Societatea Comerciala cu Raspundere Limitata In Dreptul Roman
SOCIETATEA COMERCIALĂ CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ ÎN DREPTUL ROMÂN
CUPRINS
Capitolul I – Introducere în problematica societăților comerciale
cu răspundere limitată
1. Scurt istoric al apariției și evoluției societăților comerciale în general
2. Istoricul societății comerciale cu răspundere limitată
3. Reglementarea societăților comerciale în România – sediul materiei pentru
societatea cu răspundere limitată
4. Locul și rolul societății cu răspundere limitată în raport cu celelalte tipuri
de societăți comerciale
Capitolul II – Înființarea societăților cu răspundere limitată
1. Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată
1.1. Caracterele juridice ale contractului de societate
1.2. Condițiile de fond cerute pentru validitatea contractului de societate
1.2.1. Capacitatea juridică a părților
1.2.2. Consimțământul
1.2.3. Obiectul contractului
1.2.4. Cauza contractului
1.2.5. Aportul la capitalul social
1.2.6. Participarea la beneficii și pierderi
1.4. Întocmirea actului constitutiv
1.4.2. Conținutul actului constitutiv
1.5. Autentificarea actului constitutiv
2. Înmatricularea societății cu răspundere limitată
2.1. Procedura de înregistrare
2.2. Procedura autorizării funcționării
3. Nulitatea societății înmatriculate
Capitolul III – Organizarea și funcționarea societăților cu răspundere limitată
1. Deținătorii de părți sociale
1.1. Drepturile și obligațiile asociaților
1.1.1. Principalele drepturi ale asociaților în societatea cu răspundere
limitată
1.1.2. Pricipalele obligații ale asociaților în societatea cu răspundere limitată
1.2. Răspunderea asociaților în societatea cu răspundere limitată
1.3. Excluderea și retragerea asociaților din societatea cu răspundere limitată
1.3.1. Excluderea asociaților
1.3.2. Retragerea asociaților
2. Capitalul social și părțile sociale
2.1. Capitalul social
2.1.1. Reducerea capitalului social
2.2. Părțile sociale
2.2.1. Transmiterea părților sociale
Capitolul IV – Conducerea, administrarea și controlul societăților
cu răspundere limitată
1. Adunarea generală
2. Administrarea societății
2.1. Numirea și revocarea administratorilor
2.2. Atribuțiile administratorilor
2.3. Răspunderea administratorilor
3. Controlul gestiunii societății
3.1. Numirea și revocarea organelor de control
3.2. Atribuțiile organelor de control
Capitolul V – Fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea societăților
cu răspundere limitată
1. Fuziunea și divizarea societăților cu răspundere limitată
1.1. Modalitățile de realizare a fuziunii și divizării
1.2. Efectele fuziunii și divizării
2. Dizolvarea societății cu răspundere limitată
2.1. Cauze de dizolvare
2.2. Efectele dizolvării
3. Lichidarea societății cu răspundere limitată
Capitolul VI – Societatea comercială cu răspundere limitată unipersonală
în dreptul comunitar
Bibliografie
Capitolul I
Introducere in problematica societăților comerciale
cu răspundere limitată
Scurt istoric al apariției si evoluției societăților comerciale în general
Societatea comercială, entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, are o istorie de mii de ani.
Codul lui Hammurabi (regele Babilonului, care a domnit între anii 1792-1750 î.e.n.) reglementa activitatea comercială în mai multe dispoziții, cu referiri îndeosebi la camată și la anumite tipuri de contracte, cum ar fii cele de locațiune, de comison și de împrumut.
La romani, societatea comercială era considerată o entitate consensual – contractuală, prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun (bunuri sau prestații) pentru a realiza un câștig. Scopul lucrativ deosebea societățile de asociații. Societățile erau de mai multe feluri:
– “societas omnium bonorum” – a tuturor bunurilor prezente și viitoare;
– “societas unius rei” – se punea în comun un singur lucru;
– “societas quoestus” – se puneau în comun veniturile (considerată tipul comun);
– “societas alicuius negotionis” – societatea cu un singur fel de afaceri;
De menționat că în dreptul roman societățile comerciale nu aveau personalitate juridică, cu excepția celor care se ocupau de arendarea impozitelor statului (“societas publicanorum”).
Odată cu extinderea schimburilor comerciale, ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandită. Deținătorii de fonduri (comanditarii – majoritatea nobili sau clerici), având interes ca numele lor să rămână ascuns, nu se amestecau în gestiunea societății, de care se ocupau comanditații. Tot în aceasta perioadă apare și societatea în nume colectiv, ce permitea ca negoțul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat, după moartea sa, de descendenții lui, sub aceeași firmă.
Marile cuceriri coloniale din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au contribuit la înființarea societăților anonime pe acțiuni, reținându-se Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înființată în 1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franțe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est sau Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, jucând un rol economic important în procesul de colonizare. Această nouă formă de societate a adus servicii deosebite, facilitând concentrarea capitalurilor de la populație, necesare marilor stabilimente de credit, cât și lucrărilor publice, dar a permis și comiterea unor fraude de către administratorii lor, ce au ruinat pe acționari sau pe creditorii sociali.
Printr-o lege din 1892, în Germania s-a introdus o nouă formă de societate ce îmbină avantajele societății de capitaluri cu avantajele societății de persoane: societatea cu răspundere limitată.
În prezent, societățile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane juridice din economia mondială. Expansiunea și vitalitatea lor s-au amplificat, mai ales după primul șoc petrolier din 1973. În contextul unei legislații fiscale favorabile, ritmul creșterii numărului de societăți a fost deosebit în majoritatea tărilor dezvoltate.
Istoricul societății comerciale cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată ca tip asociativ a cunoscut înca din secolul al XIX-lea o reglementare specială în Europa. Astfel, în Germania, Legea din 29 aprilie 1892 a creat “Gesellschaft mit beschrankter Haftung” cunoscută sub inițialele G.m.b.H. Aceasta a constituit sursa de inspirație pentru legea portugheză, austriacă, ungară și franceză. Adoptarea de către Frantă a reglementărilor privind societatea cu răspundere limitată în 1925 a determinat aceeași evoluție în Belgia, Luxemburg sau Maroc. Și celelalte țări europene au adoptat, deși puțin mai târziu, reglementări similare: Italia în 1942, Spania în 1953, Grecia în 1955 sau Olanda în 1971. Succesul reglementării juridice franceze a acestui tip de societate a fost rapid și deosebit, deoarece practica solicita de multă vreme o nouă formă de societate care să permită asociaților limitarea răspunderii lor fată de obligațiile societății, fară a fi nevoie de aparatul complicat al societăților pe acțiuni. Multe din societățile existente, în special cele în comandită, dar și unele societăți pe acțiuni, s-au transformat în societăți cu răspundere limitată.
În Anglia nu este reglementat acest tip de societate, dar instituția “private companies” caracteristică micilor întreprinderi, chiar organizate sub forma societăților pe acțiuni, joacă un rol analog.
În România, societățile comerciale capătă o reglementare amplă, distinctă de cea a societăților civile prevăzute de Codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările survenite ulterior, și astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspiriat, în cea mai mare parte, după Codul de comerț italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial român, din 10 mai 1887, nu reține ca formă asociativă societatea cu răspundere limitată, el instituind doar societatea în nume colectiv, societatea în comandita și societatea anonimă. În Bucovina însa, aflată sub ocupație austriacă, se aplică începând cu 6 martie 1906 legea austriacă și încep să funcționeze un număr important de “Gesellschaft mit beschrankter Haftung”.
Acest tip de societate este prezentat pentru prima oară în România în noul Cod comercial din 1938, dar acesta n-a intrat niciodată în vigoare și astfel el nu prezintă decât o importanța doctrinală, de explicare a evoluției gândirii juridice. În plan practic, până la data Legii nr. 31/1990, regimul juridic al societăților comerciale era supus reglementărilor titlului VIII (art. 77-270) din Cartea I (“Despre comerț în genere”) a Codului comercial român din 1887, Decretului nr. 31/1954 si 32/1954 si Decretului nr. 424/1972, acestea completându-se de drept cu prevederile Codului civil. Legea nr. 31/1990, pentru prima oară definește acest tip societar și îi stabilește principalele coordonate de funcționare, ea bazându-se, în principal, pe inspirația realizată din Legea franceză din 1966 asupra societăților comerciale.
În prezent, se constată că, de regulă, acest tip de societate are o constituire familială (între rude), dar și între prieteni sau între patron și angajatii lui. Într-adevăr, societățile de persoane asigurau condițiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societățile de capitaluri erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură, astfel era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigențelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societății cu răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societățile de persoane, cât și de la cele de capitaluri.
Reglementarea societăților comerciale în România – sediul materiei pentru societatea cu răspundere limitată
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, modificată prin:
Legea nr. 302/2005
Legea nr. 441/2006
Legea nr. 284/2008
Legea nr. 88/2008
Ordonanta de Urgenta nr. 90/2010
Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012
Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, republicată, modificată prin:
Legea nr. 348/2001
Legea nr. 505/2003
Legea nr. 519/2004
Legea nr. 441/2006
Ordonanta de Urgenta nr. 82/2007
Ordonanta de Urgenta nr. 52/2008
Legea nr. 84/2010
Legea nr. 337/2013
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, modificata prin:
Legea nr. 277/2009
Legea nr. 25/2010
Legea nr. 169/2010
Codul comercial – 10 mai 1887
Locul si rolul societății cu răspundere limitată în raport cu celelalte tipuri de societăți comerciale
Societatea comercială este acea entitate (structură, agent economic, grupare) cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul de voință și cu aportul asociaților (persoane fizice sau juridice), în scopul obținerii de beneficii, sub forma dividendelor, rezultate din acte de comerț. Categoria noțională de societate comercială cuprinde atât un conținut economic, cât și unul juridic. Sub aspect economic, societatea este o entitate, o structură, un agent economic ce reunește forțe umane și mijloace materiale într-un sistem funcțional capabil a realiza bunuri, servicii sau lucrări, potrivit obiectului său social. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect de drept ce exercită drepturi și își asumă obligații, o persoană juridică constituită potrivit legii, prin acordul de voință al membrilor asociați și autorizată de un organ de stat.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid, care împrumută atât din trăsăturile caracteristicdrept cu prevederile Codului civil. Legea nr. 31/1990, pentru prima oară definește acest tip societar și îi stabilește principalele coordonate de funcționare, ea bazându-se, în principal, pe inspirația realizată din Legea franceză din 1966 asupra societăților comerciale.
În prezent, se constată că, de regulă, acest tip de societate are o constituire familială (între rude), dar și între prieteni sau între patron și angajatii lui. Într-adevăr, societățile de persoane asigurau condițiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societățile de capitaluri erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură, astfel era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigențelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societății cu răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societățile de persoane, cât și de la cele de capitaluri.
Reglementarea societăților comerciale în România – sediul materiei pentru societatea cu răspundere limitată
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, modificată prin:
Legea nr. 302/2005
Legea nr. 441/2006
Legea nr. 284/2008
Legea nr. 88/2008
Ordonanta de Urgenta nr. 90/2010
Ordonanta de Urgenta nr. 2/2012
Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, republicată, modificată prin:
Legea nr. 348/2001
Legea nr. 505/2003
Legea nr. 519/2004
Legea nr. 441/2006
Ordonanta de Urgenta nr. 82/2007
Ordonanta de Urgenta nr. 52/2008
Legea nr. 84/2010
Legea nr. 337/2013
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, modificata prin:
Legea nr. 277/2009
Legea nr. 25/2010
Legea nr. 169/2010
Codul comercial – 10 mai 1887
Locul si rolul societății cu răspundere limitată în raport cu celelalte tipuri de societăți comerciale
Societatea comercială este acea entitate (structură, agent economic, grupare) cu personalitate juridică, constituită potrivit legii, prin actul de voință și cu aportul asociaților (persoane fizice sau juridice), în scopul obținerii de beneficii, sub forma dividendelor, rezultate din acte de comerț. Categoria noțională de societate comercială cuprinde atât un conținut economic, cât și unul juridic. Sub aspect economic, societatea este o entitate, o structură, un agent economic ce reunește forțe umane și mijloace materiale într-un sistem funcțional capabil a realiza bunuri, servicii sau lucrări, potrivit obiectului său social. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect de drept ce exercită drepturi și își asumă obligații, o persoană juridică constituită potrivit legii, prin acordul de voință al membrilor asociați și autorizată de un organ de stat.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid, care împrumută atât din trăsăturile caracteristice ale societăților de persoane, cât și din cele ale societăților de capitaluri. Este o formă intermediară de societate deoarece, în unele privințe, se aseamănă cu societățile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri, prezentând însă și particularități proprii care îi justifică autonomia.
Asemănări cu societățile de capitaluri
– răspunderea asociaților fată de obligațiile sociale este limitată la valoarea părților sociale deținute și drept urmare ei nu devin comercianți prin constituirea societății. Aceasta face ca asociații să nu poată fi declarați în mod individual în stare de faliment decât dacă calitatea de comerciant au dobândit-o conform legii independent de constituirea societății. Și chiar în acest caz, falimentul personal al unui asociat nu poate atrage falimentul societății;
– actele constitutive ale societății sunt contractul de societate și statutul, cu excepția societății cu răspundere limitată cu asociat unic, a carei configurare impune doar existența statutului;
– capitalul social minim este impus de lege și se divide în părți sociale egale cu valori nominale minime, de asemenea, impuse de lege. Reducerea capitalului social este supusă acelorași reguli ca în societatea pe acțiuni;
– aporturile în creanțe sunt expres interzise;
– dreptul la vot în adunările generale depinde de numărul părților sociale deținute, iar regula majorității guvernează viața normală a societății;
– cauzele proprii de dizolvare vor fi: reducerea capitalului social sub minimul impus de lege sau depășirea, respectiv reducerea numărului maxim sau minim de asociați reglementat de dispozițiile legale. Prin excepție, dacă actele constitutive cuprind o “clauză de continuare cu moștenitorii”, reducerea numărului de asociați sub minimul legal, determinate de moartea unui asociat nu va duce la dizolvarea societății;
– asociații se pot retrage din societate în orice moment.
Asemănări cu societățile de persoane
– elementul “intuitu personae”, bazat pe încrederea reciprocă a asociaților dată în considerarea calităților lor personale, impune un maxim de asociați prevăzut de lege;
– părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile și orice cesiune a acestora către terți trebuie evidențiată în registrul asociaților;
– cesiunea părților sociale către terți se face în condiții restrictive de quorum de vot (trei pătrimi din capitalul social, fată de majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale care este condiția pentru adoptarea deciziilor curente în adunările asociaților);
– modificările actelor constitutive se pot face doar prin votul unanim al asociaților;
– excluderea asociaților este supusă acelorași reguli ca și în societatea în nume colectiv și în comandită simplă;
– reprezentarea societății de către asociați este aceeași ca în societatea în nume colectiv, la fel și modul în care trebuie să lucreze administratorii între ei.
Toate aceste asemănări cu celelalte tipuri de societăți comerciale conduc la concluzia că societățile cu răspundere limitată prezintă o serie de avantaje, dar și dezavantaje, fată de acestea.
Printre avantajele principale pot fi enumerate următoarele:
asociații răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societății;
controlul activității poate fi realizat chiar de către asociați, cu excepția cazului când trebuie desemnat cel puțin un cenzor, dacă numărul asociaților este mai mare de 15;
asociatul se poate retrage din societate în condițiile prevăzute în actul constitutiv și în Legea societăților comerciale nr. 31/1990, republicată;
pentru finanțarea și dezvoltarea societății, societatea comercială cu răspundere limitată poate apela la noi aporturi de capital de la o persoană din afara societății, care este interesata să se asocieze. În consecință, capitalul social al societății se va majora, iar terța persoană va dobândi calitatea de asociat.
Dezavantajele acestui tip de societate ar putea fi:
fată de alte persoane, cesiunea părților sociale se face numai dacă există consimțământul asociaților care reprezintă cel puțin 3/4 din capitalul social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru cesiune, de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi;
aportul în creanțe sau în industrie (în munca) este interzis. Aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură și numerar;
relațiile dintre asociați au la bază încrederea reciprocă ce există între aceștia, aspect ce apropie mai mult, din acest punct de vedere, societățile cu răspundere limitată de societățile de persoane, dar, totodată restrânge sfera de mișcare a asociaților, în special în ce privește luarea deciziilor.
În acest mod se poate concluziona că, societatea cu răspundere limitată, cumulând caracterul “intuitu personae”, împrumutat de la societatea în nume colectiv, cu limitarea răspunderii, specifică societății pe acțiuni, creează o serie de avantaje privind utilizarea acestei construcții juridice în practică, ceea ce a determinat ca ea să fie frecvent folosită în tările dezvoltate ale lumii, ca de altfel și în țara noastră.
Capitolul II
Înființarea societăților cu răspundere limitată
Procedura de constituire a societăților comerciale este reglementată în prezent de Legea nr. 31/1990, republicată, modificată și completată și de Legea nr. 359/2004, privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscala a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice.
Societatea cu răspundere limitată, la fel ca orice societate comercială, se constituie parcurgându-se în principal două etape:
redactarea actului constitutiv și autentificarea acestuia în condițiile impuse de lege;
înmatricularea în Registrul Comerțului.
1. Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată
Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată este contractul de societate și statutul, cu excepția societății cu răspundere limitată cu unic asociat, când se încheie doar statutul, care reprezintă în acest caz actul de vointă al asociatului unic privind constituirea societății. Statutul societății este un act juridic calificat de doctrină ca fiind un accesoriu al contractului de societate. Statutul dezvoltă prevederile contractului în ceea ce privește organizarea, conducerea și funcționarea societății. Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui singur înscris, numit “act constitutiv unic”.
Orice societate comercială este, în primul rând, un efect al voinței asociaților, concretizată într-un contract de societate. Încheierea unui astfel de contract constituie condiția indispensabilă pentru înființarea unei atare societăți.
Potrivit art. 1881 Cod civil: “Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Așadar, contractul de societate este un acord de voința prin care două sau mai multe persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a desfășura o activitate comercială în urma căreia să obțină un profit pe care să-l împartă între ei, de regulă, în funcție de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea fondului comun (capitalul social).
Ceea ce este specific contractului de societate este prezența elementului subiectiv (“affectio societatis”), care constă în intenția, fiecărui asociat de a afecta societății aportul său individual, în schimbul împărțirii beneficiului realizat de societate ca urmare a desfășurării activității în comun.
Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ și formal. De asemenea este un contract comercial și pluripersonal (cu excepția societății cu răspundere limitată cu unic asociat).
Caracterul cu titlu oneros al contractului rezultă explicit din cuprinsul art. 1881 Cod civil, astfel, fiecare asociat urmărește un avantaj patrimonial, un câștig care se concretizează în profitul net realizat de societate.
Contractul de societate are un caracter comutativ, în sensul că întinderea obligațiilor pe care și le asumă fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voință.
Contractul de societate este un contract formal, întocmindu-se într-una din formele prevăzute de lege.
1.2. Condițiile de fond cerute pentru validitatea contractului de societate
Doctrina juridică consideră, de regulă, că în cadrul condițiilor de fond necesare încheierii valabile a acestui contract trebuie să distingem între condițiile generale și cele speciale.
Condițiile generale de fond ar rezulta din aceea că societatea ia naștere printr-un contract, act juridic bi sau multilateral. În acest sens, condițiile generale de fond ar putea fi: capacitatea juridică a persoanelor, fizice sau juridice, de a încheia un contract de societate; consimțământul lor la încheierea contractului; obiectul contractului de societate și cauza lui.
Condițiile speciale de fond ar rezulta din aceea că societatea este o persoană juridică – subiect de drept distinct, dotat cu personalitate juridică proprie. Condițiile speciale de fond ar fi: obligația asociaților de a face aporturi pentru constituirea capitalului social; concretizarea condițiilor referitoare la “affectio societatis” și participarea tuturor asociaților la beneficii și pierderi.
1.2.1. Capacitatea juridică a părților
Contractul de societate comercială se încheie în mod valabil dacă subiectele participante au capacitate de exercițiu deplină. Asociatul, persoană fizică sau juridică, trebuie să aibă capacitatea prevazută de lege, deoarece constituirea societății presupune stipularea unor aporturi, care înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui care aportează, indiferent dacă aportul este în bani sau în natură.
1.2.2. Consimțământul
Consimțământul este un element fundamental al oricărui contract si constă în manifestarea voinței individuale cu privire la încheierea contractului și clauzele acestuia. Nicio societate comercială nu poate fi înființată și exista fără voința de asociere, care se numește și “affectio societatis”. În concret, “affectio societatis” desemnează, pe lângă condițiile generale de valabilitate a consimțământului din orice act juridic, acel element subiectiv al voinței asociaților de a participa la constituirea unei societăți comerciale pe poziții de egalitate, de a colabora la realizarea scopului comun și de a-și asuma riscurile inerente ale acestei activități, suportând la nevoie și pierderile pe care ea le implică. Prin acest element intențional se înțălege și convergența de interese a asociaților către bunul mers al societății.
Pentru a angaja juridic pe cel care îl exprimă, consimțământul trebuie să fie valabil. În acest sens, legea cere ca el să fie conștient și liber, să emane de la o persoană cu discernământ, să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterat de vicii de consimțământ, respectiv de eroare, dol sau violență. Încălcarea acestor cerințe atrage nulitatea contractului în tot sau în parte.
Spre a putea fi cunoscut de celelalte părți contractante, consimțământul trebuie exteriorizat în formă scrisă. Exprimarea consimțământului tuturor asociaților marchează încheierea contractului.
1.2.3. Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate constă în prestațiile la care s-au obligat părțile contractante. El nu trebuie confundat cu obiectul societății, care constă în activitățile pe care urmează să le realizeze societatea.
Ca în cazul oricărui contract, și în contractul de societate comercială, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestație a celui care se obligă, să fie real, posibil, licit, moral și să nu contravină regulilor de conviețuire socială. Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activități contrare legii sau dacă este inserată în contract așa numita “clauză leonină”, prin care se prevede, fie că una din părți participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele pierderi.
Dacă obiectul contractului de societate lipsește, este ilicit sau imoral sau contravine regulilor de conviețuire socială, sancțiunea va fi nulitatea absolută a contractului. În situația în care societatea s-a înființat și se constată ulterior că obiectul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absolută a contractului, societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.
1.2.4. Cauza contractului
Cauza sau scopul contractului este o componentă a voinței juridice a asociaților. Scopul exprimă atât interesul fiecărui asociat de a obține beneficii din operațiunile efectuate de societate, cât și identitatea de interese ale tuturor asociaților în ce privește efectuarea unui anumit fel de activitate, îndeplinirea anumitor acte de comerț.
Scopul trebuie înscris în contractul de societate. El nu trebuie să contravină legii, ordinii publice și regulilor de conviețuire socială, sub sancțiunea nulității absolute.
1.2.5. Aportul la capitalul social
În actul constitutiv trebuie înscris aportul asociaților la constituirea capitalului social, indispensabil pentru desfășurarea activității societății comerciale. Termenul de aport are mai multe accepțiuni. O primă accepțiune constă în obligația pe care și-o asumă asociații de a contribui la formarea capitalului social. Într-o altă accepțiune, aportul desemnează operația juridică, care consistă în a pune, efectiv, anumite sume de bani sau de bunuri la dispoziția societății. Un alt sens este cel de valoare patrimonială cu care fiecare asociat convine să contribuie la înființarea societății sau majorarea capitalului social, în condițiile și la termenele stabilite. Din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul inițial al societății (capitalul social).
Operațiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros si translativ de drepturi, astfel se transmite un drept din patrimoniul celui care aportează în patrimoniul societății comerciale. Regula este că fiecare asociat trebuie să vină cu aportul lui, dar cota de participare nu e neaparat nevoie să fie egală. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective, absența sau fictivitatea unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.
În cazul societăților cu răspundere limitată legea permite doar aportul în bani și în natură, cu obligativitatea vărsării integral la data constituirii a capitalului social subscris. Aportul în numerar este, potrivit art. 16, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate comercială. Din redactarea textului de lege rezultă că aporturile în numerar trebuie să existe numai la constituirea societății, în schimb, în cazul majorării capitalului social pot exista numai aporturi în natură. Conform art. 68 din aceeași lege, aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
Aportul în natură poate să constea în orice bun care din punct de vedere economic prezintă o valoare cu care societatea să-și poată desfășura activitatea, de exemplu: bunuri imobile, mobile, fond de comerț, brevete de invenție, o marcă de fabrică, acțiuni ale altor societăți. Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. În cazul societății cu răspundere limitată cu unic asociat, evaluarea trebuie facută în mod obligatoriu de către un expert. Soluția legiuitorului este dată în scopul ocrotirii intereselor creditorilor, întrucât capitalul social reprezintă gajul creditorilor care ar putea fi defavorizați printr-o evaluare lasată la aprecierea celui care aportează bunurile.
Aporturile în creanțe și cele în muncă nu sunt permise în cazul societății cu răspundere limitată (art. 16, alin. 3 si 4, Legea nr. 31/1990, republicată).
1.2.6. Participarea la beneficii și pierderi
În cazul societăților cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să menționeze partea fiecărui asociat la beneficii și pierderi. Regula este că toți asociații trebuie să participe la beneficii și la pierderi și nicio derogare de la aceasta nu este permisă. Așadar, nu este posibilă așa-zisa “clauză leonină”, prin care un asociat iși stipulează totalitatea câștigurilor. De asemenea, nulă este convenția în care s-a stipulat ca unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierderi.
În concluzie, dacă una din condițiile de validitate general cerute contractului de societate lipsește, atunci se consideră, în spiritul normelor specifice de drept comercial, că societatea nu va putea fi valabil constituită, dar contractul încheiat între asociați își va produce toate efectele între aceștia, eventual sub alt titlu, spre exemplu, ca un contract de asociere.
1.3. Condițiile de formă ale contractului de societate
La condițiile de fond cerute pentru existența valabilă a contractului de societate, trebuie adăugate și condițiile de formă.
Actul constitutiv trebuie să fie constatat în scris. Dacă în forma inițială, din 1990, Legea societăților comerciale prevedea obligativitatea încheierii pentru toate formele de societate comercială a unui act constitutiv în formă autentică, în prezent actul constitutiv se încheie sub semnătură privată și se semnează de toți asociații (art. 5, alin. 6, Legea nr. 31/1990, republicată).
În cazul societății cu răspundere limitată, forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil. Este indiferent dacă aportarea imobilului se face prin transmiterea proprietății sau numai transmiterea către societate a dreptului de folosință.
Asociații au libertate deplină să încheie în continuare, având în vedere și forța probantă superioară, actul constitutiv în formă autentică chiar dacă nu se află în una dintre situațiile enumerate de lege, când se prevede obligativitatea încheierii în formă autentică.
În cazul în care actul constitutiv nu respectă condițiile de formă se va putea declara, de către tribunal, nulitatea societății.
1.4. Întocmirea actului constitutiv
1.4.1. Fondatorii
Înființarea oricărei societăți comerciale are ca punct de pornire inițiativa unor persoane, viitori asociați, care se numesc fondatori. Conform art. 6, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt considerați fondatori semnatarii actului constitutiv, precum și persoanele care au un rol determinant în constituirea societății. Din păcate legea nu prevede ce înseamna “rol determinant în constituirea societății”, ceea ce în practică poate ridica probleme, din redactarea textului reieșind că pot fi fondatori și persoane care nu semneaza actul constitutiv.
Pentru ca o persoană să poată fi considerată fondator ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă capacitate deplină de exercițiu, să nu fi fost condamnată pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție, delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată sau pentru orice altă infracțiune reglementată de Legea nr. 31/1990, republicată (conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Într-o speță, Tribunalul București a respins cererea de autorizare a funcționării societății comerciale, cu motivarea că unul dintre cei trei asociați nu prezintă garanții de onorabilitate în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Apelul declarat de asociatul în cauză a fost respins de C.A. București, în motivare reținându-se faptul că, și în cazul în care nu s-a pronunțat o sentință penală de condamnare împotriva unui asociat, acesta fiind în cercetări penale, nu se bucură de onorabilitate, situație în care nu poate fi asociat în cadrul unei societăți comerciale.
Asociatul în cauză a declarat recurs. În motivarea acestuia s-a susținut faptul că, atât timp cât nu există o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, persoanele se bucură de prezumția de nevinovăție, potrivit Constituției, Codului de procedură penală și tratatelor internaționale privind drepturile omului.
Ca urmare, art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată a fost greșit interpretat, deoarece această dispoziție legală stipulează interdicția de a fi fondatori a persoanelor care au fost condamnate pentru infracțiuni, iar nu aflate în curs de cercetare penală.
Instanța supremă a admis recursul, decizia Curții de Apel a fost casată, a fost admis apelul, sentința civilă a Tribunalului București desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Constituirea societăților comerciale, în condițiile Legii nr. 31/1990, republicată, este dominată de principiul libertății de asociere a persoanelor fizice și juridice. Limitările aduse libertății de asociere prin dispozițiile imperative ale legii sunt de strictă interpretare. […]
Onorabilitatea administratorilor, ca și a fondatorilor, se consideră nestirbită, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru una din infracțiunile prevăzute în art. 6. Principiul prezumției de nevinovăție este consacrat prin. art. 23, alin. 11 din Constituție, prin aceea că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Faptul că asociatul în cauză, care este desemnat și administrator în contractul de societate, este trimis în judecată pentru fapte penale care ar putea să-l facă incompatibil cu funcția de administrator, nu justifică soluțiile instanțelor de fond și de apel de respingere a cererii de autorizare a funcționării societății, atât timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare.
În ipoteza în care, ulterior constituirii societății, un administrator este condamnat definitiv pentru una din infracțiunile prevăzute în art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, fiind decăzut din dreptul de a îndeplini funcția de administrator, este de atributul adunării generale a asociaților să-l înlocuiască fără ca aceasta să aibă efecte asupra existenței societății comerciale.
1.4.2. Conținutul actului constitutiv
Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată va cuprinde următoarele:
datele de identificare ale asociaților, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice;
forma, denumirea și sediul social;
obiectul de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale;
capitalul social, cu menționarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării. De asemenea, la societatea cu răspundere limitată, se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum și numărul parților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
asociații care reprezintă și administrează societatea sau administratorii neasociați, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
datele de identificare ale primilor cenzori sau primului auditor financiar, dacă aceștia au fost desemnați;
partea fiecărui asociat la beneficii și la pierderi;
sediile secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică -, atunci când se înființează o dată cu societatea, sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare;
durata societății, care poate fi determinată, pentru o anumită perioadă de timp sau nedeterminată;
modul de dizolvare și de lichidare a societății.
Legiuitorul nu prevede sancțiunea lipsei acestor elemente și nici caracterul obligatoriu. Totuși, elementele obligatorii rezultă din sancțiunea nulității în situația absenței acestora, astfel, obiectul de activitate al societății trebuie să nu fie ilicit sau contrar ordinii publice, iar actul constitutiv trebuie să prevadă denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților și capitalul social subscris, conform art. 56, lit. c) și lit. f) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Pe lângă aceste mențiuni, actul constitutiv poate cuprinde clauze facultative, care nu sunt cuprinse în enumerarea legiuitorului, deținătorii de părți sociale având deplina libertate de a hotărî individualitatea societății lor.
În ceea ce privește societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, așa cum am mai precizat în prezenta lucrare, la constituire se întocmește numai statut. Statutul nu va putea face referire decât la elementele de identificare ale asociatului unic, de asemenea nu se pune problema repartizării beneficiilor și a pierderilor, întrucât toate părtile sociale aparțin unei singure persoane în totalitate. Celelalte elemente ale actului constitutiv se menționează întocmai ca la societățile cu mai multi asociați.
1.5. Autentificarea actului constitutiv
Actul constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului, conform art. 5, alin. 7 din Legea nr. 31/1990, republicată.
La autentificarea actului constitutiv, sau după caz, la darea de dată certă, se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și declarația pe proprie răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată.
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă dată certă, va refuza operațiunile solicitate, dacă din documentația prezentată rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile de mai sus.
Înmatricularea societății cu răspundere limitată
De la început se impune precizarea că legiuitorul reglementează, pe de o parte, procedura înregistrării comercianților și, pe de altă parte, autorizarea funcționării acestora.
2.1. Procedura de înregistrare
Procedura de înregistrare a societăților comerciale în registrul comerțului este reglementată în prezent de Legea nr. 359/2004, modificata prin O.U.G. nr. 75/2004 si Legea nr. 159/2007 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice.
Prin înregistrare se înțelege atât înmatricularea, cât și înscrierea mențiunilor prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, și de Legea nr. 31/1990, republicată, dar și luarea în evidență a comercianților la instituțiile și autoritățile publice competente.
Înregistrarea comerciantului se va face pe baza cererii de înregistrare tip depusă de către fondatori sau primii administratori, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea. Solicitantul va completa cererea de înregistrare tip, va furniza toate datele necesare, va achita taxele și tarifele aferente operațiunilor pentru înregistrarea și autorizarea funcționării lui și va depune următoarele documente:
– actul constitutiv al societății;
– dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv;
– dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
– în cazul aporturilor în natură subscrise și vărsate la constituire, actele privind proprietatea, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
– actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de către asociați;
– declarația pe propria răspundere a fondatorilor, primilor administratori și, dacă este cazul, a cenzorilor, că îndeplinesc condițiile prevăzute de lege;
– alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
De asemenea, reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului comerțului semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv, iar cei aleși în timpul funcționării societății, în termen de 15 zile de la alegere.
Referitor la disponibilitatea firmei, dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului. Este posibil ca legiuitorul să nu fi folosit sintagma “drept de proprietate asupra firmei” deoarece, uneori aceeași denumire folosită ca firmă este protejată și ca marcă; în acest caz, pentru protejarea ei se înregistrează depozitul la O.S.I.M., după înregistrarea regulată, dreptul de proprietate asupra mărcii fiind dovedit prin brevetul de marcă.
Controlul legalității actelor sau faptelor care se înregistrează în registrul comerțului, se exercită de justiție printr-un judecător delegat la oficiile registrului comerțului de pe lângă tribunale. În cazul în care cerințele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunțată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerințe, va autoriza constituirea societății și va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului (art. 40, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată). Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății. Încheierile judecătorului delegat sunt executorii de drept și sunt supuse numai recursului. Termenul de recurs este de 15 zile și curge de la data pronunțării încheierii pentru părți și de la data publicării ei în Monitorul Oficial, pentru orice alte persoane interesate.
Societatea comercială dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerțului (art. 41, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată).
La înmatriculare, solicitanților li se eliberează certificatul de înregistrare, conținând numărul de ordine în registrul comerțului și codul unic de înregistrare atribuit de către Ministerul Finanțelor Publice. Certificatul de înregistrare este documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidența oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal și în evidența organului fiscal.
După efectuarea înmatriculării societății în registrul comerțului, un extras al încheierii judecătorului delegat se comunică, spre publicare, Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, precum și administrației financiare în raza căreia se află sediul societății, pentru evidența fiscală, cu menționarea codului unic de înregistrare, cheltuielile fiind suportate de solicitant. Publicitatea este necesară pentru ca orice persoană interesată sa aibă posibilitatea să atace actul constitutiv al societății sau existența societății, în masura în care aceasta îi lezează interesele. Însă, acele acte sau fapte pentru care nu s-a efectuat publicitatea, nu sunt opozabile față de terți decât în masura în care se face dovada că terții aveau cunoștință de conținutul lor.
2.2. Procedura autorizării funcționării
Prin autorizarea funcționării comercianților se înțelege fie asumarea de către solicitant a responsabilităților privitoare la legalitatea desfășurării activității, fie obținerea avizelor, autorizațiilor și/sau acordurilor strict necesare pentru începerea activității acestora.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 359/2004, în vederea eliberării de către biroul unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal a certificatului de înregistrare, solicitantul are obligatia să depună, o dată cu cererea de înregistrare și actele doveditoare, declarația-tip pe propria răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din care să rezulte că persoana juridică nu desfașoară la sediul social sau la sediile secundare, activitățile declarate, o perioadă de maximum 3 ani sau, după caz, că persoana juridică îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în declarația-tip.
Procedura de autorizare a funcționării pe baza declarației-tip pe propria răspundere se desfășoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligația înregistrării sediului social sau secundar. Oficiul registrului comerțului, pe baza declarațiilor-tip, eliberează solicitanților certificate constatatoare care atestă că s-a înregistrat declarația-tip pe propria răspundere, din care rezultă că sunt îndeplinite condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică pentru activitățile declarate sau, după caz, declarația din care rezultă că la sediul social sau secundar nu se desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv. Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de înregistrare.
3. Nulitatea societății înmatriculate
Legea stabilește strict limitativ cauzele de nulitate, astfel, nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai atunci când (art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată):
– lipsește actul constituitv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile prevăzute de lege;
– toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societății;
– obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
– lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății;
– lipsește autorizarea legală administrativă de constituire a societății;
– actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților sau capitalul social subscris;
– s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
– nu s-a respectat numărul minim de asociați, prevăzut de lege.
Pentru eliminarea problemelor ce pot apărea s-a propus ca în privința art. 56, alin. 1, lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, să se aibă în vedere nu numai lipsa propriu-zisă a actului constitutiv dar și neîncheierea în mod valabil a acestuia.
Nulitatea societății nu operează retroactiv, actele încheiate de o societate nulă fiind valabile. În acest sens, instanța supremă a arătat că nulitatea este, în principiu, parțială și remediabilă.
Constatarea nulității societății comerciale de către tribunal, la cererea oricărei persoane interesate, poate fi evitată dacă motivul nulității a fost înlăturat înainte de a se pune concluzii în fond. O dată cu rămânerea irevocabilă a sentinței, societatea intră în lichidare.
Capitolul III
Organizarea și funcționarea societăților
cu răspundere limitată
Deținătorii de părți sociale
Asociații ori deținătorii de părți sociale sunt persoane fizice sau juridice care au calitatea de parte în contractul de societate. Dobândirea calității de asociat este condiționată de semnarea contractului de societate și depunerea în patrimoniul acesteia, a aportului la care persoana s-a angajat. Aceste două condiții trebuie îndeplinite cumulativ. Calitatea de asociat poate fi dobândită și ulterior, pe cale de cesiune sau de succesiune, cu respectarea condițiilor cerute de lege.
Societățile cu răspundere limitată pluripersonale au un număr minim de 2 asociați și un număr maxim de 50.
În cazul societății cu răspundere limitată unipersonală, părțile sociale sunt ale unei singure persoane, iar aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile și obligațiile ce revin adunării generale a asociaților (art. 13, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată). O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. De asemenea, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcatuită dintr-o singură persoană.
În caz de încălcare a prevederilor anterioare, statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și orice persoană interesata poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăți astfel constituite. Contractele încheiate între societatea cu răspundere limitată și persoana fizică sau persoana juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulitătii absolute (art. 15 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Drepturile și obligațiile asociaților
Calitatea de asociat într-o societate cu răspundere limitată implică în egală măsură dobândirea de drepturi dar și asumarea unor obligații specifice.
1.1.1. Principalele drepturi ale asociaților în societatea cu răspundere limitată
Dreptul la informare cu privire la societate
Asociații au dreptul de a obține de la administrator orice informatii necesare adoptării unor hotărâri care sunt de competența adunării generale. De asemenea, acest drept presupune posibilitatea obținerii de către oricare dintre asociați a unei copii de pe toate documentele prezentate de administrator.
Dreptul la vot
Orice asociat poate să intervină în viața societății, în principal, prin exercitarea dreptului la vot în cadrul adunărilor generale ale asociaților. Art. 193, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabilește faptul că fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Dreptul la vot se exercită, de regulă, personal de către fiecare asociat, însa, cu valoare de excepție, legea română recunoaște și posibilitatea exercițiului acestui drept prin corespondentă, în masura în care o asemenea posibilitate este prevazută în mod expres de actul constitutiv. Dreptul la vot poate fi exercitat și prin mandatar, dar cu procură specială.
Dreptul la vot a unui asociat în deliberările adunărilor asociaților este interzis atunci când se discută cu privire la aportul său în natură la capitalul social sau cu privire la actele juridice încheiate între el și societate (art. 193, alin. 2, din Legea nr. 31/1990, republicată).
Dreptul de control asupra gestiunii societății
Asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la una sau mai multe operații de gestiune. Dacă raportul de expertiză pune în evidență unele aspecte negative în gestiunea societății, acesta poate fi un motiv întemeiat pentru revocarea administratorului și pentru o eventuală acțiune în răspundere a acestuia.
Cheltuielile legate de efectuarea expertizei vor fi suportate de către societate și, în cazul stabilirii unei vinovății a administratorului, acestea vor fi recuperate de la administratorul vinovat.
Dreptul la beneficii
Dreptul de a participa la împărțirea profitului este de ordine publică și asociații nu pot renunța la acesta. În actul constitutiv se va arăta cota procentuală ce revine fiecărui asociat din beneficiile societății. În timpul funcționării societății, dreptul asociaților de a participa la profit se concretizează în dreptul la dividende. În fiecare an, dacă rezultatele societății permit acest lucru, adunarea generală a asociaților poate să decidă distribuirea către asociați a unei fracțiuni din profit. De regulă, dividendele se atribuie proporțional cu numărul părtilor sociale deținute de către fiecare asociat, însa, în actul constitutiv se poate stabili și o repartiție inegală a profitului, întemeiată pe alte criterii decât numărul părților sociale. De menționat că sunt interzise clauzele leonine prin care un asociat ar fi exclus categoric de la beneficii în favoarea altor asociați.
Cu ocazia dizolvării și lichidării societății, fiecare asociat va primi din activul patrimoniului societății ceea ce a aportat la capitalul social, de regulă sub formă de bani, după plata tuturor datoriilor pe care societatea le are fată de terți. În funcție de rezultatele societății, asociații au dreptul și la alte sume de bani sau bunuri în natură, care se distribuie, de regulă, în funcție de cota procentuală pe care o are fiecare asociat din capitalul social. Actul constitutiv al societății poate, de asemenea, să prevadă o distribuire inegală a rezultatelor obținute cu ocazia lichidării.
Dreptul de a acționa în justiție
Fiecare asociat, în mod individual, beneficiază de acțiune împotriva administratorului, în cazul în care acesta, printr-o faptă personală, a cauzat un prejudiciu asociatului respectiv. Totodată, oricare dintre asociați poate cere instanței de judecată excluderea administratorului asociat care comite fraudă în dauna societății sau care se servește de semnatura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Acțiunea colectivă împotriva administratorului permite tuturor asociaților sau numai unora dintre ei de a obține repararea prejudiciului cauzat de administratorul societății. Despăgubirile la care va fi obligat administratorul se plătesc societății comerciale, și nicidecum asociaților care au acționat în justiție.
Asociații au dreptul și la acțiune împotriva societății, atunci când se urmărește anularea hotărârii adunării generale, dacă aceasta contravine actului constitutiv al societății sau contravine legii. Acțiunea poate fi introdusă de oricare dintre asociații care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței. Hotărârile adunării generale pot fi atacate în termen de 15 zile de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărârea adunării generale pe care o atacă (art. 196, din Legea nr. 31/1990, republicată).
1.1.2. Principalele obligații ale asociaților în societatea cu răspundere limitată
Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societății se face, de regulă, în funcție de numărul de părți sociale deținute de fiecare asociat, însa, actul constitutiv al societății poate deroga de la aceasta regulă stabilind o participare inegală a asociaților la pierderile societății. În actul constitutiv trebuie să se prevadă cota în procente de participare a asociaților la pierderi. Singura interdicție este așa numita clauză leonină, prin care un asociat nu poate fi descărcat în totalitate de pierderi sau nu se poate dispune ca un asociat să suporte în totalitate pierderile.
Având în vedere principiul răspunderii limitate care caracterizează această formă de societate, participarea la pierderi a asociaților este limitată la valoarea aporturilor la capitalul social.
În momentul dizolvării societății, după realizarea activului și plata pasivului, societatea trebuie să restituie asociaților aportul pe care l-au adus la constituirea societății. Dacă acest lucru nu este posibil, societatea va rambursa numai o parte din aceste aporturi, situație în care asociații vor suporta în mod definitiv pierderile reprezentând diferența dintre valoarea aportată și cea primită. De asemenea, în cazul micșorării capitalului social, diferența de valoare între părtile sociale deținute anterior și cele deținute după reducerea capitalului, constituie o pierdere pe care o suportă asociații.
Obligația de non – concurență
Obligația de non – concurență a asociaților decurge, de regulă, dintr-o clauză contractuală. Această obligație poate fi prevazută în contractul de muncă ori de câte ori asociații au în același timp calitatea de angajat al societății respective. Pentru a se stabili o clauză de non – concurență, trebuie să se respecte două reguli: limitarea clauzei în timp și spațiu și stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie să fie exercitată de asociați.
Pentru administratori această obligație este prevazută în lege, astfel, conform art. 197, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, aceștia nu pot primi, fară autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune.
Într-un litigiu, instanța a trebuit să determine momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru daunele produse prin concurență neloială săvârșită de un administrator – asociat într-o societate cu răspundere limitată (care, printr-o persoană interpusă, soția sa, a constiuit o altă societate cu același obiect de activitate). În speță ar fi două soluții aplicabile: fie prescripția începe să curgă de la data înființării comerciantului concurent, fie de la momentul la care acesta a început să exercite fapte de comerț. S-a subliniat (și s-a decis) că determinant pentru nașterea dreptului la acțiune nu este momentul constituirii societății comerciale concurente ci începerea (desfășurarea) faptelor de concurență neloială.
Obligația de a aporta
Această obligație reprezintă modalitatea principală de constituire sau refacere a capitalului social. Asociații sunt obligați să verse integral la data constituirii aportul subscris. Asociatul care nu a depus aportul la care s-a angajat este răspunzator de daunele pricinuite, iar dacă obligația de aport a fost stipulată de a se preda în numerar, este ținut și la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsămintele.
Obligația de a nu aduce atingere patrimoniului social
Patrimoniul societății este distinct de al asociaților, așadar aceștia au obligația de a nu-l utiliza în interes propriu.
Răspunderea asociaților în societatea cu răspundere limitată
Asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris (art. 3, alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Legea stabilește două situații în care se reține direct răspunderea asociaților, amândouă în legatură cu aportul acestora la capitalul social:
dacă, în momentul constituirii societății, declară fals în legatură cu aportul la capitalul social, adică aportează bunuri care nu-i aparțin din punct de vedere juridic; în acest caz, asociatul va răspunde față de societate pentru evicțiune, care provine fie de la terța persoană care pretinde și dovedește că are un drept asupra bunului aportat, fie chiar de la un asociat, care se obligă să aporteze același bun unei alte societăți;
dacă valoarea aportului în natură este mai mică decât cea declarată de asociatul care s-a obligat la acel aport;
Asociații nu răspund de gestiunea societății atâta vreme cât aceasta este în sarcina administratorului.
Excluderea și retragerea asociaților din societatea cu răspundere limitată
Raportul juridic de asociere (din care izvorăsc drepturile și obligațiile asociaților) născut din acordul de voință, liber și egal, al părților exprimat în actul de constituire, se poate stinge pentru un anumit asociat, fie la inițiativa sa, fie la inițiativa unor membri sau a societății însăși. În primul caz vorbim de retragerea asociatului, iar în cel de-al doilea, de excluderea sa.
1.3.1. Excluderea asociaților
Excluderea apare ca o sancțiune specifică în dreptul societăților comerciale pentru acei asociați care nu au respectat prevederile legii și ale actului constitutiv.
Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul care se află în una din urmatoarele situații:
asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau folosește semnatura socială ori capitalul social în interesul propriu sau al altora.
În practica jurisdicțională s-a arătat că prin fraudă în dauna societății se înțelege orice acțiune sau omisiune intenționată, săvârșită de asociatul administrator, indiferent dacă prejudiciul se produce în sfera gestiunii interne sau în sfera relațiilor cu terții, precum și indiferent dacă fraudarea are ca suport exercitarea atribuțiilor în calitate de administrator sau exercitarea drepturilor și obligațiilor societare în simpla calitate de asociat. Neglijența, inabilitatea, dezinteresul în afaceri, atâta timp cât acestor fapte le lipsește elementul volițional care să permită calificarea lor ca fiind acte de înșelăciune, nu pot fi considerate fraudă în dauna societății.
Excluderea se pronunță prin hotărâre judecătorească, la cererea societății sau a oricărui asociat. Hotărârea definitivă de excludere se va depune în termen de 15 zile la Oficiul registrului comerțului pentru a putea fi înscrisă, iar dispozitivul acesteia se va publica la cererea societății în Monitorul Oficial al României (art. 223, alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată). Sancțiunea excluderii are ca efect pierderea calității de asociat din momentul în care s-a făcut publicarea ei.
Drepturile asociatului exclus sunt:
– să participe la beneficii, calculate până la data excluderii din societate;
– să încaseze o sumă de bani corespunzătoare părții pe care o deține din capitalul social.
Asociatul exclus răspunde de pierderi până la data excluderii sale și rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. De asemenea, pentru operațiunile în curs de executare, asociatul exclus este obligat să suporte consecințele și nu va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea operațiunilor.
1.3.2. Retragerea asociaților
Retragerea este o stingere voluntară a raportului de asociere. Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este posibilă, conform art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, în următoarele condiții:
în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
asociatii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate și de a solicita cumpărarea partilor lor sociale de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:
a) schimbarea obiectului principal de activitate;
b) mutarea sediului societății în străinătate;
c) schimbarea formei societății;
d) fuziunea sau divizarea societății.
cu acordul tuturor celorlalți asociați;
în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim în baza unei hotărâri a tribunalului, supusa numai apelului.
Orice asociat se poate retrage din societate dacă nu este de acord cu hotărârea adunării generale privind modificarea actului constitutiv al societății. Asociatul care se retrage are dreptul la profit până în ziua retragerii, însă încasarea se va face în momentul repartizării lor, conform prevederilor statutare. Asociatul care se retrage nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia. Dacă în momentul retragerii sunt operații în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecințele acestora și nu va putea să încaseze partea ce i se cuvine decât după terminarea operațiilor respective.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părțile sale sociale, se stabilesc fie prin acordul asociaților, fie printr-un expert desemnat de asociat, sau de către tribunal în caz de neînțelegere.
Potrivit art. 224, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din “patrimoniul social”, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia. Același drept îl are și asociatul care se retrage din societate, pentru identitate de rațiune. “Patrimoniul social” reprezintă atât mijloacele fixe cât și cele circulante. Într-o speță s-a efectuat expertiza contabilă de evaluare a “patrimoniului social”, necombătută de altă probă, iar în baza acesteia instanța a obligat societatea pârâtă să plătească asociatului retras cota parte din valoarea mijloacelor fixe și circulante. S-a reținut și faptul că pe parcursul desfășurării activității dividendele au fost folosite în întregime pentru dezvoltarea acesteia, apărând ca firesc faptul ca în urma retragerii unui asociat să i se plătească acestuia cota parte din valoarea “patrimoniului social”.
Capitalul social și părțile sociale
Capitalul social
În tăcerea legii, doctrina juridică definește, de regulă, capitalul social ca fiind valoarea bunurilor aduse de asociați ca aport în societate pentru formarea patrimoniului social.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic și contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali, el fiind fix pe toată durata societății. Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. În momentul constituirii societății, patrimoniul se identifică cu capitalul social, dar ulterior, pe durata de existență a societății comerciale, patrimoniul se modifică relativ independent de modificarile capitalului social. Capitalul social va avea o valoare stabilită prin actele constitutive care va rămâne, în principiu, neschimbată pe toată durata de funcționare a societății. Doctrina juridică a formulat principiul “intangibilității” capitalului social, care înseamnă că din suma reprezentând capitalul social și trecută în pasivul bilanțului nu se pot face distribuiri de beneficii asociaților. Toate sumele reprezentând aporturile asociaților și trecute în activul bilanțului reprezintă pentru societate creanțe constituite de asociați în favoarea ei și pe care societatea trebuie să le ramburseze acestora în caz de dizolvare.
La societatea cu răpundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă capitalul social cu menționarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării. De asemenea, capitalul social subscris trebuie, obligatoriu, vărsat integral la data constituirii. Capitalul social nu poate fi, la societatea cu răspundere limitată, mai mic de 200 lei.
Constituind un element de stabilitate a patrimoniului societății, capitalul social va putea fi modificat atunci când evenimente excepționale din viața societății sau a mediului economic impun acest lucru sau când o asemenea operațiune devine o condiție a realizării scopurilor în vederea cărora a fost constituită societatea.
2.1.1. Reducerea capitalului social
În cazul societății cu răspundere limitată, potrivit art. 207, alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată, capitalul social poate fi redus prin:
micșorarea numărului de părți sociale;
reducerea valorii nominale a părților sociale (dar respectând valoarea minimă legală de 10 lei prevăzută de lege).
Capitalul social mai poate fi redus, cu condiția ca reducerea să nu fie motivată de pierderi, prin:
scutirea parțială sau totală a asociaților de vărsămintele datorate;
restituirea către asociați a unei cote-părți din aporturi, proporțională cu reducerea capitalului social și calculată egal pentru fiecare parte socială;
alte procedee prevăzute de lege (spre exemplu în cazul retragerii sau excluderii din societate).
Hotărârea de reducere a capitalului social este luată de către adunarea generală a asociaților, care va stabili și motivele pentru care se face reducerea precum și procedura propriu-zisă prin care se realizează aceasta operațiune. Cu titlu imperativ, legea stabilește că orice reducere a capitalului social trebuie să respecte valoarea minimă a capitalului impusă de lege, în acest caz de 200 lei. De asemenea, reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României (art. 208, alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Creditorii societății, ale căror creanțe sunt anterioare publicării hotărârii, vor fi îndreptățiți să obțină garanții pentru creanțele care nu au devenit scadente până la data respectivei publicări, aceștia având dreptul de a face opoziție împotriva acestei hotărâri.
2.1.2. Majorarea capitalului social
Legea nr. 31/1990, republicată nu cuprinde reguli speciale privind majorarea capitalului social al societății cu răspundere limitată, ceea ce înseamnă că în privința acestei societăți sunt aplicabile dispozițiile generale referitoare la modificarea actului constitutiv. Astfel, conform art. 221 din legea nr. 31/1990, republicată, societatea cu răspundere limitată își va majora capitalul social, cu respectarea dispozițiilor privitoare la constituirea acestei societăți, adică: înscris autentic în cazul aportului unui teren, autorizarea judecătorului delegat, publicarea în Monitorul Oficial și înregistrarea în registrul comerțului.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin noi aporturi în numerar sau în natură ale asociaților deja existenți sau prin includerea de noi asociați, care să facă contribuții în bani sau în natură. Când are loc majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren, legea cere ca actul modificator adoptat de către asociați să aibă formă autentică (art. 204, alin. 2, lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată). Dacă este vorba de includerea de noi asociați (procedeul nu este posibil în societatea cu răspundere limitată cu unic asociat), atunci adunarea generală care hotărește asupra majorării prin acest mod a capitalului social, trebuie să ia hotărârea cu votul tuturor asociaților iar nu aprobarea asociaților reprezentând trei pătrimi din capital cum se cere pentru cesiune.
Părțile sociale
Capitalul social, în cazul societăților cu răspundere limitată este împărțit în părți sociale, considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, ce nu sunt liber transmisibile, operând în cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202 din Legea nr. 31/1990, republicată. La societățile cu răspundere limitată se vor preciza numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său (art. 7, lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată). Valoarea nominală a unei părți sociale este stabilită de lege la minim 10 lei, părțile sociale în care este împărțit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
Fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaților referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între el și societate (art. 193, alin. 1 si 2 din Legea nr. 31/1990, republicată).
În cazul în care părțile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile și obligațiile ce revin adunării generale a asociaților.
2.2.1. Transmiterea părților sociale
În schimbul aporturilor lor, asociații în societatea cu răspundere limitată primesc părți sociale, care, cu toate că nu reprezintă titluri negociabile, se pot transmite în condițiile legii. Transmiterea părților sociale implică și transmiterea calității de asociat în societatea cu răspundere limitată. Transmiterea părților sociale se poate face prin acte “inter vivos” sau “mortis causa”, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Cel mai adesea este intâlnită transmiterea părților sociale prin acte între vii, cu titlu oneros și îmbracă forma cesiunii. Cesiunea presupune încheierea unui contract între asociatul cedent și asociatul cesionar.
Între asociați părțile sociale pot fi transmise respectându-se condiția de quorum impusă pentru orice hotărâre a adunării generale, adică majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale. Legea prevede principiul liberei transmisiuni a părților sociale între asociați în cadrul societății pentru că această transmisiune nu afectează caracterul intuitu personae al societății. Actul constitutiv poate prevedea restricții sau chiar interdicția transmiterii acestora între asociați.
Transmiterea părților sociale către un terț implică consimțământul asociaților care reprezintă cel puțin trei pătrimi din capitalul social. Dacă asociatul cedent deține el însuși cele trei pătrimi, pe care vrea să le cedeze se consideră că aprobarea trebuie dată în funcție de numărul de asociați, căci soluția legală nu mai e eficientă. Părțile sociale nu pot fi transmise decât la valoarea lor nominală, deoarece art. 11, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Dupa depunerea hotararii adunarii asociatilor la oficiul registrului comertului, aceasta se va transmite de indata catre administratiile judetene ale finantelor publice in vederea luarii la cunostinta. Creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție, in termen de 30 de zile de la data publicarii hotararii asociatilor in Monitorul Oficial al Romaniei, prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale.
În cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, asociații nu mai au dreptul de a-și exprima acordul cu privire la persoana succesorului decât în ipoteza în care actul constitutiv prevede expres acest lucru. Dacă actul constitutiv prevede consimțământul asociaților cu privire la dobânditorii părților sociale prin succesiune și acesta nu este obținut, atunci societatea va plăti părțile sociale către succesori și va proceda la reducerea capitalului social cu contravaloarea nominală a părților sociale. Plata părților sociale se va face conform ultimului bilanț aprobat.
Clauza de continuare cu moștenitorii are caracter obligatoriu între asociați, deoarece în situația în care moștenitorii acceptă succesiunea, ei devin automat și asociați în cadrul societății respective. Totuși, în cazul în care s-ar depăși maximul legal de asociați, care este de 50, din cauza numărului succesorilor, aceștia vor fi obligați să desemneze un număr de titulari ce nu va depăși maximul legal (art. 202, alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată).
În cazul în care succesorii nu desemnează un număr de titulari ai părților sociale care să nu depășească maximul legal, societatea, oricare asociat și oricare succesor diligent are deschisă calea unei acțiuni prin care să solicite instanței desemnarea titularilor. Titularii desemnați de succesori sau de către instanță pot fi dintre succesorii părților sociale sau oricare asociat sau terț, pentru că niciun text de lege nu oprește acest lucru, legea prevăzând doar obligația de a desemna un număr de titulari fără să distingă cu privire la persoana acestora.
În măsura în care într-un act constitutiv se stabileste o clauză de continuare cu moștenitorii, aceștia au doar facultatea nu și obligația de a accepta continuarea societății.
Legea cere înscrierea transmiterii părților sociale în registrul comerțului, pentru protejarea terților, precum și în registrul de asociați al societății, indiferent dacă este vorba de cesiune, schimb, donație sau succesiune. Transmiterea produce efecte față de terți numai în momentul înscrierii ei în registrul comerțului.
Capitolul IV
Conducerea, administrarea și controlul societăților
cu răspundere limitată
Adunarea generală
Adunarea asociaților din societățile cu răspundere limitată reprezintă organul de decizie suprem al societății, care elaborează și exprimă voința socială, constituită din totalitatea asociaților. În adunarea generală o hotărâre se adoptă cu votul asociaților reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a parților sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. Așadar, avem de a face cu o dublă majoritate, respectiv jumătate plus unu din numărul de asociați și jumătate plus unu din numărul părților sociale. Prin excepție, în cazul adoptării unei hotărâri având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaților, afară de cazurile în care legea sau actul constitutiv nu prevăd altfel.
În ansamblul societății comerciale, adunarea generală reprezintă cel mai important organ de conducere având în principal următoarele atribuții:
desemnarea, revocarea și descărcarea de activitate a administratorilor și cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni;
fixarea limitelor de competență a organelor numite de ea;
exercitarea controlului asupra activității organelor societății;
aprobarea bilanțului și repartizarea beneficiului net;
urmărirea în justiție a administratorilor și cenzorilor sau auditorilor interni pentru posibilele daune pricinuite societății;
modificarea actului constitutiv, în funcție de necesitățile societății și scopul urmarit.
În cazul în care adunarea generală hotărește modificarea actului constitutiv și unul sau mai mulți asociați nu sunt de acord cu hotărârea luată, aceștia au dreptul de a se retrage din societate, dacă actul constitutiv prevede acest drept. Totuși, această ipoteză este posibilă numai în cazul în care actul constitutiv prevede că hotărârile privind modificarea acestuia se iau cu o majoritate calificată. Dacă hotărârile privind modificarea actului constitutiv se iau potrivit legii, cu voturile tuturor asociaților, atunci problema retragerii nu se pune, pentru că asociatul care nu este de acord cu modificarea propusă poate vota împotriva și hotărârea nu poate fi luată nefiind întrunite toate voturile asociaților.
De regulă, adunarea generală se convoacă la sediul societății, de către administratori, cel puțin o dată pe an și ori de câte ori este necesar. Totuși, dacă este în interesul societății sau dacă toți asociații sunt de acord, adunarea se poate ține și în alt loc. Adunarea generală mai poate fi convocată și de un asociat sau un număr de asociați ce reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social, cu obligația de a arăta scopul acestei convocări. În cazul în care administratorii nu convoacă adunarea generală, cenzorii, dacă sunt numiți, vor fi obligați să o facă, deoarece, conform art. 199, alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată, dispozițiile prevăzute pentru cenzorii societăților pe acțiuni se aplică și cenzorilor din societățile cu răspundere limitată.
În lipsa unor prevederi în actul constitutiv, adunarea se va convoca cu scrisoare recomandată cu cel puțin 10 zile înainte de ziua fixată pentru adunare, cu arătarea ordinii de zi. Termenul curge de la data expedierii convocării și nu de la data primirii acesteia.
Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală, dreptul de vot fiind proporțional cu aportul social. În acest sens, legea dispune că fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Consultarea asociaților se poate face și prin corespondență dacă acest lucru e prevăzut în actul constitutiv. În situația în care adunarea generală legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorității cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociați și partea din capitalul social reprezentată de asociații prezenți (art. 193, alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Hotărârile adoptate de adunare sunt opozabile față de terți și obligatorii pentru toți asociații, inclusiv cei care au absentat sau au votat împotrivă, chiar de la data adoptării lor, fără a mai fi necesară publicarea în Monitorul Oficial, pentru aducerea acestora la cunoștința terților, așa cum prevede legea în cazul hotărârilor adoptate de adunarea generală a acționarilor, în cazul societăților pe acțiuni.
Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate, de către orice asociați care nu au participat la adunare sau au votat contra și au cerut să se insereze votul lor în procesul-verbal al adunării, în termen de 15 zile de la data la care asociatul a luat cunoștință de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
În cazul societăților cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuțiile adunării generale sunt exercitate de asociatul unic, acesta consemnând de îndată, în scris orice decizie adoptată.
2. Administrarea societății
Ca operațiune juridică, administrarea societății presupune exercitarea atributelor de posesie, folosință și dispoziție asupra fondului de comerț și a celorlalte elemente ale patrimoniului, cât și săvârșirea de acte de conservare, administrare sau dispoziție în legatură cu aceste bunuri. Cele mai numeroase acte vor fi, desigur, operațiunile comerciale. Ele au menirea de a face productive bunurile societății și a permite obținerea de beneficii în numele și în interesul firmei și a asociaților. Administrarea reprezintă deci o formă de exercitare a atributelor dreptului de proprietate societară, în vederea atingerii obiectului și scopului social.
Administratorul societății este cel care reprezintă o societate în relațiile cu terții, iar toate aspectele generale legate de activitatea și răspunderea acestuia sunt guvernate de regulile de drept comun din materia mandatului și de regulile specifice din Legea nr. 31/1990, republicată.
2.1. Numirea și revocarea administratorilor
Conform art. 197, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Societatea poate fi administrată de un administrator unic sau de mai mulți administratori care să lucreze împreună sau separat. Dacă societatea este administrată de un administrator unic, acesta reprezintă societatea în toate raporturile cu terții, și are puteri depline în a efectua orice operațiune necesară realizării obiectivului social. În cazul în care sunt mai mulți administratori, actul constitutiv poate prevedea ca aceștia să formeze un consililiu de administrație care să funcționeze după regulile stabilite în actul constitutiv. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre administratori este și reprezentant al societății, dreptul de reprezentare aparține fiecăruia dintre ei. Pe de altă parte, dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate cu unanimitate de voturi, iar în caz de divergență între aceștia, vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Totuși, pentru actele urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalți, dacă aceștia se găsesc în imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administrație. Oricare dintre acești administratori, aflați în imposibilitate de a lua parte la administrație, poate cere revocarea administratorului respectiv sau excluderea lui din societate dacă se dovedește că operațiunea a fost încheiată, deși nu erau îndeplinite condițiile de urgență, mărime a prejudiciului și/sau legătura de cauzalitate între neîncheierea operațiunii și prejudiciu. Asociatul care (indiferent dacă are și calitatea de administrator sau nu), într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operațiune, conform art. 79, alin. 1 din Legea societăților comerciale.
Pentru că legea nu distinge, administratorii pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice, române sau străine. Legea fiind supletivă cu privire la persoanele care pot fi administratori, pot fi numiți și terți în această funcție, dar cu votul unanimității asociaților, dacă nu există clauză contrară în actul constitutiv. Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nicio deosebire între administratorii asociați și cei neasociați, cu observația că, în îndeplinirea actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atât voința sa de asociat, cât și pe aceea de administrator, astfel încât, în caz de abuz de putere el poate suporta dubla sancțiune a revocării puterii de reprezentare și a excluderii din societate, conform art. 222, alin. 1, lit. d), din Legea nr. 31/1990, republicată. În cazul în care administratorii sunt asociați, actul constitutiv poate prevedea puterile lor, durata mandatului și eventuala lor remunerație, însa acestea pot fi stabilite și printr-o hotărâre a adunării generale, dar numai dacă prin actul constitutiv se prevede această posibilitate.
Administratorii societății sunt obligați să depună la registrul comerțului semnăturile lor în termen de 15 zile de la data înmatricularii, dacă au fost numiți prin actul constitutiv, iar cei aleși în timpul funcționării societății în termen de 15 zile de la alegere.
Dacă administratorii sunt numiți prin actul constitutiv, ei pot fi revocați de adunarea generală cu votul tuturor asociaților, deoarece revocarea lor înseamnă practic modificarea actului constitutiv. Dacă administratorii sunt numiți prin hotărârea adunării generale, numirea și revocarea lor se face cu majoritatea absolută a capitalului social, în temeiul art. 77, alin. 1 si 2 din Legea societăților comerciale, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. După cum se observă, pentru numirea și revocarea administratorilor de către adunarea generală, legea derogă de la regula dublei majorități prevăzută de art. 192, alin.1 a Legii nr. 31/1990, republicată. Această diferențiere între votul cu care sunt revocați administratorii este nejustificată și criticabilă, pentru că și actul constitutiv are aceeași sursă de voință ca și hotărârea adunării generale, respectiv voința asociaților. Este ușor de observat că un administrator numit prin actul constitutiv are o situație mult mai stabilă decât cel numit de adunarea generală, pentru că nu poate fi revocat decât cu votul tuturor asociaților, ceea ce ulterior încheierii actului constitutiv poate fi dificil de obținut, cu atât mai mult cu cât un astfel de administrator poate fi și asociat și poate bloca la nesfârșit votarea revocării sale din funcție. Legea nu prevede niciun text care să-l oblige pe asociatul administrator să se abțină de la votul privind revocarea sa din funcția de administrator, așa cum o face în cazul în care are interese contrarii cu societatea sau se dezbate și se voteaza aportul său în natură și actele juridice încheiate cu societatea, ceea ce îl face practic imposibil de revocat dacă a fost numit în funcția de administrator prin actul constitutiv și acesta nu prevede o majoritate calificată pentru revocarea administratorilor, chiar numiți prin actul constitutiv. Astfel, un administrator asociat numit în funcție prin actul constitutiv nu poate fi practic revocat de ceilalți asociați decât în măsura în care acceptă acest lucru. Dacă refuză și ceilalți asociați insistă în revocarea sa, inclusiv pentru motive de incompetență sau greșeli în administrarea societății se ajunge la conflicte între asociați și, în final, la acțiuni reciproce de excluderi sau de dizolvare a societății, ceea ce poate aduce prejudiciu atât asociaților, cât și terților creditori.
Într-o speță s-a considerat că, revocarea din funcție și modificarea remunerației administratorilor numiți prin contractul de societate pot fi hotărâte doar de unanimitatea asociaților, iar nu de asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Notă: În ceea ce privește remunerația administratorilor, suntem de părere că hotărârea privind modificarea acesteia trebuie luată cu unanimitate de voturi numai atunci când acest lucru este prevăzut expres în contract sau cuantumul remuneratiei este trecut în contract și modificarea acesteia ar implica în consecință modificarea contractului.
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților, mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune, conform art. 197, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
2.2. Atribuțiile administratorilor
Administratorii societății cu răspundere limitată pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile stabilite prin actul constitutiv.
Conform art. 198 din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii au obligația de a ține un registru al asociaților societății. Nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea personală și solidară a administratorilor pentru prejudiciile cauzate societății.
Administratorii au obligația, prin lege, de a convoca adunarea asociaților, cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. Este necesară convocarea adunării ori de câte ori este vorba de o atribuție sau o operațiune care nu poate fi exercitată sau hotărâtă decât de adunare, fie că legea sau actul constitutiv prevede în acest sens, fie că depășește limitele mandatului administratorilor. De asemenea, ei trebuie să convoace adunarea generală și la cererea unui asociat sau a unui număr de asociați ce reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social.
În urma aprobării lor de către adunarea generală a asociaților, administratorii vor depune la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la data adunării generale, copii ale situațiilor financiare anuale, conform art. 201, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Există posibilitatea ca administratorul să transmită din prerogativele sale unei alte persoane, dar numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres fie prin actul constitutiv, fie printr-o hotărâre a adunării generale.
2.3. Răspunderea administratorilor
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societății sau terțelor persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Asociatul, administrator sau nu, care contravine dispozițiilor art. 79, alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată, referitor la conflictul de interese, este răspunzator de daunele cauzate societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută. Răspunderea civilă intervine ori de câte ori administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplinește un prejudiciu. Acțiunea în răspundere contra administratorilor pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care desemnează și persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție. Dacă adunarea generală decide să exercite acțiune în răspundere contra administratorilor, mandatul acestora înceteaza de drept de la data adoptării hotărârii și se va proceda la înlocuirea lor.
Dacă sunt mai mulți administratori ei răspund solidar în condițiile art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, în acest caz oricare dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube. Administratorii răspund solidar pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociați, pentru constatarea în patrimoniul societății a existenței efective a capitalului. De asemenea ei răspund solidar pentru existența reală a dividendelor plătite; în masura în care la o societate comercială se plătesc dividende în condițiile în care nu s-a obținut profit, administratorii sunt cei ținuți răspunzători pentru efectuarea plății. Aceștia mai răspund solidar pentru existența, precum și pentru corecta completare a registrelor. Legea stabileste obligația în sarcina administratorilor de a participa la toate ședințele adunării generale, indiferent dacă are sau nu calitatea de asociat, precum și ale consiliului de administrație din care face parte. Administratorii, având calitatea de organ executiv față de organul de conducere care este adunarea generală, răspund solidar pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, deci, pentru punerea în executare a voinței societății. Nu în ultimul rând, ei răspund solidar pentu stricta îndeplinire a oricărei îndatoriri pe care legea sau actul constitutiv le impun. Dintr-o asemenea formulare rezultă că, în realitate se instituie, ca regulă generală, răspunderea solidară a administratorilor pentru mandatul cu care au fost împuterniciți în conducerea societății. Administratorul care a acoperit paguba are posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva celorlalți administratori, pentru a fi despagubit de aceștia, fiecare participând la acoperirea pagubei proporțional cu vina pe care o are.
Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006 privind insolvența.
În cazul în care un administrator substituie o altă persoană pentru a asigura reprezentarea societății, deși această facultate nu i-a fost recunoscută, răspunde față de societate. Dacă în urma operațiunilor societatea suferă anumite prejudicii, administratorul mandatar și înlocuitorul submandatar, sunt ținuți răspunzători în solidar pentru pagubele produse societății. În schimb, dacă în urma operațiunilor efectuate de către submandatar se obțin beneficii pentru societate, societatea este în drept să pretindă beneficiile astfel rezultate de la submandatar.
Administratorul poate răspunde penal în cazul savârșirii unor fapte considerate infracțiuni atât de către Legea nr. 31/1990, republicată, cât și de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. În acest caz, este decăzut din dreptul de a mai deține ori dobândi o astfel de funcție, la orice persoană juridică cu scop patrimonial, pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.
În cazul societăților cu răspundere limitată cu unic asociat, dacă asociatul unic este și administrator, îi revin și obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate. Administrarea societății cu unic asociat poate fi însă realizată și de către un administrator angajat.
3. Controlul gestiunii societății
Controlul gestiunii sociale reprezintă o funcție importantă în activitatea societăților comerciale, fiind destinată să prevină situații ce pot provoca falimentul, reducerea capitalului social sau diminuarea patrimoniului, încălcarea actului constitutiv, abuzul în activitatea administratorilor, directorilor și a altor organe, încălcarea legilor și normelor de comerț și să protejeze interesele asociaților și ale societății însăși.
Cenzorii sunt mandatari ai societății pentru a veghea la buna ei administrare. Rațiunea de a fi a cenzorilor se justifică prin aceea că asociații, în cazul în care sunt în număr mai mare, nu pot exercita un control efectiv și direct asupra administratorilor, iar adunarea generală se întrunește destul de rar și nu are posibilitatea unui studiu aprofundat al gestiunii sociale. Drept urmare, adunarea generală deleagă puterea de supraveghere unui număr redus de persoane – cenzorii – care trebuie să vegheze asupra gestiunii curente a societății.
Odată cu apariția Legii nr. 441/2006, de modificare a Legii nr. 31/1990, republicată, s-a introdus obligativitatea ca situațiile financiare ale societăților comerciale supuse obligației legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice, în condițiile prevăzute de lege. Chiar și societățile comerciale ale căror situații financiare nu sunt supuse auditului financiar potrivit legii, pot hotărî, prin decizia asociaților, contractarea auditului financiar. Firmele care se supun auditului financiar, potrivit legii sau deciziei asociaților, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. Societățile ale căror situații financiare anuale sunt supuse auditului financiar nu mai sunt nevoite să numească cenzori, pentru a veghea asupra gestiunii societății.
3.1. Numirea și revocarea organelor de control
La societățile cu răspundere limitată alegerea cenzorilor este, în principiu, o facultate. Adunarea asociaților poate numi unul sau mai mulți cenzori ori un auditor financiar, dar numirea cenzorilor este impusă de lege numai în cazul în care numărul asociaților trece de 15. Nu este obligatorie alegerea a trei cenzori ca la societățile pe acțiuni, însă celelalte dispoziții stabilite de lege pentru cezorii societăților pe acțiuni se aplică și cenzorilor din societățile cu răspundere limitată. Astfel, alături de cenzori trebuie aleși și supleanții, câte unul pentru fiecare cenzor ales. În cazul mai multor cenzori desemnați numărul acestora trebuie să fie impar. Cel puțin unul dintre cenzori sau singurul cenzor trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil. Cenzorii pot să fie asociați, cu excepția cenzorului contabil, care poate fi și un neasociat. Durata mandatului lor este de trei ani și pot fi realeși. Cenzorii trebuie să își execute personal mandatul lor, ceea ce exclude dreptul acestora de a numi alte persoane care să îi substituie, cu excepția supleanților aleși. Ei sunt remunerați cu o indemnizație fixă, determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.
Redactarea textului de lege (art. 199, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată) lasă să se înțeleagă că alegerea cenzorilor se face de către adunarea generală a asociaților. Totuși, nu există nici un impediment legal ca aceștia să fie numiți prin actul constitutiv al societății. Revocarea lor se va putea face numai de către adunarea generală. Dacă cenzorii sunt numiți prin actul constitutiv, atunci ei sunt revocabili numai cu votul tuturor asociaților, în lipsă de stipulație contrară în actul constitutiv. Dacă sunt aleși de adunarea generală, atunci ei sunt revocabili cu votul majorității asociaților și a părților sociale, dacă în actul constitutiv nu se prevede o majoritate calificată.
Dacă cenzorii sau auditorul financiar au fost numiți prin actul constitutiv, acesta trebuie să cuprindă obligatoriu datele lor de identificare, sub forma cerută de lege. De asemenea, orice schimbare privind identitatea cenzorilor, respectiv a auditorului intern și auditorului financiar, trebuie înregistrată la registrul comerțului.
În lipsă de cenzori sau, după caz, auditor financiar, fiecare dintre asociați, care nu este administrator al societății, va exercita dreptul de control pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv. Legea nu prevede însă niciun drept special de control al gestiunii pentru asociații societăților în nume colectiv. De aceea, asociații exercită controlul gestiunii în cadrul adunării generale, prin consultarea registrului asociaților și a celorlalte registre comerciale, a bilanțului și a contului de profit și pierderi. După cum se poate constata, dreptul de control al asociaților asupra gestiunii societății este inconsistent.
Conform art. 161, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu pot fi cenzori, iar dacă au fost aleși, decad din mandatul lor, în cazul societăților cu răspundere limitată:
– rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor;
– persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor, un salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurență cu aceasta;
– persoanele cărora le este interzisă funcția de membru al consiliului de administratie;
– persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de această calitate, au atribuții de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții publice, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege.
Dacă în caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau renunțare la mandat nu mai rămâne în funcție nici un cenzor, administratorii vor convoca de urgență adunarea generală, care va proceda la numirea altor cenzori.
Cenzorii nu pot fi în același timp și administratori ai aceleiași societăți, cumularea funcției de controlor și controlat fiind o imposibilitate logică și juridică.
3.2. Atribuțiile organelor de control
Cenzorii sau, după caz, auditorii interni sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ținute regulat și dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. Despre toate acestea cenzorii vor prezenta adunării generale un raport amanunțit, precum și propuneri pe care le vor considera necesare cu privire la situațiile financiare și repartizarea profitului. Pentru îndeplinirea acestor obligații, cenzorii, în caz că sunt mai mulți, vor delibera împreună iar în caz de neînțelegere vor putea face rapoarte separate, care vor fi prezentate adunării generale. Modalitatea și procedura de raportare a auditorilor interni vor fi stabilite potrivit reglementării profesiei. Cenzorii sau, după caz, auditorii interni vor aduce la cunoștința administratorilor neregulile în administrație și încălcările dispozițiilor legale și ale prevederilor actului constitutiv pe care le constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la cunoștința adunării generale. Adunarea generală poate aproba situațiile financiare anuale numai dacă acestea sunt însoțite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari.
Este interzis cenzorilor să comunice asociaților în particular sau terților datele referitoare la operațiunile societății, constatate cu ocazia exercitării mandatului lor. Aceasta deoarece cenzorii sunt un organ de control subordonat adunării generale, care, fiind un for de dezbatere colectivă a raportului cenzorilor, permite ca informațiile prezentate de cenzori să fie furnizate asociaților în același timp. În cazul în care cenzorul divulgă unui terț date și informații care nu sunt destinate publicității, el săvârșește infracțiunea de divulgare a secretului economic.
Cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum și constatările făcute în exercițiul mandatului lor. Ei au și dreptul de a obține, în fiecare lună, de la administratori o situație despre mersul operațiunilor.
Cenzorii, având aceleași drepturi și obligații ca și la societățile pe acțiuni, au obligația de a convoca adunarea generală, atunci când nu a fost convocată de administratori. Cenzorii pot convoca adunarea în situația în care administratorii nu mai au mandat, fie din diferite cauze nu pot convoca adunarea (incapacitate, deces etc.). Dacă sunt mai mulți cenzori atunci toți trebuie să fie de acord cu această modalitate de convocare.
În exercitarea atribuțiilor lor, cenzorii trebuie să acționeze cu diligența unui bun gestionar, să dovedească fidelitate față de societate și să respecte standardele profesionale și deontologice aplicabile activității lor.
3.3. Răspunderea organelor de control
Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.
Acțiunea în răspundere contra cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, conform dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 31/1990, republicată. Dacă s-a decis exercitarea acțiunii în răspundere, cenzorii sunt revocați de drept din funcție și trebuie înlocuiți. Cenzorii sau auditorii financiari răspund solidar față de societate la fel ca și administratorii, dispozițiile art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum și dispozițiile art. 73¹, privind răspunderea penală, aplicându-se și acestora.
Capitolul V
Fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea societăților
cu răspundere limitată
1. Fuziunea și divizarea societăților cu răspundere limitată
1.1. Modalitățile de realizare a fuziunii și divizării
Prin fuziune se realizează o operațiune de restructurare prin concentrarea societăților comerciale, dictată fie de cerința consolidării unei anumite poziții pe piață, fie de nevoia redresării financiare în continuarea activității.
Conform prevederilor Legii societăților comerciale, se rețin următoarele definiții:
Fuziunea este operațiunea prin care:
una sau mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăți, în schimbul repartizării catre actionarii societatilor abosrbite de acțiuni sau părți sociale la societatea absorbanta și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale astfel repartizate; aceasta este fuziunea prin absorbție;
mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăți pe care o constituie, în schimbul repartizării catre actionarii lor de actiuni la societatea nou-constituita și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale astfel repartizate; aceasta este fuziunea prin contopire.
Divizarea este operațiunea prin care:
o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăți totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acționarii societății divizate de acțiuni la societățile beneficiare și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale astfel repartizate;
o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele și pasivele sale mai multor societăți nou constituite, în schimbul repartizării către acționarii societății divizate de acțiuni la societățile nou-constituite și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale astfel repartizate.
Divizarea poate avea loc și prin transferul simultan al patrimoniului societății divizate către una sau mai multe societăți existente și una sau mai multe societăți nou-constituite.
Fuziunea sau divizarea se hotărăște de fiecare societate în parte, în adunarea generală a asociaților. Fuziunea este posibilă numai în masura în care există activ patrimonial la societatea care este absorbantă în schimbul patrimoniului transmis. Fuziunea sau divizarea se poate face și între societăți de forme diferite. Fuziunea sau divizarea antrenează dizolvarea fără lichidare a societăților care dispar și transmiterea universală a patrimoniului lor societăților beneficiare, în starea în care se găsesc la data realizării definitive a operațiunii. Ea antrenează, în mod simultan, dobândirea de către asociații societății care dispare, a calității de asociați ai societății beneficiare, în condițiile determinate prin contractul de fuziune.
Societățile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dacă nu a început repartiția între asociați a parților ce li s-ar cuveni din lichidare.
Cu toate că odată cu modificările aduse Legii societăților comerciale, de către Legea nr. 441/2006, legiuitorul nu mai numește cele două forme de fuziune ci doar le prezintă, din punct de vedere economic, fuziunile fac obiectul unei clasificări tradiționale care face distincția între fuziunea prin contopire și cea prin absorbție. Fuziunea prin contopire este o operațiune juridică și economică ce se caracterizează prin reducerea la o singură unitate a două sau mai multe entități deosebite anterior. Această alianță care duce la crearea unei noi entități, presupune punerea în comun a aporturilor societăților care au fuzionat, asemănându-se astfel cu contractul de societate. Cel mai bun instrument de realizare a acestei înțelegeri este crearea unei societăți noi. Fuziunea prin absorbție, cunoscută și ca fuziune prin anexare, nu se concretizează într-un partaj echitabil de interese, ci mai degrabă prin supremația unei societăți asupra altei societăți, fără ca această dominare să fi fost impusă în mod obligatoriu prin forță. Este vorba aici de o veritabilă achiziție, de un transfer de putere și de control, ca urmare a unei mutații patrimoniale.
Administratorii societăților care urmează a participa la fuziune sau la divizare vor întocmi un proiect de fuziune sau de divizare care va cuprinde:
forma, denumirea și sediul social al tuturor societăților implicate în operațiune;
fundamentarea și condițiile fuziunii sau ale divizării;
condițiile alocării de acțiuni/părți sociale la societatea abosrbantă sau la societățile beneficiare;
data de la care acțiunile/părțile sociale prevăzute mai sus dau deținătorilor dreptul de a participa la beneficii și orice condiții speciale care afectează acest drept;
rata de schimb a acțiunilor/părților sociale și cuantumul eventualelor plăți în numerar;
cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
drepturile conferite de către societatea absorbantă sau beneficiară deținătorilor de acțiuni care conferă drepturi speciale și celor care dețin alte valori mobiliare în afară de acțiuni, sau măsurile propuse în privința acestora;
orice avantaj special acordat experților (numiți de către judecătorul-delegat, la cererea comună a societăților participante, pentru a examina proiectul de fuziune sau de divizare) și membrilor organelor administrative sau de control ale societăților implicate în fuziune sau divizare;
data situațiilor financiare ale societăților participante care au fost folosite pentru a stabili condițiile fuziunii sau divizarii;
data de la care tranzacțiile societății absorbite sau divizate sunt considerate din punct de vedere contabil ca aparținând societății absorbante sau uneia ori alteia dintre societățile beneficiare;
în cazul divizării, descrierea și repartizarea exactă a activelor și pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societățile beneficiare, precum și repartizarea către acționarii/asociații societății divizate de acțiuni/părți sociale la societățile beneficiare și criteriul pe baza căruia se face repartizarea.
Administratorii societăților care participă la fuziune sau divizare trebuie să întocmească un raport scris, detaliat, în care să explice proiectul de fuziune sau divizare și să precizeze fundamentul său juridic și economic. Administratorii societății divizate sau, după caz, ai fiecărei societăți implicate în fuziune trebuie să informeze adunarea generală a societății lor, precum și administratorii celorlalte societăți implicate în operațiune, astfel încât aceștia să poată informa, la rândul lor, adunările generale ale societăților respective asupra oricărei modificări substanțiale a activelor și pasivelor intervenite între data întocmirii proiectului de divizare/fuziune și data adunărilor generale care urmează să decidă asupra acestui proiect. În cel mult două luni de la expirarea termenului în care se putea face opoziție sau, după caz, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, fiecare dintre societățile participante va hotarî cu privire la fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentanții societăților participante, se depune la oficiul registrului comerțului unde este înmatriculată fiecare societate, pentru a fi publicat în Monitorul Oficial, însoțit de o declarație a societății care încetează a exista în urma fuziunii sau divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul său, precum și de o declarație privitoare la modalitatea de publicare a proiectului de fuziune sau de divizare. In cazul în care deține o pagină proprie web, societatea poate înlocui publicarea în Monitorul Oficial al României, cu publicitatea efectuată prin intermediul propriei pagini web, pe o perioadă continuă de cel puțin o lună înaintea adunării generale extraordinare care urmează să decidă cu privire la fuziune/divizare, perioadă care se încheie nu mai devreme de finalul adunării generale respective. Oficiul Național al Registrului Comerțului va transmite Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în 3 zile de la depunerea proiectului de fuziune/divizare, un anunț cu privire la depunerea proiectului.
Creditorii societăților care iau parte la fuziune sau la divizare au dreptul la protecție, astfel orice creditor, a cărui creanță este anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau divizare care nu este scadentă la data publicării, a cărei satisfacere este pusă în pericol prin realizarea fuziunii/divizării poate face opoziție. Formularea unei nu are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării și nu împiedică realizarea fuziunii sau divizării.
În cazul în care creditorul nu dovedește că satisfacerea creanței sale este pusă în pericol prin realizarea fuziunii sau dacă, din examinarea situației financiare și operațional-comerciale a societății debitoare/societății succesoare în drepturile și obligațiile societății debitoare, rezultă că nu este necesară acordarea de garanții adecvate ori, după caz, de noi garanții sau societatea debitoare ori societatea succesoare în drepturile și obligațiile societății debitoare a făcut dovada plății datoriilor sau părțile au încheiat un acord pentru plata datoriilor ori există deja garanții sau privilegii adecvate pentru satisfacerea creanței, instanța respinge opoziția.
1.2. Efectele fuziunii și divizării
Societatea nu își încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către una sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă. În acest caz avem de a face cu o divizare parțială, iar asociații societății care s-a reorganizat astfel sau societatea însăși, primesc, în schimbul transferului de active, acțiuni/părți sociale la societățile beneficiare.
Fuziunea sau divizarea produce efecte:
în cazul constituirii uneia sau mai multor societăți noi, de la data înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți sau a ultimei dintre ele;
în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operațiunea, cu excepția cazului în care, prin acordul părților se stipulează că operațiunea va avea efect la o alta dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exercițiului financiar curent al societății absorbante sau societăților beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exercițiu financiar încheiat al societății sau societăților ce își transferă patrimoniul.
Consecințele fuziunii sau divizării sunt următoarele:
transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată și societatea absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către societatea absorbantă sau fiecare dintre societățile beneficiare a tuturor activelor și pasivelor societății absorbite/divizate; acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune sau divizare;
acționarii sau asociații societății absorbite sau divizate devin acționari/asociați ai societății absorbante, respectiv ai societăților beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
Nicio acțiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acțiuni sau părți sociale emise de societatea absorbită și care sunt deținute de către societatea absorbantă sau de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății. De asemenea, nicio acțiune sau parte socială la una din societățile beneficiare nu poate fi schimbată pentru acțiuni la societatea divizată, deținute de către societatea beneficiară în cauză sau de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane actionând în nume propriu, dar pe seama societății.
Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre judecătorească. De la data realizării sale, fuziunea, respectiv divizarea poate fi declarată nulă doar dacă nu a fost supusă unui control judiciar de către judecătorul-delegat sau dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul fuziunii sau divizării este nulă sau anulabilă. Procedurile de anulare și de declarare a nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă.
În cazul declarării nulității unei fuziuni, societățile participante la fuziunea respectivă răspund solidar pentru obligațiile societăților absorbante, angajate în perioada cuprinsă între data la care fuziunea sau divizarea au devenit efective și data la care s-a pronunțat nulitatea acestora. În cazul declarării nulității unei divizari, fiecare dintre societățile beneficiare răspunde pentru propriile obligații, angajate în perioada cuprinsă între data la care fuziunea sau divizarea au devenit efective și data la care s-a pronunțat nulitatea acestora. Societatea divizată răspunde, de asemenea, pentru aceste obligații, în limita cotei de active nete transferate societății beneficiare în contul căreia au luat naștere obligațiile respective.
Societățile cu răspundere limitată – persoane juridice române, pot fuziona, în condițiile Legii nr. 31/1990, cu societăți care au sediul social sau, după caz, administrația centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparținând Spațiului Economic European.
Dizolvarea societății cu răspundere limitată
Dizolvarea, ca instituție juridică, reprezintă modul tipic de încetare a persoanei juridice, care pune capăt definitiv acestei persoane și a cărei esență este, de regulă, intrarea persoanei juridice în lichidare.
2.1. Cauze de dizolvare
Cauzele generale de dizolvare ale societăților comerciale pot fi clasificate în:
– dizolvarea de drept; împlinirea anumitei condiții provoacă dizolvarea automată a societății, nefiind necesară publicitatea aferentă celorlalte cazuri de dizolvare;
– dizolvarea voluntară, prin hotărârea adunării generale a asociaților;
– dizolvarea judiciară.
Legea societăților comerciale atrage atenția asociaților că aceștia pot dispune, prin voință proprie, încă de la constituirea societății modalități de dizolvare specifice, particulare. Totuși, asociații nu pot împiedica printr-o clauză în actul constitutiv aplicarea vreuneia din cauzele de dizolvare legală. Lipsa unei prevederi în actul constitutiv nu este sancționata în niciun fel de lege, în toate cazurile aplicându-se dispozițiile legale.
Potrivit art. 227, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată sunt cauze comune de dizolvare a societăților comerciale urmatoarele:
trecerea timpului stabilit pentru durata societății; acest motiv de dizolvare apare în momentul în care asociații, prin actul constitutiv, au stabilit durata societății. În acest mod dizolvarea operează de drept, fără a fi necesare formele publicitare întrucât acestea au fost realizate la constituirea societății și se prezumă cunoscute terților. Dizolvarea poate fi cerută de oricare dintre asociați sau de creditori. Asociații trebuie să fie consultați, de către administratori, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății, pentru a se hotărî cu privire la eventuala prelungire a duratei de funcționare a acesteia. În cazul în care asociații nu sunt consultați, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.
imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia; în funcție de realizarea obiectului de activitate al societății se poate considera că voința societară s-a împlinit sau nu. Imposibilitatea realizării obiectului de activitate are în vedere situația în care societatea nu își poate realiza obiectivele din motive care provin din afara societății. Imposibilitatea realizării obiectului de activitate este o stare de fapt care va trebui dovedită, de către cei interesați, prin orice mijloc de probă. Realizarea obiectului de activitate intervine în momentul în care asociații și-au propus prin actul constitutiv un obiect determinat, cum ar fi construirea unei case, realizarea unui film etc. În această situație avem de a face cu o dizolvare de drept.
declararea nulității societății; nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai în cazurile limitativ prevazute de lege. Nulitatea actului constitutiv atrage nulitatea societății înființate în baza lui. Declararea nulității societății este un caz de dizolvare judiciară.
hotărârea adunării generale; asociații întruniți în adunarea generală pot hotarî, în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, dizolvarea anticipată a societății. În caz de dizolvare voluntară, asociații vor putea reveni, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nicio repartiție din activ.
hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. Neînțelegerile grave dintre asociați și temeinicia acestora va fi apreciată de instanța de judecată în funcție de probele administrate în cauză.
falimentul societății; în acest caz dizolvarea se pronunță de tribunalul investit cu procedura falimentului. Falimentul societății reprezintă o formă de dizolvare silită a unei societăți comerciale, având caracter sancționator, care intervine, de cele mai multe ori, în situația în care societatea a înșelat buna credință a creditorilor. Regimul juridic al insolvenței este dat de Legea nr. 85/2006.
alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății; conform art. 237, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, la cererea Oficiului Național al Registrului Comerțului sau a oricărei persoane interesate, tribunalul va putea pronunța dizolvarea societății, în cazurile în care:
societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori nu îndeplinește condițiile referitoare la sediul social sau asociații au dispărut sau nu au domiciliul ori reședința cunoscută;
societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anunțată organelor fiscale și înscrisă în registrul comerțului; termenul de 3 ani curge de la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind starea de inactivitate temporară a societății;
societatea nu și-a completat capitalul social în condițiile legii.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă și prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur. Se exceptează situațiile când în actul constitutiv există clauză de continuare a activității societății cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
2.2. Efectele dizolvării
Conform art. 233, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării patrimoniului acesteia, ca excepție, dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societății.
Asociații pot hotărî cu cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, odată cu dizolvarea și modul de lichidare al societății, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului și regularizarea lui în acord cu creditorii. Prin votul unanim al asociaților se poate hotărî și asupra modului în care activele rămase după plata creditorilor vor fi împărțite între asociați. Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii societății din registrul comerțului.
Din momentul dizolvării, administratorii și directorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni, în caz contrar fiind personal și solidar răspunzători pentru acțiunile întreprinse, conform art. 233, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Legea prevede necesitatea înscrierii dizolvării în registrul comerțului și publicarea ei în Monitorul Oficial, cu excepția cazului când dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata societății.
Pe perioada operațiunilor lichidării, personalitatea juridică a societății se păstrează, până în momentul radierii ei din registrul comerțului (art. 233, alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată). Administratorii vor convoca adunarea asociaților pentru a se hotărî asupra desemnării lichidatorilor. La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare, potrivit Legii societăților comerciale. Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numește un lichidator de pe “Lista practicienilor în reorganizare și lichidare”, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind insolvența.
In conformitate cu art. 237^1 din Legea nr. 31/1990, republicata, atunci când, pe durata funcționării societății, un asociat răspunde pentru obligațiile acesteia în limitele aportului la capitalul social, cum este cazul societatii cu raspundere limitata, răspunderea sa va fi limitată la acest aport și în situația dizolvării și, dacă este cazul, a lichidării societății. Asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică distinctă a societății răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate. Răspunderea asociatului devine nelimitată în special atunci când acesta dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul societății în beneficiul personal ori al unor terți, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în măsură să își execute obligațiile.
3. Lichidarea societății cu răspundere limitată
În sens larg, prin lichidare, doctrina juridică înțelege toate operațiunile care au drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată obține realizarea activului, plata pasivului și repartizarea activului patrimonial net între asociați.
Conform art. 252, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, pentru lichidarea și repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
până la preluarea funcției de către lichidatori, administratorii și directorii continuă sa-și exercite atribuțiile, însă ei nu mai pot întreprinde noi operațiuni în numele societății, în caz contrar fiind personal și solidar răspunzători pentru acestea;
actul de numire a lichidatorilor, menționând puterile conferite acestora sau sentința care îi ține locul, precum și orice act ulterior care ar aduce schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile conferite trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerțului pentru a fi înscrise și publicate în Monitorul Oficial.
După publicarea în Monitorul Oficial a numirii lichidatorilor, nicio acțiune nu mai poate fi exercitată pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
În faza lichidării, societatea continuă să beneficieze de personalitate juridică, dar numai pentru nevoile lichidării. Ca atare, societatea va avea în continuare calitatea de subiect de drept distinct de asociații săi, cu consecința separației de patrimonii; patrimoniul societății continuă să constituie gajul general al creditorilor sociali, societatea având în continuare o răspundere juridică proprie putând fi inclusiv declarată în faliment; societatea poate sta singură în justiție, prin lichidatori; atributele sale de identificare se mențin și își păstrează sediul și naționalitatea până la terminarea lichidării. Scopul societății nu mai constă în realizarea de beneficii, ci realizarea finalităților lichidării, iar obiectul societății se limitează la realizarea operațiunilor comerciale ale acesteia aflate în curs la momentul dizolvării. Legea impune însă, ca pe toate actele care emană de la societate să fie făcută mențiunea că aceasta se află în lichidare.
Lichidarea voluntară, ce se desfășoară, în principiu, în interesul asociaților, se distinge de faliment care este o lichidare judiciară ce se desfășoară în interesul comun al creditorilor. Practic, însă, asociații nu pot încasa nicio sumă rezultată din vânzarea activelor supuse lichidării înainte ca toți creditorii societății să fi fost plătiți, asociații având o creanță subordonată față de societate din acest punct de vedere.
În cazul în care, pe durata funcționării societății, un asociat răspunde pentru obligațiile acesteia în limitele aportului la capitalul social, cum se întâmplă în cazul societăților cu răspundere limitată, răspunderea sa va fi limitată la acest aport și în situația lichidării societății. Asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale acesteia. Răspunderea asociatului devine nelimitată în special atunci când acesta dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul societății în beneficiul personal sau al unor terți, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în masură să își execute obligațiile.
În societățile cu răspundere limitată numirea lichidatorilor va fi facută de toți asociații, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. Dacă nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea lichidatorilor va fi făcută de instanță la cererea oricărui asociat sau administrator.
Într-o speță s-a considerat că, numirea lichidatorului de către instanță este contrară spiritului legii, instanța neputând impune uneia dintre părți preferințele celorlalte.
Notă: În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile de cvorum și majoritate cerute de lege pentru numirea lichidatorilor prin hotărâre a asociaților, lichidatorii pot fi numiți, la cererea oricăruia dintre asociați sau a administratorilor. Conform jurisprudenței mai vechi (Cas. III, dec. nr. 1726/21.10.1936, in P.R., 1937, III, pag. 42), instanța este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociații.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanții permanenți (persoane fizice) ai societății lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizați. Conform legii, lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii, ca atare ei pot fi considerați mandatari ai societății. La preluarea funcției lor, lichidatorii trebuie să întreprindă, cu concursul administratorilor, primele operațiuni ale lichidării, respectiv efectuarea unui inventar și încheierea unui bilanț, care să constate situația exactă a activului și pasivului societății, după care vor prelua întregul patrimoniu al societății, precum și registrele și actele acesteia. Ei vor trebui să țină un registru cu toate operațiile lichidării, în ordinea datei lor. Lichidatorii își îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor iar în societățile în care nu există cenzori, acest control este exercitat de către asociați.
Potrivit art. 255, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, lichidatorii mai au și urmatoarele atribuții:
să stea in judecata in numele societatii;
să execute și să termine operațiunile de comerț legate de lichidare;
să vândă, prin licitație publică, bunurile mobile și imobile ale societății;
să facă tranzacții;
să lichideze și să încaseze creanțele societății;
să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare.
Lichidatorii care întreprind noi operațiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt răspunzători personal și solidar de executarea lor (art. 255, alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată. În condițiile legislației insolvenței, creditorii vor putea cere deschiderea procedurii insolvenței față de societatea aflată în curs de lichidare.
Faza de lichidare a societății comerciale cu răspundere limitată se încheie cu întocmirea situației financiare finale și propunerea repartizării activului între asociați.
Lichidarea societății trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni cumulat. Lichidarea nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății. În termen de 30 de zile de la dizolvare vor fi numiți lichidatorii, iar in termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerțului, pentru menționare în registrul comerțului, un raport privind situația economică a societății. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplinește condițiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență, lichidatorul are obligația de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data depunerii raportului. La împlinirea unui termen de 6 luni de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerțului un raport privind stadiul operațiunilor de lichidare. La împlinirea termenului de un an, prevăzut mai sus, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerțului un nou raport, însoțit, dacă este cazul, și de hotărârea instanței de prelungire a termenului de lichidare, pentru menționare în registrul comerțului.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor depune la registrul comerțului cererea de radiere a societății din registrul comerțului. La data îndeplinirii formalităților de radiere, personalitatea juridică a societății încetează, atât în raporturile dintre asociați, cât și față de terțele persoane.
Într-o speță s-a pus problema reprezentării unei societăți după data introducerii acțiunii prin care a fost radiată din Registrul comerțului. Reclamanta a introdus acțiunea la data de 18 august 1994, iar radierea societății pârâte a avut loc la data de 2 noiembrie 1994. În această situație, pârâta trebuia să fie reprezentată în proces prin continuatorii săi care erau lichidatorii. Ca urmare, greșit instanța de apel a menținut sentința instanței de fond de anulare a acțiunii pe motiv ca pârâta ar fi fost radiată din Registrul comerțului și că deci, nu ar mai avea personalitate juridică. Într-adevar, odată cu radierea personalitatea juridică încetează, însa în speță la data acționării, pârâta avea personalitate juridică și deci, putea fi chemată în judecată, iar ulterior au fost numiți lichidatorii acesteia care de fapt sunt continuatorii societății în lichidare și care printre altele au obligația să execute și să termine toate operațiunile comerciale referitoare la o lichidare.
Capitolul VI
Societatea comercială cu răspundere limitată unipersonală
în dreptul comunitar
Generalizarea, la nivelul Uniunii Europene, a societății unipersonale cu răspundere limitată s-a realizat pe baza Directivei 89/667/EEC din 21 decembrie 1989 privind societățile cu răspundere limitată cu unic asociat.
În expunerea de motive care a precedat Directiva nr. 89/667/EEC, Consiliul Uniunii Europene a constatat că “reformele care au fost introduse în cursul ultimilor ani în legislațiile naționale europene pentru a permite societatea cu răspundere limitată cu unic asociat au creat divergențe în sistemele de drept ale statelor membre”. De asemenea, se apreciază că este necesară crearea unui instrument juridic care să permită limitarea răspunderii întreprinzătorului individual – instrument valabil pentru întreaga Comunitate Europeană, dar fără a prejudicia legislațiile statelor membre.
În ceea ce privește denumirea acestui tip de societate, Directiva 89/667/EEC folosește denumirea generică de “single-member company”, enumerând, de asemenea, denumirile folosite în fiecare din țările membre ale Uniunii Europene, în limba oficială a fiecăreia dintre acestea. Constatăm că denumirea consacrată în majoritatea statelor Uniunii Europene este aceea de “societate cu răspundere limitată cu unic asociat”, deși aceasta conține o contradicție în termeni, asociatul unic neputându-se asocia cu el însuși. Totuși, principala calitate a acestei denumiri larg folosite este faptul că pune în evidență că nu suntem în prezența unui nou tip de societate comercială, ci a unei forme particulare a societății cu răspundere limitată. Dintre toate denumirile prezentate, considerăm că cea care ilustrează cel mai bine specificul instituției avute în vedere este cea utilizată în Franța – întreprindere unipersonală cu răspundere limitată (E.U.R.L.) – întrucât pune în evidență caracterul unipersonal al societății, precum și faptul că răspunderea asociatului unic este limitată la aportul adus de el în societate.
În ceea ce privește modalitățile de formare a societății cu răspundere limitată cu unic asociat, legislațiile statelor europene au în vedere, pe de-o parte, unipersonalitatea originară și, pe de altă parte, unipersonalitatea derivată (situație în care o societate devine unipersonală pe parcursul existenței sale, prin reunirea tuturor părților sociale în mâna unei singure persoane). Din punct de vedere istoric, în toate țările europene societatea devine unipersonală ca urmare a reunirii tuturor părților sociale într-o singură mână și abia ulterior apare posibilitatea legală de a crea o societate unipersonală ab initio.
Dacă ne aflăm într-un caz de unipersonalitate originară, actul constitutiv este un act unilateral, fiind vorba de o persoană fizică sau juridică ce se obligă. În ceea ce privește consimțământul exprimat prin acest act juridic, acesta are sensul de voință exprimată de o persoană printr-un act juridic unilateral. Noțiunea de intenție de a se asocia (affectio societatis) își păstrează utilitatea în materie de societăți unipersonale, căpătând, în acest caz, sensul de intenție de a crea o societate, de a face să trăiască o societate.
Condițiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească actul constitutiv pentru a fi valabil încheiat se regăsesc în toate legislațiile naționale și anume, consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.
Din punct de vedere al formei sale, actul constitutiv al societății cu răspundere limitată cu unic asociat poate fi un act sub semnătură privată sau un act autentic. În țările de common law și în țările nordice actul notarial nu este necesar, forma scrisă fiind suficientă, în celelalte țări analizate actul notarial este obligatoriu (cu excepția Franței, unde actul constitutiv trebuie să îmbrace forma autentică numai dacă există aporturi în imobile la capitalul social).
În privința procedurii de constituire, se constată că există elemente pe care le regăsim în toate legislațiile, într-o formă sau alta: în primul rând, cerința înmatriculării sau înregistrării societații la un organism ce poate fi denumit generic Registrul Comerțului și, în al doilea rând, îndeplinirea unor formalități privind publicitatea constituirii societății; în al treilea rând, mențiunile care, potrivit legislației naționale, trebuie să figureze obligatoriu în actul constitutiv al societății sunt asemănătoare, în toate țările. Este interesantă cerința legislației portugheze potrivit căreia actul constitutiv al societății trebuie să cuprindă și datele de identificare ale soțului/soției asociatului unic, precum și regimul juridic al bunurilor în căsătorie. De asemenea, o prevedere legală ce poate fi considerată utilă este cea conținută de legislația franceză, potrivit căreia actul constitutiv al societății poate fi redactat sub forma unui statut polivalent; existența acestuia permite trecerea de la pluripersonalitate la unipersonalitate și invers, fără a fi necesară redactarea unui nou act constitutiv al societății.
Referitor la organizarea și funcționarea societății cu răspundere limitată cu unic asociat, remarcăm că în legislațiile naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene regăsim dispoziția potrivit căreia părțile sociale sunt întotdeauna nominative.
În ceea ce privește funcționarea societății unipersonale, în marea majoritate a țărilor formalismul permite a se compensa absența contraponderii unicității asociatului. Ca urmare, asociatul unic exercită frecvent funcția de administrator sau de director, în scopul de a se bucura de o plenitudine de puteri în exercițiul misiunii sale. Cu toate acestea, societatea poate fi la fel de bine, administrată și de un terț, mai puțin în dreptul portughez, unde administratorul societății cu răspundere limitată unipersonale poate fi doar asociatul unic.
Trebuie, de asemenea, amintită inutilitatea reglementărilor privind adunarea generală a asociaților, atunci când este vorba de o societate unipersonală. Această reglementare este pur formală, în toate țările, deoarece deciziile sociale coincid cu expresia unei voințe unilaterale. Se spune că rolul asociatului unic, în raport cu adunarea generală a asociaților, este o ficțiune juridică.
Aceasta este caracteristica suprapunerii artificiale a funcțiilor pe capul unei singure persoane, asociatul unic întruchipând când o persoană privată, când un organ de decizie care este adunarea generală, când un alt organ societar care este administratorul. Asociatul unic trebuie, uneori, să joace acest triplu rol, în supravegherea intereselor proprii ale persoanei juridice, în special menținerea autonomiei patrimoniului social.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea societăților comerciale, există două forme sau modele cunoscute pe plan internațional:
modelul clasic (francez): Adunarea generală; Consiliul de administrație; Președinte (Director general); Comisarii de conturi (corp independent profesionist ce funcționează pe baze contractuale);
modelul german: Adunarea generală, care alege Consiliul de supraveghere, pentru societățile comerciale care au peste un anumit număr de salariați, un anumit procent din membrii consiliului fiind desemnați de salariați prin vot consultativ; Directoratul (ales de Consiliul de supraveghere), care este principalul organ executiv al societății comerciale, el încheind contracte și reprezentând societatea; Comisarii de conturi care au gestiunea societății.
În cazul societății cu răspundere limitată cu unic asociat se aplică, de asemenea, unul sau altul din aceste modele, în funcție de sistemul de drept național, dar cu adaptările corespunzătoare situației de unipersonalitate.
Gestiunea societății unipersonale este destul de flexibilă, conferind, în general, putere absolută asociatului unic, în absența unui control financiar riguros. Cele mai utile reglementări în acest sens pot fi considerate cele din dreptul danez și irlandez, reglementări ce impun nominalizarea, în orice împrejurare a cenzorilor.
În privința încetării societății cu răspundere limitată unipersonală, de regulă, dizolvarea acesteia este urmată de transmisiunea universală a patrimoniului societății către asociatul unic. Totuși, în Franța, începând cu 1988, prin legea privind noile reglementări economice este eliminată transmiterea universală a patrimoniului pentru societățile al căror asociat unic este o persoană fizică și este impusă procedura lichidării.
Cu privire la instituția falimentului, toate sistemele de drept cunosc, ca evoluție, tendința disocierii între falimentul comerciantului persoană fizică și cel al comerciantului persoană juridică – societate comercială și se evidențiază preocuparea legiuitorilor de a imagina proceduri pentru salvarea întreprinderilor de comerț, în scopul de a pune la adăpost forța de muncă.
În ceea ce privește viitorul întreprinderii unipersonale, Directiva 89/667/EEC, ale cărei dispoziții au fost transpuse în legislația tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, a deschis drumul lărgirii soluțiilor. Pentru moment, societatea cu răspundere limitată este forma socială unipersonală aleasă de majoritatea legislațiilor. Totuși, așa cum s-a subliniat în doctrină, societatea pe acțiuni unipersonală apare, adesea, mai conformă nevoilor de afaceri contemporane. Societatea pe acțiuni unipersonală franceză (SAS – societate pe acțiuni simplificată), model de simplificare extremă, va putea inspira și alte state membre ale Uniunii Europene. Această evoluție se înscrie în mișcarea generală de simplificare, reducere și liberalizare, în cadrul căreia dreptul se angajează în fața inechității juridice.
BIBLIOGRAFIE
I. Monografii, tratate, cursuri
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica – “Drept comercial pentru învățământul economic”, Ed. Universitară, București, 2005.
C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Al. Țiclea, M. Toma – “Societățile comerciale – organizarea, funcționarea, răspunderea”, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1993.
Stanciu D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea – “Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență”, Ed. All Beck, București, 2001.
Cornelia Lefter – “Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.
Daniel Șandru – “Societățile comerciale în Uniunea Europeană”, Ed. Universitară, București, 2006.
Ileana Voica – “Regimul juridic al societății comerciale cu răspundere limitată cu un singur asociat în dreptul comunitar european”, Ed. Matricea, București, 2005.
II. Studii și articole
Gabriel Chifan, “Natura juridică a contractului de societate comercială”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2005, pag. 34-39.
Silvia Cristea, “Simplificarea procedurii de înregistrare a comercianților – o realitate sau un deziderat?”, în Revista “Convorbiri Notariale” nr. 4/2002, pag. 12-14.
Titus Prescure, Radu Crișan, “Condițiile de legalitate pentru stabilirea și înregistrarea firmelor comercianților în registrul comerțului”, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2005, pag. 40 și urm.
III. Acte normative
Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată și completată prin:
Legea nr. 302 din 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 27 octombrie 2005
Legea nr. 441 din 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006
Legea nr. 26 din 1990 privind Registrul Comerțului, republicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 4 februarie 1998, modificată și completată prin:
Legea nr. 161 din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003
Legea nr. 505 din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 857 din 3 decembrie 2003
Legea nr. 183 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 24 mai 2004
Legea nr. 519 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1109 din 26 noiembrie 2004
Legea nr. 441 din 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006
Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, publicată în Monitorul Oficial nr. 839 din 13 septembrie 2004
Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006
Codul comercial – 10 mai 1887
Legea nr. 84 din 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 23 aprilie 1998
Directiva 89/667/EEC din 21 decembrie 1989 privind societățile cu răspundere limitată cu unic asociat
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 511 din 3.11.1994, Bul. Jurisprud., Culegere de decizii pe anul 1995, ed. Proema, Baia Mare, 1995, pag. 211.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 3808 din 2003, www.scj.ro.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, decizia nr. 3071 din 17.06.2003, în R.D.C., nr. 11/2004, pag. 227-228.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 350 din 13.02.1997, în R.D.C., nr. 1/1999, pag. 74.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 4109 din 12.11.1998, în R.D.C., nr. 4/2000, pag. 133.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 244 din 15.02.2005, cu notă de I. Turcu, în R.D.C., nr. 4/2005, pag. 157.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 1570 din 22.10.1996, în Dreptul, nr. 7/1997.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 250 din 29.02.1996, în R.D.C., nr. 4/1997, pag. 117.
BIBLIOGRAFIE
I. Monografii, tratate, cursuri
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica – “Drept comercial pentru învățământul economic”, Ed. Universitară, București, 2005.
C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Al. Țiclea, M. Toma – “Societățile comerciale – organizarea, funcționarea, răspunderea”, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1993.
Stanciu D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea – “Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență”, Ed. All Beck, București, 2001.
Cornelia Lefter – “Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.
Daniel Șandru – “Societățile comerciale în Uniunea Europeană”, Ed. Universitară, București, 2006.
Ileana Voica – “Regimul juridic al societății comerciale cu răspundere limitată cu un singur asociat în dreptul comunitar european”, Ed. Matricea, București, 2005.
II. Studii și articole
Gabriel Chifan, “Natura juridică a contractului de societate comercială”, în Revista de Drept Comercial nr. 6/2005, pag. 34-39.
Silvia Cristea, “Simplificarea procedurii de înregistrare a comercianților – o realitate sau un deziderat?”, în Revista “Convorbiri Notariale” nr. 4/2002, pag. 12-14.
Titus Prescure, Radu Crișan, “Condițiile de legalitate pentru stabilirea și înregistrarea firmelor comercianților în registrul comerțului”, în Revista de Drept Comercial nr. 9/2005, pag. 40 și urm.
III. Acte normative
Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, modificată și completată prin:
Legea nr. 302 din 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 27 octombrie 2005
Legea nr. 441 din 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006
Legea nr. 26 din 1990 privind Registrul Comerțului, republicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 4 februarie 1998, modificată și completată prin:
Legea nr. 161 din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003
Legea nr. 505 din 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 857 din 3 decembrie 2003
Legea nr. 183 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 24 mai 2004
Legea nr. 519 din 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1109 din 26 noiembrie 2004
Legea nr. 441 din 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 28 noiembrie 2006
Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, publicată în Monitorul Oficial nr. 839 din 13 septembrie 2004
Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006
Codul comercial – 10 mai 1887
Legea nr. 84 din 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 23 aprilie 1998
Directiva 89/667/EEC din 21 decembrie 1989 privind societățile cu răspundere limitată cu unic asociat
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 511 din 3.11.1994, Bul. Jurisprud., Culegere de decizii pe anul 1995, ed. Proema, Baia Mare, 1995, pag. 211.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 3808 din 2003, www.scj.ro.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, decizia nr. 3071 din 17.06.2003, în R.D.C., nr. 11/2004, pag. 227-228.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 350 din 13.02.1997, în R.D.C., nr. 1/1999, pag. 74.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 4109 din 12.11.1998, în R.D.C., nr. 4/2000, pag. 133.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 244 din 15.02.2005, cu notă de I. Turcu, în R.D.C., nr. 4/2005, pag. 157.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 1570 din 22.10.1996, în Dreptul, nr. 7/1997.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, decizia nr. 250 din 29.02.1996, în R.D.C., nr. 4/1997, pag. 117.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Societatea Comerciala cu Raspundere Limitata In Dreptul Roman (ID: 129852)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.