Societatea Si Economia Spaniei In Perioada Franchista (1945 1975)

Drept

Societatea Si Economia Spaniei In Perioada Franchista (1945 1975)

Byadmin ianuarie 1, 2024

SOCIETATEA ȘI ECONOMIA SPANIEI ÎN PERIOADA FRANCHISTĂ (1945-1975)

Cuprins

Introducere

Argument

Stadiul cercetării

Planul lucrării

Metodologia

Întrebări fundamentale

Capitolul 1. Spania în Secolul XX

Subcapitolul 1.1. O Spanie nevertebrată

Subcapitolul 1.2 Dictatura și prăbușirea Monarhiei

Subcapitolul 1.3 Cea de-a doua Republică

Subcapitolul 1.4 Războiul Civil

Subcapitolul 1.5 Lunga dictatură a generalului Franco (1939- 1975)

Subcapitolul 1.6 O democrație în sfârșit consolidată

Capitolul 2. Societatea și economia Spaniei în perioada primului franchism (1945-1956)

Subcapitolul 2.1 Demografie, urbanizare, structură ocupațională și stratificare socială

Subcapitolul 2.2 Fluxul migrator către străinătate

Subcapitolul 2.3 Femeile în epoca franchista

Subcapitolul 2.3 Grevele primului franchism

Subcapitolul 2.4 Industria și Agricultura (1945-1956)

Subcapitolul 2.5 Intervenționism, autarhie și inflație

Subcapitolul 2.6 Comerțul interior, comerțul exterior și relațiile în câmpul muncii

Capitolul 3. Societatea spaniolă în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975)

Subcapitolul 3.1 Demografie, urbanizare, stratificare socială și structură ocupațională

Subcapitolul 3.2 Fluxul migrator către străinătate

Subcapitolul 3.3 Femeile în societate

Subcapitolul 3.4 Grevele celui de-al doilea franchism

Capitolul 4. Economie spaniolă în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975)

Subcapitolul 4.1 Planul de Stabilizare

Subcapitolul 4.2 Industria și agricultura

Subcapitolul 4.3 Intervenționism, anarhie și inflație

Subcapitolul 4.4 Comerț exterior, comerț interior și piața muncii

Concluzii

Anexă

Bibliografie

Capitolul 1. Introducere

Argument

Lucrarea de față este o lucrare de istorie contemporană care prezintă evoluția societății și economiei Spaniei de-a lungul dictaturii lui Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde Salgado Pardo, prescurtat Francisco Franco, un mare general și om politic, care a fost conducător absolut al acestei țări în perioada 1939-1975. Secolul XX ne-a lăsat o serie de fenomene care se recomandă a fi comentate în mod responsabil; fenomene contradictorii de o mare relevanță pentru a înțelege o perioadă în care, cel mai probabil, umanitatea a experimentat cele mai mari schimbări într-un interval scurt de timp. Ce noutăți ne aduce acest secol în domeniul istoric? Fără îndoială că multe și foarte importante. Avem mondializarea economiei și evoluțiile tehnologice spectaculoase, separarea între Nordul dezvoltat și Sudul sărac, rivalități și declanșarea celor mai sângeroase războaie, dezvoltarea bombelor atomice, construirea unor entități cum ar fi Organizația Națiunilor Unite sau Comunitatea Economică Europeană, fundamentalisme ideologice și multe altele.

În toată această perioadă franchistă se disting două mari etape care sunt despărțite de anii 1956-1959. Înainte de 1956 Spania era ancorată în trecut, iar regimul politic își arăta cea mai dură față. După 1959 însă, se pun bazele pentru dezvoltarea economică ce începe în anii 60 și se va termina în 1973. Dezvoltarea economică presupune o transformare importantă a mentalităților și dorința către o mai mare deschidere politică, deschidere care va fi nesupravegheată aproape întotdeauna.

Economia în perioada franchistă se împarte la rândul ei în trei mari etape. Prima este etapa autarhiei (1945-1950), caracterizată de depresiune, scăderea dramatică a tuturor tipurilor de bunuri și întreruperea drastică a procesului de modernizare și creștere inițiată de Guvernul Republicii. În a doua etapă (1950-1960) se produce o liberalizare șovăitoare și o deschidere către exterior care inițiază o explozie economică incipientă, dar foarte îndepărtată de nivelul de expansiune din restul Europei. Si ultima etapă, între anii 1960-1973, economia spaiolă va fi favorizată de dezvoltarea economică internațională, mulțumită prețului scăzut al energiei, mâinii de lucru ieftine și valutelor care furnizează emigranți și turiști.

De ce economia și societatea Spaniei în parioada franchistă? Deoarece mi s-a părut interesant de studiat cum o țară care a trecut pintr-un Război Civil ce i-a adus mari pagube și care era catalogată drept țară de rangul al treilea, ajunge în cateva decenii să fie una dintre cele mai dezvoltate țări din Europa. Mai interesant decăt atât, este faptul că această evoluție are loc în perioada unei dictaturi care a știut să-și urmărească interesele și să-și atingă obiectivele propuse. „Ideologia lui Franco a fost un amalgam de idei al grupurilor politice componente ale taberei naționaliste de dreapta, pornind de la biserica catolică, continuând cu facțiunile monarhiste și terminând cu cele ce exprimau interesele marilor latifundiari și ale burgheziei spaniole” după cum spune Paul Preston.

Spania a ajuns să fie protagonistă pe scena europeană și pe cea occidentală în perioada secolului XX. Eșecurile și succesele sale, tragediile și reușitele sale, prin amploare și semnificație, s-au proiectat dincolo de propriile frontiere. Această temă m-a atras în mod special pentru că Spania are câteva caracteristici proprii, specifice, cea mai importană fiind aceea a unei dezvoltări pe parcursul unei dictaturi de 40 de ani. Prima jumătate a secolului XX nu a fost înfloritoare pentru această țară, capitalismul spaniol se consolida dar păstra urme care îl îndepărtau de principalele centre decizionale europene. Îndustrializarea în Spania este târzie și dezechilibrată. Când în Marea Britanie, Franța, Belgia sau Germania procentele de acumulare de capital s-au dezvoltat foarte puternic și au dus la posibilitatea creării unei industrii importante, Spania a debutat cu multiple probleme și era o țară care se situa la periferia dezvoltării economice europene. Singurele nuclee industriale la acea vreme erau industria siderurgică din zona Cantabrică și cea textilă din Catalunia. Cu toate astea, Spania ajunge să se ridice în mod surprinzător, mai ales în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975) cu ajutorul tecnocrației. Perioada tecnocratică ce coincide cu evoluția Spaniei, începe odată cu nașterea noului Guvern din 1957, în rândul căruia se numără Navarro Rubio (Agricultură) și Ullastres (Comerț), care sunt liderii marii opere de liberalizare economică. Ce semnifică și reprezintă acești tecnocrați ca grupare dominantă? Din punct de vedere politic, ei se considerau moștenitorii Acțiunii Spaniole și se leagă de dinastia bourbona reprezentată de Don Juan. Ei se opun vehement veleităților totalitare ale falangiștilor, dar și poziției mai clericale și mai accidentaliste a catolicilor. În plan cultural, ei sunt mai mult tradiționali și mai puțin liberali decât adversarii lor. Numitorul comun al tuturor tecnocraților este apartenența la Opus Dei sau măcar întreținerea unor conexiuni cu membrii acestei instituții. Ceea ce distinge politica reală de gruparea tecnocrată și de epoca de dezvoltare este sprijinul pe care îl oferă intereselor capitalismului. Un studiu făcut în 1959 arată rolul atât de pasiv pe care l-a avut până atunci elita empresarială în politica economică. Până atunci era foarte rară situația în care miniștri ocupau posturi de administrare în firme mari. Această situație se modifică în mod dramatic în urma Planul de Stabilizare din 1959. Chiar dacă acesta impune câteva măsuri foarte drastice, atunci începe cu adevărat dezvoltarea Spaniei. În principal reformele au vizat sectorul financiar care trebuia să limiteze ajutorul din exterior și să susțină cât mai mult producția internă. Au urmat cele trei Planuri de Dezvoltare care au reușit creșterea Produsului Intern Brut cu 6,4% pe an, care au dus la scăderea inflației și au reușit o dezvoltare economică și agrară nemaiîntâlnite. După această perioadă, Spania a ajuns să prindă din urmă și chiar să întreacă unele țări europene care odată fuseseră cu mult înaintea ei. Interesant mi s-a părut faptul că dictatura a beneficiat de o astfel de dezvoltare datorită ajutorului venit din partea oamenilor politici ai franchismului care se ocupau de sectorul economic, așa numiții tecnocrați care luau decizii în locul miniștrilor. Aceștia au oferit o nouă viziune asupra economiei și dezvoltării în urma căreia Spania a beneficiat de o creștere fenomenală.

Stadiul cercetării

Pentru a analiza evoluția Spaniei de-a lungul secolului XX am folosit drept suport materiale care reprezintă lucrări speciale sau generale, surse web și documente și memorii. Pentru primul capitol intitulat Spania în secolul XX am avut ca sursă principală cartea Istoria Spaniei scrisă se Joseph Pérez. Această carte prezintă în detaliu ceea ce s-a întâmplat cu teritoriul studiat încă de la începutul secolului. Alături de ea, o altă sursă importantă care a furnizat mare parte din informațiile prezente în acest capitol este cartea cu același titlu scrisă însă de Julio Valdeón, Joseph Pérez și Santos Juliá. De asemenea, această lucrare prezintă aspecte generale despre viața, cultura, politica, societatea și economia Spaniei. Pentru elaborarea prezentei lucrări, am avut în vedere capitolele care evidențiau istoria Spaniei în secolul XX, capitole care prezentau Spania în primii ani ai secolului, când era instabilă din puncte de vedere economic. Mai apoi analizau Dictatura lui Primo de Rivera, atunci când Constituția a fost suspendată, Congresul și Senatul au fost dizolvate, la fel și Consiliile Generale și Municipale, urmată de căderea monarhiei. Acum ideea creării unei republici atrăgea simpatia. Aceste materiale generale au fost completate cu altele specializate pe anumite domenii cum ar fi Los Desastre de la guerra civil española (Dezastere Războiului Civil) scrisă de Jose Manuel Azcona sau En el nombre del pueblo/República, rebelión y guerra en la España de 1936 (În numele poporului/Republica, rebeliune și război în Spania în 1936) avându-l ca autor pe Rafael Cruz care prezentau perioada Războiului Civil și efectele acestuia. Așadar, acestea sunt lucrările care mi-au folosit cel mai mult la redactarea primului capitol la care se adaugă și lucrarea faimosului scriitor Perre Vilar denumită La Historia de Espan᷉a.

În ceea ce privește cel de-al doilea capitol, intitulat Societatea și Economia Spaniei în perioada primului franchism (1945-1956) sursele pe care le-am folosit au fost multiple și diverse, de la cărți generale despre istorie până la cărți care tratau anumite domenii sau perioade. Cartea care mi-a furnizat cea mai mare parte din informațiile regăsite în acest capitol este Historia de España siglo XX 1939-1996 (Istoria Spaniei în secolul XX 1939-1996) scrisă de Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero și Pere Ysàs. Aceasta prezintă istoria Spaniei din toate punctele de vedere: ne oferă statistici despre creșterea populației în acea perioadă, despre mutațiile de populație de la țară către oraș în speranța unui trai mai bun dar și despre migrațiile către alte țări, mai dezvoltate. Despre demografie și urbanizare în perioada anilor 1945-1956 vorbește și cartea scrisă de René Rémond, Javier Tusell, Benoît Pellistrandi și Susana Sueiro – Hacer la historia del siglo XX (Să facem istoria secolului XX), dar și cea scrisă de Santos Juliá, José Luis Garcia Delgado, Juan Carlos Jiménez și Juan Pablo Fusi numită La España del siglo XX (Spania secolului XX). În această ultimă scriere găsim informații și despre ceea ce au însemnat grevele în prima perioadă a franchismului, informații pe care le-am completat din cartea menționată anterior, Istoria Spaniei în secolul XX 1939-1996. Trebuie spus că aceasta a reprezentat o sursă și în ceea ce privește grevele perioadei franchiste atât pentru cel de-al doilea capitol, cât și pentru cel de-al treilea care prezintă societatea Spaniei în perioada 1956-1975. Aici am regăsit informații despre grupurile care organizau grevele (în general muncitorii din sectorul agrar, dar și minerii sau cei care au avut ocazia să lucreze în domeniul industriilore și diverse, de la cărți generale despre istorie până la cărți care tratau anumite domenii sau perioade. Cartea care mi-a furnizat cea mai mare parte din informațiile regăsite în acest capitol este Historia de España siglo XX 1939-1996 (Istoria Spaniei în secolul XX 1939-1996) scrisă de Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero și Pere Ysàs. Aceasta prezintă istoria Spaniei din toate punctele de vedere: ne oferă statistici despre creșterea populației în acea perioadă, despre mutațiile de populație de la țară către oraș în speranța unui trai mai bun dar și despre migrațiile către alte țări, mai dezvoltate. Despre demografie și urbanizare în perioada anilor 1945-1956 vorbește și cartea scrisă de René Rémond, Javier Tusell, Benoît Pellistrandi și Susana Sueiro – Hacer la historia del siglo XX (Să facem istoria secolului XX), dar și cea scrisă de Santos Juliá, José Luis Garcia Delgado, Juan Carlos Jiménez și Juan Pablo Fusi numită La España del siglo XX (Spania secolului XX). În această ultimă scriere găsim informații și despre ceea ce au însemnat grevele în prima perioadă a franchismului, informații pe care le-am completat din cartea menționată anterior, Istoria Spaniei în secolul XX 1939-1996. Trebuie spus că aceasta a reprezentat o sursă și în ceea ce privește grevele perioadei franchiste atât pentru cel de-al doilea capitol, cât și pentru cel de-al treilea care prezintă societatea Spaniei în perioada 1956-1975. Aici am regăsit informații despre grupurile care organizau grevele (în general muncitorii din sectorul agrar, dar și minerii sau cei care au avut ocazia să lucreze în domeniul industriilor) și despre motivele care duceau la nașterea acestor conflicte, care erau de cele mai multe ori de natură financiară, dar care se refereau și la condițiile de muncă. De asemenea, în această scriere am găsit informații și despre industria și agricultura din perioada 1945-1956 pe care le-am completat cu alte surse cum ar fi Historia de España, Volumen III – La época de Franco; Desde el fin de la Guerra Civil a la muerte de Franco (1939-1975) (Istoria Spaniei, Volumul III – Epoca lui Franco; De la sfârșitul Războiului civil până la moartea lui Franco 1939-1975) – Javier Tusell sau La España contemporánea (Spania contemporană) – Stanley G. Payne care mi-a folosit ca suport în ceea ce privește graficele care analizau fluctuațiile industriale și agrare ale perioadei. Aceeași carte a lui Javier Tusell mi-a folosit în ceea ce privește subcapitolul despre anarhie și inflaționism, la care am adăugat opera lui Sergio Millares – España en el siglo XX (Spania în secolul XX) și cele deja menționate mai sus. Aceleași cărți principale au constituit o sursă și pentru aspectele comerțului atât exterior cât și interior, la care dinou am adăugat surse speciale, care se referă strict la perioada franchistă, cum ar fi Migraciones y coyuntura económica del franquismo a la democracia (Migrațiile și conjunctura economică a franchismului la democrație) scrisă de Joseba de la Torre și Gloria Sanz Lafuente. Pe partea socială există și un subcapitol care se referă la statutul femeii în acea perioadă și la a cărui redactare am folosit mai mult surse speciale, ce tratau despre femei în secolul XX – Un siglo de antifeminismo; El largo camino de la emancipación de la mujer (Un secol de antisemitism; Lungul drum al emancipării femeii) scrisă de Christine Bard – sau chiar despre femei în perioada franchistă – Eternas menores; Las mujeres en el franquismo (Întotdeauna inferioare; Femeile în franchism) a cărui autor este Rosario Ruiz Franco.

În ceea ce privește cel de-al treilea capitol care prezintă Societatea spaniolă în perioada 1956-1975 sursele principale au fost aceleași cărți care vorbesc despre istoria Spaniei în general sau despre istoria secolului XX. Același Julio Aróstegui alături de Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero și Pere Ysàs prezintă caracterstici alea demografiei, urbanizării, stratificării sociale sau ale structurii ocupaționale. Cât despre fluxul migrator din această perioadă am avut ca principală sursă cartea Migraciones y coyuntura económica del franquismo a la democracia (Migrații și conjunctură economică ale franchismului în democrație) scrisă de Joseba de la Torre și Gloria Sanz Lafuente. Pentru grevele din această perioadă am apelat din nou la cartea Historia de España siglo XX 1939-1996 (Istoria Spaniei în secolul XX) care ne oferă informații despre cum greviștii se loveau de respingerea patronală și guvernativă. De asemenea, am folosit ca sursă de informații pentru acest fenomen și cartea menționată și mai sus El franquismo – visiones y balances, alături de Historia de España siglo XX 1939-1996 care mi-a folosit drept sursă de imagini.

Trecând la ultimul capitol, cel despre economia Spaniei în perioada celui de-al doilea franchism adaug la lucrările deja menționate ca bibliografie, cărți ce reprezintă surse speciale cum ar fi Laureano López Rodó – Biografia politica de un Ministro de Franco (1920-2000) (Laureano López Rodó – Biografia politică a unui Ministru al lui Franco) scrisă de Antonio Cañellas Mas care mi-a oferit date exacte din acea perioadă, din interiorul sistemului. Pentru perioada în care se desfășoară Planul de Stabilizare și cele trei Planuri de Dezvoltare, adică perioada în care dezvoltarea Spaniei atinge cote uluitoare atât pe plan industrial, cât și pe plan agricol și economic, am folosit dinou ca principale surse cărțile La España del siglo XX – Santos Julia, José Luis García Delgado, Juan Carlos Jiménez, Juan Pablo Fusi, Historia de España siglo XX 1939-1996 – Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero, Pere Ysàs și Historia de España Volumen III – La época de Franco; Desde el fil de la Guerra Civil a la muerte de Franco (1939-1975) – Javier Tusell. La acestea am adăugat surse ce se referă strict la tranziția prin care trece Spania: Historia de la transición en España (Istoria tranziției în spania) – Rafael Quirosa-Cheyrouze y Muñoz sau El sector eléctrico en España: la disposición a pagar de los hogares y empresas españolas por las energías renovables (Sectorul electric în Spania: capabilitatea de a plăti a căminelor și firmelor spaniole pentru energiile regenerabile) – Alfonso J. Torres Marín.

După cum se poate observa cărțile care mi-au folosit drept surse pentru această lucrare sunt diverse și acoperă diverse domenii. Un număr de șase scrieri mi-au folosit drept materiale principale, în care s-au regăsit majoritatea domeniilor și problemelor pe care le-am urmărit în această lucrare de licență, la care am adăugat bineînțeles surse speciale, care se axează pe explicarea unor anumite fenomene sau pe tratarea unor probleme singulare, caracteristice perioadei 1945-1975 în Spania. Pe lângă acestea, am folosit ca materiale și diverse surse web care prezentau statistici ale populației, ale economiei sau ale dezvoltării.

Planul lucrării

Prezenta lucrare intitulată Societatea și Economia Spaniei în perioada franchistă (1945-1975) urmărește studierea evoluției Spaniei de-a lungul acestei perioade. Pentru a putea face acest lucru lucrarea a fost împărțită în patru capitole, fiecare cu un număr inegal de subcapitole. Acestea au fost redactate astfel încât să respecte ordinea cronologică a evenimentelor. Așadar, am împărțit perioada 1945-1975 în două părți cunoscute sub denumirile de primul franchism și al doilea franchism, iar cele trei capitole care se referă la această epocă au fost structurate astfel: primul capitol vizează economia și societatea Spaniei în perioada 1945-1956, cel de-al doilea capitol vizează societatea spaniolă în perioada 1956-1975, iar cel de-al treilea capitol ilustrează dezvoltarea econimică din perioada celui de-al doilea franchism, reușind astfel să păstrez o înșiruire temporală a evenimentelor.

Primul capitol denumit „Spania în secolul XX” prezintă o scurtă istorie a Spaniei în secolul XX. Pentru a surprinde cât mai bine trăsăturile țării în această epocă am hotărât o compartimentare a capitolului surprinzând cele mai importante întâmplări desfășurate de-a lungul secolului. Astfel, primul subcapitol se intitulează O Spanie nevertebrată și vorbește despre faptul că Spania și-a decis neutralitatea în ceea ce privește războaiele în general, despre faptul că Spania începea să se ridice, că oamenii începeau să lucreze și în domeniul industriei favorizând astfel dezvoltarea unor industrii noi cum ar fi chimie, industria de mașini și echipamente, dar și industria textilă și companiile hidroelectrice. Din punct de vedere politic, Spania se confrunta cu trei probleme care vizau sectorul social, sectorul militar și cel politic. Următorul subcapitol are titlul Dictatura și prăbușirea monarhiei și prezintă o dictatură dură, a lui Primo de Rivera care a suprimat Constituția și a dizolvat Congresul, Senatul și Consiliile Generale și cele Municipale. Ca în orice dictatură puterea era în mâinile unei singure persoane și s-a creat și un partid unic. În această perioadă vine și afirmarea lui Franco, în timpul acțiunilor din Maroc. În ianuarie 1930 Primo de Rivera își dă demisia și se revine la Constituția din 1923. Ideea că monarhia murise odată cu dictatura era deja ceva obișnuit, iar iluzia unei republici era din ce mai aprope de realitate. În aprilie 1931 se proclamă Republica iar regele Alfons al XIII-lea părăsește Spania fără să abdice în speranța că va putea reveni. Al treilea subcapitol numit Cea de-a doua Republică prezintă Spania în perioada unei Republici pentru care Republica de la Weimar era modelul ideal. Președintele acestei Republici a fost Niceto Alcalá Zamora. Problema ridicată în această perioadă era reprezentată de divergențele dintre republicani și Biserică, fapt ce a dus și la câteva conflicte. Iată însă, că deși dorită de mulți, republica a ajuns să fie atacată iar regimurile totaliare au ajuns să ia naștere și aici. În această perioadă au avut loc greve și nenumărate conflicte. În data de 18 spre 19 iulie 1936 a izbucnit Războiul Civil, subiect ce reprezintă cel de-al patrulea subcapitol. Acet război a fost, de bună seamă, o lupta de clasă cu arme, dar și un război de religie, de naționalisme, un război între dictatura militară și democrația republicană, între revoluție și contrarevoluție, un război în care, pentru prima dată, s-au înfruntat fascismul și comunismul. Acum șeful statului era Francisco Franco și deținea puterea supremă. Deja comuniștii ajunseseră să pună stăpânire pe organismele statului, iar înfrângerea a fost recunoscută. În februarie 1939 guvernarea lui Franco a fost recunoscută. Capitolul ce urmează se intitulează Lunga dictatură a generalului Franco (939-1975) și prezintă după cum îi spune și titlul perioada dictaturii lui Francisco Franco. Această perioadă a fost dominată de măsuri drastice, de intervenționism și autarhie, de o scădere a nivelului de trai imediat după Războiul civil. La jumătatea secolului se simțea nevoia unei schimbări și atunci începe perioada de glorie a dezvoltării Spaniei. De-a lugul acestei perioade se desfășoară nenumărate greve și conflicte, planuri de stabilizare sau de dezvoltare a economiei, Spania este acceptată în cadrul diversor instituții. Schimbul guvernelor a dus într-un final la probleme în plan politic, probleme care au dus la nașterea unei democrații, subiect tratat în ultimul subcapitol al acestul prim capitol, numit O democrație în sfârșit consolidată. Acum, la conducere se afla Juan Carlos de Bourbon, iar noul Stat se definea ca fiind democratic și social de drept și se organiza ca o monarhie parlamentară. Noua Constituție limita puterile coroanei și consacra bicameralismul. În anul 1981 democrația era dinou slabă, dar un nou val de alegeri i-a adus pe socialiști la putere și aceștia au reușit să practice o politică ce urmărea dezvoltarea. Spania a intrat în Europa și nu a ieșit din NATO și odata cu semnarea Actului de Aderare la Comunitatea Europeană la 12 iunie 1985 democrația era consolidată.

Cel de-al doilea capitol al prezentei lucrări are titlu Societatea și economia spaniolă în perioada primului franchism (1945-1956) și este structurat pe șase subcapitole care vorbesc atât despr societatea spaniolă, cât și despre economie. Pentru o mai bună organizare și înțelegere am ales să scriu primele trei capitole despre aspecte importante ale societății. Astfel, primul subcapitol se referă la Demografie, urbanizare, structură ocupațională și stratificare socială ceea ce înseamnă că aspectele urmărite au fost cele demografice (creșterea natalității și legile date pentru a încuraja familiile să aibă cât mai multi copii, diminuarea mortalității). Perioada de recuperare demografică a început odată cu terminarea Războiului civil și a avut ca suport condiții mai bune de educație, de igienă și de sănătate (care au dus la scăderea mortalității), dar și modalități diverse de a încuraja natalitatea. În ceea ce privește urbanizarea, la începutul perioadei franchiste, societatea spaniolă era una predominant agrară, majoritatea oamenilor lucrau la țară și trăiau din ce produceau. Dar au avut loc migrațiile interne care au transportat valuri întregi de țărani către zonele urbane unde sperau să găsească condiții mai bune de viață. O problemă în legătură cu aceste migrații interioare, abordată și de către mine în acest subcapitol, este aceea că orașele nu erau pregătie să facă față unui val atât de mare de oameni, astfel că, în primii ani ai franchismului s-a construit foarte mult. Tot acum se produce și un transfer de mână de lucru din sectorul agrar către cel industrial. Următorul subcapiol tratează problema migrațiilor către teritorii străine. Spaniolii hotărau să-și părăsească țara și familiile pentru a-și începe o nouă viață în tări mai dezvoltate. Această masă de emigranți a avut și efecte asupra economiei deoarece familiile spniolilor rămâneau acasă iar aceștia trimiteau bani care au ajutat economia spaniolă. Pentru a surprinde și partea conflictivă a franchismului am ales să dedic un subcapitol grevelor. Clasa agrară este cea care a dat naștere celor mai multe greve cu scopul de a obține convenții în termeni mai acceptabili. Alături de cei din sectorul agrar, îi avem și pe minerii care nu se lasă mai prejos. Cele mai importante mișcări au avut loc începând cu anul 1951 când s-a reușit boicotarea mijloacelor de transport în Madrid. Între 1951 și 1955 acțiunile de protest au fost relativ rare dar și creșterea nivelului de trai a fost mică. Pentru a evita producerea de noi greve în martie 1965 salariile au crescut cu 16%. Trecând la partea care prezintă economia în prima perioadă a franchismului organizarea s-a făcut pe trei subcapitole: Industria și agricultura, Intervenționism, anarhie și inflație și Comerț exterior, comerț interior și piața muncii. Primul subcapitol din rândul acestora trei ne prezină evoluția, nu foarte spectaculoasă, a sectorului economic al Spaniei în perioada primului franchism (în perioada 1935-1950 producția industrială a cresut cu doar 0.6% anual). Abia din anul 1950 s-a putut observa o dezvoltare mai notabilă, care nu reușea însă să aducă Spania nici pe departe la egalitate cu alte țări. Însă, trebuie menționat că industria a depins foarte mult de agricultură, iar aici situația nu era deloc roz: prin încercarea eliminării dependenței de exterior s-a dat naștere inflației și pieței negre, ca să nu menționăm faptul că acest sector nu a putut ține pasul cu dezvoltarea populației. Următorul subcapitol referitor la economie vorbește despre intervenționism, autarhie și inflație, tehnici specifice economiei spaniole din acea perioadă. Autarhia și intervenționismul au produs trei efecte principale asupra economiei Spaniei și anume: s-a potențat industria ușoară și s-au diminuat prouctivitatea medie și calitatea produselor, s-a întărit tendința către monopol, mai ales că pricipalii beneficiari ai acestei epoci au fost marile bănci și birocrația statală, iar Statul a devenit unul dintre marii investitori. Acest subcapitol prezintă și corupția care distruge micile afaceri ce nu aveau relații strânse cu centrele de putere. Acest fenomen ducea și la nașterea pieței negre pentru a furniza cele necesare la o calitate superioară și la prețuri mai joase. În ceea ce privește inflația, principala problemă surprinsă în această lucrare era imposibilitatea de a controla prețurile într-un context economic foarte sensibil. Acest subcapitol se încheie cu o idee ce deschide noi orizonturi și anume, faptul că între 1951 și 1959 au avut loc câteva schimbări care au dus de la intervenționism și autarhie la ideea unei liberalizări. Ultimul subcapitol tratează despre comerț și piața muncii și dezvoltă ideea conform căreia, piața muncii și producția depindeau foarte mult de condițiile de muncă dar și faptul că, în teorie, patronii și muncitorii erau egali, lucru care nu era adevărat.

Cel de-al treilea captiol al lucrării de față intitulat Societatea spaniolă în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975) surprinde cele mai importante aspecte din viața socială a țării în această epocă. Structura subcapitolelor este asemănătoare cu cea a subcapitolelor referitoare la societate din capitolul trecut pentru a păstra o simetrie a lucrării. Se începe deci cu analiza demografiei, urbanizării, a stratificării sociale și a structurii ocupaționale care ne informează asupra unei creșteri a speranței de viață, dar și asupra faptului că numărul de tineri era în scădere datorită drepturilor și libertăților pe care le obținuseră femeile. Vorbind despre stratificarea socială avem recensăminte care ne arată că, în această perioadă, populația Spaniei era în mare parte agrară. Cu toate astea, numărul salariaților care au persistat în sectorul agricol a scăzut dramatic spre finalul secolului. Acest subcapitol prezintă și proporția de femei și bărbați din câmpul muncii, dar și o situație a câtorva clase sociale existete în acea perioadă. Al doilea subcapitol prezintă mișcarea de migrație către țări străine care ia o foarte mare amploare în anii 60-70 și care are ca principal motiv unul economic: oamenii căutau condiții mai bune de viață și de muncă. Un al treilea subcapitol tratează statutul femeii între anii 1956-1975: femeile capătă drepturi politice, dreptul de a lucra și de a fi plătite dezchizându-le astfel noi orizonturi. Grevele celui de-al doilea franchism reprezintă titlul ultimului subcapitol al capitolului al treilea. Aici am urmărit conflictele care s-au desfășurat în această perioadă, cauzele lor dar și modificările pe care acestea le-au adus în rândul muncitorilor. De asemenea, am făcut referire și la grevele din rândul sutdenților care au fost și ele destul de importante.

Ultimul capitol al acestei lucrări este despre Economia spaniolă în cea de-a doua perioadă franchistă (1956-1975) și este structurat astfel încât să surprindă cât mai bine dezvoltarea spectaculoasă a Spaniei. Astfel că, este un prim capitol dedicat Planului de stabilizare din 1959 pentru a arăta care au fost pregătirile pentru instaurarea așa numitelor Planes de Desarollo (Planuri de Dezvoltare) care au ridicat economia. Acest subcapitol prezintă câteva dintre măsurile care au fost luate pentru a ajuta la stabilizarea sectorului economic. Urmează un subcapitol în care sunt prezentate cele trei Planuri de Dezvoltare și industria și agricultura în perioada 1961-1975, menâionând faptul că industria se dezvoltă din ce în ce mai mult, în timp ce sectorul agrar pierde mână de lucru și adepți în favoarea unei vieți la oraș, cu locuri de muncă în cadrul unor companii sau unor giganți industriali. Creșterea producției din această perioadă este uluitoare. Mai am de scris despre interentionism și anarhie

Metodologie

În elaborarea acestei lucrări de licență, care este o lucrare de istorie contemporană, am folosit mai multe metode de analiză pentru a ajunge să cuprind toate aspectele vieții sociale și economice în perioada franchista cuprinsă între anii 1945-1975.

Una dintre acestea este narațiunea istorică prin intermediul căreia se evidențiază reprezentări ale trecutului. Folosindu-mă de cărți și materiale care analizează Spania în secolul XX, am ajuns sa creez o narațiune proprie bazată pe întâmplări reale care au dus la modificarea și dezvoltarea acestei țări, pe parcursul a 40 de ani de dictatură. De cele mai multe ori, am adus această tehnică la nivelul unei explicații pentru a crea o mai bună imagine de ansamblu asupra unei istorii spectaculoase a unei țări care evoluează de la stadiul de țară de rangul al treilea la una dintre cele mai avansate teritorii din Europa.

O altă metodă folosită mai ales la elaborarea celui de-al treilea capitol, dar și pentru a înțelege fenomenele societății spaniole din prima perioadă a franchismului este metoda analizei sociologice. Cu ajutorul acesteia am analizat întâmplările din cadrul societății, migrațiile de populație atât din interiorul țării cât și către alte teritorii, precum și cauzele și efectele acestora. Mai mult decât atât, analiza sociologică m-a ajutat spre o mai bună înțelegere a proceselor care presupuneau formarea sau modificarea unor structuri sociale sau ocupaționale , a unor fenomene care au dus la creșterea ratei natalității sau a speranței de viață și a efectelor pe care toate aceste acțiuni le-au avut asupra Spaniei. Pentru a completa cel de-al doilea capitol și pentru a-l definitiva pe cel de-al treilea am apelat la metoda analizei economice. Aceasta implică înțelegerea fenomenelor economico-financiare care au avut loc în Spania, precum și înțelegerea efectelor acestora. În elaborarea acestor capitole am jonglat cu termeni specific economici cum ar fi intervenționism, autarhie, inflație, piață neagră și corupție. Alături de această modalitate de cercetare, am apelat la metoda analizei. Aceasta presupune atât analizarea unor texte, care furnizează date și statistici elementare într-o lucrare de istorie, cât și analiză de imagini care m-a ajutat să interpretez grafice și tabele ce procurau informații despre modificările care au avut loc atât la nivelul societății, cât și la nivelul economiei. Nu în ultimul rând, trebuie să menționez că de-a lungul lucrării mele se regăsește metoda comparației. La scară largă, aceasta a fost folosită pentru a compara primul capitol (Societatea și economia Spaniei în perioada primului franchism) cu următoarele două care se referă la societatea, respectiv economia Spaniei în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975). Privind mai în amănunt, metoda comparației se regăsește în mod predominant în interiorul capitolelor, acestea prezentând comparații permanente între procente înregistrate în anii aceleași perioade.

Întrebări fundamentale

1. Cum se explică paradoxul modernizării într-un ritm atât de accelerat al Spaniei, având în vedere că Franco era un ultraconservatorist?

2. Ar putea o economie de mici dimensiuni, înapoiată și sărăcită de un război civil de lungă durată, să încerce aventura dezvoltării dinspre interior?

3. Se poate considera că tecnorații sunt ultima versiune istorică a unui tip ideal de clasă politică sau guvernantă? – pg 68 amado de miguel

Capitolul 1. Spania în secolul XX

1.1 O Spanie nevertebrată

La sfârșitul secolului al XIX- lea, în mediile intelectuale și politice, exista impresia că Spania se apropia de moarte, lucru ce contrasta cu afirmarea unei noi Spanii, gata oricând să înflorească. Astfel că la începutul secolului următor Spania începe să evolueze într-un ritm rapid si susținut. Satele progresau influențate fiind de orașe (țăranii se îndreptau spre oașe astfel că în deceniul din 1920 migrația internă netă s-a ridicat la mai mult de un milion de persoane). Populația a crescut și ea într-un ritm rapid care a permis să se treacă de la 18,61 milioane de locuitori la 23,67 milioane. Orașle au început și ele să devină adevărate aglomerații urbane. Această urbanizare însă, nu ar fi fost posibilă fără o dezvoltare paralelă a indstrializării. Întreprinderile care au avut prima dată succes, au fost cele axate pe agricultură, iar mai apoi au venit din urmă cele care se ocupau de industriile grele și de transport, dar și cele de construcții. Noua direcție spre care se îndreptau orașele a folosit drept impuls pentru un notabil regres al analfabetismului, care s-a redus la jumătate. Oamenii au început să se cizele, să călătorească, erau la curent cu ce se întâmpla în toată lumea, în domenii ca arhitectura și construcții, politică și muzică.

În ceea ce privește situația politică a Spaniei, lucrurile erau ceva mai complicate: din momentul în care Alfons al XIII- lea a început să domnească, regimul introdus de Antonio Cánovas del Castillo nu a mai funcționat corect. Pe lângă cele două partide dinastice – conservatorii și liberalii – a apărut puteri noi cum ar fi naționaliștii și republicanii. Spania lui Alfons al XIII- lea s-a confruntat, astfel, cu trei probleme:

– o problemă sociala, legată de structurile economice ce amplificau inegalitățile;

– o problemă militară (i se cerea unei armate criticate, prost plătite și rău adaptate la misiunile pe care le avea de îndeplinit, să ocupe zona de influență ce-i fusese atribuită Spaniei, în Maroc);

– o problemă politică: cum să se confere mai multă moralitate vieții politice și, în același timp, să se adapteze instituțiile, pentru a face din Spania o națiune modernă și dinamică; Încă din 1815 Spania evitase să se mai implice în alianțe diplomatice care ar fi putut-o angrena în conflicte internaționale. Chiar și când a izbucnit războiul din 1914 Spania s-a declarat neutră, neavând de ales după cum a declarat și șeful guvernării, Eduardo Dato: ”Orice tentativă de a intra în război va ruina națiunea și va declanșa războiul civil […]. Dacă războiul din Maroc cere atât de mari sacrificii și nu are sprijinul poporului, atunci cum ne-am putea lansa într-un conflict ce presupune riscuri și mai mari și cheltuilei care, pentru noi, ar fi fabuloase?„ Cu toate astea, economia spaniolă a profitat de neutralitate. Pe moment, concurența străină dispăruse pentru că războiul tulburase piața internațională. Unele importuri s-au diminuat, lucru care a dus la dezvoltarea de noi industrii: chimie, industria de mașini și echipamente. De asemenea, s-au dezvoltat industria textilă dar și companiile hidroelectrice. Însă această conjunctură favorabilă a condus la o creștere rapidă a prețurilor ce nu puteau fi compensate de salarii, astfel că, inflația a condamnat partea ce mai numeroasă a populației să trăiască în condiții precare. Această agitație a cristalizat în mai 1917 o mișcare militară. Oficialii infanteriei au constituit „junte” împotriva favoritismului. După ce Guvernarea a cedat și a demisionat, militarii i-au sugerat lui Antonio Maura să treacă în fruntea unui guvern reformator dar acesta a refuzat. Văzând acest lucru, juntele au negociat direct cu regele dar au sfârșit prin a fi suprimate în 1922. Suboficialii și funcționarii și-au format, de asemenea „junte” și astfel a luat naștere o mișcare politică, iar mai apoi această mișcare a fost înlocuită de una socială la sfârșitul lunii iulie. În ceea ce privește fronda parlamentarilor trebuie menționat că o parte dintre burghezi au realizat câștiguri enorme speculând produse de primă necesitate.

1.2 Dictatura și prăbușirea Monarhiei

Istoria politică a Dictaturii se poate număra rapid. Dictatura militară se transformă într-una civilă la sfârșitul anului 1925, desemnează în 1927 o Adunare constitutivă și proiectează în 1929 o Constituție.La începutul anului 1923, guvernarea era depășită de situație. Mediile conservatoare se temeau că tulburările aveau să se extindă și să sfârșească printr-o revoluție bolșevică. O mare parte a opiniei publice dorea pacea și își manifesta disprețul față de cei aflați la putere. În toamna anului 1922, Primo de Rivera ajunge la Barcelona în calitate de guvernator general al regiunii. La 13 septembrie 1923, bazându-se pe sprijinul claselor conducătoare el se proclamă șef al unui directoriu acceptat de către rege și lansează o proclamație „către țară și către armată: Ne-a sosit vremea […] să aflăm nemulțumirile și să ascultăm strigătele celor care, fiindcă-și iubesc patria, nu văd o altă soluție decât să o eliberăm de sub tutela profesioniștilor politicii, a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul, ne oferă tabloul nenorocirilor și al imoralității ce au început din 1989 și care amenință să târască Spania către un apropiat sfârșit, tragic și dezonorant. Plasa deasă a poftelor politice a strâns în ochiurile ei până și voința regelui […] Acești oameni s-au acomodat atât de ușor și cu atâta plăcere cu alternarea și împărțirea puterii, organizându-și până și propria succesiune […] Nu trebuie să justificăm inițiativa pe care partea sănătoasă a populației o cere și o impune. Au fost asasinați prelați, foști guvernatori, agenți ai puterii, patroni, contramaiștri, muncitoi, și au fost săvârșite în impunitate jafuri armate, moneda a fost depreciată, s-au cheltuit milioane prin fonduri secrete, s-a practicat o politică vamală suspectă […], s-au dedat la intrigi politce josnice folosindu-se ca pretext tragedia din Maroc, nu s-a găsit o soluție pentru rezolvarea gravei probleme naționale, ordinea socială a fost încălcată, munca nu a mai fost răsplătită, producția națională – agricolă și industrială – este precară și în ruină, comuniștii fac campanie fățișă, impietatea și ignoranța triumfă, politica se amestecă în deciziile justiției, propaganda separatistă se afișează la lumina zilei”. La 15 septembrie Primo de Rivera era numit președinte al executivului militar însărcinat cu guvernarea. Constituția a fost suspendată, Congresul și Senatul dizolvate, la fel și Consiliile Generale și Consiliile Municipale. În Spania, când se vorbește despre dictatură, se vorbește mai întâi despre cea a lui Primo de Rivera. Noua guvernare era numită Directoriul militar și număra nouă generali și un contraamiral, iar guvernatorii civili au fost înlocuiți de ofițeri. În realitate, cel care exercita puterea era Primo de Rivera (la 21 decembrie s-a dat chiar un decret care interzicea membrilor directoratului să intre în legătură directă cu regele). În aprilie 1924 s-a creat chiar și un partid unic numit Uniunea Patriotică. Principalele caracteristici ale regimului lui Primo de Rivera au fost: necesitatea unei puteri solide, convingerea că poltica denaturează totul și dorința de a da puterii publice un rol deteriminant în economie, iar pentru majoritatea populației el a relansat economia Spaniei și a reinstalat liniștea. Una dintre principalele preocupări ale noului conducător era rezolvarea problemei Marocului dar nu își dorea foarte mult să se implice într-o nouă aventură. Dar, în aprilie 1925, Abd el-Krim a făcut greșeala de a ataca zona franceză a Marocului. Astfel că, spaniolii ajutați de Marina franceză, au debarcat în golful Alhucemas și au recâștigat terenul pierdut cu trei ani în urmă (lucru ce l-a ajutat pe Franco să se afirme; așadar, un an mai târziu el a fot numit general de brigadă). Directoriului care reușise să-i elimine pe parlamentarii discreditați, care restabilise ordinea și situația din Maroc, care garantase pacea și modernizarea economiei, i-a urmat, la 3 decembrie 1925, un Directoriu civil, iar un Consiliu de Miniștri a reînceput să funcționeze, format din oameni noi care veneau cu idei noi de modernizare mai ales în domeniul cultural. Acești oameni au regândit conceptul universitar din Spania, fapt ce a dus la generații de studenți mai puțin conformiști față de înaintașii lor care au provocat diferite greve și mișcări. La 24 iunie 1926 trebuia să aibă loc o lovitură de stat care e eșuat lamentabil și care a atras după sine arestarea unor conspiratori. Mai mult decât atât, lui Primo de Rivera i se reproșa că se agață de putere și că tinde să uite fărădelegile regimului parlamentar. Dictatorul a crezut că poate rezolva această problemă înființând o Adunare Consultativă, pe care însă socialiștii au refuzat-o. Această Adunare avea ca scop stabilirea unei Constituții care să excludă orice posibilitate de revenire la regimul parlamentar. Proiectul din 1929 prevedea crearea unui Consiliu Regal și a unei Camere Unice, dar a fost refuzat chiar și de către dictator deoarece considera că regele dispunea de prea multă putere. La 26 ianuarie 1930, Primo de Rivera și-a făcut cunoscute intențiile și anume, dacă nu mai avea sprijinul armatei se angaja să-și dea demisia, lucru care s-a și întâmplat la 28 ianuarie 1930. Alfons al XIII –lea a însărcinat un alt general, pe Berenguer, să lichideze dictatura. Astfel, Adunarea Consultativă a fost dizolvată și s-a dispus revenirea la Constituția din 1923. Dar, o semidictatură dirijată de acest general nu putea fi decât o etapă, iar vechile partide își reveneau. În această perioadă ideea conform căreia monarhia murise odată cu dictatura era din ce in ce mai conturată, astfel că iluzia unei republici nu mai provoca teamă, ba chiar atrăgea simpatia. În ianuarie 1931 Ortega y Gasset și intelectualii au publicat un manifest în favoarea Republicii care se credea a putea fi descurajat prin oragnizarea de alegeri legislative dar nu a fost așa, iar la 14 februarie 1931 Berenguer a demisionat. „În aprilie 1931, marea majoritate a corpului electoral a fost antimonarhistă. Descătușarea votului universal s-a manifestat în acea zi mai puțin în favoarea Republicii, cât împotriva regelui și a dictatorilor.” Pentru mulți aspirația la democrație însemna instaurarea Republicii. La fel gândea și Alfons al XIII –lea motiv pentru care a refuzat să utilizeze forța. La 14 aprilie oamenii au încetat munca si studiile și au ieșit în stradă în așteptarea proclamării Republicii. La ora 8 seara coomandantul gărzii a prezentat onorul guvernului Republicii. Alfons al XIII –lea a părăsit Spania, fără să abdice, în speranța că va putea reveni.

1.3 Cea de-a doua Republică

Dacă dictatura guvernase fără să transforme, Republica a vrut să transforme și a guvernat cu dificultate. Noua Republica avea șanse să reziste doar dacă avea un fundament social și o suveranitate democratică, lucru ce presupunea o alianță a republicanilor cu socialiștii. Astfel că, la 10 mai se dădea un decret care stabilea un model de scrutin ce avea să rămână în vigoare până în anul 1936 și care avantaja coalițiile elctorale: listele care obțineau majoritatea absolută ocupau 80 din locurile puterii, iar locurile rămase erau împărțite între celelalte grupări în mod proporțional cu voturile. În urma alegerilor de la 28 iunie 1931 socialișii au trecut în frunte cu 160 de deputați. La 14 iulie Cortes-urile s-au reunit și l-au ales președinte pe Julián Besteiro, socialist moderat. Înainte de proclamarea Republicii, spaniolii vedeau în Republica de la Weimar modelul ideal pentru ei, dar care trebuia adaptat la situația Spaniei. Astfel, Constituția din 1931 a avut o inspirație liberală și se dorea socială și unitară. În primul articol Spania era definită drept „o republică democraticăa lucrătorilor de toate categriile ce se organizează pe principiul libertății și al dreptății” Parlamentul se rezuma la o singură cameră, iar în ceea ce privește relațiile puterilor publice, cea mai bună formulă era cea în care gvernul dădea socoteală în fața adunării, dar puterile președintelui erau mai mari. Constituanții au preferat echilibrul și nu separarea puterilor și se acorda drept de vot și femeilor. Constituția a fost adoptată la 9 decembie 1931, iar președinte al Republicii a fost ales Niceto Alcalá Zamora.

Une dintre probleme era însă faptul că pentru mulți, republicanii erau niște atei și niște dușmani ai Bisericii. La rândul său, Biserica Spaniei era vigilentă și privea cu suspiciune guvernarea provizorie chiar dacă Alcalá era catolic. Nici unii dintre aceștia nu se arătau dispuși să facă concesii la care s-ar fi putut ajunge prin negocieri cu Vaticanul, iar republicanii au preferat folosirea forței. Două evenimente au confirmat, în mai 1931, îngrijorările clerului: pe 6 mai, un decret declara învățarea catehismului facultativă în școli, iar pe 11 mai au avut loc primele manifestări violente împotriva anticlericale de la instaurarea Republicii. Problema cea mai mare a fost însă ridicată de articolul 26 al Constituției care propunea interzicerea dreptului congregațiilor de orice fel de a deschide așezămintele de învățământ. Punctul culminant a fost atunci când s-a cerut interzicerea oricărei congregații, fără deosebire. Articolul 26 a fost votat cu 178 de voturi pentru și 59 contra lucru ce i-a nemulțumit pe cei doi miniștri catolici, Alcalá Zamora și Miguel Maura care au părăsit guvernul. Astfel, uniunea realizată în favoarea Republicii s-a destrămat. Acum guvernul nu mai includea decât reprezentanți de stânga și ai centrului. La 14 octombrie 1931, Manuel Azana a devent șef al guvernării. După ce Constituția a fost votată, au urmat măsurile pentru laicizarea statului. S-au scos crucifixele din clădirile publice, s-a suprimat administrația cepelelor, s-a introdus căsătoria civilă, s-a acordat dreptul de divorț, iar la 17 mai 1933 a luat naștere o lege care declara biserica drept proprietate publică.

O altă problemă importantă la acea a vreme a fost faptul că în aprilie 1931 se proclama și Republica Catalană care, „era un pericol pentru Republica Spaniolă”. La 23 aprilie 1931, Confederația Națională a Muncii amenința cu o grevă în cazul în care s-ar fi încercat crearea separatismului în Catalonia, în ținuturile basce și în Galicia. „Ceea ce dorim noi – se citea în El Socialista din 6 decembrie – este federalizarea europeană; regionaliștii catalani îndeamnă la balcanizarea Spaniei. Nu le vom permite niciodată așa ceva.” Constituția însă, prevedea un stat integral, adică „un stat în care existența regiunilor să fie compatbilă cu cea a unei mari Spanii, și care să permită fiecărei regiuni să acceadă la o autonomie conformă nivelului său de cultură și de dezvoltare”. Așadar, al 2 august 1931 a avut loc un referendum în urma căruia Statul Cataloniei a fost approbat cu majoritate de 314 voturi contra 24. Astfel, Catalonia devine o regiune autonomă, în sânul statului spaniol. Avea un parlament, un preșeinte și un consiliu executiv și avea ca limbă oficială catalana. Proiectul lui Azana dorea crearea unei Spanii moderne, democratice și laice. Puțin câte puțin opoziția de dreapta s-a reconstituit. În decembrie 1931, după votarea Constituției și alegera lui Zamora ca președinte, Azana a fost repus în funcția de șef al guvernului. Spania a fost proclamată „Republică a muncitorilor”. Parlamentarismul pur a triumfat cu camera sa unică, cu guvernul permanent responsabil și cu votul său universal, extins către femei și soldați. Dar în anii 1931 – 1932 atacurile conservatorilor la adresa guvernării s-au înmulțit pentru că se încăpățânau să considere această gvernare una socialistă. A avut loc chiar o încercare de înlăturare a regimului condusă de către José Sanjurjo, numită sanjurjada care a eșuat la 10 august 1932, și care se presupunea a fi împotriva ministrului și nu împotriva Republicii. Această revoltă a avut succes în Sevilla, dar a eșuat la Madrid. În anul ce a urmat, în întreaga Europă, ideologii totalitari câștigau teren. Era și în Spania o grupare care a fost acuzată că ar fi fascistă și de care se temeau republicanii, și anume Confederația Spaniolă a Drepturilor Autonome, care îi neliniștea pe republicani. Trebuie menționat că, per ansamblu, spanolii erau atrași de fascismul italian și erau tentați să adopte o ideologie totalitară. José Antonio Primo de Rivera – fiul dictatorului – a avut ambiția de a fonda un fascism spaniol, care avea să fie Falanga, creată oficial la 29 octombrie 1933, cea care denunța regimul parlamentar, votul universal, democrația dar și capitalismul. Acest nou regim presupunea supunerea față de un singur conducător, caudillo, militanții își salutau stăpânul după modelul fascist și erau îmbrăcați în albastru, culoarea proletariatului, iar tinerii, dezamăgiți de eșecurile republicii, au primit acest nous regim cu simpatie, lucru care a creat un mediu favorabil pentru ceea ce semăna cu fascismul. Tendințele extremiste de dreapta aveau și opozanți de stânga, care se opuneau fascismului, dar abia în martie 1933 Partidul Comunist Spaniol a început să se gândească la crearea unui front antifascist și a propus o alianță cu celelalte membre ale mișcării muncitorești, fapt ce a dat naștere unei proaste impresii față de aripa stângă a Prtidului Socialist Muncitoresc Spaniol. Opoziția față de Azaña și față de majoritatea sa parlamentară erau în creștere. O opoziție de centru i-a unit pe liberalii doctrinari cu susținătorii unei Republici consevatoare. Un singur om mai părea capabil să guverneze și acela era Lerroux. La 19 noiembrie 1933 au avut loc alegeri în urma cărora Confederația Spaniolă a Drepturilor Autonome a devenit primul partid. Pe 18 decembrie 1933, se forma de către Lerroux, un nou guvern alcătuit din radicali și din reprezentanți ai dreptei republicane, fără participarea CEDA, dar cu susținere parlamentară. În acest moment scena economică nu arăta foarte bine dar principala problemă ridicată la acea vremea era aceea că CEDA, împreună cu conducătorul său, José María Gil-Robles y Quiñones de León ar fi dorit să preia puterea și să instaureze un regim fascist. În septembrie 1934, Gil Robles a devenit și mai insistent și susținut de către Lerroux, i-a propus acestuia ori să faciliteze ascensiunea CEDA la putere, ori să provoace noi alegeri legislative. O lună mai târziu Gil Robles îl apostrofa pe șeful guvernării, urmând ca mai apoi să aibă loc negocieri în ceea ce privește participarea CEDA la guvernare, astfel că, la 4 octombrie 1934 era deja publica structura noului guvern în cadrul căruia CEDA obținuse trei portofolii. Din ianuarie până în octombrie 1934, trei probleme s-au agravat, conducând la un conflict violent: problema politică, problema socială și chestiunea catalană. În noaptea de patru spre cinci octombrie, comitetul revoluționar lansa un ordin de grevă generală în marile orașe – era necesar să se exercite o presiune asupra președintelui Republicii pentru a pregăi revenirea unei guvernări de stânga. CEDA a ajuns să protesteze împotriva slăbiciunii guvernului provocând o criză ministerială în urma căreia, Gil Robles a devenit ministru de război și l-a numit pe Franco șef al Statului-Major General. Confederația dorea crearea unei noi Constituții, mai autoritare. Grupurile de extremă dreapta doreau instaurarea unui regim totalitar, astfel că, în decembrie 1934, s-a constituit Blocul Național care-și punea speranțele într-o lovitură militară. La 2 iunie 1935, Partidul Comunist a propus formarea unei Reuniuni Populare Antifasciste. În timp ce stânga se reconstituia, gruparea guvernamentală se descompunea. În toamna aceluiaș an, Alcalá Zamora a schimbat cabinetul, Lerroux a rămas ministru dar nu mai era șeful. Gil Robles a încercat să forțeze mâna președintelui Republicii, dar Alcalá avea ca plan organizarea de noi alegeri care i-au oprit lui Gil Robles ascensiunea către putere. La 31 decembrie 1935, Cortes-urile s-au dizolvat. În final, evoluția politică a Spaniei între anii 1933 – 1936 se poate rezuma astfel: până înoctombrie 1934, a fost guvern de dreapata, fără CEDA pentru ca mai apoi, până în februarie 1936, să fie la putere Frontul Popular.

1.4 Războiul civil

La 15 ianuarie 1936 Stânga Republicană, Uniunea Republicană, Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, Uniunea Generală a Muncitorilor, Tineretul Socialist, Partidul Comunist și Partidul Muncitoresc al Unității Marxiste au semnat Pactul Frontului Popular. Dreapta a format și ea o coaliție „împotriva revoluției și a complicilor ei” care includea CEDA și Blocul Național al lui Calvo Sptelor, dar nu și Falanga. La 16 februarie 1936 au avut loc alegeri câștigate de Frontul Popular. Însă, noile Cortes-uri au făcut o mare greșeală: l-au destituit pe președintele republicii, Alcalá Zamora, lucru care a făcut inevitabil războiul civil. La 3 mai 1936, Azan᷉a a fst ales președinte al Republicii. Încă din seara alegerilor au început conspirațiile împotriva regimului, care se considera a nu fi suficient de capabil pentru a evita un război civil și pentru a conduce Spania. Pe 17 iulie generalii Franco și Mola, puneau în mișcare răscoala militară împotriva guvernului Republicii a doua, proaspăt ieșite din urne. În noaptea de 18-19 iulie 1936, generalii au declarat starea de război în Baleare, pe 19 iulie Franco a preluat conducerea trupelor din Maroc. În Madrid și Barcelona conspirația a eșuat. Ceea ce, timp de patruzeci de ani a fost prezentată drept „glorioasa mișcare din 18 iulie 1936” a fost, de fapt, o conspirație militară care în loc să se impună timp de trei zile, avea să ducă la un război civil de aproape trei ani. A existat și ideea în urma căreia s-a lansat întrebarea „ar fi putut fi posibilă o negociere?” … Iată și răspunsul: „În acest moment, doar o inițiativă de mediere, decisă și primită de către ambele părți, ar fi putut să evite șocul. A avut loc […], dar a fost tardivă.”Acet război a fost, de bună seamă, o lupta de clasă cu armele, dar și un război de religie, de naționalisme, un război între dictatura militară ți democrația republicană, între revoluție și contrarevoluție, un război în care, pentru prima dată, s-au înfruntat fascismul și comunismul. Acesta a fost, de fapt, nu un singur război, ci mai multe. Mai mult decât atât, această luptă a fost percepută ca un război ideologic de către mai mulți, printre care și germanii și italienii care s-au înrolat ca să lupte pentru republică. Războiul civil a fost, de asemenea, o luptă între apărătoii bisericii și opozanții acesteia. Rebeliunea militară și-a dat însă seama că nu poate triumfa fără ajutorul altor țări, astfel că, au cerut avioane și materiale de război din afară. Problema era, că au existat state care au interzis trimiterea de muniție și ajutoare către Spania. În realitate singurele care au trimis neîncetat ajutor către răsculați au fost Italia și Germania, în timp ce Republica beneficia de ajutor de la Mexic și de la Uniunea Sovietică. La 28 iulie, Junta Apărării publica un decret rin care declara stare de război și ii numea rebeli pe toțo cei care vor colabora sau vor apăra Republica, iar la 29 septembrie toate puterile statului erau transferate către Generalul Francisco Franco, numit în acea zi „șef al conducerii statului”. Primul lucru pe care Franco s-a făcut a fost dizolvarea Juntei Apărării și crearea, la 1 octombrie 1936, a unei Junte Tehnice de Stat. O altă mișcare a fost cea a lui Ramón Serrano Suner, lider emergent a noii Falange Spaniole, care consta în unirea într-un singur partid a tuturor forțelor politice și civile care luptau alături de militari. De aici a rezultat unificarea Falangei Spaniole cu Comuniunea Tradiționalistă pentru a forma noul partin al Falangei Spaniole Tradiționaliste și a JONS (Juntele de Ofensivă Național Sindicalistă). Al doilea pas al lu Serrano a constat în înlocuirea Juntei Tehnice cu o Administrare a Statului. La 30 ianuarie 1938 ia naștere o nouă Lege prin care El Caudillo avea puterea supremă aupra armatei de pământ, a celei în aer și a celei pe mare. De asemenea, șeful statului era și șeful guvernului, căruia, pe deasupra, i se rezerva și „suprema putere de a dicta norme judiciare cu caracter general”. Numirea primului Guvern al noului Stat, a marcat o linie de la care Franco nu s-a abătut, în ideea în care a dozat prezența de militari, falangiști și catolici în funcție de situație. În Republică președenția Guvernului i-a fost cedată, în septembrie 1936, lui Francisco Largo Caballero. Având colaborarea Partidului Comunist Spaniol, Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol și partidele republicane au reconstruit un front politic pentru a se opune hegemoniei sindicale. Pe 18 mai 1937, Juan Negrin a devenit președintele guvernului republican spaniol. Negrin a înlocuit un alt socialist, pe Largo Caballero, care revine pe scena politică creând un nou partid al muncitorilor. Faptul că războiul a fost pierdut în exterior a dus la hegemonia comuniștilor în coaliția Frontului Popular și au purces să ocupe prima linie în politica de rezistență. La 15 arpilie 1938 armata lui Franco a sosit la Mediterana și a lăsat teritoriul republican împărțit în două. Concluzia era clară și obligatorie: în exterior medierea se îndepărtase, în interior apărarea era inutilă asa că trebuia să se recunoască înfrângerea și să se termine războiul. A mai avut loc o ofensivă a armatei Republicii, la 25 iulie 1938, în urma refacerii guvernului, care s-a încheiat dezastruos după trei luni de lupte. În această situație existau două posibilități: fie comuniștii să dea o lovitură de Stat prin care să preia puterea, fie ca armata republicană să arate că apărarea nu ar avea sens și că războiul ar trebui încheiat. La sfârșitul lui februarie 1939, Franța și Regatul Unit au recunoscut guvernul lui Franco, iar la 5 martie a luat naștere un Consiliu Național de Apărare cu scopul de a conveni condițiile predării. Războiul s-a terminat lăsând cam 300.000 de morți, jumătate probabil pe câmpul de luptă, cealaltă în masacre și asasinate.

1.5 Lunga dictatură a generalului Franco (1939- 1975)

Dictatura instaurată ca urmare a războiului civil a însemnat o negare a liberalismului din secolul XIX și a democrației republicane din secolul XX. Odată terminat războiul, se urmărea, epurarea până la eradicarea completă a tot ceea ce învingătorii considerau o cauză a abaterii de la calea cea bună a națiunii. Pentru acest lucru, noul Stat s-a dotat cu măsuri juridice excepționale, cu comisii de epurare suplimentare și cu noi legi. În afară de reprimare, s-au înregimentat toate activitățile economice și sociale. Sub comanda Falangei Spaniole au fost grupați toți poducătorii într-o organizație sindicală care a luat naștere la 26 ianuarie 1940 și care era baza dictaturii lui Franco, urmând să câștige statutul de unic partid. Intervenționismul și autarhia au folosit și ele drept principii călăuzitoare ale politicii industriale: în imediata perioadă de după război, producția industrială a suferit o scădere masivă. Represiunii și înregimentării li s-a adăugat acțiunea de recatolicizare întreprinsă de Biserică dar și uniunea dintre aceasta și franchism: într-o anumită măsură, se poate spune că naționalcatolicismul a reprezentat consimțământul statal pe care franchismul l-a dat Bisericii pentru a-și putea exercita controlul asupra domeniilor cheie, social și politic. O caracteristică a regimului franchist este imobilitatea care se observă în raport cu modelul politic adoptat pentru a da o formă instituțională guvernului și teritoriului dominat de către militarii rebeli. Morala publică și comportamentele sociale, educația și tot ceea ce înseamnă expresii culturale erau supuse autorității și normelor eclesiastice ale ierarhiei catolice.Iar toate acestea trebuie să se completeze cu a patra notă care a caracterizat primul deceniu al Noului Stat, și anume izolarea de exterior, ruptura tuturor legăturilor pe care le stabilise Spania în deceniile anterioare. Mai mult decât atât, la 8 august 1939 ia naștere Legea Reorganizării Administrației Centrale de Stat, care a crescut șefia militară a lui Fraco asupra a trei armate, punându-l în poziția de președinte al Juntei de Apărare Națională care exercita puterea asupra celor trei ministere militare și a suprimat vicepreședenția guvernamentală. În articolul șapte al acestei legi se amintea faptul că „șefului statului îi corespunde suprema putere de a dicta norme juridice cu caracter general” dar acum se adăuga: „și depunerea permanentă în funcții guvernamentale, dispozițiile sale și rezoluțiile adoptă formă de Legi sau de Decrete, si vor putea intra în vigoare chiar dacă nu vor fi precedate de deliberarea Consiliului de Miniștri, atunci când motive de urgență stabilesc asta, și în asemenea cazuri șeful statului va aduce apoi la cunoștință a oricăror dispoziții și rezoluții”. O altă lege care s-a pus în aplicare a fost Legea Succesiunii care, pe lângă faptul că definea forma de Stat, că instaura coroana ca instituție succesorală, că atribuia lui Franco conducerea pe viață, că a creat un Consiliu de Regență și un Consiliu al Regatului, proclama ca legi fundaentale ale națiunii Legea Constitutivă a Cortesurilor, cea a Referendumului și însăși Legea Succesiunii. Acestora trei li se adaugă și Carta Muncii, din 9 mai 1938 și împreună au format primul bloc de legi fundamentale, care nu se puteau abroga nici modifica fără acordul Cortesurilor și referendumul națiunii.

La terminarea deceniului 1940, politica economică impusă dăduse greș, iar nivelul de trai scăzuse cu cel puțin o treime. Era evidentă necesitatea unei schimbări de direcție în politica economică și în relațiile cu străinătatea. În iulie 1951 are loc o criză a guvernului care anunța începutul altei politici. Noul guvern s-a străduit să consolideze relațiile cu Statele Unite și cu Vaticanul. Drept urmare a acestei politici, în septembrie 1953 se încheie un Concordat cu Sfântul Scaun și un acord cu Statele Unite, Spania este admisă ca membru al Organizației pentru Alimentație și Agricultură, al UNESCO, al Organizației Mondiale a Sănătății, al Uniunii Poștale și în final, ca membru ONU la 14 decembrie 1955. Tot în anul 1953 se semnează un tratat de ajutor militar, în urma căruia Statele Unite împrumută 141 de milioane de dolari drept ajutor militar și încă 85 de milioane „pentru a întări baza economică a programului de cooperare militară”. Economia Spaniei avea să-și revină, dar avea să decadă la fel de repede. Apărut o criză necunoscută până atunci, cea a saturării ofertei de anumite produse manufacturate. Pentru a crește capacitatea de consum a populației, salariile au fost mărite până s-a ajuns la o altă problema, și anume inflația. Acum economia Spaniei era pe marginea prăpastiei. Această perioadă a coincis cu începerea unor greve provocate de studenți și muncitori care și-au atins apogeul în anul 1956 și împreună cu economia deficitară au dus, în februarie 1957 la o nouă criză de guvern, iar rezolvarea ei i-a adus în fruntea Ministerului de Comerț pe Alberto Ullastres și în fruntea celui de Finanțe pe Mariano Navarro. Cele mai importante legi din această perioadă au fost cea din 1957 numită Legea Sistemului Juridic Administrativ al Statului și Legea de Procedură Administrativă din 1958. În ianuarie 1958, Spania se asociase cu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, iar în iulie a aderat la Fondul Monetar Internațional și la Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare. Toate reformele care au fost aprobate între iulie-august 1959 aveau scopul de a alinia capitalismul spaniol cu lumea occidentală. A durat aproximativ doi ani, dar în final Decretul-lege de Reglementare Economică, aprobat la 21 iulie 1959, a fost un plan de stabilizare și de liberalizare. Deceniul ce a urmat a fost marcat de o modificare a maselor de populație dar și de conflicte la nvel universitar și sindical. Guvernul a încercat să răspundă acestui șir de conflicte cu ajutorul unei mai mari represiuni , care a culminat cu declararea stării de excepție în ianuarie 1969, deportarea a sute de opozanți și arestarea de conducători sindicali, și în același timp cu instituționalizarea regimului prin aprobarea unui soi de pseudoconstituție și desemnarea prințului moștenitor. Nimeni până în acel moment, nu fusese în stare să tulbure impasibilitatea lui Franco în fața celor două subiecte, dar se pare că noua elită a avut succes: la cea dintâi, cu Legea Organică a Statului, din 10 ianuarie 1967, care modifica unele articole din legile fundamentale anterioare, și la cea de-a doua prin desemnarea lui Juan Carlos de Bourbon ca succesor al lui Franco. Acum, statul spaniol nu mai era monarhie catolică, reprezentativă și socială, ci o „supremă instituție a comunității naționale”, adică partidele politice erau în continuare interzise, drepturile de asociere și întrunire se puteau exercita doar în asociații ce aparțuneau Mișcării, libertatea de expresie era restrânsă de o Lege a Presei. De la începutul anului 1969 tensiunea dintre un sector al Mișcării care dorea să asigure continuitate și „tehnocrații” care își propuseseră să controleze tranziția spre monarhie era din ce în ce mai clară. Odată cu rezolvarea crizei de guvern, ia naștere o criză de regim pentru că președinte al Cortesurilor era un falangist care le-a transformat într-un fel de tranșee din care politicienii Mișcării au hărțuit neîncetat guvernul. S-a ajuns la excluderea din guvern grupărilor care continuau să fie puternie precum „albastrii” din Mișcare și „catolicii” din Asociația Catolică Națională de Propagandiști. În atfel de împrejurări, Franco s-a hotărât să separe conducerea Statului de cea a Consiliului de Miniștri și i-a lăsat lui Carrero posibilitatea de a remania guvernul. Acesta a renunțat la formula guvernului monocolor și a recuperat facțiunile care fuseseră excluse. Câteva luni mai târziu însă, viața lui Carrero a luat sfârșit și ia naștere un nou guvern condus de Carlos Arias Navarro, care a promis aprobarea unui nou Statut de Asocieri. Însă, la doar două săptămâni de la această promisiune are loc o mică dispută cu Biserica. Chiar dacă Navarro a fost obligat de către Franco să-și retragă primele decizii, răul pentru guvern fusese deja făcut. După cedarea lui Navarro în fața Bisericii, în ziua de doi martie a avut loc o execuție care a vrut să fie o demonstrație de forță. La cateva săptămâni după această manifestare s-a cerut destituirea din funcție a șefului Marelui Stat Major și revocarea ministrului informațiilor. A urmat demisia ministrului Finanțelor și a tot felul de funcții din Administrație. Reformiștii își repliau pozițiile până când, Franco slăbit, se retrage. În timp ce dezbinările între facțiunile regimului se agravau, grupările și partidele din opoziție s-au organizat într-o Juntă Democratică, cu Partidul Comunist ca principală forță, și o Platformă de Convergență Democratică ce-i reunea pe socialiști , pe naționaliștii basci, pe democrat-creștinii și câteva alte grupări minore. Această nouă politică a primit denumirea de ruptură democratică. De atunci lucrurile nu au putut fi reparate, iar la 20 noiembrie 1975 Franco se stinge din viață. La originea sa, Noul Stat a căutat să se dea drept o fuziune a autenticei tradiții spaniole, monarhice și catolice , cu noul stil fascist sub conducerea carismatică a unui caudillo, generalul Franco.

1.6 O democrație în sfârșit consolidată

Proclamarea lui Juan Carlos de Bourbon ca rege a avut loc în plină criză economică, în toiul unei crize externe și într-o profundă criză a regimului (din cauza președintelui său, primul guvern al monarhiei părea că va fi ultimul al dictaturii). Tânărul monarh a reușit să se autoproclame ca un element esențial pentru schimbare Spaniei într-un stil democratic vestic printr-un proces prudent de reformă. Noul plan presupunea modficarea a trei Legi Fundamentale (cea a Cortesurilor, a Succesiunii și Organice a Statului), și pe cele de Întrunire și de Asociere și aprobarea unei noi Legi Sindicale și o reformă a sistemului de taxe. Tensiunile în creștere din primele luni ale anului 1976 le-a împins pe cele două platforme ale opoziției spre căutarea unității pentru a forța negocierea cu reformiștii din guvern. Schimbarea de guvern era urgentă, lucru care a fost evidențiat și de către conducătorul Spaniei, care, în iunie a afirmat în fața Congresului Statelor Unite voința de a ajunge la o democrație deplină. Câteva zile mai târziu președintele obține demisia lui Arias și îl numește în funcția de președinte al guvernului pe Adolfo Suárez, marcând astfel începutul crizei dintre regimul franchist și instaurarea democrației. Noul guvern promitea respectarea suveranității populare și organizarea de alegeri înainte de 30 iunie anul următor. Începutul anului 1977 se prezenta cu un regres evident al imobiliștilor, o întărire a reformiștilor și un progres al opoziției democratice. Cu o lovitură de cutezanță Adolfo Suárez a legalizat Partidul Comunist, iar de aici până la alegeri a mai fost doar un pas. Voturile alegerilor din 1977 s-au concentrat asupra a două partide: unul de dreapta, Uniunea Centrului Democratic și unul de stânga Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol. Astfel că, în anul 1977 se contura un prim sistem în care stânga și dreapta nu mai erau despărțite atât de sever. În cadrul acestui nou climat, primul lucru care s-a dezbătut a fost un proiect de Lege de Amnistie promulgat în octombrie 1977, care a fost primul pas al unui proiect care împreună cu o nouă Constituție, trebuia să ducă la primirea Spaniei în Comunitatea Europeană. Bazat pe principiile de egalitate, libertate și pluralism politic, Noul Stat se definea ca fiind democratc și social de drept și se organiza ca o monarhie parlamentară. Noua Constituție limita puterile coroanei și consacra bicameralismul. La 6 decembrie 1978, textul constituțional obținea un număr mare de voturi din partea Cortesurilor. După adoptarea tuturor acestor măsuri, exista speranța că rata terorismului în Spania va scădea dar nu a fost așa, ci din contră, în anul 1978 s-au produs 71 de atentate. O altă mare problema apărută după noua organizare a statului a fost faptul că partidul aflat la conducere începea să se divizeze, sfârșind prin a fi dizolvat. Mai mult decât atât, în ianuarie 1981, Adolfo Suárez și-a prezentat demisia și democrația era dinou firavă. La 22 octombrie 1982 au loc noi alegeri la care s-a înregistrat un grad mare de paticipare și au reușit să risipească îndoielile cu privire la nivelul de legitimitate de care democrația ar putea să se bucure în randul spaniolilor. De data aceata, partidul care câștigă alegerile este Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol. Socialișii au reușit, în sfârșit, să desfășoare o politică sprijinită de un guvern dotat cu autoritate și putere, care se îndrepta în principal spre redresarea economică, completarea hărții autonome, Realizarea unei armate mai reduse dar mai eficace, începerea reformei justiției și multe altele care au avut rezultate uimitoare. Problemele religioasă și militară nu mai existau în dezbaterile politice, iar economia își revenise. Spania a intrat în Europa și nu a ieșit din NATO și odata cu semnarea Actului de Aderare la Comunitatea Europeană la 12 iunie 1985 democrația era consolidată.

La scurt timp însă, problemele au reapărut: din cauza corupției descoperite în sânul partidului acesta nu mai avea sprijinul publicului și are loc o criză internă a conducerii care permite revenirea opoziției sub forma Partidului Populat în 1989, prezentându-se ca o alternativă credibilă de guvernare. Cu toate astea, în 1993 socialiștii au câștigat dinou alegerile, fiind la conducere doar trei ani, după care, în 1996, popularii au preluat guvernarea și au făcut tot posibilul ca opozanții lor să nu mai ajungă să dețină puterea. În condițiile în care, redresarea economiei începuse deja din 1994 și acum se creau din ce în ce mai multe locuri de muncă, bîtrânii erau mulțumiți, unele fețe politice ursuze fuseseră înlocuite de oameni noi și plăcuți Partidului Popular nu i-a fost deloc greu să câștige și următorul tur de alegeri. Astfel că, cei aproximativ treisprezece ani de guvernare socialistă au fost continuați de cel puțin opt ani de guvernare a Partidului Popular timp în care Spania devenea din ce în ce mai înfloritoare și era într-o schimbare continuă: femeile au fost integrate într-un număr foarte mare în piața muncii, dezechilibrele regionale nu s-au agravat, s-a legalizat avortul, femeile au primit autonomie și egalitate juridică, valorile religioase au fost înlocuite cu valori seculare.

Pentru că , într-adevăr, legimitatea de care s-a bucurat Statul spaniol începută odată cu adoptarea Constituției din 1978, ratificată și adâncită de succesivele consultări electorale, stabilitatea sistemului de partide și alternanța de stânga și dreapta, absența de puternice partide antisistem, rădăcinile pe care au reușit să le prindă instituțiile autonome alături de integrarea în Europa, confirmă că democrația spanioală este și astăzi una bine consolidată. Această stabilitate a făcut față nesiguranței provocate de ETA (Euzkadi ta Askatusuna), succesiunii de scandaluri legate de războiul murdar, corupției și grosolăniilor care au dominat relațiile dintre guvern și opoziție în anii ́90.

Capitolul 2. Societatea și economia spaniolă în perioana primului franchism (1945-1956)

Sucapitolul 2.1 Demografie, urbanizare, structură ocupațională și stratificare socială

De-a lungul secolului XX se poate afirma că în Spania, a avut loc o revoluție demografică: populația și speranța de viață s-au dublat, rata natalității a scăzut la o treime, iar rata mortalității a scăzut și ea, întreruptă fiind de două evenimente: gripa din 1918 și războiul civil. Odată finalizat Războiul Civil a început perioda de recuperare demografică a Spaniei. Un factor de bază în ceea ce privește schimbarea socială în Spania lui Franco a constat în transformările comportamentelor demografice. Schimbările în ceea ce privește sectorul natalității și mortalității au avut o infuență directă asupra structurii societății. În timpul perioadei primului franchism creșterea demografică s-a produs într-un ritm lent, cu o rată de creștere de aproximativ 0,81%, ca rezultat al scăderii mortalității – 9,8‰ între 1951 și 1955 și 9,2‰ în partea a doua a anilor 50.Această scădere a mortalității s-a produs ca urmare a unor condiții mai bune de educație, de igienă și de sănătate. Dar trebuie menționat, că principala componentă ideologică a franchismului în ceea ce privește democrația nu a fost scăderea mortalității, ci creșterea natalității, a cărei medie a ajuns la 21,5‰, ajungând să crească în anii 60. S-a pus accent pe faptul că femeile trebuiau învățate să aibă cât mai bine grijă de copii și s-a ajuns chiar până la a le face pe femei responsabile de moartea copiiilor născuți prematuri: “Enseñaremos a las mujeres el cuidado de los hijos, por que no tiene perdón que mueran por ignorancia tantos niños que son siervos de Dios y futuros soldados de España. Les enseñaremos también el arreglo de la casa y el gusto por las labores artesanas y por la música. Les infundiremos ese modo de ser que quería José Antonio para todos los españoles para que así ellas cuando tengan hijos, puedan formar a los pequeños en el amor de Dios y en esta manera de ser de la Falange”.

Mai mult decât atât, chiar înaintea de venirea lui Franco la putere cu câțiva ani, în 1939, s-a aprobat o lege de subvenție familiară care consta în împrumuturi pentru cei proaspăt căsătoriți și premii pentru familiile numeroase. Nicio politică ce a urmărit creșterea demografică nu a dat rezultatele așteptate; perioada de după război a fost foarte dură și a inclus represiuni, foamete, politici economice dezastruoase și izolare internațională.

La începutul perioadei franchiste, societatea spaniolă era o societate predominant agrară, care se transforma lent, în timp ce orașele conservau încă semne evidente ale lumii preindustriale, ale meseriilor și atelierelor de lucru și ale micului comerț. Recensământul din 1950 situa populația spaniolă la aproximativ 28 de milioane de locuitori dintre care 40% erau populație agrară. În ceea ce privește urbanizarea Spaniei, de-a lungul secolului XX se produce un flux de populație din zona rurală spre zona urbană foarte important. Degradarea municipiilor rurale, slabele șanse de a se îmbunătăți situația și atracția către centrele urbane aparent bogate au provocat o scădere a populației de la țară, mai ales în interiorul peninsulei. De asemenea, s-au produs schimbări importante și datorate migrațiilor interne. Acest fenomen a constat în transferul de țărani sau muncitori către nucleele urbane unde existau mai multe posibilități de muncă, mai ales că acolo lucrurile păreau mai atractive datorită unei vieți diferite, mai libere și cu mai multe posibilități de avansare. Pentru a ne face o idee despre volumul de locuitori care a emigrat către orașe este suficient să spunem că în 1950, 69,8% din totalul populației locuia în municipii mai mici de 20.000 de locuitori, iar în 1970 acest grup reprezenta 51,4% din populație. În consecință, primul rezultat al aceste schimbări migratorii a constat în urbanizarea populației Spaniei. Numărul spaniolilor care locuiau în zone cu mai multe de 20.000 de locuitori a trecut de la 40% la 45%. Liniștea de la țară, în cadrul căreia generații întregi se nășteau, trăiau și mureau, a fost înlocuită cu doritul spațiu al oportunităților pe care îl reprezenta orașul, care ajunge să cucerească spațiul țărănesc, care a rămas fără prespectiva unui viitor și ale cărei concepții de viață au fost zguduite.

O problemă în acest sens a fost reprezentată de faptul că aceste zone nu erau pregătite să absoarbă un număr atât de mare de oameni. Noul val de populație a umplut capacitatea de absorție a orașelor și a dat peste cap orice planificare raționlă a spțiului. În primii ani ai franchismului s-au construit mai mult de 400.000 de apartamente. S-au ridicat noi cartiere cu materiale de o calitate inferioară, care duceau lipsă de serviciile cele mai elementare și au luat naștere suburbii care se dezvoltau dezordonat în apropierea orașelor, pe bază de barăci. Exodul rural nu a presupus doar o schimbare de domiciliu, dar și de ocupație, de profesie și de poziție în sistemul social. În primul rând, în această perioadă, se produce un transfer de mână de lucru dinspre sectorul agrar către cel industrial, un transfer mai lent decât în restul Europei datorită Războiului Civil și a perioadei de după război. Pe măsură ce activele din sectorul rural se reduceau, proprietarii agricoli au înlocuit mâna de lucru cu mecanizarea și cu diversificarea culturilor cu scopul de a-și face exploatările mai rentabile. Astfel că, transferul într-o proporție mare a mâinii de lucru din domeniul agrar către cel industrial sau către domeniul serviciilor a cerut de la agricultură un consum al produselor industriale în creștere. Pe de altă parte, noile tehnici în cadrul producției au schimbat comportamentele agricultorilor, care de la utilizarea limitată a tehnologiei și de la orientarea predominantă către piețele apropiate au trecut la utilizarea mașinăriilor și la orientarea către piețele nu doar naționale, ci și europene și mondiale. Trebuie menționat însă, că această modernizare si îndreptare spre o viață mai bună a început prin anii 50. Însă, în anii 40 condițiile de viață ajunseseră într-un punct critic, fiind condiționate de salariile scăzute, de o penurie pe scară largă și de piața neagră. Studiile disponibile ne arată că salariile muncitorilor s-au multiplicat cu aproximativ 2,7% între 1936 și 1951, iar în multe firme mari și mijlocii s-au mărit chiar cu o rată cuprinsă între 3% si 4,6%.

Subcapitolul 2.2 Fluxul migrator către străinătate

Nu există imagini cu o societate spaniolă dinou în mișcare mai elocvente decât cele ale muncitorilor sau țăranilor care luau trenul pentru a emigra către orașe sau către străinătate. În realitate, mai mult decât o mișcare migratoare a fost un adevărat exod care a dat naștere unei redistribuții enorme a populației. Primul mare flux de migrații si-a avut traseul către străinătate. Chiar de la începutul anilor 40, mii de spanioli și-au abandonat casele și s-au urcat în trenuri care duceau către Franța, Elveția sau Germania. Emigrarea exterioară a impulsionat dinou destinul Spaniei către America, cu un echilibru net de 40.000 de amigranți anual. Cu toate astea, au apărut și locuri noi pe listele celor care voiau să părăsească Spania, locuri cum ar fi țările europen occidentale. Acest proces a fost unul mai amplu, oferind țărilor din sudul Europei mână de lucru pentru a-și aproviziona economiile care se aflau într-o excepțională perioadă de creștere, mai ales pentru nordul și centrul Europei. Numărul emigranților s-a mărit odata cu trecerea anilor; dacă în anul 1950 numărul emigranților era de aproximativ 3000, în anul 1960 acesta a crescut la 19.000. Acest tip de emigrație exterioară era legată de exportaea mâinii de lucru, schimbând imaginea clasică a traumei emigrării, pentru a o transforma într-un drept și într-o căutare de locuri de muncă. Astfel, a fost tolerată, condusă și controlată de către regim, conștienți că deschiderea frontierelor pentru ieșirea forței de muncă ar ușura conflictele care apăruseră în interiorul Spaniei datorită incapacității economiei spaniole să absoarbă excesele. Organismul care s-a ocupat de gestionarea cererilor de locuri de munc iulie ă și de asistența și controlul emigranților a fost Institutul Spaniol de Emigrare, creat la 18 iulie 1956. S-au stabilit acorduri bilaterale cu diverse țări europene, sub forma unor convenții de Securitate Socială pentru muncitorii emigranți în Frana, Germania sau Elveția, care s-au alipit contractelor de muncă din 1960. În anul 1956, regimul a subscris un acord bilteral cu Belgia pentru a da mână de lucru către minele belgiene. Trebuie menționat că și această masă de emigranți a avut efecte asupra economiei în ideea că ei își lăsau familiile în țară, unde trimiteau apoi bani fiind principalele surse de valută. Studiile arată cum cantitatea totală în jurul anilor 50-60 a ajuns la 7.223 de milioane de dolari cu ajutorul cărora s-a finanțat mai mult de jumătate din deficitul comercial.

Subcapitolul 2.3 Femeile în epoca franchista

Istoria femeilor în perioada franchistă este una foarte controversată dar interesantă în același timp. Atunci femeia era soție, mamă și „carte” de valori spirituale. S-a protejat familia ca nucleu vital al noului stat și s-au interzis căsătoria civilă, metodele de contracepție și divorțul. Idealul femeii era acela de a se sacrifica, de a asculta și de a se subordona, iar această încercare de a aduce la egalitate femeia cu bărbatul era văzută ca o greșeală foarte mare, mai ales că, Dumnezeu marcase de la început diferența dintre cele două roluri sexuale și a creat bărbatul ca ființă activă și femeia ca ființă pasivă. Nu putem ignora faptul că dictatura franchistă a fost o soluție în fața provocării ce o presupuneau transformările din cadrul relațiilor de gen, care au avut ca principal motiv introducerea femeilor din clasele mijlocii în cadrul acelora care fac studii medii sau superioare, accesul lor la muncă în afara căminului și remunerare și noul comportament în ceea ce privește reproducerea, care a adus un declin al natalității. În cazul spaniol, era clar că această emancipare realizată de către femei nu plăcea noilor autorități. «Las mujeres entran en el mundo asalariado en el siglo XIX sin haber conquistado previamente la libre disposición de su cuerpo y sin que las barreras jurídicas, políticas y sexuales, que han sido levantadas para mantenerlas en su situación de dependencia de sus padres o de sus maridos, hayan sido eliminadas» spunea Marie-Victoire Louis într-un studiu al său. La fel cum li se întâmpla și bărbaților dar la un nivel mult mai înalt, femeile erau supravegheate, depersonalizate, deposedate de trupurile lor și umilite. Un număr destul de mare de tinere visau să lucreze în locuri unde erau înconjurate de femei pentru a evita aceste naplăceri. De asemenea, exista ideea conform căreia „dacă femeia votează, ea își va iubi mai puțin soțul”. Se considera, că puterea politică era, în mod natural, masculină. Astfel, observăm că drepturile fundamentale ale femeilor au fost profund afectate de-a lungul acestei perioade. Conjunctura acelei perioade a situat femeia într-o poziție subordonată față de bărbat, fapt ce s-a văzut în norme ca acelea care le obligau pe femei să-și abandoneze locul de muncă atunci când se căsătoresc sau să dispună de actul de căsătorie ca să se poată angaja. Nici una dintre aceste norme nu a dispărut până în anul 1961, an în care s-a aprobat Legea asupra Drepturilor Femeii, care oricum, chiar dacă în mod teoretic, a implementat egalitatea juridică, a menținut câteva limitări în ceea ce privește accesul femeii la numeroase ocupații.

Subcapitolul 2.3 Grevele primului franchism

Începând cu anul 1945 se observă o creștere a conflictualității deschise, cu o intensificare a grevelor promovate de către țesutul clandestin al sindicatelor tradiționale sau a celor spontane. Clasa agrară a recurs la greve ca mijloc de presionare pentru a obține convenții în termeni mai acceptabili.În a doua parte a anului 1945 au luat naștere greve izolate în Barcelona, lucru ce a constat într-un preludiu pentru anul ce a urmat. Dacă în anii 30 cele mai dure greve au fost în construcții și agricultură, acum acest loc corespundea industriei metalului. Pe de altă parte, nu s-au înregistrat greve între muncitorii câmpului. Singurul sector care a menținut nivele de conflictualitate asemănătoare pe tot parcursul perioadei a fost domeniul mineritului. Aceste acțiuni au fost dirijate, chiar dacă nu întotdeauna, de către rețelele clandestine ale Conederației Naționale a Muncii și ale Uniunii Generale a Muncitorilor, cu participarea Partidului Social Unificat al Cataluniei și a Sindicatului de Muncitori Basci. Trebuie să menționăm că la sfârșitului anului 1947, în afara Referendumului în ceea ce privește Legea Succesiunii, faptul că Adunarea Generală a ONU nu ratifica sancțiunile la adresa dictaturii, la care se adaugă și divergențele și îndoielile în ceea ce priveșre opoziția țărănească, au propagat un nou ambient pesimist. Pe plan mucitoresc, liniștea din perioada 1947-1950 își are originile în dublul eșec politic al opoziției democratice. La sfârșitul anilor 40, terenul instituțional și dictatura deveneau din ce în ce mai concludente și diversele proceduri ale exilelor arătau semne de epuizare. De asemenea, situația internațională se îmbunătățea pentru franchism, iar din 1945 idealul autarhic a început să fie criticat, nu numai pe plan muncitoresc ci chiar de către însuși regimul. În acest context au luat naștere mișcările din primăvara anului 1951 din Barcelona, Țara Bască, Pamplona și Madrid. Aceste mișcări au luat prin surprindere atât regimul, cât și opoziția. Caracterul lor spontan și-a găsit justificarea în situația economică insuportabilă care scufunda salariile din cauza inflației. Aceste mobilizări scoteau la iveală un discomfort profund care a fost baza dezvoltării unei serii de organizații cu caracter parasindical cum ar fi Frății Muncitorești de Acțiune Catolică constituită în 1945. Pe de altă parte, anii 40 s-au soldat cu înfrângerea și epuizarea organizațiilor muncitorești tradiționale cum ar fi Confederația Națională a Muncii sau Uniunea Generală a Muncitorilor.

În altă ordine de idei, mișcările din primăvara anului 1951 sunt însemnate pentru că au dezvăluit întorsătura care deja se observase în miscările țărănești din 1950. Partidul Socialist Unificat al Cataluniei deja începuse să dezvolte cu succes politica sa de intrare în sindicatul vertical, profitând de strcutura sa ca să-și lanseze opoziția chiar din interior. Pe 19 decembrie 1950 Consiliul de Miniștri a decis o urcare de 20 de cenți în ceea ce privește biletele de tramvai spre Barcelona. În acea perioadă, prin Barcelona circulau pliante care îi invitau pe locuitori să boicoteze tramvaiele la începutul lunii martie, lucru care s-a și întâmplat. Cel puțin așa confirmă scăderea numărului de călători între 1 și 6 martie, zi în care Guvernul civil a primit o notificare de la Ministerul Lucrărilor Publice, care cerea, cu caracter provizoriu însă, revenirea la vechile tarife. În același timp, ansamblul de legături sindicale ale Sfatului Național de Sindicate a convocat o grevă generală pe 12 martie. În săptămânile următoare, poliția politică s-a încăpățânat să dezarticuleze aparatul clandestin al Partidului Socilaist Unificat al Cataluniei. Succesele din Barcelona au avut repercusiuni și în Țara Bască în zilele de 23 și 24 aprilie. Organizarea grevelor de către organizațiile tradiționale au coincis cu organizarea venită din partea Frăției Muncitorești de Acțiune Catolică. Mai mult decât atât, în Barcelona a fost vizibilă și prezența unor falangiști care arătau rupturile din cadrul familiei politice a regimului. Greva generală a avut loc mai ales în Viscaya, dar pe 4 mai a ajuns în Vitoria iar pe 7 mai la Pamplona, unul dintre orașele simbol ale franchismului. Momentul culminant al dezamăgirii populației în Madrid a corespuns cu greva din mai 1951, denumită „greva albă” și în final, s-a atins obiectiul final, și anume boicotarea mijloacelor de transport. În cifre aproximative, 570.000 de oameni călătoreau cu tramwaiul zilnic în Madrid, iar concret s-au vândut 569.575 de bilete pe data de 21 mai. În ziua următoare, numărul biletelor vândute a scăzut la 266.811, iar pe data de 23 situația revena la normal și erau vândute aproximativ 571.288 de bilete.

Din anul 1951 și până în 1955 creșterea nivelului de trai și acțiunile de protest ale muncitorilor au fost rare, dar au influențat economia și societatea din acea perioadă. Creșterea generală e prețurilor pe parcursul anilor 1955-1956 a fost foarte mare, în timp ce salariile erau congelate. Din cauza acestui fapt, nemulțumirea populației era foarte mare iar Guvernul se temea de producerea unor noi greve. Pentru a evita acest lucru, în martie 1956 salariile au crescut cu 16% și o altă creștere cu încă 6% era deja promisă.

Subcapitolul 2.4 Industria și Agricultura (1945-1956)

De-a lungul Războiului Civil situția economică a Spaniei era una dezastruoasă. Reigmul franchist a optat pentru autarhie, adică, limitarea importurilor și producția națioanlă a tot ceea ce era necesar. Războiul Civil a arătat cu precizie că Spania căuta un nou model de dezvoltare. Cel anterior a permis continuarea alături de Europa dar cu niște costuri sociale foarte mari. Industrializarea necesară era cerința esențială: cu agricultură nu există dezvoltare. Ea obligă la un protecționism industrializator. La 8 septembrie 1939 luase naștere un decret prin care orice industrie avea nevoie mai întâi de acceptul ministerial, iar la 24 septembrie s-a declarat că parte din industrie însemna tot ceea ce presupunea legături cu apărarea țării. La 25 septembrie 1941 a luat naștere Institutul Național de Industrie, piatră de temelie pentru ceea ce însemna intervenționism și urmărea să „dea formă și să înfăptuiască marile programe de renaștere industrială a naținuii noastre”. Cu toate astea, producția industrială spaniolă a crescut cu doar 0,6% anual în timpul perioadei 1935-1950, în timp ce în Europa ritmul a fost de 2,7%. Abia în 1950, Spania a ajuns la nivelul de productivitate din anul 1930. Vocația industrializatoare avea ca obiectiv o evoluție susținută de creșterea productivității. Procentajul structurii ocupaționale a populației active tindea să crească: 26,55% în 1950 și 32,98% în 1960, dar indicii de producție industrială sunt și mai semnificativi: 6,6% în comparație cu anii anteriori. Între 1950 și 1960 indicele de producție industrială s-a dublat (în 1912 era de 100, în 1950 era de 169 și în 1960 era de 322). Cu toate astea, trebuie menționat faptul că diferența dintre indicii de producție ai Spaniei și ai altor țări europene este destul de mare: în timp ce Grecia și Italia își dublează producția între 1946 și 1950, Spania abia reușește să-l înmulțească cu 1,1. Chiar dacă grosul ajutorului venit din partea nordamericanilor s-a legat mai mult de construirea bazelor și de cadrul economic care l-a susținut, a permis primii pași în modernizarea aparatului industrial și în creșterea ofertei produselor alimentare. Acum, creșterea industrială nu mai depindea de crizele ciclice ale culturilor, de volumul lor sau de calendar. Astfel, pe lângă faptul că industria se situa într-o relație reală de schimb favorabil în detrimentul agriculturii, trebuie menționat că valoarea brută industrială adăugată a depășit-o pe cea agrară.

Industria spaniolă în această perioadă a depins foarte mult de agricultură. La fel ca și pentru industrie, și pentru sectorul agriculturii cea mai rea consecință a Războiului Civil a fost perioada imediat următoare. Politica agrară nu a putut evita cunoscutele situații de foamete și subconsum și nici să elimine dependența față de exterior care a luat naștere în absența produselor agrare. Un rezultat al politicii agrare din acea periodă a fost, cum veți mai vedea în rândurile ce urmează, piața neagră ca răspuns al agricultorilor și consumatorilor la inflexibilitatea sistemului. Cantitățile comercializate pe piața neagră au ajuns să le depășească pe cele oficiale. În ceea ce privește investițiile în cadrul agriculturii trebuie menționat că acestea nu depășeau 4% din total. Abia în anul 1952 agricultura a primit 19% din investiții. Cu toate astea, ea nu a reușit să se ridice la ritmul de creștere al populaței. Dacă facem o comparație între datele din 1939 și cele din 1950 vom obține două chestiuni reale: diminuarea producției agricole și incapacitatea de a porni orice proces de modernizare. De exemplu, producția de grâu care era în anii 1931-1935 de aproximativ 4.364 de milioane de tone, în anii 1945-1949 a ajuns la 3.177 de tone. La fel s-a întâmplat și cu celelalte cereale dar și cu culturile de cartofi care au ajuns de la un indice de 100 în perioada prerepublicană, la unul de 54 în anii 1945-1949. La fel se întâmpla și în cazul viilor, a culturilor de măslini sau de sfeclă. Aceste statistici deloc îmbucurătoare se datorează politicii economice care se manifesta la acea vreme. În teorie, intervenționismul agrar urmărea să caute un echilibru între ofertă și cerere, iar rezultatul a fost impunerea unor prețuri fixe pe care producătorii agricoli le găseau nesatisfăcătoare. Consecința imediat următoare a fost și în acest sector înflorirea pieței negre. Astfel că, sectorul agrar funcționa pe baza a două tipuri de prețuri: cele date de cotele legale și cele stabilite de către piața neagră.

În altă ordine de idei, putem spune că cei mai câștigați în urma acestei situații agrare au fost marii proprietari. Întrebarea era dacă banii câștigați din afacerile făcute pe piața neagră se investeau tot în agricultură sau nu … statisticile arată că majoritatea beneficiilor obținute astfel au fost dirijate către achiziționarea de mai mult pământ sau de imobile urbane. Trebuie menționat și că nivelul de mecanizare al câmpului spaniol a fost foarte limitat (în 1940 factorul principal de producție era încă forța omului). Deja scăderea salariilor era evidentă, mai ales în munca pământului, alăturată incapacității muncitorilor de a gestiona creșterile salariale a ieftinit costurile de producție realizate de o mână de lucru abundentă și ieftină.

Încetul cu încetul însă sectorul agrar din Spania părea că se pune pe picioare, chiar dacă rezultatele au fost modeste (producția agrară a trecut de la un indice de 100 în anul 1953, la unul de 121 în anul 1959). Creșterea productivității si a consumului au fost dublate de transformări structurale ale agriculturii legate de o oarecare viziune a modernizării. Semnalele de liberalizare și promovarea agricolă au fost captate de către agricultori care au tins către intensificarea producției agricole, către mecanizare și către culturile directe. Astfel, a luat naștere ceea ce s-a numit „vârsta de aur a agriculturii tradiționale” – o perioade foarte bună pentru agricultură, cu mână de lucru ieftină și abundentă, în contextul deschiderii către mașinării, carburanți, semințe sau îngrășământ, dublându-se chiar și numărul tractoarelor între 1955 și 1960. Rezultatele noii politici economice sunt spectaculare și au venit într-o perioadă foarte scurtă de timp. Spania suferise 20 de ani de stagnare. Chiar dacă în sectorul agricol creșterea este puțin inferioară altor sectoare, schimbările sunt foarte importante. În anii terminali ai primului franchism, aproape 50% din populație muncea la câmp. De asemenea, urmărind dezvoltarea mecanizării, performanțele agriculturii au crescut semnificativ în ceea ce privește producția și vinurile, fructele sau legumele din Spania au pătruns pe piețele europene.

Evenimentele cele mai remarcabile în materie de energie din această perioadă au constat în crearea de noi companii pentru utilizarea integrală a bazinelor hidrografice și conturarea unei hărți în cadrul căreia se producea o împărțire regională a pieței între companiile din patru zone: partea central-nordică, Cataluña-Aragón, partea sudică și Centro Levante. În această etapă, Institutul Național al Industriei punea în mișcare noi firme pentru a construi centrale termice care profitau de cărbuni și au redus dependența ridicată față de enegia hidroelectrică. În 1944 ia naștere Firma Națională de Electricitate S.A. În același an, cele 17 companii electrice cele mai importante formează Unitatea Electrică S.A. Principalul său obiectiv era coordonarea sistemului electric general astfel încât toate instalațiile firmelor să fie puse în serviciul statului. Astfel, se puteau efectua schimburile de energie electrică necesare ajungând ca zonele în care era un exces de producție să acopere și deficitul din cele din altele.

Au existat însă și grave deficiențe energetice: în anul 1940 Spania consumase un milion de tone de petrol și a suferit restricții din partea aliaților, și mai ales din partea Statelor Unite. Problema Spaniei în ceea ce privește acest sector a fost că i-a fost greu să obțină devize pentru a cumpăra petrol, în timp ce disponbilitățile de electricitate erau insuficiente. Aceste lipsuri au dus la desființarea fabricilor care aveau nevoie de electricitate, astfel încât în anii 1945-1949 oferta de electricitate a fost cu 30% sub cerere. Din toată această poveste a derivat cel mai mediocru rezultat al indicelui de producție industrială, mai ales dacă se compară și cu alte țări. În anul 1955, nivelul de consum al electricității în Spania încă era sub cel al altor țări europene. Pe de altă parte, puterea hidroelectrică a Spaniei s-a dublat între 1950 și 1956.

Subcapitolul 2.5 Intervenționism, autarhie și inflație

Politica economică a primului franchism are trei ingrediente de bază: primul este intervenționismul, al doilea este autarhia (pretenția de a atinge pragul de saturația națională prin producția proprie) și al treilea ingredient este reprezentat de tensiunile inflaționiste. Intervenționismul este rezultatul formării, experienței și mentalității militare a lui Franco și a celor care dirijau politica economică, afacerile publice și instanțele de control. O primă trăsătură a intervenționismului din acea epocă a fost caracterul său original: originile sale doctrinale se regăseau în epoca dictaturii primoriveriste. O a doua trăsătură a intervenționismului este caracterul extremist și zelul disciplinar cu care a fost aplicat. În al treilea rând, politica economică intervenționistă a creat un fel de barieră legală de intrare care nu a avut alt rezultat decât acela de a favoriza existența practicilor monopoliste. Și o ultimă caracteristică a intervenționismului a fost multiplicitate și fragmentarea organelor care luau deciziile și a sfătuitorilor politicii economice. Bineînțeles că, sistemul de intervenții nu a afectat în mod egal toate sectoarele din agricultură: erau marii proprietari care aveau influență și care puteau evita sancțiunile și surplusul agricol și care au fost cei mai câștigați în urma acestei situații. Niciun sector nu a fost atât de profund reglementat și niciunul nu a întâlnit un eșec mai mare al intervenționismului decât cel al comerțului interior. Mai mult decât atât, intervenționimul nu doar că nu a rezolvat nimic în acest domeniu, dar a ajuns să dea naștere pieței negre. Intervenționismul este prezent și în cadrul comerțului exterior, dominat fiind de bilateralism și de schimbări multiple.

În ceea ce privește autarhia, aceasta era „o companie nebună” care nu avea niciun fundament economic și care s-a născut, ca și intervenționismul, dintr-o pură realitate politică. Autarhia presupunea intervenția Statului în cadrul unor instituții care desfășurau actvități fără să recurgă la mediul exterior. Obiectivul era evident recuperarea economiei, prin forțe proprii. Cel puțin până în 1951, noul stat a urmărit o politică de autosatisfacere la orice nivel, puternic dirijată de puterea politică, care a insistat că o politică intervenționistă avea să rezolve dezechilibrele dintre ofertă și cerere. Astfel că, relațiile cu lumea exterioară – în primul rând cele comerciale, dar și financiare și tehnologice – se rup în acești ani. Oricum ar fi, intervenționismul și autarhia lasă sechele ce se pot grupa în două serii de fapte: prima ar fi existența și amplifiarea pieței negre, iar cea de-a doua este reprezentată de bum-ul de practici monopoliste. Acum ia naștere un alte fenomen care este de luat în seamă și anume corupția generată de acest control al statului care la rândul ei creat noi averi și clase de lux care erau în legătură cu clasa politică. Tocmai acest tip de politică făcea posibilă creșterea puterii ce se concentra în mâinile dictatorului. Nu este de mirare că efectele imediate au constat în generalizarea corupției ale cărei practici se traduceau prin dezvoltarea pieței negre. Extinderea acesteia afecta afacerile de familie dar și firmele mici care nu aveau relații strânse cu centrele de putere. Înăbușirea furnizării de materii prime și energie erau ceva obișnuit la fel ca și imposibilitatea de a obține permise de importare, lucru care obliga la contrabandă pentru a obține cele necesare.

Al treilea element al economiei franchiste, și anume inflația, este la fel de perturbator pentru că înrămează și condiționează conjunctura economică a întregii perioade. Există trei valuri inflaționiste: primul din 1941 până în 1943 când indicele de prețuri a ajuns la o cotă medie de 13%, al doilea val între 1945-1947, ani ai unor culturi proaste și a unei permisivități a politicii monetare care a adus indicele prețurilor la 16% și perioada 1950-1951 cu o creștere a indicelui de 23%. Principala problema era dificultatea în a controla prețurile într-un context economic foarte sensibil din punctul de vedere al inflației. Astfel că, prețurile au crescut foarte mult, atât cele oficiale, cât și cele de pe piața neagră, unde produsul se putea multiplica cu de la două ori până la douăzeci și cinci de ori. În vara anului 1939 fusese creat Institutul Spaniol de Monedă Străină care avea ca misiune supravegerea schimbările de monedă. În 1953 și 1954 încă urmau să se reproducă obstacole cum ar fi regimul de licențe și permise de importare, cote sau fixări ale prețurilor produselor importate. Contradicțiile dintre tendința către importuri – care erau elemntul dinamizator al procesului de producție – și dificultățile ce le presupuneau exporturile – care erau puține și nu foarte diversificate – erau palpabile.

În final, indiferent cum privim situația, piața neagră și bișnița au fost niște instrumente de controlo economic, social și politic excelente. Însă, între 1951 și 1959 au avut loc o serie de schimbări care au dus de la un model intervenționist autarhic la tranziția către liberalizare, lucru care a fost suficient pentru a atrage unda de prosperitate a economiei occidentale. Cu alte cuvinte, majoritatea elitelor economice susțineau încheierea unui model autarhic foarte incomod și recuperarea mecanismelor pieței printr-o inserție mai mare a economiei spaniole în cadrul celei mondiale.

Subcapitolul 2.6 Comerțul interior, comerțul exterior și relațiile în câmpul muncii

Sistemul de relații din câmpul muncii stabilețte regulile jocului dintre capitaliști și muncitori, determinând cursul producției. Munca nu reprezintă doar o piesă fundamentală în sectorul de producție, dar constituie și o piesă funfamentală a bazei pe care se construiesc structurile sociale, se distribuie valoarea economică creată și se transmite recunoștința colectivă. Reglementările generalizate de către toate sectoarele productive în timpul primei părți a anilor 40 prezentau în mod detaliat toate aspectele relațiilor din câmpul muncii: categorii profesionale, salarii, ziua de lucru, concedii, condiții de securitate și igienă și regimul disciplinar. Sindicatele Naționale, care puteau „să intervină prin intermediul organelor lor specializate în reglementarea, supravegherea și îndeplinirea condițiilor de muncă”, au jucat un rol secundar în fixarea condițiilor de muncă. Atât Organizația Sindicală Spaniolă cât și Ministerul Muncii și legislația muncitorească răspundeau la discursul național sindicalist, care accentua importanța Statului în toate domeniile. Dar poziția inegală a patronilor și muncitorilor în cadrul noii ordini muncitorești arăta foarte clar contradicțiile dintre discurs și realitate.

Capitolul 3. Societatea spaniolă în perioada celui de-al doilea franchism (1956-1975)

Subcapitolul 3.1 Demografie, urbanizare, stratificare socială și structură ocupațională

În perioada anilor 60 populația spaniolă a experimentat o rată a creșterii anuale mai importantă decât în tot secolul, adică 1.12%, ceea ce a permis trecerea la 30.430.698 de locuitori în 1960 și la 33.823.918 în anul 1970. De-a lungul secolului XX numărul tinerilor s-a diminuat. În anul 1970 aceștia reprezentau 27.8% din populație pentru ca în 1975 să ajungă la un procent de 27%. Contrat acesstui lucru, numărul persoanelor trecute de 65 de ani creștea. Speranța d viață între 1960 și 1975 a trecut de la 67 la 70 de ani pentru bărbați și de la 72 la 76 de ani pentru femei. Procentul mai mic de tineri se datora unei natalități mi scăzute care la rândul ei era rezultatul faptului că femeile începuseră să folosească metode contraceptive. Acest lucru se observă dacă luăm în calcul că în anul 1970 circa 60% dintre familii erau formate din maxim cinci membri. Scăderea numărului membrilor unei familii a ajuns de la 2,8 în 1970 la 2,2 în 1980 ca să ajungă la 1,3 în 1991. Creșterea populației a dus automat și la creșterea populației active, care în anul 1960 însemna 11.800.000, iar în 175 ajunsese la 13.300.000. Cu toate astea rata activității a crescut: în anul 1973 persoanele între 14 și 65 de ani care contribuiau la rata activității reprezentau doar 38.6% din populație.

Un aspect important al vieții sociale este reprezentat și de structura socială, clase sociale și relațiile dintre ele. Un Recensîmânt de populație din 1960 arăta că Spania era o țară rurală în mare parte și că în anii 60 aproape 40% din populația activă lucra în agricultură, în timp ce în indutrie procentul era de 28,6%, iar în servicii de 27.7%. De exemplu, acum se modifică relația dintre proprietari și muncitori. Cele două milioane de salariați care rămăseseră în 1960, se reduseseră în 1970 la un milion și continuau să scadă până au ajuns în anul 1980 la 700.000. Această reducere a salariaților agricoli a fost cea mai notabilă schimbare pe care Spania a experimentat-o din punct de vedere social din 1955. Mai mult decât atât, mulți mici întreprinzători au fost nevoiți să renunțe la afacerile lor pentru că nu puteau face față competenței, în timp ce agricultorii medii adoptau forme impresariale de gestiune. Un aspect al stratificării sociale poate fi și procentul reprezentat de bărbați sau femei în câmpul muncii. În acest domeniu, schimbări mai semnificative se pot aprecia făcând referire la perioada 1960-1975 și la faptul că rata bărbaților activi a scăzut datorită amplificării scolarizării. Astfel că, între 1950 și 1975, rata bărbaților cuprinși între 15 și 19 ani a trecut de la 79.9% la 53.1%. Pe de altă parte, numărul femeilor înscrise în câmpul muncii a crescut continuu ajungând ca rata activității feminine pentru vârste între 15 și 19 ani să urce de la 19,6% la 40.5% si pentru vârste între 20 și 24 de ani de la 21.3% la 57.4%.

În ceea ce-i privește pe muncitorii de la câmp, prima clasă muncitoare care s-a legat pentru totdeauna de oraș și de viața industrială, a ajuns în Spania la începutul anilor 60 și așa au început să se îngroșe rândurile proletariatului necalificat din zona urbană. Dar în cazul de față, dezvoltarea economiei a permis populației trecerea de la statutul de muncitori necalificați la cel de muncitori calificați în sectorul industrial, care în anul 1970 reprezenta apoximativ 75% din 100%. Această clasă muncitoare a trecut prin două faze diferite: prima a fost până la începutul anilor 60 când oamenii mergeau spre orașe în condiții mizerabile sperând să găsească un loc de muncă , și a doua fază a început după anul 1960, atunci când au început specializările și așezările în blocuri de apartamente. La început salariile erau scăzute și piața muncii era subordonată sectorului politic, dar mai apoi muncitorii au ajuns să aibă posibilitatea de a-și negocia salariile și contractele de muncă, favorizându-se astfel oportunitatea de a face parte din companii industriale. În cuvintele sociologilor Amando de Miguel y Juan Salcedo: „(…) el auge de las ciudades espa- ñolas en la última década es tan espectacular que apenas se puede encontrar otro ejemplo similar en toda Europa en los últimos tiempos”

În paralel cu schimbările claselor muncitorești, s-au produs și modificări în ceea ce privește clasele medii. Între 1964 și 1970, ani ai creșterii economice în Spania, cele mai multe creșteri în termeni relativi s-au înregistrat pentru posturile de conducere și pentru vânzători., respectiv 86,2 și 53,5 din 100. Au urmat creșterile în ceea ce-i privește pe cei care munceau la birou și pe tehnicieii medii, ce reprezentau 36,2 și respectiv 33,6 din 100 și cu aproape 20 din 100 pentru directorii de firme. Mai mult decât atât, și personalul adminstrativ, tehnic și comercial a crescut cu o rată de 75 din 100 și cel medical și educativ cu 60 din 100. În mod contrat, muncitorii autonomi au suferit o scădere ușoară. Cu toate astea, putem spune că noua clasă medie, la mijlocul anilor 70, reprezenta a parta parte din populația spaniolă, cu impactul pe care l-a avut pe termen scurt în domeniile social, economic, politic și cultural. Putem spune că din compoziția clasei medii au dispărut micii patroni ai industriei și oameni de afaceri fără salariați în timp ce au crescut mijloacele tehnice și toate activitățile care aveau legătură cu piața. Au scăzut grupurile de ocupații sau de afaceri proprii și au crescut cele legate de firmele de producție sau de servicii. Putem observa deci, că de-a lungul anilor se produce și modernizarea structurii ocupaționale a populației active, observându-se o trecere continuă de la activele agrare către industrie sau servicii. Aceste clase medii puțin definite vor marca trecerea Spaniei către o democrație în stil occidental. Proletariatul utban constituie o clasă puternică în această epocă, care reprezintă aprope șase milioane de persoane care locuiesc aglomerate în orașe mici, în locuri cu mari lipsuri de transport, școli sau spații verzi. Așadar, opoziția politică va căuta în ele sprijin și îl vor găsi.

Subcapitolul 3.2 Fluxul migrator către străinătate

În această perioadă intitulată „cel de-al doilea franchism” transferul de populație a însemnat foarte mult. Migrațiile au început încă din anii 50 și au atins cote mai mari în anii 60: dacă în anul 1950 numărul emigranților era de aproximativ 3000, în anul 1960 acesta a crescut la 19.000. iar cauzele lor au fost în principal, dacă nu în mod singular, economice: migrațiile s-au realizat cu scopul de a obține condiții mai bune de viață, lucru care ne trimite cu gândul la partea financiară (loc de muncă, salarii, locuință, servicii) și la o perioadă în care era mai plauzibil să atingi astfel de obiective prin schimbarea domiciliului. Primul val migrator a avut loc către străinătate. Încă din anul în care a luat naștere planul de stabilizare a Spaniei mii de spanioli și-au abandonat casele și au început să umple trenurile care mergeau spre țări străine. Dacă până acum principala țintă era America, acum se deschideau noi porți de oportunități și în țările occidentale iar puțin câte puțin aceastea au substituit tradiționala migrație către pământurile americane. Conform statisticilor tărilor gazdă între 1960 și 1972 în Germania au emigrat circa 552.000 de muncitori, în Elveția aproximativ 577.000, iar în Franța circa 436.000. Raportul FOESSA (Fomento de estudios sociales y de sociologia aplicada) contabiliza aproximativ 850.000 de spanioli care munceau în Europa. Trebuie menționat că panta migrațiillor muncitorilor spanioli a fost ireversibilă. Importanța acestei emigrări a avut efecte și asupra economiei și nu doar pentru faptul că a reprezentat o portiță de scăpare, ci pentru faptul că cei care de cele mai multe ori își lăsau familiile aici, au devenit monede de schimb valutar. Pentru perioada 1960-1974 cantitatea totală a ajuns la 7.223 de milioane de dolari, bani cu care s-a finanțat mai mult de jumătatea din deficitul comercial. Acestei sume se adaugă și cele din domenii cum ar fi turismul. Astfel, aceste venituri provenite din emigrații au reprezentat un adevărat motor al economiei spaniole, și au permis investițiile necesare pentru a putea pune în mișcare industriile. Cu toate astea, efecte notabile au fost și pe plan socio-politic, și se pot vedea pe termen lung și mediu. Spania se deschide către întreaga lume și favorizează respingerea socială a unor structuri politice anacronice și expirate.

Din 1973, odată cu extinderea recesiunii economice către toate economiile industriale din Occident, cifra emigrațiilor spaniole către Europa occidentală, s-a redus practic până a ajuns din urmă migrația pe trei luni în sectorul agricol. Pentru restul Europei occidentale, anul 1974 a costituit momentul decisiv pentru politicile migratoare, în fața cărora Acordul din 1970 cu CEE era aproape nul. În termenii fluxului de populație, acest acord nu a putut pentru

că nu s-a pretins niciodată că o va face – să susțină exportul de mână de lucru la un nivel ridicat.

Subcapitolul 3.3 Femeile în societate

În ceea ce privește femeile, situația acestora nu se îmbunătățea foarte mult. Chiar dacă începând cu anii 60 munca femeilor a fost acceptată progresiv, presiunea socială în urma căreia toate treburile gospodăriei cădeau pe umerii lor continua. Ele rămâneau implicate într-un număr mic în ceea ce însemna câmpul muncii. Cu toate astea, mai ales la începutul anilor 60, elitele politice au început să distrugă un număr considerabil de descurajări și limitări în ceea ce privește munca femeilor. Această schimbare se regăsește în numeroasele dispoziții legislative dintre anii 1959 și 1975. Un exemplu este Legea din 22 iulie 1961 asupra drepturilor politice, profesionale și de muncă ale femeii. Gurile rele spun că această lege a fost dată ca urmare a faptului că în 1959 luase naștere Planul de Stabilizare și Spania s-a confruntat cu o creștere economică mare și a avut nevoie de mână de muncă. O altă lege importantă pentru femeile din societatea spaniolă a fost Legea din 3 martie 1965 care abolea toleranța prostituției și declara prostituția. În 1970 a luat naștere un decret care se presupunea că ar trebui să protejeze femeia și care propunea „armonizarea muncii femeii independente cu sarcinile lor de familie, doar ca soție și mamă” Această presiune si discriminare în sectorul muncitoresc a dus la rată scăzută de activitate feminină. Într-un sondaj din 1977, făcut de Direcția Generală a Mediului Înconjurător, arată că femeile care fusesră active și se lăsaseră de muncă, ar fi preferat să continue să muncească, și că doar 40% din cele inactive ar fi preferat să n-o facă. În ceea ce privește educația, acestea nu aveau acces la acest sector foarte mult deoarece se considera că femeia trebuia să fie educată și învață atât cât să știe să se ocupe de gospodărie.

Subcapitolul 3.4 Grevele celui de-al doilea franchism

Perioada 1956-1985 a fost marcată de multă agitație pe plan social. În primăvara anului 1596 a erupt un șir de greve, care au vizat mai ales dificultățile întâlnite în economia muncitorilor, în domeniul mineritului, în cel al metalelor sau în sectorul textil și care au afectat companii cum ar fi ENASA, SEAT sau Hispano Oliveti. Climatul de proteste s-a prelungit până în 1957 și s-a reprodus și în 1958. Grevele ca instrument, chiar dacă aveau un scop final precis, erau pentru regim, prin definiție, politice, și prin urmare au fost înțelese de către acesta. Mai mult decât atât, ele erau asociate cu perturbarea ordinii publice și a securității. Începând cu anul 1962 grevele și alte forme de protest au devenit ceva obișnuit, chiar dacă muncitorii care le provocau se loveau în continuare de respingerea patronală și guvernativă. În plus, ca tendință dominantă, companiile în cadrul cărora se produceau greve depășeau 100 de angajați. Era deci, contrar a ceea ce se întâmplase până atunci, un proletariat „de fabricație” cel care recurgea la declarații de conflict colective, atât în capitalele care deja erau în mod tradițional conflictive ca Madrid, Barcelona sau Țara Bască, cât și în centrele industriale care erau în plină expansiune cum ar fi Sevilia, Pamplona au Ferrol și o făcea sub diverse forme și pentru diferite motive. Această formă de acțiune colectivă a ajuns să avanseze atât de tare încât în cele 853 de conflicte contabilizate până în anul 1972 și-au pierdut viața 4,7 milioane de muncitori. Motivele erau diferite: nemulțumirea în ceea ce privește salariile (mai mult de 40% din cazuri), dar și motive socio-politice. Grevele au fost expresia renașterii mișcării muncitorești care a urmat Legii Contractelor Colective. În același timp, aceste greve au dovedit eșecul modelului organizațiilor sindicale pentru a controla sectorul muncii și pentru a încerca să limiteze conflictul prin natura sa individuală și nu colectivă. Din acest motiv, Legea contractelor colective din 1958 a încercat să canalizeze protestele și să situeze negocierea pentru salarii și condiții de muncă în termeni colectivi sub controlul Organizației Sindicale Spaniole. Dintre toate organizațiile, cea care s-a afirmat cel mai mult a fost cea de Comisii de Lucru. Ea grupa muncitori cu diferite tendințe ideologice, de la membri ai organizațiilor de acțiune catolică, la militanți ai clandestinului PCE și a jucat un rol important în grevele din 1962. În ciuda represiunii dure a liderilor sindicali, a proceselor în fața Tribunalului de Ordine Publică, care și-a inițiat acțiunile în martie 1964 și chiar a declarației de stat de excepție din 1969, Comisia de Lucru a reușit să construiască o organizație națională și o dezvoltată structură a sindicatelor pe ramuri de activitate. Acum exista o nouă clasă muncitoare, sindicate și greve: părea că se reproduc condițiile conflictului social din vremea Republicii, dar acum principalul motiv al grevelor era îmbunătățirea salariilor. Însă ceea ce nu s-a luat în calcul la acea vreme a fost ideea că tot apărându-și creanțele de natură muncitorească sub o dictatură, muncitorii au acumulat o mare experiență în ceea ce privește negocierea contractelor de muncă și a condițiilor lor de viață.

Alături de grevele din câmpul muncii avem și grevele din rândul studenților, îmbibate în marea lor majoritate de noile valori caracteristice tinerilor europeni, care au provocat o mobilizare studențească de magnitudine mare, alimentată de continua represiune. La mijlocul anilor 60 această mișcare ridica pretenții cu privire la autonomia organizațională și la conținuturile academice. Totuși, la sfârșitul decenului mișcările studențești s-au fragmentat, în acest proces intervenind într-o maniera determinantă represiunea sistematică la care au fost supuși studenții. Depărtarea de preocupările studențești prioritare și intervenția permanentă a poliției în mediile universitare au redus influența mișcării studențești, dar nu politizarea antifranchistă și continutatea protestelor.

Capitolul 4. Economia spaniolă în cea de-a doua perioadă franchistă (1956-1975)

Subcapitolul 4.1 Planul de Stabilizare

Noul guvern format în februarie 1957 a promovat saltul definitiv al Spanei prin eliminarea obstacolelor autarhice cu accelerarea schimbărilor economice între anii 1957-1959. Prezența lui Alberto Ullastres în Comerț, a lui Mariano Navarro Rubio în Agricultură și a lui López Rodó la conducerea Biroului de Coordonare și Programare Economică era semnificativă. Cu ei au început măsurile liberalizatoare care pregăteau Planul de Stabilizare din 1959 și care sunt următoarele:

– suprimarea sistemului de schimburi multiple în ceea ce privește comerțul exterior (schimbul unic era 1 dolar=42 de pesetas în aprilie 1967);

– congelarea salarială;

– o serie de măsuri antiinflaționiste cum ar fi suspendare monetizării Datoriei Publice care desființase creșterea volumului de circulație monetară, evaluarea ratelor de dicound, reducerea creditelor și controlul cheltuielilor publice;

– reformă fiscală înțeleasă mai mult ca punerea în ordine a veniturilor publice și limitarea fraudei decât ca un schimb în ceea ce privește filosofia fiscașă orientată către progresivitatea impozitului;

– se deschideau posibilitățile intrării capitalului străin;

Această perioadă se poate numi și „pre-stabilizare”. Trebuie menționat că aceste reforme s-au lovit bineînțeles de opoziții, mai ales din partea lui Franco. De aceea ministrul Comerțului spunea, nu fără o urmă de sarcasm, că „stabilizarea trebuie făcută în Spania dinspre străinătate” Legea aprobată pe 26 februarie 1957, care mai apoi fost consolidată cu Legea Regimului Juridic în luna iulie a aceluiaș an, reglementau crearea Secretariatului General Tehnic în cadrul Ministerului Finanțelor, urmărind aceleași matrițe ca și președenția. Toate

astea arată intenția de a standardiza tehnica administrativă, în ideea unei mai bune gestionări a dezvoltării economice.

Planul de Stabilizare – sau de stabilizare și liberalizare – a economiei spaniole a luat naștere în iulie 1959 și a avut un pachet de dispoziții decretate între 17 iulie și 5 august. Ele vorbeau despre „a da o nouă direcție politicii economice, cu scopul de a alinia economia spaniolă cu cea a țărilor din lumea occidentală și să o elibereze de intervenții moștenite din trecut care nu corespund cu necesitățile situației actuale”. Astfel că, multitudinea de măsuri a fot dirijată către obținerea stabilității prețurilor, ca pas esențial pentru a reuși echilibrul atât intern cât și extern. În primul rând s-a urmărit dezinfectarea sectorului public și privat limitând investițiile. Pentru asta a fost necesară reducerea cheltuielii publice și private și a ofertei monetare. În ceea ce privește sectorul public s-a stopat emisia Datoriei Publice, s-au suprimat subvențiile către întreprinderile publice, au fost cuprinse și investițiile în organisme autonome și s-a limitat cheltuiala publică, măsuri care înainte au dus la crearea inflației. În ceea ce privește sectorul privat, s-a limitat volumul total de credit , care nu putea depăși 11.000 de milioane de pesetas, au crescut dobânzile pentru a descuraja noi cereri de credite și de asemenea, s-au încetinit operațiunile active în bănci.

Printre reformele care au susținut Planul de Stabilizare avem și Legea din 24 aprilie 1958 care a marcat o nouă etapă în relațiile muncitorești, care a restrâns rolul reglementărilor de muncă de până atunci. Nu exista negocierea colectivă ca atare, dar în practică se înmulțeau din ce în ce mai mult convențiile în cadrul firmelor, între muncitori și angajator în ceea ce privește chestiuni prioritare cum ar fi salariile, mai ales începând cu anul 1956. Această lege, era deci răspunsul la o practică în creștere mai ales că transformările recente făceau și mai dificilă aplicarea reglementărilor în cadrul firmelor. Dar de asemenea, această lege, așa cum semnala și preambului ei, se făcea în termenii unei modernizări, adică sub „semnul productivității”, petru a da o mai mare flexibilitate și realism în fixarea salariilor și, în general, a condițiilor de muncă.

Subcapitolul 4.2 Industria și agricultura

Contextul exterior a dat un impuls și viteză în ceea ce privește evoluția din anii 60-70 și acest lucru a dus la doi factori interni conectați între ei. Primul dintre ei reprezintă creșterea ratei populației care a permis dezvoltare a consumului și o menținere a nivelelor înalte de productivitate, iar al doilea factor este reprezentat de schimbarea prin prisma căreia sectorul agrar a încetat să mai fie principalul motor al economiei spaniole, cedând locul hegemonic industriei, alături de o expansiune rapidă a serviciilor. Acest lucru este evident dacă ne uităm la statisticile care arată că populația care lucra în agricultură a ajuns la 24,2% în 1970 de la 51,9 în anul 1940, iar populația dedicată industriei a crescut de la 20,8% în 1940 la 37,8% în anul 1970. Odată cu începutul deceniului 1960 începe o altă perioadă pentru economia spaniolă, care se extinde până la începutul anilor 70. Trebuie mai întâi să amintim factorii care au dus la această dezvoltare. Primul dintre aceștia, care a fost dovedit și prin măsurile luate în anul 1959, este acela că Spania are o capacitate extraordinară de a profita de condițiile favorabile pe care i le oferă piața internațioanlă, care se traduce în anii 60 prin câștigarea unor marje de productivitate foarte importante. Al doilea factor ar fi disponibilitatea mare a unor noi punți de finanțare exterioară, hrănită de valuri de emigranți, turism valutar și intrări de capital. Al treilea factor este achiziția ușoară a tehnologei și a produselor necesare pentru a satisface schimburile pe care le impunea propria dezvoltare. În al patrulea rând, abundenta disponibilitate a mâinii de lucru. Sectorul industrial este cel care acționează ca motor central al expansiunii economiei spaniole în această perioadă. Creșterea medie este foarte intensă: 10 din 100 anual cumulat în termeni reali duce la creșterea producției industriale între 1960 și 1973. Conjunctura economică internațională este, desigur, piesa lucioasă pe care alunecă industria spaniolă, oferindu-i piețe unde să-și vândă produsele, prețuri favorabile în comparație cu dispozițiile sale, în special cele energetice, o tehnologie mai evoluată, surse amplificate de finanțare și chiar de o cerere externă de muncitori.

Din 1961 (după condițiile dure care au acompaniat planul de stabilizare) și până în 1974, economia spaniolă a crescut la o cotă superioară tărilor europene mai dezvoltate, deși asemănătoare cu alte țări mediteraneene care, ca și Spania, au profitat de oportunitățile oferite de către piețele internaționale pentru a reduce distanțele față de țările mai bogate. Creșterea a fost mai intensă în special între 1962 și 1966, și apoi a avut oscilări notabile între 1971 și 1973.

Primul Plan de Dezvoltare (1964-1967) a obținut rezultate pozitive în ceea ce privește creșterea Produsului intern brut (6,4% anual), dar nu a reușit să atingă stabilitatea: inflația începută în 1964 (8,6% anual) a obligat luarea unor măsuri stabilizatoare care au culminat cu devalorizarea pesetei în 1967 (1 dolar=70 de pesete). Pe de altă parte, sectorul public nu a îndeplinit obiectivele Planului (nu a ajuns nici măcar la 50% din ce avea plănuit).

Cel de-al Doilea Plan de Dezvoltare (1968-1971), făcut public în 1969, presupunea o creștere mai mică (4% pe an), care a fost depășită (s-a ajuns la 6% pe an), inflația a scăzut și balanța de plăți s-a îmbunătățit. Dar s-a menținut decalajul între politicile pe termn scurt șu lung.

Cel de-al Treilea Plan de Dezvoltare (1972-1975) nu a prezentat nicio noutate în comparație cu cele anterioare, chiar dacă pentru prima dată se făcea referire la factorii calitativi ai dezvoltării (calitatea vieții, mediu înconjurător, educație, politică și cadru social, etc). S-au atins nivele de creștere foarte înalte întrerupte începând cu anul 1974 de criza economică ce a cauzat creșterea prețurilor la petrol.

Din punctul de vedere al industriei, în această perioadă a dezvoltării a fost foarte important sectorul electric. În anii 1960-1973 s-a produs un echilibru între ofertă și cerere și chiar s-a putut exporta energie în Franța și Portugalia. Structura de generare s-a modificat, mai ales că energia ajunsese să reprezinte 84% în 1960 și doar 39% în 1973, datorită creșterii numărului centralelor pe cărbune și păcură, în contextul unei scăderi a prețului petrolului. Investițiile industriei electrice au fost foarte importante pentru această perioadă, ajungând să reprezinte la sfârșitul anilor 60 2% din PIB. De asemenea, trebuie amintit că în 1968 se incorporează prima centrală nucleară, Centrala José Cabrera în Guadalajara. În 1973 sectoul electric avea o putere instalată de 23.207 Mw și o generare record de 76.272 GWh. În această perioadă s-a dat un mare impuls electrificării rurale cu ajutrul căreia s-a reușit practic universalizarea serviciului energetic. Primul Plan Electric Național s-a elaborat în 1969 din ordiul Ministerului de Industrie. La finalul anului 1972 s-a implementat și un Sistem Integrat de Facturare a Energiei, regim care a înlocuit tarifele unificate.

În ceea ce privește sectorul agrar, transformarea structurală pe parcursul deceniului 1960 este radicală. În anul 1964 vechiul Serviciu Național de Grâu a devenit Serviciul Național de Cereale care în 1971 a cedat în fața Serviciului Național de Produse Agricole. În 1969 se crea un nou organism și anume Fondul pentru Ordonarea și Regularizarea Produselor și Prețurilor Agricole. În această perioadă a crescut oferta produselor a căror cerere era în regres și a crescut deficitul produselor mai cerute a căror producție nu era gata. Consecința a fost un dezechilibru crescând care a ajuns să deterioreze sectorul agrar, care în 1965 devenise deficitar. Dovada stătea în faptul că producția agrară a Spaniei era de doar 17%, mai mică decâat a Greciei, Turciei sau Italiei. În 1966 în domeniul agriculturii, 14% din mâna de lucru încă era analfabetă. Mai mult decât atât, acum ia naștere și o criză a agrculturii, mai ales datorită faptului că Guvernull a facilitat emigrarea drept consecință a Planului de Stabilizare. Pierderea a un milion de persoane active din mediul agrar a avut consecințe imediate asupra salariilor agricole. S-a calculat că în perioada 1950-1972 prețurile au urcat de la indicele de 651 la cel de 1.465, salariile rurale au trecut de la indicele 424 la el de 5.030. Acest fenomen a dus la dispariția micilor propietăți: statisticile arată că între 1962 și 1972 au dispărut aproximativ o jumătate de milion de moșii.

Există multe studii realizate în ceea ce privește dezvoltarea sectorului agrar între anii 1960-1980. Indicatorii arată creșterea investițiilor și a cheltuielilor de exploatare ceea ce ne oferă o idee despre amploarea și viteza cu care se produce prelucrarea agriculturii spaniole. Statisticile ne arată că între 1959-1974 Spania a primit investiții de capital străin de aproximativ 6.000 de milioane de dolari. Proveniența acestor bani era 40% nordamericană, 20% din partea Suediei, 11% germană, 6% franceză și 5% britanică. Investițiile s-au drija mai ales către industria chimică (25%), dar și către comerț și alimentație. Avem o creștere a productivității și mai ales o diversificare a culturilor cu o pierdere ușoară în ceea ce privește cerealele și o creștere a culturilor lemnoase și de legume. Cu toate astea, așa cum indică și recensămintele din 1962, 1972 și 1982, pe întreg teritoriul spaniol nu s-a modificat dezechilibrul în ceea ce privește distribuția pământului, nu s-a produs concentrarea exploatărilor și nici proletarizarea țărănimii așa cum presupuneau teoriile clasice care vorbeau despre dezvoltarea capitalismului în mediul rural.

Subcapitolul 4.3 Intevenționism, anarhie și inflație

Această perioadă a avut ca scop o evoluție autosusținută de cresterea productivității. În anii următori Planului de Stabilizarea începe să dispară ștrangularea care caracterizase Spania în ultimii ani lucru arcare s-a văzut și în procentele legate de producție înregistrate. De exemplu, procentajul structurii ocupaționale a populației active a crescut de la 26,55% în 1950, la 32,98% în anul 1960. Indicii de producție industrială sunt totuși și mai expresivi: 6,6% între 1951-1955 și 7,4% între 1956-1960. Economiștii și istoricii tind să caracterizeze Planul de Stabilizare ca o măsură esențială pentru procesul de liberalizare economică, iar Planurile de Dezvoltare ca instrumente complice la ceea ce însemna o ranforsare a intervenționismului. Pentru a avea un control mai bun asupra situației se creează un organism centralizator și director a politicii economice, numit Comisariatul Planului de Dezvoltare, care a fost condusă până în anul 1973 de Laureano López Rodó, care a dispus de o mare autoritate. Pentru a avea mai mult succes s-a încercat folosirea unei planificări indicative – copiată după modelul francez – care avea ca obiectiv să dea o cât mai mare eficiență capitalismului spaniol programând activitatea sectorului public și oferind informații investitorilor privați.

Pe de altă parte, soluția pentru problemele economice spaniole era evidentă. Programa pe care toate organismele internaționale cu care Spania tocmai se conectase au oferit-o a constat într-o întoarcere la ortodoxia financiară, în liberalizarea comercială și în eliminarea practicilor discriminatorii. Acesta a fost momentul, când în final, în urma presiunilor pe care Navarro Rubio le-a făcut, Franco a cedat și a renunțat la ceea ce au însemnat ideile sale în domeniul economic și i-a spus acestuia să „Facă ce au chef”. Astfel ia naștere un memorandum al Guvernului care spunea: „Guvernul spaniol crede că a sosit momentul să reorienteze politica economică în rând cu naiunilr din lumea occidentală și să o elibereze de controale care, moștenite din trecut, nu se potriesc prezentei situații” Acest lucru însemna respectarea inițiativei private și tăierea intervenționismului. Mai mult decât atât, începând cu anul 1960 au început să se dicteze măsuri economice exapnsive. În aprilie 1962 s-a reformat sistemul bancar, s-a naționalizat banca oficială și s-au creat trei tipuri de bănci private: comerciale, industriale și mixte. Tot în anul 1960 se inițiase deja liberalizarea investițiilor exterioare în Spania, care au ajuns la un punct definitiv în 1963. Acest lucru însemna că și autarhia era stopată

În 1957, rezervele de valută erau practic epuizate și inflația era galopantă: oferta monetară crescuse cu 20% iar venitul național cu mai puțin de 5%. „Situația la care ajunsese economia spaniolă” – spunea Javier Sardá – „era de neconceput de mai mult timp”. Noul Guvern din 1957 a proporționat substratul ideologic pentru o schimbare în politica economică.

Subcapitolul 4.4 Comerțul interior, comerțul exterior și piața muncii

Există un aspect care ne poate ajuta să înțelegem mai bine strategia politică a acelui moment și anume faptul că orizontul exterior a fost un argument de o mare importanță pentru cei care au propus reforma economică. În ianuarie 1959 s-a trimis un chestionar cu caracter economic către diferite instituții iar din lectura răspunsurilor se deduce că multe dintre acestea doreau liberalizarea comerțului exterior, stabilitatea monetară și integrarea în cadrul unor spații economice mai ample. Creșterea economică se baza, pe de o parte, pe cererea productivă internă, care avea un potențial de expansiune extraordinar având în vedere faptul că fusese în colaps mai mult de douăzeci de ani, și, pe de altă parte, pe condițiile favorabile ale contextului internațional. Dar situația se schimba complet mai ales în domeniul comerțului exterior demonstrând în ce măsură politica următiă a fost prudentă și insuficientă. La finalul anului 1958, un raport al Organizației Europene de Cooperare Economică descria situația ca fiind precară și propunea devalorizarea pesetei în condițiile în care exista un deficit foarte mare de schimb valutar care s-a transformat în iulie 1959 și a ajuns la mai multe de 76 de milioane de dolari. Mai mult decăt devalorizarea pesetei cu scopul de a atenua deficitul extern și tariful protector al pieței interne, Planul de stabilizare a propus și reducerea importurilor. Se stabilea un depozit înainte de import, se acorda amistție pentru capitalul din străinătate și se modifica legea investițiilor străine pentru a permite importul economiilor străine, în timp ce se asigura ajutor extern în ceea ce privește Planul prin împrumuturi dirijate de către Organizația Europeană de Cooperare Economică și de Fondul Monetar Internațional. Contribuția exterioară a avut un rol foarte important în dezvoltarea economică a Spaniei, în ideea în care a permis creșterea și finanțarea formării de capital și a obligat către acceptarea unor doze crescânde de concurență. De asemenea, apropierea față de țările dezvoltate a atras cu sine turismul și investițiile. Astfel că, din 1966 până în 1970, numărul de turiști a crescut de la aproximativ 17 milioane la 24 de milioane, când în 1961 numărul era puțin trecut de șapte milioane. Și iată că ajutorul exterior devine palpabil chiar dacă nu este ușor de stabilit contribuția fiecărui factor în parte. Totuși, pare clar că, începând cu anul 1960, s-a reușit o incorporare graduală e piețelor internaționale datorită puternicului motor de exporturi, care sare de la 6% din PIB în anul 1940 la 29% în 1998. În plus, acest export s-a industrializat: „Exportul de produse fabricate – toate tipurile de manufacturi și bunuri de capital – presupunea în 1970 ceva mai mult de 21% din total; în 1998 depășit 70%”.

În ceea ce privește relațiile în câmpul muncii posibilitatea negocierii colective a însemnat o schimbare foarte mare. Reglementările în domeniul muncii au ajuns să fie înlocuite cu convenții colective, care s-au transformat în instrumentul principal a regementării condițiilor de muncă. Între 1958 și 1961, numărul convențiilor a avut un ritm de creștere accelerat: conform statisticilor oficiale, între 1958 și 1961 s-au format 782 de convenții care au afectat 255.488 de firme și 1.511.086 de muncitori, cifre care au ajuns să se dubleze doar pe parcursul anului 1962.

Concluzii

Această lucrare intitulată Societatea și economia Spaniei în perioada franchistă (1945-1975), a urmărit să surprindă și să prezinte caracteristicile Spaniei în perioada unei lungi dictaturi dar și modificările care au avut loc, acestea conferindu-i statului în cauză o personalitate aparte. Chiar dacă regmul franchist a fost o dictatură, este indiscutabil faptul că în acești anii societatea și economia spaniole s-au modernizat: Spania a devenit o țară industrială, urbanizată și nivelul de viață al populației sale a crescut notabil.

În aceste câteva rânduri este surprinsă o Spanie săracă, o Spanie profund afectată de un Război civil, o Spanie care la sfârșitul anilor 40 nu avea nicio speranță, dar care a reușit să se ridice în mod spectaculos. Dacă ne uităm atent în urmă, ne dăm seama că anii care urmează după 1956 se caracterizează printr-o primă încercare serioasă de instituționalizare a regimului, proces la care, până atunci, Franco fusese alergic. Recapitulâmd factorii care au ajutat această dezvoltare a Spaniei putem menționa: acceptarea Spaniei ca rău iremediabil de către statele deocratie și mai ales, de către Statele Unite (care a însemnat un factor foarte important pentru economie), politica economică a noului Guvern și exportul de mână de lucru către străinătate. Între 1951-1954 creștere a reușit să aducă țara la nivelul de dinainte de război, iar în anii ce au urmat crșterea a fost și mai rapidă dar a provocat și fenomenul numit inflație. Schimbări au avut loc și în ceea ce privește comerțul exterior și interior în ideea că a fost decretată libertatea comerțului, prețului și circulației majorităâii produselor. Guvernul care a adus p modificare majoră pentru Spania a fost cel din 1957; atunci a început cu adevărat dezvoltarea. Aici însă, s-a pus problema dacă Franco a știut cu adevărat ce schimbare a făcut prin această modificare de guvern. Cel mai probabil, răspunsul este negativ. În mare parte, dezvoltarea Spaniei a atins nivelul pe care l-am prezentat de-a lungul lucrării prin prisma faptului ca trei dintre noii minștri (Navarro Rubio, Ullastres și López Rodó) erau membri ai Opus Dei. Nu trebuie să uităm faptul că, mare parte a meritelor pentru această creștere a Spaniei o au tecnocrații, cei care au venit cu ideea modernizării și cu metodele de a o atinge. Începând de acum au luat naștere mișcările cele mai importante: Planul de Stabilizare, cele trei Planuri de Dezvoltare și multe alte reglementări. Creșterea experimentată de această țară a fost protagonizată de către industrie, dar a avut loc și o profundă transformare în domeniul agriculturii.

În final, regăsim în această lucrare o țară care a ales să rămână neutră în ceea ce privește conflictele mondiale dar care este puternic lovită de un Război Civil care o zguduie din toate încheieturile. Încercând să se recupereze, ea trece prin diferite faze și fenomene, atât pe plan economic cât și pe plan social. În cele din urmă, reușește o dezvoltare fenomenală, cu ajutorul unei grupări politice care vine cu idei și măsuri noi pentru a facilita redresarea Spaniei. Astfel, începând cu anii 60 se înregistrează un salt care aduce acest teritoriu printre cele mai dezvoltate țări ale Europei și care îi conferă o poziție privilegiată.

Anexa 1

Imaginea 1, sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Spain

Imaginea 2, sursă https://campus.unir.net

Imaginea 3; Sursă: Stanley G. Payne, La España contemporánea, Editura Playor, Madrid 1976, p.124;

Imaginea 4; Sursă: Santos Julia, José Luis García Delgado, Juan Carlos Jiménez, Juan Pablo Fusi, La España del siglo XX, Editura Marcial Pons Historia, Madrid, p.367;

Imaginea 5; Sursă: Stanley G. Payne, La España contemporánea, Editura Playor, Madrid, p.125;

Imaginea 6; Sursă: Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero, Pere Ysàs, Historia de España siglo XX 1939-1996, Editura Cátedra, Madrid 1999, p. 183;

Imaginea 7; Sursă: Santos Julia, José Luis García Delgado, Juan Carlos Jiménez, Juan Pablo Fusi, La España del siglo XX, Editura Marcial Pons Historia, Madrid, p.170;

Imaginea nr 8; Sursă: Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero, Pere Ysàs, Historia de España siglo XX 1939-1996, Editura Cátedra, Madrid 1999, p. 189;

Evoluția conflictelor din câmpul muncii pe domenii de activitate:

Imaginea nr. 9; Sursă: Santos Julia, José Luis García Delgado, Juan Carlos Jiménez, Juan Pablo Fusi, La España del siglo XX, Editura Marcial Pons Historia, Madrid, p.174;

Imaginea 10, Sursă: Julio Aróstegui, Angel Bahamonde, Carme Molinero, Luis Enrique Otero, Pere Ysàs, Historia de España siglo XX 1939-1996, Editura Cátedra, Madrid 1999, p. 124;

Variații interanuale ale produsului industrial spaniol, 1900-200 (în procente)

Imaginea 11, Sursă: Santos Julia, José Luis García Delgado, Juan Carlos Jiménez, Juan Pablo Fusi, La España del siglo XX, Editura Marcial Pons Historia, Madrid, p.389;

Bibliografie

1. Documente, memorii și jurnale:

Cañellas Mas, Antonio, Laureano López Rodó – Biografia politica de un Ministro de Franco (1920-2000), Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2011.

2. Lucrări speciale:

Azcona, Jose Manuel, Los Desastre de la guerra civil española, Editura Servicios de publicaciones, Madrid, [f.a.].

Bard, Christine, Un siglo de antifeminismo; El largo camino de la emancipación de la mujer, Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2000.

Cotarelo, Ramón, Memoria del Franquismo, Editura Akas, Madrid 2011.

Cruz, Rafael, En el nombre del pueblo/República, rebelión y guerra en la España de 1936, Editura Siglo, Madrid 2009.

Güell Ampuero, Maria, The failure of catalanist opposition to Franco (1939-1950), Editura Biblioteca de Historia, Madrid 2006.

De la Torre, Joseba; Sanz Lafuente, Gloria, Migraciones y coyuntura económica del franquismo a la democracia, Editura Prensas Universitarias de Zaragoza, [f.l.] 2008.

Ibáñez Salas, José Luis, El franquismo, Editura Silex, Madrid 2013.

Moreno Fonseret, Roque; Sevillano Calero, Francisco, El franquismo: visiones y balances, Editura Universidad de Alicante, [f.o.], 1999.

Nielfa Cristóbal, Gloria, Mujeres y hombres en la España franquista: sociedad, economia, politica, cultura, Editura Complutense, Madrid 2003.

Ruiz Franco, Rosario, Eternas menores; Las mujeres en el franquismo, Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2007.

Torres Marín, Alfonso J., El sector eléctrico en España: la disposición a pagar de los hogares y empresas españolas por las energías renovables, Editura Dykinson, Madrid 2009.

3. Lucrări generale:

Aróstegui, Julio; Bahamonde, Angel; Molinero, Carmen; Otero, Luis Enrique; Ysàs, Pere, Historia de España siglo XX 1939-1996, Editura Cátedra, Madrid 1999.

Juliá, Santos; Garcia Delgado, José Luis; Jiménez, Juan Carlos; Fusi, Juan Pablo, La España del siglo XX, Editura Marcial Pons Historia, Madrid 2003.

Millares, Sergio, España en el siglo XX, Editura Edinumen, Madrid [f.a.].

Payne, Stanley G, La España contemporánea, Editura Playor, Madrid 1976.

Pérez, José Antonio, Los años del acero, Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2001.

Pérez, Joseph; Istoria Spaniei, Editura Artemis, Bucuresti, 2007.

Quirosa-Cheyrouze y Muñoz, Rafael, Historia de la transición en España, Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2007.

Rémond, René; Tusell, Javier; Pellistrandi, Benoît; Sueiro, Susana, Hacer la historia del siglo XX, Editura Biblioteca Nueva, Madrid 2004.

Tusell, Javier, Historia de España, Volumen III – La época de Franco; Desde el fil de la Guerra Civil a la muerte de Franco (1939-1975), Editura Espasa, [f.l.] 1997.

Valdeón, Julio; Pérez, Joseph; Santos, Juliá, Istoria Spaniei, Editia I-a, Editura Viga, Bucureși 2011, Traducere și note Constantin Sfeatcu.

Velarde, Velarde; Dolores de Azpiazu, Ma; Martín de la Guardia, Ricardo; Re, Matteo; Pallecchi, Francesca; Mantovani, Elena; Rodriguez, José Luis; Domínguez, Florencio; Azcona, José Manuel, Sociedad del bienestar, vanguardias artisticas, terrorismo y contracultura, Editura Dikynson S.L., Madrird, [f.a.].

Villar, Pierre; La Historia de Espan᷉a, Editura Grijalbo, Barcelona, 1978.

4. Surse web:

http://en.wikipedia.org/wiki/Jos%C3%A9_Sanjurjo#cite_note-10

http://www.csudh.edu/global_options/375Students-Sp96/Spain/HISTORY.HTML

https://campus.unir.net/cursos/lecciones/ARCHIVOS_COMUNES/versiones_para_imprimir/GChexx/TEMA8.pdf

http://apuntesdedemografia.com/polpob/95-2/el-natalismo-en-la-espana-franquista/http://www.vallenajerilla.com/berceo/garciacarcel/lamujerduranteelfranquismo.htm#FRANQUISMO

http://teosar21.blogspot.ro/2008/07/conclusiones-las-huelgas-en-la-espaa.html

https://sites.google.com/site/histmundialbach/espana-durante-el-franquismo

http://dialnet.unirioja.es/servlet/articulo?codigo=1036609