sute și sute de ani la închegarea limbii și la infiriparea neamului românesc într-o singură unitate etnică”. Ion Ionescu de la Brad, vorbind de ocupația vrâncenilor, în lucrarea din 1869, spune că în Vrancea “păstoria trebuie să covărșească plugăria, căci păstoria este fundamentul agriculturii prospere și înavuțitoare”. De asemenea, același autor remarcă: “Pădurile din Vrancea așteaptă oamenii inteligenți, cari să le exploateze nu numai în interesul prezentului, ci și în acela al viitorului, luând toate masurile cuvenite pentru a asigura facerea la loc a pădurilor ce se taie, astfel ca să lăsam și noi urmașilor noștri avuție în pădure”. Din nefericire cei care au exploatat pădurile din Vrancea, nu s-au ingrijit de replantare așa încât astăzi o buna parte din ele nu mai există.
Din descrierea geografică și istorică a satului, se poate vedea lesne că Ireștiul se întinde pe o regiune prin excelență proprice păstoritului Intr-adevar, faptul că Vrancea are munți cu pășuni bogate, pe care locuitorii îi stăpânesc în devălmășie și pentru care nu plătesc impozit, apoi faptul că regiunea fiind izolată si fără căi de comunicație – lucru care nu împiedică prea mult păstoritul, fiindcă produsele oilor, brânza și lâna se conservă și se transportă ușor – și faptul că nu există teren pentru agricultură, toate acestea ne fac să credem că vrâncenii din cele mai vechi timpuri s-au ocupat cu păstoritul.
Lucrări amănunțite din care să vedem numărul și felul (rasa) oilor în diferite timpuri sunt puține, așa că foarte greu se va putea preciza evoluția creșterii oilor în Irești. Statisticile care s-au publicat sunt puține și incomplete și fac referire mai ales la comuna Vidra sau la întraga Țară a Vrancei. Abia în 1869, Ion Ionescu de la Brad publica cel dintâi o statistică cu numarul oilor din Vrancea. Dupa numărătoarea din 1868, vrâncenii au suit în munții lor 34.136 oi, cele mai multe oi fiind in comunele: Negrilești: 3.594, Vidra: 2.587, Bârsești: 2.729, Paulești: 2.215 și Poiana: 2.049. Despre rasa oilor și ingrijirea lor nu ni se dă însa nicio lămurire. In 1896, C. I. Lupu spunea că Vrancea ar avea 80.000 oi și că oile sunt rău îngrijite. După statistica publicata de Ion Diaconu în 1927, în Vrancea au fost în total 58.984 oi și 68 de stani. In ianuarie 1936, după registrele primăriilor, completate prin informații de la localnici, erau un număr de 53.992 oi și 97 de stâni. Singurele date despre efectivul de ovine al satului Irești sunt cele din prezent; astfel pastorii ireșteni posedă 1088 de oi, adunate în 12 stâni.
Aproape toate oile din Irești sunt de rasă țurcană. Mai de mult în sat, dar și în întreaga Vrance erau oi vestite atât prin conformație cât și prin producție. In timpul războiului au dispărut însă aproape toate. Dupa război s-au adus oi de la Trotuș, Podul Turcului, Târgu-Neamț și chiar din Basarabia.
6.1. Organizarea stânilor. \
Inca de la Sf. Ion (7 ianuarie), proprietarii de oi se gândesc la ce stână să-și duca oile. In mod obișnuit, mai toți rămân la stâna din anul precedent. Se mută numai cine a avut nemulțumiri. Când se pun bazele stânei, întâi se aduna câteva gazde cu oi mai multe și se inteleg ce baci să aleagă. După ce au cazut de acord, se duc la cârciumă sau la un proprietar acasă și beau aldămașul. Tocmeala definitivă se face la Sf. Gheorghe (23 aprilie). Atunci se inteleg ce simbrie să dea ciobanilor și cât trebuie să primească gazdele. Cuvântul cel mai greu îl are cel cu oi mai multe. El este stăpânul stânei. In unele cazuri, proprietarul stânei este baciul. Acolo unde baciul e proprietarul stânei, el e tocmit prin zeciuială: a zecea parte din cantitatea totală de brânză; cealaltă revine proprietarilor. Inainte vreme, acesta era obiceiul în toată regiunea Vrancei. Brânza se împarțea la 29 august. Atunci se cântărea toată brânza și se calcula după numărul mânzarilor, baciul își lua zeciuiala, se mai dădea brânză și moșnenilor care nu aveau oi, celor saraci, pentru că aveau și ei dreptul la pășune. Azi, proprietarii primesc 3-4 kg brânză de mânzare, dupa învoială. Cantitatea de brânză lipsă este completată de stăpânul stânei în bani. De cele mai multe ori însă, brânza întrece cantitatea prevazuta la învoială; surplusul revine stăpânului. Proprietarii plătesc stăpânului stânei 15-20 lei de oaie și 2-3 kg de mălai. Cei cu oi mai multe dau și cheag. Sarea o au în regiune și nu plătesc decât transportul ei.
Alegerea păstorilor se face dintre cei care au mai fost la oi. Ciobanii se formează prin învățământ mutual de la unul mai bătrân. In general, pastorii mai batrani nu prea voiau să spună celor tineri toate tainele meseriei lor. Sunt familii care din tată în fiu se ocupă cu ciobanitul. E un bun obicei, caci de mici copii se deprind cu felul cum trebuie îngrijite oile. Din nefericire, cei mai mulți ciobani și baci nu știu carte, sunt nepricepuți și nu sunt patrunși de însemnătatea rolului pe care îl au. Pastorul primește în mână un capital de o valoare foarte mare, a carui conservare și fructificare depinde numai de priceperea și osteneala lui. Odată cu o mai bună valorificare a produselor oilor, va veni desigur o mai bună alegere și retribuire a ciobanului.
Abel Beckerich, într-un raport prezentat în 1929 la “Congres du Mouton” (Congresul oilor), spunea că: “Niciodată nu trebuie apreciat mai mult un mecanic decât un cioban, căci ciobanul lucrează cu o masina vie a cărei bună funcționare necesităa cunoștințe tehnice tot așa de întinse ca ale mecanicului.”
Stânile sunt așezate într-un loc deschis, într-o goliște, pentru ca ciobanul să țină oile sub supraveghere. Ele se construiesc o dată pentru mai mulți ani, căci, după credința ciobanilor, mutarea stânii aduce stârpirea oilor. De regulă, stâna se așează la adăpostul unei perdele de pădure. Apa și poteca trebuie să fie pe aproape. Locul pe care ea se așează trebuie să fie pietros și înclinat, pentru ca apa să se poată scurge în voie. In Irești aproape toate stânile sunt pe pantă, cu fața spre deal. Sunt câteva superstiții în legătură cu așezarea stânii. Așa se pretinde ca stâna să nu fie așezată pe “o vană de piatră, căci le merge rău oilor, se îmbolnăvesc de răsfug”. De asemenea, înainte de a se construi o stână se culcă oile o noapte în acel loc. Daca oile dorm până dimineață și fac urdori la ochi, înseamnă că e un loc care produce somn și, deci, nu e bun pentru așezarea stânii.
La o stână deosebim: stâna propriu-zisă, bătătura, strunga și aripa. Stâna propriu-zisă e construită îngrijit, cu pereții din bârne cojite sau necojite și acoperită cu șindrilă, scândură sau scoarță de brad. Ea se compune din trei încăperi sub același acoperiș: fierbătoarea, comarnicul și cășăria. In total, are o lungime de 12 metri și o lărgime de 3 metri.
Fierbătoarea este camera în care se fierbe laptele și se prelucrează diferitele derivate ale lui. Spațiul ei este de 3/4 m sau mai mic și nu are ferestre. Fundamentul este de piatră ori din pământ bătătorit. Nu are podea, pentru că la mijloc se află vatra unde se face focul. N-are nici tavan, căci n-ar avea pe unde să iasă fumul. Intr-un colț este așezată crinta, iar pe margine sunt lavițele pe care se așează vasele. Ciobanii stau pe buturugi de lemn. Vasele sunt aceleași ca și la stânile din regiune și nici numele lor nu difera. Găsim în fierbătoare: crinta, un fel de covată din lemn de stejar sau paltin, cu un capat mai ascuțit, unde are un jgheab prin care se scurge janțul de la presarea cașului; ea este așezată pe doi țăruși; cazanul în care se fierbe zerul pentru prepararea urdei; închegătoarea laptelui și frământarea brânzei; strecurătoarea, o bucată de pânză prin care se strecoară laptele; zagârna, un săculeț de pânză pentru strângerea urdei; urdariul , o lopățică cu care se amestecă la fierberea zahărului; pungile cu cheag – unii țin cheagul în sticle sau în vase speciale numite chigornițe; învelitoarea de caș, făcută din pânză țesută în două ițe; lingura mare pentru luat urda din cazan. Se mai găsesc apoi vase pentru jintiță și urdă, ceaun pentru facut mamaligă, vase de pământ pentru fiert lapte ori ciorbă, linguri etc. Focul se face în vatră din mijlocul fierbătoarei. Ceaunul se atârnă de un par de fag numit zăvodar, care se sprijină cu un capăt între bârne, iar celălalt pe o furcă de fag. In unele stâni, zăvodarul se pune pe doua furci.
Comarnicul este încăperea dintre fierbătoare și cășărie. Are numai trei pereți. Partea dinspre bătătură n-are perete. Pereții laterali au câte o ușă care dă în fierbătoare și cășărie. In peretele din fund sunt două sau trei deschideri de dimensiunile 70/50 cm și la distanță de 50 cm una de alta, pe unde intră oile la muls. Acestea sunt gurile strungii sau, după unii, strungile. De o parte și de alta, aceste deschideri au câte o ușiță numită opritoare, ștergare sau poarta spătarului, care servește la oprirea oilor care vin la muls. Mulgătorii stau de o parte și de altă a gurilor strungii, pe butuci sau scăunele. Comarnicul este podit cu scânduri sau bârne, înclinate spre scaunul ciobanului care mulge, pentru ca oaia să nu aibă putere să se smulgă de la muls și pentru ca să stea cu partea dinapoi mai jos, ca să lase tot laptele în găleata. Bârnele sunt cojite ca să se poata ține mai ușor curate. Comarnicul nu are tavan.
Cășăria este încăperea în care se depozitează cașul și celelalte derivate ale laptelui. Este magazia stânei. Are aceeași marime ca și fierbătoarea. Bârnele sunt mai bine încheiate pentru a nu se lasa loc de intrare muștelor. Aici lipsesc ferestrele, căci în cășărie trebuie să fie intuneric, ca să se adăpostească mai bine cașul. In interior, de jur imprejur, sunt polițe de scânduri pe care se pune cașul la zvântat. Aici găsim: boclele, vase de lemn, în care se ține janțul, untul și laptele de iarnă; apoi putineiul pentru facut unt, tiparele de caș și de păpuși; ravalul, un lemn cu crestături pe care se sfarămă cașul cănd se face brânză; răbojul, un bat de alun pe care se înseamna prin crestături toate cheltuielile de la stână, când baciul nu știe carte. Cășăria e închisă cu lacăt ori cu o încuietoare specială de lemn. In podul cășăriei se pune îmbrăcămintea. Gălețile se țin într-un cui din comarnic sau în podul cășăriei. Masa stânii stă de regulă în fierbătoare. La cele mai multe stâni, masa se ia în comarnic, dupa ce se mulg oile.
Este de notat că la fiecare stână se află cărți de rugăciuni, chiar și acolo unde ciobanii nu știu să citească. Aceasta este stâna tipică a rugăciunii. Unele stâni, cum sunt cele de pe Dealul Rupturi, lângă fierbătoare, mai au și o cameră pentru oaspeți sau alți vizitatori. In unele părți se mai țin în comarnic niște furci cu extremitatea ramurilor găurite; în aceste furci se fixeaza cum trebuie oile printr-un cui de lemn, pentru a fi boite cu pământ roșu fiert în seu, “ca să le stea mai bine”. Sunt și stâni incomplete, unde fierbătoarea servește și de cășărie.
Strunga este țarcul din spatele stânii. Ea este împrejmuită cu gard de nuiele sau brazi răsturnați. Aici stau mânzările înainte de muls. Aripa este un loc îngrădi, așezat lateral, unde se adăpostesc oile când e vreme rea.
In fața stânii este bătătura, unde se odihnesc oile dupa muls. In bătătură sunt așezați “cleștii” pentru sare și câțiva copaci pentru umbră. La unele stâni se află și un coteț pentru porci, la altele ocol pentru vaci ori cai. Zona de răspândire a stânii este foarte întinsă, începând de la 400 m altitudine pentru cele așezate lângă sate și ajungând până la 1.660 m.
2.2.5.Programul de activitate la stână
Acesta începe cănd se luminează de ziua. Primul lucru este mulsul oilor, care se face între orele 3 și 5 dimineața, în comarnic. Ugerul primei oi se spală cu apă. La celelalte se înmoaie ugerul în lapte, ca sa se poata mulge mai ușor. Oile mulse se odihnesc puțin în comarnic și apoi în bătătura, până mănâncă ciobanii și câinii. Oile nu sunt scoase la pășune până nu dă soarele, ca să se ridice roua. Aceasta pentru a evita indigestiile. Pentru mânzări se oprește iarba cea mai buna și mai fragedă, care se găsește de regulă la marginea pădurilor de fag; ciobanii cunosc iarba bună dupa cantitatea de lapte mulsă a doua zi. Ei ocolesc locurile pietroase, deoarece au credința că răsfugul se produce când turma trece peste o piatră numită sagă.
Baciul rămas la stână se îngrijește să prelucreze laptele muls de dimineață. Pe la ora 11, oile se mulg de amiază, iar când laptele se mai împuținează, mulgerea se face numai de 2 ori pe zi, dimineața și seara. Seara, mulsul se face înainte de ora 7, pentru ca oile să mai poata fi scoase apoi la pășune câtva timp, înainte de culcare. Se face, cum se spune, “cina oilor”. In acest timp, baciul pregătește mâncarea. După masă, ciobanii se culcă în bătătură, lângă oi, unde fac focul. Baciul rămâne până își termină laptele de strâns și face urda, apoi se culcă pe o laviță,îin fierbătoare. Pentru oaspeți se fac așternuturi din frunze de brad, căci în aceste frunze nu stau puricii. Ciobanii se poartă foarte omenos cu orice străin care trece pe la stână. Nimeni nu pleacă de aici cu mâna goală. Postul la ei este păstrat cu cea mai mare sfințenie; nu este stână care să nu-și aibă povestea unei nenorociri, din cauză că vreun cioban nu a ținut postul creștinesc.
Derivatele preparate din lapte sunt cam aceleași cu cele din celelalte regiuni de munte de la noi. In general, la stânile din Irești se prepară: brânză de burduf și de putină, caș afumat, păpuși de caș sărat, felii de caș sburat, caș în brânză, lapte de iarnă, urdă conservată pentru iarnă, unt din janț și din urdă.
Ciobanii, pentru a se feri de insecte, fierb cămașa în omag, știrigoaie, unt de oaie și rășină, pentru ca să fie impermeabile. Cămașa astfel îmbibată este purtată o vară întreagă. De fapt, este un fel de haină fără camașă. Peste brâu se incing curelele prevazute cu ținte. Pentru ploaie au glugă..
6.2. Urcatul la munte.
După topirea zăpezii, oile sunt scoase la pășune. Până la organizarea stânei, ele sunt îngrijite de proprietari, pe locurile de cosire din jurul satului. Unii le dau în pază ciobanilor, de la Sf. Gheorghe până la săptămâna Inălțării, când se face înțărcarea. Cu această ocazie se practică diferite obiceiuri superstițioase. Astfel, la Sf. Gheorghe, ciobanii nu dorm ca să nu ia somnul mieilor. Tot la Sf. Gheorghe ei ung ușile de la grajdul oilor, cu usturoi, pentru ca strigoii să nu ia mana oilor. Până la săptămâna Inălțării, mieii sunt ținuți la un loc cu oile. Seara doar, îi aleg pentru a mulge oile. La prima mulsoare se pune un ban în găleata, pentru ca oile să aibă mana mai multă. Inainte de Paște, mieii sunt separați o zi întreagă, iar din laptele muls se face cașul care se duce jertfă la biserică în ziua de Paște. Ințărcarea se face în mod obișnuit în săptămâna Inălțării. Anul acesta în cele mai multe sate înțărcarea s-a facut la 21 mai. După înțărcare se fac 4 botee (turme de oi), unul cuprinde sterpele, unul mieii, unul mânzările și unul berbecii. Din sat pleacă trei botee: al sterpelor, al mânzărilor cu mieii și al berbecilor. Odată ajunși la munte, mieii sunt separați și duși la pășune, la 3-4 km depărtare de mânzări. La unele stâne, mieii nu se urcă la munte, ci sunt păscuți și îngrijiți în jurul satelor. Parte dintre oameni țin oile mai slabe acasă, împreuna cu cârlanii. Nici berbecii nu se separa peste tot în ziua urcatului la munte, ci la unele stâni ei se aleg la 6 august și se pasc separat până la Vinerea Mare – 14 octombrie. Sunt și stâni unde berbecii nu sunt aleși niciodată dintre oi, încat ei incep să mârlească prea devreme și oile fată chiar în mijlocul iernii.
După urcarea oilor la munte, ciobanii nu se mai întorc decât toamna târziu, din cauză că stânile sunt situate la depărtări mari, de aceia desparțirea lor din sat se face cu mare greutate. Câinii ciobanești sunt ajutoarele de cel mai mare folos pentru păstori. Turmele cele mai frumoase au întotdeauna și câinii cei mai frumoși. Dupa felul cum latră cainii, ciobanul știe cu ce fel de dihanie are de-a face. Astfel, când ei latra pe loc, e semn că a venit ursul la oi. Câinii nu se dau niciodata la urs, îl inconjoara doar, și-l latră ca pe vită mare. Când vine lupul, câinii îl fugăresc, iar lătratul se aude din fugă. Cei mai buni câini sunt aceia care sunt crescuți de mici pe lângă oi. Ei devin paznicii cei mai credincioși. Sunt răi față de străini și, mai ales, față de cei care nu sunt îmbrăcatț cu ițarul românesc.
6.3.Tomnatul și iernatul
Oile se țin la munte până la Sf. Dumitru, când se face răvășitul. Atunci, fiecare proprietar vine să-și vadă oile. Oile sunt recunoscute dupa semnele pe care le au la urechi.
Acestea sunt:
– pișcătură – tăietura în forma de V la marginea inferioară a urechii;
– furculiță – despicătură în vârful urechilor;
– cârlig – tăietură mare, ovală, la marginea inferioară a urechii, astfel încât urechea capătă forma unui carlig;
– preducica înfundată – gaură în mijlocul urechii;
– preducica scoasă – gaură cu spintecatura în afară;
– peliș – tăietură în formă de U la vârful urechii;
– vârtej – tăietură a marginii dinăuntru a vârfului urechii;
Ciobanii trebuie să răspundă de oile pierdute. Ca să scape de plată, e de ajuns să prezinte proprietarului pielea de pe cap, cu urechile. Impărțirea brânzei la unele stâni se face la o zi anumită, care poate fi 15 august, 29 august sau mai târziu. La Irești, proprietarii își aduc brânza de la stână atunci când îi convine fiecăruia. Ciobanii, fiind angajați numai până la Sf. Dumitru, după această dată li se mai plăteste tomnatul, până când dă zăpada, sau de oaie pe săptămâna și mălaiul necesar pentru ciobani și pentru caini. Mulți proprietari, dupa 26 octombrie, își îngrijesc oile singuri. Nu toate stânile rămân la munte până la Sf. Dumitru; când e secetă, oile se coboară mai devreme. Unii proprietari mai înstăriți fac tomnatul la câmpie, unde își învoiesc oile pe la câte un proprietar mai mare și le pășunează acolo până dă zăpada.
După ce cade zăpada, oile sunt ținute la tarla, unde li se dă mâncare de 3 ori pe zi. Fânul este adunat pe locul de cosire, iar oile sunt duse lângă claia de fân. In apropierea clăii se face câte un țarc în care se dă fân. Peste tot, fânul se răspândește pe pământ, ceea ce face ca o bună parte din furaj să se piardă. Adăposturile pentru oi sunt așezate pe locurile de cosire, la 2-6 km de sat și se construiesc din nuiele îngrădite, lipite sau nu cu pământ și paie. Pereții sunt numai în partea din care bate vântul. Cei mai înstăriți au saivane construite cu trei pereți înalți de 1,70 m, acoperiți cu șindrilă sau scândură, dar fără tavan. Cei mai mulți au colnițe cu pereții din nuiele împletite, înalți de 1 m. Acoperișul este făcut din scândură sau toriște și e sprijinit pe furci de stejar înalte în față de 2 m și în spate de 1 m, pentru a avea scurgere.
6.4.Rentabilitatea păstoritului
Produsele oilor sunt multiple, de aceea creșterea lor a constituit din cele mai vechi timpuri una din ocupațiile de predilecție ale omului, căci oaia produce îmbrăcămintea și dă cel mai prețios aliment, laptele, cu toate derivatele sale. Pentru a interpreta mai just valoarea acestor produse, trebuie să se facă analiza lor calitativă. Mai însemnată este determinarea cantitații de grăsime din brânza de putină, care este produsul cel mai răspândit în Irești. In general, cantitatea de lapte produsa de o oaie în perioada de lactație, pe lângă laptele pe care il suge mielul, este 35-40l; baciul Neculai Grozavu, care face creșterea mai rațională, spune că în 2010 a obtțnut de la fiecare oaie câte 7 kg brânză de burduf.
In Irești , aproape toată lâna se întrebuințează pentru nevoile casei, lucrându-se din ea cergi, procovițe, covoare, saci și îmbrăcăminte. Tunsul oilor se face de regula în luna mai, înainte de a se urca la munte. Ele se tund numai o singură dată pe an. Fiecare proprietar își tunde oile singur. In general, tunsul începe de la cap, urmând gâtul, pieptul, pântecele, coastele, spinarea și se termină la crupă. Unii, înainte de a tunde oaia, îi taie părul în frunte în forma de cruce. Cum s-a facut împăierea – îngălbenirea lânii la bază – oile trebuie tunse. Lâna de pe oaie, după tuns, rămâne doar într-o singură bucată, ca o coajă de nucă. Dupa tundere se face sul, răsucindu-l în așa fel încât partea tunsă să vină în afară, se face ,,boț", se înnoadă și se urcă în pod.
Al treilea scop al exploatării oilor țurcane, este producțîa mieilor pentru carne, blănițe și prașilă. Fătatul oilor începe pe la 15 martie. Numai oile de la stânile unde berbecii nu au fost aleși, încep să fete mai devreme. Mieii fătați în iarna sunt ținuți în casă, la căldură, până se mai întăresc. Fătatul ține până la sfârșitul lui aprilie. In timpul perioadei de fătare, oile sunt ingrijite mai bine. Atunci, orice proprietar, fie cât de sărac, dă puțin mălai oilor. De asemenea, în timpul acesta se alege fânul cel mai bun.
7. Agricultura
Agricultura cuprinde două ramuri majore: cultura plantelor și creșterea animalelor. Dupa ce oamenii au descoperit că anumite specii de plante pot fi cultivate în numar mare,ei au căutat terenuri pe care să le cultive. Când au observat că solul unei regiuni împădurite este fertil au hotărât să defrișeze zona prin ardere sau prin tăiere și să cultive diverse plante, dar după 2-3 ani solul nu a mai fost productiv și zona a fost abandonată și cu timpul pe acel teren abandonat au început să crească copaci și fertilitatea solului a fost refăcuta în mare parte.
“Tara Vrancei este înzestrată cu multă dărnicie de avuții firești” afirmă Dimitrie Rotta (115). Este incontestabil că aceste “avuții firești”, pentru a fi transformate din avuții potențiale în realități ale bunăstării și civilizației, depind de capacitatea oamenilor, de voința, munca și inteligența lor.
Suprafața totală a comunei Irești este de 1515 ha distribuiți după cum arată Tabelul 1.
Tabelul 1 * Structura suprafetei satului Iresti pe categorii de folosinta
Terenul agricol, în suprafață de 489,22 ha, raportat la numărul de gospodării existent în sat (286 gospodării la nivelul anului 2002), se rezumă la 1,71 ha de gospodărie; aceeași suprafață raportată la numărul de locuitori activi, se rezumă la 0, 57 ha pentru fiecare. Din cele prezentate, reiese că structura de proprietate, considerată tipică zonelor colinare din țara noastră, nu satisface, chiar în totalitate, necesarul de produse pentru nevoile de consum ale populației.
Terenul arabil este folosit preponderant pentru cultura porumbului, într-o proporție de 86,4%. Pe restul suprafeței arabile se cultivă plante furajere, cartofi și legume. Producțiile medii vegetale, realizate în mod obișnuit, sunt departe de reprezenta o agricultură performantă din punct de vedere tehnologic și competitivă din punct de vedere economic. Pe cap de locuitor se apreciază că, în medie, revin 360 kg porumb, 63 kg cartofi, 48 kg legume, 350 kg fructe și 90 kg struguri. Din datele prezentate reiese că productia excedentară se înregistrează numai la fructe, care constituie o sursă relativ importantă de venit.
Tabel 2 * Efectivele de animale pe specii
Producția aminalieră este, de asemenea, relativ scăzută. Astfel, producția anuală de lapte de vacă furajată abia atinge 2500 l; la ovine este sub 40 l, iar producția de lână pe ovine este sub 2 kg. De la o pasăre ouătoare, se obțin anual, sub 100 de ouă. Principala cauză a producțiilor medii o constituie structura raselor care la toate speciile este dominată de cea locală. O altă cauză s-ar datora și sistemului rudimentar de creștere a animalelor și în mod precumpănitor al furajării care se bazează aproape în exclusivitate pe furaje grosiere. Cu toate acestea, se poate afirma că produsele de origine animală satisfac cerințele locale de consum, iar o parte se valorifică și pe piață.
7.1. Cultivarea porumbului
Pentru cultura de porumb se executa înainte lucrari de pregătire a terenului (arat, grapat, nivelat etc.) pentru a crea condiții bune de creștere și dezvoltare a acestuia (mărunțire, nivelare, distrugerea buruienilor ). Lucrarea de baza este aratul care se execută cu plugul tras de tractor sau de cal și are scopul de a afâna și amenaja solul, de a distruge buruienile și unele dăunatori.
Mărunțirea solului se realizează cu ajutorul grapei trasă de tractor sau a sapei. Nivelarea solului se face primăvara înainte de semănatul porumbului. Ea se realizează cu netezitorul tras de tractor sau de animale.
Semănatul este operația prin care sămânța se introduce în sol pentru a încolți, a crește și a fructifica. Semănatul poate fi manual sau mecanic și, de asemenea, se poate face în mai multe feluri: prin împrăștiere, în rânduri, în cuiburi. Pentru a obține producții mari de porumb, sămânța trebuie să fie sănătoasă, curată și tratată împotriva atacurilor de boli și dăunători.
Lucrările de îngrijire a plantelor cuprind toate lucrările care se fac de la semănat până la recoltat, cu scopul de a crea condiții bune de viața porumbului. Lucrările de îngrijire se pot grupa în două categorii :lucrări comune și lucăari speciale. La porumb se practică lucrările comune care cuprind: lucăarile solului, combaterea bolilor și dăunătorilor, distrugerea buruienilor prin prășit, plivit sau erbicidat, irigarea și administrarea îngrășămintelor.
Cum arată acest proces în ochii țăranului? De mic copil, ireșteanul știe că Țarna trebuie lucrată. Pământul este arat toamna, după culesul recoltei sau primăvara, imediat după dezgheț cu ajutorul cailor sau, în unele situații, cu ajutorul boilor. Apoi Țarna Ireștiului proaspăt brăzdata se seamănă fie cu porumb, între răndurile căruia se pun fasole și bostani, fie cu plante furajere. Cultura de porumb necesită munca aproape pe întreaga perioadă a anului, din primăvara și până toamna târziu. Astfel, după semănat, cultura se prășește (pământul de la suprafță se adună în forma unui mușuroi la baza tulpinei plantei) dintâi și apoi se stimulează cu îngrășământ natural. In aproximativ o luna de zile sau, în funcție de condițiile meteorologice, mai târziu se prășește de-al doilea, iar de la mijlocul lui septembrie începe culesul. Recolta se aduce în curte și seara se fac așa numitele clăci, unde vecinii, prin rotație ajută la depănușarea știuletilor de porumb, ce vor fi depozitați peste iarna în leasă.
8. Viticultura
8.1Scurt istoirc al vitei-de-vie
În această zonă producerea vinului este o ocupație ce datează din secolul 7 î.e.n., geto-dacii, locuitorii străvechi ai pământurilor de la Dunăre, Marea Neagră și Carpați, prețuiau vinul în mod deosebit, iar vița-de-vie era una din cele mai de seama bogății ale lor. Ei obișnuiau să bea vinul turnat în coarne de bou, în ulcică sau chiar în tigve. Pe vremea marelui rege Burebista, întemeietorul primului stat centralizat dac, vinul devenise o mare pasiune a dacilor, încât regele, sfătuit de marele preot Deceneu, a luat măsura dezrădăcinării viței-de-vie. Acțiunea lui a fost determinată se pare și de interesului pe care-l arătau pentru vin popoarele vecine Daciei și care făceau dese incursiuni aici.
Cu toate măsurile pe care le-ar fi luat Burebista și Deceneu, se știe cu siguranță că, la venirea romanilor în Dacia, cultivarea viței-de-vie se practica pe suprafețe întinse de teren. Dupa ce Dacia a fost cucerita de către romani (în anul 106), pe monezile băute în noua provincie era reprezentată o femeie căreia doi copii îi ofereau struguri, ca simbol al principalei bogații a țării. Romanii au adus în Dacia noi sortimente de viță-de-vie, au introdus noi procedee de tăiere și practici de vinificație. Ulterior,de-a lungul secolelor, vița-de-vie a continuat să prezinte un mare interes și o preocupare de bază a băștinașilor. Cultivarea ei nu a încetat nici o clipă, nici în perioada migrației popoarelor, nici în secolele de ocupație turcească a țărilor românesti.
În timpuri mai recente, evoluția industriei vinului din România a fost influențată de către patru momente importante din istoria: strânsele legături cu Franța de-a lungul secolului XIX, strânsele legaturi cu Germania si Austria din perioada interbelică, instaurarea comunismului în 1948 și liberalizarea economic de după 1989.
România a întreținut strânse legaturi cu Franța de-a lungul secolul XIX: cultura franceză, educația și ingineria erau foarte apreciate, iar franceza era limba uzuală pentru cei educați. În momentul în care filoxera a lovit podgoriile românesti, era normal ca viticultorii de aici să ceară asistență tehnică și ajutor practic colegilor lor francezi. Ca rezultat, marea majoritate a viilor plantate post-filoxera au fost de proveniență franceză, cum ar fi: Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay ori Sauvignon Blanc. De aceea varietățile respective sunt cultivate în România de mult mai mult timp ca în restul țăRilor din estul Europei.
In perioada interbelică o consecința a schimbării de orientare, în favoarea Germaniei și Austriei, a fost introducerea pe piața românească a șprițului: vin ce se bea acompaniat de apă minerală. Și astăzi, în România, șprițul este un mod foarte popular de a bea vinul, de aici rezultând și preferința consumatorilor (dar și a producătorilor) români pentru vinurile albe seci, din moment ce acestea dau cel mai bun șpriț.
Liberalizarea economiei românești, de după 1989, nu a afectat societățile de cercetare din domeniul viei și vinului, viile aflate în patrimoniul cooperativelor agricole au fost privatizate, iar întreprinderile și societățile vini-viticole au intrat și ele în patrimoniu privat. Iată că, după acel incredibil decembrie '89, lucrurile intră în albia lor normală. Viticultorul se întoarce cu emoție la vițele sale, trăiește bucuria de a le culege roadele și este animat de ambiția de a face un vin bun, pe care să-l închine cu prietenii. Istoria se repetă: omul se reîntâlnește cu planta sa de suflet, parcă revenit dintr-o lungă bejenie, prinde curaj găsind-o în viața și, prin ea, se regăsește pe sine.
8.2. Zona viticolă Vrancea
Cunoscută drept “Țara viei și vinului”, Vrancea este județul cu cea mai mare suprafață cultivată cu viță-de-vie, având un patrimoniu viticol de 27.639 ha, din care 85% în sectorul privat, reprezentând 11% din totalul terenului agricol al județului și circa 10% din suprafața viticolă a României. Vrancea este lider național atât ca suprafață cât și sub aspectul producției de struguri. Datorită condițiilor naturale favorabile, viile au un potențial de producție ridicat, astfel că viticultura reprezintă o ramură economică importantă a județului (30-40% din valoarea producției totale agricole a județului) și o activitate în care este implicat o mare parte a populației locale.Vrancea deține 3 podgorii, respectiv Panciu, Cotești și Odobești.
Podgoria Panciu este cea mai mare din județul Vrancea (9.500 ha) și cuprinde trei centre viticole de importanță națională: Panciu, Țifești și Păunești. Aceasta podgorie cuprinde galeriile pline cu sticle conținând licoarea preferată a familiei regale daneze: șampania.
Podgoria Odobesti, cu o suprafață de aproximativ 7000 ha, este cea mai veche podgorie din țara noastră, iar în alcătuirea acesteia intră centrele Odobești, Jariștea și Bolotești. La Odobești vinul este păstrat în beciurile domnești construite pe vremea lui Ștefan cel Mare. Galeriile subterane sunt monumente istorice și adăpostesc mii de sticle de valoare. Depozitele de la Odobești păstrează vinul timp de 3-4 ani în budane de stejar înainte de a fi îmbuteliat. Podgoria de aici este una din cele mai mari și mai vechi din România.
"Beciul domnesc" este unic în țară iar orașul, situat pe malul stâng al râului Milcov, se învecinează cu comuna Bolotești (important centru viticol), cu Broșteni și Vârteșcoiu iar la vest cu Jariștea (comună cu plantații însemnate de viță de vie). Cu o suprafață de aproximativ 7.000 de hectare, podgoria Odobești este renumită pentru vinurile sale de masă cum ar fi: Galbena de Odobești, Plavaie, și Feteasca Regală. Nu lipsesc nici soiurile de struguri negri, reprezentativ fiind Băbeasca Neagra și Pinot Noir.
La Odobești sunt kilometri de hrube care traversează dealul orașului în toate direcțiile, crame și beciuri, zidite din cărămidă și piatră de râu, cele mai multe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se poate vedea Beciul Rabinovici, plin cu vinuri de colecție, Beciul Domnesc, Crama familiei Giurescu, Beciurile familiei Bahamat din Supusi, Cramele Giurescu, Losner sau Zarimba. Pe malul Milcovului se află unul din cele mai lungi beciuri din oraș, Beciul Guțulescu. În față se găsesc beciurile Dragomir și Zissu. Pe Dealul Odobeștilor avem beciul generalului Rascu, numit Beciul 2 Brazi iar în partea de vest, Beciul Velnița.
Odgoria Cotesti (6589 ha) constituie o continuare a plantațiilor din podgoria Odobești, beneficiind de resurse heliotermice ridicate și cuprinde centrele viticole: Cotești, Vîrteșcoiu, Cîrligele, Urechești, Tîmboiești și Dumbrăveni.
8.3.Viticultura Ireștiului.
Ireșteanul posedă un adevarat calendar al muncilor de peste an ce trebuiesc făcute in vie. In ianuarie acesta procură materialele necesare pentru plantarea viței-de-vie, ca: araci, sârmă, repară principalele unelte necesare lucrarilor viticole și adună îngrășământul. Luna martie e prima luna în care se execută într-adevar lucrări în vie: se face dezgropatul timpuriu, dezmușuroitul sau debilonatul butucilor, se verifica șpalierul, aracii, se controleaza starea de viabilitate a mugurilor la cultura viței-de-vie în formă joasă și înaltă, se începe tăiatul și copcitul viței-de-vie, se face completarea golurilor din plantații și se asigură mranița necesară pentru plantat, în același timp aplicându-se și îngrășămintele organice și chimice de bază.
In luna aprilie se termina tăiatul, după care se execută aratul. In următoarea lună, se face prima legare a viței-de-vie, dacă aceasta a ajuns la 40 cm și se face ciupitul lăstarilor în preajma înfloriturilor. Până la culesul viței-de-vie, ireșteanul va lega butucii și va continua prașitul, pe rând și între rânduri. Toamna este anotimpul culesului. Culegerea strugurilor se face pe timp frumos și uscat, dupa ce s-a ridicat roua, separându-se strugurii sănătoși de cei stricați. Săteanul știe: soiurile de struguri roșii se culeg la circa 10-15 zile după cele albe, iar cele aromate se culeg cu circa 10 zile mai târziu decât cele roșii. In octombrie se aplică arătura de toamnă sau sapa mare și îngrășarea de baza cu îngrășăminte organice și se desprind coardele de pe araci sau șpalieri; se îngroașa butucii la cultura clasică, ca și coardele de pe cepii de siguranță la butucii conduși pe forme semiînalte și înalte.
Vinul se obține exclusiv prin fermentarea alcoolică (completă sau parțială) a strugurilor proaspeți, zdrobiți sau nezdrobiți ori a mustului de struguri. Boabele de struguri ajung în teasc (o presă manuală cu ajutorul careia se storc strugurii prin presare), după ce trec prin procesul de fermentare. Dupa ce sunt storși cu ajutorul presei, mustul astfel obtinut este lăsat la limpezit în căzi sau butoaie timp de câteva săptămâni- o lună.
Intreg procesul de cultivare a ve-de-vie și producerw a licorii lui Bachus prezintă anumite credințe ale sateanului. Ziua de 1 februarie este considerată în mediul tradițional începutul Anului Nou Viticol-ziua dedicată tuturor dăunătoarelor (omizi, lăcuste, viermi, gândaci, mana pomilor, rugina pomilor și viei etc.), pentru stârpirea cărora se face pe alocuri stropirea pomilor și a viei cu apă sfințită de la Bobotează -și totodată, începutul unui nou sezon de lucru. În această zi, ziua când Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol, se desfășoară un ceremonial magico-mitic, datând din vremea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor. Proprietarii de vii dezgroapă sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată toamna, apoi merg pe o culme de deal unde se aprind focuri cu coardele uscate de vie, și se aruncă în flăcări vin, în semn de jertfă. Se petrece în jurul rugurilor și apoi acasă, în sânul familiei. În calendarul creștin ortodox, este ziua Sf. Trifon care, asimilat mitologiei locale, a născut în credințele populare imaginea lui Trif Nebunul ( nebun, se zice, de la amețeala produsă de vin), o divinitate autohtonă, patronul dăunătorilor viței de vie.
Pe 2 februarie, calendarul creștin sărbătorește Întâmpinarea Domnului , dar în popor, acestă sărbătoare e cunoscută drept Șretenia, ziua în care se stabilește mersul vremii și se fac practicile rituale ale viilor. Este și Ziua Ursului, sau Martinul cel Mare, fiind la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, în mitologia populară spunându-se că în această zi, ursul iese din hibernare și părăsește bârlogul. Din această asociere vine, probabil, credința că vinul conferă celui care-l consumă puterea ursului. În această zi se practică Târcolitul viilor, un ritual în scopul fertilității viței de vie, când capul familiei merge în zori și taie un vlăstar din viță, unge tăietura cu funingine și grăsime, toarnă vin peste butuc și bea și el puțin. Lăstarele tăiate se plantează în grădină pentru a deveni “norocul viței”.
Simbol al imortalității în mitologia multor popoare, și la români, vița-de-vie și lucrul acesteia se înscriu în coordonatele sacrului, unele legende românești leagă originea vinului de sângele ce s-a scurs din rana Mântuitorului. Sacralitatea viței de vie și a vinului este însă anterioară creștinismului, acest fapt reieșind din modul de raportare la vin al dacilor, dar și din unele credințe ale sătenilor din Irești. Se spune că, dacă vrei să ajungi la Porțile raiului, trebuie să muncești via 7 ani, fără să te superi, nici să înjuri, indiferent de sacrificii, căci așa Dumnezeu îți iartă păcatele.
„Epopeea” muncii în vie este bine surprinsă de calendarul popular, calendar care a reglat, după repere cosmice, biologice și vegetaționale ancestrale întreaga viață și activitate a înaintașilor noștri până în pragul veacului al XX-lea. Sărbătorile încep cu Sf. Vasile, patronul viticulturii la 1 ianuarie, când se crede că, în noaptea dintre ani, apa se transformă în vin, apoi Sf. Trif la 1 februarie, data Anului Nou Viticol, când se taie butucii de vie. Din luna martie se încep lucrările efective în vii; ele dureaza, într-o serie neîntreruptă, de la începutul primăverii și până în pragul iernii. În timpul acestor munci, alte sărbători și obiceiuri coloreaza „relația” ireștenilor cu vița-de-vie. Astfel, pe 23 aprilie, la Sfântul Gheorghe, cel de-al doilea patron al viței de vie la români se fac, iarăși, rugăciuni în vii și la pivnițe. La Arminden (1 mai) exista obiceiul destupării butoaielor cu pelinul de mai. Marea teamă pe care o inspira joile de după Paști, de regulă primele nouă, se constată și în interdicția de a nu se lucra acum în vii, „ca să nu dea grindină”. La Sânziene oamenii ies cu băutură și cu mâncare în dealurile viilor , această sărbătoare solstițială, în care soarele este în prim plan, având darul de a stimula activitatea din vii. În fine, pe 6 august, la Schimbarea la Față se duc primii struguri copți la biserică; după blagoslovirea lor de către preot, aceștia sunt dați de pomană, o cutumă respectată cu strictețe pe vremuri interzicând consumul strugurilor înaintea acestei sărbători.
În același timp, pe lângă obiceiurile și credințele specifice acestor sărbători importante în calendarul viti-vinicol, ireștenii acordă mare importanță unor mijloace ancestrale de apărare a rodului viei; dintre acestea, amintim obiectele apotropaice de genul căpățânilor de animale, sperietorilor, păsărilor mitico-magice, firelor de ață roșie etc., precum și punerea la rădăcina viței de vie a unor ofrande rituale
Prin tradiție, recoltatul strugurilor începea după căderea frunzelor, când sunt aproape stafidiți, calendarul popular precizând și o anume sărbătoare pentru începerea acestei importante munci, anume Ziua Crucii (14 septembrie). De obicei, din primii struguri se dă de pomană, acest lucru făcându-l în special cei care au morți tineri. Uneori, chiar de Ziua Crucii, după culesul viilor sau la călcatul strugurilor, se făce așa-numita „petrecere a vinului”, participanții bând din vinul vechi. Îndeobște, primul must este dat tot de pomană Culesul durează circa o lună de zile, întinzându-se până la Vinerea Mare (14 octombrie), în luna lui căuș, cum o numesc vrâncenii, simultan având loc și alte munci în gospodării sau chiar în cramele organizate în vii. Se spune că, pentru a nu lua puterea viei, ultimul strugure se lasă necules și boabele, ofrandă păsărilor cerului.
Vinul își face simțită prezența în viața omului tradițional încă din perioada prenatală, fie prin consumarea în mod ritual de către femeile sterpe a unui amestec de plante fierte în vin, fie pentru păstrarea sarcinii, când o altă rețetă încărcată de valențe apotropaice, este utilizată de către femeile însărcinate. Din momentul apariției pe lume, noului venit îi va fi marcată întreaga existență, toate momentele cotidianului, fie că este vorba de muncă sau de sărbătoare, de prezența vinului. Până în momentul “lumirii” tânărului, un loc aparte îl are vinul în ritualul împărtășaniei, a creștinării. Mai apoi, șezătorile, hora, sunt alte momente în care munca, snoava, cântecul, jocul, toate acestea se desfășurau în jurul ulcelei de vin. O sărbătoare a excesului bahic al bărbaților sunt Măcinicii, cunoscută și sub numele de 40 de pahare, transpunere populară a pomenirii celor 40 de mucenici uciși în cetatea Sevastei. Băutura ocupa un loc special și în cadrul ritului de trecere reprezentat de nuntă. Unul din obiceiurile frecvente altădată cerea ca mirii să bea din același pahar, spre rodnicia viitoare a tinerii familii. De la stabilirea zestrei, la chemarea la nuntă, apoi în sâmbăta dinaintea nunții și până la masa (ospățul cel mare) de la nuntă, vinul este omniprezent. Se cinsteau toți trecătorii pe drumul de la biserică înspre casa miresei și era o garanție de participare la acest eveniment.
Trecerea spre lumea de dincolo implică, la rându-i, prezența băuturii semn al jerfei: ulcica, umplută cu apă sau vin se așează pe locul unde s-a produs decesul; oala cu vin se dă de pomană la moși; cu vin stropește preotul mormântul la pomeniri și în amintirea celor decedați se picură pe pamânt înainte de a bea.
9.Olaritul
9.1. Introducere
Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi românii o moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtații noștri strămoși din neolitic, dar totodată a fost și este una dintre cele mai propice modalități de materializare a însușirilor artistice. Prin formă, proporții, decor și culoare vasele de orice tip au întrunit pe langa rosturile practice și virtuți artistice decurgând din știința, inventivitatea și imaginația meșterului popular, din stăpânirea tehnicilor și a mesteșugului.
Țăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, stralucitoare și moarte. Obiectele lui erau puține la număr, niciodată pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemână lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilând-o prin efort și suferință. In acest sens, olăritul este o muncă obositoare ce necesită forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. De aceea, olaritul este un meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaților, femeile ajutând eventual doar la decorat.
Meșteșugul olăritului are în primul rand un rol practic, dar ceramica este folosită și în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri. Locuin țărănească cuprinde o varietate de vase de lut- oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.
De câte ori am privit un olar prefăcând boțul de lut într-un vas, am retrăit minunea acelei clipe în care omul, asumându-și pentru prima dată în mod conștient rolul de creator “a dat naștere unei forme dintr-o masă informă”. Chiar dacă ceramica preistorică era modelată cu mâna- de aici și apartenența artei olarului de atunci la sculptură- iar cea actuală este facută la roată, în datele lor fundamentale, procedeele și tehnicile de prelucrare pot fi reduse, în pofida mileniilor care s-au scurs- la sintagma continuitate-perenitate.
In regiunea exterioară cotului carpatic, cercetarile arheologice, începând cu cele din inima Țării Vrancei de la Brăsesști, au scos la iveală un material de o extraordinară bogăție și valoare documentară, din care este suficient să amintim impresionanta varietate de forme și ornamente a ceramicii negre aparținând culturii Monteoru, elegant sobră a urnelor carpice și virtuozitatea producției atelierelor medievale.
Pentru sutdiul de față de o importanță cu totul specială este olăria carpică. Lucrată la roată, în ea se regăsesc tradițiile ceramicii negre celtice de tip “La Tène”- sensibil influențată de mediile culturale- mediteraneene- cunoscute și de geto-daci.
La Poarta Vrancei, în localitățile din stânga Putnei –Irești, Vidra și Voloșcani- au fost descoperite importante mărturii din epoca bronzului și din perioada geto-dacică. Este suficient să amintim tezaurele cuprinzând celebre monede dacice de argint, de tip Voloșcani și urnele funerare carpice în care s-au găsit și obiecte de podoabă. Faptul că cea de-a treia localitate din acest triunghi al continuității – Ireștiul- a înflorit secole de-a rândul meșteșugul și arta ceramicii, apare ca o consecință firească a unei intense viețuri în aceasta parte a țării încă din preistoria noastră, iar importanța sa este demonstrată nu numai de dinamica producției de vase, ci și de căile de desfacere ce acoperă o bună parte din regiunea cuprinsă între Munții Vrancei, cursul inferior al Siretului și limeșul dunărean.
Inainte de a trece la prezentarea propriu-zisă a olariei produse la Irești, trebuie menționat faptul că Țara Vrancei, a folosit în exclusivitate vasele negre și roșii provenind din acest centru, fiind totodată și principala lor piață de comercializare, fie prin intermediul târgurilor anuale de la Vidra, fie prin negoțul ambulant, în care trocul ocupă un loc foarte important.
Fără a fi cercetat în mod special în perioada în care s-au desfășurat primele studii de sinteză asupra ceramicii românești, observăm că pe hărțile cuprinzând “regiunile de răspândire a diferitelor feluri de olărit”, Ireștiul se afla în mijlocul arealului ce reprezintă “tipul preistoric”. Unul din criteriile privind apartenența la acest “tip” constă în ponderea pe care ceramica neagră o mai avea în producția centrelor active la acea dată, și care la Irești s-a practicat, alături de ceramica roșie nesmălțuită, până în anii ’50 ai secolului trecut, pe care îi consideram ca fiind limita ce marchează cronologic două etape importante din evoluția olăriei la Irești.
In perioada de până în anii ’50, pe care o vom numi Faza tradiționala A, producția centrului este dominată de ceramica neagră și roșie, lucrată în exclusivitate din argilă procurată din carierele locale; din lunga serie a oalelor care dovedesc nu numai o stăpanire perfectă a meșteșugului, ci și o virtuozitate aparte în modelarea pastei se remarca oțetarele ( img), a caror forma, unică în ceramica noastră, descinde direct din olăria carpică.
Ca și în alte centre de olarit din Moldova, dupa cel de-al doilea Război Mondial se observă si la Irești o tendință de reducere a producției de ceramică neagră, care devine domeniul exclusiv al gamei de vase folosite la păstrarea și acrirea naturală a laptelui (inag). Totuși, olarii ireșteni continuă să mai execute, alături de olaria roșie de uz curent și cea necesară pomenilor de peste an, comenzi importante pentru vasele de mari dimensiuni folosite la prepararea mâncărurilor tradiționale de la nunți și praznice.
Factorii care au deteminat intrarea ceramicii de Irești în faza tradițională B, sunt introducerea smalțului și înlocuirea materialului de bază, lutul, cu un amestec în care, alături de argilă întra mâlul aluvionar scos din albia râului Putna. Se spune că tocmai acest aspect- cel al schimbării compoziției materiale prime- a determinat treptat la Irești eliminarea ceramicii roșii nesmălțuite. Acum vasele se modelează mult mai ușor, însă porozitatea crescută a pereților impune smălțuirea lor obligatorie. Formele nu mai au virtuozitatea și linia elansată a vaselor din prima fază, iar finețea și lejeritatea ceramicii vechi au ramas doar o amintire.
Chiar dacă asistam de ani buni la schimbarea comenzii sociale- modul de viața actual de la sate a determinat înlocuirea treptata a veselei tradiționale- olarii din Irești sunt deseori puși în situația de a nu putea onora cererile, venite mai ales din partea locuitorilor de la șes, pentru tipurile de vase de capacitate mijlocie folosite înainte la prepararea hranei; fiind confecționate din “mâlitura”, pocnesc deîndată ce sunt puse la temperatura focului. De unde odinioara spargerea unei ulcele de Moși nu conta într-o gospodărie, fiind înlocuită cu altele la pomenile viitoare, astăzi “moșoaica” nesmălțuită din anii ’60 este pentru gospodinele din Țara Vrancei un obiect de mare preț doarece numai în ea se poate “făcăi” și da gust fasolei bătute sau fierte și “freca” primăvara urzicile la focul din vatră.
Comentariile privind diferența enormă dintre ceramica veche și cea contemporană capătă uneori caracter anecdotic. Oamenii povestesc întâmplări în care oalele roșii nesmălțuite nu se spărgeau atunci când erau găurite accidental cu un obiect ascuțit; orificiile erau obdurate cu “ștupoaie” din cârpă iar vasele erau folosite ca recipient pentru acrirea laptelui. Din pacate, spun râzând satenii, oalele de azi nu mai trec ca altădată prin stadiul de “hârb”, ci se sparg la prima izbitură.
Strălucirea gamei tradiționale, din care astăzi au mai ramas doar vasele pentru Moși (ulcele, căni, străchini, talgere- farfurii-) și oalele pentru lapte, nu poate fi compensată de confecționarea unor piese noi, pe care olarii le consideră foarte cautate pe piață: borcanele pentru prepararea borșului, pătrunjelnițele, pâlniile pentru butoaiele în care fermentează vinul, pușculițele și nelipsitele ghivece pentru flori.
Oricăt de tardivă, introducerea smalțului s-a dovedit a fi nu numai un proces ireversibil, cu consecințele arătate, ci și un moment care a dus la apariția unor preocupări noi, legate de transformările ivite în tiparele tradiționale de prelucrare a vaselor. Dacă înainte oalele erau împodobite cu străvechiul motiv al valului – obținut la fel ca în antichitate- sau cu brâie successive din humă, smălțuirea a creat premisele apariției și chiar a închegării unui repertoriu ornamental cu o pronunțată tentă locală, în care motivele străvechi – “calea rătăcită”, “jiurulețul” și “creanga bradului” – li s-au adăugat altele noi – “floarea”, “pupăza”, etc.
In ceea ce privește numarul celor ce au îmbrățișat arta ceramicii, trebuie precizat faptul că datele care ne parvin sunt dupa 1976. Astfel în anul menționat “Ulița olarilor”, cum era numită partea satului unde locuiau și lucrau meșteșugarii, cuprindea un numar de peste 40 de olari, după datele furnizate de Preotul Valeriu Boștiog, cel care din anul respectiv și până în prezent avea sa slujească la Biserica Sfinții Voievozi (Biserica din vale). In anul 1985, centrul din Irești cuprindea 33 de olari, dintre care, în prezent, doar 4 mai lucrează cu maiestrie pământul galben de sub deal.
9.2. Procesul tehnologic
Se spune că unul dintre cele mai importante și mai frumoase daruri de la Dumnezeu este metamorfoza naturii către artă și un exemplu cert și desăvârșit îl constituie olăritul. Prin obiectele din ceramică ne apropiem cel mai mult de Divinitatea care a creat cele patru elemente: pământ, apă, foc și vânt pentru ca din aceste ingrediente omul să lucreze ceramica. Atunci când pământul este amestecat cu apă, mâna omului îi oferă o anumită formă, se crează un obiect solid, focul apoi îl tranformă într-un obiect cu o formă finală cum ar fi un vas sau o farfurie iar vântul ajută la încheierea procesului cu succes deoarece el este acest element care forțează limba dragonului de foc să se miște liber prin cuptor pentru a oferi obiectului modelat imortalitate.
Olăritul este o muncă obositoare, necesitând forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. Orice greșeală poate avea drept consecință distrugerea vasului și tot ce s-a lucrat până atunci trebuie luat de la capăt.
Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curățire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troacă, mezdreaua, cuțitoaia, fachieșul, și plotogul, cornul și gaița. Nu lipsește nici morișca de mână – râșnița utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb și a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziția smalțului aplicat pe vase între doua arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il deține roata olarului sau roata pentru modelat.
Roata e formată din doua discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pământ, iar discul de jos este mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârtește, obțînându-se forme circulare cu contur regulat. Să urmărim etapele și succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transformă într-un obiect de artă populară.
Argila, de cea mai bună calitate, extrasă din “coasta dealului”, este adusă în curte și lăsată la “dospit” vreme de câteva săptămâni. In cadrul acestui proces, argila este mărunțită și udată cu apă la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este tăiat în bucăți mari, bătute cu maiul și udate. Aceste bucăți de lut, cunoscute și sub numele de “turte” sunt aduse în atelier și așezate pe o platforma de lemn. Urmează frământări repetate cu picioarele, apoi cu mâinile până când capătă un aspect unsuros. Lutul este apoi tăiat felii cu cuțitoaia, care iarăși se amestecă, și se bat cu maiul pentru a obține o pastă omogenă. Când olarul consideră că pasta este bună aceasta se împarte în bulgări rotunjiți și de mărime egală. Dospirea și frământarea se inscriu printre cele mai importante operații, migăloase și obositoare, dar care asigură în bună parte calitatea produselor.
Formarea vasului necesită o tehnică deosebită și o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). Bulgării de lut ajung apoi pe roata de modelat. In această etapă foarte importantă este coordonarea adecvată a vitezei roții cu apăsarea ușoară a bucății de argilă și modelarea treptată a acesteia. Argila se înalță ca un turnuleț și din acest moment se acționază pentru formarea interiorului. Netezirea și finisarea pereților se face cu o bucată de lemn numita „pieptene” și cu o bucată de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei străchini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.
Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbră, timp de câteva zile. După uscare sunt înmuiate întro zeamă albă sau roșie, preparată din apă și humă, numită popular „albeala”, iar în limbajul etnografilor „angoba”. Peste aceasta se aștern ornamentele solare, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se folosește smalțul se fac două arderi.
In creația sa plastică, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme și simboluri, realizând structuri compoziționale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafața angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, calița ocolita cu sori, creanga braduțului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, șarpele, degetuțele, florile câmpului, folosind nuanțe de alb, albastru și cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalț, de bună calitate, ceea ce potența rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai răspândită tehnică de decorație folosește un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea în pana de gâscă, formând o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obtțne folosind un bețișor cu fire de par de porc mistreț.
Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O alta tehnica, întâlnită în special în sudul Romaniei, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă.
Roșul se obține dintr-un pământ bogat în oxid de fier (numit rușeală) Acesta se usucă, se toacă mărunt, se râșnește și se înmoaie în apa. Se obține astfel un lichid vâscos care se strecoară prin pânză sau sită și rezultă o substanță lucioasă. Negrul se obține și el dintr-un pământ special, găsit în eroziunile de pământ dupa ploi. Verdele se obține din zgura produsă prin arderea în cuptor a sârmei de cupru. Zgura se cojește, se pisează, se macină și se amestecă cu huma. Albul se obține din var amestecat cu piatră albă de munte, arsă și pisată.Galbenul este obținut din huma de Medgidia (motiv pentru care se gășește mai rar), amestecata cu ruseala.
Mulțimea vaselor produse își poate găsi o explicație în obiceiul ca la nuntă sau la înmormantare acestea să fie sparte. Multe vase se spărgeau și înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate să nu fie puse din greșeală într-un vas vechi și să se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curții și se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până și “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în varful carora erau agățate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce au fost spălate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.
Meșteșugul olăritului folosește în primul rând în alimentație, dar ceramica este folosită și în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri. Locuința țărănească cuprinde o varietate de vase de lut – oale, ulcioare, căni, străchini, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, jucării, statuete etc.
Bibliografie
Dan Ghinea – Enciclopedia geografica a Romaniei , Bucuresti , ed. Enciclopedica , vol III, 1998 , pg 47
H.H.Stahl – Tehnica monografie sociologice , Bucuresti ,2001
V.Cotea – Vidra poarta Vrancei , Bucuresti , ed. Academia Romana, 2003
Mihai Canianu , Aureliu Candrea- Dictionar geografic al judetului Putna, Bucuresti, Tipografia Thoma Basilescu , 1987
Ion Conea- Vrancea, geografia istorica , topominimie si terminologie geografica, Bucuresti, ed. Academiei Romane , 1993
G.I.Lahovari , gen. I.C. Bratianu , G.G. Tocilescu-Marele dictionar geografic al Romaniei , Bucuresti 1901, pg 62-63
Al. Radulescu – Vrancea , geografie fizica si umana, Bucuresti ,1937
H.Stahl , C.Constantinescu-Mircesti – Documente vrancene , Bucuresti , ed. Tountin, vol I , 1929
Harnea Simion – Locuri si legende Vrancene, ed Sport-Turism , 1934
Harnea Simion, Matei Simion – Taine de codru. Legende si povestiri culese de doi vranceni, Focsani, Cartea putnei , 1933
Povestea Vrancei , Focsani , 1926
Tara Vrancei , Bucuresti , 1930
Ion Otel – Cercetari asupra pastoritului in Vrancea , Bucuresti 1936
Virgil Paragina , Valeria Paragina – Medicina si farmacia din tinutul Putnei , Galati, 1994
Monografia judetului Outna , Focsani , ed. Cartea Putna , 1943
Vrancea. Monografie. – Bucuresti , ed Sport-Turism ,1981
Victor Tufescu , Raspandirea satelor de razesi , Iasi , 1934
Ion Diaconu – Pastoritul in Vrancea, in “Grai si suflet”, Bucuresti , 1930
Tinutul Vrancei. Etnografie, folclor, dialectologie , Bucuresti , Editura pentru literature , vol. I, II, 1969
Ion Ionescu de la Brad – Agricultura romana a judetului Putna, Bucuresti 1869
Anaforaua Vrancii- Bucuresti, ed.Socec, 1906
15. Cezar Cherciu- Vrancea si tinutul Putnei. Un secol de istorie 1820-1920 , Focsani, ed. Neuron, 1995
62. Alexandru Husar – Periplu prin memorie, Iasi, ed. Institutului European, 1998
68. Ion Ionascu –Lupta vrancenilor pentru apararea muntilor de contropirea habsburgica din sec XVIII , in Analele Univ. Bucuresti, Seria Stiinte Sociale, nr 9, 1957
69. Ion Ionescu de la Brad- Agricultura Romana in judetul Putna, Bucuresti , 1869
Ion Pantazi- Am trecut prin Iad, Sibiu, ed. Constant, 1992
Bibliografie
Dan Ghinea – Enciclopedia geografica a Romaniei , Bucuresti , ed. Enciclopedica , vol III, 1998 , pg 47
H.H.Stahl – Tehnica monografie sociologice , Bucuresti ,2001
V.Cotea – Vidra poarta Vrancei , Bucuresti , ed. Academia Romana, 2003
Mihai Canianu , Aureliu Candrea- Dictionar geografic al judetului Putna, Bucuresti, Tipografia Thoma Basilescu , 1987
Ion Conea- Vrancea, geografia istorica , topominimie si terminologie geografica, Bucuresti, ed. Academiei Romane , 1993
G.I.Lahovari , gen. I.C. Bratianu , G.G. Tocilescu-Marele dictionar geografic al Romaniei , Bucuresti 1901, pg 62-63
Al. Radulescu – Vrancea , geografie fizica si umana, Bucuresti ,1937
H.Stahl , C.Constantinescu-Mircesti – Documente vrancene , Bucuresti , ed. Tountin, vol I , 1929
Harnea Simion – Locuri si legende Vrancene, ed Sport-Turism , 1934
Harnea Simion, Matei Simion – Taine de codru. Legende si povestiri culese de doi vranceni, Focsani, Cartea putnei , 1933
Povestea Vrancei , Focsani , 1926
Tara Vrancei , Bucuresti , 1930
Ion Otel – Cercetari asupra pastoritului in Vrancea , Bucuresti 1936
Virgil Paragina , Valeria Paragina – Medicina si farmacia din tinutul Putnei , Galati, 1994
Monografia judetului Outna , Focsani , ed. Cartea Putna , 1943
Vrancea. Monografie. – Bucuresti , ed Sport-Turism ,1981
Victor Tufescu , Raspandirea satelor de razesi , Iasi , 1934
Ion Diaconu – Pastoritul in Vrancea, in “Grai si suflet”, Bucuresti , 1930
Tinutul Vrancei. Etnografie, folclor, dialectologie , Bucuresti , Editura pentru literature , vol. I, II, 1969
Ion Ionescu de la Brad – Agricultura romana a judetului Putna, Bucuresti 1869
Anaforaua Vrancii- Bucuresti, ed.Socec, 1906
15. Cezar Cherciu- Vrancea si tinutul Putnei. Un secol de istorie 1820-1920 , Focsani, ed. Neuron, 1995
62. Alexandru Husar – Periplu prin memorie, Iasi, ed. Institutului European, 1998
68. Ion Ionascu –Lupta vrancenilor pentru apararea muntilor de contropirea habsburgica din sec XVIII , in Analele Univ. Bucuresti, Seria Stiinte Sociale, nr 9, 1957
69. Ion Ionescu de la Brad- Agricultura Romana in judetul Putna, Bucuresti , 1869
Ion Pantazi- Am trecut prin Iad, Sibiu, ed. Constant, 1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sociologia Rurala (ID: 166284)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.