Societatile pe Actiuni

Societatile pe actiuni

Cuprins

● Considerații introductive asupra realizării cercetării (10)

● Sommaire: Joint stock companies in the international trade law (x)

Capitolul 1: Societatea pe acțiuni: concept și individualizare în cadrul plurității formelor juridice de organizare a firmelor (16)

Capitolul 2: Acțiunile și obligațiunile, elemente cheie în înțelegerea și funcționarea optimă a societății pe acțiuni (28)

Capitolul 3: Regimul juridic aplicabil administrării societăților pe acțiuni (94)

Capitolul 4: Unele aspecte de drept comparat privind administrarea societăților comerciale pe acțiuni (137)

Capitolul 5: Evoluții și tendințe în materia reglementărilor europene vizând societățile (155)

● Concluzii (155)

● Bibliografie (166)

● Anexă (180)

Cuprins

● Sumar ……………………………………………………………………………………………. 5

● Sommaire: Joint stock companies in the international trade law …….. x

● Considerații introductive asupra realizării cercetării …………………….. x

Cap. 1. Societatea pe acțiuni: concept și individualizare în cadrul plurității formelor juridice de organizare a firmelor

1.1. Preliminarii …………………………………………………………………………………….. 16

1.2. Individualizarea societății pe acțiuni în cadrul multiplelor forme de organizare a firmelor ……………………………………………………………………………… 17

1.3. Caracterele, constituirea și dezmembrămintele societății pe acțiuni ………. 23

Cap. 2. Acțiunile și obligațiunile, elementete cheie în înțelegerea și funcționarea optimă a societății pe acțiuni

2.1. Cadrul instituțional aplicabil valorilor mobiliare emise de societatea anonimă pe acțiuni ………………………………………………………………………………… 29

2.1.1. Noțiunile specifice și istoricul titlurilor de valoare ………………………… 29

2.1.2. Cadrul juridic aplicabil și unele precizări prealabile ……………………….. 33

2.1.2.1. Reglementarea valorilor mobiliare în dreptul român …………………………………….. 34

2.1.2.2. Reglementarea valorilor mobiliare în dreptul european …………………………………. 36

2.2. Tilurile de valoare concretizate în acțiuni ………………………………………….. 39

2.2.1. Noțiune și condiții ………………………………………………………………………… 39

2.2.2. Trăsăturile specifice ale acțiunilor …………………………………………………. 44

2.2.3. Natura juridică a acțiunilor …………………………………………………………… 49

2.2.4. Tipologia acțiunilor; criteriile de clasificare uzitate …………………………. 55

2.2.4.1. Acțiunile nominative și acțiuni la purtător …………………………………………. 57

2.2.4.2. Acțiuni – titlu de valoare și acțiuni – valori mobiliare ……………………….. 58

2.2.4.3. Acțiuni reprezentând aporturi în numerar, în natură și în creanțe …………. 62

2.2.4.4. Acțiunile ordinare și acțiuni preferențiale ………………………………………….. 63

2.2.4.5. Acțiuni liberate și acțiuni restante ……………………………………………………. 64

2.2.4.6. Acțiuni cu regim de atribuire egalitar și acțiuni cu regim de atribuire preferențial ……………………………………………………………………………………………….. 65

2.2.4.7. Acțiuni dobândite de acționari și acțiuni dobândite de societatea comercială emitentă ……………………………………………………………………………………………………. 67

2.2.4.8. Acțiuni gajate, acțiuni sechestrare și acțiuni aflate în uzufruct …………… 68

2.2.4.9. Acțiunile cu drept de vot suspendat, acțiuni fără drept de vot și acțiuni fără dividend ……………………………………………………………………………………………………. 71

2.2.4.10. Acțiuni aflate în proprietate unipersonală, acțiuni în proprietate indiviză și acțiuni în proprietate devălmașă ………………………………………………………………….. 74

2.3. Regimul juridic al emiterii acțiunilor …………………………………………………. 75

2.3.1. Condițiile generale pentru emiterea acțiunilor, desprinse din Legea societăților …………………………………………………………………………………………. 76

2.3.2. Condițiile societare de emitere a acțiunilor …………………………………….. 77

2.4. Dobândirea de către societate a propriilor acțiuni ……………………………….. 78

2.5. Unele drepturi și obligații ale deținătorilor de acțiuni …………………………. 80

2.6. Acțiunile, ca obiect al constituirii garanției reale mobiliare ………………. 82

2.7. Obligațiunile. Sistemul procedural aplicabil emitentului societate pe acțiuni …………………………………………………………………………………………………………….. 83

2.7.1. Noțiune, rațiunea economică și natura juridică a obligațiunilor ………… 83

2.7.2. Condițiile emiterii obligațiunilor ……………………………………………………. 85

2.7.2.1. Prospectul de emisiune …………………………………………………………………… 86

2.7.2.2. Subscrierea obligațiunilor ……………………………………………………………….. 86

2.7.2.3. Titlurile obligațiunilor …………………………………………………………………….. 87

2.7.2.4. Drepturile deținătorilor de obligațiuni …………………………………………….. 88

2.7.2.5. Adunarea generală a obligatarilor …………………………………………………….. 90

2.7.2.6. Rambursarea și conversiunea obligațiunilor. Rezerva societății ………….. 91

2.7.2.7. Obligații ale emitenților ale căror obligațiuni sunt admise la cota oficială …………………………………………………………………………………………………………………. 93

Cap. 3. Regimul juridic aplicabil administrării societăților pe acțiuni

3.1. Abordarea sintetică a dispozițiilor privind administrarea societăților …….. 94

3.2. Sistemul unitar ……………………………………………………………………………….. 97

3.2.1. Desemnarea și revocarea administratorilor …………………………………….. 97

3.2.2. Vacanța postului de administrator ………………………………………………….. 99

3.2.3. Delegarea atribuțiilor de conducere către directori. Membrii independenți ai consiliului de administrație ……………………………………………………………….. 101

3.2.4. Președintele consiliului de administrație ……………………………………… 104

3.2.5. Comitetele consultative ……………………………………………………………….. 105

3.2.6. Funcționarea consiliului de administrație …………………………………….. 105

3.2.7. Atribuțiile consiliului de administrație …………………………………………. 107

3.2.8. Delegarea conducerii societății către director și responsabilitățile/ interdicțiile care intervin ……………………………………………………………………… 109

3.2.9. Reprezentarea societății comerciale ……………………………………………… 111

3.2.10. Răspunderea administratorilor și a directorilor. Interese contrare intereselor societății …………………………………………………………………………….. 112

3.2.11. Creditarea administratorilor de către societate și reglementarea actelor juridice încheiate între administrator și societate ……………………………………. 115

3.3. Sistemul dualist …………………………………………………………………………….. 116

3.3.1. Directoratul: noțiune, alcătuire, desemnare și revocare ………………… 117

3.3.2. Consiliul de supraveghere …………………………………………………………… 118

3.3.2.1. Numirea membrilor, număr, revocare ……………………………………………… 118

3.3.2.2. Incompatibilități. Condiții specifice. Drepturile și obligațiile membrilor consiliului de supraveghere ……………………………………………………………………….. 119

3.3.2.3. Atribuțiile consiliului de supraveghere ………………………………………. 120

3.3.2.4. Comitete consultative și ședințele consiliului de supraveghere …………… 120

3.3.3. Reprezentarea societății ………………………………………………………………. 121

3.3.4. Durata mandatului membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere. Raport și informare ………………………………………………………… 122

3.4. Dispoziții comune pentru sistemul unitar și sistemul dualist de administrare a societății pe acțiuni ……………………………………………………………………………. 125

3.4.1. Durata mandatului …………………………………………………………………… 126

3.4.2. Persoanele care pot fi numite în funcția de administrator ……………….. 126

3.4.3. Obligațiile administratorului ……………………………………………………….. 127

3.4.4. Numărul maxim de mandate și remunerațiile administratorilor ……….. 127

3.4.5. Adoptarea deciziilor și modalitatea anulării deciziilor organelor colective de administrare …………………………………………………………………………………… 128

3.4.6. Unele discuții pe marginea actelor juridice încheiate în numele și în contul societății ………………………………………………………………………………….. 130

3.4.7. Obligații complementare ale administratorilor societăților pe acțiuni …………………………………………………………………………………………………………… 135

Cap. 4. Unele aspecte de drept comparat privind administrarea societăților comerciale pe acțiuni

4.1. Administrarea societăților comerciale pe acțiuni în statele cu drept comercial latin, cu referire la sistemul francez ……………………………………………………….. 137

4.1.1. Forma tradițională a administrării societăților pe acțiuni franceze ….. 139

4.1.2. Sistemul modern de administrare a societății pe acțiuni în Franța …. 142

4.1.3. Particularități ale administrării societăților pe acțiuni în unele țări care au adoptat sistemul francez (Belgia, Italia, Luxemburg și Spania) …………….. 143

4.2. Administrarea societăților comerciale în Germania ……………………………. 145

4.2.1. Cadrul legislativ. Sistemul german de administrare al societăților pe acțiuni ………………………………………………………………………………………………… 145

4.2.2. Consiliul de supraveghere …………………………………………………………… 146

4.2.3. Consiliul Director sau Directoral ………………………………………………… 148

4.2.4. Puterile și răspunderea administratorilor în cadrul Consiliului director …………………………………………………………………………………………………………… 149

4.2.5. Rolul băncilor în administrarea societății comerciale pe acțiuni germane …………………………………………………………………………………………………………… 150

4.2.6. Particularități ale administrării societăților comerciale din unele țări cu dr…………………… 145

4.2.2. Consiliul de supraveghere …………………………………………………………… 146

4.2.3. Consiliul Director sau Directoral ………………………………………………… 148

4.2.4. Puterile și răspunderea administratorilor în cadrul Consiliului director …………………………………………………………………………………………………………… 149

4.2.5. Rolul băncilor în administrarea societății comerciale pe acțiuni germane …………………………………………………………………………………………………………… 150

4.2.6. Particularități ale administrării societăților comerciale din unele țări cu drept comercial de tip germanic (Austria, Elveția și Liechtenstein) …………… 150

4.3. Particularități ale administrării societăților comerciale în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord ……………………………………………………….. 152

Cap. 5. Evoluții și tendințe în materia reglementărilor europene vizând societățile

5.1. Preliminarii privind mediul economic și juridic de desfășurare a comerțului internațional ……………………………………………………………………………………………..

5.2. Dreptul societăților comerciale în Uniunea Europeană și unele implicații pentru România ………………………………………………………………………………………….

5.2.1. Principii și reglementări europene în materia societăților …………………….

5.2.2. Impactul dreptului european al societăților asupra relementărilor naționale ……………………………………………………………………………………………………

5.3. Consecințe ale netranspunerii în dreptul intern a directivelor europene privind societățile. Evitarea infringement-ului ………………………………………………

● Concluzii ……………………………………………………………………………………. 155

● Bibliografie ………………………………………………………………………………… 166

● Anexă …………………………………………………………………………………………. 180

Considerații introductive asupra realizării cercetării

”… În știința juridică trebuie să facem un loc important unei noțiuni mai puțin teoretice, care însă, ste indispensabilă și din lămurirea căreia vom ajunge, cred, la înnoirea pe care o nădăjduim pentru întreaga concepție despre drept și artele juridice. Este vorba despre metodologia dreptului sau, mai exact, metodologia juridică. Prin metodologia juridică înțeleg acea disciplină care se preocupă de problemele aflării adevărului în știința dreptului.”

Mircea I. Manolescu,

Știința dreptului și artele juridice,

Editura Continent XXI, București, 1993

Ca efect al manifestării opțiunii României de a adera la Uniunea Europeană, regimul juridic al societăților comerciale a cunoscut modificări majore, în ultima perioadă de timp. Anterior anului 2007, schimbările aduse Legii societăților comerciale au vizat preluarea acquis-ului în această materie, considerându-se că legislatia romaneasca este armonizată.

În anii următori, modificările normative semnificative au fost date de necesitatea unor ajustări suplimentare, în vederea armonizării integrale cu prima, a doua, a treia, a sasea, a unsprezecea si a douăsprezecea directivă, (este vorba despre Directivele Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 adoptată în acord cu art. 58, paragraful al doilea din Tratat, vizând protejarea intereselor asociaților sau terților, așa cum a fost modificată de Directiva nr. 2003/58/CE; 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 în ceea ce priveste constituirea societăților anonime si menținerea si modificarea capitalului acestora; 78/855/CEE din 9 octombrie 1978 în baza art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat, privind fuziunile societăților anonime; 82/891/CEE din 17 decembrie 1982, cu referire la divizarea societăților anonime; 89/666/CEE din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat; 89/667/CEE din 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic, cu luarea în considerare a Regulamentelor Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene (SE) și nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind Gruparea Europeana de Interes Economic/GEIE).

Aceasta a însemnat de fapt adoptarea legislației europene în materia societăților comerciale, orientată spre crearea cadrului legal care să confere dreptul de alegere pentru societățile pe acțiuni între cele doua sisteme de administrare a societățior comerciale cunoscute de legislațiile statelor membre (monist și dualist), modernizarea legislației comerciale si îmbunătățirea guvernării corporative a societăților pe acțiuni.

De altfel, așa cum se relevă în literatura de specialitate, anterior aderării, în domeniul societăților comerciale, legislația națională a devenit parte integrantă a procesului de armonizare, deoarece dispozițiile cadru au fost reunite la nivelul directivelor și regulamentelor comunitare. În materia societății pe acțiuni, procesul de armonizare legislativă a fost cristalizat prin adoptarea Regulamentului nr. 2157/8 octombrie 2001 privind Statutul societății comerciale europene, ce reprezintă un numitor comun în temeiul căruia s-a creat un cadru juridic european unitar și special.

Transpunerea legislației europene în materia societăților comerciale – de tipul cel mai complex și evoluat (al societăților pe acțiuni/ SA), lucru ce a contat masiv și în alegerea temei noastre de cercetare – a făcut presante mai multe aspecte. Cele mai importante dintre acestea se referă la problema cvorumului si majorității pentru adunarea generală, în special cea extraordinară: respectiv, la prima convocare – cvorum: 1/4 din numărul total de drepturi de vot, majoritate: 2/3 drepturile de vot deținute de acționarii prezenți; la a doua convocare: cvorum: 1/5 din numărul total de drepturi de vot, majoritate: 2/3 drepturile de vot deținute de acționarii prezenți. Apoi, nu mai puțin importantă a fost și adoptarea criteriilor în raport de care se stabilesc societățile pe acțiuni obligate să-și ridice standardele de transparență decizională, prin structurarea consiliului de administrație potrivit sistemului monist (unitar) de guvernare corporativă.

Pe ansamblu, acquis-ul Uniunii Europene în domeniul societăților comerciale a cunoscut o tendință permanentă de simplificare, atât din perspectiva cadrului normativ (codificare, consolidare a normelor), cât și a obligațiilor și sarcinilor administrative impuse de statele membre operatorilor economici.

De exemplu, Directiva 2009/109/CE de modificare a Directivelor 77/91/CE, 78/855/CE și 82/891/CE continuă această tendință în ceea ce privește obligațiile de raportare și întocmire a documentației necesare în cazul fuziunilor și divizărilor societăților pe acțiuni, propunând mai multe facilități. Între acestea: renunțarea, în anumite condiții, la o serie de obligații de raportare către acționari/asociați, simplificarea formalităților de publicitate legate de constituirea și modificarea actelor constitutive, de fuziune și divizare, cât și a celor de informare a acționarilor de către organele de conducere ale societății.

De asemenea, introduce o procedură simplificată pentru fuziunea prin absorbție în care societatea absorbantă deține totalitatea sau cel puțin 90% din acțiunile societății absorbite și o procedură simplificată pentru operațiunile de divizare în care societățile beneficiare dețin împreună toate acțiunile/părțile sociale ale societății divizate.

Evident, amplul proces de schimbare pe planul adus în discuție a determinat o aplecare aparte a mai multor cercetători asupra unor teme circumscrise aici, noi amintindu-i doar pe o parte dintre aceștia: D.M. Șandru, A. Fuerea, Ileana Voica, Cornelia Rotaru, T.G. Savu, I.L. Georgescu, I. Turcu, St.D. Cărpenaru, M.N. Costin și C.A. Jeflea, I. Adam I. și T.G. Savu, Smaranda Angheni, C. Gheorghiu, V. Nemeș, O. Căpățînă și Brândușa Ștefănescu, Gh. Piperea, L. Săuleanu, I. Schiau, D. Al. Sitaru, C. Todică, R.N. Catană, D. Velicu, I. Macovei, C. Duțescu, M. Dumitru, C. Bârsan, M. Bratiș, Gabriela Anghelache dar și alții, la care vom face referire pe parcursul demersului nostru, fără a evita și unii autori din străinătate (ex.: Christian Gavalda și Gilbert Parleani, P. Matijsen, P. Montavon, A. Wermelinger și C. Favre ș.a.).

În ce ne privește, prin lucrarea de față, dorim să ne alăturăm acestora, propunându-ne drept obiectiv general al cercetării noastre științifice să îmbunătățim nivelul cunoașterii în materia supusă analizei. Acest obiectiv se particularizeză prin intermediul unor obiective specifice, și anume:

a) reliefarea și analiza noului cadru juridic ce reglementează înființarea și funcționarea societăților pe acțiuni;

b) analiza modalităților prin intermediul cărora firmele de tip SA pot fi conduse;

c) relevarea dispozițiilor din unele legislații străine și o analiză succintă a acestora etc.

Pentru atingerea obiectivelor arătate mai sus am recurs la o metodologie a cercetării științifice adecvată domeniului studiat, compusă din metodele de cercetare științifică pretabile. Astfel, au fost folosite analiza bibliografică/legislativă, observația, metoda inductivă/ deductivă, metoda comparativă ori explicația cauzală.

Mijloacele avute în vedere au fost diferitele surse bibliografice menționate la sfârșitul lucrării, urmărind o ducumentare cât mai bună, bazându-ne inclusiv pe literatura conexă domeniului accesibilă pe Internet și folosind/ interpretând ideile celor mai importanți autori din domeniul Dreptului comercial/ societar etc. din România, care prin lucrările lor teoretice și practice, au creat concepte și modele utile pentru cei interesați, în vederea documentării, perfecționării și informării.

Opinăm că lucrarea prezintă interes practic, constituind material adecvat de studiu pentru juriști, economiști, studenții facultăților cu profil juridic sau economic etc., dar și sursă de documentare pentru cei interesați din cadrul societăților comerciale pe acțiuni, ori, în general, al mediului de afaceri.

Considerăm că această cercetare și-ar putea găsi aplicabilitate și în materie legislativă, dacă în procesul legiferării în materie ar fi preluate unele idei exprimate de noi.

În perspectivă, ne propunem publicarea lucrării, mai ales dacă vom obține confirmarea științifică a acesteia, pentru ca rezultatele cercetării să fie astfel diseminate către un public cât mai larg.

Cuvinte cheie: Comerț internațional; societăți comerciale; pluritate de forme juridice; societatea pe acțiuni; valori mobiliare (acțiuni și obligațiuni); administrarea societăților pe acțiuni; sisteme unitare/ sisteme dualiste; drept comparat.

Cap. 1. Societatea pe acțiuni: concept și individualizare în cadrul plurității formelor juridice de organizare a firmelor

”Societățile de capitaluri, respectiv societatea pe acțiuni și cea în comandită pe acțiuni, presupun un număr mare de asociați și se constituite prin contract de societate și statut, în care ceea ce interesează este aportul acestora la constituirea capitalului social și nu persoana asociaților. În cadrul lor, lipsind elementul intuitu personae, nu operează clauzele speciale de dizolvare (moartea, interdicția, falimentul, retragerea și excluderea unui asociat), iar acționarii răspund pentru datoriile sociale numai în limita capitalului social subscris. Acest tip de companii este cel ce emite și pune în circulație titlurile de valoare, precum acțiunile și obligațiunile.”

R. Oprea, Dreptul și administrarea

afacerilor, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galați, 2009,

1.1. Preliminarii

În etapa actuală, ansamblul interdependențelor economice, aflat sub puternica influență a progresului științifico-tehnic, determină situația ca niciun stat al lumii să-și poată asigura o autonomie deplină și să evolueze în condiții de neglijare a desfășurării de raporturi comerciale internaționale, respectiv de import-export cu alte state. Fluxurile internaționale de bunuri materiale și servicii se bazează pe activitatea specifică a unei multitudini de entități economice – societăți comerciale -, între care se detașează cele organizate sub forma ”pe acțiuni”.

În contextul competiției globale acerbe în materie de comerț internațional, aceste societăți devin tot mai interesate pentru creșterea volumului vânzărilor și pentru identificarea unor noi modalități de a face oferta lor cât mai competitivă, inclusiv prin acordarea către parteneri a unor condiții mai avantajoase de colaborare, în termeni financiari.

Învederăm că cele menționate aici au loc efectiv, cu toate că în practică pot apărea și anumite interese divergențe: în timp ce societățile exportatoare sunt interesate în încasarea cât mai rapidă a contravalorii mărfurilor vândute, atât pentru asigurarea necesarului de fonduri pentru reluarea procesului de producție, cât și pentru diminuarea riscurilor aferente vânzărilor pe credit, cele importatoare tind să prelungească cât mai mult perioada de credit, pentru a fi siguri că acest interval le este suficient ca să fructifice marfa, obținând atât fondurile necesre achitării ei, cât și un anumit profit.

1.2. Individualizarea societății pe acțiuni în cadrul multiplelor forme de organizare a firmelor

Sub aspect istoric, cu privire la constituirea societății comerciale pe acțiuni, literatura de specialitate face trimitere la primul Cod comercial român, adoptat prin Decretul din 10 aprilie 1887 și pus în aplicare pe data de 1 septembrie 1887. Acesta a preluat formele de societăți comerciale reglementate de Codul comercial italian din 1882, precum societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă/ pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Constituirea societății pe acțiuni presupunea fie constituirea simultană, fie constituirea prin apel la subscripția publică, actul constitutiv fiind supus controlului judecătoresc al tribunalului comercial care verifică îndeplinirea formalităților specifice și a condițiilor de fond referitoare la:

– acționari și acțiuni;

– denumirea societății și obiectul de activitate;

– capitalul social;

– organizarea și conducerea societății etc.

Conducerea societății revenea adunării generale a acționarilor, care lua decizii pe baza principiului majoritar; gestiunea societății a fost încredințată administratorilor (când erau mai mulți, formau un consiliu, care lua hotărâri tot pe baza aceluiași al majorității), iar controlul asupra gestiunii societății era asigurat de cenzori.

Cercetătorul N. Marcu consemnează că până la primul război mondial au fost înființate 60 de societăți anonime pe acțiuni de acest fel, cu un capital social total de 43.461.995 lei.

În Transilvania regăsim aplicarea legislației comerciale austriece (Legile privind societățile comerciale și înscrierea firmelor din 1855, ori Codul comercial german). Aceasta se referea la patru forme de societăți comerciale, inclusiv societatea pe acțiuni, prezentând diferențe referitoare la organizarea și funcționarea acestora, la drepturile și răspunderea asociaților și la forma actelor constitutive și modul de administrare etc.

Diferențierea se datora preluării unor texte din Codul comercial german din 1886, inspirat la rândul acestuia din Codul comercial francez.

După proclamarea dualismului austro-ungar, apare o nouă legislație comercială, fiind adoptat și Codul comercial din 1875, prin Legea nr. XXXVII, rămasă în aplicare până după Marea Unire din 1918.

Ulterior, dispozițiilor Codului comercial din 1887 li s-au alăturat alte legi care au reglementat diverse materii în afara textelor codului, inclusiv în domeniul societății pe acțiuni, între care Legea pentru înființarea unui registru al comerțului (1931) sau Legea privitoare la funcționarea societăților anonime pe acțiuni și în comandită pe acțiuni (1940).

Sub aspect conceptual, societatea comercială este o grupare de persoane (de regulă, cel putin doi asociati) constituită în baza unui contract de societate, având statut de personalitate juridică, în care asociații pun în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț în scopul de a realiza beneficii și a le împărți. Acest tip de societate, așadar, are natură contractuală, nereducandu-se insa numai la actul juridic (contractul) care i-a dat nastere, ci presupunand, in acelasi timp, un subiect de drept autonom cu personalitate juridică. Recunoasterea calitatii de subiect de drept autonom unei asocieri de persoane, organizate in scopul savarsirii de fapte de comert, a cunoscut regimuri juridice diferite, dar a persistat faptul că autoritatile statului exercită controlul atat cu privire la constituirea cat si la funcționarea unor astfel de entități colective, având în vedere influența lor considerabilă. Pe de altă parte, formele de decizie și control exercitate de autoritatea statală în decursul timpului, s-au concretizat în sistemul concesiunii individuale, al autorizării administrative și mai recent al incuviințării judecătorești.

Cercetarea noastră vizând preponderent o problematică legată de societatea pe acțiuni, referirile din această secțiune au în vedere, din cadrul grupării firmeleor în funcție de natura asocierii, doar societățile de capitaluri – care se constituie dintr-un număr mare de asociați, impus de nevoile acoperirii capitalului social, neprezentând interes calitățile personale ale asociaților, esențială fiind cota de capital investită de asociat -, în speță cea pe acțiuni.

Legea la care am făcut trimitere anterior, consacră în dreptul nostru urmatoarele cinci forme de societate comercială: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.

Distincția care intervine între formele juridice ale societăților se explică prin modul specific al angajării răspunderii sociale, obligațiile fondatorilor fiind garantate cu patrimoniul social: asociații în societățile în nume colectiv/SNC și asociații comanditați din societățile cu comandită simplă/SCS sau în comandită pe acțiuni/SCA, răspund în mod nelimitat, solidar pentru obligațiile sociale.

Creditorii se vor îndrepta în primul rând împotriva societății pentru obligațiile ei și numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere se vor putea îndrepta împotriva asociaților menționați. Asociații comanditari, acționarii societăților pe acțiuni sau asociații unei societăți cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris.

Tot în acest context, considerăm necesar să aducem unele explicații legate de sintagma ”societate comercială”, utilizată pe scară largă o perioadă îndelungată. Acestea sunt legate de faptul că, începând cu data de 15 februarie 2013, când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, noțiunea de ”societate comercială” și cea de ”lege a societăților comerciale” nu mai sunt în uz.

Conform art. 18 pct. 31 si art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura civila, ori de câte ori prin lege sau alte acte normative se fac trimiteri la ”Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale” sau la ”societatea/societățile comerciale”, trimiterile se consideră a fi făcute la Legea societatilor nr. 31/1990 și la societatea/societățile reglementate de Legea nr. 31/1990. În consecință, terminologia obligatorie devine cea de ”societate”, și nu cea de ”societate comercială” și de ”Legea societăților”, și nu de cea de ”Legea societăților comerciale”.

Cu toate modificările legislative, există mai multe tipuri de societăți, diferentiate atât prin existența/lipsa personalității juridice (existând societati cu sau fara personalitate juridică), cât și prin forma de societate (cf. Cod civil, există opt forme, precis enumerate, și o categorie generică în art. 1888), ori prin obiectul de activitate (există societăți cu sau fără ”activități cu scop lucrativ”, precum și societăți profesionale): ”unele dintre aceste societăți sunt reglementate direct, originar, in Codul civil (este cazul societatii simple si al asociații în participație), altele sunt reglementate în legi speciale, iar altele sunt societăți străine cu sedii secundare sau activități în România. Nu pot fi, toate, denumite indistinct ”societăți”; or, exact asta face actuala formă a Legii nr. 31/1990”.

Legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă (Legea nr. 79/2012) obligă societățile înregistrate în registrul comerțului care au în denumire sintagma ”societate comercială” să înlocuiască această sintagmă cu termenul ”societate”. Această prevedere a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, iar firmele au termen până la 15 februarie 2015 să o pună în practică prin modificarea actului constitutiv. Până la finalizarea acestor demersuri, societatea poate funcționa cu denumirea înscrisă în registrul comertului la data intrării în vigoare a legii amintite, iar înregistrarea în registrul comerțului a mențiunii privind modificarea actului constitutiv ca urmare a schimbarii denumirii societății este scutită de taxa de înregistrare.

Potrivit Oficiului National al Registrului Comertului (ONRC), se recomandă înlocuirea sintagmei ”societate comercială” cu termenul ”societate” în actele constitutive ale celorlalte societăți care au prevazută această sintagmă numai în conținutul actului constitutiv, nu și în denumire, raportat la dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condițiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.

Instituția sus-menționată precizează că în ceea ce privește sucursalele societăților, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (3) din Normele Metodologice privind modul de ținere a registrelor comertului, de efectuare a înregistrarilor și de eliberare a informațiilor, modificările privind denumirea sucursalei trebuie înregistrate la oficiul registrului comerțului de la sediul persoanei juridice care a înființat sucursala, din oficiu, pe baza notificarii și a înscrisurilor doveditoare, transmise pe cale electronică de către ORC la care s-a înmatriculat sucursala.

De asemenea, ONRC recomandă înlocuirea sintagmei ”societate comercială” cu termenul ”societate” în actele constitutive ale celorlalte societăți care au prevazută această sintagmă numai în conținutul actului constitutiv, nu și în denumire.

Alte modificari relevante ale Legii societăților nr. 31/1990 includ:

– stipularea unui nou caz de dizolvare, respectiv dacă societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în registrul comerțului; termenul de 3 ani curge de la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind starea de inactivitate temporară a societății;

– calea de atac a recursului este inlocuită cu calea de atac a apelului, iar dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la procedura scrisă prealabilă judecarii apelului se aplică în mod corespunzător;

– termenul “irevocabilă” se inlocuieste cu “definitivă”;

– termenul de “daune cominatorii” este înlocuit cu “daune – interese potrivit dreptului comun” etc.

1.3. Caracterele, constituirea și dezmembrămintele societății pe acțiuni

Societatea comercială este principalul exponent al persoanelor juridice, iar cea pe acțiuni (SA) este considerată ca fiind cea mai complexă și mai evoluată formă a societății comerciale. Totodată este considerată a fi tipul cel mai consolidat de firmă, din punct de vedere al forței financiare, reprezentând vectorul cel mai semnificativ al sistemului economic capitalist.

Definită ca fiind societatea (SA) constituită prin asocierea mai multor persoane, numite acționari, în vederea desfășurării unei activități comerciale în scopul împărțirii beneficiilor și ale căror aporturi la formarea capitalului social sunt reprezentate prin titluri negociabile/acțiuni, răspunderea acționarilor pentru obligațiile sociale fiind subsidiară și angajată în limita acțiunilor fiecăruia, desprindem principalele caractere ale acesteia: este o societate comercială de capitaluri; se constituie dintr-un număr minim de asociați, numiți acționari; diviziunea capitalului social o reprezintă acțiunea, titlu de valoare negociabil și transmisibil; răspunderea limitată a acționarilor.

Potrivit Legii nr. 31/1990, art. 5, societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut, întocmite în forma actului sub semnătură privată, care se semnează de către toți asociații, ori de către membrii fondatori, când societatea se constituie prin subscripție publică. Respectivele documente se încheie în formă autentică, atunci când societatea se constituite prin subscripție publică sau când printre bunurile aduse ca aport la capitalul social se află un teren.

Inițiativa îndeplinirii actelor ce vor produce efectul constituirii și dobândirii personalității juridice a societății, revine fondatorilor (orice persoană fizică sau juridică, care să nu fie considerată incapabilă, respectiv să nu fi fost fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infractiunile prevazute de de Legea nr.656/2002, pentru infractiunile prevazute de art.143-145 din Legea nr.85/2006 sau pentru infractiunile prevazute de Legea nr. 31/1990), aceștia luând totodată asupra lor consecințele actelor și cheltuielile impuse de constituirea societății.

Fondatorii trebuie să îndeplinească toate actele referitoare la constituirea societății prin subscriptie publica (intocmirea si lansarea prospectului de emisiune, organizarea subscrierii actiunilor, convocarea adunarii constitutive, indeplinirea formalitatilor privind constituirea societatii etc.), avand obligatia ca după înmatricularea ei, să predea, in termen de 5 zile, consiliului de administratie, respectiv directoratului, documentele și corespondența referitoare la constituirea societății. Numărul acționarilor în societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 2 persoane, iar capitalul social trebuie să fie de minim 90.000 lei.

Contractul și statutul pot fi încheiate și sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv, care include, în afara datelor de identificare a fondatorilor, forma, denumirea, sediul social și obiectul de activitate al societății, următoarele elemente:

– capitalul social subscris și vărsat, natura si valoarea bunurilor constituite ca aport in natura, numărul de acțiuni acordate pentru acestea si numele/ denumirea persoanei care le-a adus ca aport;

– numărul și valoarea nominală a acțiunilor nominative/la purtător;

– restrictii cu privire la transferul de actiuni;

– datele de identificare a primilor membrii ai consiliului de administratie, respectiv a primilor membrii ai consiliului de supraveghere;

– puterile conferite administratorilor/directorilor, precizându-se daca ei urmeaza sa le exercite impreuna sau separat;

– datele de identificare a primilor cenzori/ primului auditor financiar;

– clauze privind conducerea, administrarea, functionarea si controlul gestiunii societatii de catre organele statutare, numarul membrilor consiliului de administratie;

– puterile de reprezentare conferite administratorilor/directorilor, respectiv membrilor directoratului, si daca ei urmeaza sa le exercite impreuna sau separat;

– durata societatii și modul de distribuire a beneficiilor si de suportare a pierderilor;

– sediile secundare, avantaje speciale acordate, in momentul infiintarii societatii sau pana in momentul in care societatea este autorizata sa isi inceapa activitatea;

– cuantumul cheltuielilor pentru constituire;

– modul de dizolvare și de lichidare a societății.

Societatea pe acțiuni se poate constitui, într-o primă variantă, prin sistemul alcăturii concomitente, când formarea capitalului social are loc în același timp cu încheierea actelor constitutive ale societății. Astfel, dacă există cel puțin 2 asociați, care prin aporturile lor acoperă întregul capital social și efectuează vărsăminte de minimum 30% din capitalul social subscris, ei vor putea trece la constituirea societății prin încheierea actelor constitutive și îndeplinirea formalităților prevăzute de lege. Diferenta de capital social subscris trebuie varsata in termen de 12 luni de la data inmatricularii societatii, pentru actiunile emise pentru un aport in numerar, si in termen de cel mult 2 ani, pentru actiunile emise pentru un aport in natura.

Varianta constituirii prin subscripție publică, respectiv de tip continuat, are loc când nu se dispune de resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social al societății, făcându-se o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani și dorește să-i investească prin cumpărare de acțiuni.

În orice variantă adoptată, în termen de 15 zile de la data incheierii actului constitutiv, fondatorii, primii administratori sau, daca este cazul, primii membri ai directoratului si ai consiliului de supraveghere ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societății în registrul comerțului in a carui raza teritoriala aceasta isi va avea sediul, moment de la care societatea devine persoană juridică.

În privința dezmembrămintelor societății comerciale, arătăm că acestea sunt legate de posibilitatea extinderii acesteia, realizată prin intermediul unor entități juridice (filiala, sucursala, agenția, reprezentanța, punctul de lucru) înființate în alte localități ori în localitatea în care își are sediul social. Crearea acestora se decide de către asociați fie odată cu constituirea societății, situație în care actul constitutiv va cuprinde clauze în acest sens, fie ulterior, caz în care este necesara modificarea actului constitutiv.

În timp ce filiala (o societate comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea primară sau mamă, care deține majoritatea capitalului său) este subiect de drept distinct, fiind dependentă de societatea fondatoare, aflându-se sub controlul ei, sediile secundare (sucursala, reprezentanța, agenția, punctul de lucru) sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societății.

Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății comerciale, dar care dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societatea fondatoare, reprezentând de fapt o subunitate dotată cu fonduri de către societatea comercială, cu scopul de a desfășura o activitate economică ce intră în obiectul de activitate al societății.

Caracteristicile comune ale agenției, reprezentanței și punctului de lucru constau în umătoarele:

– nu au personalitate juridică;

– trebuie menționate în registrul comerțului în cadrul înregistrării societății comerciale de la sediul principal;

– nu au patrimoniu propriu;

– nu pot să efectueze fapte de comerț.

În contextul abordării temei noastre raportată la comerțul internațional, trebuie subliniat că societățile comerciale străine pot înființa în România, cu respectarea reglementărilor naționale, filiale, sucursale, și alte sedii secundare cum sunt agențiile și reprezentanțele, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului organic al acestora.

Cap. 2. Acțiunile și obligațiunile, elemente cheie în înțelegerea și funcționarea optimă societății pe acțiuni

”Acțiunile și obligațiunile, ca titluri financiare, sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu și cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut. Caracteristica definitorie a acestora este că, pe de o parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar, pe de altă parte, dau deținătorilor lor drepturi asupra veniturilor bănești nete ale emitentului; investitorul este astfel asociat direct la profitul și riscul afacerilor utilizatorului de fonduri. În timp ce acțiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu, obligațiunile sunt titluri reprezentative ale unei creanțe a deținătorului lor asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deținătorului dreptul la încasarea unei dobânzi și vor fi răscumpărate la scadență de către emitent, investitorul recuperîndu-și astfel capitalul avansat în schimbul obligațiunilor.”

Piața financiară și bursa de valori,

în Operațiuni pe piețele internaționale de capital, www.ai.rei.ase.ro/CURS%20OPIC.doc

Ca o consecință a afirmării voinței sociale, văzută drept voință juridică a societății pe acțiuni, legea îi recunoaște acesteia prerogativa de a emite două categorii de titluri de valoare: acțiunile și obligațiunile.

Cu excepția societății în comandită pe actiuni, nici o altă societate nu are asemenea prerogativă, motiv pentrucare nu pot recurge la emisiunea acestor titluri de valoare fără manifestarea voinței sociale, care are loc in condițiile precizate de lege, pentru fiecare categorie de titluri în parte.

În cazul acțiunilor, voința socială se exprimă, în primul rand prin hotărâri ale adunarii generale extraordinare, ale consiliului de administrație sau, după caz, ale directoratului pentru fiecare emisiune de acțiuni in timpul funcționarii societății. În cazul emiterii de obligațiuni, aceasta este întotdeauna în puterea adunării generale extraordinare a acționarilor, iar odată exprimată voința socială în condițiile enunțate, concretizarea acesteia se materializează prin intermediul unor proceduri imperativ prevăzute de lege și a unor titluri caracterizate prin formalism, literalitate și autonomie juridică.

Relevăm că titularul procedurilor și emitentul titlurilor este întotdeauna societatea pe acțiuni, ca subiect de drept ce exercită în nume propriu drepturi și își asumă obligații în legatură cu procedurile de emitere și titlurile de valoare emise.

2.1. Cadrul instituțional aplicabil valorilor mobiliare emise de societatea anonimă pe acțiuni

2.1.1. Noțiunile specifice și istoricul titlurilor de valoare

Valorile mobiliare emise de societatea anonimă pe acțiuni sunt concretizate în titluri, titluri de valoare care reprezintă participarea unei persoane cu un anumit capital la constituirea unei societăți comerciale sau atunci când aceasta are nevoie de un aport suplimentar pentru buna desfășurare a activității pentru care este autorizată.

Această capitalizare a societăților pe acțiuni se face într-un cadru reglementat de dreptul național al statului pe teritoriul căruia este înregistrată societatea, dar și de dreptul comunitar în cazul societăților înregistrate în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Referirile noastre se bazează în principal pe reglementările naționale care vizează emiterea titlurilor de valoare ce îmbracă forma acțiunilor și obligațiunilor, dar și pe reglementările europene în domeniu.

Astfel, reținem că toate condițiile stipulate de legislația națională și Directiva nr. 2001/34/CE, stabilesc un set minimal de reguli care trebuiesc respectate pentru emiterea de către societățile anonime pe acțiuni a unor titluri de valoare (valori mobiliare) și apoi listarea acestora la cota unei burse.

Admiterea la cota unei burse atrage pentru un emitent obligația de a transmite autorității competente toate informațiile considerate necesare de aceasta pentru realizarea protecției investitorilor și menținerea unei piețe ordonate a respectivelor titluri de valoare, cât și de a publica asemenea informații la cererea autorității, inclusiv realizarea de aceasta a publicării în caz de neconformare, precum și celelalte sancțiuni ce izvorăsc din lege.

Studiul literaturii de specialitate și a sistemului normativ în domeniu, ne demonstrează că reglementarea emisiunii valorilor mobiliare a apărut ca o realitate a piețelor de capital, reglementare fără de care buna funcționare a tranzacționării ar fi fost ar fi avut de suferit. În mod evident, în lipsa tranzacționării acestor titluri de valoare pe piața de capital, companiile nu ar fi putut apărea ca expresie a dorinței oamenilor de a crea profit, iar în cazul unor societăți deja existente, multe dintre acestea ar fi fost supuse falimentului din lipsa posibilității reale de a se capitaliza în momentele în care ar fi avut imperios nevoie de aceasta pentru dezvoltare.

Din punct de vedere al evoluției acțiunilor, acestea cunosc o istorie îndelungată, compania Olandeză a Indiilor Orientale, înființată in anul 1602, fiind considerată prima societate pe acțiuni din lume. Creată ca o asociație de negustori (care se ocupau de comerțul cu mirodenii), având drept scop reducerea concurenței, împărțirea riscurilor și crearea de beneficii substanțiale pentru membrii săi (care in alte conditii s-ar fi disipat, datorită concurenței care și-o făceau unii altora), aflându-se în căutare de lichidități pentru finanțarea expedițiilor în Orientul Îndepărtat, a fost nevoită să recurgă la emiterea de acțiuni pe care să le distribuie publicului. După alți autori, titlul de valoare numit acțiune are o existență mai veche, datând din timpul pontificatului lui Paul al IV-lea. Sub acesta, în anul 1559, fermele papale erau împărțite în acțiuni, divizarea capitalului social in astfel de actiuni reprezentând un concept comercial a caror transmitere reprezenta o practică relatuv curentă.

Pe ansamblu, putem spune că istoria acțiunilor a fost sinuoasă, acestea urmând evoluția capitalismului. Momente aparte remarcăm că au avut loc în 1720, când s-a prăbușit prețul acțiunilor South Sea Company, o societate constituita pentru realizarea comerțului cu America, cât și datorită principiilor filosofice si politice ale revoluției franceze.

Cu toate acestea, evolutia economică a demonstrat că este mai avantajoasă realizarea schimburilor economice prin intermediul societăților pe acțiuni. Sub Napoleon, Franța cunoaște o dezvoltare fără precedent a tuturor instituțiilor de drept privat, fenomen manifestat și în domeniul titlurilor de valoare. De exemplu, în Codul comercial francez din 1807 era înscris principiul potrivit căruia vânzarea efectelor publice si a altor valori mobiliare nu se poate face decât prin intermediul agenților de schimb.

O jurisprudență consistentă este generată în majoritatea statelor capitaliste dezvoltate (Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Germania ș.a.), referitoare la vânzarea acțiunilor. Spre pildă, instanțele engleze au statuat in 1889 că, în principiu, toate acțiunile sunt egale și conferă drepturi egale deținătorilor lor, daca actul constitutiv nu prevede altfel și că acționarii au un drept fundamental de a-și vinde acțiunile.

În România, sub influența legii franceze a societăților comerciale din 1867, au fost introduse în Codul comercial român (1887) prevederi privind societăților comerciale pe actiuni, cât se poate de moderne pentru acele vremuri. Sub imperiul normelor din Codul Comercial, instantele române au decis in perioada interbelică faptul că blocarea la vânzare a acțiunilor la purtător este contrară legii, deoarece contravine principiului că acțiunile sunt cesibile, dar că, în principiu, clauzele de agrement la transferul acțiunilor nominative din actele constitutive sunt valabile.

Perioada contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a sferei de acțiune a principiului protecției investitorilor; odată cu fundamentarea teoriei agenției, formulată de Jensen si Meckeling în anul 1976, s-a conturat teza unei participari active a tuturor acționarilor la activitatea economică a societății, chiar a celor care dețin poziții minoritare, conferind astfel rolul de coproprietari ai companiei tuturor acționarilor, iar administratorilor si managerilor, rolul de mandatari ai acestora.

Nu o dată, în Statele Unite ale Americii, dar și în țările europene, au fost sancționate cât se poate de drastic tranzacțiile pe piața de capital efectuate in baza informațiilor privilegiate si a manipulării pieței de capital, introducandu-se principiul potrivit căruia acționarii minoritari sunt indreptățiți să primească un preț echitabil pentru acțiunile lor. Cu certitudine, introducerea unor norme de drept penal pentru tranzacțiile încheiate în mod ilicit pe piața de capital raspunde sentimentului public general, care indică acest demers drept cel mai adecvat pentru stabilirea unor ”bune practici” pe aceste piețe.

2.1.2. Cadrul juridic. Precizări prealabile

Așa cum cunoaștem, piețele financiare nu pot funcționa în afara dreptului sau doar in baza unor principii generale, norma juridică trebuind să urmeze într-un ritm tot mai alert evolutia relațiilor comerciale, dezideratele actorilor acestor piețe. Sub aspect economic, efectul principal îl reprezintă creșterea vitezei de circulatie a banilor, iar din perspectivă juridică, efectul principal îl reprezintă creșterea numărului de raporturi juridice.

Drept urmare, creșterea numărului și volumului tranzacțiilor bursiere efectuate pe o piață de capital reprezintă o masură certă a încrederii de care se bucură emitenții listați pe acea piața, reflectând un semnal al dezvoltării economice a statului în care se gasește situată respectiva piață.

În contextul arătat, actele translative de proprietate incheiate pe piața de capital sunt supuse unui regim juridic special, care necesită o interpretare la fel de specială a normelor legale din domeniul drepturilor omului, mai ales al celor care garantează dreptul de proprietate. În general, în cvasiunanimitatea cazurilor, investiția de piață de capital vizează exclusiv obtinerea de profit, inmulțirea banilor și nu dobândirea unui anumit drept de proprietate.

Tocmai din acest motiv, legiuitorul acordă prioritate ocrotirii valorii investiției și nu a dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau a altor instrumente financiare, permițând privarea de dreptul de proprietate a unui subiect de drept privat in beneficiul altui subiect de drept privat, astfel cum este cazul in situația exercitării dreptului de squeeze out.

Pe teritoriul țării noastre, de la adoptarea Codului Comercial (1887), dreptul societar a cunoscut o continuă evoluție, ceea ce s-a concretizat in novarea legislației in materie, exemplul reprezentativ fiind conceperea unui nou Cod Comercial (1938) si a Legii privind funcționarea societăților anonime pe acțiuni si in comandită pe acțiuni (1940).

Până în anul 1990, societatea pe acțiuni si implicit valorile mobiliare emise de societățile pe acțiuni, au fost reglementate de Codul Comercial, în cuprinsul Cărții I, Titlul VIII, art. 77-269.

Ulterior, trecerea la economia de piață si integrarea în Uniunea Europeană (2007) a României, a impus o reformă apreciabilă a dreptului societar național.

2.1.2.1. Reglementarea valorilor mobiliare în dreptul român

Doar după un an de la Revoluția din Decembrie 1989, dreptul societar român a beneficiat de o nouă reglementare oferită de adoptarea Legii nr. 31/1990 (la 17 noiembrie 1990) care abroga expressis legis prin art. 225 dispozitiile Codului Comercial ce guvernau până atunci această materie.

Legea nr. 31/1990 s-a inspirat din două sisteme de drept: dreptul francez, în privința societăților comerciale în nume colectiv, în comandită simplă si în comandită pe acțiuni, și dreptul german, referitor la societatea cu răspundere limitată și societatea pe acțiuni. În anii care au urmat, Legea nr. 31/1990 s-a completat cu dispozițiile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, dar și cu prevederile noului Cod Civil, intrat în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011.

Mai apoi, dreptul societar român, ca si cel al statelor din acquis-ul comunitar european, a necesitat reglementări speciale de natură să asigure un regim juridic distinct în privința anumitor societăți pe acțiuni și asupra valorilor mobiliare emise de acestea.

Primul act normativ care a răspuns acestei cerințe l-a constituit Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice ca regii autonome si societăți comerciale, lege prin care se reglementa și modul de constituire a capitalului social subscris, transferul acțiunilor al căror titular era inițial statul etc.

O altă reglementare de interes in materia societăților pe acțiuni si a valorilor mobiliare o constituie și Legea nr. 137/2002 care are meritul de a defini unii termeni precum: societate comercială, acțiuni, active cu caracter social, agent de privatizare, administrare specială, investiții, parteneriat public-privat.

Pe de altă parte, există o reglementare specială tocmai în sfera societăților pe acțiuni constituite in domeniul pieței de capital. Astfel, Legea nr. 297/2004 privind piața de capital statuează că ”reglementează inființarea si funcționarea piețelor de instrumente financiare, cu instituțiile si operațiunile specifice acestora, precum si a organismelor de plasament colectiv”, legiferând astfel fondurile deschise de investiții si societăți de investiții, fondurile închise de investiții sau a societăților de tip inchis, CNVM, depozitarul central ce efectuează operațiunile de depozitare a valorilor mobiliare precum și orice operațiuni in legătură cu acestea, casele de compensare etc.

Aceeași lege cuprinde dispoziții speciale și pentru operațiunile de piață, statuând in mod imperativ cu privire la: ofertele publice de valori mobiliare (acțiuni si obligațiuni) emise de societatea pe acțiuni si retragerea acționarilor din societate, ca urmare a derulării unei oferte publice de cumpărare, condițiile de admisibilitate la tranzacționare pe o piață reglementată a acțiunilor si obligațiunilor și dispoziții speciale aplicabile societăților admise la tranzacționare.

2.1.2.2. Reglementarea valorilor mobiliare în dreptul european

Reglementările europene în domeniul societar si posibilitatea întregirii si perfecționării continue a acestuia, cu noi norme, în ansamblul lor, se datorează diferitelor inițiative de unificare a eforturilor depuse in acest sens de statele Europei occidentale, încă din urmă cu aproape șapte decenii.

Respectivele inițiative au imbrăcat forma unor documente de cooperare, mai intâi, apoi a unor regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii, pe masură ce Comunitatea Economică Europeană s-a transfomat in Uniunea Europeană, conform Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la data de 7 februarie 1992, la Maastricht și care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.

Evident că și România, în calitate de membru al Uniunii Europene, are obligația de adaptare a ansamblului său normativ la sistemul dreptului european evocat atat de Tratatele de bază ale Uniunii Europene, cât si de regulamentele, directivele, deciziile si celelalte acte normative ale acesteia.

Directivele Consiliului Uniunii Europene care vizează societățile pe acțiuni, inclusiv problematica valorilor mobiliare emise de acestea, sunt următoarele:

– Directiva I, nr. 68/151/CEE din 9 martie 1968, care are ca obiect publicitatea societăților comerciale, validitatea obligațiilor sociale si nulitațile societaților;

– Directiva a II-a, nr. 77/91/CEE din 13 noiembrie 1976, care are ca obiect de reglementare coordonarea unor măsuri cu privire la constituirea societăților pe acțiuni, menținerea si modificarea capitalului lor, obligativitatea înregistrării si publicării de către societatea comercială a unor informații minimale referitoare la: sediul social, valoarea nominală a acțiunilor subscrise, condițiile privind limitarea transferului acțiunilor, categoriile de acțiuni, valoarea capitalului vărsat la inregistrare, identitatea persoanelor care semnează actul constitutiv și regimul juridic al dobândirii de către societatea comercială a propriilor acțiuni și a acțiunilor asimilate propriilor acțiuni (art. 18-24);

– Directiva a III-a, nr. 78/855/CEE din 9 octombrie 1978, care reglementează fuziunea societăților comerciale pe acțiuni, sub următoarele aspecte: tipologia fuziunii; procedura de fuzionare; ră spunderea persoanelor sau organelor societare implicate în operațiunea fuziunii; nulitatea fuziunii;

– Directiva a IV-a, nr. 78/660/CEE, din 25 iulie 1978 si completările sale, care reglementează situațiile financiare anuale ale societăților comerciale, inclusiv a societății pe acțiuni, norma care statuează că acestea trebuie să includă urmatoarele documente: bilanțul, contul de profit si pierderi, notele contabile și documentele anexe;

– Directiva a VI-a, nr. 82/891/CEE, din 17 decembrie 1982, care are ca obiect de reglementare divizarea societăților comerciale pe acțiuni;

– Directiva a VII-a, nr. 83/349/CEE, din 13 iunie 1983 si completarile sale privind conturile consolidate, care reglementează obligativitatea întocmirii situațiilor financiare de către societățile comerciale constituite în grup, indiferent că au statut independent unele fată de altele sau se află într-o legătură de constituire (societăți mamă si sucursale sau filiale ale acestora);

– Directiva nr. 2001/34/CEE privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate pentru aceste valori, care reglementează: condițiile referioare la admiterea unei societăți pe acțiuni la cota unei burse; determinarea autorităților competente si a actelor de autorizare; admiterea acțiunilor la cota unei burse de valori; listarea obligațiunilor, titlurilor emise de stat; autoritățile locale sau organismele publice internaționale; obligațiile societăților comerciale si clasificarea infomațiilor pentru listare inițială si ulterioară;

– Directiva nr. 2004/25/CEE privind ofertele de preluare a valorilor mobiliare admise la tranzacționare pe o piață reglementată, care instituie principii si obiective de implementat in dreptul statelor membre la aceste oferte;

– Directiva nr. 2004/39/CEE din 21 aprilie 2004 privind piețele de instrumente financiare, care are ca obiect de reglementare societățile de investiții financiare si piețele reglementate sens in care măsura europeană definește conceptele de valori mobiliare, instrumente financiare, servicii de investiții si piețe de tranzacționare.

În prezent, se consideră că legislația privind companiile este esențială pentru a garanta certitudinea juridică și pentru a proteja drepturile acționarilor. Intensificarea comerțului transfrontalier și dezvoltarea comerțului electronic prezintă numeroase oportunități pentru firme și clienți, dar creează și probleme pentru cadrul juridic actual în domeniul societăților comerciale, motiv pentru care sunt necesare adaptări permanente la noile realități.

De asemenea, nu sunt de neglijat cerințele guvernanței corporative și ale responsabilității sociale a întreprinderilor.

2.2. Tilurile de valoare concretizate în acțiuni

2.2.1. Noțiune și condiții

Luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate, observăm că pentru capitalul social se atribuie un concept juridic și contabil, fiind un nomen juris, constant pe toată durata societății, cel puțin până la modificarea actului constitutiv. Pierderile patrimoniale nu au nici o influență asupra capitalului social și asupra obligativității menționării sale la pasiv, cel puțin dacă nu au consecința externă de a obliga societatea să-l reducă. În esență, capitalul social constituie expresia valorică a aporturilor acționarilor, iar, în schimbul aporturilor, acționarii primesc din partea societății acțiuni.

Sensul noțiunii de acțiune a fost, în general, conturat de doctrina comercială, plecând de la drepturile pe care acțiunea le conferă și de la izvorul acestor drepturi. Cesare Vivante susține că acțiunea are trei sensuri: fiecare fracțiune de capital social, ansamblul drepturilor și obligațiilor care decurg pentru asociați din contractul de societate, titlul prin intermediul căruia asociații își exercită drepturile și le transmit altora.

Și I.L. Georgescu remarcă privitor la noțiunea de acțiune trei sensuri: o fracțiune a capitalului social, obligatoriu egală, pentru că egalitatea este unul din caracterele esențiale ale acțiunii, titlul de credit constatator al drepturilor și obligațiilor derivând din calitatea de acționar și înscrisul în care dreptul acționarului este încorporat. Conform legii franceze, acțiunea reprezintă dreptul acționarului și titlul care constată dreptul. În legea americană, acțiunea (share) are înțelesul de fracțiune egală/uniformă a capitalului social al unei societăți pe acțiuni.

Acțiunile sunt titluri reprezentative ale părților sociale, constituind fracțiuni ale capitalului social și conferind posesorilor calitatea de acționar; după constituirea legală a societății, acțiunile pot fi transmise și negociate.

Potrivit unei definiții consacrate în literatura juridică, acțiunile emise de societatea comercială pe acțiuni sunt titluri reprezentative ale unui aport social, constituind o fracțiune a capitalului social ce conferă posesorului său calitatea de asociat cu toate drepturile și obligațiile aferente acestei calități, cum ar fi dreptul la dividende, dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor, dreptul de control asupra gestiunii societății comerciale și cel de a participa la împărțirea finală a activului patrimonial al societății comerciale în caz de lichidare a acesteia. Totodată, acțiunea este, în opinia aceluiași autor (I.L. Georgescu), o fracțiune a capitalului social, de valoare egală (în mod obligatoriu) cu celelalte fracțiuni în care este împărțit acesta, dar și un titlu de credit constatator al drepturilor și obligațiilor ce decurge din calitatea de acționar.

Și St. D. Carpenaru susține că noțiunea de acțiune are triplu sens: fracțiune a capitalului social, obligatoriu egală cu celelalte fracțiuni purtând acest titlu, pentru că egalitatea este unul din caracterele esențiale ale acțiunii; titlu de credit constatator al drepturilor și obligațiilor derivând din calitatea de acționar și înscris ce încorporează drepturile acționarului.

Alți autori, pentru a sublinia și mai mult importanța acestei noțiuni, cu multiple semnificații teoretice și practice, au arătat că acțiunea exprimă legătura juridică dintre acționar și societate.

Într-o altă opinie, s-a concluzionat că noțiunea de acțiune are următoarele accepțiuni: ”fracțiune a capitalului social, de o valoare egală; dreptul ce poartă asupra acestei fracțiuni sau drept ce derivă din calitatea de acționar; titlul de credit ce materializează dreptul”.

În dreptul elvețian ”Acțiunea este, în principiu, o hârtie de valoare ce atestă participarea titularului său la capitalul social și care conferă acestuia drepturile pecuniare și drepturile societare. Aceastaa comportă obligatoriu o valoare nominală, iar aceasta nu poate fi inferioară unei anumite sume (20 de franci)”. Nu la fel stă situația în Franța, unde valoarea nominală a acțiunilor nu poate fi menționată în actul constitutiv, rațiunea acestei dispoziții fiind explicată prin facilitarea conversiunii capitalurilor în euro.

În practică, rezultatul este acela că se considera fiecare acțiune drept fracțiune din capitalul social, volumul acestuia divizându-se la numărul de acțiuni și rezultă cotitatea pe care o reprezintă o acțiune din totalul capitalului.

În Italia, potrivit Codului civil italian, acțiunile reprezintă cotele de participare a asociaților la constituirea societății pe acțiuni, capitalul social fiind divizat în cote ideale de valoare egală denumite acțiuni (art.3248 din Codul civil italian).

În sistemul de common law, acțiunea reprezintă o parte din proprietatea asupra companiei, această idee fiind intemeiata pe teoria ”coproprietății”. Este de menționat că aceasta teorie conține parțial elemente de similitudine cu coproprietatea clasică din dreptul civil.

În dreptul național, Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale conține unele dispoziții din a căror analiză se desprind multiple configurații ale acțiunilor.

Astfel, potrivit prevederilor art.91, în societatea pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, iar conform prevederilor art. 94, acțiunile trebuie să fie de o egală valoare; ele acordă posesorilor drepturi egale. Numai prin excepție se pot emite, în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, cum sunt cele acțiunile preferențiale cu dividend prioritar.

Având in vedere ansamblul normativ din sistemul de drept românesc, dar și viziunea reglemementărilor Uniunii Europene asupra dreptului societar, se poate conchide că acțiunea este o parte din capitalul social al unei societăți comerciale, liber negociabilă, ce conferă drepturi patrimoniale si nepatrimoniale titularului, care pot fi exercitate doar pe durata de existență a societății emitente.

Drepturile egale, la care se referă imperativ prevederile legale mai sus menționate, sunt de asemenea statornicite cu aceeași putere prin alte dispoziții, cum ar fi: art.101 statuează că orice acțiune plătită conferă drept de vot în adunarea generală a acționarilor și implicit conferă dreptul de participare a acționarului la dezbaterile adunărilor generale; art.177 și art.184 reglementează dreptul acționarilor de a consulta registrele societății, bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, rapoartele administratorilor și cenzorilor și de a obține copii ale acestor documente; art.8 alin.(1) lit.f) și k), art.95 și respectiv art.268 statornicesc dreptul acționarilor de a participa la beneficii, la repartizarea dividendelor și, în caz de dizolvare a societății, la repartizarea în cote procentuale, potrivit valorii acțiunilor deținute, a activului societății.

În același timp, reținem că acțiunea în formă materială este și un înscris care conține drepturi corporative, societare, dezvăluind raporturile juridice existente între titularul acestui înscris și societatea comercială emitentă. În plus, alături de actul constitutiv al societății comerciale, acțiunea este și un înscris constatator al drepturilor și obligațiilor acționarului, ceea ce conduce la dezvăluirea unui al doilea plan de raporturi juridice, și anume cele născute între acționari, în calitatea lor de subiecte de drept societar. Raționamentul se impune deoarece acționarii nu își manifestă interesele într-o independență absolută unii față de alții, ci prin luarea în considerare a unui scop comun, și anume, realizarea de profit prin desfășurarea de către societatea comercială a unor activități comerciale pe care tot acționarii le hotărăsc.

Din constatarea conform căreia acțiunile au atât o funcție patrimonială, atunci când exprimă valoarea capitalului social, cât și o semnificație societară, dezvăluită de drepturile și obligațiile pe care le poartă asupra societății comerciale și acționarilor, rezultă că acțiunile trebuie definite în așa fel încât să cuprindă atât sensul economic (restrâns), cât și pe cel juridic (societar). Sub aspect economic, acțiunile sunt fracțiuni patrimoniale ale capitalului social, având o valoare nominală egală exprimată într-o sumă de bani, destinate să asigure creditul comercial al societăților pe acțiuni față de terți și realizarea de avantaje economice pentru acționari.

În mod cert, acțiunile trebuie privite ca valori economice, însăși Legea societăților comerciale, referindu-se la ele, dispune că o acțiune nu poate avea o valoare nominală mai mică de 1000 lei (art.93). Desigur că acționarii pot decide emiterea de acțiuni la o valoare superioară, întrucât legea stabilește doar valoarea minimă obligatorie.

Tot astfel, totalitatea valorilor conținute de acțiunile emise, de la constituire și până la dizolvarea societății comerciale, constituie valoarea capitalului social, acesta având, la rândul său, o dublă semnificație, atât de categorie economică, cât și juridică. În raporturile sale cu terții societatea comercială pe acțiuni își dezvăluie suma capitalului social în expresie bănească, indiferent că acesta este constituit numai din aporturi în numerar sau pe lângă acestea au fost aduse și aporturi în natură, întrucât ceea ce conferă credibilitate și solvență societății comerciale față de terți este valoarea capitalului social și eventual patrimoniul necapitalizat al acestuia, iar nu numărul, felul sau valoarea individuală a acțiunilor ce compun capitalul social.

În sprijinul acestei aprecieri pot fi invocate prevederile art.74 alin.(2) din Legea nr.31/1990, care obligă societatea pe acțiuni ca în orice act, scrisoare sau publicație pe care le emite să menționeze, printre altele, și capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanț contabil aprobat.

Cu siguranță, valoarea economică a acțiunilor prezintă interes și pentru acționari, deoarece toate drepturile lor bănești, rezultate din beneficiile realizate de societate, se raportează la dimensiunea economică a valorii acțiunilor deținute. Tot astfel, se raportează acționarii și cu prilejul împărțirii patrimoniului societății comerciale atunci când intervine dizolvarea și lichidarea acestuia. Pe de altă parte, valoarea economică a acțiunilor constituie focarul atenției în cadrul speculațiilor bursiere asupra tranzacționării cu aceste titluri.

În sens juridic, acțiunile emise de societatea comercială se definesc ca fiind titluri reprezentative ale aportului social adus de asociat la capitalul social al societății comerciale pe acțiuni, având valori nominale egale ce constituie fracțiuni ale capitalului social, titluri ce conferă posesorului calitatea de acționar. Din această definiție rezultă, în primul rând că acțiunea este un titlu reprezentativ a contribuției asociatului la configurarea capitalului social.

În cadrul raportului juridic societar această reflecție are o importanță și un rol determinant atât pentru societatea comercială, cât și pentru persoana asociatului. Într-adevăr, ceea ce interesează societatea, ca subiect de drept distinct de aceea a asociatului, este aportul social sub aspectul valorii și naturii sale deoarece numai prin înzestrarea societății comerciale prin astfel de aporturi aceasta își va putea constitui capitalul social, condiție sine qua non a inițierii și funcționării acesteia.

Pentru a se atinge acest deziderat, societatea comercială își însușește aporturile sociale, iar în schimbul acestora eliberează anumite titluri care reprezintă, nu felul aportului social, ci valoarea consimțită de asociați asupra aporturilor subscrise. Aceste titluri, definite acțiuni, reflectă așadar, contribuția fiecărui asociat la capitalul social și nu fracțiunile valorice ale acestuia, întrucât pe asociați nu îi interesează numărul fracțiunilor în care se divide capitalul social, ci cât reprezintă în totalul fracțiunilor valorice, aportul lor social. Acest interes este susținut de valoarea titlurilor acordate, comparativ cu aportul social subscris.

În desfășurarea raportului juridic societar, asociatul va avea față de societatea comercială un drept de creanță echivalent valoric cu reprezentativitatea aportului său social în titlurile emise în beneficiul său de către societate. Dar acțiunile nu trebuie considerate doar static, în sens de înscris constatator a unor aporturi sociale, respectiv, a fracțiunilor valorice în care se divide capitalul social, ci și în mod dinamic, atunci când sunt interpuse în circuitul intra-societar și inter-acționariat.

În acest context, acțiunile primesc mai multe calificări, în funcție de rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul raportului juridic societar dar și în afara acestuia, în planul circulației lor juridice și economice, în general, fiind apreciate succesiv ca titluri de legitimare, titluri de participație, titluri de valoare, titluri de credit, titluri societare etc.

2.2.2. Trăsăturile specifice ale acțiunilor

Din definiția acțiunilor, dar și din analiza dispozițiilor legale ce le sunt aplicabile, rezultă că acțiunile prezintă mai multe trăsături specifice,,:

(1) Egalitatea nominală a acțiunilor ce compun capitalul social al societății pe acțiuni. Toate acțiunile emise de o anumită societate comercială trebuie să aibă o valoare nominală egală, indiferent de numărul și succesiunea emisiunilor de acțiuni la care a recurs societatea.

Ceea ce este important este ca această valoare să nu se confunde cu valoarea la care sunt cotate la bursă acestea, întrucât valoarea bursieră este oscilantă în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, pe când valoarea nominală nu se modifică decât prin hotărârea adunării generale a acționarilor.

În același context, se impune și remarca legată de faptul că egalitatea valorii nominale a acțiunilor nu este doar o trăsătură abstractă, lipsită de consecințele juridice, deoarece are efecte asupra raporturilor societare dintre acționari și, respectiv, dintre aceștia și societate. Astfel, datorită egalității acțiunilor, titularii acestora se bucură de egalitate relativ la drepturile ce decurg din această calitate (dreptul de participare la ședințele adunării generale a acționarilor, dreptul de vot, dreptul de control asupra gestiunii societății comerciale, dreptul la dividende sau la o cotă-parte din activul patrimonial al societății în caz de lichidare).

Excepția de la regimul egalitar conferit de valoarea egală a acțiunilor o constituie unele dispoziții legale sau convenționale, după caz, cum ar fi: actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune – art.101 alin. (2) Legea nr.31/1990; exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru acționarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență – art.101 alin. (3) Legea nr.31/1990; se pot emite acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, și anume, acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot în temeiul unor acțiuni de acest fel și acțiuni ordinare – art.95 din Legea nr.31/1990.

(2) Acțiunile sunt indivizibile. Într-adevăr, prevederile art.102 din Legea nr.31/1990 dispun, în mod imperativ, că acțiunile sunt indivizibile, iar consecințele juridico-economice ale indivizibilității acțiunilor sunt că în acest mod se evită fărâmițarea capitalului social și permanenta modificare structurală a acestuia, cu efecte negative asupra organizării și funcționării societății comerciale, iar, pe de altă parte, o acțiune se poate înstrăina numai integral și numai prin luarea în considerare a unei valori determinate în mod unitar.

Indivizibilitatea acțiunilor nu înseamnă că una și aceeași acțiune nu poate face obiectul dreptului de proprietate al mai multor persoane. Aceste situații de proprietate indiviză asupra acțiunilor sunt parțial reglementate de Legea societăților comerciale, iar pentru altele se ține seama de jurisprudența în materie, astfel:

(a) Art.102 alin. (1) și (2) din legea menționată prevede că atât acțiunea nominativă, cât și acțiunea la purtător poate fi în proprietatea mai multor persoane, însă titularii unui asemenea drept indiviz sunt obligați să desemneze un reprezentant ”unic” sau ”comun”. Necesitatea desemnării unui asemenea reprezentant se justifică prin aceea că societatea comercială recunoaște exercitarea drepturilor ce decurg din acțiune doar unei singure persoane.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că acționarii aflați în indiviziune nu vor putea desemna mai mulți reprezentanți pentru exercitarea drepturilor ce decurg din aceeași acțiune. În schimb, societatea comercială nu va mai ține seama de reprezentarea acționarilor atunci când nu au fost efectuate toate vărsămintele, acționarii coproprietari ai unei acțiuni fiind solidar răspunzători pentru efectuarea acestora.

(b) A doua situație de proprietate indiviză asupra acțiunilor este aceea când mai multe acțiuni sunt dobândite de mai mulți moștenitori aflați la rândul lor în indiviziune asupra activului succesoral.

Jurisprudența interbelică a soluționat o asemenea situație juridică statuând că valoarea fiecărei acțiuni se divide, întocmai ca și orice creanță, între comoștenitori potrivit cu partea lor ereditară, iar mai apoi prin procedura partajului succesoral se ajunge la finalitatea constatării dreptului de proprietate exclusiv sau în indiviziune asupra fiecărei acțiuni.

(3) Acțiunile sunt cesibile. Caracterul cesibilității acțiunilor rezultă din prevederile art.98 și art.99 din Legea nr.31/1990 care se referă la procedura transmiterii dreptului de proprietate de la un titular la altul după cum cesiunea are ca obiect acțiuni nominative, acțiuni la purtător sau, după caz, acțiuni emise în formă dematerializată tranzacționate pe o piață de capital organizată.

Fundamentul cesibilității acțiunilor îl constituie atât valoarea acestora la un moment dat, care nu trebuie să fie aceeași cu valoarea nominală, cât și continua circulație a titlurilor de la un posesor la altul.

Așa cum s-a arătat în doctrină, noțiunea de valoare a unei acțiuni are mai multe accepțiuni, în funcție de momentul surprinderii acesteia, astfel,:

– valoarea nominală este cea prevăzută în actul constitutiv, tot aceasta fiind și valoarea la care se raportează, cel puțin la constituire, capitalul social;

– valoarea de emisiune este valoarea la care pot fi cumpărate acțiunile emise de societate pentru a-și majora capitalul social. Această valoare poate fi egală cu cea nominală sau mai mare, în ultima ipoteză incluzând și o primă de emisiune pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de societate cu emiterea lor;

– valoarea intrinsecă este cotitatea pe care o reprezintă acțiunea în activul net al societății, rezultat prin scăderea datoriilor față de terți. Această valoare poate fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală;

– valoarea bursieră, în cazul acțiunilor care circulă pe piața bursieră organizată, este cea stabilită prin jocul cererii și ofertei. La rândul său valoarea bursieră poate fi diferită față de valoarea nominală sau de cea intrinsecă.

Libera circulație a acțiunilor și a titlurilor care le reprezintă este o condiție pentru împrospătarea continuă a capitalului social și a acționariatului, cu consecințe economice pozitive în viața societății comerciale.

(4) Acțiunile sunt negociabile. Caracterul negociabil al acțiunilor decurge din natura lor de titluri de valoare; deoarece încorporează valori patrimoniale, acțiunile ca titluri sunt denumite și valori mobiliare.

Faptul că acțiunile pot fi tranzacționate atât pe piața bursieră organizată, cât și în afara acesteia confirmă caracterul negociabil al acestor titluri, iar valoarea de circulație a unui astfel de titlu este variabilă, modificându-se în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, raport care este influențat și el de factori politici și economici, interni sau internaționali.

Negociabilitatea, și implicit circulația acțiunilor, poate fi condiționată prin clauze cuprinse în actul constitutiv al societății comerciale, cum ar fi: necesitatea supunerii aprobării consiliului de administrație sau adunării generale a acționarilor a intenției de înstrăinare a acțiunilor; dreptul de preemțiune la cumpărare a acțiunilor de către ceilalți acționari ai societății comerciale etc.

Alte restrângeri ale negociabilității acțiunilor sunt prevăzute de Legea societăților comerciale pentru anumite categorii acțiuni, cum sunt propriile acțiuni emise de societatea pe acțiuni care nu pot fi dobândite de aceasta decât în condițiile prevăzute de art.1031 și 104 din Legea societăților comerciale și cu votul acționarilor ce reprezintă 2/3 din capitalul social.

În același sens, în legislația română există o serie de restricții cu privire la libera negociabilitate a acțiunilor:

art. 286 din Legea nr. 297/2004 oprește persoana care deține 5% din capitalul social sau drepturile de vot ale unei Societăți de Investiții Financiare să achiziționeze alte acțiuni ale emitntului respectiv;

art.129 din Legea 297/2004, care limitează la 5% drepturile unui acționar al operatorului de piață si instituie obligativitatea obținerii acordului C.N.V.M. pentru dobândirea unei participații de 5% din totalul drepturilor de vot;

art. 43 din Legea nr. 85/2006, care stipuleaza că din momentul primirii comunicării de către CNVM a deschiderii procedurii și pâna la data confirmării planului de reorganizare, acțiunile societăților emitente se suspendă la tranzacționare.

În ceea ce privește durata în timp a negociabilității acțiunilor, aceasta se stabilește, în principiu, între momentul emiterii acțiunii și cel al dizolvării societății comerciale, interval în care acțiunile pot fi supuse unui șir neîntrerupt de operațiuni și în același mod pot trece succesiv de la un posesor la altul.

Însă este important să relevăm că nu au aceeași durată acțiunile anulate pentru neefectuarea vărsămintelor subscrise, acțiunile constituite garanție la dispoziția societății comerciale, acțiunile gajate ori cele anulate, întrucât au fost dobândite de către societate contrar dispozițiilor legale.

2.2.3. Natura juridică a acțiunilor

În stabilirea naturii juridice a acțiunilor, unii autori au pornit de la compararea acestora cu titlurile de credit. În cadrul acestei opinii s-a exprimat aprecierea că acțiunea este un titlu de credit corporativ care îndeplinește însă numai condiția existenței titlului ce încorporează dreptul, fără a mai îndeplini și celelalte două condiții: autonomia și literalitatea. Ca atare, rezultă următoarele consecințe: întinderea dreptului posesorului fiind precizata incomplet de titlul constatator, se determină prin contractul de societate și statut; conținutul dreptului posesorului se poate schimba in funcție de eventualele modificări ale contractului de societate și statutului; subdobânditorul are un drept derivat și nu un drept propriu, iar excepțiile pe care debitorul le poate invoca împotriva primului dobânditor sunt opozabile și celor subsecvenți.

Așadar, acțiunile nu sunt titluri de credit perfecte, certificând un drept complex, fiind titluri corporative sau de participație. Titlul de credit este un document constatator al unor operații de credit care, prin caracteristicile sale (formalismul, literalitatea și autonomia), conferă posesorului posibilitatea exercitării drepturilor ce derivă din asemenea operații și, totodată, de a transmite prin operații juridice acele drepturi în beneficiul altor persoane.

Trecând la conținutul legal al acțiunii, observăm că aceasta trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: a) denumirea și durata societății; b) data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea și numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea; c) capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a acțiunilor și vărsămintelor efectuate; d) avantajele acordate fondatorilor. Pentru acțiunile nominative se vor mai menționa: numele, prenumele și domiciliul acționarului persoană fizică; denumirea, sediul și numărul de înmatriculare ale acționarului persoană juridică.

De asemenea, acțiunile trebuie să probeze semnăturile a doi administratori, când sunt mai mulți, sau a unicului administrator.

Mențiunile sunt obligatorii pentru acțiunile emise în formă materială, pe suport de hârtie, nu și pentru cele emise în formă dematerializată. Raportând forma și conținutul acțiunilor la cele trei deziderate ale titlurilor de credit, rezultă următoarele consecințe:

– formalismul înscrisului constatator este îndeplinit numai în parte și anume, în ipoteza acțiunilor emise în formă materială; în privința acțiunilor emise în formă dematerializată, simpla înscriere în cont nu valorează document constatator al unor operații de credit;

– conținutul dreptului posesorului acțiunii nu este determinat în titlu decât în mod incomplet; pentru a determina drepturile și obligațiile acționarului trebuie consultat actul constitutiv al societății comerciale; numai prin luarea în considerare a celor două documente este îndeplinită cerința literalității;

– în circulația juridică a acțiunilor, subdobânditorului nu i se transmite un drept nou, autonom, ci un drept derivat din raportul juridic societar astfel că, excepțiile pe care societatea le putea opune primului dobânditor sunt opozabile și dobânditorilor subsecvenți;

– conținutul dreptului posesorului variază, atât în raport cu modificările constitutiv cât și de rezultatele financiare ale societății comerciale emitente, pe durata funcționării acesteia.

Ceea ce rezultă este că acțiunea nu este un titlu de credit perfect, care să întrunească condițiile enunțate în definiția dată de doctrină acestor titluri, ci un titlu special, pe care îl putem denumi titlu corporativ, societar sau de participație.

Alți autori au tratat acțiunile dintr-un spectru mai larg, și anume al titlurilor de valoare, apărând distincție clară între titlurile de valoare și titlurile societare. Aceasta întrucât, deși titlurile de valoare pot fi calificate titluri societare, fiind emise de societățile comerciale, nu este mai puțin adevărat că această abilitate, de a emite anumite titluri de valoare o are și statul, exemplificându-se bolnurile de tezaur sau obligațiunile emise de stat.

Pe de altă parte, nu toate titlurile societare sunt, în același timp, titluri de valoare. Astfel, certificatele de părți sociale eliberate de societatea comercială cu răspundere limitată la cererea asociaților, nu pot fi considerate titluri de valoare, chiar dacă, fiind emise de o societate comercială au natura juridică a titlurilor societare, însă întrucât legea le declară nenegociabile, certificatele de părți sociale nu au valoare intrinsecă.

Singurele titluri societare care fac parte din categoria titlurilor de valoare sunt considerate a fi acțiunile și obligațiunile emise de societățile de capitaluri. Ca titlu de valoare, acțiunea încorporează în document dreptul pe care îl exprimă, dar este discutabil dacă ea reprezintă și celelalte două caracteristici ale titlurilor de valoare – literalitatea și autonomia. Acțiunea materializează în înscrisul comercial prin care se exprimă, și cu care aparent se identifică, dreptul asociatului cu privire la o fracțiune indivizibilă din capitalul social.

Acest drept se încorporează în titlu și în consecință, nu poate fi exercitat de către titular și nici nu poate fi transmis sau modificat de acesta independent de înscrisul constatator, adică de acțiunea concret avută în vedere. Printr-o accepțiune mai largă dată conceptului de literalitate, și în măsura în care conținutul acțiunii se întregește cu mențiunile actului constitutiv al societății emitente este îndeplinită și cerința caracterului literal.

Apreciate comparativ cu titlurile de valoare, acțiunile sunt susceptibile de o dublă considerare, respetiv ca instrumentum (atestă deținerea de către titular, a unei cote determinate, egale și indivizibile din capitalul social, exprimată valoric printr-o anumită sumă în numerar) și ca negotium (îndeplinind multiple funcțiuni: titluri participative, care conferă posesorului dreptul de a vota în adunările generale, de a încasa dividende, iar în caz de lichidare, dreptul de a obține restituirea aportului subscris).

Dar acțiunea nu trebuie confundată cu un titlu de valoare abstract, necauzal, cum este, spre exemplu, cambia. Aceasta întrucât acțiunea nu conferă subdobânditorului autonomia juridică a dreptului pe care îl încorporează, și în consecință, noul posesor al titlului nu beneficiază de inopozabilitatea excepțiilor personale ce puteau fi invocate față de ultimul deținător care i-a transmis dreptul.

În doctrina comercială se arată că termenul de acțiune indică fie cotele ideale în care este divizat capitalul societății, fie documentul ce reprezintă aceste cote, așadar titluri de credit ce încorporează însăși drepturile derivate din calitatea de asociat și totodată titluri de participațiune. Însă, acțiunile emise de societatea comercială făcând parte din categoria titlurilor de valoare, nu înseamnă că relativ la cele două categorii de titluri există identitate de trăsături, recunoscând în privința acțiunilor lipsa caracterului autonom al dreptului pe care îl încorporează și incompleta literalitate a descrierii acestuia.

Ceea ce avem în vedere aici este că noțiunea de titlu de valoare desemnează categoria juridică a unor asemenea înscrisuri, iar acțiunea este specia prin care se materializează emiterea și circulația juridică a acestor titluri. Numai că, uneori, acțiunile nu au nevoie nici măcar de înscrisul constatator pentru a-și atinge scopul, amintind aici acțiunile emise în formă dematerializată, ceea ce reprezintă un avantaj categoric în dinamica circulației juridice a acestora față de impedimentele pe care le presupune necesitatea existenței materiale a documentului.

Luând în considerare ipoteza titlului de valoare, lipsa înscrisului constatator care face corp comun cu însăși dreptul încorporat, conduce la concluzia că un asemenea titlu nu este decât o categorie juridică pur teoretică destinată să explice în termeni generici semnificațiile emiterii și circulației titlurilor de valoare. Atât doctrina, cât și legislația comercială cunosc puține identități ale titlului de valoare, așa cum este acesta definit, amintind subcategoria titlurilor de credit perfecte (cambia, biletul la ordin, certificatele de depozit bancar și certificatele de depozit fiscal).

Cea de-a doua categorie este aceea a titlurilor de valoare imperfecte în care se includ valorile mobiliare societare, din care fac parte acțiunile și obligațiunile emise de societățile comerciale pe acțiuni.

În concluzie, acțiunea are o natură juridică mai complexă decât aceea a titlului de valoare sau a unui bun mobil incorporal, în funcție de raportul juridic în care se analizează. Astfel, în planul raportului juridic societar, căruia îi datorează emiterea și existența, acțiunea este un înscris, care poate fi văzut simultan drept:

– titlu societar, întrucât este emis de societatea comercială;

– titlu de legitimare, deoarece atestă calitatea de acționar a posesorului în cadrul societății comerciale pe acțiuni;

– titlu de participație sau de drepturi corporative, deoarece conferă posesorului său un complex de drepturi patrimoniale (dreptul la dividende, dreptul la valoarea acțiunii, dacă retragerea din societate este permisă, dreptul la o cotă din patrimoniul societății în caz de lichidare etc.) și drepturi personale nepatrimoniale (dreptul de a participa la adunările generale ale acționarilor, la activitatea de conducere, administrare sau de control a societății etc.);

– titlu reprezentativ al unei fracțiuni din capitalul social al societății comerciale, ceea ce rezultă din prevederile art. 91 din Legea nr. 31/1990 care statuează că în societatea pe acțiuni capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate; capitalul social este astfel definit ca fiind valoarea însumată a aporturilor subscrise de asociați, ce trebuie vărsate în contul societății pentru a servi la realizarea scopului avu în vedere la înființarea societății;

– document valoric care atestă prezența unor drepturi patrimoniale deținute de posesor în cadrul unei societăți comerciale pe acțiuni. Sub acest aspect, acțiunea se apropie de calificarea ca fiind titlu de valoare, dar nu în sens de titlu abstract, propriu-zis, ci de titlu de valoare cauzal și imperfect.

În același timp, acțiunea are caracter cauzal întrucât nu conferă noului posesor un drept nou, originar, autonom, ci un drept cedat, derivat din raportul juridic societar, astfel că societatea va putea opune subdobânditorului toate excepțiile pe care le-ar fi putut invoca față de posesorul anterior. Avem în vedere aici excepția de neexecutare a obligației de plată a dividendelor pe temeiul neefectuării vărsămintelor la capitalul social.

În acest mod fiecare nou dobânditor al acțiunii rămâne supus obligațiilor ce rezultă, fie din actul constitutiv al societății, fie din actul subscrierii acțiunilor, după caz. Acțiunea este, totodată, și un titlu de valoare imperfect, deoarece nu conferă, pe viitor, certitudinea dreptului încorporat, existența și întinderea acestui drept suferind modificări, în sens pozitiv sau negativ, determinate de rezultatele financiare ale societății comerciale în cursul funcționării sale.

În planul raporturilor juridice extra-societare, acțiunile mai pot fi calificate ca valori mobilare, având aptitudinea de a circula independent, în funcție de cerere și ofertă, în operațiunile bursiere sau de privatizare a societăților comerciale în care statul deține calitatea de acționar, dar și ca titluri valorice.

În această din urmă ipostază, sunt destinate afectării unor multiple operațiuni juridice întreprinse de societatea comercială emitentă sau de către posesorii lor, precum: vânzările de acțiuni în afara ofertei publice, gajarea acțiunilor, conversia obligațiunilor emise de societate în acțiuni, vânzarea și revânzarea simultană a acțiunilor în cadrul contractului de report etc.

2.2.4. Tipologia acțiunilor; criteriile de clasificare uzitate

Cadrul general al clasificării acțiunilor emise de societatea comercială de drept român este statuat de Legea nr. 31/1990, aceasta stabilind, totodată, și regimul juridic al emiterii și transmiterii acestora în funcție de felul acțiunilor consacrate.

Astfel, potrivit art.8 lit.f) din Legea nr.31/1990, actul constitutiv al societății pe acțiuni trebuie să cuprindă, cu titlu de clauză obligatorie, numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acțiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni.

În cuprinsul art.91 din aceeași lege, se dispune că în societatea pe acțiuni capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care după modul de transmitere pot fi nominative sau la purtător. Felul acțiunilor va fi determinat prin actul constitutiv, în caz contrar, ele vor fi la purtător; acțiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna considerate ca fiind acțiuni nominative – conform art.92 alin. (2). Acestea din urmă pot fi convertite în acțiuni la purtător și invers, acțiunile la purtător vor putea fi convertite în acțiuni nominative, iar ambele operațiuni urmând a se realiza prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor – conform art.92 alin. (4).

Societatea mai poate emite acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot și acțiuni ordinare (art.95), ambele fiind posibil a fi convertite dintr-o categorie în cealaltă, prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor – conform art.95 alin. (5).

Valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 1000 lei, toate acțiunile trebuind să fie de o valoare nominală egală, indiferent de categoria din care fac parte (art. 93-94). Acțiunile emise prin ofertă publică de valori mobiliare, definită ca atare prin lege, sunt supuse reglementărilor aplicabile pieței organizate pe care sunt tranzacționate acele acțiuni.

Atunci când sunt emise în formă materială, societatea comercială poate recurge la eliberarea de titluri cumulative pentru mai multe acțiuni – art.92 alin. (5). În cazul în care nu s-au emis și nu s-au eliberat acțiuni în formă materială, societate, din oficiu sau la cererea acționarilor, le va elibera câte un certificat de acționar cuprinzând mențiunile prevăzute de lege pentru conținutul acțiunilor (art.97), dar și numărul, categoria și valoarea nominală a acțiunilor proprietate a acționarului, poziția la care aceste este înscris în registrul acționarilor și numărul de ordine al acțiunilor. Atât titlurile cumulative, cât și certificatele de acționar, trebuie semnate de doi membri ai consiliului de administrație, respectiv ai directoratului sau, după caz de administratorul unic, respectiv de directorul general unic.

Relativ la natura juridică a titlurilor cumulative, considerăm ca acestea se comportă exact ca acțiunile pe care le conțin, și anume ca titluri de valoare imperfecte – cu toate consecințele ce decurg dintr-o asemenea calificare. De aceea, certificatul de acționar nu este considerat titlu cu valoare, nu este negociabil și nu poate fi înstrăinat.

Cât privește neprevederea în actul constitutiv a categoriilor de acțiuni, aceasta nu atrage nulitatea societății comerciale înmatriculate în registrul comerțului, din următoarele considerente: în primul rând, această ipoteză nu este prevăzută expres de legea societăților (art.56); în al doilea rând, art.91 alin.(2) din aceeași lege conține o normă juridică supletivă atunci când prevede că în absența unor clauze în actul constitutiv, care să statueze asupra felului acțiunilor emise de societate, toate acțiunile vor fi considerate ca fiind acțiuni nominative.

În fine, pentru o corectă ințelegere a problematicii se impune o clasificare a acțiunilor în funcție de anumite criterii ce sunt definitorii in ceea ce privește includerea într-una din categoriile, precum: modul de transmitere, materializare acțiunilor, tipul de aport social pe care il reprezintă, drepturile pe care le conferă posesorilor lor, gradul de realizare, regimul de atribuire a acțiunilor, apartenența acțiunilor, sarcinile de care sunt grevate acțiunile, suprimarea unor drepturi societare ori modul de exercitare a dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

2.2.4.1. Acțiunile nominative și cele la purtător

Împărțirea acțiunilor în aceste două categorii se face în funcție de modul de transmitere al unor asemenea titluri de valoare. În consecință, vom avea:

(a) Acțiuni nominative, care se disting prin obligativitatea de a identifica titularul acțiunii. Art. 93 din Legea nr. 31/1990 prevede că acțiunile nominative vor cuprinde mențiuni privind numele, prenumele și domiciliul acționarului persoană fizică sau, după caz, denumirea, sediul și numărul de înmatriculare a acționarului persoană juridică.

Aceleași elemente de identificare se vor înscrie și în registrul acționarilor societății (conform art.177 din Legea nr.31/1990), iar operațiunea de identificare a titularului acțiunii, se efectuează atât la emiterea titlului, cât și cu prilejul transmiterii acțiunii de la un titular la altul.

Adăugăm că aceste acțiuni sunt de tip nominativ și pentru faptul că operațiunea juridică a transmiterii dreptului de proprietate asupra lor este supusă unui regim juridic distinct.

(b) Acțiunile la purtător, respectiv acele titluri emise de societatea pe acțiuni care nu cuprind elementele de identificare ale persoanei acționarului, având în titlu numai un număr, fără a menționa numele posesorului; astfel, posesorul acțiunii este prezumat a fi proprietarul ei, iar transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor la purtător se efectuează prin simpla transmitere materială a titlului.

Analiza dispozițiilor cuprinse în conținutul secțiunii I (”Despre acțiuni”), capitolul IV (”Societățile pe acțiuni”) din Legea nr. 31/1990, ne arată că:

– acțiunile la purtător pot fi emise numai în formă materială, iar pentru acestea societatea va emite obligatoriu titluri de valoare;

– în ipoteza în care societatea nu a emis și nu a eliberat acțiuni la purtător, se vor elibera, la cererea acționarilor sau din oficiu, certificate de acționar;

– transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor la purtător este scutită de formalismul consemnării operațiunii pe titlu și în registrul acționarilor.

În fine, fiind vorba despre acțiuni anonime, societatea are doar obligativitatea să țină evidența numărului acționarilor la purtător emise și eliberate, nu și pe aceea de a menționa datele de identificare a acționarilor care dețin astfel de acțiuni, atâta timp cât persoana acestor acționari este necunoscută societății comerciale.

Există două cazuri în care, deși actul constitutiv declară acțiunile emise ca fiind la purtător, legea intervine și consideră aceste acțiuni ca fiind nominative: acțiunile care nu au fost plătite în întregime și acțiunile emise în formă dematerializată. În primul caz, nominalismul este necesar pentru urmărirea acționarilor restanți și eventual anularea acțiunilor neplătite, iar în al doilea, forma dematerializată a acțiunilor este permisă numai pentru acțiunile nominative.

Totuși, așa cum s-a remarcat în doctrină, definirea acțiunii ca titlu la purtător își pierde din semnificație, fiind mai indicat să se vorbească de titluri anonime, deoarece societatea emitentă nu îi cunoaște pe deținătorii acestor titluri.

2.2.4.2. Clasificarea în funcție de criteriul materializării acțiunilor le imparte pe acestea în (a) acțiuni – titlu de valoare și (b) acțiuni – valori mobiliare.

a) Acțiunile-titluri de valoare, care sunt materializate în documente ce atestă cel puțin date relevante despre emitent și valoarea lor. Pot fi nominative, sau la purtător;

b) Acțiunile-valori mobiliare – acele acțiuni emise de societățile comerciale, negociate pe o piață de capital, conform reglementărilor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), autoritate de administrație autonomă, având competență de reglementare și supraveghere pe piața de capital romană.

Astfel de acțiuni sunt calificate de lege instrumente financiare ce pot fi supuse tranzacționării pe o piață reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare (conform art.147 din Legea nr.297/2004). Acestea sunt depozitate, în mod obligatoriu, la depozitarul central autorizat, în vederea efectuării în mod centralizat a operațiunilor cu valori mobiliare și asigurării unei evidențe centralizate a acestora.

Depozitarul central efectuează operațiuni de compensare-decontare a tranzacțiilor cu valori mobiliare, precum și de decontare brută pentru tranzacțiile cu instrumente financiare (conform art.147 combinat cu art.143 din Legea nr.297/2004), care pot avea loc în cadrul sistemului de compensare-decontare. Același depozitar deschide, în numele intermediarilor, conturi de valori mobiliare iar intermediarii, la rândul lor, au obligația de a ține subconturi individualizate de valori mobiliare deținute în contul investitorilor și de a înregistra zilnic în registrul propriu deținerile, pe fiecare investitor pentru fiecare clasă de valori mobiliare.

Conform art.151 din Legea nr.297/2004, răspunderea directă pentru asigurarea zilnică a concordanței dintre cantitate de valori mobiliare înregistrată în conturile de valori mobiliare și cantitatea de valori mobiliare emise revine tot depozitarului central.

Acțiunile-valori mobiliare pot fi emise numai după încheierea perioadei de subscriere și pot face obiectul admiterii la tranzacționare pe o piață reglementată, rezultând că acțiunile–valori mobiliare au următoarele trăsături:

– sunt bunuri mobiliare incorporale;

– au un regim juridic special de emitere și operaționare pe piața de capital;

– evidența lor se realizează de către un depozitar central și intermediarii ce operaționează astfel de valori mobiliare pe piața organizată de capital, prin deschiderea și ținerea de conturi și tot astfel, de subconturi individuale pe criterii ce desemnează intermediarul, emitentul, investitorul și clasa de valori mobiliare.

Pot fi calificate valori mobiliare, în sensul art.2 pct.33 alin.(1) din Legea nr.297/2004, atât acțiunile nominative, cât și acțiunile la purtător, întrucât legiuitorul pieței de capital nu face nici o distincție în acest sens (ubi eadem legis rațio, ibi legis dispositio). Printr-o astfel de calificare legiuitorul român și-a însușit directivele Consiliului Uniunii Europene referitoare la bursele de valori și s-a inspirat din legislațiile statelor europene cu tradiție în domeniul reglementării pieții de capital, în special din legislația franceză.

Reglementările europene care operează în cadrul amintit sunt:

– Directiva nr. 97/9/CE din 3 martie 1997 a Parlamentului European și a Consiliului privind sistemele de compensare pentru investitori;

– Directiva nr. 98/26/CE din 19 mai 1998 a Parlamentului European și a Consiliului privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare;

– Directiva nr. 2001/34/CE din 28 mai 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare;

– Directiva nr. 2003/6/CE din 28 ianuarie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață);

– Directiva nr. 2003/71/CE din 4 noiembrie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE;

– Directiva nr. 2004/25/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind ofertele publice de cumpărare;

– Directiva nr. 2004/39/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului;

– Directiva nr. 2004/109/CE din 15 decembrie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sînt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE;

– Directiva nr. 2006/49/CE din 14 iunie 2006 a Parlamentului European și a Consiliului privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit;

– Directiva nr. 2006/73/CE din 10 august 2006 a Comisiei de punere în aplicare a Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind cerințele organizatorice și condițiile de funcționare ale întreprinderii de investiții și termenii definiți în sensul directivei menționate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 241 din 2 septembrie 2006;

– Directiva nr. 2009/65/CE din 13 iulie 2009 a Parlamentului European și a Consiliului  de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM).

Astfel, prin aplicablitatea cadrului instituțional invocat, competențele CNVM – de supraveghere și investigare în domeniu – sunt translatate direct din dreptul comunitar: acces la orice documente; solicitarea de informații, de la orice persoană și dreptul de a audia o asemenea persoană; efectuarea de inspecții la fața locului; solicitarea înregistrărilor telefonice privind transmiterea de ordine; solicitarea oricărei activități care este contrară prevederilor legale; suspendarea tranzacțiilor cu instrumentele financiare respective; interzicerea exercitării temporare a activității profesionale.

2.2.4.3. Având în vedere tipul de aport social pe care îl reprezintă, distingem acțiuni reprezentând aporturi în numerar, natură și aporturi în creanță.

a) Acțiunile ce reprezintă aporturi în numerar – sunt cele care atestă contribuția asociatului la formarea capitalului social cu sume de bani.

Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate, deci și a societății pe acțiuni – conform art.16 alin. (1) din Legea nr.31/1990. În schimbul acestor aporturi, asociatul primește acțiuni a căror valoare nominală totală este direct proporțională cu valoarea aportului astfel subscris.

b) Acțiunile reprezentând aporturile în natură – sunt cele care atestă contribuția asociatului la capitalul social cu dreptul de proprietate sau dezmembrăminte ale acestuia (dreptul de uzufruct sau uz) asupra unor bunuri mobile sau imobile aflate sub dispoziția juridică a asociatului.

Actul constitutiv trebuie să includă clauze prin care se va stabili valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, în societate, modul de evaluare și numărul acțiunilor acordate pentru acestea.

c) Acțiunile reprezentând raporturi în creanțe – sunt acțiunile ce atestă contribuția acționarului la formarea capitalului social cu drepturi de creanță.

Aporturile în creanțe sunt admise numai la societatea pe acțiuni care se constituie simultan cu subscrierea integrală a capitalului social. Acționarul care a subscris acțiuni în schimbul cesionării unor drepturi de creanță, nu este liberat cât timp societatea nu a obținut plata sumei pentru care au fost aduse.

Dacă plata nu s-a putut obține prin urmărirea debitorului cedat, acționarul, în afară de daune răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenței creanțelor.

2.2.4.4. După drepturile pe care le conferă posesorilor lor, legea face distincție între acțiunile ordinare și acțiunile preferențiale.

a) Acțiunile ordinare sunt cele care acordă posesorilor drepturi egale (conform art.94 din Legea nr.31/1990). Caracteristica acțiunilor ordinare este tratamentul egalitar al drepturilor pe care le evocă în cadrul raporturilor statornicite între acționari și, tot astfel, între acționar și societatea pe acțiuni. Aceste drepturi au natură societară, fiind constituite din ansamblul prerogativelor și aporturilor ce pot fi exercitate de către acționari cu privire la organizarea și funcționarea societății comerciale precum și cu referire la rezultatele economice ale acesteia.

În acest context, cele mai importante drepturi sociale sunt dreptul de vot, de control asupra funcționării și gestiunii societății comerciale, dreptul la dividend și la repartizarea unei cotei din activul patrimonial al societății în caz de dizolvare, precum și dreptul de înstrăinare a acțiunilor deținute.

b) Acțiunile preferențiale, denumite în literatura juridică și acțiuni privilegiate, sunt acele titluri emise de societatea comercială pe acțiuni, care conferă titularilor drepturi diferite de cele acordate titularilor de acțiuni ordinare, în condițiile actului constitutiv, conform art.94, Legea nr.31/1990.

Titlurile la care ne referim sunt definite de lege acțiuni preferențiale, cu dividend prioritar fără drept de vot, ce conferă titularului următoarele prerogative:

– dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei prelevări;

– drepturile recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare inclusiv de a particpa la adunarea generală, cu excepția dreptului de a vota, în temeiul acestor acțiuni, în adunările generale ale acționarilor, conform art.95 alin.(1) lit.b) din Legea nr.31/1990.

Acțiunile preferențiale nu pot depăși o pătrime din capitalul social și vor avea aceeași valoare nominală ca și acțiunile ordinare, conform art.95 alin.(2) din aceeași lege.

2.2.4.5. Gradul de realizare al acestora, împarte acțiunile în liberate și restante.

a) Acțiunile liberate sunt cele achitate, ceea ce semnifică că aporturile care au fost subscrise, au fost transmise societății în condițiile prevăzute de actul constitutiv și de lege. Acțiunile liberate reprezintă aporturi vărsate.

Astfel de acțiuni pot fi ordinare sau preferențiale, nominative sau la purtător și, în principiu, sunt acțiuni cu drept de vot și cu drept la dividend; dacă acțiunile liberate fac parte din categoria celor preferențiale, acestea sunt lipsite de dreptul de vot.

Acțiunile dobândite de societate în condițiile prevăzute de art.1031 din legea societăților, nu dau drept la dividend și pe toată durata posedării lor de către societate, dreptul de vot pe care îl conferă aceste acțiuni este suspendat.

b) Acțiunile restante sunt acțiunile subscrise dar neachitate, în totul sau în parte. Și aceste acțiuni se raportează la tipul aportului subscris. Astfel, sunt posibile mai multe ipoteze: s-au achitat acțiunile subscrise în numerar dar nu s-au plătit acțiunile reprezentând aporturi în natură sau în creanțe; acțiunile subscrise în numerar sau în creanțe au fost onorate doar parțial, în timp ce acțiunile reprezentând aporturi în natură au fost realizate integral etc.

Așadar, acțiunile restante reprezintă aporturi subscrise și nevărsate, iar pe durata termenului de vărsământ, prevăzut în actul constitutiv, acțiunile neachitate nu sunt considerate restante. Prin urmare, în această perioadă toate acțiunile, indiferent că au fost liberate sau nu, conferă drept de vot.

Termenul acordat de lege pentru achitarea acțiunilor este de 12 luni, în privința celor emise pentru aport în numerar, respectiv de 2 ani, în ipoteza celor emise pentru aport în natură, termenele curgând de la înmatriculare, dar prin actul constitutiv se poate prevedea un termen mai scurt.

Acționarii restanți sunt răspunzători de plată acțiunilor timp de 3 ani, socotiți de la data expirării termenului prevăzut pentru vărsământ.

2.2.4.6. Clasificarea în funcție de regimul de atribuire a acțiunilor, le clasifică pe acestea în două categorii: acțiuni cu regim de atribuire egalitar și acțiuni cu regim de atribuire preferențial.

a) Acțiunile cu regim de atribuire egalitar sunt cele care sunt repartizate prin actul constitutiv sau prin acte de emisiune ulterioare constituirii societății tuturor persoanelor care își manifestă intenția de a achiziționa acțiunile emise de societate.

Acțiunile se distribuie în mod egalitar, fără discriminare, în două ipoteze: prima, în contextul constituiri societății pe acțiuni simultan cu subscrierea integrală a capitalului social, când toți acționarii subscriitori beneficiază de acțiunile ce le sunt repartizate prin chiar actul constitutiv; secundă, în condițiile constituirii sau majorării capitalului social prin subscripție publică, oferta de subscriere a acțiunilor fiind adresată unui număr nedeterminat de persoane, când persoanelor subscriitoare le vor fi repartizate acțiunile ce au făcut obiectul emisiunii, primare sau secundare, după caz.

b) Acțiunile cu regim de atribuire preferențial sunt cele repartizate numai unor anumite categorii de acționari.

Atribuirea în mod preferențial a acțiunilor emise de societate poate avea loc numai în condițiile legii sau ale actului constitutiv. Prima ipoteză prevăzută de lege este integrată dispozițiilor relative la majorarea capitalului social.

Astfel, art.210 din Legea nr.31/1990 statuează că societatea pe acțiuni își poate majora capitalul social prin emisiunea de noi acțiuni. Art.216 dispune, cu titlu imperativ, că acțiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere, în primul rând acționarilor existenți, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, aceștia putându-și exercita dreptul de preferință numai în interiorul termenului hotărât de adunarea generală, dacă actul constitutiv nu prevede alt termen.

Operațiunea de majorare a capitalului social efectuată fără acordarea dreptului de preferință către acționarii existenți este lovită de nulitate relativă, conform art.216 alin. (2).

A doua ipoteză prevăzută de lege este cuprinsă în cadrul dispozițiilor referitoare la fuziunea și divizarea societăților. Astfel, potrivit art.238 din Legea nr.31/1990, fuziunea și dizolvarea societății are ca efect, printre altele, transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societățile beneficiare, în schimbul atribuirii de acțiuni ale acestora către acționarii societății care încetează și, eventual, a unei plăți în numerar, care nu poate depăși 10% din valoarea nominală a acțiunilor atribuite.

Ceea ce rezultă este că acționarii societăților dizolvate ca urmare a intervenirii fuziunii sau divizării, au dreptul la atribuirea, în mod preferențial, a acțiunilor obținute din transferul patrimonial efectuat în favoarea societății absorbante sau, după caz, al societății astfel înzestrate.

A treia ipoteză este prevăzută de Legea pieței de capital nr.297/2004, și are în vedere retragerea acționarilor dintr-o societate comercială. Ipoteza analizată surprinde două căi prin intermediul cărora, în urma retragerii unor acționari din societate, acțiunile acestora se pot transmite către un anumit acționar considerat majoritar.

Astfel, în prima situație, art. 206 alin. 1 prevede ca, după derularea unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acționarilor și pentru toate deținerile acestora, ofertantul are dreptul să solicite acționarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acțiuni, la un prêt echitabil, dacă ofertantul se afla în una din următoarele situații:

a) deține acțiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social;

b) a achiziționat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor acționarilor și pentru toate deținerile acestora, acțiuni reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei.

A doua situație, prevăzută de art. 207 alin. 1, conferă acționarului minoritar dreptul de a solicita ofertantului ce deține mai mult de 95% din capitalul social să-i cumpere acțiunile la un preț echitabil, dup ace a avut loc o ofertă publica de cumpărare adresată de acest ofertant tuturor acționarilor și pentru toate deținerile acestora, în urma căreia acționarul vizat a rămas minoritar.

Observăm că ambele situații privesc, în esență, un drept preferențial al acționarului având majoritatea cerută de lege de a dobândi în acest mod acțiunile acționarilor minoritari.

2.2.4.7. Având în vedere criteriul apartenenței acțiunilor, acestea se pot grupa în acțiuni dobândite de acționari și acțiuni dobândite de societatea comercială emitentă.

a) Acțiunile deținute de acționari, sunt cele achiziționate, cu orice titlu, de către acționari.

Acționarii pot dobândi acțiuni la o societate comercială în următoarele modalități: prin participarea cu aporturi la formarea capitalului social sau la majorarea acesteia; prin efectul fuziunii sau divizării societății; prin intermediul tranzacțiilor derulate pe piața de capital; prin succesiune legală sau testamentară, precum și prin donație, schimb, compensație, conversiunea obligațiunilor și partajul bunurilor comune ale soților.

Acțiunile astfel dobândite pot fi: nominative sau la purtător, ordinare sau preferențiale cu dividend prioritar; din prima emisiune sau dintr-o emisiune ulterioară; emise în formă materială sau dematerializate; acțiuni-titluri de valoare sau acțiuni-valori mobiliare.

b) Acțiunile dobândite de societatea comercială emitentă sunt cele care, în temeiul legii, pot fi achiziționate de însăși societatea care le emite.

Studiul cadrului normativ ne arată că dobândirea de către societatea emitentă a propriilor acțiuni este supusă unui regim juridic sever. Astfel, art.103 alin.(1) din Legea nr.31/1990 statuează că societatea nu poate dobândi propriile sale acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în nume propriu, dar pe seama acestei societăți.

Totuși, alte dispoziții permit o astfel de operațiune în mod restrictiv, într-o primă ipoteză, și fără restricții dar cu justificarea anumitor scopuri, în cea de-a doua ipoteză. Condiția generală privește același lucru: adoptarea unei hotărâri de către adunarea generală extraordinară, în prima ipoteză, sau adunarea generală ordinară, în a doua ipoteză, care să autorizeze o atare operațiune.

2.2.4.8. După criteriul sarcinilor de care sunt grevate, intervine gruparea acestora în acțiuni gajate, acțiuni sechestrate și acțiuni aflate în uzufruct.

a) Acțiunile gajate sunt cele în privința cărora titularul a constituit o garanție reală mobiliară. Constituirea unei astfel de garanții se face, în toate cazurile, prin înscris sub semnătură privată, în care se arată cuantumul datoriei, valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează.

În cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în formă materială, pe lângă formalitatea înscrisului sub semnătură privată, mai este necesară menționarea garanției pe titlu, semnată de creditor și debitorul acționar sau de mandatarii acestora, conform art.991 alin. (1) din Legea nr.31/1990. Garanția se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație, respectiv de directorat sau, după caz, de societatea independentă care ține registrul acționarilor. Creditorul în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară asupra acțiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia, conform art.991 alin. (2) din Legea nr.31/1990.

Garanția astfel constituită, devine opozabilă terților și dobândește rangul în ordinea de preferință a creditorilor de la data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, conform art.991 alin. (3) din Legea nr.31/1990.

Aceste dispoziții din Legea societăților comerciale s-a completat cu prevederile Legii nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, Titlul VI ”Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare”. Astfel, potrivit art.6 alin.(5) din această lege intra (ulterior intervenind abrogarea) sub incidența respectivului titlu acțiunile și părțile sociale din societățile pe acțiuni și cu răspundere limitată.

Garanția reală astfel reglementată constituia un drept real, având ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligații. Aceeași garanție acorda creditorului garantat dreptul de a-și satisface creanța cu acțiunile afectate garanției înaintea oricărui creditor negarantat și înaintea altor creditori ale căror garanții reale sau drepturi asupra acțiunilor afectate garanției au un grad de prioritate inferior.

Pe de altă parte, o astfel de garanție se putea constitui cu sau fără deposedarea acționarului de acțiunile afectate garanției, iar publicitatea constituirii ei asupra acțiunilor se realiza numai prin posesia asupra acestora sau prin andosarea lor.

Pentru acțiunile care, potrivit regulilor pieții pe care sunt tranzacționate, puteau fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care deserveau piața pe care erau oferite, publicitatea constituirii garanției se considera că fiind făcută în momentul înregistrării acestei operațiuni în acele registre. În aceste cazuri, înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare nu se considera o metodă validă de publicitate.

Garanția reală înceta o dată cu îndeplinirea obligației garantate, printr-un act liberator din partea creditorului ori prin hotărâre judecătorească, iar dacă acțiunile afectate garanției se aflau în posesia creditorului, acesta avea obligația de a restitui imediat posesia acțiunilor.

În cazul neexecutării obligației care face obiectul garanției, apare dreptul creditorului de a-și satisface creanța cu acțiunile afectate garanției (ulterior, se iau în considerare prevederile Legii 71/2011 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011). Pentru aceasta, creditorul putea să ia în posesie, în mod pașnic, acțiunile aferente garanției sau dividendele rezultate din acestea, orice persoană care are posesia acțiunilor afectate garanției trebuind să le predea, la solicitarea creditorului în drept, potrivit gradului de prioritate.

Acționarul care a constituit garanții mobiliare asupra acțiunilor sale exercita dreptul său de vot în adunarea generală și culege dividendele, până în momentul în care aceste acțiuni au fost adjudecate de un terț sau de către creditorul garantat. În acest sens, dacă acțiunile au fost înstrăinate pe un preț superior creanței ce a fost garantata cu acțiunile respective, acționarul are dreptul de a i se remite sumele de bani astfel rezultate.

b) Acțiunile sechestrate sunt cele cu privire la care, prin hotărâre judecătorească s-a luat măsura indisponibilizării lor, la cererea creditorilor personali ai acționarilor.

Sechestrul acțiunilor este prevăzut de art.66 alin.(2) din Legea nr.31/1990, care dispune că creditorii acționarului pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor. Pentru identitate de rațiune, opinăm, că pot fi sechestrate inclusiv acțiunile proprii dobândite de societate, pentru obligațiile sociale asumate de societatea comercială însăși, din moment ce proprietarul acestor acțiuni este societatea emitentă iar măsura sechestrului are caracter judiciar.

Sechestrul se poate dispune cu titlu asigurator sau execuțional, iar pe durata aplicării sechestrului, acțiunile rămân în posesia acționarului debitor sau a unui custode, până la vânzarea acestora. Chiar dacă pe toată durata indisponibilizării lor, acțiunile sechestrate nu pot fi înstrăinate sau gajate, se conferă drept de vot și drept la dividend pentru acționar.

Vânzarea acțiunilor sechestrate are loc la cererea creditorului, prin intermediul executorului judecătoresc, conform procedurii obișnuite de executare silită. Adjudecarea acțiunilor poate fi obținută de creditor, dacă a oferit prețul cel mai ridicat sau, în lipsă de competitori, a lansat singura ofertă de cumpărare.

c) Acțiunile în uzufruct sunt acțiuni grevate de un drept de uzufruct, în temeiul căruia dreptul de vot în adunările generale ordinare aparține uzufructuarului, iar în adunările generale extraordinare dreptul de vot conferit de aceste acțiuni aparține nudului-proprietar, conform art.124 alin. (1) din Legea nr.31/1990.

Caracteristica acțiunilor în uzufruct este dată de dispersia exercițiului dreptului de vot între titularul acțiunii și beneficiarul uzufructului și chiar dacă Legea nr.31/1990 nu prevede modalitatea de constituire a uzufructului asupra acțiunilor, rezultă că operațiunea poate reieși din convenție, succesiune sau cesiunea dreptului de vot în beneficiul uzufructuarului.

2.2.4.9. Clasificarea în funcție de criteriul suprimării unor drepturi societare

Conform acestui criteriu, acțiunile pot fi: cu drept de vot suspendat, acțiuni fără drept de vot și acțiuni fără dividend.

a) Acțiunile cu drept de vot suspendat sunt cele în privința cărora legea prevede, fie cu titlu de sancțiune, fie ca o măsură de protecție, suspendarea temporară a prerogativei exercițiului dreptului acționarului de a participa la luarea deciziilor în cadrul adunării generale.

Consecințe care apar în acest context: categoria acțiunilor cu drept de vot suspendat este prevăzută de lege; suspendarea privește exercițiul dreptului de vot în sens de drept material și nu a dreptului de vot în sine ca drept subiectiv; suspendarea exercițiului dreptului de vot poate avea natură juridică diferită: de sancțiune sau de măsură de protecție; suspendarea are întotdeauna un caracter temporar.

Analiza acestor consecințe ne relevă următoarele:

(1) În primul rând, avem de-a face cu o categorie de acțiuni prevăzută de lege. Sediul reglementării acțiunilor cu drept de vot suspendat aparține legii, ceea ce conduce la exigența că suspendarea nu poate interveni decât în ipoteza descrisă de legiuitor.

Clauzele actului constitutiv, care limitează domeniul de aplicare a legii în această materie ori, prin ele însele, extind câmpul acțiunilor al căror drept de vot poate fi suspendat trebuie considerate nescrise. Mai mult, suspendarea dreptului de vot intervine ope legis, nefiind necesară înscrierea unei clauze în acest sens în actul constitutiv sau adoptarea unei hotărâri de către adunarea generală, care să dispună asupra suspendării dreptului de vot.

Dispozițiile legale care se referă la această categorie de acțiuni sunt cuprinse atât în Legea nr.31/1990 cât și în unele legi speciale. Astfel, Legea nr.31/1990 cuprinde două dispoziții și tot atâtea cazuri care declară suspendarea dreptului de vot, și anume: art.101 alin.(3) conform căruia “exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru acționarii care nu sunt la curent cu vărsămintele ajunse la scadență”; art.105 alin.(2), conform căruia în privința acțiunilor proprii dobândite de societate în condițiile restrictive prevăzute de art.1031 și art.104, dreptul de vot este suspendat pe toată durata posedării lor de către societate.

(2) Suspendarea dreptului de vot, relativ la aceste acțiuni, afectează doar exercițiul dreptului de a participa la luarea deciziilor în cadrul adunării generale a acționarilor, iar nu toate drepturile societare.

Prin urmare, acționarul are dreptul, în temeiul acestor acțiuni, de a fi informat cu privire la actele de conducere și gestiune ale societății, de a participa la ședințele adunărilor generale, precum și la repartizarea dividendelor, atunci când suspendarea dreptului de vot nu este asociată și cu pierderea dreptului la dividend. De asemenea, acțiunile cu drept de vot suspendat pot fi tranzacționate, cesionate, sau pot face obiectul unei garanții reale sau a sechestrului,

(3) Suspendarea dreptului de vot asupra acțiunilor se poate înfățișa sub natură juridică diferită:

– ca sancțiune în cazul acțiunilor restante, conform art.101 alin. (3) din Legea nr.31/1990, precum și al acțiunilor pentru care societatea – operator de piață sau societatea depozitar nu a obținut aprobarea CNVM, la care se referă art.129 alin.(2)-(3) și art.150 alin.(4) din Legea nr.297/2004;

– ca măsură de protecție în următoarele cazuri:

(3.1) al acțiunilor proprii dobândite de societate (art.105 din Legea nr.31/1990);

(3.2) al celor deținute de acționarii semnificativi din cadrul unei S.S.I.F., dacă prin incidența exercitării dreptului de vot există riscul prejudicierii administrării societății (art.21 din Legea nr.297/2004);

(3.3) al celor aparținând acționarilor din societatea-operator de piață sau din societatea-depozitar, dacă nu se respectă cerințele de integritate a acționarilor, conform art.129 alin. (3) și art.150 (alin.4) din Legea nr.297/2004;

(3.4) al acțiunilor în privința cărora se depășește pragul de 33% sau, după caz, de 50% din drepturile de vot asupra emitentului, conform art.203 alin. (2)-(4) din Legea nr.297/2004;

(3.5) al acțiunilor deținute de acționarii unei societăți bancare, când acești acționari nu mai îndeplinesc cerințele legale sau reglementare privind calitatea acționariatului, conform art.230 și art.231 alin. (1) din O.U.G. nr.99/2006.

(4) Suspendarea dreptului de vot are caracter temporar, întrucât durează numai atâta timp cât cauza ei nu a fost înlăturată sau nu a intervenit o altă sancțiune juridică. Astfel, suspendarea este înlăturată prin liberarea acțiunilor, înstrăinarea acțiunilor proprii deținute de societate, eliminarea riscurilor pe care le-au creat astfel de acțiuni, obținerea aprobării C.N.V.M. având ca obiect tranzacționarea acțiunilor potrivit legii, îndeplinirea cerințelor de integritate sau calitate a acționarilor, respectiv prin derularea ofertei publice de preluare obligatorii.

Suspendarea poate înceta prin intervenția unei noi sancțiuni juridice, și anume, anularea acțiunilor vizate de suspendare. Într-adevăr acțiunile restante pot fi anulate dacă acționarii, deși au fost invitați să le achite, nu s-au conformat (art.100 din Legea nr.31/1990). De asemenea, vor fi anulate acțiunile proprii dobândite de societatea emitentă, cu încălcarea restricțiilor prevăzute de art.1031 și 104 din Legea nr. 31/1990 din Legea nr.31/1990, dacă nu au fost înstrăinate în termen de un an de la data subscrierii lor, conform art.1041 alin. (1) și (3) din Legea nr.31/1990.

b) Acțiunile fără drept de vot sunt cele pe care legea le declară că fiind fără vocație de participare la luarea deciziilor în adunarea generală a acționarilor.

Fac parte din această categorie următoarele acțiuni:

– cele preferențiale cu dividend prioritar (art.95 din Legea 31/1990); cele în privința cărora actul constitutiv limitează dreptul de vot, conform art.101 alin. (2) din Legea nr.31/1990;

– acțiunile la purtător date în gaj cu deposedare, conform art.30 alin. (1) lit.b) din Legea nr.99/1999;

– acțiunile anulate, conform art.100 și art.1041 alin. (3) din Legea nr.31/1990;

– acțiunile în privința cărora drepturile de vot sunt nule de drept, conform art.20 alin. (3) art.61, art.97 alin.(1) din Legea nr.297/2004.

c) Acțiunile fără dividend – sunt cele care nu conferă titularului vocația de a participa la profitul realizat de societate. Legea nr.31/1990 prevede un singur caz în care o anumită categorie de acțiuni nu conferă drept de dividend, și anume, acțiunile proprii dobândite de societate în condițiile prevăzute de art.1031 și 104 din aceeași lege.

Tot aici ar putea fi incluse acțiunile restante, precum și acțiunile grevate de dreptul de uzufruct, în ce îl privește pe nudul-proprietar.

2.2.4.10. Clasificarea in funcție de modul de exercitare a dreptului de proprietate asupra acțiunilor

Acestea pot fi grupate în acțiuni aflate în proprietate unipersonală, acțiuni în proprietate indiviză și acțiuni în proprietate devălmașă.

a) Acțiunile deținute în proprietate unipersonală – sunt cele subscrise sau dobândite de o persoană fizică sau juridică in proprio nomine și față de care acea persoană și-a apropiat dreptul de proprietate în mod exclusiv.

Toate drepturile și obligațiile ce poartă asupra acestor acțiuni revin unicului titular al dreptului de proprietate.

b) Acțiunile în proprietate indiviză – sunt cele în privința cărora dreptul de proprietate aparține în mod indiviz la două sau mai multe persoane, care au calitatea de coproprietari asupra fiecărei acțiuni.

Cu titlu de regulă fără excepții, art.102 alin.(1) din Legea nr.31/1990 statuează că acțiunile sunt indivizibile. Regulă enunțată ne conduce la următoarele consecințe: acțiunea, indiferent că este nominativă sau la purtător, are natură unui bun mobil calificat de lege indiviz; starea de indiviziune nu poate fi supusă partajării, nici în sens material, nici sub aspect valoric, ci numai prin atribuire exclusivă a titlului către unul dintre coindivizari și compensarea valorică a celorlalți coindivizari, respectiv prin vânzarea acțiunii indivize și repartizarea prețului obținut între coindivizari.

c) Acțiunile în proprietate devălmașă – sunt cele dobândite de către soți ca urmare a subscrierii sau dobândirii în comun de acțiuni în schimbul unor aporturi aflate sub regimul matrimonial. Existența acțiunilor în proprietate devălmașă este sugerată de prevederile art.102 alin.(4) din Legea nr.31/1990, care alăturat acțiunii în proprietate indiviză, se referă și la ipoteza în proprietate comună.

Cele două concepte nu se reduc la aceeași formă de exprimare a dreptului de proprietate. Starea de proprietate în devălmășie a soților asupra unei acțiuni are la origine, fie afectarea unor bunuri sau valori, cu titlu de aport la capitalul social al societății, din patrimoniul comun al soților, fie valorificarea economiilor-bun comun pentru achiziționarea de acțiuni de pe piața de capital, fie înzestrarea patrimoniului comun cu acțiuni prin acte juridice civile cu titlu gratuit ori ca efect al succesiuni legale.

2.3. Regimul juridic al emiterii acțiunilor

Operațiunea de emitere a acțiunilor este supusă,în primul rând, prevederilor legii și, în al doilea rând, voinței societare. Constatarea se desprinde din acele dispoziții legale care se referă la constituirea societății pe acțiuni prin subscripție publică și întocmirea prospectului de emisiune, la felul acțiunilor și forma de emitere, valoarea nominală minimă legală a unei acțiuni,cuprinsul acțiunii, dreptul aplicabil acțiunilor emise prin oferta publica de valori mobiliare, convertibilitatea diferitelor tipuri de acțiuni intre ele și a obligațiunilor în acțiuni.

Date fiind acestea, procedura de emitere a acțiunilor trebuie a se conformeze unor condiții generale (sau legale), dar și unor condiții speciale (societare).

2.3.1. Condițiile generale pentru emiterea acțiunilor, desprinse din Legea societăților

Legea nr. 31/1990 stabilește anumite condiții pentru emiterea acțiunilor:

a) Acțiunile pot fi emise numai după înmatricularea societății în registrul comerțului;

b) Acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală (art. 92 alin. 1); numai cu respectarea acestei condiții se va asigura formarea capitalului social și deci vor putea fi ocrotiți creditorii sociali.

c) Nu vor putea fi emise noi acțiuni mai înainte de a fi complet plătite cele din emisiunea precedenta (art. 92 alin. 3).

Pentru a facilita o nouă emisiune, consiliul de administrație al societății poate opta pentru urmărirea silită a acționarilor pentru vărsămintele restante și anularea acțiunilor nominative, în locul cărora vor fi vândute noi acțiuni, purtând același număr. Un alt procedeu uzitat este reducerea capitalului social la suma vărsată și apoi majorarea acestuia printr-o nouă emisiune.

Nici în faza de constituire, nici în faza de majore a capitalului social societatea nu poate subscrie propriile acțiuni, interdicția fiind prevăzută de art. 103, astfel ca cel ce a acționat în nume propriu, dar în contul societății, este considerat ca fiind subscriitor pentru sine și va fi obligat să plătească costul subscrierii.

Fondatorii, în faza de constituire, precum și membrii consiliului de administrație sau ai directoratului, în cazul majorării capitalului social, vor plăti costul subscrierii contrare primului alineat al art 103 (”Societatea nu poate dobândi propriile sale acțiuni, fie direct, fie prin persoane care acționează în nume propriu, dar pe seama acestei societăți, în afară de cazul în care adunarea generală extraordinară a acționarilor hotărăște altfel, cu respectarea dispozițiilor care urmează”).

Tot aceștia rămân răspunzători subsidiar și pentru neîndeplinirea obligației de plată a persoanei care a efectuat subscriere în condițiile prevăzute de alin. 2 (”Autorizând dobândirea, adunarea generală extraordinară va stabili, în principal, modalitățile de dobândire, numărul maxim de acțiuni ce urmează a fi dobândite, contravaloarea lor minimă și maximă și perioada efectuării operațiunii, care nu va putea depăși 18 luni de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a”).

2.3.2. Condițiile societare de emitere a acțiunilor

Condițiile societare ale emiterii acțiunilor decurg din voința socială autonomă a acționarilor în cadrul fiecărei societăți comerciale, fiind conținute, fie în actul constitutiv al societății, fie în hotărâri ale adunării generale a acționarilor adoptate ulterior constituirii societății. Astfel, aceste condiții se pot referi la necesitatea realizării unui anumit cvorum de prezența și de vot în adunarea generală a acționarilor pentru a decide majorarea capitalului social prin emiterea de noi acțiuni.

De asemenea, același cadru societar poate supune emiterea de noi acțiuni dreptului de preempțiune al acționarilor de a cumpăra ei înșiși noile acțiuni emise, sau dobândirea de către societate a noilor acțiuni. În acest sens, art. 103 din Legea 31/1990 prevede că societatea poate dobândi propriile sale acțiuni cu autorizarea adunării generale extraordinare a acționarilor și cu respectarea dispozițiilor acestei legi.

Tot prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale se statuează asupra numărului de acțiuni acordate pentru aporturile în natură, dar și asupra categoriilor de acțiuni emise de societate. Acțiunile proprii dobândite de societate nu dau dreptul la dividende. Pe toată durata deținerii lor de către societate, dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat.

În esență, condițiile societare ale emiterii acțiunilor presupun acordul de voință manifestat de acționari – concretizat în actul constitutiv al societății sau în hotărâri ale adunării generale a acționarilor pe parcursul funcționarii societății comerciale -, dar și ca procedura emiterii acțiunilor să respecte dispozițiile statutare și prevederile speciale ale actelor normative aplicabile.

2.4. Dobândirea de către societate a propriilor acțiuni

Ca regulă generală, o societate pe acțiuni nu-și poate dobândi propriile sale acțiuni, fie în mod direct, fie prin persoane care lucrează în nume propriu, dar pe seama societății. Se admite, în mod excepțional, dobândirea de către o societate pe acțiuni a propriilor sale acțiuni cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 1031 din Legea 31/1990, dacă există o hotărâre în acest sens a adunării generale extraordinare și cu condiția ca acțiunile astfel dobândite, inclusiv cele deja aflate în portofoliul societății, să nu depășească 10% din capitalul social subscris.

Astfel de operațiuni cu acțiuni proprii ale societății se pot realiza pentru o perioadă de maximum 18 luni din momentul în care hotărârea extraordinară a adunării generale a fost publicată în Monitorul Oficial; dacă acțiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaților societății, acțiunile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii.

În cadrul adunării generale extraordinare, acționarii sunt liberi să hotărască cu privire la modurile de dobândire de către societate a propriilor acțiuni, perioada în care se poate efectua o asemenea operațiune și valoarea de dobândire a acțiunilor. Procedura de dobândire a propriilor acțiuni nu poate demara dacă nu a fost integral vărsat tot capitalul social, adică dacă acțiunile nu sunt integral liberate, iar pentru dobândirea propriilor acțiuni, societatea este obligată la o plată, care se realizează din profitul distribuibil și din rezervele disponibile ale societății, altele decât rezervele legale, conform ultimei situații financiare anuale aprobate.

Spre a asigura un control strict al modului de plată a acțiunilor dobândite de către societate, legea impune ca în raportul de gestiune ce însoțește situația financiară anuală să fie precizate clar motivele care au determinat dobândirea propriilor acțiuni, fracțiunea de capital reprezentată de acțiunile astfel dobândite, numărul, valoarea nominală și contravaloarea acțiunilor astfel dobândite.

Operațiunile ce privesc dobândirea propriilor acțiuni sunt restricționate sever prin lege; în situația în care o societate pe acțiuni își dobândește propriile acțiuni fără respectarea condițiilor impuse de lege sau de adunarea generală extraordinară, are obligația să înstrăineze acțiunile astfel dobândite în termen de 1 an de la data subscrierii lor. Dacă societatea nu le înstrăinează în acest termen, acțiunile astfel dobândite se anulează, societatea fiind obligată să-și modifice corespunzător capitalul social (soluție care funcționează și în cazul în care acțiunile sunt dobândite de o societate în cadrul căreia o altă societate deține majoritatea).

Totuși, observăm, din studiul legislativ, că în anumite situații nu mai funcționează restricționările impuse de lege pentru dobândirea propriilor acțiuni, acestea fiind posibil de dobândit în mod liber. Art. 104 din Legea 31/1990 prevede că restricțiile stabilite de art. 1031 din lege nu se aplică la dobândirea anumitor categorii de acțiuni, enumerând expres și limitativ aceste situații:

în situația în care societățile dobândesc propriile acțiuni pentru a le anula și a realiza astfel reducerea capitalului social;

pentru cesionarea ulterioară a acestor acțiuni către propriul personal al societății, dacă astfel a hotărât adunarea generală și cu condiția ca cesiunea să se realizeze în termen de un an de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale care a stabilit cesiunea propriilor acțiuni către salariații societății;

în cazul în care societatea a dobândit propriile acțiuni cu titlu gratuit sau ca urmare a succesiunii universale sau ca urmare a fuziunii cu o altă societate acționară;

în cazul în care societatea pe acțiuni a dobândit propriile acțiuni ca urmare a unei hotărâri judecătorești dată într-o procedură de executare silită impusă unui debitor al societății ori când în baza hotărârii CNVM acțiunile sunt dobândite cu scopul echilibrării și regularizării pieței bursiere și extrabursiere.

Sub aspectul beneficiilor, acțiunile dobândite de o societate pe acțiuni, și care-i sunt proprii, nu dau dreptul la dividende, legea interzicând și acordarea de către societate a unor avansuri, împrumuturi sau constituirea unor garanții pentru dobândirea propriilor acțiuni.

Apoi, dreptul la vot pe care-l naște dobândirea acestor acțiuni este suspendat pe perioada cât acțiunile sunt deținute de societatea emitentă .

2.5. Unele drepturi și obligații ale deținătorilor de acțiuni

Posesiunea acțiunii conferă persoanei respective calitatea de asociat, ale cărei drepturi și obligații sunt determinate de numărul acțiunilor pe care le deține, precum și de dispozițiile actului constitutiv al societății.

Acționarii au anumite drepturi, care pot fi patrimoniale sau nepatrimoniale; potrivit legii, acționarii trebuie sa-și exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor si a intereselor legitime societății și ale celorlalți acționari.

Între drepturile deținătorului acțiunii le regăsim pe următoarele:

– de a încasa dividende, în cuantumul stabilit de adunarea generală a acționarilor; acesta reprezintă principalul drept patrimonial al acționarului și, potrivit art. 67 alin. 2 din Legea 31/1990, acestea se plătesc asociaților în proporție cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constituiv nu s-a prevazut altfel;

– de a participa la adunările generale ale societății și de a vota (orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, daca prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altefel);

– de a fi informat asupra activității societății; administratorii sau, după caz, societățile de registru independent au obligatia să pună la dispoziția acționarilor și altor solicitanti registrul acționarilor și să elibereze, la cerere extrase din acest registru;

– de a primi partea cuvenită în urma lichidării societății.

Realizarea de beneficii (de fapt, dividende, care pot fi exprimate în două modalități: sub forma procentuala, ca pondere în valoarea nominală a acțiunii, și în termeni absoluți, ca suma pentru fiecare acțiune) constituie unul din elementele esențiale ale contractului de societate. Acestea se împart între acționari și reprezintă o parte din beneficiile nete anuale, care se plătesc pentru fiecare acțiune.

Din momentul precizării cuantumului dividendelor, acționarul beneficiază de un drept de creanța împotriva societății, drept de care va dispune potrivit voinței sale, iar în cazul în care societatea este declarată în stare de faliment, asociatul se va înscrie cu ceilalți creditori la masa falimentară.

Din perspectiva relevării obligațiilor acționarilor, arătăm că principala obligație a asociatului constă în plata vărsămintelor datorate. Dacă o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane, acestea răspund in mod solidar pentru efectuarea varsămintelor datorate.

Potrivit legii, anexa la situația financiară anuală trebuie să cuprindă date privind acțiunile, în mod deosebit precizându-se dacă acțiunile au fost integral achitate, precum și numărul acțiunilor pentru care s-a cerut efectuarea vărsămintelor.

Plata restului de vărsământ asupra acțiunilor se efectuează la datele stabilite prin actul constitutiv al societății, iar în lipsa unor asemenea dispoziții, momentul achitării restului datorat se apreciază de adunarea generală sau administratori.

În conformitate cu principiul egalității de tratament, cererea de plată se adresează tuturor acționarilor, invitația de plată făcându-se printr-o somație colectivă, publicată de două ori, în Monitorul Oficial și în presă. În situația în care nici în urma somației nu se efectuează vărsămintele restante, consiliul de administrație poate decide urmărirea acționarilor sau anularea acțiunilor neplătite în întregime.

În locul acțiunilor anulate, se vor emite noi acțiuni, purtând același număr, care vor fi vândute, sumele obținute din vânzare întrebuințându-se pentru acoperirea vărsămintelor neachitate și cheltuielilor aferente.

Dacă prețul obținut nu este îndestulător sau vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea se poate îndrepta cu acțiune împotriva subscriitorilor și cesionarilor, care devin răspunzători solidar de plata integrală a acțiunilor și societatea poate urmări pe oricare dintre ei. Atunci când nu se realizează totuși sumele datorate societății, se va putea proceda de îndată la reducerea capitalului social în proporție cu diferența existenta.

În fine, referindu-ne la obligatia de abținere, trebuie spus că acționarul care, într-o anumită operatiune, are fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății, va trebui sa se abțină de la deliberările privind acea operațiune. In caz contrar, el va răspunde pentru daunele produse societății, dacă, fără votul sau, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută pentru adoptarea acelei hotărâri.

2.6. Acțiunile, ca obiect al constituirii garanției reale mobiliare

Investigarea literaturii de specialitate și a cadrului legislativ în materie ne-a condus la constatatrea că acțiunile pot face obiect al unei garanții reale mobiliare, acestea încorporând anumite drepturi.

În prezent, Codul Civil califică garanția reală mobiliară drept ipotecă mobiliară (art.2343 Cod Civil). Ipoteca mobiliară se constituie prin incheierea contractului de ipoteca in formă autentică sau sub semnătură privata, sub sancțiunea nulității absolute.

Conform art. 991 din Legea 31/1990 constituirea de garanții reale mobiliare asupra acțiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, în care se vor preciza cuantumul datoriei, valoarea și categoria acțiunilor cu care se garantează, iar în cazul acțiunilor la purtător și nominative emise în forma materială, și prin menționarea garanției pe titlu, semnată de creditor sau de mandatarii acestuia.

În ceea ce privește constituirea respectivei garanții, norma specială solicită doar necesitatea existenței unui înscris sub semnătură privată (în cazul acțiunilor emise în formă dematerializată) care să cuprindă mențiunile indicate expres în lege, iar în cazul acțiunilor emise în forma materială este necesară și menționarea garanției pe titlu.

Garanția se înregistrează în registrul acționarilor ținut de consiliul de administrație, respectiv de directorat sau, de societatea independentă angajată.

În toate cazurile, creditorului în favoarea căruia s-a constituit garanția reală mobiliară i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia, iar pentru a deveni opozabilă terților și a dobândi rangul în ordinea de preferință a creditorilor este necesară înregistrarea constituirii garanției în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

2.7. Obligațiunile. Sistemul procedural aplicabil emitentului societate pe acțiuni

În cazul emiterii de obligațiuni de către societatea organizată pe acțiuni, această decizie este întotdeauna în puterea adunării generale extraordinare a acționarilor. O dată exprimată voința socială în condițiile enunțate, concretizarea acesteia se materializează prin intermediul unor proceduri imperativ prevăzute de lege și a unor titluri caracterizate prin formalism, literalitate și autonomie juridică.

Evident, titularul procedurilor și emitentul titlurilor este întotdeauna societatea pe acțiuni, ca subiect de drept ce exercită în nume propriu drepturi și își asumă obligații în legatură cu procedurile de emitere și titlurile de valoare emise.

2.7.1. Noțiune, rațiunea economică și natura juridică a obligațiunilor

Pot emite obligațiuni în condițiile legii romane, societățile comerciale pe acțiuni, întreprinderile publice, instituțiile publice, comunitățile locale. Obligațiunile emise de societățile comerciale sunt calificate ca fiind ”obligațiuni corporatiste”.

Obligațiunile sunt titluri de valoare/ credit emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societății de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente. Astfel, în situația în care societatea pe acțiuni resimte insuficienta capitalului pentru realizarea obiectivului activității, ea poate recurge la una dintre soluțiile alternative, precum majorarea capitalului social, contractarea unui credit bancar obișnuit pe termen scurt ori emiterea de obligațiuni.

Prima soluție poate fi inaplicabilă pentru societate deoarece emiterea de noi acțiuni nu este permisă decât după ce au fost vărsate integral cele din emisiunea precedentă.

Cea de a doua soluție poate fi inutilizabilă dacă societatea are nevoie de un împrumut pe termen lung, 5, 10 sau chiar 20 de ani, în scopul finanțării activității sale comerciale, pe care nu-l poate contracta pe piața creditului.

Titlurile obligațiunilor sunt egale și indivizibile, obligațiunile din aceeași emisiune având un regim unitar, iar prin incorporarea îndatoririi de rambursare în titlu, obligațiunile devin transmisibile.

În timp ce acțiunea este o fracțiune din capitalul social și posesia ei conferă calitatea de acționar, din care decurg drepturi de natură nepatrimonială (participarea la viața societății) și patrimonială (participarea la beneficii și la împărțirea patrimoniului în caz de lichidare), obligațiunea conferă numai calitatea de creditor.

În virtutea acestei calități se obține dreptul la restituirea sumei și a dobânzilor aferente, iar deținătorul obligațiunii nu participă la beneficii, nu poate vota și nu poate ataca hotărârile adunării generale, dar, pe de altă parte, nici nu suportă riscurile societății. Însă, în caz de lichidare judiciară, el participă alături de ceilalți creditori la repartizarea activului, în timp ce acționarul va aștepta până când vor fi îndestulați toți creditorii.

Obligațiunile mai cuprind, spre deosebire de acțiuni și tabloul plăților capitalului și procentele. În tabloul plăților numit și tablou de amortizare, sunt indicate modalitățile prin care se va restitui capitalul împrumutat și dobânzile aferente.

Ceea ce le aseamănă este natura de titluri de credit pe care a au; totuși, obligațiunile nu pot fi reduse la expresia de simple împrumuturi, pentru că ele oferă și posibilitatea unui anumit nivel de participare la viața socială. Cunoscând că există o masă de subscriitori de obligațiuni, a cărei coeziune rezultă din unitatea împrumutului, aceștia, deși nu se cunosc între ei, au posibilitatea de a se organiza într-o adunare generală și se pot manifesta prin intermediul ei, în condițiile reglementate de lege.

Cu toate acestea, posesiunea obligațiunii conferă calitatea de creditor al societății și nu de asociat; fiind numai creditor, deținătorul titlului are dreptul la restituirea sumei imprumutate și la dobânzile stabilite indiferent de situația societății. Iar, pe de altă parte, dacă societatea este declarată în stare de faliment, obligatarul va participa la împărțirea activului falimentar.

Abordând și tipologia obligațiunilor, arătăm că după natura dreptului pe care îl conferă obligațiunile pot fi:

a) ordinare, care dau dreptul la restituirea împrumutului și la dobânda;

b) cu primă de emisiune(care practic se cumpără de către subscriitor cu un preț sub valoarea nominală,diferența fiind prima) sau de rambursare;

c) cu loturi, care pot fi rambursate, la scadență sau înainte de scadență, prin tragere la sorți, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită anticipat de societate și anunțata public cu anticipație – art. 171 alin.(2) din Legea nr. 31/1990 reprezintă o variantă facultativă a acestui fel de obligațiuni.

După modul în care circulă, obligațiunile pot fi nominative sau la purtător. Ele pot fi emise în forma materială, pe suport de hârtie sau în forma dematerializata, prin înscriere în cont. Obligațiunile nominative cuprind în titlu datele de identificare ale obligatarului, dreptul aparținând numai titularului care poate fi transmis prin cesiune. Obligațiunile la purtător nu conțin mențiuni privind identificarea titularului, dreptul aparținând posesorului titlului care poate fi transmis prin simpla tradițiune materială.

2.7.2. Condițiile emiterii obligațiunilor

Legea nr. 31/1990 stabilește condițiile de fond sau condiții ale subscriptiei publice pentru emiterea obligațiunilor.

Astfel, emiterea de obligațiuni este hotărâtă numai de adunarea generala extraordinară a societății (art. 113). Potrivit legii valoarea nominala a unei obligațiuni nu va putea fi mai mică de 2,50 lei, iar valoarea nominală a obligațiunilor convertibile in acțiuni va trebui să fie egală cu valoarea acțiunilor.

Obligațiunile din aceeași emisiune trebuie sa fie de o valoare egală, ele conferind posesorilor lor drepturi egale, emisiunea și subscrierea acestora facându-se în condițiile stabilite de Legea nr. 31/1990 si Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.

2.7.2.1. Prospectul de emisiune

În vederea emiterii de obligațiuni prin ofertă publică, administratorii societății vor intocmi un prospect de emisiune care trebuie să cuprindă: denumirea,obiectul de activitate, sediul și durata societății; capitalul social si rezervele; data publicării in Monitorul Oficial a incheierii de înmatriculare și modificările ce s-au adus actului constitutiv; situația patrimoniului social dupa ultimul bilanț contabil aprobat; suma totală a obligațiunilor care au fost emise anterior și a celor care urmează a fi emise, modul de rambursare, valoarea nominala a obligatiunilor, dobânda lor, precum și indicarea dacă sunt convertibile dintr-o categorie în alta, ori în actiuni ale societății; data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat emiterea de obligațiuni.

Oferta publică de obligațiuni trebuie autorizata de Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare. După autorizare, prospectul de emisiune va fi publicat, in tacerea legii putând interpreta că publicarea se poate face în presă.

2.7.2.2. Subscrierea obligațiunilor

Obligațiunile emise prin oferta publică se subscriu prin intermediul societăților de servicii de investiții financiare.

Persoanele interesate vor subscrie obligatiunile pe exemplarele prospectului de emisiune, prin indicarea numelui, prenumelui și domiciliul subscriitorului, respectiv denumirea și sediul acestuia, numărul obligatiunilor subscrise și data subscrierii, aceste mențini trebuind a fi însoțite de semnătura subscriitorului.

2.7.2.3. Titlurile obligațiunilor

În baza subscrierilor, societatea emite titlurile obligatiunilor care trebuie să cuprindă datele prevăzute de legislația pieței de capital, numărul de ordine și tabloul plăților in capital și dobânzi.

Emisiunea de obligațiuni se poate realiza prin intermediul unei bănci sau prin apel la subscripția publica; în prima modalitate, banca preia toate obligațiunile emise de societate și le plasează apoi clientelei lor.

În a doua modalitate, societatea trebuie să publice un prospect de emisiune care are valoarea unei oferte publice, incluzând: datele de identificare ale societății; capitalul social și rezervele; mențiuni privind înmatricularea și actul constitutiv al societății; situația patrimoniului social după ultimul bilanț contabil aprobat; categoriile de acțiuni emise de societate; suma totală a obligațiunilor care au fost emise și a celor ce urmează a fi emise, modul de rambursare, valoarea lor nominală, dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la purtător, precum și dacă sunt convertibile; sarcinile ce grevează imobilele societății; data la care a fost publicată hotărârea adunării generale care a aprobat emiterea de obligațiuni.

Obligațiunile – care, la fel ca și acțiunile, pot fi emise pe suport de hârtie sau în forma dematerializata – se vor subscrie pe exemplarele prospectului de emisiune, valoarea acestora trebuind a fi integral vărsată. De asemenea, valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu aceea a acțiunilor.

Stingerea obligațiunilor se efectuează prin rambursarea împrumutului de către societatea emitentă la scadență, după cum este posibilă și rambursarea anticipată a unora dintre obligațiuni prin tragere la sorți.

Aceasta rambursare se poate efectua fie prin rambursarea valorii nominale, fie prin adăugarea unei prime (premiu) la valoarea nominală. Rambursarea anticipată la valoarea nominală, cât și aceea cu primă trebuie să fie stabilită tot prin hotărârea adunării generale extraordinare și trebuie să fie anunțată public cu cel puțin 15 zile înainte de data tragerii la sorți. Anunțul va cuprinde numărul de obligațiuni din cadrul tragerii la sorți și prima care va fi acordată.

Obligațiunile emise de societate pot fi liberate prin convertirea lor în acțiuni ale societății emitente în condițiile stabilite în prospectul de ofertă publică. Conversia obligațiunilor în acțiuni este decisă de adunarea generală a acționarilor și are ca rezultat majorarea capitalului social al societății cu valoarea obligațiunilor convertite.

2.7.2.4. Drepturile deținătorilor de obligațiuni

Cel care cumpără o obligațiune, sub aspect economic, face un plasament de capital și nu are reprezentarea creditării societății. Sub aspect juridic, deținătorul de obligațiuni este creditorul societății comerciale, dar debitorul său este o persoană juridică a cărei existență depinde de voința oamenilor și care nu-și transmite datoria niciunui moștenitor.

Pe de altă parte, deținătorul de obligațiuni posedă un titlu negociabil, iar persoana creditorului nu are nicio importanță pentru debitor.

Între drepturile, deținătorului de obligațiuni le amintim pe următoarele:

(a) Dreptul la dobândă. Dobânda înscrisă în titlul obligațiunilor este fixă și mărimea ei depinde de conjunctura financiară de la data emisiunii. Plata se face o dată pe an, pentru toate obligațiunile din aceeași emisiune.

(b) Dreptul la rambursare. De regulă, toate obligațiunile din aceeași emisiune se rambursează de societate la data stabilită, însă este posibilă și rambursarea anticipată, prin tragerea la sorți, cu sau fără primă; aceasta poate fi prevăzută în momentul emisiunii, caz în care se întocmește un tabel de avertisment, cuprinzând numărul obligațiunilor care se vor rambursa în fiecare an, prin tragere la sorți, care se publică.

(c) Dreptul de a se organiza în adunare generală. Deținătorii de obligațiuni se pot întruni în adunare generală pentru a delibera asupra intereselor lor.

Cea dintâi convocare a adunării se face pe cheltuiala societății emitente la cererea deținătorilor care reprezintă o pătrime din titlurile nerambursate. Următoarele adunări sunt convocate tot pe chetuiala societății, dar la cererea reprezentanților aleși ai deținătorilor de obligațiuni.

Aceleași condiții de formă și de procedură sunt cerute pentru convocarea și deliberarea adunării deținătorilor de obligațiuni ca și în cazul adunării generale a acționarilor.

Prerogativele adunării deținătorilor de obligațiuni sunt limitate strict la necesitățile apărării intereselor acestor persoane, respectiv numirea de reprezentanți care asistă la adunările generale ale acționarilor, supravegherea gestiunii și apărarea intereselor comune, constituirea fondului de cheltuieli necesare apărării. La acestea se adaugă dreptul de opoziție la modificarea actului constitutiv, inclusiv dreptul de a se pronunța asupra emiterii de noi obligațiuni.

Hotărârile adunării deținătorilor de obligațiuni vor fi aduse la cunoștința societății în cel mult 3 zile de la adoptarea lor; pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia cu o majoritate reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate. În cazul modificării actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului ori a emiterii de noi obligațiuni, se cere prezența la adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambursate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare.

Pentru adoptarea unei hotărâri în celelalte probleme ale societății este suficient votul favorabil al deținătorilor ce reprezintă o treime din titlurile nerambursate; hotărârile luate de adunare sunt obligatorii și pentru deținătorii care nu au participat sau care au votat contra. Aceștia pot ataca în justiție hotărârile la instanța în a cărei rază teritoarială își are sediul societatea.

(d) Dreptul de a-și apăra independent interesele contra societății. Drepturile recunoscute prin lege deținătorului de obligațiuni pot fi apărate și în situația neorganizării unei adunări a acționarilor. În aceste cazuri, deținătorul se adresează direct justiției pentru a cere să-i fie respectate drepturile.

Dacă s-a organizat o adunare a deținătorilor de obligațiuni, dreptul deținătorului de obligațiuni de a se adresa justiției este reglementat prin două tipuri de acțiuni. Primul dintre acestea, acțiunea individuală împotriva societății, nu este admisibil dacă are același obiect cu al acțiunii intentate de reprezentantul deținătorilor de obligațiuni desemnat de adunarea gerenrală.

Cel de-al doilea, acțiunea individuală a unui deținător de obligațiuni împotriva societății, nu poate fi admisă dacă este contrară unei hotărâri a adunării.

2.7.2.5. Adunarea generală a obligatarilor

Regimul juridic unic al obligațiunilor creează, între obligatari o comunitate de interese și în scopul protejării drepturilor lor, unele legislații naționale au prevăzut organizarea masei obligatarilor. Prin asemănare, gruparea obligatarilor este supusă normelor privind adunarea ordinară a acționarilor.

Adunarea generală se convoacă la cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise și nerambursate sau a reprezentanților deținătorilor de obligațiuni. Societatea emitentă nu poate participa la deliberările adunării generale a obligatarilor; deținătorii de obligațiuni pot fi reprezentați prin mandatari, cu excepția administratorilor, cenzorilor sau funcționarilor societății.

Adunarea deținătorilor de obligațiuni poate lua următoarele hotărâri:

a) să numească un reprezentant al deținătorilor de obligațiuni și unul sau mai mulți supleanți, cu dreptul de a-i reprezenta față de societate și în justiție;

b) să îndeplinească toate actele de supraveghere și de apărare a intereselor lor comune;

c) să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite deținătorilor de obligațiuni, pentru a face față cheltuielilor necesare apărării drepturilor lor;

d) să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deținătorilor de obligațiuni;

e) să se pronunțe asupra emiterii de noi obligațiuni.

Hotărârile adunării se aduc la cunoștința societății, iar pentru validitatea deliberărilor, hotărârea se ia cu o majoritate reprezentând cel puțin o treime din titlurile emise și nerambursate. În cazul modificării actului constitutiv sau a condițiilor împrumutului ori a emiterii de noi obligațiuni, se cere prezența în adunare a deținătorilor reprezentând cel puțin două treimi din titlurile nerambursate și votul favorabil a cel puțin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare.

Hotărârile adunării sunt obligatorii și pentru deținătorii de obligațiuni care au lipsit sau au votat contra, însă ei au posibilitatea să atace aceste hotărâri în justiție.

În toate cazurile în care au fost încălcate drepturile obligatarilor, societatea poate fi chemată în judecată, dreptul la acțiune în justiție aparținând oricărui obligatar ale cărui interese au fost lezate.

Subliniem totuși că acțiunea în justiție a deținătorului de obligațiuni împotriva societății nu este admisibila dacă are același obiect cu al acțiunii intentate de reprezentantul deținătorilor de obligațiuni sau este contrara unei hotărâri a adunării deținătorilor de obligațiuni.

2.7.2.6. Rambursarea și conversiunea obligațiunilor. Rezerva societății

Obligațiunile se rambursează de către societatea emitentă la scadență. Operațiunea se poate desfășura și înainte de scadență pentru obligațiunile din aceeași emisiune și cu aceeași valoare. Obligațiunile vor fi rambursate prin tragere la sorți, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de societate și anunțată public.

În privința reconversiunii, arătăm că obligațiunile pot fi convertite în acțiuni ale societății emitente, operațiunea realizându-se în condițiile prevăzute în prospectul de ofertă publică.

Cu referire la rezerva societății, relevăm că în scopul acoperirii eventualelor pierderi de capital social, precum și al prevenirii unor situații deosebite, patrimoniul societății anonime pe acțiuni conține un fond de rezervă.

Având în vedere că după natura să juridică, rezerva societății poate fi de mai multe feluri, reținem aici câteva aspecte relevante în legătură cu aceasta:

Rezerva legală – se formează din beneficiile nete realizate de societate. Dispozițiile legislațiilor comerciale prevăd ca din beneficiile societății să se preia în fiecare an o cotă, până la atingerea unui anumit plafon. Rezerva se calculează în funcție de valoarea capitalului nominal, iar crearea acesteia este obligatorie. Acest tip de rezervă se utilizează numai pentru completarea capitalului social, iar dacă, în anii deficitari, rezerva se micșorează, fondul trebuie reîntregit cu respectarea acelorași reguli.

Privitor la aceasta, observăm că are natura juridică a capitalului social, fiind o prelungire a capitalului (gajul general al creditorilor sociali cuprinde și rezerva legală); fondul de rezervă se trece în bilanț, figurând în cifre la pasiv și o masă corespunzătoare de bunuri la activ.

Totuși, indiferent de situația societății, rezerva nu poate fi utilizată la distribuirea dividendelor.

Rezerva statutară – se constituie în baza unei clauze a actului constitutiv, iar rezerva facultativă prin hotărârea adunării generale ordinare. Fondurile de rezervă statutară și facultativă reprezintă o parte din beneficiile pe care societatea renunță să le împartă și care nu sunt incluse în capitalul social.

Fondul de rezervă statutară se folosește numai în limita prevederilor stabilite (în perioadele defavorabile, rezerva statutară poate fi utilizată la egalizarea și unificarea dividendelor), în timp ce, în practică, rezerva facultativă se distribuie ca dividende sau servește la plata acțiunilor noi emise în favoarea acționarilor existenți ori la efectuarea de investiții.

2.7.2.7. Obligații ale emitenților ale căror obligațiuni sunt admise la cota oficială

Tratamentul indicat pentru obligatari trebuie să respecte normele instituite pentru acționari; în mod similar, emitentul trebuie să asigure un tratament egal tuturor deținătorilor de obligațiuni din aceeași clasă, in privința tuturor drepturilor atașate obligațiunilor.

Emitentul trebuie să asigure, cel puțin in fiecare stat in care obligațiunile sunt listate, toate informațiile necesare deținătorilor pentru exercitarea drepturilor acestora, respectiv cel puțin publicarea convocărilor adunărilor obligatarilor, a plății dobânzilor, exercitarea oricărei conversii, schimb, subscriere sau renunțare de drepturi și răscumpărări, precum și să desemneze un agent financiar prin care obligatarii să-și exercite drepturile dacă emitentul nu oferă asemenea servicii.

Dacă emitentul intenționează o modificare a actelor constitutive cu impact in privința drepturilor obligatarilor, proiectul trebuie inaintat autorității competente să adopte modificarea. De asemenea, într-un interval cât mai scurt, emitentul trebuie să facă disponibile pentru public, situațiile financiare și rapoartele anuale cerute de legea natională precum și situațiile consolidate dacă emitentul intocmește asemenea situații anuale.

În acest sens trebuie să informeze publicul, fără întarziere, cu privire la orice nouă modificare majoră a activității sale care nu a fost făcuta public și care ar putea afecta semnificativ capacitatea societății de a-și îndeplini obligațiile asumate, precum și privind contractarea unor noi imprumuturi si garantiile constituite în vederea obținerii acestora.

Nu în ultimul rând, obiect al acestui tip de informare fac și modificările drepturilor obligatarilor care rezultă în special din modificarea termenilor împrumuturilor sau a ratei dobânzii, ca și modificarea drepturilor aferente acțiunilor, în situatia în care obligațiunile sunt convertibile în acțiuni (art. 232 din Legea nr. 297/2004).

Cap. 3. Regimul juridic aplicabil administrării societăților pe acțiuni

”Conducerea societăților comerciale, indiferent de forma juridică, este supusă reglementărilor cu caracter general cuprinse în Legea nr. 31/1990 (Titlul III). Aceste reglementări sunt fie cu caracter comun, referitoare la administratorii societății, regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate, dreptul asociaților la dividende, obligațiile referitoare la actele societății comerciale, fie cu caracter special, care se referă la aspectele specifice funcționării fiecărei forme juridice de societate comercială. În timp ce adunarea generală a acționarilor reprezintă organul colectiv de deliberare și decizie care exprimă voința socială și decide în toate aspectele esențiale ale activității societății, administratorii societății reprezintă organe de gestiune curentă, care aduc la îndeplinire actele de voință ale adunării generale.”

Modul cum se administrează o firmă, în Funcționarea societăților comerciale, Universitatea “Dimitrie Cantemir”, București, 2012, http://www.universitatea-cantemir.ro/CursuriRei/documente/curs%2011%20An%20I.pdf

3.1. Abordarea sintetică a dispozițiilor privind administrarea societăților

Una dintre măsurile legislative introduse recent în dreptul românesc privind societățile comerciale este posibilitatea administrării acestora în sistem dualist. Înscriindu-se pe linia receptării și aplicării principiilor guvernării corporatiste adoptate de OECD, legiuitorul român, prin Legea nr. 441/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată, și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, a reglementat modul de conducere și administrare a societăților comerciale pe baza a două sisteme, respectiv sistemul unitar și sistemul dualist (redare schematizată în Anexă).

Sistemul unitar este specific dreptului francez și al celor de inspirație franceză, inclusiv al dreptului românesc, unicul sistem până la adoptarea Legii nr. 441/2006, în care administrarea societăților comerciale, mai cu seamă, a societăților pe acțiuni, revine unui consiliu de administrație care poate delega anumite atribuții directorilor.

Separat de sistemul unitar de administrare, legiuitorul român s-a inspirat din reglementările dreptului german în materie și a adoptat Legea nr. 441/2006, prin care introduce cel de-al doilea sistem de adminstrare al societăților comerciale, respectiv sistemul dualist, specific societăților pe acțiuni, care se bazează pe două structuri (capete) diferite de conducere și administrare și anume: directoratul și consiliul de supraveghere. Administrarea societăților pe acțiuni de către un directorat și un consiliu de supraveghere răspunde distincției fundamentale între funcțiile de conducere (direcție) și cele de control ale directorilor.

În sistemul clasic, adminstrarea societății este asumată de consiliul de administrație și de către directori, care au obligația administrării curente a societății. Astfel, potrivit art. 143 din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general, fie ca aceștia sunt dintre membrii consiliului de administrație, fie ca sunt din afara consiliului.

Prin reglementarea celor două sisteme de administrare a societăților comerciale pe acțiuni, legiuitorul creează posibilitatea pentru asociați să opteze încă din momentul constituirii societății fie pentru sistemul unitar de adminstrare, fie pentru sistemul dualist. De altfel, potrivit art. 294 din Legea societăților comerciale, societățile pe acțiuni înregistrate în registrul comerțului la data intrării în vigoare a acestor reglementări trebuie să opteze pentru unul din sistemele de administrare prevăzute de lege, în termen de 6 luni, iar până la finalizarea demersurilor societatea va putea funcționa cu structura de administrare existentă la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr.31/1990 și a altor acte normative incidente.

Ulterior momentului constituirii societății, opțiunea cu privire la modul de administrare potrivit unuia din cele doua sisteme se realizează pe baza hotărârii generale extraordinare a acționarilor, de modificare a actului constitutiv.

Prezentarea sistemelor în cauză necesită în prealabil câteva precizari, luând în considerare câteva prevederi din Legea societăților,:

(a) fiind vorba de administrare, ca activitate și de administratori – persoane care realizează activitatea de administrare a societății pe acțiuni, dispozițiile din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 137-155, se completează cu dispozițiile generale privind funcționarea societăților, indiferent de formă, și care stabilesc statutul juridic general al adminstratorilor societăților comerciale, dispoziții ce se completează, la nevoie, cu dispozițiile Codului civil;

(b) legiuitorul, în cuprinsul dispozițiilor care reglementează administrarea societăților pe acțiuni, a ordonat materia în trei părti, și anume: prima parte, este destinată sistemului unitar de administrare (art. 137-152 din Legea nr. 31/1990), partea a II-a este atribuită sistemului dualist de administrare (art. 1531-15312) și partea a III-a se referă la dispoziții comune pentru sistemul unitar și sistemul dualist (art. 15312-1551);

(c) dispozițiile care reglementează fiecare sistem de administrare au, de regulă, caracter imperativ de la care asociații/ acționarii nu pot deroga prin actul constitutiv sau prin hotarârea adunării generale a acționarilor.

3.2. Sistemul unitar

3.2.1. Desemnarea și revocarea administratorilor

În sistemul unitar, administrarea societății pe acțiuni se realizează la un singur nivel, prin consiliul de administrație, care poate delega atribuțiile de conducere directorilor societății. Potrivit Legii nr. 31/1990, în forma modificată prin Legea nr. 441/2006, rolul consiliului de administrație este diferit: el este un organ de administrare și conducere, când exercită și atribuțiile de conducere; el este un organ de supraveghere și control, când atribuțiile de conducere sunt delegate directorilor societății.

Conform art. 137 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar; când sunt mai mulți administratori, el constituie un consiliu de administrație.

Prin urmare, societatea pe acțiuni poate fi administrată de un administrator unic sau de un organ colegial – consiliul de administrație. Administratorului îi sunt aplicabile dispozițiile legii cu privire la consiliul de administrație, cu excepția celor care privesc sau presupun pluralitatea de administratori, conform art. 137 alin. (3) din din Legea societăților comerciale.

În cazul în care sunt mai mulți administratori, pluralitatea de administratori se constituie ex lege într-un consiliu de administrație. Administratorii pot fi aleși în cadrul adunării generale ordinare sau numiți; în cazul primilor administratori, aceștia pot fi numiți de către membrii fondatori, fiind nominalizați în cuprinsul actului constitutiv.

Potrivit art. 1371 din Legea societăților comerciale, nominalizarea candidaturilor pentru funcția de administrator se realizează fie de către membrii consiliului de administrație în funcțiune, al cărui mandat însă va înceta, fie chiar de acționari. Și în cazul administratorului unic, funcționează aceleași reguli, atât depunerea candidaturii, cât și nominalizarea canditaților ce urmează să fie supuși votului adunării generale.

Una dintre incompatibilitățile prevăzute de lege pentru administratorii societăților este cea prevăzută la art. 1371 alin. (3) din Legea societăților comerciale, text potrivit căruia “Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului”.

În cuprinsul dispoziției legale menționate regăsim situația persoanei care canditează din afara societății în vederea obținerii calității de administrator, caz în care acesta nu poate încheia cu societatea un contract individual de muncă, și situația persoanei salariate în societate, caz în care contractul său individual de muncă se suspendă. Data suspendării contractului individual de muncă este dată desemnării administratorului ales sau numit, respectiv momentul înregistrării mențiunii în registrul comerțului a calității sale sau, după caz, momentul înmatriculării societății.

Soluția legală privind incompatibilitatea administratorului cu calitatea de salariat al societății este justificată, în condițiile în care fundamental raporturilor juridice dintre administrator, pe de o parte, și societate, pe de altă parte, este contractul de mandat, mandat care ar putea înceta oricând, prin revocarea administratorului de către adunarea generală a asociaților.

Or, dacă administratorul ar fi salariat, încetarea contractului individual de muncă nu s-ar putea produce în această situație de “revocare a mandatului”.

La încetarea mandatului de administrator, dacă acesta anterior desemnării în funcția de administrator a fost salariatul societății, contractul individual de muncă va fi reactivat, cauza de suspendare de drept a acestui contract încetând.

Referindu-ne și la revocarea administratorilor, arătăm că Legea nr. 31/1990, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 441/2006, prevede dreptul de revocare a administratorilor de către adunarea generală ordinară.

De moment ce adunarea generală este cea care “pune în funcție administratorii” prin procedura de alegere a acestora, este normal ca tot aceasta să fie îndrituită să revoce un asftel de mandat. Legea permite o asemenea revocare, oricând și fără niciun fel de procedură specială prealabilă, însă chiar dacă un asemenea drept există și funcționează în mod absolut, adunarea generală nu poate revoca mandatul administratorilor în mod abuziv.

Consecințele unei revocări abuzive a administraților nu constau în repunerea lor în funcția de administrator, ci în obligarea societății la plata de daune-interese către administratorii revocați.

3.2.2. Vacanța postului de administrator

Când, indiferent pentru ce motive, unul sau mai multe posturi de administrator au rămas vacante, pentru bună continuare a activității societății comerciale, aceste vacanțe vor fi acoperite. În acest sens, intervine o numire provizorie de administratori, de competența consiliului de administrație. Administratorii astfel numiți sunt provizorii, ei urmând a funcționa până la prima ședință a adunării generale ordinare, competentă să aleagă alți administratori.

Totuși, în măsura în care în urma vacantării unor posturi de administratori numărul acestora scade sub limita admisă de lege, restul membrilor consiliului de administrație sau, după caz, unicul administrator rămas, au sau are obligația să convoace adunarea generală a acționarilor în vederea completării numărului legal de administratori. În cazul în care unul dintre administrator, pentru motive obiective, renunță la mandat, numărul membrilor Consiliului de administrație nu mai îndeplinește condițiile impuse de lege (număr impar mai mare un unu), motiv pentru care ceilalți doi membri ai consiliului de administrație au obligația să convoace de îndată, adunarea generală a acționarilor, în vederea completării consiliului de administrație cu încă un administrator.

În situația în care membrii consiliului de administrație nu își îndeplinesc această obligație legală, poate fi sesizată instanță judecătorească. Astfel, în conformitate cu art. 137 alin. (3) Legea societăților comerciale, orice persoană interesată (de cele mai multe ori, orice acționar sau cenzorii societății) îi va putea solicita instanței judecătorești că, prin hotărârea ce o va pronunța, să desemneze o altă persoană care să îndeplinească procedurile de convocare a adunării generale, neîndeplinite de către consiliul de administrație.

Instanța sesizată poate desemna în vederea îndeplinirii formalităților de convocare chiar persoana care a făcut sesizarea instanței sau o altă persoană.

Totodată, potrivit art. 1372 alin. (6) Legea societăților comerciale, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecata va aproba ordinarea de zi a adunării, stabilește data de referință prevăzută la art. 123 alin. (2), data ținerii adunării generale, precum și persoana care o va prezida.

Dacă societatea comercială are un singur administrator, acesta nu are posibilitatea de a renunța unilateral la mandat, decât dacă, mai întâi, și-a îndeplinit obligația de convocare a adunării generale ordinare. Este de observat că legiuitorul nu a avut în vedere momentul efectivei înlocuiri a renunțătorului cu noul administrator desemnat, ci se referă la obligația de convocare a adunării generale.

De moment ce legiuitorul stabilește în sarcina administratorilor rămași obligația de convocare a adunării generale pentru desemnarea unui nou administrator, este justificată și soluția care funcționează în cazul administratorului unic: mai întâi convoacă adunarea generală și, indiferent de ce va hotărî aceasta cu privire la alegerea unui nou administrator unic, cel anterior este în drept să renunțe.

În mod excepțional, există posibilitatea funcționării unui administrator unic provizoriu, situație de excepție care intervine atunci când încetarea mandatului administratorului unic este determinată de o situație obiectivă.

Într-un asemenea caz (deces etc.), numirea provizorie se realizează de către cenzori care, însă, au obligația de a convoca de urgență și adunarea generală ordinară în vederea alegerii unui nou administrator unic.

3.2.3. Delegarea atribuțiilor de conducere către directori. Membrii independenți ai consiliului de administrație

Este posibil ca, în temeiul art. 143 din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație să-și delege atribuțiile de conducere către directori, care își îndeplinesc atribuțiile și au același drepturi și obligații ca și administratorii. Directorii cărora le-au fost delegate funcții de conducere nu se confundă cu persoanele care aplică, execută, deciziile directorilor.

Va trebui să observăm că în structura de conducere și administrare a unei societăți pot exista două categorii de membri: directori cărora li s-au delegat funcțiile administratorilor, numiți membrii neexecutivi ai consiliului de administrație, și cei cărora nu li s-au delegat atribuțiile consiliului de administrație.

De asemenea, în componența consiliului de administrație pot exista și unul sau mai mulți membri care trebuie să fie independenți. Acest lucru este posibil dacă s-a prevăzut prin actul constitutiv sau acționarii au hotărât astfel, printr-o hotărâre AGA (art. 1382 din Legea societăților comerciale). ”Un consiliu de administrație ideal este, probabil, cel în care administratorii manifestă, în același timp, implicarea și diligența unui bun proprietar, adică a persoanei care lucrează pentru interesul personal, dar și detașarea și independența celui care lucrează pentru un scop abstract, fără a urmări interese personale. Cum un asemenea organism este imposibil de întâlnit în practică, Legea societăților recomandă singura soluție decentă: din structura consiliului de administrație să facă parte unul sau mai mulți administratori independenți, care să contrabalanseze prezența și influența administratorilor executivi, care au și funcția de directori ai societății pe acțiuni”.

Administratorul independent este acea persoană care îndeplinește următoarele condiții:

Nu are calitatea de director general al societății sau al unei societăți controlate de aceasta și nu a avut această calitate, cel puțin în ultimii 5 ani anterior obținerii mandatului de administrator. Interdicția se aplică atât în cazul în care însuși cel ce dorește să devină administrator independent a avut această calitate, cât și în cazul în care calitatea respectivă a fost deținută de un membru al familiei sale.

Față de exprimarea generală a legiuitorului referitoare la “director” se naște întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere conceptul general de director al unei societăți comerciale sau acela de director la care face referire legea, după modificarea intervenită prin Legea nr. 441/2006, respectiv directorul mandatat special de consiliul de administrație și care este incompatibil cu calitatea de salariat al societății. Având în vedere faptul că această condiție funcționează și pentru trecut, respectiv lipsa calității de director ar fi trebuit să funcționeze pe ultimii 5 ani și cum până la intrarea în vigoare a Legii nr. 441/2006 directorii puteau avea și calitatea de salariat, considerăm că s-a avut în vedere noțiunea largă de director, atât directorii cărora li s-au delegate funcții de conducere, potrivit art. 138 din Legea societăților comerciale, numiți directori neexecutivi, cât și directorii executivi;

Nu are și nu a avut în ultimii 5 ani calitatea de salariat al societății sau al unei societăți controlate. Altfel spus, administratorul independent nu poate să fie sau să fi fost nu numai într-o funcție de conducere, de decizie la nivelul societății pe care urmează să o administreze, ci în orice fel de funcție remunerate în baza unui contract individual de muncă. Aceeași interdicție există și în cazul în care un membru al familiei administratorului independent ar fi avut calitatea de salariat al societății sau al unei alte societăți controlate de acesta;

Să nu primească sau să nu fi primit de la societatea pe care urmează să o administreze el personal sau un membru al familiei sale remunerații sau orice fel de avantaje, altele decât cele corespunzătoare calității sale de administrator neexecutiv.

Este de observat, în ce privește această condiție, ca ea nu este limitată în timp. Practic, ceea ce legiuitorul cere administratorului independent este ca între aceasta și societatea pe care o administrează sau între acesta și societatea care controlează societatea administrată să nu fi existat practic, niciodată, niciun fel de relații contractuale care să presupună că, în schimbul prestațiilor efectuate, administratorul independent să fi avut o relație contractuală cu societatea, în cadrul unui raport cu titlu gratuit ce a funcționat în favoarea sa.

Să nu fie acționar semnificativ al societății;

Din conținutul legii – art. 1382 alin. (2) lit. d), rezultă că legiuitorul nu instituie o interdicție generală și absolută pentru acționari, de a deveni și administratori independenți, ci este avută în vedere numai în situația în care se deține un număr semnificativ de acțiuni. În tăcerea legii, se poate considera că prin acționar semnificativ se înțelege acel acționar care deține un număr de acțiuni suficient de mare pentru a putea determina decizia în cadrul adunărilor generale.

Aceeași interdicție funcționează și în cazul în care, este acționar un membru din familia administrator independent;

Să nu fi avut în ultimul an relații de afaceri cu societatea sau cu o societate controlată, dar numai în măsura în care astfel de relații ar fi de natură a afecta obiectivitatea acestui administrator în deciziile pe care urmează să le adopte. Se considera că pot exista astfel de relații de afaceri, atât în măsura în care însuși candidatul pentru funcția de administrator independent are, în mod personal, relații de afaceri cu societatea sau cu o altă societate controlată, cât și dacă relația de afaceri s-ar fi derulat între societate sau societatea controlată și o altă societate comercială în cadrul căreia cel ce este interesat de obținerea calității de administrator are calitatea de asociat, acționar, administrator, director sau salariat;

Să nu fi fost în ultimii 3 ani auditor financiar al societății sau al unei societăți controlate de acesta; aceeași interdicție funcționează și în cazul în care cel interesat a avut calitatea de asociat salariat al auditorului actual al societății sau a unei societăți controlate;

Să nu fi avut calitatea de director într-o altă societate în care un director al societății la care dorește să devină administrator independent are calitatea de administrator neexecutiv;

Să nu fi fost administrator neexecutiv al societății mai mult de 3 mandate – art. 138 alin. (2) lit. h) din Legea societăților comerciale.

Această ultimă dispoziție limitează, practic, numărul mandatelor unui administrator neexecutiv la trei.

3.2.4. Președintele consiliului de administrație

În conformitate cu art. 1401 din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație alege dintre membrii săi un președinte al consiliului. Evident, potrivit principiului simetriei, tot consiliul de administrație poate revoca oricând președintele ales, urmând să aleagă un alt membru în această funcție.

Este posibil ca președintele consiliului de administrație să fie numit și de către adunarea generală ordinară, odată cu numirea celorlalți membri ai consiliului de administrație, dacă prin actul constitutiv este prevăzută expres o astfel de opțiune. Într-o astfel de situație, revocarea președintelui numit nu mai este posibilă decât în baza hotărârii adunării generale ordinare.

Legea prevede și posibilitatea desemnării unui președinte de consiliu de administrație cu caracter temporar, care funcționează în măsura în care președintele de drept, din motive obiective, se afla în imposibilitatea de a-și exercita o perioadă de timp funcția – art. 1401 alin. (5) din Legea societăților comerciale. În acest caz, având în vedere caracterul obiectiv și temporar a cauzei ce determina înlocuirea, considerăm că desemnarea președintelui consiliului de administrație se poate realiza și numai de către consiliu.

De altfel, art. 1401 alin. (3) din legea sus-menționată stabilește că numai în cazul revocării se impune o simetrie a deciziilor, în sensul că cel ce a dispus numirea este singurul în drept să dispună și revocarea.

3.2.5. Comitetele consultative

Legea prevede posibilitatea constituirii în cadrul consiliului de administrație a unor grupuri de lucru, denumite comitete consultative, potrivit art.1402 alin. (1) și (2) din Legea societăților comerciale. Comitetele consultative sunt formate din membrii ai consiliului de administrație, legea stabilind că un astfel de comitet se poate constitui dacă este format din minimum 2 membri, dintre care cel puțin unul este administrator neexecutiv independent.

Activitatea acestor comitete consultative se concretizează în realizarea unor investigații, pregătirea și fundamentarea unor recomandări pentru consiliul de administrație în anumite domenii, cum ar fi: auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor și personalului sau nominalizarea pentru anumite funcții de conducere.

În cazul în care, la nivelul consiliului de administrație, se creează un comitet consultativ pentru audit, în structura acestuia nu pot fi cuprinși administratori executivi, deci trebuie să fie administratori neexecutivi (cei care decid, hotărăsc). Totodată, într-un astfel de comitet trebuie să se regăsească cel puțin un membru cu experiență în domeniul contabilității și al auditului financiar.

Legea impune în sarcina comitetelor consultative și obligația raportării perioadice a activității în fața consiliului de administrație.

3.2.6. Funcționarea consiliului de administrație

În conformitate cu art. 1411 din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație își desfășoară activitatea în ședințe periodice, care se întrunesc cel puțin o dată la 3 luni. Convocarea se realizează, de regulă, de către președintele consiliului, acesta fiind și cel care stabilește ordinea de zi a ședințelor și chiar le prezidează.

Mai pot solicita întrunirea consiliului de administrație, prin cerere motivată, cel puțin 2 administratori, precum și directorul general al societății. În măsura în care consiliul de administrație este convocat ca urmare a cererii motivate a unei alte persoane, și nu din oficiu de către președinte, solicitantul este îndreptățit să stabilească și ordinea de zi a ședinței. Într-o astfel de situație, președintele consiliului de administrație are obligația de a se supune ordinii de zi stabilite de directorul general al societății sau, după caz, de către administratorii care au convocat ședința.

De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 141 alin. (2) din Legea societăților comerciale, președintele consiliului de administrație este răspunzător de informarea corespunzătoare a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi, aspect care impune asigurarea documentației necesare pentru discutarea punctelor aflate pe ordinea de zi.

De altfel, aspectul esențial care rezultă din dispoziția cuprinsă în art. 141 alin. (3) teza finală, constă în faptul că, odată sesizat cu o cerere din partea a minimum 2 administratori, respectiv din partea directorului general al societății, președintele consiliului de administrație are obligația de a convoca ședința consiliului.

Este de observat, însă, că legea nu stabilește ce se întâmplă în cazul în care, deși legal sesizat, președintele consiliului de administrație nu convoacă ședința. Într-o asemenea situație, singură posibilitate pe care o au administratorii sau, după caz, directorul general, ar fi aceea a unei acțiuni în justiție care să aibă ca obiect obligația de “a face”, îndreptată împotriva președintelui consiliului de administrație.

În practică, o astfel de situație s-ar putea întâlni în cazul în care directorul general sau ceilalți membri ai consiliului de administrație solicită întrunirea consiliului în ședința extraordinară pentru revocarea din funcție a președintelui consiliului (evident, în cazul în care acesta a fost ales de către Consiliu și nu desemnat de către adunarea generală ordinară).

Convocarea la ședințele consiliului de administrație trebuie să cuprindă data, locul unde se va ține ședința și ordinea de zi. În măsura în care un anumit subiect nu este prevăzut în ordinea de zi, acesta poate fi pus în discuție, dar numai în măsura în care prezintă caracter de urgență, conform art. 141 alin (4) din Legea societăților comerciale.

Considerăm, de principiu, că nimic nu s-ar opune ca un aspect să fie discutat în ședința consiliului de administrație, chiar dacă nu a fost expres cuprins în ordinea de zi, în măsura în care toți administratorii sunt prezenți la ședința și sunt de acord să discute și acea problemă care nu figurează pe ordinea de zi.

De altfel, este de observant faptul că, în general, noua reglementare cu privire la administrarea societăților comerciale este mult mai flexibilă cu privire la funcționarea consiliului de administrație, aspectele concrete urmând a fi precizate fie în cuprinsul actului constitutiv, fie în acte interne (regulamente interne de funcționare) ale consiliului de administrație.

La ședințele consiliului de administrație pot fi convocați directorii, cenzorii sau, după caz, auditorii interni, în măsura în care se considera că prezența lor este necesară. Potrivit art. 1411 din Legea societăților comerciale, în măsura în care directorii, cenzorii sau, după caz, auditorii sunt convocați la ședințele consiliului de administrație, aceștia au obligația să participle; în cazul neparticipării, legea nu prevede în mod expres o sancțiune. Participarea acestora se realizează cu statut de observator, având în vedere faptul că aceștia nu au drept de vot, cu excepția situției în care directorii convocați la ședințele consiliului au, în același timp, și calitatea de administrator.

Discuțiile purtate în cadrul ședințelor consiliului de administrație se consemnează într-un proces-verbal care, conform art. 141 alin. (5) din Legea societăților comerciale, trebuie să cuprindă: numele participanților, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite pentru fiecare decizie și opiniile separate, semnarea acestuia de către președintele consiliului de administrație și de către cel puțin încă un administrator, fiind obligatorie.

3.2.7. Atribuțiile consiliului de administrație

În conformitate cu art. 142 alin. (1) din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație este cel care gestionează bunul mers al unei societăți, fiind chemat să îndeplinească acele acte necesare și utile realizării obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea comercială și care nu sunt de competenta exclusivă a adunării generale a acționarilor.

În vederea ducerii la bun sfârșit a misiunii pentru care se constituie și funcționează, consiliul de administrație poate delega o parte din atribuțiile sale către directorii societății, mandatați la rândul lor cu conducerea societății comerciale.

În consecință, se poate observa o transmitere a prerogativelor de conducere de la adunarea generală a acționarilor către consiliul de administrație și de la consiliul de administrație către directori. O astfel de transmitere nu poate fi calificată însă ca mandatare și submandatare, deoarece consiliul de administrație nu poate transmite către directori decât parte din propriile-i atribuții, nicidecum pe cele care i-au fost transmise de către adunarea generală a acționarilor.

Legiuitorul prevede în art. 142 alin. (2) din legea menționată, competențe exclusive ale consiliului de administrație, competențe care nu pot fi delegate către directori, respectiv:

Stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății;

Stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea planificării financiare. Menționăm faptul că aceste competente sunt, pe de o parte, competențe cu un grad înalt de generalitate, în special, în ce privește prima dintre ele, iar pe de altă parte, sunt corespunzătoare scopului efectiv pentru care funcționează consiliul de administrație;

Numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației acestora;

Supravegherea activității directorilor; aceste competențe au caracter exclusiv și nu pot fi delegate către directori, pentru că scopul lor este tocmai acela de a da substanța rolului pe care îl are consiliul de administrație. De altfel, dacă astfel de atribuții ar putea fi transmise, ar rezulta că, practice, directorii ar încheia un contract de mandat cu ei înșiși, odată lucrând în nume propriu și odată lucrând în numele administratorilor care le-au delegat competența;

Pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și aplicarea hotărârilor acestora;

Introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolventei societății, în condițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

Legea impune membrilor consiliului de administrație obligația de a-și exercita manadatul cu prudența și diligența unui bun administrator, lucru ce presupune ca în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul să fie în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate.

În ce privește noile criterii legale de apreciere a conduitei administratorilor în îndeplinirea funcției lor, acestea sunt menite să apere interesele societății și, implicit, ale acționarilor, dar și să-i apere pe administratori de răspundere dacă au acționat conform legii.

3.2.8. Delegarea conducerii societății către director și responsabilitățile/interdicțiile care intervin

Atribuțiile consiliului de administrație care nu au caracter exclusiv pot fi transmise de către acesta către unul sau mai mulți directori, în condițiile art. 143 și urm. din Legea societăților comerciale. În înțelesul legii, director al unei societăți pe acțiuni este numai acea persoană căreia i-au fost delegate de către consiliul de administrație atribuții de conducere a societății.

În aceste condiții, orice altă persoană care, potrivit postului, este denumită tot director (de exemplu, director tehnic, director economic etc.) nu are calitatea de director în înțelesul legii. De fapt, aceste persoane (cu funcții executive, fiind de fapt așa-numiții “funcționari ai societății”) execută deciziile consiliului de administrație sau ale directorilor cărora li s-au delegat de conducerea societății.

În cazul societăților ale căror situații anuale sunt supuse auditării, delegarea conducerii societății către directori este obligatorie. Pot avea calitatea de directori ai unei societăți pe acțiuni atât administratorii (membri ai consiliului de administrație), cât și persoane din afara consiliului de administrație.

Totodată, este important de evidențiat faptul că președintele consiliului de administrație poate fi numit și director general, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor s-a prevăzut acest lucru.

Cu referire la responsabilitatea directorilor, la modul de organizare a activității și revocarea lor, insistăm aici făcând unele precizări.

Directorii își desfășoară activitatea sub directa îndrumare și sub controlul consiliului de administrație. În aceste condiții, orice membru al consiliului de administrație este îndreptățit să solicite oricărui director informații și rapoarte cu privire la conducerea operativă a societății. Totodată, legea stabilește în sarcina directorilor o obligație de informare periodică a membrilor consiliului de administrație, cu privire la toate acțiunile realizate, precum și cu privire la acele activități ce urmează a fi desfășurate.

Practic, directorii sunt chemați să desfășoare toate acele activități ce țin de conducerea operativă a societății comerciale și care nu se regăsesc în competența exclusivă a consiliului de administrație sau a adunării generale, conform legii sau/și a actului constitutiv.

Pentru activitatea prestată, directorii beneficiază de o remunerație, a cărei valoarea este stabilită de consiliul de administrație, asimilată, conform art. 152 din Legea societăților comerciale, veniturilor din salarii impozitate potrivit legii și pentru care contribuțiile sociale se suportă așa cum acestea sunt prevăzute pentru salariați (contribuția pentru pensii, asigurări de sănătate, șomaj și risc pentru accidente și boli profesionale).

În consecință, parte din aceste contribuții vor fi suportate și de către societate, acesteia revenindu-i și obligația virării integrale a contribuțiilor (atât a celei datorate de director, cât și a celei datorate de societate) către bugetul statului.

Aducând în discuție obligația de neconcurență, arătăm că dacă în ce privește membrii consiliului de administrație, legea nu permite ca aceștia să aibă această calitate concomitent în mai mult de 5 consilii, în ce privește calitatea de director, acesta nu va putea avea o aceeași calitate, dar nici membru în directorat, consiliu de supraveghere sau consiliu de administrație, asociat, cenzor sau auditor la o societate concurentă.

Totodată, obligația de nonconcurență impune aceeași interdicție și pentru exercitarea aceleași activități sau a uneia concurente pe cont propriu sau al altei persoane.

Nerespectarea obligației de neconcurență, astfel cum aceasta este prevăzută în art. 15315 din Legea societăților comerciale are drept efect revocarea imediată a acelei persoane din calitatea de director, precum și, după caz, obligarea persoanei respective la acoperirea tuturor daunelor determinate de încălcarea obligației de neconcurenta.

3.2.9. Reprezentarea societății comerciale

În conformitate cu art. 1432 alin. (1) din Legea societăților comerciale, consiliul de administrație este cel care reprezintă o societate în raporturile cu terții, acesta având și prerogativa reprezentării societății comerciale în justiție.

Dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, Consiliul de administrație reprezintă societatea prin președintele său, însă nimic nu împiedică, însă, că reprezentarea să fie asigurată de mai mulți administratori, respectiv de președinte și alți administrator. O astfel de situație trebuie menționată în cuprinsul actului constitutiv.

Totodată, în actul constitutiv se va menționa dacă administratorii nominalizați să reprezinte societatea comercială în relațiile cu terții vor asigura reprezentarea împreună sau separat. Dacă, în conformitate cu actul constitutiv, aceștia pot acționa pentru societate separat, trebuie să fie stabilite limitele mandatului fiecăruia.

În schimb, dacă în actul constitutiv se precizează că administratorii care reprezintă societatea în relațiile cu terții sunt ținuți să lucreze împreună, fiecare act realizat în numele consiliului de administrație trebuie să exprime voința fiecăruia dintre administratorii mandatați să reprezinte societatea. În mod excepțional, legea le permite acestora să împuternicească pe unul dintre ei să încheie un anumit act juridic în numele și pentru societatea pe care o reprezintă. Conform art. 1432 alin. (3) din Legea societăților comerciale, pentru a se delega către o persoană atribuțiile de reprezentare, atunci când prin actul constitutiv s-a stabilit că mai mulți administratori reprezintă intersele societății în relațiile cu terții, urmând să încheie acte juridice în numele și pentru acea societate, este nevoie de acordul expres și unanim al tuturor celorlalți administratori împuterniciți conform actului constitutiv.

În cazul în care consiliul de administrație își deleagă atribuțiile către directori în condițiile legii, reprezentant al societății va fi întotdeauna directorul general al societății. Prin excepție, directorii nu pot fi mandatați să încheie un act cu propria lor persoană, odată în calitate de persoana fizică în nume propriu și imediat, în calitate de reprezentant al societății comerciale. În consecință, încheierea mandatului de reprezentare cu directorii este de competența exclusivă a consiliului de administrație.

Așadar, consiliul de administrație păstrează atribuția de reprezentare a societății în raporturile cu directorii.

Conform art. 1432 alin. (2) teza finală din Legea societăților comerciale, calitatea de reprezentanți ai societății recunoscute administratorilor, separat sau împreună, este opozabilă terților. Pentru o astfel de opozabilitate, însă, se impune ca terții să fie încunoștințați de calitatea deținută de administratori.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1432 alin. (5), consiliul de administrație are obligația de a inregsitra în registrul comerțului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea, cu mențiunea dacă acestea acționează împreună sau separat.

Totodată, pesoanele care prin semnătura lor angajează însăși societatea comercială vor depune la registrul comerțului specimene de semnătură.

3.2.10. Răspunderea administratorilor și a directorilor. Interese contrare intereselor societății

Răspunderea administratorilor și a directorilor intervine ori de câte ori aceștia nesocotesc obligațiile contractuale stabilite în contractul de administrare, de mandat sau de management (indiferent de denumire) încheiat cu societatea sau încalcă prevederile actului constitutiv. Legea nr. 31/1990 prevede în art. 1441 că orice administrator trebuie să-și execute mandatul cu prudență, diligență și loialitate. Prudența și diligența sunt specific unui “bun administrator”, criteriu care va fi avut în vedere la stabilirea culpei (vinovăției) în cazul răspunderii sale.

Astfel, se consideră că un membru al consiliului de administrație și-a executat mandatul cu prudență și diligență dacă la momentul adoptării unei decizii de afaceri este pe deplin îndreptățit să considere că a acționat în interesul societății. O asemenea obligație a membrilor consiliului de administrație este o obligație de diligență.

Art. 1441 alin. (3) din Legea societăților comerciale, definește decizia de afaceri ca fiind orice decizie cu privire la adoptarea sau neadoptarea unei măsuri legate de administrarea societății.

În ce privește obligația de loialitate asumată de membrii consiliului de administrație, aceasta se concretizează într-o obligație de rezultat, în interdicția impusă membrilor consiliului de a divulga informații confidențiale și secrete comerciale ale societății, la care au acces în calitatea lor de administratori.

Conținutul concret al acestor trei obligații principale se stabilește prin contractul de administrare care va prevedea, totodată, și durata unor asemenea obligații. Dacă în ce privește obligația de prudență și diligență în adoptarea deciziilor de afaceri, aceasta funcționează numai pe durata mandatului, obligația de confidențialitate, există și în afara acestuia, în acest sens, urmând a se face precizările corespunzătoare prin contractul de administrare, căruia i se aplică regulile mandatului (art. 72 din Legea societăților comerciale).

Totodată, în sarcina administratorilor se reține și obligația de supraveghere a directorilor și a celuilalt personal aflat în subordinea acestora. Astfel, în măsura în care societatea suferă un prejudiciu datorită faptelor directorilor sau ale personalului încadrat, prejudiciu ce nu ar fi intervenit dacă administratorii și-ar fi îndeplinit obligația de supraveghere în mod corespunzător, administratorii pot răspunde pentru acoperirea acestor prejudicii.

Deși legea nu distinge în mod expres, devine clar că, într-o astfel de situație, răspunderea administratorilor va fi subsidiară, cel principal urmărit fiind cel care, prin fapta sa, a produs direct prejudiciu în patrimoniul societății. Răspunderea administratorilor într-o astfel de situație are la bază însă și culpa proprie a administratorului, insuficient de vigilent, având în vedere faptul că, dacă ar fi asigurat supravegherea corespunzătoare a directorilor sau a personalului încadrat, un asemenea prejudiciu nu s-ar fi produs.

De altfel, la rândul lor, și directorilor le revine obligația de a sesiza consiliul de administrație cu privire la orice neregulă constatată, în caz contrar reținându-se și vinovăția directorilor, pentru aceeași lipsă de vigilență în executarea mandatului conferit de societate, pentru consiliul de administrație (art. 152 din Legea societăților comerciale).

În sfârșit, administratorii sunt solidari răspunzători atât pentru obligațiile ce revin mandatarului din contractul de mandat, cât și pentru obligațiile generale ce revin, conform legii societăților comerciale, oricărui administrator (de exemplu, obligațiile referitoare la ținerea registrelor sau cele legate de aportul la capitalul social). Mai mult decât atât, conform art. 1442 alin. (4) din Legea societăților comerciale, administratorii sunt ținuți în mod solidar nu numai între ei, dar și în raport cu predecesorii lor, în măsura în care au avut cunoștință de anumite nereguli săvârșite de predecesori, dar pe care nu le-au comunicat cenzorilor sau auditorilor interni și auditorului financiar.

Dacă iau cunoștință de nereguli, abateri și alte fapte păgubitoare săvârșite de predecesorii lor imediați, administratorii sunt datori să informeze cenzorii, auditorii interni și auditorul financiar, după caz. În situația nerespectării acestei obligații, administratorii vor răspunde solidar cu predecesorii față de societate.

Deciziile păgubitoare pentru societate, adoptate prin hotărâri ale consiliului de administrație se consideră a fi rezultatul votului în ședința consiliului. Cei care s-au împotrivit sunt exonerați de răspunderea pentru prejudiciile suferite de societate, numai dacă au cerut să se consemneze împotriva lor în registrul deciziilor consiliului de administrație și, totodată, au încunoștințat despre aceasta în scris cenzorii sau auditorii interni și auditorul financiar.

Răspunderea solidară dintre administratori nu operează dacă cel asupra căruia s-a acționat printr-o acțiune în răspundere solidară s-a opus în mod expres la adoptarea deciziei care a condus la prejudicierea societății. Opoziția administratorului cu privire la adoptarea unei decizii trebuie să se consemneze în registrul de decizii al consiliului de administrație și, totodată, dacă a încunoștințat în scris, cu privire la aceste decizii cenzorii sau pe auditorii interni și auditorul financiar.

În privința intereselor contrare intereselor societății, relevăm că în principiu, un administrator nu poate participa la adoptarea deciziilor în consiliul de administrație în măsura în care el personal sau membrii familiei sale (celălalt soț sau rudele și afinii până la gradul IV) au interese contrare societății. Dealtfel, aceeași interdicție este prevăzută atât pentru cenzori, cât și pentru auditori.

Față de aceste aspecte și tocmai pentru a nu există situații care să presupună încălcarea unor asemenea interdicții, administratorului îi revine obligația de a anunța despre existența unui “conflict de interese” pe ceilalți administratori, precum și pentru auditori sau cenzori, pentru a nu participa la nicio deliberare.

Cu toate acestea, art. 1443 alin. (3) din Legea societăților comerciale prevede pentru unele situații în care administratorului i se permite să participe la deliberarea și votarea unei decizii, dacă obiectul votului îl constituie:

Oferirea spre subscriere către un administrator sau către soțul administratorului, rudelor sau afinilor acestuia, de acțiuni sau obligațiuni ale societății;

Acordarea de către administrator, de soțul acestuia sau de o rudă sau afin până la gradul IV inclusiv, a unui împrumut pentru societate sau constituirea de garanții în favoarea societăților pe care o administrează.

3.2.11. Creditarea administratorilor de către societate și reglementarea actelor juridice încheiate între administrator și societate

Conform art. 1444 din Legea societăților comerciale, este interzisă creditarea administratorilor de către societate prin:

acordarea de împrumuturi administratorilor sau plata unor stimulente menite să încurajeze rezultatele bune obținute în cadrul operațiunilor de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări;

garantarea în tot sau în parte, în mod direct sau indirect, a împrumuturilor acordate administratorilor, concomitentă sau ulterior acordării împrumutului;

garantarea directă sau indirectă, în totalitate sau numai parțial, a executării către administrator a oricăror alte obligații personale ale acestuia față de terțe persoane;

dobândirea cu titlu oneros ori achitarea în totalitate sau numai parțial a unei creanțe, are ca obiect un împrumut acordat de o terță persoană administratorului ori o altă prestație persoanală a acestora. Interdicția creditării administratorului de către societate se extinde și asupra operațiunilor în care sunt interesați soțul sau soția, rudele sau afinii până la gradul IV inclusiv ai administratorului sau dacă operațiunea privește orice altă societate la care una dintre persoanele menționate deține o cotă de cel puțin 20% din valoarea capitalului social subscris.

Totuși, creditarea administratorilor este, prin excepție, posibilă dacă se aplică operațiunilor a căror valoare eligibilă este mai mică de 5.000 euro ori dacă reprezintă o activitate curentă a societății, iar clauzele nu sunt mai favorabile administratorului, soțului acestuia sau rudelor ori afinilor lui până la gradul al IV-lea inclusiv.

Cu referire la actele juridice încheiate între administrator și societate, arătăm că potrivit art. 150 din Legea societăților comerciale, administratorul are posibilitatea să înstrăineze sau să dobândească în nume propriu bunuri către sau de la societate, să efectueze operațiuni de leasing sau de închiriere cu bunurile societății, dar în limita unei valori a acestora ce nu poate fi mai mare de 10% din activele nete deținute de societate.

Dacă valoarea acestora este mai mare de 10%, trebuie să existe aprobarea dată de adunarea generală extraordinară. O asemenea limitare funcționează și raportată la aceleași operațiuni pe care le-ar realiza soțul administratorilor sau o rudă ori afin al acestuia până la gradul IV inclusiv.

3.3. Sistemul dualist

Sistemul dualist presupune coexistența și funcționarea a două entități, respectiv directoratul și consiliul de supraveghere (redare schematizată în Anexă).

Administrarea societății în sistem dualist este prevăzută în actul constitutiv al societății, care însă poate fi oricând modificat, prin hotărârea adunării generale a acționarilor, astfel încât o societate comercială organizată în sistem dualist să funcționeze mai departe în sistem unitar sau invers.

Conform art. 153 alin (3) din Legea societăților comerciale, reglementările referitoare la cenzori din cuprinsul Legii nr. 31/1990 nu sunt incidente și nu pot fi aplicate în cazul funcționării societății comerciale în sistem dualist.

3.3.1. Directoratul: noțiune, alcătuire, desemnare și revocare

Directoratul este organismul care asigură conducerea societății, îndeplinind acele atribuții și prerogative ce nu sunt în competența exclusivă a consiliului de supraveghere și/sau a adunării generale. Astfel, directoratul îndeplinește actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății.

Directoratul poate fi format din unul sau mai mulți membri; dacă este format dintr-un singur membru, acesta va purta denumirea de director unic (nu poate funcționa în cazul societăților comerciale ale căror situații anuale sunt supuse auditării; în cazul acestora, directoratul trebuie să fie format dintr-un număr de minimum 3 membri). În măsura în care directoratul este format din mai mulți directori, numărul acestora trebuie să fie impar.

Membrii directoratului sunt desemnați/revocați de către consiliul de supraveghere, acesta din urmă fiind și cel ce desemnează președintele directoratului. În situația în care intervine revocarea, membrii directoratului, chiar dacă nu se pot opune revocării, ca act unilateral al consiliului de supraveghere, totuși, în cazul revocării abuzive, vor fi îndreptățiți la daune interese.

În acest context, adăugăm că potrivit art. 1532 alin. (4) din Legea societăților comerciale, prin actul constitutiv al societății se poate prevedea posibilitatea revocării membrilor directoratului și de către adunarea generală a acționarilor.

Dacă, indiferent de motive, în cadrul directoratului se vacanteaza un post, consiliului de supraveghere îi revine obligația de a completa de îndată locul rămas vacant, prin desemnarea unui nou membru în directorat, care va funcționa până la expirarea duratei mandatului directoratului (durata rămasă). La fel ca și în cazul directorilor din sistemul unitar de administrare, și membrilor directoratului în sistemul dualist (aceștia reprezintă societatea în raporturile cu terțele persoane și în justiție) le revine obligația de neconcurență, nerespectarea acesteia conducând la revocarea acelui membru al directoratului și, după caz, la obligarea acestuia la acoperirea daunelor.

Numirea membrilor directoratului se înregistrează în registrul comerțului (odată cu depunerea specimenelor de semnătură) și se publică în Monitorul Oficial, însuși directoratul fiind cel ce solicita o asemenea înregistrare.

Totodată, se va menționa în registrul comerțului dacă membrii directoratului înțeleg să acționeze împreună sau separat.

3.3.2. Consiliul de supraveghere

Consiliul de supraveghere – format dintr-un număr minim de 3 membri și maxim de 11 membri – asigură controlul, verificarea activității desfășurate de societatea pe acțiuni, în acest sens, analizând informațiile primate și efectuând propriile investigații.

3.3.2.1. Numirea membrilor, număr, revocare

Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de către adunarea generală dintre candidații desemnați de membrii existenți ai consiliului de supraveghere sau, după caz, de acționari. Primii membri ai consiliului de supraveghere sunt numiți prin chiar actul constitutiv, potrivit art. 1536 alin. (1) din Legea societăților comerciale.

Pot fi membri ai Consiliului de supraveghere, în aceleași condiții ca și membrii consiliului de administrație, atât persoane fizice, cât și persoane juridice, caz în care acestea vor desemna o persoană fizică ce va asigura supravegherea efectivă prin intermediul consiliului. De asemenea, o persoană nu poate face parte decât din maxim 5 consilii de supraveghere, la fel ca și în cazul consiliului de administrație, cu excepția situației în care deține în societatea supravegheată, mai mult de o pătrime din capitalul social.

Consiliul de supraveghere este condus de un președinte, ales de consiliu dintre membrii săi; adunarea generală poate revoca oricând, pe oricare dintre membrii consiliului de supraveghere cu votul a cel puțin două treimi din numărul de voturi deținute de acționarii prezenți la ședință.

În măsura în care, din indiferent ce motive, intervine un loc vacant în cadrul consiliului de supraveghere, acesta va fi completat imediat, în baza numirii unui membru provizoriu de către consiliu, care va desfășura activitate, până la numirea efectivă a membrului consiliului de către adunarea generală, în prima sa ședința. Dacă în urma vacantării unui post din cadrul consiliului de supraveghere numărul de membri al acestuia scade sub limita minimă prevăzută de lege (respectiv sub 3) legea, respectiv art. 1537 alin. (2) din Legea societăților comerciale, impune convocarea, de îndată, a adunării generale pentru completarea corespunzătoare a numărului membrilor consiliului de supraveghere, astfel încât acesta să poată lucra în condițiile legii.

Convocarea adunării generale într-o astfel de situație trebuie asigurată de către directorat. Dacă directoratul nu-și îndeplinește obligația de convocare, orice persoană interesată se poate adresa instanței, solicitând desemnarea pe cale judecătorească a persoanei care urmează să asigure convocarea adunării generale ordinare pentru a hotărî completarea numărului mebrilor consiliului de supraveghere.

3.3.2.2. Incompatibilități. Condiții specifice. Drepturile și obligațiile membrilor consiliului de supraveghere

Potrivit art. 1538 alin. (1) din Legea societăților comerciale, membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului; totodată, membrii consiliului de supraveghere nu pot cumula această calitate cu cea de salariat.

Art. 1538 alin. (2) prevede condiții specific de profesionalism și independență, cerute membrilor directoratului, fără însă a dezvolta aceste concepet. În ce privește criteriul independenței, se apreciază că acesta poate fi evaluat raportat la condițiile impuse de lege unui administrator independent.

Altfel spus, membrii consiliului de supraveghere ar trebui să îndeplinească condițiile cerute de art. 138 pentru administratorul independent, însă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale pot fi stabilite și alte condiții de profesionalism sau chiar de confidențialitate.

3.3.2.3. Atribuțiile consiliului de supraveghere

Atribuțiile consiliului de supraveghere sunt prevăzute în art. 1539 din Legea societăților comerciale, fiind asemănătoare celor ale consiliului de administrație în cadrul sistemului unitar (numește și revocă membrii directoratului, raportează cel puțin o dată pe an direct adunării generale cu privire la activitatea de supraveghere asigurată de consiliu, exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat etc.).

Consiliul de supraveghere nu are atribuții de conducere, ci, așa după cum rezultă și din denumirea sa, doar de supraveghere și control. Deși, consiliului de administrație nu îi pot fi transferate atribuții de conducere a societății, totuși, în actul constitutiv se poate prevedea ca anumite categorii de operațiuni să fie efectuate de către directori numai cu acordul consiliului.

În situația în care consiliul nu-și dă acordul cu privire la o anumită operațiune, directoratul poate solicita adunării generale ordinare să-și exprime acordul.

Cvorumul necesar pentru exprimarea acordului de către adunarea generală ordinară este de trei pătrimi din numărul acționarilor prezenți, norma fiind cuprinsă în art. 1539 alin. (3) din Legea societăților comerciale, având caracter imperativ.

3.3.2.4. Comitete consultative și ședințele consiliului de supraveghere

Consiliul de supraveghere poate constitui diferite comitete consultative. Comitetele constituite de consiliul de supraveghere trebuie să fie formate din cel puțin 2 membri, din care un membru trebuie să fie independent (îndeplinind condițiile impuse pentru administratorul independent). Dacă se constituie un comitet de audit, acesta trebuie să conțină cel puțin un membru cu experiență relevantă în aplicarea principiilor contabile sau de audit.

Mai relevăm aici că, în toate cazurile, consiliul de supraveghere își desfășoară activitatea în ședințe convocate de către președintele consiliului, cel puțin o dată la 3 luni; de altfel, poate fi convocat oricând și la cererea motivată a cel puțin doi membri ai săi. Într-o astfel de situație, președintele consiliului trebuie să dea curs cererii primite, ședința de consiliu urmând a se derula în termen de maximum 15 zile de la momentul convocării.

Dacă, deși sesizat de doi membri ai consiliului, președintele consiliului nu realizează convocarea, membrii consiliului care o solicită sunt îndreptățiți să realizeze chiar ei înșiși convocarea și să stabilească ordinea de zi. La ședințele consiliului de supraveghere pot participa și membrii directoratului, dar fără drept de vot, iar odată convocați, aceștia au obligația de a se prezenta la ședințele consiliului.

3.3.3. Reprezentarea societății

Conform art. 153 alin. (2) din Legea societăților comerciale, de regulă, societatea este reprezentată de membrii directoratului care acționează împreună. Dacă membrii directoratului acționează împreună, aceștia pot desemna pe unul dintre ei, care să încheie anumite operațiuni și să asigure efectiva reprezentare față de terți. Dacă se urmărește desemnarea unuia dintre membrii directoratului, pentru asigurarea reprezentării față de terți, desemnarea acestuia este valabilă numai cu votul unanim al celorlalți membri ai directoratului. În relația cu directoratul, societatea va fi însă reprezentată, prin consiliul de supraveghere, așa cum în sistemul unitar reprezentarea este asigurată de directorul general, dar în relația cu directorul general, societatea este reprezentată de consiliul de administrație.

3.3.4. Durata mandatului membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere. Raport și informare

Durata mandatului membrilor directoratului este determinată prin actul constitutiv al societății, fără însă a putea depăși durata maximă, respectiv 4 ani. Membrii directoratului ca, de altfel, și membrii consiliului de supraveghere sunt reeligibili, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

Legea stabilește o incompatibilitate între calitatea de membru în directorat și membru în consiliul de supraveghere. Astfel, un director în cadrul directoratului specific sistemului dualist nu poate avea concomitent și calitatea de membru în consiliul de supraveghere, conform art. 1532 alin. (3) din Legea societăților comerciale.

Introducând în dezbatere problematica legată de raport și informare, arătăm că directoratul își desfășoară activitatea sub directa coordonare a consiliului de supraveghere. De aceea, legea stabilește în sarcina directoratului obligația de a raporta periodic consiliului de supraveghere activitatea operativă desfășurată, cel puțin o dată de 3 luni.

De asemenea, consiliul de supraveghere este îndreptățit ca, oricând, să ceară informație legată de activitatea operativă a societății, precum și orice informații pe care le consideră necesare pentru exercitarea atribuțiilor de control pe care le deține. De altfel, consiliul de supraveghere poate oricând să efectueze investigații și controale proprii.

Totodată, directoratul transmite consiliului de supraveghere situația financiară anuală, raportul anual, propuneri privind distribuirea profitului, precum și orice alte acte și documente pe care consiliul de supraveghere i le solicită, pentru a le pregăti în vederea prezentării în fața adunării generale a acționarilor.

Adunarea generală a acționarilor poate hotărî introducerea acțiunii în răspundere împotriva membrilor directoratului, în aceleași condiții ca în cazul introducerii acțiunii împotriva membrilor consiliului de administrație. În plus, conform art. 155 alin. (7) din Legea societăților comerciale, acțiunea impotriva membrilor directoratului poate fi exercitată și de către consiliul de supraveghere, în baza propriei sale decizii, cu votul a două treimi din numărul total de membri ai consiliului de supraveghere. Într-o astfel de situație, mandatul membrilor directoratului încetează de drept, consiliul de supraveghere urmând a-i înlocui, de îndată.

În ceea ce privește convocarea facultativă a adunării de către directorat, art. 117 alin. 1, stabilește de principiu posibilitatea directoratului de a convoca ori de câte ori este necesar. Directoratul poate convoca potrivit art. 1539 adunarea generală ordinară în vederea obținerii acordului acesteia pentru operațiuni ce se iau conform actului constitutiv cu acordul consiliului de supraveghere, iar acesta din urmă nu își dă acordul.

Așadar, pentru a fi în această ipoteză se cer întrunite 2 condiții: să fie stabilit prin actul constitutiv că acea operațiune se efectuează doar cu acordul consiliului de supraveghere (de principiu, consiliului de supraveghere nu-i pot fi transferate atribuții de conducere a societății) și consiliul de supraveghere să nu-și dea acordul cu privire la efectuarea acestei operațiuni.

Chiar dacă textul nu prevede expres cine convoacă adunarea generală ordinară, această posibilitate o are directoratul, de moment ce s-a statuat că “directoratul poate cere acordul adunării”.

Prin excepție de la prevederile art. 112, hotărârea adunării generale cu privire la un asemenea acord este luată cu o majoritate de 3/4 din numărul voturilor acționarilor prezenți, neputându-se stabili o altă majoritate și nici stipula alte condiții.

Analiza textului relevă o anumită contradicție, ca rezultat al încercării de a se corela ceea ce se votează (o operațiune curentă, care deci ar fi de competența AGA ordinară) cu dispoziția ce limitează (din actul constitutiv care ar impune o AGA extraordinară), astfel că s-a prevăzut convocarea AGA extraordinară, dar nu s-a prevăzut un minimum de prezență, ci doar de cvorum, însă un prag superior. Soluția, pe de o parte, se bazează pe un sofism, adică deși prin actul constitutiv s-a prevăzut că acea operațiune se face cu acordul consiliului de supraveghere, astfel că modificarea actului constitutiv se face doar de către AGA extraordinară, totuși atribuția este dată în competența AGA ordinară; pe de altă parte prin a nu prevedea un prag minim de prezență, ci doar un cvorum ridicat, nu s-a rezolvat problema asigurării unui vot elocvent, dacă avem în vedere că o astfel de adunare poate avea ca unic punct pe ordinea de zi obținerea unui astfel de acord.

Luând în considerare principiul simetriei juridice, se poate reține că dacă la momentul adoptării actului constitutiv s-a prevăzut că anumite operațiuni să fie luate cu acordul consiliului de supraveghere, numai printr-o adunare corespunzătoare și în condițiile de cvorum ale AGA extraordinară se poate hotărî modificarea. De astfel, printre atribuțiile AGA extraordinară art. 113 alin. 1 lit. m) prevede “oricare altă modificare a actului constitutiv…”.

Observăm că este exclusă apariția unui conflict de atribuții între consiliul de supraveghere și adunarea generală, tocmai acea atribuție fiind stabilită ca atare tot de adunarea generală, dar printr-o dispoziție din actul constitutiv.

Abordând și cazurile obligatorii de convocare a adunării generale de către administratori, directorat sau consiliul de supraveghere, relevăm că în anumite cazuri, legea prevede convocarea obligatorie. Oricum, consiliul de supraveghere are o obligație generală de convocare a adunării generale potrivit art. 1539 în cazuri excepționale și când interesul societății impune o astfel de adunare.

Așadar, în aceste situații – redate mai jos, spre exemplificare – convocarea nu mai este la latitudinea administratorilor, ci are ca izvor chiar legea:

art. 1372: în caz de vacanță a unuia sau mai multor posturi de administrator, consiliul de administrație procedează la numirea unor administratori provizorii, iar dacă această situație determină scăderea numărului administratorilor sub minimumul legal, administratorii rămași convoacă de îndată adunarea generală ordinară a acționarilor pentru a completa numărul de membri ai consiliului de administrație;

consiliul de administrație, respectiv directoratul are obligația să convoace adunarea generală a acționarilor care, în condițiile de cvorum pentru AGA extraordinară (art. 115) va aproba încheierea de consiliul de administrație sau director a actelor juridice prin care urmează a se dobândi bunuri, sau să se înstrăineze, închirieze, schimbe ori să se constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic;

potrivit art. 15324 în cazul în care consiliul de administrație, respectiv directoratul, constată că, activul net al societății, determinat de diferență între totalul activelor și totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie demolată. Prin actul constitutiv se poate stabili ca adunarea generală extraordinară să fie convocată chiar și în cazul unei diminuări a activului net mai puțin semnificativă decât cea stabilită de art. 15324 alin. 1, stabilindu-se acest minim al activului net prin raportare la capitalul social subscris;

de asemenea, consiliul de administrație, respectiv consiliul de supraveghere, potrivit art. 164 alin. 3 sunt obligate să convoace adunarea generală în situația primirii unui raport din partea auditorilor interni care, la reclamația acționarilor ce reprezintă, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social, constată în urma verificărilor că faptele reclamate se confirmă;

în caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau renunțare la mandat astfel că nu mai rămâne în funcție niciun cenzor, administratorii, conform art. 162 alin. 3, vor convoca de urgență adunarea generală, care va proceda la numirea altor cenzori.

3.4. Dispoziții comune pentru sistemul unitar și sistemul dualist de administrare a societății pe acțiuni

Dispozițiile legale din Legea nr. 31/1990 (art. 15312-1551) aplicabile ambelor sisteme de administrare a societății pe acțiuni au în vedere următoarele aspecte: durata mandatului administratorului (în sistemul unitar), respectiv al membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere (în sistemul dualist); valabilitatea numirii; persoanele care pot fi numite în calitatea de directori, membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere; obligația de neconcurență; numărul maxim de mandate; numirea în funcție; obligația de informare; remunerațiile; adoptarea deciziilor; acțiunea pentru tragerea la răspundere a administratorilor, membrii directoratului etc.

3.4.1. Durata mandatului

În legătură cu durata mandatului administratorilor, a membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere, aceasta se stabilește prin actul constitutiv, dar nu poate depăși 4 ani, cu posibilitatea realegerii persoanelor respective, pentru unul sau mai multe mandate. Important este ca în actul constitutiv să existe o prevedere expresă cu privire la faptul că administratorii, membrii directoratului, membrii consiliului de supraveghere sunt reeligibili.

Deși durata mandatului acestora este de 4 ani, totuși, pentru primii membri ai consiliului de administrație și ai consiliului de supraveghere durată nu poate depăși 2 ani.

O dispoziție deosebit de importantă în argumentarea temeiului contractual al raporturilor juridice dintre societate și administratori, membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere este prevăzută în art. 153 alin. (3) din Legea societăților comerciale. Astfel, pentru numirea persoanelor care administrează și conduc societatea să fie valabilă, este necesar să existe acceptarea, în mod expres, a mandatului de către acesta.

Totodată, ca măsură de garanție pentru eventualele pagube cauzate societatii, persoanele desemnate în funcțiile respective trebuie să fie asigurate pentru răspundere profesională.

3.4.2. Persoanele care pot fi numite în funcția de administrator

Referitor la persoanele care pot îndeplini mandatul, din Legea societăților comerciale – art.15313 alin.(1) – atrage atenția calitatea de director, în sistemul unitar, respectiv membrii directoratului, în sistemul dualist și membrii în consiliul de administrație sau în consiliul de supraveghere.

Astfel, în privința directorilor și membrilor directoratului, aceștia nu pot fi decât persoane fizice. În schimb, în componența consiliului de administrație și al consiliului de supraveghere poate să existe și o persoană juridica care este obligată să-și desemneze un reprezentant persoana fizică care, de fapt, să exercite atribuțiile ce revin consiliului de administrație, respectiv consiliului de supraveghere.

Reprezentantul-persoană fizică al persoanei juridice respective are aceleași drepturi și obligații ca si orice altă persoană fizică care este membru în structurile respective.

În cazul răspunderii pentru fapte prejudiciabile societății, persoana fizică răspunde în solidar cu persoana juridică care a desemnat-o în organele de administrare ale societății.

3.4.3. Obligațiile administratorului

Printre obligațiile prevazute în mod expres de legiuitor, obligații care apartin persoanelor desemnate în structurile de administrare ale societății sunt: obligația de neconcurență – prevăzută de art. 153; obligația de informare, obligația de a convoca adunările generale ale acționarilor și de a participa la aceste adunări.

Obligația de neconcurență vizează în mod expres cazurile când persoanele desemnate ca directori sau membrii directoratului îndeplinesc această calitate sau sunt membri ai consiliului de administrație/consiliului de supraveghere sau sunt cenzori sau, după caz, auditori interni sau asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente ori desfașoară în nume propriu activități identice cu cele ale societății. În aceste situații, persoanele respective trebuie sa aibă acordul (autorizarea) consiliului de administrație, respectiv al consiliului de supraveghere.

Obligația de informare este prealabilă obligației de neconcurență și cu privire la numărul maxim de mandate.

3.4.4. Numărul maxim de mandate și remunerațiile administratorilor

În legatură cu numărul maxim de mandate, legiuitorul prevede – în art. 15316 din Legea societăților comerciale – atât regula, cât și excepția de la aceasta. De regulă, o persoană fizică poate să exercite în același timp cel mult 5 mandate de administrator și/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăți pe acțiuni care au sediul în România. Regula se aplică și pentru persoana fizică reprezentantă a persoanei juridice desemnată ca administrator ori membru al consiliului de supraveghere.

Sancțiunea care se aplică pentru nerespectarea dispoziției de incompatibilitate prevăzută de legiuitor este revocarea din funcție dacă nu demisionează în termen de o lună de la data apariției situației (deține mai mult de 5 mandate concomitent). Totodată, administratorul aflat într-o asemenea situație va fi obligat la restituirea remunerației și a altor beneficii primite de la societatea în care a exercitat acest mandat.

Excepția prevăzută de legiuitor privește situația când persoana fizică aleasă în consiliul de administrație sau în consiliul de supraveghere este proprietară a cel puțin o pătrime din totalul acțiunilor societății sau este membră în consiliul de administrație sau în consiliul de supraveghere al unei societăți pe acțiuni care deține pătrimea respectivă.

Sub aspectul remunerației cuvenite membrilor consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere, aceasta este stabilită prin actul constitutiv sau, ulterior, prin hotărârea adunării generale a acționarilor. De altfel, prin actul constitutiv se vor stabili limitele generale ale tuturor renumerațiilor.

Remunerația suplimentară a membrilor consiliului de administrație pentru realizarea unor activități (funcții) specifice în cadrul entității respective, precum și remunerația directorilor sau, după caz, a membrilor directoratului se stabilește de către consiliul de administrație sau de către consiliul de supraveghere.

3.4.5. Adoptarea deciziilor și modalitatea anulării deciziilor organelor colective de administrare

Ședințele consiliului de administrație, ale directoratului sau ale consiliului de supraveghere se consideră legal constituite dacă la acestea participă cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărui organ de administrare potrivit art. 15320 alin. (1) din Legea societăților comerciale. Un asemenea cvorum nu este stabilit în mod imperativ, fiind posilib ca prin actul constitutiv să se prevadă altfel.

Participarea la ședințele acestor organisme se poate realiza direct sau prin reprezentant, iar reprezentarea nu poate fi asigurată decât prin intermediul unui alt membru al organismului respectiv (o persoană nu poate reprezenta decât o singură persoană și nu mai multe).

Deciziile directoratului, consiliului de supraveghere, respectiv ale consiliului de administrație, se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți, cu excepta deciziei cu privire la numirea sau revocarea președintelui consiliului său al directoratului, care se adoptă cu votul majorității tuturor membrilor acestor organisme. Regulile referitoare la modul de adoptare a deciziilr au, la rândul lor, caracter dispozitiv. În consecință, prin actul constitutiv se poate deroga de la dispozițiile privitoare la cvorum și la majoritatea voturilor.

Art. 15321 din Legea societăților comerciale permite și exprimarea votului prin corespondeță, în cazul directoratului și al consiliului de administrație. O astfel de soluție are caracter excepțional și poate interveni atunci când se impune adoptarea de urgență a unei decizii, astfel nemaifiind posibilă întrunirea efectivă a membrilor consiliului de administrație sau, după caz, a directoratului. Decizia ca atare poate fi luată în măsura în care se realizează unanimitatea voturilor între membrii organismului respectiv.

Dacă în cadrul ședințelor consiliului de administrație sau, după caz, a directoratului, se discută situații financiare sau referitor la capitalul autorizat, legea interzice în mod expres desfășurarea ședințelor în baza corespondenței scrise a membrilor, fără o întâlnire a acestora.

Se impune a face distincție între situația în care ședințele se derulează prin corespondență și ședințele care se derulează la distanță, prin mijloace de comunicare. În cazul celei de-a două ipoteze, practiv, se aplică regulile de la ședințele care se desfășoară în mod normal, cu membrii consiliilor și ale directoratului de față. În prima ipoteză, în schimb, decizia se ia ca urmare a schimbului de corespondeță.

Oricum, este de menționat că votul prin corespondență este posibil, dar numai în mod excepțional și dacă este expres prevăzută o asemenea posibilitate prin actul constitutiv al societății.

În caz de paritate a voturilor, votul decisiv aparține președintelui organismului în cauză, dacă actul constitutiv al societății nu prevede altfel. În cazul în care președintele organismului nu poate participa la vot, pentru ședința respectivă, ceilalți membri vor alege un președinte de ședință, votul devenind hotărâtor.

Dacă prin actul constitutiv nu se permite ca votul decisiv să-l aibă președintele consiliului de supraveghere, al consiliului de administrație și, respectiv, al directoratului, iar în urma votării există paritate de voturi, propunerea respectivă va fi considerată respinsă.

Anularea deciziilor organelor colective de administrare trebuie să țină seama de mai multe restircții normative. Legea nr. 31/1990 nu conține o dispoziție prin care să prevadă, în mod expres, anularea deciziilor consiliului de administrație, directorilor, directoratului, consiliului de supraveghere. Însă, dat fiind faptul că aceste decizii sunt controlate de adunarea generală a acționarilor, dacă sunt emise de către consiliul de administrație sau de consiliul de supraveghere, după cum deciziile directorilor sau ale membrilor directoratului sunt controlate de consiliul de administrație, respectiv consiliul de supraveghere, în doctrină s-a susținut că acestea nu pot fi atacate, pe calea unei acțiuni în justiție.

Cu toate acestea, art. 132 din Legea societăților comerciale, precum și art. 216 alin. (1) din Noul Cod Civil prevăd posibilitatea atacării în instanță cu acțiune în nulitate adsolută sau relativă a hotărârilor și deciziilor contrare legii. Totuși, numai hotărârile adunărilor generale ale acționarilor pot fi atacate în instanță iar, în mod excepțional, și deciziile consiliului de administrație emise în exercitarea delegării de atribuții.

3.4.6. Unele discuții pe marginea actelor juridice încheiate în numele și în contul societății

Norma legală, respectiv art. 15322 din Legea societăților comerciale, stabilește o limitare a mandatului consiliului de administrație, respectiv a directoratului. Astfel, în măsura în care se încheie acte în numele societății prin care se dobândesc sau înstrăinează bunuri, se închiriază, se schimbă sau se constituie în garanție bunuri din patrimoniul societății, operațiuni sau bunuri care au o valoare ce depășește jumătate din valoarea contabilă activelor societății la data încheierii actului juridic, trebuie să existe aprobarea adunării generale a acționarilor.

Relativ la aceast aspect, apreciem că se impune o trecere în revistă a dispozițiilor legale, respectiv a articolului 15322 raportat la articolul 111 alin. (2) lit. f) și articolul 113 lit. d). Una dintre atribuțiile AGA ordinară este de a hotărî gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății – conform art. 111 alin.2 lit. f din Legea societăților comerciale. Totodată, potrivit art. 113 lit. d) adunarea generală extraordinară hotărăște înființarea sau desființarea unor sedii secundare (agenții, sucursale, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridica, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel).

Pe de altă parte, potrivit art. 15322 consiliul de administrație, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acționarilor, dată în condițiile art. 115.

În acest context facem trimitere la faptul că în doctrină s-a considerat că se pot distinge mai multe situații:

– situații în care este necesară numai aprobarea adunării generale ordinare – când obiectul închirierii îl formează o unitate a societății comerciale a cărei valoare nu depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății

– situații în care este necesară numai decizia adunării generale extraordinare – când obiectul închirierii îl formează un bun al societății care nu reprezintă o unitate distinctă a societății comerciale și care depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății

– situații în care cel puțin aparent este necesară convocarea și decizia ambelor adunări generale ale acționarilor.

Autorul citat, cu privire la ultima situație enunțată, opinează că este nepractică și optează pentru obligativitatea hotărârii adunării generale extraordinare având în vedere condițiile de cvorum și valabilitate a deliberărilor adunării generale extraordinare care sunt superioare celei ordinare.

Urmărind zona de interferență a celor trei texte de lege, se remarcă aplicabilitatea art. 153(22) care, referindu-se la bunuri în general, nu intră într-o zonă de conflict cu celelalte două articole, care se referă explicit la unități ale societății sau sedii secundare. Așadar, ori de câte ori valoarea bunurilor depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății, actul juridic nu se poate încheia valabil decât cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor.

Prin acest text de lege s-a stabilit o limită în interiorul căreia consiliul de administrație, respectiv directoratul să poată să-și exercite mandatul, dar și o limită pentru protecția acționarilor de eventualele abuzuri.

Un alt aspect important este cel legat de enumerarea actelor juridice, respectiv dacă această enumerare este exempli gratia sau, pentru a fi necesară hotărârea adunării generale extraordinare, trebuie să ne situăm în prezența unuia din acele acte. Lectura atentă a textului normativ ne arată că acesta se referă la acte juridice prin care să dobândească bunuri pentru societate sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății.

Plecând de la finalitatea dispoziției legale, enumerarea ne apare cu titlu exemplificativ, legiuitorul dorind să limiteze la o anumită valoare dreptul de dispoziție al administratorilor, indiferent de natura juridică a contractului. Chiar enumerarea reflectă această intenție, întrucât se menționează pe lângă acte juridice care intră în sfera strictă a actelor de dispoziție, cum este vânzarea-cumpărarea, schimbul, acte juridice care se circumscriu noțiunii de acte de administrare din dreptul civil.

Deci, incluzând și astfel de acte juridice, legiuitorul a luat în considerare necesitatea ca limitarea puterilor, respectiv protecția acționarilor să fie reală, odată ce chiar printr-o simplă închiriere sau constituirea unei garanții se poate afecta activitatea societății.

Cele redate aici pot fi apreciate ca fiind congruente, dacă se are în vedere că în activitatea comercială se încheie multe contracte nenumite, astfel încât nu se justifică o eventuală excludere din sfera de aplicare a art. 15322 astfel de acte juridice care au aceeași finalitate: alinierea directă sau indirectă a unor bunuri a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății.

Cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 15322 relevăm că este valabilă hotărârea adunării extraordinare prin care se dă posibilitatea de a încheia de către consiliul de administrație, respectiv directorat, orice act juridic, chiar dacă cu depășirea plafonului stabilit de art. 15322, aceste dispoziții având un caracter imperativ. De asemenea, în eventualitatea în care ar fi mai multe acte care cad sub incidența acestui text de lege, cum ar fi de exemplu și închirierea unor bunuri, dar și constituirea unei garanții, este necesară aprobarea pentru fiecare act în parte, numai astfel adunarea extraordinară putând aprecia oportunitatea încheierii actelor juridice.

De reținut este faptul că nu este suficient ca adunarea generală să dea aprobare de principiu privitor la anumite bunuri, fără referire la actul juridic ce urmează a fi încheiat, fiind necesar să fie aprobată încheierea unui anumit act juridic cu discutarea tuturor condițiilor de valabilitate. În caz contrar, valoarea proteguitoare a art. 15322 ar deveni discutabilă.

În privința sancțiunii ce planează asupra actului juridic încheiat cu nerespectarea art. 15322, în doctrină au fost formulate două opinii: unii autori consideră că sancțiunea ar fi nulitatea absolută, indiferent dacă terțul contractant a cunoscut sau nu lipsa hotărârii adunării extraordinare, dispoziția legală fiind imperativă sau nulitatea relativă care poate fi invocată de acționari, iar alți autori, dimpotrivă, consideră că nulitatea absolută intervine doar în situația în care terțul contractant cunoștea lipsa hotărârii adunarii extraordinare, considerând nejustificat a impune comercianților obligația să solicite dovada aprobării adunării sau dovada că respectivele bunuri reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea totală a activelor societății.

O astfel de obligație subzistă pentru orice bunuri, textul de lege nevizând sfera bunurilor, de exemplu, la bunuri imobile, astfel că un comerciant ar avea obligația respectivă chiar și pentru încheierea actelor curente în exercitarea comerțului său obișnuit.

A doua opinie pare mai bine fundamentată, dacă avem în vedere care interese a dorit legiuitorul să le protejeze prin intituirea limitărilor de la art. 15322, adică cele privind pe societate și pe acționari sau pe terții contractanți.

Dacă se viza instituirea unei norme aplicabile și terților, legiuitorul ar fi stabilit o normă generală care să pivoteze pe raportul societate-terți; însă observăm că dispoziția în cauză vizează exclusiv limitele puterilor administratorilor, adică raportul dintre aceștia și societate. În aceste condiții, interesul protejat este în mod direct cel al societății, iar indirect – al acționarilor; când s-a spus că această normă este imperativă s-a referire la faptul că acționarii nu pot să mărească plafonul stabilit la art. 15322.

Adăugând câteva aspecte privitoare la aplicabilitatea art. 111 lit. f) prin raportare la art. 113 lit. d), facem referire la semnificația conceptului de ”unitate a societății”. Pe de o parte, se poate spune că avem de-a face cu o structură organizatorică în cadrul societății comerciale, care se caracterizează printr-un anumit grad de autonomie operațională și financiară – viziunea managerială, care nu ridică probleme. Pe de altă parte, raportându-ne la accepțiunea de imobil în care societatea desfășoară o activitate comercială, aduce unele complicații, întrucât folosirea termenului de “gajare” devine improprie.

Cu privire la operațiunea de “desființare” există o suprapunere aparentă de text normativ, astfel că în cazul încheierii altor acte juridice, cum ar fi, spre exemplu gajarea sau închirierea unei unități, competența revine adunării ordinare, cu excepția cazului în care valoarea bunurilor acelei unități nu depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății, când comptența revine adunării extraordinare în baza art. 15322. Caracterul de aparență al suprapunerii textelor de lege analizate, se explică prin faptul că devine obligatorie adunarea ordinară – în baza art. 15322 – ținând cont de criteriul valorii. Adunarea extraordinară este competentă doar când se dorește înființarea sau desființarea unor sedii secundare.

În cazul în care se urmărește desființarea unei unități a cărei valoare nu depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății, apare problema dacă revine competența adunării ordinare în baza art. 11 lit. f), fiind o unitate care nu are regimul sediului secundar sau competența revine adunării extraordinare ținând cont că art. 113 lit. d) se referă și la “alte unități fără personalitate juridică”.

Evident, în varianta în care unitatea respectivă are regim de sediu secundar, competența revine adunării extraordinare, nesuportând alte discuții. Însă, art. 113 lit. d) în partea finală prevede că această atribuție revine adunării extraordinare, cu excepția cazul în care prin actul constitutiv se prevede astfel.

În acest context, ceea ce este de remarcat este faptul că specialiștii consacrați ai domeniului au propus deja ca această atribuție a adunării extraordinare să revină numai consiliului de administrație/administratorului care să decidă asupra înființării sau desființării unei unități a societății, indiferent dacă are regimul de sediu secundar sau nu, spre a se lămuri și contradicția parțială a acelor două texte de lege, respectiv art. 111 lit. f) și art. 113 lit. d).

3.4.7. Obligații complementare ale administratorilor societăților pe acțiuni

Introducem în această categorie o primă obligație care se referă la participarea la adunările generale ale acționarilor. Aceasta este prevăzută în art. 15323 din Legea societăților comerciale, potrivit căruia “Directorii și membrii consiliului de administrație, respectiv membrii directoratului și cei ai consiliului de supraveghere sunt obligați să participe la adunările generale ale acționarilor”.

O obligație importantă este și cea care constă în depunerea și publicitatea situațiilor financiare anuale, obligație prezentă în art. 185 din aceeași lege și în Legea nr. 82/1991 a contabilității.

O altă obligație este de a convoca adunarea generală a acționarilor, în cazul diminuării activului net la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, obligație prevăzută în art. 15324 din Legea societăților comerciale. Astfel, în situația în care consiliul de administrație sau, după caz, directoratul, constată că activul net al societății a scăzut la mai puțin de jumătate din cel inițial subscris are obligația să convoace de îndată adunarea generală extraordinară a acționarilor.

Adunarea generală extraordinară are două posibilități: fie hotărăște dizolvarea societății comerciale, ca urmare a pierderilor suferite, fie dacă nu se adoptă hotărârea privind dizolvarea, va horâri diminuarea capitalului, corespunzător cel puțin cu valoarea pierderilor ce nu au putut fi acoprtite nici din rezervele societății folosite în acest scop. Pentru adoptarea unei hotărâri, directoratul sau, după caz, consiliul de administrație va prezenta adunării generale extraordinare un raport cu privire la situația patrimonială a societății, raport ce va cuprinde și operațiunile cenzorior, respectiv a auditorilor financiari, cu privire la aceste aspecte. Raportul trebuie depus cu cel puțin o săptămână anterior momentului derulării ședinței adunării generale extraordinare, astfel încât orice persoană interesată să aibă posibilitatea de a-l analiza.

În cazul în care ulterior depunerii raportului intervin alte situații sau fapte relevante pentru situația discutată în cadrul adunării generale extraordinare, consiliul de administrație sau, după caz, directoratul, au obligația de a le înfățișa celor prezenți la ședință, pentru că aceștia să adopte cea mai bună hotărâre în cunoștință de cauză.

Dacă nici la prima și nici la a doua convocare a adunării generale extraordinare nu poate fi întrunită, dizolvarea societății poate fi cerută în instanță, de către orice persoană interesată. Instanța va acorda în orice situație un termen de 6 luni pentru regularizarea problemei, neavând posibilitatea să pronunțe dizolvarea societății dacă se constată că, în termenul respectiv, societatea și-a reconstituit activul net, astfel încât, pierderile nu mai depășesc jumătate din capitalul social.

Cap. 4. Unele aspecte de drept comparat privind administrarea societăților comerciale pe acțiuni

”Sistemul tradițional reprezintă prima formă de organizare a administratorilor în societățile pe acțiuni din Europa. Titlul III, secțiunea 2 din Regulamentul nr. 2157/2001 reglementează sistemul clasic francez, care a fost preluat și de legislația română. Structura organizatorică a societății pe acțiuni, în temeiul sistemului tradițional, este formată din adunarea generală a acționarilor, consiliul de administrație, comitetul de direcție (facultativ) și directori. Componența consiliului de administrație variazăde la un stat la altul, astfel încât membrii pot fi acționarii, reprezentanții salariaților sau chiar terțe persoane.”

St. D. Cărpenaru, Drept comercial român,

Editura All, București, 1998

4.1. Administrarea societăților comerciale pe acțiuni în statele cu drept comercial latin, cu referire la sistemul francez

Principalul izvor de drept comercial francez îl reprezintă Legea societăților comerciale nr. 66-537 din 24 iulie 1966 (în vigoare de la 1 aprilie 1967), care reglementează constituirea și funcționarea societăților comerciale.

Ulterior, această lege a fost modificată de mai multe ori; de pildă, prin Legea nr. 94-1 din 3 ianuarie 1994 a fost instituită societatea pe acțiuni simplificată, ca apoi, prin Decretul nr. 88-56 din 19 ianuarie 1998, să se reglementeze unele acțiuni în responsabilitate împotriva conducătorilor societății exercitate de către acționari.

Mai recent, adoptarea Legii ”Nouvelles regulations économique” (15 mai 2001) vizează în principal asigurarea unei mai mari transparențe în societate, dezvoltarea dreptului la informare a acționarilor sau asociaților și a salariaților. Cu scopul reparării anumitor erori de codificare, se adoptă Legea ”Murcef” (Legea 2001-1168/11 decembrie 2001), iar pentru completarea și clarificarea dispozițiilor Legii ”Nouvelles regulations économique”, se adoptă Legea ”Huillon” (Legea 2002-1303/29 octombrie 2002).

În ceea ce privește gestionarea societăților pe acțiuni în Franța,,,,, există două modalități de administrare. În sistemul tradițional de tip monist, societatea este administrată de un consiliu de administrație, ales dintre acționari, care desemnează un președinte, însărcinat cu conducerea societății și eventual, unul sau doi directori generali.

În sistemul bipolar, de tip ”dualist”, societatea este administrată de o direcțiune, compusă din persoane fizice, acționari sau nu, având ca atribuții administrarea și conducerea societății și un Consiliu de supraveghere, format din persoane fizice sau juridice, în mod obligatoriu acționari, având ca atribuții numirea organelor de conducere și controlul gestiunii.

4.1.1. Forma tradițională a administrării societăților pe acțiuni franceze

În sistemul clasic, societatea este administrată de un Consiliu de administrație, alcătuit din administratori (cel puțin 3 membri și cel mult 24, în cadrul acestor limite, numărul fiind liber determinat în statut) și un președinte.

Adminstratorii trebuie să posede un anumit număr de acțiuni, fără a fi însă obligați să le afecteze garantării actelor de gestiune pe care le vor întreprinde. Dacă administratorul încetează să mai fie proprietarul numărului de acțiuni cerut, este obligat să demisioneze din oficiu, dacă nu și-a regularizat situația în termen de 3 luni; doar în caz de deces sau demisie, Consiliul de adminstratie, între două adunări generale, poate să aleagă cu titlu provizoriu un nou administrator a cărui nominalizare va trebui aprobată de adunare.

Procedura cooptării este obligatorie în cazul în care numărul administratorilor este inferior minimului prevăzut de statut, dar fără a fi inferior minimul legal. În acest caz, Consiliul este obligat să completeze efectivul în termen de 3 luni, începând cu ziua în care s-a produs eliberarea locului.

În societățile franceze, funcționează și instituția administratorului delegat, funcția acestuia fiind una temporară, numai pentru situația în care administratorul de drept nu-și poate exercita atribuțiile, astfel încât acesta are rolul unui administrator interimar până la momentul alegerii noului administrator. Durata funcțiilor este stabilită prin statut, neputând depăși 3 ani pentru primii administratori, desemnați la momentul constituirii societății, și 6 ani în celelalte cazuri, orice nominalizare pe o perioadă mai lungă celei prevăzută de lege fiind nulă.

Legea franceză prevede o serie de condiții pentru funcția de administrator (fără a se cere condiții de cetățenie), între care:

deținerea în proprietate a unui număr de acțiuni și capacitatea civilă a adminstratorului;

prin statut se pot stabili anumite condiții privind vârsta minimă și maximă a administratorilor. În lipsa unei astfel de dispoziții statutare, numărul administratorilor care au depășit vârsta de 70 de ani, nu poate depăși o treime din numărul administratorilor în funcție.

persoana să nu fie decăzută din dreptul de a administra și să nu se afle într-un caz de interdicție sau incompatibilitate stabilită pentru funcționari publici, militari, profesii liberale, administrator la mai multe societăți comerciale;

o persoană fizică care a îndeplinit de 8 ori funcția de administrator nu poate primi un al nouălea mandat în Consiliul de administrație al unei societăți pe acțiuni.

De asemenea, în societatea pe acțiuni cu un sistem monist de administrare, un administrator în funcție nu poate cumula mandatul social cu un contract de muncă. În schimb, pentru a permite accesul în Consiliul de adminstratie a salariaților, a căror competență și experiență ar fi utile în gestiunea societății, legiuitorul a permis salariaților să devină administratori fără a pierde beneficiul contractului de muncă. Pentru aceasta se cer îndeplinite două condiții: anterioritatea contractului de muncă și numărul salariaților administratori să nu depășească un sfert din numărul total al administratorilor existenți în funcție.

O persoană juridică poate fi numită administrator al unei societăți pe acțiuni, cu obligația desemnării unui reprezentant permanent supus acelorași condiții și având aceleași responsabilități civile și penale, ca un administrator în nume propriu. Desemnarea reprezentantului permanent trebuie notificată societății administrate și supusă măsurilor de publicitate.

Funcțiile administratorilor – exercitate în mod colectiv/individual, ei nu dețin nicio putere – se încheie la expirarea termenului pentru care au fost nominalizați ori prin ajungerea la limita de vârstă, prin survenirea unui eveniment personal (deces, incompatibilitate, interdicție, incapacitate), dar și ca urmare a revocării din funcție.

Revocarea se poate face în orice moment de către adunarea generală ordinară a acționarilor, fără preaviz, despăgubire și explicarea motivelor. În mod similar demisia poate interveni în orice moment și nu trebuie motivată.

Modurile și termenele de convocare a administratorilor la ședințele Consiliului sunt liber fixate în statut, frecvența ședințelor nefiind reglementată, însă se admite că o convocare trebuie adresată administratorilor într-un termen care să le permită să asiste la ședință.

Legea impune ținerea unui regisru de prezență, pe care îl semnează administratorii participanți la fiecare ședință a Consiliului (prezidate de președintele Consiliului de adminstratie, în absența acestuia fiind condusă de un administrator special ales dintre membrii prezenți), distinct de procesul-verbal al hotărârilor luate.

Consiliul deliberează în mod valabil în prezența a jumătate dintre membri, iar deciziile sunt luate cu majoritatea celor prezenți, votul președintelui fiind decisiv. Același consiliu acționează în numele societății, în virtutea puterilor atribuie expres de lege; cu toate acestea, puterile consiliului sunt limitate de obiectul de activitate al societății, atribuții ce nu se limitează doar la ”acte de administrație”, ci cuprind și acte de dispoziție.

În practică, însă, puterile de care dispune conducerea societății absorb majoritatea atribuțiilor consiliului, dar aceasta nu exclude ca anumite atribuții să fie acordate de lege exclusiv în competența Consiliului de administrație: convocarea adunărilor generale, stabilirea conturilor sociale, cooptarea administratorilor, nominalizarea și revocarea președintelui, repartizarea jetoanelor de prezență, autorizarea cauțiunilor, avalurilor și garanțiilor date societății.

Priviți individual, administratorii nu au nicio competență în administrarea societății, având însă un drept de control asupra președintelui și directorilor generali, prin participarea la deliberări și luarea deciziilor. Cu titlu de remunerație pentru activitatea lor în Consiliu, administratorii nu pot primi decât o sumă fixă (”jetoane de prezență”), iar răspunderea civilă a acestora se angajează pentru încălcarea statutului și erori de gestiune precum: acte contrare intereselor societății, absența regulată la ședințele Consiliului, lipsa de supraveghere a angajaților, utilizarea abuzivă a fondurilor societății în favoarea unei societăți la care un administrator are interese personale.

Administratorii răspund individual, însă instanța poate decide răspunderea lor solidară pentru greșeli comise de unul dintre ei.

În ce privește Președintele Consiliului de administrație, apare alegerea acestuia de către Consiliul de administrație din rândul membrilor săi, el trebuind să fie o persoană fizică; dacă este un cetățean străin, trebuie să dețină un carnet de comerciant străin. Desemnarea se face pentru o perioadă ce nu poate depăși pe cea mandatului de administrator, respectiv cel mult 6 ani, neputând să exercite mai mult de două mandate în aceeași societate pe acțiuni.

Președintele Consiliului de administrație deține cele mai importante atribuții de conducere a organului colegial de gestiune a societății în raporturile cu terții, remunerația acestuia fiindu-i stabilită de Consiliu, iar în caz de deces sau de incapacitate temporară a acestuia, se poate delega un administrator în funcția acestuia (administrator delegat).

Referind-ne și la funcția de director general, arătăm că înainte de Legea din 15 mai 2001, acesta avea atribuții de asistare a președintelui, reprezentând un auxiliar al acestuia, fiind numit de consiliu la propunerea președintelui.

În prezent, directorul general este un mandatar al Consiliului de administrație și se subordonează acestuia; numirea lui este obligatorie și se face în funcție de capitalul social al societății, iar puterile îi sunt stabilite de același Consiliu de administrație.

4.1.2. Sistemul modern de administrare a societății pe acțiuni în Franța

Legea franceză a societăților comerciale nr. 66-537 din 24 iulie 1966 a introdus o formă de gestiune modernă a societății anonime, în care administrarea se realizează de o direcțiune (comitet director) și un Consiliu de supraveghere.

Respectivul comitetul director este format din maxim 5 membri, componența sa fiind stabilită de statutul societății sau de către Consiliul de supraveghere și care trebuie obligatoriu să fie persoane fizice. Durata funcțiilor membrilor acestuia este stabilită prin statut între limitele de 2-6 ani, iar în lipsa dispozițiilor statutare, durata este de 4 ani.

Membrii comitetului director pot cumula funcția de membru cu cea de salariat, iar revocarea lor poate fi decisă doar de adunarea generală și numai pentru motive temeinice. Puterile comitetului director sunt aproape echivalente cu cele ale Consiliului de administrație și ale președintelui, iar legea nu cuprinde dispoziții privind deliberările comitetului, limitându-se să trimită la prevederile din statut, care trebuie să cuprindă clauze privind periodicitatea ședințelor, condițiile de convocare și de cvorum.

Referindu-ne pe scurt și la Consiliul de supraveghere, amintim că acesta este organul care exercită controlul permanent asupra modului în care comitetul director realizează gestiunea societății, armonizarea cu legislația în vigoare, precum și avantajele și dezavantajele ce le-ar crea pentru societate. Consiliul este compus dintr-un număr de 3-12 acționari (numiți pe o perioadă de 6 ani), număr ce poate fi extins la 24 în caz de fuziune.

Trebuie să remarcăm că față de Consiliul de supraveghere, care are ca atribuții numai controlul organelor de conducere ale societății, Consiliul de administrație este cel care își asumă (în plus) gestiunea.

4.1.3. Particularități ale administrării societăților pe acțiuni în unele țări care au adoptat sistemul francez (Belgia, Italia, Luxemburg și Spania)

Sistemul francez de administrare al societăților comerciale și Codul comercial francez din 1807 au servit ca model pentru state ca Belgia, Italia, Luxemburg și Spania.

Reglementări privind societățile pe acțiuni se regăsesc în Codul comercial belgian (1873), modificat prin decret regal în 1935, precum si printr-o serie de alte acte normative.

● În Belgia, societatea anonimă (SA) este tipul de societate comercială cel mai des folosită de întreprinzători. Aceasta este administrată de un Consiliu de administrație format din minim 3 membri, asociați sau neasociați, cetățeni belgieni sau străini, Consiliul fiind condus de un președinte și unul sau doi vicepreședinți.

Legea belgiană nu a reglementat posibilitatea delegării unor atribuții către un comitet de direcție, aceasta fiind prevăzută pentru directorii executivi sau administratori delegați. Membrii Consiliului de administrație răspund pentru modul în care gestionează afacerile societății, iar directorii răspund față de terți pentru greșelile făcute în timpul mandatului lor dacă au încălcat legea.

Ca organe de control se numesc cenzori independenți în societăți care au peste 50 de salariați și o cifră de afaceri peste anumite limite. Prin Codul ”Buysse”, care ține cont de principiile guvernării corporative, se recomnadă auto-evaluarea periodică a activității desfășurate de către membrii consiliului de administrație și de către administratorii individuali.

● În Italia dispozițiile de drept comercial sunt conținute de Codul civil din 1942, introdus prin decretul regal nr. 262 din 16 martie 1942 și în alte câteva legi speciale,.

Societatea italiană pe acțiuni este administrată, în funcție de prevederile actului constitutiv, de unul sau mai mulți administratori constituiți într-un Consiliu de administrație, membrii săi fiind aleși de adunarea generală a acționarilor pentru o perioadă de maxim 3 ani, cu posibilitatea realegerii. Aceștia pot fi cetățeni italieni sau străini și nu este obligatorie desemnarea lor din rândul acționarilor, cu excepția primului Consiliu de administrație.

Activitatea Consiliului de administrație este coordonată de un președinte ales de administratori sau de adunarea generală și care este și reprezentantul legal al societății. Consiliul de administrație deliberează sub forma unui organism colegial, pentru adoptarea hotărârilor fiind necesară majoritatea absolută a voturilor administratorilor prezenți.

Atribuțiile și puterile Consiliului de administrație sunt stabilite prin actul constitutiv, deoarece legea nu prevede în mod expres atribuțiile acestora. Prin art. 2384 alin 1 C. civ. Italian, se acordă un mandat general privind reprezentarea societății, iar celelalte atribuții ale consiliului vor fi stabilite prin actul constitutiv. În schimb art. 2381 alin. (4) C.civ. italian prevede expres că pot fi delegate consiliului atribuții ce incumbă, de regulă, competenței adunării generale. Aceste atribuții nu pot fi delegate însă de către consiliu, comitetului executiv.

Președintele își va angaja, pentru prejudiciile produse, responsabilitatea contractuală, față de societate, iar față de asociații și terții prejudiciați prin fapta comisă sau prin acțiuni neglijente, responsabilitatea delictuală.

Începând din anul 2004 s-a adoptat sistemul dualist de administrate al societății pe acțiuni italiene, cu un consiliu de gestiune și unul de supraveghere, primul trebuind să îndeplinească toate operațiunile necesare în vederea realizării obiectului de activitate (art.2409-novies alin. 1 C. civ. italian).

4.2. Administrarea societăților comerciale în Germania

4.2.1. Cadrul legislativ. Sistemul german de administrare al societăților pe acțiuni

În dreptul comercial german, societățile comerciale își găsesc reglementarea, în principal în Codul comercial și parțial în codul civil. O serie de prevederi se regăsesc în legi speciale: Legea societăților pe acțiuni din 1965; Legea societăților cu răspundere limitată din 1892 cu modificările ulterioare; Legea reorganizării și fuziunilor societăților comerciale; Legea moratoriilor și înțelegerilor încheiate cu creditorii societăților comerciale și Legea falimentului.

Particularitatea sistemului german de administrare a societăților pe acțiuni este dată de faptul că acest tip de societate este gestionată și controlată de două organisme distincte: un Consiliu de supraveghere – aufsichtstrat, alcătuit din membrii fără funcții executive și un Consiliu director sau directorial – vorstand, cuprinzând membrii cu funcții executive.

Această structură se bazează pe o strictă delimitare a atribuțiilor astfel încât o persoană nu poate fi membru atât în Consiliul de supraveghere cât și în Consiliul director.

4.2.2. Consiliul de supraveghere

Constituirea Consiliului de supraveghere se realizează din 3-21 membri, respectiv dintr-un număr de membrii divizibil cu 3. De asemenea, în Consiliului de supraveghere participă și reprezentanți ai salariaților. Astfel, cu cât societatea este mai mare, cu atât este mai mare și proporția membrilor aleși de salariați. În acest sens, dispozițiile de dreptul muncii conțin norme imperative privind participarea reprezentanților salariaților în Consiliul de supraveghere.

Potrivit dispozițiilor legislației germane a muncii, în societățile pe acțiuni cu mai mult de 2000 de salariați, aceștia au total al membrilor este păr. În caz de egalitate de voturi, președintele Consiliului de supraveghere dispune de un vot suplimentar hotărâtor. Totodată, unul din membrii Consiliului de administrație trebuie să fie și director cu probleme dreptul să aleagă jumătate din membrii Consiliului de supraveghere, situație în care numărul de muncă și probleme sociale (arbeitsdirektor) ale societății.

În societățile pe acțiuni cu 2000 de salariați sau mai puțini, o treime din membrii Consiliului de supraveghere sunt reprezentanți ai salariaților, fiind responsabili, în principal, cu probleme de muncă. Reprezentarea salariaților în Consiliul de supraveghere este expresia recunoașterii de către legislația muncii a dreptului la informare și consultarea privind deciziile majore ale societății. Subsumându-se aceluiași obiectiv, în afară de reprezentarea la nivel de Consiliu de supraveghere salariaților, li se recunoaște dreptul de a alege și un Consiliu de muncă care să le reprezinte interesele în societățile pe acțiuni cu mai mult de 5 angajați.

Consiliile de muncă au atribuții corelative stabilirii orarului de muncă, programării concediilor, fixării încadrării și nivelurilor salariale, precum și angajarea sau concedierea personalului.

Pe lângă reprezentanții salariaților și ai acționarilor, consiliile de supraveghere cuprind în structura lor și reprezentanți ai băncilor, furnizorilor și chiar ai autorităților publice, în cazul societăților cu capital majoritar de stat. Astfel, în societățile cu capital majoritar de stat din Germania reprezentarea tipică în Consiliul de supraveghere constă în 30% pentru acționari, 20% împuternici instituționali (alții decât acționarii) și restul 50% angajaților.

Consiliul de supraveghere are ca atribuții principale: desemnarea membrilor Consiliului director, controlul administrării societății, aprobarea bilanțului contabil anual, întocmit de Consiliul de Administrație. Principala obligație a membrilor Consiliului de supraveghere o reprezintă loialitatea și comportamentul responsabil față de societatea pe acțiuni a cărei administrare o controlează.

Membrii Consiliului de supraveghere, fiind de cele mai multe ori funcționari ai băncilor ori ai altor instituții care dețin acțiuni ale societății, cumulează priceperea și calitățile necesare exercitării controlului eficient al activității manageriale a comitetului director. Astfel, se explică performanțele economico-financiare și profilul ridicat al societăților pe acțiuni din economia germană.

În privința desemnării membrilor Consiliului director, arătăm că în principiu legislația germană nu interzice cumulul calității de membru în consiliile de administrație (simultan în Consiliul de supraveghere și cel directorial) la mai multe societăți comerciale sau chiar la societăți concurente. Totodată, legea comercială nu limitează nici numărul consiliilor din care pot face parte reprezentanții unei singure organizații economice.

Cu toate acestea, în practică, o persoană fizică nu poate fi membru în mai mult de zece consilii de supraveghere, fiind de asemenea interzisă participarea simultană a unei persoane fizice în Consiliul de supraveghere și în Consiliul director al aceleiași societăți pe acțiuni.

În schimb, posibilitatea largă a cumulului calității de membru a aceleiași persoane, simultan, în consiliile de administrație la mai multe societăți comerciale, chiar concurente, este consecința poziției dominante a marilor companii și a băncilor germane în Consiliile de supraveghere, precum și a deținerii de către societăți comerciale a unor acțiuni la alte companii sau grupări de societăți.

Desigur, această situație prezintă și anumite consecințe negative, mai ales cu privire la aprecierea obligației de loialitate a membrilor Consiliului de supraveghere, generatoare de conflicte de interese. Problema intervine în principal în cazul băncilor care sunt simultan creditori, acționari și custozi ai altor societăți comerciale.

Astfel, un conflict de loialitate față de bancă în care persoană fizică este membru în Consiliul de supraveghere este inevitabil mai ales cu ocazia unor măsuri de restructurare financiară.

4.2.3. Consiliul Director sau Directoral

Spre deosebire de Consiliul de supraveghere, Consiliul director este format din membri cu atribuții executive, practic aceștia formând echipa managerială de gestiune și administrare a societății germane pe acțiuni.

Membrii Consiliului director sunt aleși de către Consiliul de supraveghere și nu în mod direct de către adunarea generală a acționarilor. Raportat la poziția pe care o ocupă în cadrul societății pe acțiuni, există o dublă subordonare a Consiliului director. În primul rând, față de Consiliul de supraveghere care l-a ales și care îl controlează în privința modalității de administare a societății și dispune înlocuirea membrilor săi, iar în al doilea rând față de adunarea generală a acționarilor ale cărei hotărâri trebuie să le transpună în practică, în calitate de organ de administrare a societății.

În exercitarea atribuțiilor de gestionare și administrare, Consiliul director aplică atât hotărârile adunării generale a acționarilor, cât și deciziile Consiliului de supraveghere și răspunde în fața acestor organe, fie în integralitatea sa, fie numai în privința membrilor care au depășit puterile conferite.

Consiliul director se constituie, de regulă, la societățile pe acțiuni cu un număr mare de acționari, având rolul de administrator colectiv ori administrator unic, hotărând în problemele care vizează gestiunea societății și efectuând toate operațiunile și tranzacțiile necesare exercitării mandatului de administrator încredințat.

De asemenea, Consiliul director exercită și puterea de reprezentare a societății în relațiile cu terții, scop în care își va desemna un președinte sau director general (specher).

Tot acesta poate convoca adunarea generală extraordinară a acționarilor ori de câte ori este necesar, urmând să se ocupe și de problema dizolvării sau lichidării societății pe acțiuni.

4.2.4. Puterile și răspunderea administratorilor în cadrul Consiliului director

În calitate de organ colegial de administare a societății germane pe acțiuni, Consiliul director își exercită activitatea de administrare și gestiune a afacerilor societății, membrii săi distribuindu-și pe domenii de activitate problemele, angajându-și în consecință și răspunderea.

Directorul general deține puterea de reprezentare a Consiliului director în raporturile cu terții și Consiliul de supraveghere. În privința problemelor de ansamblu de gestiune și administrare a societății, se va angaja răspunderea colectivă a Consiliului director față de Consiliul de supraveghere și față de adunarea generală a acționarilor. În același timp, fiecare membru al Consiliului director răspunde personal de modul în care funcționează domeniul de activitate ce i s-a încredințat, fiind la rândul său subordonat acestui organ de administrare în privința deciziilor luate.

Consiliul director se întrunește lunar sau ori de câte ori impun nevoile de adminstrare performantă a societății fiind legal convocat dacă au fost invitați toți membri săi și sunt prezenți cel puțin jumătate; convocarea și conducerea ședințelor, precum și stabilirea ordinii de zi aparține reprezentantului. Deciziile în cadrul acestuia sunt luate cu votul unanimității membrilor prezenți, prin actul constitutiv sau prin lege putându-se stabili o majoritate simplă sau o altă majoritate.

4.2.5. Rolul băncilor în administrarea societății comerciale pe acțiuni germane

Influența băncilor în administrarea societăților germane pe acțiuni nu se datorează în principal posesiei pachetelor de acțiuni, ci mai ales rolului lor de finanțatori externi și de instrument de atragere a altor surse de finanțare, ca urmare a operațiunilor de depozit, plăți și schimb, efectuate cu titlurile de valoare, a serviciilor bursiere și de consultanță.

Astfel, băncile au o dublă calitate de acționari și de principali creditori ai societății pe acțiuni. Această influență a băncilor nu se manifestă în mod direct, ci prin exercițiul dreptului de vot al reprezentanților.

Prin urmare, aceștia pot exercita presiuni și chiar împiedica orice modificare a statutului, influențând activitatea de gestionare și administrare a societății în mod diret, prin acțiunile pe care le dețin, și în mod indirect, prin reprezentanții în Consiliul de supraveghere.

4.2.6. Particularități ale administrării societăților comerciale din unele țări cu drept comercial de tip germanic (Austria, Elveția și Liechtenstein)

Sistemul german de administrare a societăților pe acțiuni s-a extins și asupra altor sisteme de drept național, respectiv cele din Austria, Elveția și Liechtenstein.

● În Austria, principalele izvor de drept comercial sunt: Cadrul comercial german din 1897, adoptat în Austria în 1938 și modificat de mai multe ori; Legea societăților pe acțiuni din 1865 și Legea cartelurilor comerciale din 1972.

Adminstrarea societății austriece pe acțiuni este identică cu cea din Germania, astfel că administrarea și gestiunea este încredințată unui Consiliu director, format în exclusivitate din administratori, iar controlul este asigurat de Consiliul de supraveghere.

Potrivit legii privind raporturile de muncă, o treime dintre membrii Consiliului de supraveghere sunt reprezentanți ai salariaților desemnați de către Adunarea generală a acționarilor, cu importante atribuții legate de condițiile de muncă ale salariaților.

● În Elveția, societățile comerciale sunt reglementate în Partea a III-a a Codului Federal al Obligațiilor din 1881, modificat în 1931 și 1936, în momentul de față neexistând un Cod comercial.

Cea mai populară formă de societate comercială în Elveția este o societate pe acțiuni reglementată de art. 620-763 din Codul Federal al Obligațiilor. Aceasta este administrată după modelul clasic francez de un administrator unic – care trebuie să fie cetățean elvețian, cu domiciliul în Elveția – sau de un Consiliu de administrație.

Consiliul de administrație, care cumulează puterea de a gestiona și administra afacerile societății și puterea de reprezentare în relațiile cu terții, este compus din membrii aleși de către Adunarea generală a acționarilor din rândul acționarilor, primii adminstratori fiind aleși pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea realegerii lor pentru perioade de câte 6 luni.

Controlul societății este asigurat de un Consiliu de cenzori sau un cenzor unic, contabil sau societate comercială specializată în consultanță economică sau financiar-contabilă.

● În Liechtenstein, principala reglementare în materie societară o constituie legea comercianților persoane fizice și a societății comerciale adoptate în 1926, iar în completarea acesteia, în 1928 a fost adoptată Legea întreprinderilor-trust.

Societății pe acțiuni i se aplică atât sistemul francez al administratorului unic sau al Consiliului de administrație, cât și sistemul german al Consiliului director și al Consiliului de supraveghere, cu precizarea că numirea cenzorilor ca organ de control, nu este obligatorie.

Administratorii unici sau constituiți în organe colegiale pot fi sau nu acționari, și prin actul constitutive se poate admite cooptarea de noi membri, fără a fi necesar votul adunării generale, doar pe baza acordului celorlalți administratori.

În privința funcționarii Consiliului de administrație există o mare flexibilitate, statuându-se posibilitatea ca ședințele consiliului să se desfășoare nu numai la sediul societății, ci și în alte localități din principat sau chiar în alt stat.

4.3. Particularități ale administrării societăților comerciale în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

● În Regatul Unit, actul normativ comercial care a sintetizat toată legislația comercială anterioară referitoare la problematica societăților comerciale este legea societăților comerciale din 1985 – Companies act. Prin amendamentele din 1972 și 1980 au fost implementate primele două directive CEE privind organele de conducere și administrație ale societăților comerciale, atribuțiile acestora și formele de societăți, iar prin Legea societăților din 1989 s-a introdus doctrina ultra vires (depășirea atribuțiilor).

● În Irlanda de Nord, actul normativ principal este Legea societăților comerciale nord-irlandeze din 1960 – Companies Act-Northern Ireland, modificat în 1967 și 1981. Cea mai importantă modificare este Ordonanța privind societățile comerciale nord-irlandeze din 1986, care a introdus prevederile legii societăților comerciale britanice din 1985.

În dreptul comercial britanic există două tipuri de societăți comerciale, cu răspundere limitată și cu răspundere nelimitată; cele din prima categorie pot fi de tip public, similare societăților pe acțiuni, și de tip privat, echivalent al societății cu răspundere limitată din dreptul francez și român.

Companies act definește prin excludere ambele forme de societăți. Astfel, o societate de drept public este o societate cu răspundere limitată la valoarea acțiunilor sau la valoarea unei garanții preconstituite, are un minim de capital social autorizat, iar actele sale constitutive conțin o clauză expresă în sensul că societatea este de drept public și este constituită conform prevederilor de drept comercial public. În schimb, o societate comercială de drept privat este o societate care nu este de drept public și care nu este obligată să publice și să depună la Registrul societăților comerciale bilanțul contabil anual, neavând un capital minim și niciun număr maxim de asociați.

În dreptul englez, organul de conducere al societății este adunarea generală a asociaților, care deleagă o parte dintre atribuții unui consiliu de administrație. Puterea de decizie rămâne atributul exclusiv al adunării generale, aceasta fiind singura care poate decide asupra unor aspecte precum: modificarea documentelor constitutive ale societății, modificări ale capitalului social, numirea, remunerarea și controlul administratorilor ori lichidarea.

O societate de drept public trebuie să aibă minim doi administratori, iar o societate de tip privat are minim un administrator și cel puțin doi directori executivi. De subliniat, că nu există o limită de vârstă pentru administratorii unei societăți comerciale de tip privat, în schimb administratorii unei societăți de drept public nu pot depăși vârsta de 70 de ani.

Legea impune pentru directorii executivi ai societăților de drept public cerință de a deține experiența și calificarea necesară unei asemenea funcții, aceasta nefiind obligatorie în cazul unei societăți de drept privat.

Raportul juridic al adminstratorilor cu societatea comercială se configurează pe coordonatele contractului de agency, dar, în același timp, administratorul încheie cu societatea un ”service contract”, prin care își ia angajamentul de a efectua servicii pentru companie.

Principalele atribuții ale administratorilor au fost elaborate pe baza principiilor de echitate și a regulilor de common-law fiind următoarele: obligația de a-și desfășura activitatea în limitele mandatului acordat și a actului constitutive, obligația de a promova succesul companiei, obligația de a exercita activitatea independent, obligația de acționa cu prudență și diligență, obligația de a evita conflictele de interese, obligația de a nu accepta beneficii de la terțe persoane.

În temeiul art. 248 din Companies act 2006, ședințele administratorilor sunt înscrise într-un proces-verbal care se păstrează pe o perioadă de 10 ani de la data desfășurării ședinței. În Scoția, aceste procese-verbale autentificate de președintele de ședință, au valoarea unui mijloc de probă a procedurilor de derulare a ședinței.

În dreptul englez, a apărut o tendință nouă privind numirea unui administrator responsabil cu aplicarea principiilor ecologice în cadrul societății comerciale, angajându-se astfel răspunderea personală a acestuia pentru acțiunile întreprinse de societate care sunt dăunătoare mediului înconjurător.

Capitolul 5: Evoluții și tendințe în materia reglementărilor europene vizând societățile

”Definirea politicii Uniunii Europene privind legislația referitoare la societățile comerciale este o provocare la care trebuie să găsim cel mai bun răspuns. Adaptarea legislației privind societățile comerciale ajută societățile să se dezvolte pe întreg teritoriul UE, în beneficiul acționarilor și al clienților lor. Contextul acestei legislații evoluează și trebuie să ne gândim la cea mai bună modalitate de adaptare a cadrului nostru de reglementare…”

Michel Barnier,

Comisar UE, responsabil de piața internă și servicii,

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

Studiul Strategiei Europa 2020, elaborată recent de Comisia Europeană, ne arată că îmbunătățirea mediului de afaceri constituie o prioritate aparte la nivel european. Pentru aceasta, dreptul societăților și regulile de guvernanță corporativă necesită optimizări rapide, corelat cu nevoile societății de astăzi și cu mediul economic care este cât se poate de dinamic.

În esență, atât dreptul societăților cât și regulile de guvernanță corporativă, trebuie să garanteze deplin că societățile sunt competitive și sustenabile.

Conștientizându-se importanța respectivelor componente, Comisia Europeană, ocazionat de publicarea documentului ”Cartea verde privind guvernanța corporativă în Uniunea Europeană 2011”, a inițiat o analiză aprofundată pentru a evalua eficacitatea actualelor reguli în materie de guvernanță corporativă pentru societățile europene. La cele mai importante aspecte desprinse de aici, facem și noi referire în demrsul de față.

5.1. Preliminarii privind mediul economic și juridic de desfășurare a comerțului internațional

În etapa actuală, ansamblul interdependențelor economice, aflat sub impactul direct al progresului științific, determină situația ca niciun stat al lumii să-și poată asigura o autonomie deplină și să evolueze în condiții de neglijare a desfășurării de raporturi comerciale internaționale, respectiv de import-export cu alte state. Fluxurile internaționale de bunuri materiale și servicii se bazează pe activitatea specifică a unei multitudini de entități economice – societăți comerciale -, între care se detașează cele organizate sub forma ”pe acțiuni”.

Acestea pot participa la tranzacții comerciale internaționale, fie având ca obiect principal de activitate schimbul de mărfuri, prestările de servicii internaționale/ cooperările economice internaționale, fie având ca obiect secundar de activitate import-exportul anumitor categorii de mărfuri, completându-și astfel obiectul principal de activitate, respectiv producția și comercializarea bunurilor similare celor importate/exportate.

O clasificare a respectivelor societăți se poate face după apartenența capitalului investit, când avem societăți cu capital de stat, societăți cu capital privat și societăți cu capital mixt, ori după apartenența națională, vorbindu-se despre societăți naționale și societăți multinaționale. Introducând criteriul mărimii entităților, există societăți mari, mijlocii și mici, iar în funcție de obiectul de activitate, aprae divizarea: societăți de schimb de mărfuri (export-import de mărfuri, societăți de prestări servicii internaționale (transporturi internaționale, controlul mărfurilor etc.) și societăți de cooperare internaționale (lucrări de construcții-montaj, asistență tehnică și service etc.).

În contextul competiției globale acerbe în materie de comerț internațional, aceste societăți devin tot mai interesate pentru creșterea volumului vânzărilor și pentru identificarea unor noi modalități de a face oferta lor cât mai competitivă, inclusiv prin acordarea către parteneri a unor condiții mai avantajoase de colaborare, în termeni financiari.

Învederăm că cele menționate aici au loc efectiv, cu toate că în practică pot apărea și anumite interese divergențe: în timp ce societățile exportatoare sunt interesate în încasarea cât mai rapidă a contravalorii mărfurilor vândute, atât pentru asigurarea necesarului de fonduri pentru reluarea procesului de producție, cât și pentru diminuarea riscurilor aferente vânzărilor pe credit, cele importatoare tind să prelungească cât mai mult perioada de credit, pentru a fi siguri că acest interval poate satisface dezideratul valorificării mărfurilor, obținând atât fondurile necesare achitării ei, cât și un anumit profit.

Însă, ceea ce este extrem de important, tranzacțiile internaționale de natura menționată nu pot avea loc în afara dreptului sau doar în baza unor principii generale, norma juridică și procesul de legiferare necesitând a urma într-un ritm cât mai susținut evoluția relațiilor comerciale.

In activitatea de legiferare în dreptul comerțului sunt implicați atât actori de tip statal cât și de tip privat, cele mai importante acțiuni de modernizare și armonizare în această sferă fiind realizate de UNCITRAL, Organizația Statelor Americane, Conferința de la Haga privind Dreptul Internațional Privat și Institutul Internațional pentru unificarea dreptului privat (UNIDROIT).

Dar, în contextul demersului de față, în cele ce urmează avem în vedere doar cadrul instituțional european aplicabil societăților, corelat cu politica comercială comună, ca domeniu ce intră în competența exclusivă a Uniunii Europene.

5.2. Dreptul societăților comerciale în Uniunea Europeană și unele implicații pentru România

Reglementările europene referitoare la societățile comerciale includ un set comun de norme, care oferă protecție echivalentă acționarilor, creditorilor și altor părți interesate de activitatea societăților, de pe întreg teritoriul UE. Legislația privind companiile este esențială pentru a garanta certitudinea juridică și pentru a proteja drepturile acționarilor; respectând tradițiile juridice și structurile societăților comerciale, care diferă de la un stat membru la altul, armonizarea normelor de bază facilitează oferirea de servicii și produse de către firme tuturor clienților din Uniune.

În prezent se apreciază că intensificarea comerțului transfrontalier și dezvoltarea comerțului electronic prezintă numeroase oportunități pentru întreprinderi și consumatori, dar, pe de altă parte, creează anumite probleme pentru cadrul juridic actual în domeniul societăților comerciale.

5.2.1. Principii și reglementări europene în materia societăților

La nivelul Uniunii Europene, în materia societăților, regulile legate de guvernarea companiilor, a contabilității și auditului sunt esențiale pentru funcționarea adecvată a pieței unice în domeniul circulației produselor și serviciilor financiare. Legislația UE privind societățile comerciale a jucat un rol central în construirea pieței unice europene, astăzi aceasta incluzând un număr mare de directive și regulamente.

Armonizarea normelor europene relevante vizează protecția intereselor acționarilor și ale altor părți implicate, constituirea și menținerea capitalului societăților pe acțiuni, ofertele publice de cumpărare, obligațiile de a publica informații privind sucursalele, fuziunile și divizările, normele minime pentru societățile comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic, drepturile acționarilor și domeniile conexe, precum contabilitatea și raportarea financiară.

De asemenea, sunt vizate diversele forme juridice europene, între care societatea europeană, grupul european de interes economic și societatea cooperativă europeană.

De la început, printre obiectivele legii companiilor s-au regăsit protecția acționarilor și a părților contractante cu acestea, asigurarea libertății de a înființa companii pe întreg teritoriu comunitar, instituirea principiului competitivității și eficienței în afaceri, promovarea cooperării între companiile din diverse state membre și stimularea dialogului dintre statele membre cu privire la modernizarea legii companiilor.

Principiile consfințite de Tratatul de la Roma se bazează pe faptul că toate companiile sunt recunoscute reciproc în toate statele membre și că celor înființate legal într-un stat membru nu li se vor solicita alte formalități de către alt stat membru, decât cele care se solicită uzual firmelor naționale.

Procesul de armonizare a legislației, care a urmat, s-a făcut treptat, în baza Directivelor specifice adoptate, respectiv:

– prima Directivă (1968) care reglementează deschiderea, valabilitatea obligațiilor și condițiile de nulitate ale companiilor cu răspundere limitată;

– a doua Directivă care armonizează standardele și procedurile care guvernează formarea de companii cu răspundere limitată;

– a treia și a șasea Directivă, care reglementează operațiunile structurale, cum sunt comasarea și divizarea companiilor, conform reglementărilor fiecărui stat membru;

– a patra, a șaptea și a opta Directivă, menite să armonizeze informațiile financiare publicate de companiile cu răspundere limitată, în scopul comparării și echivalării datelor, având ca obiectiv crearea unui „cod european de contabilitate”;

– a douăsprezecea Directivă/ cadru, reglementează companiile de tipul SRL cu asociat unic;

– Directiva privind preluarea controlului prin competiție, din aprilie 2004, ale cărei articole sunt opționale pentru unele state membre.

Efectul celei din urmă directive constă în crearea unei mai mari certitudini legale pentru companiile care fac obiectul preluării controlului prin competiție și protejarea intereselor acționarilor, mai ales când este vorba despre acționari minoritari și salariați.

Investigarea literaturii de specialitate și a documentelor CE, ne-a permis observarea tendinței de integrare într-un instrument unic a tuturor directivelor principale privind dreptul societăților comerciale, scopul constituindu-l îmbunătățirea accesibilității și a inteligibilității dreptului societăților și reducerea riscului unor posibile inconsecvențe în perspectivă.

Cadrul legal comun care permite societăților europene existente să activeze în afara frontierelor UE este stabilit prin reglementari specifice, cele listate la bursă fiind obligate să aplice standardele contabilității internaționale adoptate în 2005.

În urmă cu cca. zece ani, Comisia Europeană a argumentat necesitatea elaborării unor noi inițiative pentru modernizarea legislației existente sau complementare acesteia, în vederea creării unei piețe interne mai bună și realizarea unei piețe de capital de tip integrat. Apoi s-a avut în vedere și maximizarea beneficiilor din aplicarea tehnologiilor moderne și, în general, succesul extinderii, în contextul schimbărilor impuse de evenimentele recente.

La nivel anului 2012, Comisia Europeană, încă foarte preocupată de viitorului legislației europene privind societățile comerciale, susținea că ”Europa are nevoie de un cadru legislativ în domeniul societăților comerciale care să corespundă nevoilor societății contemporane și evoluției mediului economic”.

Pentru aceasta, este nevoie de mai multă reflecție asupra modului în care cadrul existent poate fi adaptat la noile realități ale secolului XXI, provocările actuale impunând și o abordare a ”legislației în domeniul societăților comerciale nu numai dintr-o perspectivă pur juridică, ci și în contextul mai larg al guvernanței corporative, al responsabilității sociale a întreprinderilor și al rolului-cheie al companiilor în ceea ce privește inovarea și creșterea”.

Orientarea generală a legislației europene în domeniu și inițiativele specifice avute în vedere iau în calcul următoarele aspecte:

– privitor la obiectivele și domeniul de aplicare ale legislației europene privind societățile comerciale, trebuie clarificat care ar trebui să fie principalele obiective ale legislației europene relevante. Tot aici se impune se stabili dacă normele actuale sunt adecvate pentru a face față provocărilor de astăzi, care sunt domeniile care trebuie să mai evolueze și care este relația dintre legislația privind companiile și guvernanța corporativă;

– dacă este oportun ca directivele actuale în materie să fie unificate într-un singur instrument, spre a asigura un cadru de reglementare mai accesibil;

– privitor la viitorul formelor juridice ale societăților comerciale la nivel european, să se stabilească avantajele și deficiențele formelor de societăți comerciale din Europa și dacă trebuie revizuite formele actuale;

– căile facilitării transferului transfrontalier al sediului unei societăți și care sunt consecințele faptului dacă o companie se împarte în entități situate în diferite state membre (de exemplu, ar trebui revizuite normele privind fuziunile transfrontaliere? etc.);

– clarificarea faptului dacă este nevoie ca UE să întreprindă măsuri de politică în domeniul grupurilor de companii – respectiv, grupurile de întreprinderi având aceeași conducere sau același centru de control;

– dacă se impune modificarea și actualizarea cerințelor legale minime existente în materie de capital și a normelor privind menținerea capitalului.

Planul de acțiune al Comisiei Europene, adoptat la data de 12 decembrie 2014, grupează liniile de urmat în sensul arătat mai sus, după cum urmează:

A. Creșterea nivelului de transparență între societăți și acționarii lor pentru îmbunătățirea guvernanței corporative. Aceasta presupune:

– creșterea transparenței societăților sub aspectul diversității consiliului de administrație și politicile de gestionare a riscurilor;

– îmbunătățirea raportării privind guvernanța corporativă;

– o mai bună identificare a acționarilor de către emitenți și consolidarea regulilor de transparență în ceea ce privește politicile investitorilor instituționali în materie de vot și implicare.

B. Inițiative pentru facilitarea implicării acționarilor pe termen lung:

– transparență crescută în privința remunerării în general și remunerația individuală a membrilor consiliului de administrație;

– drept extins al acționarilor privind supravegherea tranzacțiilor dintre societate și membri ai consiliului de administrație/ acționari majoritari;

– crearea de proceduri adecvate pentru desfășurarea activității firmelor care oferă servicii acționarilor, în special consultanță în materie de vot, mai ales în ceea ce privește transparența și conflictele de interese;

– clarificarea conceptului „acțiune concertată”, pentru a facilita cooperarea dintre acționari în ceea ce privește chestiunile de guvernanță corporativă;

– încurajarea acționariatului salariat.

C. Inițiative în domeniul dreptului companiilor menite să sprijine societățile europene:

– conceperea unei inițiative referitoare la transferul transfrontalier al sediului societăților;

– facilitarea fuziunilor transfrontaliere și reguli UE clare pentru divizările transfrontaliere;

– elaborarea unui statut al societății private europene, în vederea îmbunătățirii oportunităților transfrontaliere ale IMM-urilor;

– măsuri privind grupurile de societăți (recunoașterea conceptului de interes al grupului, mai multă transparență în ceea ce privește structura grupurilor etc.).

În privința îmbunătățirii Cadrului de guvernanță corporativă pentru societățile europene, demersurile necesită o urgență mai ridicată, realitățile pe care criza financiară le-a scos la iveală relevând că guvernanța corporativă, bazată până acum îndeosebi pe autoreglementare, a fost cât se poate de ineficientă.

În prezent, la nivelul UE există un set de principii și reguli în materie de guvernanță corporativă, ce include recomandări cu privire la independența administratorilor fără funcție executivă, la comitetele consiliului și la remunerare. Totodată, aici intră și obligația societăților cotate de a publica declarații privind guvernanța corporativă.

Analizele efectuate la nivelul CE reclamă necesitatea optimizării situației într-o serie întreagă de domenii care țin de guvernanța corporativă: diversitatea membrilor consiliului de administrație, implicarea acționarilor, calitatea declarațiilor privind guvernanța corporativă etc.

Elaborarea unor noi texte legislative rămâne condiționată de aducerea unor clarificări depline în legătură cu aspecte precum:

– Consiliul de administrație: funcționarea eficientă a consiliilor și măsurile care pot fi luate pentru ca acestea să aibă o componență mixtă (încurajarea diversității de gen, a diversității competențelor și a naționalităților); funcționarea consiliilor, mai exact în termeni de disponibilitate și de timp consacrat de administratori, problema administrării riscurilor și cea a remunerării administratorilor etc.;

– Implicarea acționarilor în probleme legate de guvernanța corporativă și încurajarea acestora spre a fi interesați de obținerea unor rezultate de durată și a unei performanțe pe termen mai lung; sporirea protecției acționarilor minoritari; crearea unui mecanism care să le permită emitenților să își cunoască acționarii, și dacă este nevoie de îmbunătățirea cadrului de cooperare a acționarilor;

De asemenea, la fel de importante sunt îmbunătățirea monitorizării și aplicării codurilor naționale de guvernanță corporativă existente pentru a oferi doar informații utile investitorilor și publicului și existența unor reguli mai detaliate cu privire la explicațiile care trebuie oferite atunci când societățile nu respectă recomandările naționale în materie de guvernanță corporativă.

Evident, toate acestea ar conduce la creșterea rolului organismelor naționale de monitorizare în legătură cu declarațiile privind guvernanța corporativă.

5.2.2. Impactul dreptului european al societăților asupra relementărilor naționale

Investigarea izvoarelor normative în domeniu ne arată că în anul aderării României la UE, la nivel european erau în vigoare următoarele Directive privind societatile comerciale: 2006/68/CE a Parlamentului European si a Consiliului de modificare a Directivei 77/91/CEE a Consiliului in ceea ce priveste constituirea societatilor comerciale pe actiuni si mentinerea si modificarea capitalului acestora; 2005/56/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind fuziunile transfrontaliere ale societatilor pe actiuni; 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind ofertele publice de cumparare; 2003/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 68/151/CEE a Consiliului in ceea ce priveste obligatiile de publicitate ale anumitor tipuri de societati și 2001/86/CE de completare a statutului societății europene în ceea ce privește implicarea lucrătorilor.

La acestea se adăugau:

– A douăsprezecea Directivă a Consiliului 89/667/CEE privind societatile cu raspundere limitata cu asociat unic;

– A unsprezecea Directivă a Consiliului privind publicitatea sucursalelor infiintate într-un stat membru de anumite tipuri de societati care intră sub incidența dreptului unui alt stat (89/666/CEE);

– A opta Directivă a Consiliului, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratatul CEE, privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile (84/253/CEE);

– A șaptea Directivă 83/349/CEE, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat, privind conturile consolidate;

– A șasea Directivă a Consiliului, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat, privind divizarea societatilor anonime (82/891/CEE);

– A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE din 25 iulie 1978, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat, privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societati;

– A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE, în temeiul art. 54 alin. (3) lit. (g) din Tratat, privind fuziunile societatilor anonime;

– A doua Directivă a Consiliului 77/91/CEE de coordonare, în vederea echivalarii, a garantiilor impuse societatilor in statele membre, in sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociatilor sau tertilor, in ceea ce priveste constituirea societatilor anonime si mentinerea si modificarea capitalului acestora;

– Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE de coordonare, în vederea echivalarii, a garantiilor impuse societatilor in statele membre, in sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociatilor sau tertilor.

Dintre regulamente, amintim că este vorba despre Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene (SE) și Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind Gruparea Europeana de Interes Economic (GEIE).

Încă din timpul negocierilor de aderare, România și-a asumat transpunerea legislației europene în vigoare (la data de 31 decembrie 2004), nesolicitând inițial perioadă de tranziție sau derogări.

Ulterior, însă, când reglementarea generală în materia societăților comerciale (Legea nr. 31/1990, care a cunoscut multiple adaptări) a fost substanțial modificată prin Legea nr. 441/2006 pentru modificarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, în scopul armonizării acesteia cu prevederile comunitare și adaptării la standardele de transparență decizională și protecție a acționarilor existente în statele UE, s-au prevăzut o serie de termene tranzitorii.

Scopul acestor termene a fost de pregătire a mediului de afaceri național pentru implementarea noilor reglementări, spre a se evita riscul unor interpretări diferite, când ar fi putut apărea o practică neunitară, cu consecințe negative asupra evoluției mediului românesc de afaceri și asupra îndeplinirii obiectivelor urmărite prin reforma legislativă.

Modificările legislative ce au urmat au avut în vedere următoarele elemente ale acquis-ului comunitar: Directiva Consiliului nr. 68/151/EEC de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților; Directiva Consiliului nr. 77/91/EEC de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora; Directiva a Consiliului nr. 78/855/EEC privind fuziunile societăților pe acțiuni; Directiva Consiliului nr. 82/891/EEC privind divizarea societăților pe acțiuni; Directiva Consiliului nr. 89/666/EEC privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite tipuri de societăți care intră sub incidența dreptului unui alt stat; Directiva Consiliului nr. 89/667/EEC din data de 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic.

Totodată, au fost avute în vedere principiile OECD în materia guvernării corporative a societăților comerciale, perspectivele de dezvoltare a materiei la nivel comunitar și cele mai bune practici în statele membre ale Uniunii Europene, dar și recomandările formulate de Grupul de State împotriva corupției (GRECO).

De exemplu, Grupul în cauză, în ultimul său Raport de evaluare asupra României, recomanda stabilirea de noi incompatibilități în exercitarea funcțiilor de administrator, director, cenzor, auditor și în dobândirea calității de fondator, incompatibilități raportate la condamnarea pentru săvârșirea unor fapte incriminate de legislația pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

De asemenea, cunoscând că Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, constituie cadrul legal intern necesar aplicarii directe a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene si a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societatii cooperative europene, este notabilă transpunerea prin (OUG nr. 52/2008) a următoarelor importante directive:

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2005/56/CE din 26 octombrie 2005 privind fuziunea transfrontaliera a societatilor de capitaluri, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 310 din 25 noiembrie 2005;

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2007/63/CE din 13 noiembrie 2007 de modificare a directivelor Consiliului 78/855/CEE si 82/891/CEE, cu privire la cerinta intocmirii unui raport de expertiza independenta in cazul fuziunii sau al divizarii unor societati comerciale pe actiuni, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 300/47 din 17 noiembrie 2007.

În același context al impactului dreptului european al societăților asupra relementărilor naționale, mai reținem că, dată fiind tendința Acquis-ul Uniunii Europene de permanentă simplificare, atât din perspectiva cadrului normativ (codificare, consolidare a normelor), cât și a obligațiilor și sarcinilor administrative impuse de statele membre operatorilor economici, și alte modificări au devenit presante la nivelul normei românești.

Referindu-ne doar la Directiva 2009/109/CE de modificare a Directivelor 77/91/CE, 78/855/CE și 82/891/CE, arătăm că adaptările de text nu mai sufereau amânare în ceea ce privește obligațiile de raportare și întocmire a documentației necesare în cazul fuziunilor și divizărilor societăților pe acțiuni, impunându-se:

renunțarea la o serie de obligații de raportare către acționari, în anumite condiții;

simplificarea procedurii publicității legate de constituirea și modificarea actelor constitutive, de fuziune/divizare, dar și de informare a acționarilor de către organele de conducere ale societății (acceptarea publicității prin intermediul site-ului firmei, cu posibilitatea descărcării documentației necesare);

simplificarea pașilor de parcurs în cazul fuziunii prin absorbție, când entitatea-absorbant deține totalitatea sau peste 90% din acțiunile entității absorbite; la fel, în cazul operațiunilor de divizare în care societățile beneficiare dețin împreună toate acțiunile societății divizate.

Soluțiile concrete aduse în transpunerea în dreptul intern a instrumentului juridic sus-amintit au constat în:

renunțarea la expertizarea aportului în natură în cazul societăților nou înființate prin fuziune/divizare, dacă proiectul de fuziune/divizare a fost examinat de un expert independent (art. 38 alin.3), ca și în cazul majorării de capital a societății absorbante (art. 215 alin. 11);

înlocuirea, în anumite cazuri, a publicității prin Monitorul Oficial cu publicitatea prin afișare pe site-ul propriu al entității (publicitatea proiectului de fuziune/divizare), cu informarea terților asupra modalității de publicitate alese;

întocmirea situațiilor financiare pre-fuziune/divizare devine facultativă, dacă societatea comercială publică rapoarte semestriale în conformitate cu prevederile legislației pieței de capital (art. 244 alin. 2);

elaborarea raportului administratorilor care explică proiectul de fuziune/divizare nu mai este necesară dacă toți acționarii decid astfel;

fuziunea prin absorbție a unei societăți deținute în procent de 90% de societatea-mamă este suspusă unei proceduri simplificate, nemaifiind necesare rapoartele administratorilor și experților independenți ori respectarea cerințelor de informare a acționarilor.

Tot acum s-a reglementat și simplificarea mecanismului de informare a acționarilor cu privire la fuziune/divizare – documentele fiind puse la dispoziția acestora prin afișare pe site-ul propriu al entității.

5.3. Consecințe ale netranspunerii în dreptul intern a directivelor europene privind societățile. Evitarea infringement-ului

România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 249 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, are obligația de a transpune în dreptul intern directivele comunitare. Evident, în același sens sunt și angajamentele asumate de autoritățile române prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Neluarea în considerare a obligațiilor decurgând din calitatea de stat membru și necomunicarea măsurilor de transpunere a directivelor, poate atrage declanșarea procedurii de infringement.

În conformitate cu art. 258 TFUE, în cazul în care Comisia Europeană consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect. Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pentru constatarea încălcării obligațiilor decurgând din tratate și sancționarea corespunzătoare a statului membru.

În conformitate cu jurisprudența consolidată a CJUE, orice încălcare a obligațiilor de stat membru se evaluează prin raportare la termenul indicat de CE în avizul motivat; dacă încălcarea persistă și după încheierea perioadei acordate de CE prin intermediul avizului motivat, poate fi atrasă răspunderea pecuniară a respectivului stat membru.

De aceea, pentru evitarea riscului de avansare a procedurii de infringement și de impunere a unor sancțiuni pecuniare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul nerespectării obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, în mod frecvent, Executivul a adoptat, în regim de urgență (OUG), anumite acte normative de transpunere în dreptul intern a directivelor europene privind societățile.

Concluzii

Tipul de entitate juridică analizat de noi în lucrarea de față – societatea pe acțiuni, constituie unul dintre cele mai expuse atenției cercetătorilor, români și străini, reprezentând în același timp, și obiect de preocupare pentru practicieni, învățământ ori sfera afacerilor.

Drept urmare, sistemele de drept, atât cel național, cât și cel european, au fost supuse permanent unui proces de up-grade, caracterizat de actualizări și înnoiri periodice ale dispozițiilor privind această formă juridică.

În privința paginilor demersului nostru, arătăm că acestea cuprind acele aspecte legate de societatea pe acțiuni, într-o structură ale cărei repere de bază sunt date tocmai de capitolele lucrării, pe care le considerăm relevante în actualul context în care se desfășoară actele și operațiunile de comerț internațional.

Așa cum se observă din lectura lucrării, am încercat, pe parcursul acesteia, o prezentare a materiei atât din perspectiva legislației naționale, cât și din perspectiva abordării europene a problematicii, având în vedere directivele UE privind armonizarea legislației statelor membre, în sensul uniformizării normelor legislative naționale.

Am reținut astfel că legiferarea europeană referitoare la societățile pe acțiuni este un proces continuu care-și propune expres să mențină aderența cu realitatea economică. Remarca impusă este că fiind o construcție deschisă, în plină acumulare cantitativă/ calitativă, Uniunea Europeană nu-și poate propune o înghețare normativă, principiile fundamentale fiind trasate în tratatele de bază și în textul tratatului constituțional, astfel încât, acumulările normative, să acopere toate situațiile ivite în cadrul funcționării subiectelor de drept comercial.

Dacă în partea de debut a demersului nostru facem unele considerații introductive asupra realizării cercetării, într-un prim capitol ne oprim asupra societății pe acțiuni, din perspectivă conceptuală, dar și ca individualizare – în cadrul plurității formelor juridice de organizare a firmelor.

Abordând acțiunile și obligațiunile, privindu-le ca elemente cheie în înțelegerea și funcționarea optimă a societății pe acțiuni, am realizat de fapt analiza valorilor mobiliare emise de societățile pe acțiuni ce sunt concretizate în titluri de valoare. În mod concret, titlurile în cauză reprezintă participarea unei persoane cu un anumit capital la constituirea societății comerciale sau aportul suplimentar al asociaților unei societăți comerciale pentru buna desfășurare a activității acesteia.

Pe de altă parte, cele două categorii juridice – acțiunile și obligatiunile emise de societatea comerciala pe actiuni – ofera cadrul unitar al atributelor de capitalizare a societatii pe actiuni. Dacă acțiunile sunt titluri reprezentative ale părților sociale, constituind fracțiuni ale capitalului social ce conferă posesorilor calitatea de acționari, obligațiunile conferă posesorilor numai calitatea de creditori ai societății, adică dreptul la restituirea sumei și a dobânzilor aferente, deținătorul acestora neavând calitatea de asociat (acționar) și pe cale de consecință nici drepturile corelative izvorâte din această calitate.

Analiza trăsăturilor caracteristice, atât a acțiunilor cât și a obligațiunilor, are o importanță deosebită în înțelegerea problematicii în complexitatea sa și așa cum se poate remarca și din cele enunțate anterior, acțiunile ca titluri de valoare înglobând o multitudine de caractere și posibilități, unele izvorâte direct din lege (inclusiv din reglementările internaționale), iar altele din teoretizarea diverșilor autori, în timp ce problematica ridicată de obligațiuni este mult mai puțin complexă, motivat și de faptul că acestea dau titularilor lor mai puține drepturi și obligații decât deținătorilor de acțiuni.

Astfel, am avut posibilitatea să constatăm, analizând legislația în vigoare, că din punct de vedere al naturii juridice a acțiunilor, acestea trebuie să cuprindă anumite mențiuni, de tipul: denumirea și durata societății; data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este înmatriculată societatea și numărul Monitorului Oficial al României în care s-a făcut publicarea; capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a acestora și vărsămintele efectuate; avantajele acordate acționarilor; numele, prenumele și domiciliul acționarilor persoane fizice sau sediul și numărul de înmatriculare ale acționarilor persoane juridice în cazul acțiunilor nominative.

Remarca noastră este că aceste mențiuni sunt obligatorii pentru acțiunile emise în formă materială, pe suport de hârtie, dar nu și pentru cele emise în formă dematerializată. De altfel, în doctrină se evidențiază definirea acțiunii ca titlu la purtător, semnificație care în noua abordare globală a tranzacționării acestora pe piața de capital trece în secundar, fiind mai indicat să se vorbească de titluri anonime, dată fiind și tendința tot mai mare din partea societăților pe acțiuni emitente de recunoaștere a deținătorilor acestor titluri.

Ca propunere de lege ferenda, considerăm adecvat ca Legea nr.31/1990 să aducă unele modificări și completări asupra reglementării acțiunilor la purtător, în ceea ce privește forma sub care se înfățișează. Aceasta, pentru că în prezent este cunoscută doar acea formă a înscrisului constatator, dând posibilitatea supunerii acestor titluri, în mod direct, tranzacționării pe piața valorilor mobiliare.

În sprijinul propunerii aducem și faptul că acțiunile la purtător sunt susceptibile de numeroase inconveniente, între care risc sporit de a fi pierdute, sustrase sau deteriorate, dificultatea urmăririi acționarilor și a cesionarilor ulteriori pentru obligarea, în solidar, la plata titlurilor neachitate etc. Or, toate aceste neajunsuri ar putea fi înlăturate dacă prin lege s-ar statua posibilitatea emiterii în formă dematerializată (în format electronic) și pentru acțiunile la purtător.

Trăsaturile distinctive ale acțiunilor, la care ne-am referit relativ pe larg, indiferent de fațeta prezentată, constau în egalitatea valorii nominale a acțiunilor, caracterul indivizibil al acestora, caracterul cesibil și, totodată, negociabil al acțiunilor. Valoarea nominală egală este impusă de legiuitor la fiecare emisiune a acțiunilor, iar consecințele unei atari egalități privesc regimul, de principiu, egalitar acordat acționarilor in exercitarea drepturilor sociale intre acționari, dar și în raport cu societatea.

Excepțiile de la acest regim sunt admise, în condițiile convenționale ale actului constitutiv sau ale unor norme legale dispozitive. Cât privește indivizibilitatea acțiunilor, am arătat că aceasta desemnează natura unitară a titlului reprezentativ în raport cu societatea emitentă, iar nu unicitatea dreptului de proprietate pe care il conține, fiind posibilă starea de coproprietate, sau dupa caz, proprietatea devălmașă asupra aceluiași titlu. Negociabilitatea, și implicit circulația acțiunilor, poate fi insă condiționată prin clauze cuprinse în actul constitutiv al societății comerciale, cum ar fi: necesitatea supunerii aprobării consiliului de administrație sau adunării generale a acționarilor a intenției de înstrăinare a acțiunilor; dreptul de preempțiune la cumpărare a acțiunilor de către ceilalți acționari ai societății comerciale etc.

Pentru o corectă înțelegere a problematicii acțiunilor, am insistat, pe mai multe pagini, asupra clasificării acțiunilor după diverse criterii care acoperă întreaga paletă de tipuri de acțiuni.

Relativ la primul criteriu de clasificare în acțiuni nominative și acțiuni la purtător, putem remarca că acesta izvorăște chiar din reglementarea dreptului român, astfel încât Legea nr.31/1990 statuează că actul constitutiv al societății pe acțiuni trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă acestea sunt nominative sau la purtător, iar în cazul în care sunt mai multe categorii de acțiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală și drepturile conferite fiecărei categorii de acțiuni. De lege ferenda – dematerializarea și a acțiunilor la purtator, spre a facilita și pentru aceste titluri calea participării fără restricții pe piețele de capital.

Când este vorba despre neprevederea în actul constitutiv a categoriilor de acțiuni, așa cum se întâmplă în practică, opinăm că nu se atrage nulitatea societății comerciale înmatriculate în registrul comerțului.

Argumentele aduse în acest sens se bazează pe faptul că această ipoteză nu este expres prevăzută de Legea Societăților Comerciale (art.56), dar și pe aceea că art. 91 alin.2, din aceeași lege, conține o normă juridică supletivă atunci când prevede că în absența unor clauze în actul constitutiv, care să statueze asupra felului acțiunilor emise de societate, toate acțiunile vor fi considerate ca fiind nominative.

După prezentarea/ analizarea criteriilor de clasificare a acțiunilor, am recurs, în temeiul literaturii de specialitate și a cadrului normativ, la mai multe referiri privind condițiile necesare pentru emiterea acțiunilor, în primul rând a condițiilor generale de emitere a acțiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990, iar în al doilea rând a condițiilor societare de emitere a acțiunilor. Așa cum prevede legislația română în vigoare, acțiunile pot fi emise numai după înmatricularea societății, acestea nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală și că noi acțiuni nu pot fi emise înainte de a fi complet plătite cele din emisiunea precedentă, în timp ce există și condiții adiționale celor izvorâte din lege privind emiterea acțiunilor de genul acordului de voință manifestat de acționari concretizat prin hotărâri ale adunării generale a acționarilor sau proceduri speciale ce izvorăsc din statut sau din alte acte normative, condiții ce le putem încadra în categoria celor statutare.

În ceea ce privește dobândirea de către societate a propriilor acțiuni, regula generală ne arată că o societate pe acțiuni nu-și poate dobândi propriile sale acțiuni. În schimb, am identificat și excepții de la regula generală sus-enunțată, în sensul dobândirii de către societate a propriilor acțiuni în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere conținutul conceptual al obligațiunilor, în cuprinsul lucrării am dezvoltat pe larg problematica acestora. Astfel, din punct de vedere al felurilor obligațiunilor, acestea pot fi ordinare, cu primă de emisiune și cu loturi, sau după modul în care circulă pot fi nominative sau la purtător; sub aspectul drepturilor deținătorilor de obligațiuni, am arătat că aceștia au: dreptul la dobândă, dreptul la rambursarea sumelor depuse, dreptul de a se organiza în adunare generală a obligatarilor cât și dreptul de a-și apăra independent interesele contra societății.

În ceea ce privește emiterea obligațiunilor, am arătat că aceasta se decide în adunarea generală extraordinară a acționarilor și se poate realiza prin intermediul unei bănci sau prin apel la subscripție publică.

Evident, dată fiind tema noastră de cercetare și contextul european al ei, în cuprinsul lucrării am analizat și normele comunitare aplicabile în cazul obligațiunilor emise de societățile pe acțiuni care își au sediul într-unul dintre statele membre ale UE. Respectivele norme sunt referitoare la transmisibilitatea acestora, valoarea împrumutului efectuat prin această metodă, convertirea obligațiunilor, listarea lor etc.

Propunându-ne și tratarea regimului juridic aplicabil administrării societăților pe acțiuni, pe parcursul acestei lucrări am încercat să oferim o prezentare relativ amplă a problematicii sistemelor de administrare ale societăților comerciale pe acțiuni, atât în legislația română cât și în legislația principalelor state europene. În același timp, am analizat și administrarea societăților pe acțiuni și modalitățile/ condițiile desemnării administratorului, evidențiind totodată natura juridică a raportului dintre administrator și societatea comercială.

Abordările noastre au fost făcute distinct, privitor la cele două moduri de administrare, având în vedere că una dintre măsurile legislative introduse recent în dreptul românesc privind societățile comerciale este posibilitatea administrării acestora în sistem dualist. O astfel de măsură se justifică prin înscrierea recentă în acest plan pe linia receptării și aplicării principiilor guvernării corporatiste adoptate de OECD.

Dispozițiile care reglementează fiecare sistem de administrare au, de regulă, caracter imperativ de la care asociații/ acționarii nu pot deroga prin actul constitutiv sau prin hotarârea adunării generale a acționarilor. În mod concret, în sfera adusă în discuție, legiuitorul român, prin Legea nr. 441/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată, și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, a reglementat modul de conducere și administrare a societăților comerciale pe baza a două sisteme, respectiv sistemul unitar și sistemul dualist.

Ceea ce am reținut noi este că dacă sistemul unitar este specific dreptului francez (unicul sistem până la adoptarea Legii nr. 441/2006), în care administrarea societăților comerciale, mai cu seamă, a societăților pe acțiuni, revine unui consiliu de administrație care poate delega anumite atribuții directorilor, ulterior, legiuitorul român s-a inspirat din reglementările dreptului german în materie și a adoptat Legea nr. 441/2006 prin care introduce cel de-al doilea sistem de adminstrare al societăților comerciale, respectiv sistemul dualist, specific societăților pe acțiuni. Acesta din urmă se bazează pe două structuri diferite de conducere și administrare, și anume: directoratul și consiliul de supraveghere, administrarea societăților pe acțiuni de către aceste două structuri răspunzând distincției fundamentale dintre funcțiile de conducere (direcție) și cele de control ale directorilor.

Prin reglementarea celor două sisteme de administrare a societăților comerciale pe acțiuni, legiuitorul a creeat posibilitatea pentru asociați să opteze încă din momentul constituirii societății, fie pentru sistemul unitar de adminstrare, fie pentru sistemul dualist. De altfel, potrivit art. 294 din Legea societăților comerciale, societățile pe acțiuni înregistrate în registrul comerțului la data intrării în vigoare a acestor reglementări trebuie să opteze pentru unul din sistemele de administrare prevăzute de lege, în termen de 6 luni, iar până la finalizarea demersurilor soceitatea va putea funcționa cu structura de administrare existentă la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr.31/1990 și a altor acte normative incidente.

Ulterior momentului constituirii societății, opțiunea cu privire la modul de administrare potrivit unuia din cele două sisteme se realizează pe baza hotărârii generale extraordinare a acționarilor, de modificare a actului constitutiv.

Insistând asupra problemei numirii administratorilor prin act constitutiv și desemnarea ulterioară a acestora, apreciem că o distincție mai clară între acestea poate fi adusă cu certitudine în zona de lege ferenda. Deși art. 1536 alin. 1 din lege stipulează expres că ”membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de către adunarea generală a acționarilor”, termenul mai adecvat este acela de alegere a consiliului de supraveghere.

Credem că apare fără ambiguități faptul că există o diferență apreciabilă între numire și alegere, numirea privind membrii statutari ai consiliului de supraveghere, iar alegerea, pe cei desemnati ulterior, pe parcursul societății. Aceasta poate sugera clar că devine necesară modificarea art. 1536 alin. 1 (Legea nr. 31/1990), în sensul că membrii consiliului de supraveghere sunt aleși (și nu numiți) de către adunarea generală a acționarilor, cu excepția primilor membri numiți prin actul constitutiv.

Dat fiind că raportat la condițiile legale ale desemnării administratorului, doctrina a susținut că onorabilitatea nu poate privi decât pe reprezentantul permanent al administratorului persoană juridică, fiind exclus acesta din urmă, s-ar impune (de lege ferenda) o reglementare și în privința administratorului persoană juridică.

În altă ordine de idei, plecând de la importanța deosebită a calificării raportului dintre administrator și societatea comercială în stabilirea poziției și puterilor conferite administratorului, observăm că Legea nr. 31/1990 face referire doar în mod incidental în diverse dispoziții la contractul de mandat (remunerare, cumul de mandate la mai multe societăți) sau se deduce implicit din faptul acceptării exprese a funcției conferite prin act constitutiv, hotărârea adunării generale, drept fundament al raportului juridic dintre administrator și societatea comercială.

Studiile întreprinse arată că doctrina consideră că raporturile dintre societate și administratori sunt raporturi de mandat comercial cu o dublă natură, contractuală și legală. Prevederile din Legea nr. 31/1990 trebuie completate, însă, cu dispozițiile noului Cod civil, care sunt mult mai explicite în materie. De exemplu, art. 209 alin. 3 precizează că ”raporturile dintre persoană juridică și cei care alcatuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut”.

Cu titlu de propunere, arătăm că respectivul aspect necesită o reglementare mai clară – în privința acestui raport și în Legea societăților comerciale, cu atât mai mult cu cât Codul civil reprezintă o lege generală, raportat la legea specială (a societățiilor comerciale).

În legătură cu concepția modernă asupra poziției juridice a administratorului (aceea de organ și reprezentant al societății), un studiu aprofundat al problematicii, conduce la concluzia că în raporturile cu terțe persoane nu putem vorbi de un administrator, mandatar al societății; de altfel, administratorul nu este un simplu mandatar, ci chiar un organ al societății, iar regulile mandatului guvernează numai raporturile dintre societate și administratorul său, excluzând abilitatea acestuia de a reprezenta societatea în raporturile cu terții.

De aceea, de moment ce Legea nr. 31/1990 nu-l califică expressis verbis drept organ al societății, considerăm că devine necesară (de lege ferenda) o atare reglementare.

În esență, privitor la conceptele de ”administrare” și de ”administrator” a/al societății comerciale pe acțiuni, a adminstra societatea comercială pe acțiuni presupune exercitarea atributelor dreptului de proprietate (posesie, folosință și dispoziție) asupra bunurilor aparținând societății. În concret, aceasta se materializează în acte și operațiuni de administrare, conservare și de dispoziție, încheiate atât cu societatea, cât și cu terțele persoane.

Temeiul acestor acte îl constituie atribuțiile de administrare și reprezentare legală conferite adminstratorului societății comerciale, acesta acționând într-o dublă calitate: de mandatar al societății și de reprezentant legal în raporturile cu terții. Astfel, suntem în acest sens, în acord cu dispozițiile noului Cod civil privind administrarea bunurilor altuia (Titlul V) și calitatea de administrator al bunurilor altuia, dar numai în absența unor dispoziții legale speciale (art. 794).

Prin urmare, regimul administrării și al administratorului societății comerciale pe acțiuni, făcând obiectul unei reglementări speciale a Legii societăților comerciale nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, excede cadrului legal instituit de acest Cod civil.

Având totuși în vedere complexitatea funcțiilor îndeplinite în societate, multitudinea obligațiilor ce-i incumba, posibilitatea angajării răspunderii civile, contravenționale și penale, credem că, în viitor, toate dispozițiile legale privind persoană, funcția și răspunderea administratorului ar putea fi codificate într-un Cod de etică al administratorului societății comerciale.

Trecând la abordarea unor aspecte de drept comparat privind administrarea societăților comerciale pe acțiuni, ne concentrăm mai întâi atenția asupra zonei în care își regăsește aplicabilitatea sistemul de drept comercial latin, cu referire la sistemul francez.

În ceea ce privește gestionarea societăților pe acțiuni, aici există două modalități de administrare; în sistemul tradițional de tip ”monist”, societatea este administrată de un consiliu de administrație ales dintre acționari, care desemnează un președinte, obligatoriu persoană fizică, însărcinat cu conducerea societății și eventual, unul sau doi directori generali.

În sistemul bipolar, de tip ”dualist”, societatea este administrată de o direcțiune, compusă din persoane fizice, acționari sau nu, având ca atribuții administrarea și conducerea societății și un Consiliu de supraveghere format din persoane fizice sau juridice, în mod obligatoriu acționari, având ca atribuții numirea organelor de conducere și controlul gestiunii.

Am reținut, de asemenea, că în societățile franceze funcționează și instituția administratorului delegat, însă funcția acestuia este temporară, numai pentru situația în care administratorul de drept nu-și poate exercita atribuțiile, concluzionând că acesta are rolul unui administrator interimar până la momentul alegerii noului administrator.

Referindu-ne la forma modernă de organizare a administrării societății pe acțiuni/ anonime în Franța, am arătat că în cadrul acesteia administrarea se realizează de o direcțiune (comitet director) și un Consiliu de supraveghere. Am remarcat că puterile comitetului director sunt aproape echivalente cu cele ale Consiliului de administrație și ale președintelui, iar legea nu cuprinde dispoziții privind deliberările comitetului, limitand-se să trimită la prevederile din statut, care trebuie să cuprindă clauze privind periodicitatea ședințelor, condițiile de convocare și de cvorum.

Consiliul de supraveghere este organul care exercită controlul permanent asupra modului în care comitetul director realizează gestiunea societății, armonizarea cu legislația în vigoare, precum și avantajele și dezavantajele ce le-ar crea pentru societate. Consiliul amintit are ca atribuții numai controlul organelor de conducere ale societății, în timp ce Consiliul de administrație își asumă în plus gestiunea.

Derivat din sub-tema meționată anterior, în lucrare am tratat și particularitățile administrării societăților pe acțiuni în unele țări care au adoptat sistemul francez, și anume în Belgia, Italia, Luxemburg și Spania, ca în final să abordăm un sistem mai aparte – cel german.

Particularitatea sistemului german de administrare a societăților pe acțiuni (extins și asupra altor sisteme de drept național, respectiv din Austria, Elveția și Liechtenstein) este dată de faptul că acest tip de societate este gestionată și controlată de două organisme distincte: un Consiliu de supraveghere, alcătuit din membrii fără funcții executive și un Consiliu director sau directorial, cuprinzând membrii cu funcții executive.

Această structură se bazează pe o strictă delimitare a atribuțiilor astfel încât o persoană nu poate fi membru atât în Consiliul de supraveghere cât și în Consiliul director.

Membrii Consiliului de supraveghere, fiind de cele mai multe ori funcționari ai băncilor ori ai altor instituții care dețin acțiuni ale societății, cumulează priceperea și calitățile necesare exercitării controlului eficient al activității manageriale a comitetului director. Astfel, se explică performanțele economico-financiare și profilul ridicat al societăților pe acțiuni din economia germană.

Desigur, această situație prezintă și anumite consecințe negative, mai ales cu privire la aprecierea obligației de loialitate a membrilor Consiliului de supraveghere, generatoare de conflicte de interese. Problema intervine în principal în cazul băncilor care sunt simultan creditori, acționari și custozi ai altor societăți comerciale.

De notat că influența băncilor în administrarea societăților germane pe acțiuni nu se datorează în principal posesiei pachetelor de acțiuni, ci mai ales rolului lor de finanțatori externi și de instrument de atragere a altor surse de finanțare, ca urmare a operațiunilor de depozit, plăți și schimb, efectuate cu titlurile de valoare, a serviciilor bursiere și de consultanță. Astfel, băncile au o dublă calitate de acționari și de principali creditori ai societății pe acțiuni. Totuși, amintim că unii critici ai sistemului german de administrare a societății pe acțiuni au afirmat că influența băncilor este negativă, ajungându-se la concluzia că societățile în care băncile își exercită influența sunt mai puțin profitabile decât cele cu o mai mare independență față de bănci.

Spre deosebire de Consiliul de supraveghere, Consiliul director este format din membri cu atribuții executive, practic aceștia formând echipa managerială de gestiune și administrare a societății germane pe acțiuni.

Membrii Consiliului director sunt aleși de către Consiliul de supraveghere și nu în mod direct de către adunarea generală a acționarilor. Raportat la poziția pe care o ocupă în cadrul societății pe acțiuni, există o dublă subordonare a Consiliului director. În primul rând, față de Consiliul de supraveghere care l-a ales și care îl controlează în privința modalității de administare a societății și dispune înlocuirea membrilor săi, iar în al doilea rând față de adunarea generală a acționarilor ale cărei hotărâri trebuie să le transpună în practică, în calitate de organ de administrare a societății.

În exercitarea atribuțiilor de gestionare și administrare, Consiliul director aplică atât hotărârile adunării generale a acționarilor, cât și deciziile Consiliului de supraveghere și răspunde în fața acestor organe, fie în integralitatea sa, fie numai în privința membrilor care au depășit puterile conferite.

În fine, reținând și anumite elemente specifice modelului de administrare al societăților comerciale regăsit în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, am observat că aici, organul de conducere al societății este adunarea generală a asociaților, care deleagă o parte dintre atribuții unui consiliu de administrație. Puterea de decizie rămâne atributul exclusiv al adunării generale, aceasta fiind singura care poate decide asupra unor aspecte, precum modificarea documentelor constitutive ale societății, modificări ale capitalului social, numirea, remunerarea și controlul administratorilor, dar și lichidarea societății.

De asemenea, dreptului englez îi este specific și faptul că raportul juridic al adminstratorilor cu societatea comercială se configurează pe coordonatele contractului de agency, dar, în același timp, în conformitate cu art.227 Companies act 2006, administratorul încheie cu societatea un ”service contract”, prin care își ia angajamentul de a efectua cele mai bune servicii pentru companie.

În urma abordării evoluției și tendințelor în materia reglementărilor europene vizând societățile, am observat că necesitatea îmbunătățirii mediului de afaceri face ca dreptul societăților și regulile de guvernanță corporativă să cunoască modificări pregnante, corelat cu nevoile societății de astăzi și cu mediul economic european. Reglementările în cauză includ un set comun de norme, care tind către a oferi protecție echivalentă acționarilor, creditorilor și altor părți interesate de activitatea societăților, de pe întreg teritoriul UE. Acestea sunt esențiale pentru funcționarea adecvată a pieței unice în domeniul circulației produselor și serviciilor financiare, iar armonizarea lor vizează, dincolo de cele arătate, constituirea și menținerea capitalului societăților pe acțiuni, aspecte legate de ofertele publice de cumpărare, obligațiile de a publica informații privind sucursalele, fuziunile și divizările, drepturile acționarilor etc.

Legat de procesul de armonizare a legislației, constatăm că acesta s-a făcut treptat, în baza Directivelor specifice adoptate, iar investigarea literaturii de specialitate și a documentelor CE, ne-a permis observarea tendinței de integrare într-un instrument unic a tuturor directivelor principale privind dreptul societăților comerciale, scopul constituindu-l îmbunătățirea accesibilității și a inteligibilității dreptului societăților și reducerea riscului unor posibile inconsecvențe în perspectivă.

Ceea ce am remarcat este că în privința îmbunătățirii Cadrului de guvernanță corporativă pentru societățile europene, demersurile necesită o urgență mai ridicată, justificat de realitățile pe care criza financiară le-a scos la iveală, relevând că guvernanța corporativă a fost cât se poate de ineficientă.

În prezent, la nivelul UE există un set de principii și reguli în materie de guvernanță corporativă, ce include recomandări cu privire la independența administratorilor fără funcție executivă, la comitetele consiliului și la remunerare; totodată, aici intră și obligația societăților cotate de a publica declarații privind guvernanța corporativă.

În ce privește România, încă din timpul negocierilor de aderare, și-a asumat transpunerea legislației europene în vigoare (la data de 31 decembrie 2004), nesolicitând inițial perioadă de tranziție sau derogări. Ulterior, însă, când reglementarea generală în materia societăților comerciale (Legea nr. 31/1990, care a cunoscut multiple adaptări) a fost substanțial modificată prin Legea nr. 441/2006, în scopul armonizării acesteia cu prevederile comunitare și adaptării la standardele de transparență decizională și protecție a acționarilor existente în statele UE, am constatat că s-au prevăzut o serie de termene tranzitorii.

Scopul acestor termene nu a a fost altul decât acela de pregătire a mediului de afaceri național pentru implementarea noilor reglementări, spre a se evita riscul unor interpretări diferite, când ar fi putut apărea o practică neunitară, cu consecințe negative asupra evoluției mediului românesc de afaceri.

Evident, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 249 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, România are obligația de a transpune în dreptul intern directivele comunitare. Drept urmare, pentru evitarea riscului de avansare a procedurii de infringement și de impunere a unor sancțiuni pecuniare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, modificările legislative deja au avut în vedere transpunerea Directivelor Consiliului nr. 68/151/EEC, nr. 77/91/EEC, nr. 78/855/EEC, nr. 82/891/EEC, nr. 89/666/EEC, nr. 89/667/EEC, dar și a altora, la care ne-am referit în lucrare.

Totodată, în domeniul guvernării corporative a societăților comerciale, am reținut că România a avut în vedere, pe parcursul ultimilor ani, principiile OECD și perspectivele de dezvoltare a materiei la nivel comunitar, precum și cele mai bune practici din statele membre ale Uniunii Europene.

Bibliografie

Autori români

[1]. Adam I., Savu C.N., Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010

[2]. Adam I., Savu C.N., Savu T.G., Societatile comerciale și acquis-ul comunitar, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001

[3]. Anghelache Gabriela, Piața de capital, Caracteristici, Evoluții, Tranzacții, Ed. Economică, 2004

[4]. Anghelache Gabriela, S. Nan, D. Badea, A. Ioacără, Reglementări actuale pe piața de capital, Ed. Economică, București, 2005

[5]. Angheni S., Unele probleme de drept privind administrarea societăților comerciale. Aspecte de drept comparat, în An honorem Stanciu D. Carpenaru, Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

[6]. Angheni S., Unele aspecte teoretice și practice privind efectele fuziunii, in Revista Juridică nr. 5/2001

[7]. Angheni S., Societați Comerciale. Soluții profesionale de la A la Z, Ed. C.H. Beck, București, 2010

[8]. Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept commercial, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008

[9]. Angheni S., Unele probleme de drept privind administrarea societăților comerciale. Aspecte de drept comparat, în An honorem Stanciu D. Carpenaru, Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006

[10]. Angheni S., Câteva aspecte privind fondul de comerț în dreptul francez și român comparat, în Studii de drept românesc nr. 3-4/1996

[11]. Angheni S., Drept comercial între tradiție și modernism, Curierul Judiciar nr. 9/2012

[12]. Angheni S. (coord.), Volonciu M., Dimitriu R., Pascu M., Consilier – Societatea cu raspundre limitată de la A la Z, Ed. Rentrop & Straton, București, 1998

[13]. Antonescu, E., Codul comercial adnotat, vol. III, Societățile comerciale, Tipograiile române unite, București, 1928

[14]. Balan I., Natura juridica a societatii comerciale, revista Dreptul nr. 11/2000

[15]. Bârsan C., Sitaru D.A., Dreptul comerțului internațional, vol. I, București, 2010

[16]. Băcanu I., Firma și emblema comerciala, Ed. Lumina Lex, București, 1998

[17]. Băcanu I., Capitalul social al societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999

[18]. Bârsan C., Dobrinoiu V., Ticlea A., Toma M., Tufan C., Societățile comerciale. Organizare. Funcționare. Răspunderea. Obligațiile fiscale, Casa de Editura și Presa „Șansa”, București, 1995

[19]. Bârsan C., Sitaru D.A., Dreptul comerțului internațional, vol. I, București, 2010.

[20]. Beleiu Gh., Drept civil roman, ed. a 11-a revăzuta și adăugita de M. Nicolae, O. Trușca, Ed. Universul Juridic, București, 2007

[21]. Belu Magdo M.L., Drept comercial, Ed. Holding G., București, 2003

[22]. Bennett R., European Business, Ed. M &Pitman Publishing, London, 1997, p. 143-146.

[23]. Bodu S., Drept comercial completat cu noțiunile fundamentale de drept civil, Ed. Rosseti, București, 2005

[24]. Bostan I., Drept financiar, Editura Dosftei, Iași, 2002

[25]. Laura Obreja Brasoveanu, Acțiunile, ASE Bucuresti. On line (accesat la data de: 21 Ianuarie 2013):

http://www. ase.ro%2Fupcpr%2Fprofesori%2F546%2Fcurs5.ppt

[26]. Bratis M., Constituirea societății comerciale pe acțiuni. Istoricul și reglementarea societății comerciale pe acțiuni. On line:

http://www.cartejuridica.net/fisiere/6455__462constituirea%20sc%20pe%20actiuni%20-%20bratis-extras.pdf

[27]. Bratiș M., Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Ed. Hamangiu, București, 2008

[28]. Bratiș M., Conținutul obligatoriu al actului constitutiv al societății comerciale pe acțiuni, in Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2006

[29]. Catană R.N., Obligația de diligență și prudență a administratorilor în contextul reformei dreptului societăților comerciale, în P.R. nr. 3/2006

[30]. Catană R.N., Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni, Ed. Sfera Juridica, 2007, Cluj-Napoca.

[31]. Căpățînă O., Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996

[32]. Căpățînă O., Dreptul concurenței comerciale, vol. II, Concurență neloială. Monopolismul, Ed Lumina Lex, București, 1996

[33]. Căpățînă O., Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, 1998

[34]. Căpățînă O., Caracteristicile generale ale socităților comerciale, în Dreptul nr. 9-12/1990

[35]. Căpățână O., Ștefănescu B., Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei, București, 1987

[36]. Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român. Conform Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012

[37]. Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2009

[38]. Cărpenaru St.D., David S., Predoiu C., Piperea Gh., Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ed. A 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

[39]. Cărpenaru St.D., David S., Predoiu C., Piperea Gh., Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2001

[40]. Cărpenaru St.D., Administrarea societăților comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în R.D.C. nr. 2/1993

[41]. Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Editura All, București, 1998

[42]. Cârcei E., Constituirea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1995

[43]. Cârcei E., Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 1999

[44]. Ceterchi I. ș.a., Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, București, 1987, vol. III/2

[45]. Chelaru E., Drept civil. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2003

[46]. Ciobanu D., Drept comercial român, vol. I, Bucuresti, 1991

[47]. Costin M.N., C.A. Jeflea, Societățile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, București, 1999

[48]. Costin M.N., Titlul societar ca varietate a titlului de valoare, cu speciala privire la actiuni, RDC 3/1998, p.40-51

[49]. David S., Baias Fl.A., Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale, în Dreptul nr. 8/1992

[50]. Dominte N.R., Statutul juridic al directorilor în societatea pe acțiuni, în R.D.C. nr. 5/2008

[51]. Demetrescu P., Adunarea generala a acționarilor, Ed. Lumina, București, 1930

[52]. Demetrescu P., Intreprinderile comerciale, Ed. Cercetarii juridice, București, 1943

[53]. Dominte R.N., Reglementarea juridică a administratorilor în legislația europeană, Analele știintifice ale Universitatii „AL.I. Cuza” Iasi, Tomul LI, Științe Juridice, 2005, p. 143-150. On line:

http://laws.uaic.ro/docs/pdf/articole/2005/Anale2005_art13NicoletaDOMINTEReglementareaJuridica.pdf

[54]. Dominte R.N., Statutul juridic al directorilor în societatea pe acțiuni, în R.D.C, nr. 5/2008, p. 52 și urm.

[55]. Dumitru M., Dreptul societăților comerciale, Ed. Institutul European, Iași, 2010

[56]. Duțescu C., Contractul de vânzare-cumparare de acțiuni, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012

[57]. Duțescu C., Drepturile acționarilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007

[58]. Duțescu C., Dreptul acționarului majoritar de a-i exclude pe ceilalți acționari din societățile tranzacționate pe o piață reglementată de capital (Dreptul de squeeze out). On line: http://www.dutescu.com/ro/articole-2/dreptul-de-squeeze-out

[59]. Florescu Gr., Drept comercial român, Ed. Fundatiei "România de Mâine", București, 2003

[60]. Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003

[61]. Gălășescu D., Acțiunile privilegiate in societățile anonime, Ed. Curierul judiciar, București, 1930

[62]. Georgescu I.L., Drept comercial român, vol.II, Ed. All Beck, București, 2002

[63]. Georgescu I.L., Drept comercial român, vol. 2, Ed. Socec & Co., S.A.R., București, 1946, vol. 2

[64]. Gheorghe C., Drept comercial comunitar, Ed. Logisticon, București, 2005

[65]. Gheorghiu C., Societățile comerciale. Voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București, 2003

[66]. Ionescu Sorana, Dreptul societatilor comerciale în Uniunea Europeană, prezent si perspective, Partea I, Eu-Ro Jurnal CCIB, 2007. On line: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_10004/Dreptul-societatilor-comerciale-in-Uniunea-Europeana-prezent-si-perspective-partea-1.html

[67]. Lipcanu E., Golub S., Elemente de drept comercial, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Centrul de Formare continuă și Învățământ la distanță, Facultatea de Studii Europene, 2008, pp. 58-75. On line:

http://xa.yimg.com/kq/groups/23157355/699578533/name/Curs_de_drept_comercial_E_1_%5B1%5D._Lipcanu_S._Golub.doc

[68]. Luha V., Trăsături generale ale titlurilor de credit, în R.D.C. nr. 7-8/1998

[69]. Macovei I., Dominte N.R., Considerații prinvind rolul voinței sociale în determinarea naționalității societății comerciale, în Curierul Judiciar nr. 9/2006

[70]. Macovei I., Dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006

[71]. Manolache O., Drept comunitar, Ed. All, Bucuresti, 1996

[72]. Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, vol. I, Ed. All Beck, București, 1999

[73]. Manolescu M., Știința dreptului și artele juridice, Editura Continent XXI, București, 1993

[74]. Marcu N. ș.a, Istorie economică, București, 1979

[75]. Dumitru Mazilu, Tratat privind Dreptul Comerțului Internațional, Universul Juridic, București, 2011

[76]. Motică R.I., Moțiu F., Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001

[77]. Motică R.I., Bercea L., Drept comercial, Ed. Lumina Lex, București, 2001

[78]. Munteanu Roxana, Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996

[79]. Neagu R., Sintagma ”societate comercială”, Avocat.Net, 15 Februarie 2013. On line: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_31724/Din-15-februarie-firmele-nu-mai-pot-avea-in-denumire-sintagma-societate-comerciala-Actele-constitutive-trebuie-modificate.html

[80]. Nemeș V., Drept comercial. Conform Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

[81]. Oprea R., Dreptul și administrarea afacerilor, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galați, 2009. On line:

www.uploady.com%2Fdownload%2Flink%2FyvkGJZTqSjV%2Fdreptul-si-administrarea-afacerilor.pdf

[82]. Pascu M., Categorii de administratori, Tribuna economica. On line: http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=3&id_revista=2434&id_nr_revista=72&mod=arhiva

[83]. Panaite S., Considerații privind valorile mobiliare dematerializate, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Tomul LIII, Științe Juridice, 2007, p. 95-110. On line:

http://laws.uaic.ro/docs/pdf/articole/2007/Anale2007_art07SeptimiuPanainteConsideratiiPrivindValorileMobiliare.pdf

[84]. Papu V., Dobândirea calității de administrator al unei societăți comerciale pe acțiuni, în R.R.D.A. nr. 7-8/2004

[85]. Petrișor, Nela, Condoiu, Minodora, Drept Comercial, PHARE EuropeAid/ 122652/D/SER/RO, Asistență Tehnică pentru Școala Națională de Grefieri

[86]. Piperea Gh., Societatea comercială, un concept pierdut, Revista Română de Arbitraj, nr. 3/2014. On line: http://www.juridice.ro/276101/un-concept-pierdut-gasitorului-recompensa.html

[87]. Piperea Gh., Piețe de capital, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 2012. On line: xa.yimg.com/kq/…/Anul_IV_Sem_II_Gheorghe.pdf

[88]. Piperea Gh., Controlul managementului prin adunarea generală și prin demersurile individuale ale acționarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2007

[89]. Piperea Gh., Societăți comerciale. Piața de capital. Acquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005

[90]. Piperea Gh., Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008

[91]. Piperea Gh., Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012

[92]. Piperea Gh., Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale. Noțiuni elementare, Ed. All Beck, București, 1999

[93]. Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, București, 2008

[94]. Popescu T.R., Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactica și Pedagogică, Bucuresti,1983

[95]. Popovici C., Răspunderea administratorilor societăților comerciale, în R.D.C. nr. 7-8/2002

[96]. Rotaru Cornelia, Armonizarea legislatiei romanesti privind societatile comerciale cu legislatia Uniunii Europene in materie, RDC, nr. 4/1998.

[97]. Șandru D.M., Dreptul comerțului internațional, Ed. a 3-a, rev., Editura Universitară, București, 2012.

[98]. Savu Tiberiu Gabriel, Societatile comerciale si acquis-ul comunitar, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001.

[99]. Săuleanu L., Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

[100]. Săuleanu L., Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

[101]. Scheaua M., Legea societăților comerciale comentata și adnotata, ed. A 2-a, Ed. Rosetti, București, 2002

[102]. Schiau I, Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2007

[103]. Schiau I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009

[104]. Schiau I., Prescure T., Legea societatilor comerciale. Analize si comentarii pe articole. On line: http://www.hamangiu.ro/produse/Legea-societatilor-comerciale-nr.-31%7B47%7D1990.-Analize-si-comentarii-pe-articole.html

[105]. Sitaru D.Al., Drept internațional privat. Tratat, Ed. Actami, București, 2000

[106]. Sitaru D.Al., Dreptul comertului internațional, Tratat, Ed. Universul juridic, București, 2008

[107]. Eugen Staicu, Modernizarea dreptului european al societăților comerciale și guvernanța corporativă. On line:

http://legestart.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/

[108]. Stanca Alina Ioana, Administrarea societatilor pe actiuni. Constituire, gestionare, dizolvare, Editura Hamangiu, București, 2009

[109]. Stoicoi Cornel, Constituirea societății comerciale pe acțiuni. On line:

http://ro.scribd.com/doc/92834921/Constituirea-societ%C4%83%C5%A3ii-comerciale-pe-ac%C5%A3iunie

[110]. Șaguna D.D., Nicolescu M.R., Societăți comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996

[111]. Stefanescu Brandusa, coord.; Ene, Charlotte. Dreptul comertului international: documente, Bucuresti: Lumina Lex, 2003

[112]. Ștefănescu B., Ștefănescu T.I., Corelații între răspunderea administratorilor salariat potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și răspunderea acestora conform Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, în Dreptul nr. 2/2006

[113]. Țicleanu R., Regimul juridic al acțiunilor preferențiale, in Revista de drept comercial nr. 3/2000

[114]. Todică C., Statutul juridic și puterile administratorului în societatea comercială, Ed. Universul Juridic, București, 2012

[115]. Turcu I., Dreptul afacerilor, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1992

[116]. Turcu I., Tratat teoretic și practic de drept comercial, Ed. C.H. Beck, București, 2008

[117]. Velicu D., O nouă dilemă în administrarea societății pe acțiuni. Sistemul monist și cel dualist, în Dreptul nr. 1/2007

[118]. Voica Ileana, Cele 12 directive al armonizarii in domeniul dreptului comercial, Dreptul Privat al Afacerilor, nr. 1/2003

[119]. Voica Ileana, Constituirea societatii cu raspundere limitata cu asociat unic in tarile membre ale Uniunii Europene, RRDC, nr. 2/2005

[120]. Vonica R.P., Drept comercial. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000

Autori străini

[121]. Ph. Bissara et autres, L’égalité des actionaires, mythe ou réalité: Cahiers de droit de l'entreprise 5/1994

[122]. Michel Barnier, Comisarul UE responsabil de piața internă și servicii. On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[123]. Buchere A., Traité théoréthique et pratiqu des valeures mobilieres et effets publique la legislation qui les regit, Paris, Ed. Marescq Aine-Libraire, 1869

[124]. M. Capiluppi, Dirrito commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998

[125]. Chartier Y., Droit des affaires, Presses Universitares de France, Paris, 1984

[126]. Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l'Union Europeenne, Ed. Litec, Paris, 1995.

[127]. Cozian M., Viandier A., Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991

[128]. Daigre J.J., Actions previlégiées, categories d’actions et avantages particuliers, Mel. M. Jeantin, Dalloz, 1999

[129]. Frommel S.N., Thompson J.H., Company Law in Europe, London, 1975

[130]. Guyon Y., Traité des contrats, Les sociéttés, ed. a 4-a, L.G.D.J., EJA, Paris, 1999

[131]. Hassel M., In search of good directors. Corporate in market and transition economics, Ed. All, Bucuresti, 1997

[132]. Heidrick & Struggles, Corporate governance, Report 2009 – Boards in turbulent times

[133]. Hunnings N.M. (Editor), Commercial Laws in Europe, Sweet & Maxwell Ltd., London, 1990

[134]. Jeantin M., Observations sur la notion de categorie d΄actions, Ed. Dalloz, 1995

[135]. Jensen M.C., Meckeling W.H., Theory of the firm, Journal of Financial Economics, 1976, vol. 3

[136]. Jesús Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași. On line: http://mises.ro/613/#_ftn117

[137]. De Juglart M., Ipppolito B., Droit commercial. Les societes commerciales, Paris, 1971

[138]. Matijsen P., Compendiu de drept european, ed. a VII-a, Ed. Club Europa, 2002

[139]. Merle Ph., Sociétés commercieles, editia a 6~a, Paris, 2005

[140]. Montavon P., Wermelinger A., Favre C., Droit et pratique de la societé anonime, AMC Alpha, Lausanne, 1994

[141]. Pédamon M., Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, 2e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2000

[142]. Ramos Aquillera A., Derechos de sociedades anonimas. Class y series de acciones privilegiadas, vol. I, Madrid, 1999

[143]. Saintourens B., Le cumul des mandats sociaux au sein de la sociétés anonyme apres la loi du 20 octobre 2002, Rev. Societes 2003

[144]. Ripert G., Roblot R., Droit commercial, ed a 7-a, L.G.D.J., Paris, 1972

[145]. Picod F., Cour de justice, Procédure, Encyclopédie Juridique, Tome II, Dalloz, 1997

[146]. Vivante Cesare, Tratatto di diritto comerciale, Vol. II., Milano, 1922

[147]. Paul Woolley, Why are financial markets so inefficient and exploitative – and a suggested remedy, in The Future of Finance, The LSE Report, 2010

III. Jurisprudență/ Legislație

[148]. Noul Cod Civil actualizat 2014 – Legea 287/2009. On: http://legeaz.net/noul-cod-civil

[149]. Codul comercial. Decizii ale Curții Constituționale. Decizii ale Înaltei Curti de Casație și Justiție, Ediție actualizată îngrijită și adnotată de R. Rizoiu, 2005

[150]. Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul Casației nr. 1/2006, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006

[151]. Trib. Ilfov, sectia I comerciala, 13 febr. 1924, citată de I. L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. II, Ed. All Beck, 2002, București, p.492.

[152]. Ministerul Justiției, Stadiul transpunerii și notificării directivelor UE din aria de competență. On line: www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket…tabid=2304; Document de poziție: Dreptul societăților comerciale. On line: http://www.clr.ro/menu1/Capitole%20negociere/CAP05-DP.pdf

[153]. ONRC, Exemple de societati care sunt obligate sa inlocuiasca termenul de "societate comerciala" cu cel de "societate" pana la 15 februarie 2015. On line: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-Registrul-Comertului.html/

[154]. Legea nr.656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum și pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii actelor de terorism

[155]. Lege nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. On line:

http://www.unpir.ro/downloads/legislatie/4%20Legea%20nr.%2085%20din%202006%20privind%20procedura%20insolventei.pdf; http://lege5.ro/en/Gratuit/geydamruga/legea-nr-85-2006-privind-procedura-insolventei

[156]. Ordinul Ministrului Justitiei nr. 2594/C./2008 de aprobare a Normelor Metodologice privind modul de tinere a registrelor comertului, de efectuare a inregistrarilor si de eliberare a informatiilor

[157]. „Societatile comerciale” devin „societăți”, February 18 2013. On line: http://www.vasslawyers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni-achizitii/societatile-comerciale-devin-societati/

[158]. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006. On line:

http://www.onrc.ro/documente/legislatie/LEGE_Nr_26.pdf

[159]. Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. On line:

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=21335

[160]. Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, CCIR, Bucuresti, 2010. On line:

http://www.ccir.ro/fisiere/file/Ghidul_Inscrierii_in_Arhiva_Electronica_de_Garantii_Reale_Mobiliare.pdf

[161]. Legea 71/2011 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011, Monitorul Oficial 409/2011. On line:

http://legeaz.net/text-integral/legea-99-1999-masuri-accelerare-reforma-economica/titlul-vi-regimul-juridic-al-garantiilor-reale-mobiliare

[162]. Legea nr. 31/1990 a societăților. On line: http://profemin.ro/wp-content/uploads/2014/07/LEGEA_societatilor_nr_31_1990.pdf

[163]. Legea nr. 137 din 28 martie 2002 (*actualizată*) privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, M.Of. nr. 215 din 28 martie 2002. On line: http://opspi.minind.ro/legislatiep/legea_137_din_2002.pdf

[164]. Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (publicată în Monitorul Oficial nr. 571/29.06.2004). On line: http://www.cnvmr.ro/pdf/legi/ro/Legea-297-2004.htm; http://www.legalis.ro/2012/07/04/legea-pietei-de-capital-legea-2972004-din-10-iulie-cu-modificari-si-completari-importante/

[165]. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. On line:

http://www.cnvmr.ro/ro/legislatieCNVM.htm

[166]. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană:

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

[167]. Legislația europeană privind societățile comerciale. On line: http://www.aippimm.ro/otimmc/constanta/articol/legisla-355-ia-european-259-privind-societ-259-539-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat-/

[168]. Societatea pe actiuni. On line:

http://www.avocatura.com/academica/referat338-societatea-pe-actiuni.html

[169]. Drept comercial român, ASE București. On line:

http://www.braila.idd.ase.ro/Download/neli.rtf

[170]. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. On line:

http://www.cnvmr.ro/ro/legislatieCNVM.htm

[171]. Codul Depozitarului Central, Aprobat prin Decizia C.N.V.M. nr. 349/18.04.2013, București. On line:

http://www.depozitarulcentral.ro/home/info/juridic/Codul_Depozitarului_Central_03_06_2013.pdf

[172]. Ordonanță de urgență nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.1027 la data de 27.12.2006, fiind ulterior modificată și completată. On line:

http://www.onrc.ro/documente/legislatie/noi/oug_99_2006.pdf

[173]. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societãțile comerciale și pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, M.Of. nr. 778/20.11. 2008

[174]. Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente (O.U.G. nr. 82/28.06.2007). On line:

http://arhiva.gov.ro/nota-de-fundamentare-o-u-g-nr-82-28-06-2007__l1a86230.html

[175]. Expunere de motive la Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru modificarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare. On line:

www.just.ro%2FPortals%2F0%2FRight_Panel%2FEXPUNERE%2520DE%2520MOTIVE%2520-%2520L31.doc&ei=I83lU9C5MYmx0QWLsYGoCg&usg=AFQjCNEcWyOyq8rO7Gmr-lR6X4QAuyTrcQ&sig2=zYlhCjWxbjtAgsR8vFyjKg

[176]. Expunere de motive la Proiectul de ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale (Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012). On line:

http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=zZ89WS2hUEY%3D&tabid=93; http://www.cdep.ro/caseta/2012/09/13/pl12321_se.pdf

[177]. Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012, pentru modificarea si completarea Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 143, din 2 martie 2012. On line:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27991/OUG-nr-2-2012-modificarea-si-completarea-Legii-nr-31-1990-privind-societatile-comerciale.html

[178]. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, tratatul CEE. On line:

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

[179]. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Versiune consolidată, Jurnalul Oficial 115, 09/05/2008. On line: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:12008E260:RO:HTML

[180]. Codul civil italian

[181]. Codul ”Buysse” de guvernare corporativă belgian

[182].”Codice civile” (Italia) aprobat prin decretul regal nr. 262 din 16 martie 1942

[183]. Legea (italiană) nr. 1966/1939 privind trusturile bancare

[184]. Legea (italiană) nr. 216/1974 privind grupările de societăți comerciale

[185]. Codul civil german (Burgerliches G esetzburch-B.G.b.) din 1896

[186]. Codul Comercial (Handelsesetzbuch-H.G.B.) din 1897

[187]. Legea Aktiengesetz (1965), cu modificările ulterioare, aduse prin legile din 14 și 15 august 1969

[188]. Legea G.m.b.H Gesetz din 1892.

[189]. Codul Schweizeriches Obligationenrechect din 1881

[190]. Council Regulation (EC) no. 2157/2001 of 8 October 2001 on the Statute for a European Company (SE) publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene L. 294 din 10.11.2001 (aplcabil pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, cât și în Spațiul Economic European)

[191]. Directiva nr. 97/9/CE din 3 martie 1997 a Parlamentului European și a Consiliului privind sistemele de compensare pentru investitori, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 84 din 26 martie 1997

[192]. Directiva nr. 98/26/CE din 19 mai 1998 a Parlamentului European și a Consiliului privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 166 din 11 iunie 1998

[193]. Directiva nr. 2001/34/CE din 28 mai 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 184 din 6 iulie 2001

[194]. Directiva nr. 2003/6/CE din 28 ianuarie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 96 din 12 aprilie 2003

[195]. Directiva nr. 2003/71/CE din 4 noiembrie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 345 din 31 decembrie 2003

[196]. Directiva nr. 2004/25/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind ofertele publice de cumpărare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 142 din 30 aprilie 2004

[197]. Directiva nr. 2004/39/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 145 din 30 aprilie 2004

[198]. Directiva nr. 2004/109/CE din 15 decembrie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sînt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene  nr. L 390 din 31 decembrie 2004

[199]. Directiva nr. 2006/49/CE din 14 iunie 2006 a Parlamentului European și a Consiliului privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 177 din 30 iunie 2006

[200]. Directiva nr. 2006/73/CE din 10 august 2006 a Comisiei de punere în aplicare a Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind cerințele organizatorice și condițiile de funcționare ale întreprinderii de investiții și termenii definiți în sensul directivei menționate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 241 din 2 septembrie 2006

[201]. Directiva nr. 2009/65/CE din 13 iulie 2009 a Parlamentului European și a Consiliului  de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.  L 302 din 17 noiembrie 2009.

[202]. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene, Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 294 din 10 noiembrie 2001.

[203]. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1.435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societatii cooperative europene, Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 207 din 18 august 2003.

[204]. Declarația Forumului European pentru guvernanța corporativă, din 23 martie 2009

IV. Resurse informative electronice:

[205]. Ministerul Justiției, Stadiul transpunerii și notificării directivelor UE din

aria de competență. On line: www.just.ro/LinkClick.aspx?

fileticket…tabid=2304;

[206]. Document de poziție: Dreptul societăților comerciale. On line:

http://www.clr.ro/menu1/Capitole%20negociere/CAP05-DP.pdf

[207]. ONRC, Exemple de societati care sunt obligate sa inlocuiasca termenul de "societate comerciala" cu cel de "societate" pana la 15 februarie 2015: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-Registrul-Comertului.html/

[208]. „Societatile comerciale” devin „societati”. On line: http://www.vasslaw yers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni-achizitii/ societatile-comerciale-devin-societati/

[209]. Piața financiară și bursa de valori, în Operațiuni pe piețele internaționale de capital. On line: www.ai.rei.ase.ro/CURS%20OPIC.doc

[210]. Funcționarea societăților comerciale. On line: http://www.universitatea-cantemir.ro/CursuriRei/documente/curs%2011%20An%20I.pdf

[211]. Olandezii au întemeiat Vereenigde Oost-Indische Compagnie (…). On line:

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1605:olanda-ara-morilor-de-vint&catid=52:reportaje&Itemid=73

[212]. Piața de capital/Acțiunile. On line: http://www.stiucum.com/economie/piata-de-capital/Actiunile61197.php

[213]. Actiunile si obligatiunile. On line: http://www.piata-de-capital.ro/actiuni-obligatiuni.php

[214]. Drept comercial. Curs, Universitatea Ioan Slavici, Timisoara, 2012, p. 76 și urm. On line:

http://www.islavici.ro%2Farticole%2FDrept%2520comercial%2520-%2520Curs%2520universitar.doc&ei=LXHTU4ShG4PIOY67gfgO&usg=AFQjCNHBylyyvwnX_C_BkDsv9Q2b9yqW6w&sig2=Mg0ofwDvteewZAPb4sJ5TQ

[215]. ProExcelsior, Administrarea societăților comerciale potrivit sistemului dualist. On line: http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/administrarea-societatilor-comerciale-potrivit-sistemului-dualist/

[216]. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (The Organisation for Economic Co-operation and Development). On line:

http://www.oecd.org/

[217]. Administratorul independent. On line (accesat la data de: 18 iunie 2014): http://e-juridic.manager.ro/articole/administratorul-independent-835.html

[218]. Cartea verde. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/consultations/2011/corporate-governance-framework_en.htm

[219]. Organizarea activității de comerț exterior și cooperarea economică internațională, Concepte și Modele. On line:

http://tehnopress.ro/webfiles/books_documents/pdf_extras/10_interior_comert.pdf

[220]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale. On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[221]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (II). On line:

http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[222]. Piața Unică/ Europeană. On line:

http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Piata_unica_a_UE.html#6; http://europa.eu.int/comm/internal_market/company/index_en.htm

[223]. Planul de acțiuni care guvernează companiile din 21 mai 2003 [COM(2003) 284], http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/s09000.htm

[224]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (I). On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[225]. Viitorul dreptului european al societatilor comerciale – la ce sa ne asteptam? On line:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27810/Viitorul-dreptului-european-al-societatilor-comerciale-la-ce-sa-ne-asteptam.html

[226]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (II), http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[227]. Cadrul de guvernanță corporativă din UE. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/company/modern/corporate-governance-framework_en.htm

[228]. Monitoring and Enforcement Practices in Corporate Governance in the Member States. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/company/ecgforum/studies_en.htm

[229]. Comisia Europeană, Cadrul de guvernanță corporativă pentru societățile europene: este nevoie de îmbunătățiri?, Strasbourg, 5 aprilie 2011. On line: europa.eu/rapid/press-release_IP-11-404_ro.doc

[230]. Codurile de guvernanță corporativă cuprind recomandări esențiale pentru administrarea și supravegherea societăților cotate și standarde pentru o guvernanță corectă și responsabilă. On line:

http://www.ecgi.org/codes/all_codes.php

[231]. http://dragosdaghie.blogspot.com/2012_10_01_archive.html

[232]. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/125/art05-sandru.html

[233]. http://dragosdaghie.blogspot.com/2014/02/bibliografie-recoman

data-pentru.html

[234]. https://www.yumpu.com/en/document/view/24030317/conference-proceedin-

facultatea-de-drept/125

[235]. http://drept.ucv.ro/oldsite/Doct/bibl/LSmarandache.html

[236]. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52007DC0394

[237]. http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_18/det_1286/7446.doc

[238]. http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_18/det_1558/8696.doc

[239]. http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-

schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-

Registrul-Comertului.html

[240]. http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_31724/Din-15-februarie-firmele-

nu-mai-pot-avea-in-denumire-sintagma-societate-comerciala-Actele-

constitutive-trebuie-modificate.html

[241]. http://www.vasslawyers.eu/en/news-alerts/corporate-ma/changes-regarding-

the-companies-name/

[242]. http://www.vasslawyers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni -achizitii/societatile-comerciale-devin-societati/

[243]. http://www.cciacl.ro/index.php/consultanta/2-uncategorised/48-societatile-comerciale-devin-societati

[244]. http://archive-eu.com/eu/v/vasslawyers.eu/20130806_2579353_32/Salariza rea_personalului_bugetar_VASS_Lawyers_RO/

[245]. http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_societati_comerciale.php

[246]. http://www.aer.ro/index.php?module=Pagesetter&func=viewpub&tid=6&p id=7

[247]. http://www.scrigroup.com/afaceri/comert

[248]. http://jurnalul.ro/stiri/observator/sintagma-societate-comerciala-inlocuita-

cu-termenul-societate-de-la-1-februarie-firmele-obligate-sa-faca-aceste-

modificari-incepand-cu-1-februarie-633236.html

[249]. http://www.aslr.ro/files/documentul%20complet.doc

[250]. http://www.corevcam.ro/download/Legea_441.doc

[251]. http://www.immromania.ro/legislatie_fisiere/LEGE-nr.441-din2006-2.doc

[252]. http://www.efin.ro/legea_311990_actualizata_2010_pri

vind_societatile_comerciale_2044/capitolul_iv_societatile_pe_actiuni.html

[253]. http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=509

[254]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/administrare-conducere-societate-actiuni

[255]. http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/administrarea-societatilor-comerciale-

potrivit-sistemului-dualist/

[256]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/functionarea-societatilor-comerciale-de-

asigurare

[257]. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=59637

[258]. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1550

[259]. http://www.leru.ro/LEG%20PRL%2031%201990%201_text.html

[260]. http://www.domeniilestatului.ro/wp-content/uploads/2014/03/Lege-nr.-31r2-

din-1990.html

[261]. http://www.taxoff.ro/uploaded_docs/323pub1d

2007-03-03Legea%20soc.%20com.doc

[262]. http://www.asociatiabrokerilor.ro/info/Modif.lg.31.nr.2.doc

[263]. http://www.efin.ro/legea_311990_actualizata_2010_privind_societa

tile_comerciale_2044/capitolul_iv_societatile_pe_actiuni.html

[264]. http://archive-ro.com/ro/a/avocatnet.ro/2013-10- 22_3061832_212/concediu_cresterea_copilului/

[265]. http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Societatile-comerciale42219.php

[266]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-constitutiv-societate-comerciala

[267]. http://www.creeaza.com/afaceri/comert/SOCIETATEA-PE-ACTIUNI469.php

[268]. http://contabilitateafirmei.manager.ro/resurse/0105_grecia.htm

[269]. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Regimul-juridic-al-societatilo32.php

[270]. http://www.coltuc.ro/blog/act-constitutiv-al-societatii-comerciale/

[271].http://media1.wgz.ro/files/media1:4b598c8b3013d.doc.upl/Constituirea%20Societatilor%20Comerciale.doc

[272]. http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_10004/Dreptul-societatilor-comerciale-in-Uniunea-Europeana-prezent-si-perspective-partea-1.html

[273].http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_22658/pageID_1/societati-comerciale.html

[274]. http://documentareonline.ro/documente.php?lucrare=5947

[275]. http://consultantaeducationala.ro/lucrare-de-licenta.php?lucrare=9624

[276].http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[277]. http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2012/02/CE-21-02-2.doc

[278]. http://www.europedirectbotosani.ro/?art=988

[279]. http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[280]. http://vranceamedia.ro/stirile-zilei-i-perchezitii-la-o-noua-retea-de-fraude-bancare/

[281].http://www.just.ro/Portals/0/Right_Panel/EXPUNERE%20DE%20MOTIVE%20-%20L31.doc

[282]. http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-404_ro.htm

[283]. http://ue.mae.ro/node/682

[284]. http://legestart.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/

[285]. http://www.blog.decalex.ro/259/

[286]. http://www.aippimm.ro/otimmc/constanta/articol/legisla-355-ia-european-259-privind-societ-259-539-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat-/

[287]. http://legeaz.net/text-integral/oug-52-2008-modificiare-legea-31-1990-si-legea-26-1990

[288]. http://www.infolegal.ro/legislatie-integrala/oug-52-2008-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-311990-privind-societatile-comerciale-si-pentru-completarea-legii-nr-261990-privind-registrul-comertului/

[289]. http://incomemagazine.ro/articole/cum-ar-putea-moderniza-comisia-europeana-guvernanta-corporativa

[290].http://www.avocatnet.ro/UserFiles/articleFiles/pl%20cross%20border%20mergers-%20modif%20L31_02011419.doc

[291]. http://www.infolegal.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/2012/12/13/

[292]. http://www.medierenet.ro/2014/01/14/dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa-vor-fi-modernizate-de-comisia-europeana/

[293]. http://rolcris.wordpress.com/tag/semnat-la-bucuresti-si-la-bruxelles-la-23-iunie-2009-m-of-nr-316-din-13-mai-2010-o-u-g-nr-542010-privind-unele-masuri-pentru-combaterea-evaziunii-fiscale-m-of-nr-421-din-23-iuni/

[294]. http://www.clr.ro/Rep_dil_2002/..%5Crep_htm%5COUG82_2007.htm

[295]. http://www.romleas.ro/legi/OG%2082-2007/

[296]. http://www.curierulfiscal.ro/2011/04/06/cadrul-de-guvernanta-corporativa-pentru-societatile-europene-este-nevoie-de-imbunatatiri/

[297]. http://www.romanian-law.ro/noutati.php?page=5

[298]. http://lege5.ro/Gratuit/gi3tmnbrge/directiva-nr-68-2006-de-modificare-a-directivei-77-91-cee-a-consiliului-in-ceea-ce-priveste-constituirea-societatilor-comerciale-pe-actiuni-si-mentinerea-si-modificarea-capitalului-acestora-text-cu-re/1

[299].http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&id_categ=10&id_revista=5053&id_nr_revista=136&mode=revista&mod=arhiva

[300]. http://www.cnp.md/ro/grupuri-de-lucru/economie/item/download/1468

Bibliografie

Autori români

[1]. Adam I., Savu C.N., Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010

[2]. Adam I., Savu C.N., Savu T.G., Societatile comerciale și acquis-ul comunitar, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001

[3]. Anghelache Gabriela, Piața de capital, Caracteristici, Evoluții, Tranzacții, Ed. Economică, 2004

[4]. Anghelache Gabriela, S. Nan, D. Badea, A. Ioacără, Reglementări actuale pe piața de capital, Ed. Economică, București, 2005

[5]. Angheni S., Unele probleme de drept privind administrarea societăților comerciale. Aspecte de drept comparat, în An honorem Stanciu D. Carpenaru, Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

[6]. Angheni S., Unele aspecte teoretice și practice privind efectele fuziunii, in Revista Juridică nr. 5/2001

[7]. Angheni S., Societați Comerciale. Soluții profesionale de la A la Z, Ed. C.H. Beck, București, 2010

[8]. Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept commercial, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008

[9]. Angheni S., Unele probleme de drept privind administrarea societăților comerciale. Aspecte de drept comparat, în An honorem Stanciu D. Carpenaru, Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006

[10]. Angheni S., Câteva aspecte privind fondul de comerț în dreptul francez și român comparat, în Studii de drept românesc nr. 3-4/1996

[11]. Angheni S., Drept comercial între tradiție și modernism, Curierul Judiciar nr. 9/2012

[12]. Angheni S. (coord.), Volonciu M., Dimitriu R., Pascu M., Consilier – Societatea cu raspundre limitată de la A la Z, Ed. Rentrop & Straton, București, 1998

[13]. Antonescu, E., Codul comercial adnotat, vol. III, Societățile comerciale, Tipograiile române unite, București, 1928

[14]. Balan I., Natura juridica a societatii comerciale, revista Dreptul nr. 11/2000

[15]. Bârsan C., Sitaru D.A., Dreptul comerțului internațional, vol. I, București, 2010

[16]. Băcanu I., Firma și emblema comerciala, Ed. Lumina Lex, București, 1998

[17]. Băcanu I., Capitalul social al societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1999

[18]. Bârsan C., Dobrinoiu V., Ticlea A., Toma M., Tufan C., Societățile comerciale. Organizare. Funcționare. Răspunderea. Obligațiile fiscale, Casa de Editura și Presa „Șansa”, București, 1995

[19]. Bârsan C., Sitaru D.A., Dreptul comerțului internațional, vol. I, București, 2010.

[20]. Beleiu Gh., Drept civil roman, ed. a 11-a revăzuta și adăugita de M. Nicolae, O. Trușca, Ed. Universul Juridic, București, 2007

[21]. Belu Magdo M.L., Drept comercial, Ed. Holding G., București, 2003

[22]. Bennett R., European Business, Ed. M &Pitman Publishing, London, 1997, p. 143-146.

[23]. Bodu S., Drept comercial completat cu noțiunile fundamentale de drept civil, Ed. Rosseti, București, 2005

[24]. Bostan I., Drept financiar, Editura Dosftei, Iași, 2002

[25]. Laura Obreja Brasoveanu, Acțiunile, ASE Bucuresti. On line (accesat la data de: 21 Ianuarie 2013):

http://www. ase.ro%2Fupcpr%2Fprofesori%2F546%2Fcurs5.ppt

[26]. Bratis M., Constituirea societății comerciale pe acțiuni. Istoricul și reglementarea societății comerciale pe acțiuni. On line:

http://www.cartejuridica.net/fisiere/6455__462constituirea%20sc%20pe%20actiuni%20-%20bratis-extras.pdf

[27]. Bratiș M., Constituirea societății comerciale pe acțiuni, Ed. Hamangiu, București, 2008

[28]. Bratiș M., Conținutul obligatoriu al actului constitutiv al societății comerciale pe acțiuni, in Revista de Drept Comercial nr. 7-8/2006

[29]. Catană R.N., Obligația de diligență și prudență a administratorilor în contextul reformei dreptului societăților comerciale, în P.R. nr. 3/2006

[30]. Catană R.N., Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni, Ed. Sfera Juridica, 2007, Cluj-Napoca.

[31]. Căpățînă O., Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996

[32]. Căpățînă O., Dreptul concurenței comerciale, vol. II, Concurență neloială. Monopolismul, Ed Lumina Lex, București, 1996

[33]. Căpățînă O., Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, 1998

[34]. Căpățînă O., Caracteristicile generale ale socităților comerciale, în Dreptul nr. 9-12/1990

[35]. Căpățână O., Ștefănescu B., Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Ed. Academiei, București, 1987

[36]. Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român. Conform Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012

[37]. Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2009

[38]. Cărpenaru St.D., David S., Predoiu C., Piperea Gh., Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ed. A 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009

[39]. Cărpenaru St.D., David S., Predoiu C., Piperea Gh., Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudența, Ed. All Beck, București, 2001

[40]. Cărpenaru St.D., Administrarea societăților comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în R.D.C. nr. 2/1993

[41]. Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Editura All, București, 1998

[42]. Cârcei E., Constituirea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1995

[43]. Cârcei E., Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 1999

[44]. Ceterchi I. ș.a., Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei, București, 1987, vol. III/2

[45]. Chelaru E., Drept civil. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2003

[46]. Ciobanu D., Drept comercial român, vol. I, Bucuresti, 1991

[47]. Costin M.N., C.A. Jeflea, Societățile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, București, 1999

[48]. Costin M.N., Titlul societar ca varietate a titlului de valoare, cu speciala privire la actiuni, RDC 3/1998, p.40-51

[49]. David S., Baias Fl.A., Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale, în Dreptul nr. 8/1992

[50]. Dominte N.R., Statutul juridic al directorilor în societatea pe acțiuni, în R.D.C. nr. 5/2008

[51]. Demetrescu P., Adunarea generala a acționarilor, Ed. Lumina, București, 1930

[52]. Demetrescu P., Intreprinderile comerciale, Ed. Cercetarii juridice, București, 1943

[53]. Dominte R.N., Reglementarea juridică a administratorilor în legislația europeană, Analele știintifice ale Universitatii „AL.I. Cuza” Iasi, Tomul LI, Științe Juridice, 2005, p. 143-150. On line:

http://laws.uaic.ro/docs/pdf/articole/2005/Anale2005_art13NicoletaDOMINTEReglementareaJuridica.pdf

[54]. Dominte R.N., Statutul juridic al directorilor în societatea pe acțiuni, în R.D.C, nr. 5/2008, p. 52 și urm.

[55]. Dumitru M., Dreptul societăților comerciale, Ed. Institutul European, Iași, 2010

[56]. Duțescu C., Contractul de vânzare-cumparare de acțiuni, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012

[57]. Duțescu C., Drepturile acționarilor, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007

[58]. Duțescu C., Dreptul acționarului majoritar de a-i exclude pe ceilalți acționari din societățile tranzacționate pe o piață reglementată de capital (Dreptul de squeeze out). On line: http://www.dutescu.com/ro/articole-2/dreptul-de-squeeze-out

[59]. Florescu Gr., Drept comercial român, Ed. Fundatiei "România de Mâine", București, 2003

[60]. Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2003

[61]. Gălășescu D., Acțiunile privilegiate in societățile anonime, Ed. Curierul judiciar, București, 1930

[62]. Georgescu I.L., Drept comercial român, vol.II, Ed. All Beck, București, 2002

[63]. Georgescu I.L., Drept comercial român, vol. 2, Ed. Socec & Co., S.A.R., București, 1946, vol. 2

[64]. Gheorghe C., Drept comercial comunitar, Ed. Logisticon, București, 2005

[65]. Gheorghiu C., Societățile comerciale. Voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București, 2003

[66]. Ionescu Sorana, Dreptul societatilor comerciale în Uniunea Europeană, prezent si perspective, Partea I, Eu-Ro Jurnal CCIB, 2007. On line: http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_10004/Dreptul-societatilor-comerciale-in-Uniunea-Europeana-prezent-si-perspective-partea-1.html

[67]. Lipcanu E., Golub S., Elemente de drept comercial, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Centrul de Formare continuă și Învățământ la distanță, Facultatea de Studii Europene, 2008, pp. 58-75. On line:

http://xa.yimg.com/kq/groups/23157355/699578533/name/Curs_de_drept_comercial_E_1_%5B1%5D._Lipcanu_S._Golub.doc

[68]. Luha V., Trăsături generale ale titlurilor de credit, în R.D.C. nr. 7-8/1998

[69]. Macovei I., Dominte N.R., Considerații prinvind rolul voinței sociale în determinarea naționalității societății comerciale, în Curierul Judiciar nr. 9/2006

[70]. Macovei I., Dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006

[71]. Manolache O., Drept comunitar, Ed. All, Bucuresti, 1996

[72]. Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, vol. I, Ed. All Beck, București, 1999

[73]. Manolescu M., Știința dreptului și artele juridice, Editura Continent XXI, București, 1993

[74]. Marcu N. ș.a, Istorie economică, București, 1979

[75]. Dumitru Mazilu, Tratat privind Dreptul Comerțului Internațional, Universul Juridic, București, 2011

[76]. Motică R.I., Moțiu F., Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001

[77]. Motică R.I., Bercea L., Drept comercial, Ed. Lumina Lex, București, 2001

[78]. Munteanu Roxana, Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996

[79]. Neagu R., Sintagma ”societate comercială”, Avocat.Net, 15 Februarie 2013. On line: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_31724/Din-15-februarie-firmele-nu-mai-pot-avea-in-denumire-sintagma-societate-comerciala-Actele-constitutive-trebuie-modificate.html

[80]. Nemeș V., Drept comercial. Conform Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012

[81]. Oprea R., Dreptul și administrarea afacerilor, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galați, 2009. On line:

www.uploady.com%2Fdownload%2Flink%2FyvkGJZTqSjV%2Fdreptul-si-administrarea-afacerilor.pdf

[82]. Pascu M., Categorii de administratori, Tribuna economica. On line: http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=3&id_revista=2434&id_nr_revista=72&mod=arhiva

[83]. Panaite S., Considerații privind valorile mobiliare dematerializate, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Tomul LIII, Științe Juridice, 2007, p. 95-110. On line:

http://laws.uaic.ro/docs/pdf/articole/2007/Anale2007_art07SeptimiuPanainteConsideratiiPrivindValorileMobiliare.pdf

[84]. Papu V., Dobândirea calității de administrator al unei societăți comerciale pe acțiuni, în R.R.D.A. nr. 7-8/2004

[85]. Petrișor, Nela, Condoiu, Minodora, Drept Comercial, PHARE EuropeAid/ 122652/D/SER/RO, Asistență Tehnică pentru Școala Națională de Grefieri

[86]. Piperea Gh., Societatea comercială, un concept pierdut, Revista Română de Arbitraj, nr. 3/2014. On line: http://www.juridice.ro/276101/un-concept-pierdut-gasitorului-recompensa.html

[87]. Piperea Gh., Piețe de capital, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 2012. On line: xa.yimg.com/kq/…/Anul_IV_Sem_II_Gheorghe.pdf

[88]. Piperea Gh., Controlul managementului prin adunarea generală și prin demersurile individuale ale acționarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2007

[89]. Piperea Gh., Societăți comerciale. Piața de capital. Acquis comunitar, Ed. All Beck, București, 2005

[90]. Piperea Gh., Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008

[91]. Piperea Gh., Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012

[92]. Piperea Gh., Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale. Noțiuni elementare, Ed. All Beck, București, 1999

[93]. Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, București, 2008

[94]. Popescu T.R., Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactica și Pedagogică, Bucuresti,1983

[95]. Popovici C., Răspunderea administratorilor societăților comerciale, în R.D.C. nr. 7-8/2002

[96]. Rotaru Cornelia, Armonizarea legislatiei romanesti privind societatile comerciale cu legislatia Uniunii Europene in materie, RDC, nr. 4/1998.

[97]. Șandru D.M., Dreptul comerțului internațional, Ed. a 3-a, rev., Editura Universitară, București, 2012.

[98]. Savu Tiberiu Gabriel, Societatile comerciale si acquis-ul comunitar, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001.

[99]. Săuleanu L., Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

[100]. Săuleanu L., Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu, București, 2008

[101]. Scheaua M., Legea societăților comerciale comentata și adnotata, ed. A 2-a, Ed. Rosetti, București, 2002

[102]. Schiau I, Prescure T., Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2007

[103]. Schiau I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009

[104]. Schiau I., Prescure T., Legea societatilor comerciale. Analize si comentarii pe articole. On line: http://www.hamangiu.ro/produse/Legea-societatilor-comerciale-nr.-31%7B47%7D1990.-Analize-si-comentarii-pe-articole.html

[105]. Sitaru D.Al., Drept internațional privat. Tratat, Ed. Actami, București, 2000

[106]. Sitaru D.Al., Dreptul comertului internațional, Tratat, Ed. Universul juridic, București, 2008

[107]. Eugen Staicu, Modernizarea dreptului european al societăților comerciale și guvernanța corporativă. On line:

http://legestart.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/

[108]. Stanca Alina Ioana, Administrarea societatilor pe actiuni. Constituire, gestionare, dizolvare, Editura Hamangiu, București, 2009

[109]. Stoicoi Cornel, Constituirea societății comerciale pe acțiuni. On line:

http://ro.scribd.com/doc/92834921/Constituirea-societ%C4%83%C5%A3ii-comerciale-pe-ac%C5%A3iunie

[110]. Șaguna D.D., Nicolescu M.R., Societăți comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996

[111]. Stefanescu Brandusa, coord.; Ene, Charlotte. Dreptul comertului international: documente, Bucuresti: Lumina Lex, 2003

[112]. Ștefănescu B., Ștefănescu T.I., Corelații între răspunderea administratorilor salariat potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și răspunderea acestora conform Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, în Dreptul nr. 2/2006

[113]. Țicleanu R., Regimul juridic al acțiunilor preferențiale, in Revista de drept comercial nr. 3/2000

[114]. Todică C., Statutul juridic și puterile administratorului în societatea comercială, Ed. Universul Juridic, București, 2012

[115]. Turcu I., Dreptul afacerilor, Ed. Fundației "Chemarea", Iași, 1992

[116]. Turcu I., Tratat teoretic și practic de drept comercial, Ed. C.H. Beck, București, 2008

[117]. Velicu D., O nouă dilemă în administrarea societății pe acțiuni. Sistemul monist și cel dualist, în Dreptul nr. 1/2007

[118]. Voica Ileana, Cele 12 directive al armonizarii in domeniul dreptului comercial, Dreptul Privat al Afacerilor, nr. 1/2003

[119]. Voica Ileana, Constituirea societatii cu raspundere limitata cu asociat unic in tarile membre ale Uniunii Europene, RRDC, nr. 2/2005

[120]. Vonica R.P., Drept comercial. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000

Autori străini

[121]. Ph. Bissara et autres, L’égalité des actionaires, mythe ou réalité: Cahiers de droit de l'entreprise 5/1994

[122]. Michel Barnier, Comisarul UE responsabil de piața internă și servicii. On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[123]. Buchere A., Traité théoréthique et pratiqu des valeures mobilieres et effets publique la legislation qui les regit, Paris, Ed. Marescq Aine-Libraire, 1869

[124]. M. Capiluppi, Dirrito commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1998

[125]. Chartier Y., Droit des affaires, Presses Universitares de France, Paris, 1984

[126]. Christian Gavalda, Gilbert Parleani, Droit des affaires de l'Union Europeenne, Ed. Litec, Paris, 1995.

[127]. Cozian M., Viandier A., Droit des societes, cinquième edition, Ed. Litec, Paris, 1991

[128]. Daigre J.J., Actions previlégiées, categories d’actions et avantages particuliers, Mel. M. Jeantin, Dalloz, 1999

[129]. Frommel S.N., Thompson J.H., Company Law in Europe, London, 1975

[130]. Guyon Y., Traité des contrats, Les sociéttés, ed. a 4-a, L.G.D.J., EJA, Paris, 1999

[131]. Hassel M., In search of good directors. Corporate in market and transition economics, Ed. All, Bucuresti, 1997

[132]. Heidrick & Struggles, Corporate governance, Report 2009 – Boards in turbulent times

[133]. Hunnings N.M. (Editor), Commercial Laws in Europe, Sweet & Maxwell Ltd., London, 1990

[134]. Jeantin M., Observations sur la notion de categorie d΄actions, Ed. Dalloz, 1995

[135]. Jensen M.C., Meckeling W.H., Theory of the firm, Journal of Financial Economics, 1976, vol. 3

[136]. Jesús Huerta de Soto, Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași. On line: http://mises.ro/613/#_ftn117

[137]. De Juglart M., Ipppolito B., Droit commercial. Les societes commerciales, Paris, 1971

[138]. Matijsen P., Compendiu de drept european, ed. a VII-a, Ed. Club Europa, 2002

[139]. Merle Ph., Sociétés commercieles, editia a 6~a, Paris, 2005

[140]. Montavon P., Wermelinger A., Favre C., Droit et pratique de la societé anonime, AMC Alpha, Lausanne, 1994

[141]. Pédamon M., Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce, 2e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2000

[142]. Ramos Aquillera A., Derechos de sociedades anonimas. Class y series de acciones privilegiadas, vol. I, Madrid, 1999

[143]. Saintourens B., Le cumul des mandats sociaux au sein de la sociétés anonyme apres la loi du 20 octobre 2002, Rev. Societes 2003

[144]. Ripert G., Roblot R., Droit commercial, ed a 7-a, L.G.D.J., Paris, 1972

[145]. Picod F., Cour de justice, Procédure, Encyclopédie Juridique, Tome II, Dalloz, 1997

[146]. Vivante Cesare, Tratatto di diritto comerciale, Vol. II., Milano, 1922

[147]. Paul Woolley, Why are financial markets so inefficient and exploitative – and a suggested remedy, in The Future of Finance, The LSE Report, 2010

III. Jurisprudență/ Legislație

[148]. Noul Cod Civil actualizat 2014 – Legea 287/2009. On: http://legeaz.net/noul-cod-civil

[149]. Codul comercial. Decizii ale Curții Constituționale. Decizii ale Înaltei Curti de Casație și Justiție, Ediție actualizată îngrijită și adnotată de R. Rizoiu, 2005

[150]. Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul Casației nr. 1/2006, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006

[151]. Trib. Ilfov, sectia I comerciala, 13 febr. 1924, citată de I. L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. II, Ed. All Beck, 2002, București, p.492.

[152]. Ministerul Justiției, Stadiul transpunerii și notificării directivelor UE din aria de competență. On line: www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket…tabid=2304; Document de poziție: Dreptul societăților comerciale. On line: http://www.clr.ro/menu1/Capitole%20negociere/CAP05-DP.pdf

[153]. ONRC, Exemple de societati care sunt obligate sa inlocuiasca termenul de "societate comerciala" cu cel de "societate" pana la 15 februarie 2015. On line: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-Registrul-Comertului.html/

[154]. Legea nr.656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum și pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii actelor de terorism

[155]. Lege nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. On line:

http://www.unpir.ro/downloads/legislatie/4%20Legea%20nr.%2085%20din%202006%20privind%20procedura%20insolventei.pdf; http://lege5.ro/en/Gratuit/geydamruga/legea-nr-85-2006-privind-procedura-insolventei

[156]. Ordinul Ministrului Justitiei nr. 2594/C./2008 de aprobare a Normelor Metodologice privind modul de tinere a registrelor comertului, de efectuare a inregistrarilor si de eliberare a informatiilor

[157]. „Societatile comerciale” devin „societăți”, February 18 2013. On line: http://www.vasslawyers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni-achizitii/societatile-comerciale-devin-societati/

[158]. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006. On line:

http://www.onrc.ro/documente/legislatie/LEGE_Nr_26.pdf

[159]. Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. On line:

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=21335

[160]. Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, CCIR, Bucuresti, 2010. On line:

http://www.ccir.ro/fisiere/file/Ghidul_Inscrierii_in_Arhiva_Electronica_de_Garantii_Reale_Mobiliare.pdf

[161]. Legea 71/2011 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011, Monitorul Oficial 409/2011. On line:

http://legeaz.net/text-integral/legea-99-1999-masuri-accelerare-reforma-economica/titlul-vi-regimul-juridic-al-garantiilor-reale-mobiliare

[162]. Legea nr. 31/1990 a societăților. On line: http://profemin.ro/wp-content/uploads/2014/07/LEGEA_societatilor_nr_31_1990.pdf

[163]. Legea nr. 137 din 28 martie 2002 (*actualizată*) privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, M.Of. nr. 215 din 28 martie 2002. On line: http://opspi.minind.ro/legislatiep/legea_137_din_2002.pdf

[164]. Legea nr. 297/2004 privind piața de capital (publicată în Monitorul Oficial nr. 571/29.06.2004). On line: http://www.cnvmr.ro/pdf/legi/ro/Legea-297-2004.htm; http://www.legalis.ro/2012/07/04/legea-pietei-de-capital-legea-2972004-din-10-iulie-cu-modificari-si-completari-importante/

[165]. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. On line:

http://www.cnvmr.ro/ro/legislatieCNVM.htm

[166]. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană:

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

[167]. Legislația europeană privind societățile comerciale. On line: http://www.aippimm.ro/otimmc/constanta/articol/legisla-355-ia-european-259-privind-societ-259-539-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat-/

[168]. Societatea pe actiuni. On line:

http://www.avocatura.com/academica/referat338-societatea-pe-actiuni.html

[169]. Drept comercial român, ASE București. On line:

http://www.braila.idd.ase.ro/Download/neli.rtf

[170]. Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. On line:

http://www.cnvmr.ro/ro/legislatieCNVM.htm

[171]. Codul Depozitarului Central, Aprobat prin Decizia C.N.V.M. nr. 349/18.04.2013, București. On line:

http://www.depozitarulcentral.ro/home/info/juridic/Codul_Depozitarului_Central_03_06_2013.pdf

[172]. Ordonanță de urgență nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.1027 la data de 27.12.2006, fiind ulterior modificată și completată. On line:

http://www.onrc.ro/documente/legislatie/noi/oug_99_2006.pdf

[173]. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societãțile comerciale și pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, M.Of. nr. 778/20.11. 2008

[174]. Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a altor acte normative incidente (O.U.G. nr. 82/28.06.2007). On line:

http://arhiva.gov.ro/nota-de-fundamentare-o-u-g-nr-82-28-06-2007__l1a86230.html

[175]. Expunere de motive la Ordonanța de Urgență a Guvernului pentru modificarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare. On line:

www.just.ro%2FPortals%2F0%2FRight_Panel%2FEXPUNERE%2520DE%2520MOTIVE%2520-%2520L31.doc&ei=I83lU9C5MYmx0QWLsYGoCg&usg=AFQjCNEcWyOyq8rO7Gmr-lR6X4QAuyTrcQ&sig2=zYlhCjWxbjtAgsR8vFyjKg

[176]. Expunere de motive la Proiectul de ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale (Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012). On line:

http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=zZ89WS2hUEY%3D&tabid=93; http://www.cdep.ro/caseta/2012/09/13/pl12321_se.pdf

[177]. Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012, pentru modificarea si completarea Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 143, din 2 martie 2012. On line:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27991/OUG-nr-2-2012-modificarea-si-completarea-Legii-nr-31-1990-privind-societatile-comerciale.html

[178]. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, tratatul CEE. On line:

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

[179]. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Versiune consolidată, Jurnalul Oficial 115, 09/05/2008. On line: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:12008E260:RO:HTML

[180]. Codul civil italian

[181]. Codul ”Buysse” de guvernare corporativă belgian

[182].”Codice civile” (Italia) aprobat prin decretul regal nr. 262 din 16 martie 1942

[183]. Legea (italiană) nr. 1966/1939 privind trusturile bancare

[184]. Legea (italiană) nr. 216/1974 privind grupările de societăți comerciale

[185]. Codul civil german (Burgerliches G esetzburch-B.G.b.) din 1896

[186]. Codul Comercial (Handelsesetzbuch-H.G.B.) din 1897

[187]. Legea Aktiengesetz (1965), cu modificările ulterioare, aduse prin legile din 14 și 15 august 1969

[188]. Legea G.m.b.H Gesetz din 1892.

[189]. Codul Schweizeriches Obligationenrechect din 1881

[190]. Council Regulation (EC) no. 2157/2001 of 8 October 2001 on the Statute for a European Company (SE) publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene L. 294 din 10.11.2001 (aplcabil pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, cât și în Spațiul Economic European)

[191]. Directiva nr. 97/9/CE din 3 martie 1997 a Parlamentului European și a Consiliului privind sistemele de compensare pentru investitori, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 84 din 26 martie 1997

[192]. Directiva nr. 98/26/CE din 19 mai 1998 a Parlamentului European și a Consiliului privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 166 din 11 iunie 1998

[193]. Directiva nr. 2001/34/CE din 28 mai 2001 a Parlamentului European și a Consiliului privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 184 din 6 iulie 2001

[194]. Directiva nr. 2003/6/CE din 28 ianuarie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 96 din 12 aprilie 2003

[195]. Directiva nr. 2003/71/CE din 4 noiembrie 2003 a Parlamentului European și a Consiliului privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 345 din 31 decembrie 2003

[196]. Directiva nr. 2004/25/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind ofertele publice de cumpărare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 142 din 30 aprilie 2004

[197]. Directiva nr. 2004/39/CE din 21 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 145 din 30 aprilie 2004

[198]. Directiva nr. 2004/109/CE din 15 decembrie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sînt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene  nr. L 390 din 31 decembrie 2004

[199]. Directiva nr. 2006/49/CE din 14 iunie 2006 a Parlamentului European și a Consiliului privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiții și al instituțiilor de credit, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 177 din 30 iunie 2006

[200]. Directiva nr. 2006/73/CE din 10 august 2006 a Comisiei de punere în aplicare a Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind cerințele organizatorice și condițiile de funcționare ale întreprinderii de investiții și termenii definiți în sensul directivei menționate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 241 din 2 septembrie 2006

[201]. Directiva nr. 2009/65/CE din 13 iulie 2009 a Parlamentului European și a Consiliului  de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.  L 302 din 17 noiembrie 2009.

[202]. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societatii europene, Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 294 din 10 noiembrie 2001.

[203]. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1.435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societatii cooperative europene, Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 207 din 18 august 2003.

[204]. Declarația Forumului European pentru guvernanța corporativă, din 23 martie 2009

IV. Resurse informative electronice:

[205]. Ministerul Justiției, Stadiul transpunerii și notificării directivelor UE din

aria de competență. On line: www.just.ro/LinkClick.aspx?

fileticket…tabid=2304;

[206]. Document de poziție: Dreptul societăților comerciale. On line:

http://www.clr.ro/menu1/Capitole%20negociere/CAP05-DP.pdf

[207]. ONRC, Exemple de societati care sunt obligate sa inlocuiasca termenul de "societate comerciala" cu cel de "societate" pana la 15 februarie 2015: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-Registrul-Comertului.html/

[208]. „Societatile comerciale” devin „societati”. On line: http://www.vasslaw yers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni-achizitii/ societatile-comerciale-devin-societati/

[209]. Piața financiară și bursa de valori, în Operațiuni pe piețele internaționale de capital. On line: www.ai.rei.ase.ro/CURS%20OPIC.doc

[210]. Funcționarea societăților comerciale. On line: http://www.universitatea-cantemir.ro/CursuriRei/documente/curs%2011%20An%20I.pdf

[211]. Olandezii au întemeiat Vereenigde Oost-Indische Compagnie (…). On line:

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1605:olanda-ara-morilor-de-vint&catid=52:reportaje&Itemid=73

[212]. Piața de capital/Acțiunile. On line: http://www.stiucum.com/economie/piata-de-capital/Actiunile61197.php

[213]. Actiunile si obligatiunile. On line: http://www.piata-de-capital.ro/actiuni-obligatiuni.php

[214]. Drept comercial. Curs, Universitatea Ioan Slavici, Timisoara, 2012, p. 76 și urm. On line:

http://www.islavici.ro%2Farticole%2FDrept%2520comercial%2520-%2520Curs%2520universitar.doc&ei=LXHTU4ShG4PIOY67gfgO&usg=AFQjCNHBylyyvwnX_C_BkDsv9Q2b9yqW6w&sig2=Mg0ofwDvteewZAPb4sJ5TQ

[215]. ProExcelsior, Administrarea societăților comerciale potrivit sistemului dualist. On line: http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/administrarea-societatilor-comerciale-potrivit-sistemului-dualist/

[216]. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (The Organisation for Economic Co-operation and Development). On line:

http://www.oecd.org/

[217]. Administratorul independent. On line (accesat la data de: 18 iunie 2014): http://e-juridic.manager.ro/articole/administratorul-independent-835.html

[218]. Cartea verde. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/consultations/2011/corporate-governance-framework_en.htm

[219]. Organizarea activității de comerț exterior și cooperarea economică internațională, Concepte și Modele. On line:

http://tehnopress.ro/webfiles/books_documents/pdf_extras/10_interior_comert.pdf

[220]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale. On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[221]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (II). On line:

http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[222]. Piața Unică/ Europeană. On line:

http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Piata_unica_a_UE.html#6; http://europa.eu.int/comm/internal_market/company/index_en.htm

[223]. Planul de acțiuni care guvernează companiile din 21 mai 2003 [COM(2003) 284], http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/s09000.htm

[224]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (I). On line:

http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[225]. Viitorul dreptului european al societatilor comerciale – la ce sa ne asteptam? On line:

http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27810/Viitorul-dreptului-european-al-societatilor-comerciale-la-ce-sa-ne-asteptam.html

[226]. Legislația europeană referitoare la societățile comerciale (II), http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[227]. Cadrul de guvernanță corporativă din UE. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/company/modern/corporate-governance-framework_en.htm

[228]. Monitoring and Enforcement Practices in Corporate Governance in the Member States. On line:

http://ec.europa.eu/internal_market/company/ecgforum/studies_en.htm

[229]. Comisia Europeană, Cadrul de guvernanță corporativă pentru societățile europene: este nevoie de îmbunătățiri?, Strasbourg, 5 aprilie 2011. On line: europa.eu/rapid/press-release_IP-11-404_ro.doc

[230]. Codurile de guvernanță corporativă cuprind recomandări esențiale pentru administrarea și supravegherea societăților cotate și standarde pentru o guvernanță corectă și responsabilă. On line:

http://www.ecgi.org/codes/all_codes.php

[231]. http://dragosdaghie.blogspot.com/2012_10_01_archive.html

[232]. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/125/art05-sandru.html

[233]. http://dragosdaghie.blogspot.com/2014/02/bibliografie-recoman

data-pentru.html

[234]. https://www.yumpu.com/en/document/view/24030317/conference-proceedin-

facultatea-de-drept/125

[235]. http://drept.ucv.ro/oldsite/Doct/bibl/LSmarandache.html

[236]. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52007DC0394

[237]. http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_18/det_1286/7446.doc

[238]. http://www.inm-lex.ro/arhiva/fisiere/pag_18/det_1558/8696.doc

[239]. http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_34031/Firmele-obligate-sa-isi-

schimbe-denumirea-nu-se-grabesc-la-ONRC-Doar-13-au-depus-cereri-la-

Registrul-Comertului.html

[240]. http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_31724/Din-15-februarie-firmele-

nu-mai-pot-avea-in-denumire-sintagma-societate-comerciala-Actele-

constitutive-trebuie-modificate.html

[241]. http://www.vasslawyers.eu/en/news-alerts/corporate-ma/changes-regarding-

the-companies-name/

[242]. http://www.vasslawyers.eu/ro/noutati-legislative/societati-comerciale-fuziuni -achizitii/societatile-comerciale-devin-societati/

[243]. http://www.cciacl.ro/index.php/consultanta/2-uncategorised/48-societatile-comerciale-devin-societati

[244]. http://archive-eu.com/eu/v/vasslawyers.eu/20130806_2579353_32/Salariza rea_personalului_bugetar_VASS_Lawyers_RO/

[245]. http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_societati_comerciale.php

[246]. http://www.aer.ro/index.php?module=Pagesetter&func=viewpub&tid=6&p id=7

[247]. http://www.scrigroup.com/afaceri/comert

[248]. http://jurnalul.ro/stiri/observator/sintagma-societate-comerciala-inlocuita-

cu-termenul-societate-de-la-1-februarie-firmele-obligate-sa-faca-aceste-

modificari-incepand-cu-1-februarie-633236.html

[249]. http://www.aslr.ro/files/documentul%20complet.doc

[250]. http://www.corevcam.ro/download/Legea_441.doc

[251]. http://www.immromania.ro/legislatie_fisiere/LEGE-nr.441-din2006-2.doc

[252]. http://www.efin.ro/legea_311990_actualizata_2010_pri

vind_societatile_comerciale_2044/capitolul_iv_societatile_pe_actiuni.html

[253]. http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=509

[254]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/administrare-conducere-societate-actiuni

[255]. http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/administrarea-societatilor-comerciale-

potrivit-sistemului-dualist/

[256]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/functionarea-societatilor-comerciale-de-

asigurare

[257]. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=59637

[258]. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1550

[259]. http://www.leru.ro/LEG%20PRL%2031%201990%201_text.html

[260]. http://www.domeniilestatului.ro/wp-content/uploads/2014/03/Lege-nr.-31r2-

din-1990.html

[261]. http://www.taxoff.ro/uploaded_docs/323pub1d

2007-03-03Legea%20soc.%20com.doc

[262]. http://www.asociatiabrokerilor.ro/info/Modif.lg.31.nr.2.doc

[263]. http://www.efin.ro/legea_311990_actualizata_2010_privind_societa

tile_comerciale_2044/capitolul_iv_societatile_pe_actiuni.html

[264]. http://archive-ro.com/ro/a/avocatnet.ro/2013-10- 22_3061832_212/concediu_cresterea_copilului/

[265]. http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Societatile-comerciale42219.php

[266]. http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-constitutiv-societate-comerciala

[267]. http://www.creeaza.com/afaceri/comert/SOCIETATEA-PE-ACTIUNI469.php

[268]. http://contabilitateafirmei.manager.ro/resurse/0105_grecia.htm

[269]. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Regimul-juridic-al-societatilo32.php

[270]. http://www.coltuc.ro/blog/act-constitutiv-al-societatii-comerciale/

[271].http://media1.wgz.ro/files/media1:4b598c8b3013d.doc.upl/Constituirea%20Societatilor%20Comerciale.doc

[272]. http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_10004/Dreptul-societatilor-comerciale-in-Uniunea-Europeana-prezent-si-perspective-partea-1.html

[273].http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_22658/pageID_1/societati-comerciale.html

[274]. http://documentareonline.ro/documente.php?lucrare=5947

[275]. http://consultantaeducationala.ro/lucrare-de-licenta.php?lucrare=9624

[276].http://ec.europa.eu/romania/news/20022012_dreptul_european_societati_comerciale_ro.htm

[277]. http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2012/02/CE-21-02-2.doc

[278]. http://www.europedirectbotosani.ro/?art=988

[279]. http://europedirect.centras.ro/legislatia-europeana-privind-societa-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat.html

[280]. http://vranceamedia.ro/stirile-zilei-i-perchezitii-la-o-noua-retea-de-fraude-bancare/

[281].http://www.just.ro/Portals/0/Right_Panel/EXPUNERE%20DE%20MOTIVE%20-%20L31.doc

[282]. http://europa.eu/rapid/press-release_IP-11-404_ro.htm

[283]. http://ue.mae.ro/node/682

[284]. http://legestart.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/

[285]. http://www.blog.decalex.ro/259/

[286]. http://www.aippimm.ro/otimmc/constanta/articol/legisla-355-ia-european-259-privind-societ-259-539-ile-comerciale-care-este-calea-de-urmat-/

[287]. http://legeaz.net/text-integral/oug-52-2008-modificiare-legea-31-1990-si-legea-26-1990

[288]. http://www.infolegal.ro/legislatie-integrala/oug-52-2008-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-311990-privind-societatile-comerciale-si-pentru-completarea-legii-nr-261990-privind-registrul-comertului/

[289]. http://incomemagazine.ro/articole/cum-ar-putea-moderniza-comisia-europeana-guvernanta-corporativa

[290].http://www.avocatnet.ro/UserFiles/articleFiles/pl%20cross%20border%20mergers-%20modif%20L31_02011419.doc

[291]. http://www.infolegal.ro/comisia-europeana-va-moderniza-dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa/2012/12/13/

[292]. http://www.medierenet.ro/2014/01/14/dreptul-european-al-societatilor-comerciale-si-guvernanta-corporativa-vor-fi-modernizate-de-comisia-europeana/

[293]. http://rolcris.wordpress.com/tag/semnat-la-bucuresti-si-la-bruxelles-la-23-iunie-2009-m-of-nr-316-din-13-mai-2010-o-u-g-nr-542010-privind-unele-masuri-pentru-combaterea-evaziunii-fiscale-m-of-nr-421-din-23-iuni/

[294]. http://www.clr.ro/Rep_dil_2002/..%5Crep_htm%5COUG82_2007.htm

[295]. http://www.romleas.ro/legi/OG%2082-2007/

[296]. http://www.curierulfiscal.ro/2011/04/06/cadrul-de-guvernanta-corporativa-pentru-societatile-europene-este-nevoie-de-imbunatatiri/

[297]. http://www.romanian-law.ro/noutati.php?page=5

[298]. http://lege5.ro/Gratuit/gi3tmnbrge/directiva-nr-68-2006-de-modificare-a-directivei-77-91-cee-a-consiliului-in-ceea-ce-priveste-constituirea-societatilor-comerciale-pe-actiuni-si-mentinerea-si-modificarea-capitalului-acestora-text-cu-re/1

[299].http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&id_categ=10&id_revista=5053&id_nr_revista=136&mode=revista&mod=arhiva

[300]. http://www.cnp.md/ro/grupuri-de-lucru/economie/item/download/1468