Societatea Civila

Introducere

Perspective teoretice

Notiuni generale cu privire la societatea civila

Societatea civila si sectorul neguvernamental din Romania dupa 1989

2.1 Societatea civila dupa 1989 ca aport la formarea democratiei romanesti. Activitatea sectorului neguvernamental dupa 1989

2.2. Importanta ONG-urilor in integrarea europeana a Romaniei

Studiu de caz:

Concluzii

Bibliografie

1.1. Noțiuni generale cu privire la societatea civilă

Ce este societatea civilă?

Societatea civila poate fi definită din mai multe perspective. Cu toate acestea, nu există o definiție clară, limitată de anumite concepte, ci în literatura internațională academică sunt folosiți diferiți termeni pentru a o caracteriza. În cele ce urmează voi prezenta mai multe variante ale acestui concept și caracteristicile lui, așa cum este el prezentat în literatura de specialitate.

În această primă parte, voi aborda societatea civilă din perspectiva organizării ei în baza unor valori civice și a unor organizații, instituții și asociații ce fac parte dintr-o societate. Thomas Carothers susține în lucrarea sa că “Societatea civilă este un termen folosit de mulți oameni și care definește multe lucruri. Uneori se referă la organizarea societății pe baza unui anumit cadru de valori civice, iar alteori se referă la o serie de instituții, organizații, mișcări și asociații din cadrul unei societăți. (…) Societatea civilă este considerată a funcționa ca un canal cu doua sensuri între cetățeni și stat, având responsabilitatea de a mobiliza și de a stârni interesul cetățenilor, având ca finalitate un stat mai responsabil și mai receptiv”.

Termenul de „societate civilă” are o istorie interesantă, deoarece deși este folosit în discursuri de mai bine de două secole, cu trecerea anilor a avut mai multe înțelesuri. Prima variantă a acestui termen modern datează încă din secolul al XVIII-a. Dacă în timpul Revoluției Americane, 1763 – 1791, termenul era reprezentat ca o rețea de instituții neguvernamentale cum erau bisericile, grupurile de binefacere, gospodăriile oamenilor etc., astăzi, societatea civilă poate fi definită ca reprezentare idealizată a unei democrații (în general) și care este, în cea mai mare parte, separată de stat. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, societatea civilă este confundată cu statul, lucru total greșit, deoarece societatea civilă, mai precis instituțiile ei, este acea parte dintr-un întreg care luptă pentru apărarea drepturilor omului și cetățeanului, pentru libertățile grupurilor, etc., pe când instituțiile statului sunt cele care reglementează toate mișcările cu privire la economie, politică și chiar societate civilă (într-o oarecare măsură).

Conform lui John Keane, democrația este „un tip special de sistem politic în care societatea civilă și instituțiile statului tind să funcționeze ca două elemente necesare, separate dar contigue, distincte dar independente, ca două articulații interne ale unui sistem în care exercitarea puterii, fie că aceasta are loc în familie, în sala de consiliu a unei corporații sau în birourile guvernului, să fie supusă dezbaterii, compromisului și concilierii publice.” Astfel că, democrația este acel punct comun dintre stat și societate civilă, care ajută ambele părți să se extindă și să se verifice reciproc, însă o societate civilă nu poate exista fără democrație. Spun acest lucru deoarece structurile totalitare, comuniste au apărut tocmai din cauza unei structuri instabile și nedezvoltate a societății civile. Tot John Keane afirmă că „societatea civilă este antidotul cel mai bun pentru demagogia răspândită de ideologiile de masă și de mișcările de masă, încurajate de apariția idealului democratic”, iar „consolidarea democrației necesită o societate civilă liberă și activă”. Exemple care pot susține cele relatate anterior sunt cazurile Cehoslovaciei, Iugoslaviei, chiar și România.

Fostul stat iugoslav este astăzi împărțit în șase țări: Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia și două provincii autonome: Kosovo și Voivodina. Anul 1990 a însemnat pentru Republica Socialistă Federativă Iugoslavia începutul unui război național, deoarece guvernul a întâmpinat numeroase revendicări din partea comunităților etnice. Astfel că, războiul pentru independență a Bosniei și Herțegovinei s-a dus între populația sârbă și cea musulmană, fiind recunoscută ca stat independent în 1992. În anul 1991, alte trei state și-au declarat independența: Croația, Macedonia și Slovenia, urmând ca în 2006, Serbia și Muntenegru să-și declare și ele independența. În 2008, respectiv 2009, celor două provincii din cadrul Serbiei, Kosovo, respectiv Voivodina le-a fost declarată autonomia de către Organizația Națiunilor Unite (ONU), cu toate că Guvernul sârbesc nu recunoaște această autonomie. Toate aceste țări și-au declarat independeța pe baza unor conflicte interetnice, în urma unor mișcări de amploare, suținute de ideea unui altfel de regim, un regim democrat.

Acest exemplu, este unul de consolidare și reconstruire a societății civile din țările fostei republici iugoslave, care, ușor, ușor au scăpat de un regim comunist, totalitar. Regimul comunist iugoslav reușise să acapareze societatea civilă și să o includă în sistemul birocratic al statului, care la rândul său era controlat de partidul aflat la putere. Însă, societatea civilă a prins curaj și astfel s-a produs o schimbare de jos în sus în cadrul statului iugoslav (contrar schimbării de sus în jos pe care regimurile totalitare le impun). Societatea civilă și-a dorit o schimbare, iar acest lucru s-a întamplat prin independența statelor și autonomia provinciilor foste iugoslave.

O societate civilă este formată dintr-o serie de actori, fie ei indivizi/cetățeni ai statului, fie organizații sociale, naționale, internaționale, etc.. Toți acești actori au rolul și puterea de a produce schimbarea structurilor sociale și politice în cadrul căreia funcționează sau interacționează. Aderarea la aceste forme ale societății civile se face în mod voluntar și se bazează, de cele mai multe ori, pe sentimente civice. Aceste sentimente civice au stârnit de multe ori manifestări civice importante și de mare amploare care au rămas în istorie, uneori chiar redefinind o identitate comună sau un scop comun. John Keane susține și că „formele multiple de interacțiune și de solidaritate colectivă sunt adesea inconmensurabile, fragile și ușor de zdruncinat prin conflicte serioase, violente. Societatea civilă modernă este un câmp de luptă tensionat în care se ciocnesc diferite interese, care se desfășoară și progresează în mod arbitrar, semispontan”

Așa cum am precizat anterior, spiritul (angajamentul) civic este un punct forte atunci când vorbim de societatea civilă. Acesta se referă, în primul rând, la o activitatea non-violentă, dar și la interacțiunea a două sfere, cea publică (spațiul public) și cea privată (individul/organizațiile private). Astfel, interacțiunea în cadrul societății civile se desfășoară între „organizațiile societății civile și cetățenii în general, cu autoritățile publice, diverse instituții și reprezentanți ai business-ului, în procesul de luare a deciziilor care afectează bunăstarea publică”

Cu ajutorul angajamentului civic se pot monitoriza acțiunile statului, dezbaterile politicilor publice, administrarea resurselor publice, majoritatea acțiunilor ce țin de spațiul public. Acest lucru se întâmplă deoarece acest tip de angajament permite cetățenilor să fie mai informați cu privire la activitățile din spațiul public, conferă transparență în procesul de luare a deciziilor și de alocare a resurselor, dar totodată măsoară gradul de implicare al cetățenilor, dar și gradul de responsabilitate a instituțiilor publice de stat.

Un alt rol foarte important în cadrul societății civile îl au organizațiile care sunt relativ autonome față de puterea statului. Conform Băncii Mondiale, organizațiile sunt împărțite în două categorii: neguvernamentale (non-guvernamentale) și comunitare.

Organizațiile neguvernamentale (ONG) sunt organizații non-profit care pot avea scopuri prefesionale sau se pot bază pe voluntariat. Acest tip de organizații furnizează și prestează servicii, atât pentru membrii lor, cât și pentru ceilalți cetățeni. Sunt organizații care se susțin din punct de vedere financiar din veniturile ce le revin în urma serviciilor lor sau din finanțare externă, spre exemplu proiecte europene sau fondurile naționale alocate pentru ONG-uri.

Organizațiile comunitare (OC) se referă la acele grupuri locale care sunt deseori formate din beneficiari grupați în organizații. Acest tip de organizație are ca scop punerea laolaltă a unor elemente de bază ce vor fi necesare pentru implementarea unor proiecte. Prin aceste proiecte sunt asigurate sursele de venit ale organizațiilor.

Sectorul care se ocupă de organizațiile neguvernamentale dintr-o societate civilă este denumit sector neguvernamental, iar în epoca contemporană mai este numit și „al treilea sector” al unei societăți civile, celelalte doua sectoare făcând referire la sectorul privat și la cel public (cvasipublic).

Într-un studiu efectuat de către Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC), denumit „România 2010. Sectorul Neguvernamental”, sunt prezentate caracteristicile organizațiilor neguvernamentale ale lui Lester Salamon. El conturează cinci caracteristici:

ONG-urile au o structură instituțională, adică sunt eligibile pentru statutul de organizație

Sunt independente față de stat din punct de vedere instituțional, astfel fiind considerate private

Au caracter non-profit – nu sunt organizații care obțin profit din activitățile desfășurate, iar dacă în urma activităților revin resurse financiare, acestea nu sunt împărțite între membrii organizației, ci sunt redistribuite în activități

Se autoguvernează – au administrație proprie, deținând astfel controlul asupra deciziilor pe care le iau

Au caracter voluntar – aderarea la aceste organizații nu impune obligativitate.

Pe lângă aceste caracteristici, ar mai fi posibile alte două enunțate de către Denis Cenușa în studiul său:

Oamenii care se asociază în astfel de organizații au un scop comun. Scopul comun nu este un interes propriu, ci un interes comunitar, acestea acționând pentru binele și bunăstarea tuturor, astfel organizațiile neguvernamentale luptă pentru drepturile omului, pentru egalitate de șanse, pentru egalitatea de gen, etc.

ONG-urile au dreptul la libera exprimare, unul dintre cele mai importante libertăți și de care ONG-urile profită cât de mult pot.

Din punct de vedere istoric, sectorul neguvernamental este o parte a societății civile relativ nouă, care numai de câteva decade încoace a început să se consolideze în lume și care are o dezvoltare extraordinar de puternică odată cu instaurarea democrației dintr-o țară, implicit cu dezvoltarea societății civile.

În prezent, organizațiile neguvernamental, sectorul neguvernamental, deși este independent față de stat, este în permanentă legătură cu el, la fel cum și societatea civilă trebuie să fie in mod constant în legătură cu instituțiile statului. John Keane îl citează pe Mark Neocleos afirmând că „statul este un concept plin de sens doar dacă este folosit în conjucție cu societatea civilă și vice-versa”

Societatea civilă poate fi reprezentată și de o doză de naționalism deoarece națiunea este exprimată prin oameni, cetățeni ai aceluiași stat, care, în limita unor legi și instituții din cadrul unui stat, au dreptul de a participa la activitățile din cadrul societății civile sau să-și exprime suvernitatea în acel stat.

Deși nu există o definiție completă și definitivă pentru conceptul de „societatea civilă”, așa cum am menționat și în prima parte, cert este că aceasta este un spațiu al acțiunilor voluntare și al spiritului civic în care organizațiile neguvernamentale au, în primul rând, rolul de a monitoriza în îndeplinirea angajamentelor luate de către instituțiile politice ale statului și totodată au rolul de a uni oamenii, cetățeni ai unui stat, pentru binele comun al comunității din care fac parte sau chiar mai mult decat atât.

Odată cu înmulțirea organizațiilor, implicit, și numărul activităților desfășurate de către ele crește, ceea ce duce la o mai mare participare activă și civică în activitățile ce au un scop comun pentru îmbunătățirea situației unei țări sau a unei comunități.

Capitolul 2. Societatea civilă și sectorul neguvernamental din România după 1989

Înainte de a prezenta cadrul construirii democrației românești și de a contura societatea civilă din România, voi încerca să prezint cadrul istoric ce a dus la destrâmarea comunismului și care a fost scânteia ce a generat schimbarea, plecând de la Revoluția românească din decembrie 1989. Pentru a prezenta anumite caracterici voi ține cont, în mod special, de organizațiile cu caracter civic, militant ce au avut o importanță ridicată în acest context. Astfel, voi avea în vedere diferite contexte ale istoriei, dar și aspecte generale cu privire la tranziția de la un stat totalitar, la un stat democratic, totodată încercând să fac mici comparații cu câteva state vecine, care au fost în aceeasi situație de-a lungul vremii.

2.1 Societatea civilă după Revoluția din decembrie 1989 ca aport la construcția democrației și societății civile românești.

Anul 1989 a însemnat punctul de cotitură atât pentru România, cât și pentru cetățenii români. Relația dintre stat și cetățeni s-a modificat complet odată cu Revoluția românească din decembrie 1989. Dintr-un stat represiv, arbitrar și dictatorial, s-a trecut, cu pași mărunți, la un stat democratic, bazat pe valori de egalitate, libertate și dreptate.

Pentru a înțelege urmările Revoluției trebuie făcut un rezumat despre evenimentele din decembrie 1989. Un prim pas către construirea societății civile au fost manifestările civice din marile orașe ale României din decembrie 1989. Thomas Carothers definea situația României de la acea vreme ca fiind „zona unui caz gri” deoarece nu se mișca nici înainte și nici înapoi prea repede sau prea clar, ceea ce ducea la o democrație foarte slabă, atât calitativ, cât și cantitativ. Manifestarea civică este acel element prezent constant în influențarea deciziilor politice, de aceea voi aminti constant de importanța acestui lucru pe toată întinderea lucrării mele.

Societatea civilă din România de la acea vreme era influențată în mod constant de mai mulți factori interni, ceea ce ducea la inhibarea cetățenilor săi și a voinței lor civice de a construi o țară democratică, bazată pe nevoile reale ale oamenilor și nu pe formarea unor mentalități autoritare.

România a ”suferit” de-a lungul anilor de mai multe modificări frontaliere, ceea ce a dus la modificarea continua a minorităților etnice din cadrul statului. Procentul minorităților etnice din populația României era la acea vreme în jur de 22%. Minoritățile naționale recunoscute de către stat sunt: maghiarii, romii, germanii, turcii, sârbii, rușii-lipoveni, ucrainenii, tătarii, evreii, bulgarii, slovacii, cehii, polonezii, croații, grecii, armenii, ceangăii și carașovenii.

Din punctul de vedere al minorităților naționale, statul roman a dorit, aproape mereu, asimilarea lor, de aceea, minoritățile cele mai numeroase au avut tot timpul un cuvânt de spus în această situație și au încercat, pe cât posibil, încetarea unui astfel de comportament la adresa lor. Statul român a luat astfel câteva decizii importante la adresa minorităților naționale, de cele mai multe ori, sub presiunea unor factori, atât interni, cât și externi.

În centrul celor afirmate mai sus se află minoritatea maghiară, care pot spune că a avut un trecut destul de traumatizant pe teritoriul țării noastre. Această minoritate este localizată în zona Transilvaniei, cu precădere în județele Mureș, Covasna, Harghita, Brașov, Cluj-Napoca, Timiș, etc.

O figură emblematică pentru Revoluția românească din 1989 este un minoritar maghiar, pe numele său, Laszlo Tokes. Laszlo Tokes este un episcop reformat din Timișoara ce este denumit astăzi „factorul detonator al evenimentelor de la Timișoara”, fiind un luptător îndârjit în ceea ce privește interesele maghiarilor din România.

Revoluția românească ce debutează pe 15 decembrie, îl are emblematic pe episcopul Laszlo Tokes. Acesta afirma pentru presa internațională că în România este dusă o campanie de epurare etnică, de aceea Guvernul îl va acuza de incitare la vrajbă etnică și decide să-l evacueze din propriul apartament deținut în Timișoara. Acest lucru se întâmpla deoarece statul comunist român, așa cum am specificat și anterior, era unul inhibitor ce dorea reducerea la tăcere a tuturor celor ce puneau țara într-o postură mai puțin favorabilă față de alte țări. În urma celor relatate anterior, presa îl va eticheta pe Laszlo Tokes ca fiind un extremist maghiar. Enoriașii săi vor lua atitudine în acest sens și se adună în număr foarte mare pentru a împiedica decizia luată de Guvern. Aceștia au fost de neclintit și astfel este generat un manifest civic de mare amploare în Timișoara, ce va degenera și în alte orașe mari ale țării, Arad, Alba Iulia, Sibiu, Cluj Napoca, Târgu Mureș, Brașov, inclusiv în capitală, la București.

Mulțimea adunată la București în Piața Palatului (Piața Revoluției astăzi) a dat dovadă de un enorm activism civic și a dovedit că există putere de a doborâ un astfel de regim, deși asta însemna o mulțime de sacrificii. Deși ziarele încercau să țină la curent cetățenii cu evenimentele din țară, în data de 21 decembrie 1989, liderul socialist Nicolae Ceaușescu, încearcă o reprimare a manifestărilor, vorbindu-le, de la balcon, cetățenilor adunați în piață despre realizările mișcării socialiste din România. Însă, în loc să liniștească apele, mai mult le-a incitat și astfel amploarea manifestărilor a crescut, atât ca și intensitate, dar și ca spațiu, manifestările ajungând în Piața Universității. Acesta este un loc recunoscut astăzi ca un punct simbolic de plecare a celor mai multe dintre acțiunile colective și unul dintre cele mai tragice locuri din București, deoarece în urma Revoluției, mulți oameni și-au găsit sfârșitul aici.

Un alt moment simbolic al izbucnirii Revoluției din București este reprezentat de un tânăr student, care urcat pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Pieței Universității, flutură steagul tricolor al Romaniei, însă, fără stema comunistă. Odată cu el, „câteva mii de tineri, printre care numeroși studenți, se adună în Piața Universității, cerând înlăturarea regimului comunist, demisia conducerii statului, alegeri libere.”

Între timp, Ceaușescu a cerut mobilizarea generală a membrilor de partid, de stat și a forțelor armate pentru lichidarea acțiunii manifestate în Piața Palatului. El a dat ordin pentru constituirea de „grupuri de apărare” în fiecare întreprindere de stat pentru a înăbuși orice fel de continuare a manifestărilor.

Odata cu trecerea orelor, tot mai mulți oameni ieșeau în stradă pentru a fi alături de compatrioții lor. Zeci de oameni au fost omorâți sau răniți de către armata care tragea în mulțime de pe clădiri și din tancuri. Zeci de protestatari au fost arestați și duși la închisoarea de la Jilava. Bătrâni, femei și copii au fost maltratați de către autorități. Manifestanții, rămași într-un număr foarte mic, s-au retras către zonele periferice, industrializate ale capitalei, cerând ajutor muncitorilor. Astfel, pentru câteva ore, Piața Universității a fost degajată de protestatari și revoltele înăbușite, dar asta nu a însemnat decât liniștea dinaintea furtunii.

Pe 21 decembrie la Târgu Mureș, maghiarii au solidarizat cu manifestările de la Timișoara deoarece acestea făceau legătura cu etnia maghiară, prin numele lui Lazslo Tokes și ceea ce el declarase despre relația româno-maghiară, și astfel competiția dintre români și maghiari a luat amploare. Pe străzile Târgu Mureșului s-a strigat „Nu există șovinism!”

În dimineața zilei de 22 decembrie, soții Ceaușescu au fost informați că o mulțime numeroasă de muncitori de la platformele industriale de la periferia capitalei se îndreptau spre centrul capitalei. Aflându-se acest lucru, miliția a încercat să blocheze accesul către Piața Universității și Piața Palatului, unde era situat sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român (PCR). Baricada nu a avut efectul scontat deoarece manifestanții erau mult mai numeroși decât forțele armatei. Încăpățânarea de care românii au dat dovadă a fost copleșitoare, având în vedere că, deși fuseseră alungați o dată de către autorități din Piața Universității și Piața Palatului, și nu oricum,ci cu ajutorul forței fizice și armate, aceștia s-au reîntors cu „forțe proaspete”, deoarece dorința lor colectivă și binele național era mai presus de orice. Speriat de cele ce se petreceau în țară, în preajma Crăciunului, după încercarea eșuată de a ține un discurs de la balconul Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceaușescu, împreună cu soția sa, Elena, reușesc să fugă cu ajutorul unui elicopter. În acele momente, Televiziunea Națională va fi ocupată de către forțele revoluționare, este anunțată fuga liderului socialist și este declarată victoria. Toate acestea au fost anunțate „în direct” de către Ion Caramitru și Mircea Dinescu. Mulțimea invadeaza Comitetul Central și vandalizează birourile. Odată cu anunțul național despre fuga dictatorului, în alte orașe ale țării oamenii ies în stradă pentru a protesta față de regimul comunist și pentru a solidariza cu compatrioții lor. Acesta este momentul în care societatea civilă din România își reface forțele amorțite de comunism și începe să lupte pentru a-și actualiza un ideal, acela al luptei pentru dreptate, egalitate și libertate. Însă haosul nu se oprește aici, deoarece Ion Iliescu și generalul Victor Atanasie Stănculescu împreună cu un grup de revoluționari anunță formarea unui nou organ al puterii denumit Frontul Salvării Naționale (FSN). În dimineața zilei de 23 decembrie, importanți conducători ai statelor europene și nu numai au trimis mesaje de sprijin României (exemple: Margaret Thatcher – primul ministru al Regatului Unit al Marii Britanii; Mihail Gorbaciov – președintele URSS; George W. Bush – președintele SUA etc.). Acest sprijin moral a fost urmat și de sprijin material, astfel că în România au ajuns cantități însemnate de medicamente, echipament medical, etc.

Deși se dorea încetarea luptelor de stradă, acest lucru nu a fost posibil deoarece oamenii erau mai degrabă orbiți de faptul că, deși scăpase, Nicolae Ceaușescu se putea reîntoarce oricând la cârma țării. Bucureștiul era un adevărat front de război.

Între timp, fugarii soți Ceaușescu ajunseseră la o unitate militară de lângă Târgoviște, unde au fost arestați și percheziționați de către revoluționari. Pe 24 decembrie, Ion Iliescu noul lider al FSN a ordonat executarea foștilor lideri comuniști. În urma ordinului de la București, cei doi soți au fost judecați la Târgoviște de către Tribunalul Militar Excepțional. După proces, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați prin împușcare de către generalul Victor Atanasie Stănculescu.

În urma acestui eveniment, pedeapsa cu moartea a fost abolită în România

La București, focurile de armă au încetat după ce Televiziunea Națională a anunțat executarea dictatorului.

Thomas Carothers afirmă despre Revoluția Română ca „nu a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta nu a implicat răstunarea sistemului comunist din România, ci numai înlăturarea unui dictator disprețuit”

Ceea ce s-a și întâmplat. Deoarece Frontul Salvării Naționale era o organizație politică la început de drum, o organizatie „foarte opacă și misterioasă”, care de abia „își definea caracterul politic și ambițiile”. Thomas Carothers definește partidele care existau atunci ca fiind mai degrabă niște „cluburi politice” deoarece erau construite în jurul unor lideri, carismatici sau nu, pe care îi urmau în toate acțiunile lor.

Societatea civilă capătă contur prin refacerea sau constituirea instituțiilor și organizațiilor sale, deoarece în timpul regimului comunist toate formele de asociere erau interzise. Nu existau organizații, ci numai întâlniri a unor oameni cu pasiuni comune. Uniunile Scriitorilor erau, însă, grupurile privilegiate, despre care voi vorbi un pic mai târziu.

Un exemplu de organizație constituită în timpul Revoluției va fi cea reprezentată de mișcărea studențească denumită „Liga Studenților” din cadrul Universității din București. Aceasta a reprezentat inițial un grup de mobilizare civică, devenind într-un final prima organizație studențească. În urma acestui eveniment, Ligii se alătura și alți studenți din diferite universități, atât din București, cât și din țară. În următoarea perioadă majoritatea organizațiilor de învățământ superior aderă ca și membrii la această Ligă.

Un alt exempu important din viața civică este Liga Pro Europa. Liga Pro Europa a fost fondată la data de 30 decembrie 1989, inițial constituită din 21 de târgu-mureșeni, de naționalitate română și maghiară. Acest colectiv fuses înfăptuit tocmai pentru a lupta pentru rezolvarea conflictelor interetnice, dar și pentru viitoarea integrare europeană. Cu toate obstrucțiile la care a fost supusă organizația și represaliile împotriva unora dintre liderii săi, Liga PRO EUROPA a inițiat, încurajat și sprijinit înființarea, la nivel național și regional, a unor mișcări civice democratice și antitotalitare .

O astfel de înflorire neguvernamentală avea două caracteristici așa cum le prezenta Thomas Carothers. Prima se referea la faptul că asociațiile erau formate dintr-o mână de entuziaști care nu aveau, de cele mai multe ori, o strategie bine pusă la punct. A doua caracteristică se referea la faptul că aceste formațiuni asociative se axau în general pe problemele civile și politice din acea perioadă și erau mai degrabă apropiate de opoziția politică.

La începutul anului 1990, după destrămarea regimului comunist, reconstruirea naționalismului de către foștii lideri comuniști a fost una dintre amenințările construirii democrației românești. John Keane il cita, în cartea sa, pe Ernest Gellner care afirma că „naționalitatea este un produs complex al industrializării moderne – că noi, cei moderni, suntem obligați să ne asociem identitatea culturală cu birocrația de stat, economică, educațională și teritorială din jurul nostru – este excesiv de funcționalistă, dar și lipsită de considerație pentru unele probleme politice importante”

Însă naționalimsul șovin este cel mai îndelungat subiect din istoria României, mai exact, cu referire la relațiile româno-maghiare. Naționalismul șovin este acea ideologie care se concentrează pe identitatea unei minorități ( in cazul României) și să o agreseze sau să o limiteze pe teritoriul unui stat.„Naționalismul șovin nu dă prioritate valorilor colective. Dimpotrivă, el se adresează mai întotdeauna indivizilor, celor autoritari, aventurieri, paranoici sau frustați”. Naționaliștii șovini pun o etichetă celor pe care nu-i agreează, etichetă care este dată mai departe, deoarece pe ei nu-i interesează decât recâștigarea puterii dintr-un stat, care se declară prin Constituția sa unitar și indivizibil.

În același context intră și urmările revoluției din decembrie. Deși se considera că violențele vor înceta, un nou val stătea să izbucnească. Primul dintre ele se petrece la Târgu Mureș în martie pe baza relațiilor și conflictelor româno-maghiare, cu privire la învățământul în limba maternă din zonele cu minoritate maghiară. Târgu Mureș este un oraș istoric de mare anvergură. Acest vechi oraș secuiesc a fost capitala Regiunii Autonome Maghiare între anii 1948 și 1959. Pe vremea autonomiei, maghiarii reprezentau 70% din populația orașului. Mai târziu procentul scăzând dramatic. Orașul Târgu Mureș este unul cu o veche tradiție universitară, de aceea populația maghiară susținea continuarea cutumelor de altă dată, deoarece în timpul comunismului a fost dusă o violentă politică anti-maghiară: vorbitorii de limbă maghiară fuseseră dați afară din instituțiile statului, lectura în limba maghiară fusese interzisă, iar folosirea toponimelor în limba maghiară fusese interzisă, etc.

Pentru a evita reîntoarcerea în acea perioadă, LPE a dorit să ajute comunitatea. Cu toate eforturile din partea LPE de a media acest conflict cu privire la învățământul în limba maternă, reprezentanții LPE au ajuns să fie numiți trădători. Odată dizolvarea cu Securității comuniste (20 martie 1990), debutează un atac al sătenilor români dezinformați care fuseseră intenționat greșit informați că cetățenii maghiari sunt un pericol pentru ei. Astfel sediul Uniunii Democrate al Maghiarilor din România (UDMR) a fost luat cu asalt, iar în urma acestui atac câțiva lideri politici au fost răniți și luați ostatici. Această acțiune imprevizibilă din partea românilor a scos în stradă mii de maghiari în Târgu Mureș. Astfel s-a pornit o imensă luptă de stradă, fără ca forțele de ordine să intervină. După acest eveniment, atât societatea civilă, cât și statul au avut de pierdut. Însă, societatea civilă a fost cea mai mai afectată prin prisma organizațiilor militante pentru bunele relații romano-maghiare. Un exemplu bun este LPE, care după acest eveniment din Târgu Mureș și-a pierdut încrederea pe care cetățenii o aveau în ea din cauza faptului că nu au putut să ofere mai mult ajutor în situația creată. „În noul context, Liga s-a radicalizat. La 5 aprilie 1990, și-a anunțat aderarea la Proclamația de la Timișoara. Dar asta nu ținea loc de soluție pentru zidul creat între comunitățile din Târgu Mureș”

Un alt lucru interesant a avut loc la sfârșitul lui martie 1990 : crearea Serviciului Român de Informații (SRI) printr-o decizie ilegală a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). Acest organism al statului, CPUN, fusese format pentru a conduce provizoriu statul român, până la primele alegeri prezidențiale. Punerea în funcțiune a SRI a însemnat pentru români continuarea programului Securității. Pentru ei, Securitatea nu fusese abolită, ci doar transformată intr-un organism mai puțin vizibil în spațiul public și cu o forță mult mai mare decât organismul anterior. De aceea, conflictul de la Târgu Mureș nu a fost decât unul pus la cale de către regimul Ion Iliescu pentru a alimenta intrarea SRI pe scena românească. Ca efect, campania maghiarilor a devenit un obiectiv puternic pentru SRI de a apăra ordinea publică, ordinea de drept.

Cu toate acestea, primele alegeri prezidențiale postdecembriste din România au avut loc în mai 1990. FSN și-a folosit toată puterea pentru a-și promova candidatul: Ion Iliescu. Acesta este si cel care va câștiga alegerile, un lucru ilegitim, de altfel, și contrar prevederilor Proclamației de la Timișoara, dar cu toate acestea un lucru previzibil.

Înainte de aceste alegeri, își fac simțită prezența și organizațiile internaționale de asistență democratică. „Asistența pentru democrație presupune eforturi pentru a asigura mai mult control permițându-le oamenilor să dobândească capacități, să urmărească valori și să construiască instituții în care ei pot să-și satisfacă nevoile, în modalități care respectă drepturile omului și dezvoltarea socială.” Printre țările care au ajutat necontenit România pentru realizarea obiectivului comun, acela de a construi o Românie democratică printr-o societate civilă puternică, au fost Statele Unite ale Americii.

Politica SUA și-a continuat planul de acțiune prin susținerea, atât financiară, cât și morală a organizațiilor independente, încercând să îndrepte țara spre o economie și o democrație de piață, dar mai ales să faciliteze tranziția prin care țara trecea. Pentru îndeplinirea acestui scop au fost implicate mai multe organizații internaționale ca United States Agency for International Development (USAID), International Republican Institute (IRI), National Endowmment for Democracy (NED), National Democratic Institute for International Affairs (NDI), United States Information Agency (USIA) ,German Marshall Fund of the United States, International Foundation for Electoral systems (IFES), etc.. Câteva astfel de exemple sunt: USAID care a finanțat un program, în urma căruia IRI a furnizat echipament, training și consiliere organizațională câtorva partide politice ce erau la putere; NDI a susținut înființarea și dezvoltarea bine-cunoscutei Asociații Pro-Democrația, o asociație ce avea și are ca scop dezvoltarea educației civice sau monitorizarea alegerilor ce aveau să urmeze; USIA a finanțat mai multe programe de schimb de experință între România și SUA; IFES, care inițial administra alegerile din România, a trecut la administrarea și dezvoltarea sectorului neguvernamental; NED si-a direcționat o bună parte din finanțarea totală către grupuri locale ce erau interesate de educația civică și apărarea drepturilor omului.

În urma ajutorului enorm primit din parte SUA, două organizații s-au remarcat la acea vreme: Fundația Soros – Fundația pentru o Societate Deschisă și Asociația Pro-Democrația. Fundația Soros a fost construită ca o organizație care „promovează valorile societății deschise în România și a acționat ca formator și catalizator al societății civile românești, fiind organizația care a pus bazele sau a sprijinit numeroase ONG-uri din România.”. Asociația Pro-Democrația a avut și ea un aport important, fiind o organizație cunoscută atât pe plan național, cât și pe plan internațional pentru activitățile sale. „Domeniile de interes ale Asociatiei Pro Democratia sunt: imbunatatirea relatiei intre alegatori si alesi, corectitudinea procesului electoral, educatia civica, participarea cetatenilor la procesul de elaborare a politicilor publice, transparenta institutiilor publice si controlul societatii civile asupra acestora, respectarea drepturilor omului.”

Întorcându-ne în capitala țării, la București, trebuie precizat că în tot acest timp, demonstrațiile din Piața Universității nu au fost abolite definitiv, ci au continuat, având o amploare mai scăzută, fără incidente prea mari, până în aprilie, înainte de alegerile naționale. Pe 24 aprilie „manifestanții din Piața Universității sunt atacați violent de forțele polițienești. În după-amiaza aceleiași zile, Liga Studenților se alătură oficial demonstrației” și astfel este marcat „începutul a ceea ce se va numi fenomenul <<Piața Universității>>” Aceștia protestau deoarece ei considerau că ceea ce se întâmplă în România la acea vreme nu ducea decât la construirea și la consolidarea unui sistem de putere neo-comunist în România, iar în urma alegerilor prezidențiale forța naționalismului, așa cum am precizat anterior, va avea efecte distructive asupra României, mai ales din punct de vedere interetnic. Spun acest lucru deoarece în acel moment identitatea cetățenilor maghiari se afla sub presiunea naționalismului românesc.

După manifestarea civică a studenților din București, celelalte centre universitare importante din țară se alătură pentru a solidariza cu demonstrațiile din București, fenomenul căpătând dimensiune națională și nu numai. Fenomenul studențesc a făcut parte dintr-o serie de manifestări studențești europene (Sofia, Belgrad).

Tot după aflarea veștii că alegerile au fost câștigate de către Ion Iliescu, protestatarii aleg să se retragă din Piața Universității, lipsiți de putere. Rămân totuși cațiva, care vor continua protestele până pe 12-13 iunie 1990 când FSN ordonă intervenția forțelor armate în piață pentru a aboli defintiv protestele. Cei care mai rămăseseră în piață au fost arestați și maltratați. Încă nemulțumiți de situația din țară și de faptul că fuseseră încălcate drepturile omului la fiecare manifestație stradală, Liga Studenților declară grevă generală până la eliberarea celor reținuți. Astfel, începe o nouă serie de conflicte armate în Piața Universității ce a dus la incendierea mai multor mijloace de transport și asaltul asupra unor instituții publice ca Televiziunea Națională și sediul Ministerului de Interne.

Pe 13 iunie, Ion Iliescu cere intervenția muncitorilor în piață pentru a-i domoli pe protestatari, urmând ca în ziua următoare, 14 iunie, să sosească în București aproximativ 10.000 de mineri conduși de liderul Miron Cozma și însoțiți de reprezentanții FSN și poliție. În acel moment începe unul dintre cele mai sângeroase manifestații din istoria Revoluției Române: mineriada. Participanții sunt agresați, răniți, omorâți sau reținuți în așa-numitul „lagăr” de la Măgurele; laboratoarele, sălile de curs și sediile Ligii Studenților sunt devastate. În câteva ore, haosul din București a fost diminuat și protestele din Piața Universității abolite. Ion Iliescu le-a mulțumit în mod public minerilor pentru vitejia de care au dat dovadă, ajutând la salvarea a ceea ce se credea că trebuia să fie democrația românească.

Dar ce este „democrația”? Dacă e să ne raportăm la etimologia acestui cuvânt de origine greacă, cuvântul „democrație” este format din alte două cuvinte: „demos” care semnifică „popor” și „kratos” care înseamnă „putere”. Prin alipirea celor două cuvinte grecești a rezultat ceea ce este denumită „democrația”, pe scurt, puterea poporului.

Pentru a ne raporta la ceea ce Ion Iliescu considera că înseamnă democrația, ne dăm seama că în acea vreme, acest cuvânt avea alt sens. Pentru ei, democrația însemna, intradevăr, putere, însă puterea celor care conduc și nu puterea oamenilor dintr-un stat.

Gyorgy Konrad, citat de către John Keane, susține că „puterea statului totalitar poate supraviețui numai dacă societatea civilă este obligată să rămână în ilegalitate, încătușată de apatie și frică, și deci redusă la ;;siguranța găurii de șoareci;; (…) însă dacă socieatea civilă câștigă ai multă încredere în ea însăși, slăbiciunile și neputința structurală a statului deveau mai clare. Societatea civilă va crește repede pornind de jos”. Raportându-le la ultimele evenimente povestite anterior, societatea cvilă a înflorit constant începând cu anul 1990, ceea ce a dus la o mai bună consolidarea a ei, dar, cu toate acestea, ea a rămas încă vulnerabilă și neîncrezătoare în forțele poprii, la fel, cum, de altfel, era toată societatea românească. Toate aceste lucruri au condus la instabilitatea politică din anii ce urmau.

Din punct de vedere interetnic, conflictele romano-maghiare erau ori pe o pantă descendendentă, ori pe linia de plutire. Astfel că la sfârșitul anul 1989, un grup de disidenți și ameni de cultură anti-comuniști au format Grupul pentru Dialog Social (GDS). „ Grupul a căpătat imediat după revoluție, datorită contextului, un imens prestigiu. Orientați, în datele de atunci, spre o gândire democratică liberală.”. Odată cu formarea acestui grup, au fost puse bazele unei reviste, ce avea să devină una dintre cele mai cunoscute reviste politice și sociale din țară, revista „22”. Revista „reflecta foarte bine ritmul conștientizării, de către intelectualitatea bucureșteană, a problemei maghiare”. Atât GDS, cât și revista erau împotriva extremismului naționalist, instaurat dupa 1989 în România, care nu făcea decât să manipuleze poporul cu ajutorul personajelor emblematice ale vieții politice românești. De aceea, politica maghiară ia amploare odată cu anul 1992, deoarece se reorientează de la o politică ce ținea mai degrabă de militantismul civic, către adoptarea unui set de legi cu privire la drepturile minorității maghiare. GDS s-a făcut remarcată în acest sens deoarece a încercat să dezvolte un dialog cetățenesc, între reprezentanții minorității maghiare și reprezentanții majorității române, fără prea mult succes însă. Cu ajutorul GDS a fost construită și Alianța Civică (AC), o organizație care a fost catalogată ca cea mai „largă organizație civică din România”. AC a avut inițial o politică multietnică, ea fiind formată atât din români, cât și din maghiari. Ea a fost organizația care a adoptat la începutul anul 1991 un document cu privire la Drepturile și Libertățile Fundamentale, ca mai târziu în acel an să adopte un alt document ce s-a numit Declarația cu privire la Drepturile Minorităților.

O altă organizație care a susținut bunele raporturi dintre români și maghiari a fost Uniunea Scriitorilor din România, care deși nu a avut un rol militant în acest subiect, a încercat pe cât posibil o distanțare față de naționalismul și extremismul dus în țară.

Din punct de vedere al partidelor politice susținătoare în construirea unui pod de cooperare romano-maghiară s-a aflat chiar FSN, care în declarația de înființare din 22 decembrie 1989 susținea respectarea drepturilor și libertăților minorităților din țară, ca mai apoi să semneze o cooperare cu UDMR pentru apărarea intereselor comune. Însă această cooperare nu a durat prea mult timp, UDMR orientându-se mai târziu spre forțele pro-democratice. Astfel, UDMR își asigura reprezentarea intereselor comunității maghiare pe scena politică românească.

Societatea civilă din România anului 1992 și până în anul 1994, se străduiește să reziste presiunilor politice, depinzând în continuare de finanțările externe, însă acestea nu aveau acoperire pe tot teritoriul țării. Mai exact, Bucureștiul și încă două-trei orașe mai primeau sumele de bani, ce erau considerate vitale pentru unele organizații.

De-a lungul anului 1993, spațiul neguvernamental a început să-și sporească motivația, debutând cu o campanie ce avea ca scop creșterea transparenței decizionale a Parlamentului. Prin îndeplinirea scopului, organizațiile erau ajutate să-și sporească, la rândul lor, eforturile pentru apărarea drepturilor lor. Tot în acel an, cu ajutorul Comitetului Helsinki (APADOR-CH), a avut loc o primă conferință ce a avut ca rezoluții crearea unei petiții și stabilirea unui buletin informativ permanent cu privire la campanie. Comitetul Helsinki a fost cel care a adus câteva schimbări importante din punctul de vedere al apărării drepturilor omului în acel an. Acest lucru a însemnat modificarea unor legi din Codul Penal, legile cu privire la religia în școli și legile cu privire la adunările publice, dar și cu privire la loialitatea și respectul față de Constituția României (lucru pe care comunitatea maghiară din țară încerca să nu-l ia în calcul).

Că tot am amintit despre Comitetul Helsinki din România, nu pot trece peste fără a-i face un scurt istoric și fără a puncta câteva dintre contribuțiile sale la formarea societății civile românești. Comitetul Helsinki (CH) din România a fost înființat la începutul anului 1990 și a primit recunoașterea juridică sub numele de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (APADOR – CH). Această organizație a inițiat „Declarația în favoarea transparenței” decizionale la nivel național semnată de o mulțime de organizații neguvernamentale și sindicate în anul 1993. Astfel, a organizat o analiză a proiectelor în domeniul drpturilor omului ce treceau prin parlament și a pus bazele unui centru de documentare, biblioteca APADOR-CH.

Cu toate acestea, mulți români au rămas suspicioși la acest fenomen de schimbare și mai ales la termenii ce țineau de societatea civilă, implicit și de sectorul neguvernamental, deoarece îl considerau o amenințare la adresa statului, acesta fiind condus de o filozofie extremist-naționalistă în acea perioadă.

În anul 1994, politica economică a țării a început să se miște datorită Băncii Naționale Române (BNR) prin introducerea unui program macro-economic de stabilizare a economiei românești. Astfel că, acesta este momentul în care privatizarea instituțiilor de stat debutează.

În acest timp, președintele Ion Iliescu, reales in 1992, alege să nu se implice direct în economia țării, concentrându-se în special pe relațiile externe ale României, în mod special pe imaginea pe care țara și-o făcea în Occident. Acest lucru a fost unul benefic, deoarece România a fost printre primele țări care a semnat un acord de pace cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Cu toate acestea, puterea economică din țară rămâne centralizată, puterile centrale continuând să fie, totuși, slabe. Același lucru se întâmplă și în cazul organizațiilor neguvernamentale (ONG-urile). Acestea sunt concentrate în general pe sectorul socio-politic și foarte dependente de finanțarea externă, deoarece nu erau suficient de încrezătoare în forțele proprii și nu aveau un plan bine stabilit al activității lor pentru a putea să se susțină independent din punct de vedere financiar.

Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) numește această perioadă „etapa de dezvoltare a sectorului sau etapa de consolidare”, deoarece sectorul neguvernamental are parte de sprijin considerabil atât din partea actorilor internaționali, iar dialogul social cu statul începe să se amplifice odată cu anul 1996.

Această asistență internațională s-a amplificat odată cu alegerile din acel an. Emil Constantinescu, candidatul Convenției Democrate din România (CDR) în alianță cu UDMR câștigă alegerile prezidențiale în fața fostului președinte Ion Iliescu, candidat din parte PSDR. Noul Președinte ales s-a implicat considerabil în luarea deciziilor cu privire la poziția României în cazurile politice europene (exemplu: atitudinea țării față de situația din Kosovo).

Făcand o paranteză, voi prezenta câteva dintre asemănările și deosebirile dintre situația etnopolitică din România comparativ cu situația din fosta Republică Federală Iugoslavă (R.F. Iugoslavia). Situația din Iugoslavia, mai exact, din provincia Kosovo, la acea vremea se număra printre conflictele interetnice ale vremii. Provincia Kosovo de atunci făcea parte din statul sârb și era formată din populație sârbă și albaneză. În anul 1989, puterile centrale sârbești au încălcat Constituția sârbă și au adoptat măsuri speciale pentru a priva provincia de dreptul la autonomie. Făcând legătura cu minoritatea maghiară din România, puterile centrale românești și-au luat toate măsurile necesare pentru a reduce comunitatea minoritară la tăcere. La fel ca și în România, și în Kosovo a urmat o perioadă de interzicere a albanezilor din orice funcție deținută în cadrul administrației publice. Inclusiv copiii, la fel ca și în cazul României, au avut de suferit, deoarece în lupta pentru putere, limba albaneză fusese interzisă în spațiul public, în învățământul primar, elevii fiind siliți să dea un examen de admitere în liimba sârbă. O altă asemănare este faptul că albanezii au rezistat în urma tuturor conflictelor prin adoptarea unui comportament parțial non-violent pentru a-si obține autonomia pe cale politică.

Astfel a luat ființă Liga Democrată din Kosovo ce a organizat un referendum ăn 1991 în care albanezii se pronunțaseră într-un număr foarte mare că își doresc independența, însă Serbia nu a acceptat acest lucru. Astfel, albanezii au început să costituie un stat paralel albanez ce a dus războiul din Kosovo ce a durat până în anul 1999, când forțele sârbe s-au retras din provincie, făcând loc pentru puterile internaționale de stabilirea a păcii. Odată cu încheierea războiului, Organizația Națiunilor Unite (ONU) este cea care va administra provincia până ce se va lua o hotărâre definitivă asupra ei.

Din 1999, societatea civilă din Kosovo a început să înflorească, la fel cum s-a întamplat și cu societatea civilă din România. O altă asemănare este faptul că în ambele cazuri societatea civilă și-a pierdut rolul civil în timpul comunismului, respectiv războiului, ea având funcții mai mult guvernamentale în acea perioadă, oportunitatea de exit fiind foarte limitată.

Ca să închei parantez trebuie să menționez că este important că în ambele comunități minoritare, pe de-o parte cea maghiară din România, pe de altă parte cea albaneză din Serbia, au avut parte de o solidaritate internă foarte mare și de un militantism civic puternic, reușind să conviețuiască ani de zile și să elaboreze proiecte comune punând accent pe autodeterminarea internă. Ce este autodeterminarea internă? Gabriel Andreescu o citează pe Renate Weber în cartea afirmând că „autodeterminarea internă a minorităților naționale intră ca un concept firesc pe culoarul dintre autodeterminarea popoarelor și autodeterminarea individului. Evoluția modernă a principiului de autodeterminare pune accentul nu pe protejarea statului, ci pe promovarea mecanismelor democratice, incluzând distribuirea puterii și a competențelor.”

Maghiarii au dorit și ei autonomie, însă statul român nu a acceptat acest lucru, la fel cum nici statul sârbesc nu a fost de acord inițial, decât după intervenția puterilor internaționale. În 1994, printr-un proiect de lege se susțin următoarele: „autonomia locală și regională pe criterii etnice nu este reglementată de nici un instrument juridic internațional (…) daca un drept la autonomie există, acesta poate fi identificat în constituțiile unor state precum Spania, Portugalia, Italia”. Un astfel de drept este de fapt o opțiune pe care statele o iau în considerare cu privire la comunitatea minoritară și adoptă anumite condiții specifice pentru o mai bună aplicare a celor reglementate. Gabriel Andreescu puncta foarte bine în lucrarea sa: „legile mai trebuie aplicate, nu numai adoptate”

Societatea civilă implică, desigur, o bună relație între cetățenii unui stat, însă în contextul istoric de față, în România anului 1995 acest lucru nu era foarte posibil deoarece cetățenii unui stat trebuie să aibă o identitate națională. Formarea unei identități naționale este benefică pentru construirea unei societăți civile bine închegate.

Dar ce reprezintă o identitate națională? Identitatea națională este acel sentiment vibrant prin care oamenii se simt legați unul de celălalt, pentru că locuiesc pe teritoriul unei țări bine definită prin niște granițe, vorbesc aceeași limbă, au același trecut istoric, au tradiții comune, etc.

Totodată o societate civilă democrată trebuie să se raporteze mereu la o societate politică democrată, deoarece este nevoită să se raporteze permanent la legile și la foruri legislative în care cetățenii unei țări se pot exprima în mod democratic și liber.

O astfel de introducere era necesară pentru ”criza” din vara anului 1995. În acea vară Guvernul adoptă legea nr. 84 cu privire la învățământul românesc în care se prevedea înființarea claselor în limba română în toate localitățile țării și mai prevedea introducerea materiilor de „Istorie a românilor” și „Geografia României” în curricula învățământului gimnazial. Acest lucru însemna o lipsă de respect la adresa minorității maghiare și o lipsă de interes față de drepturile lor, mai ales prin înlocuirea materiei de „Istoria României” cu „Istoria românilor”. Alte articole mai prevedeau înlocuirea învățământului superior în limba maternă cu cel în limba română, iar toate unitățile de învățământ treceau în patrimoniul Ministerului Învățământului. Cu toate acestea, unul dintre articole se referea la posibilitatea susținerii examenelor în limba maternă. Însă cum cineva ar putea susține un examen în limba maternă atâta timp cât statul nu oferă suportul educațional pentru studierea limbii materne? Acest articol era o jignire pentru minoritățile din România, considerându-i pe aceștia pe o poziție inferioară în societatea românească. Însă lucrurile nu au fost lăsate așa. Datorită LPE și Comitetului Helsinki, au fost făcute demersuri internaționale pentru a presa Guvernul României de a schimba legea. Presiunile cele mai mari veneau tot din partea Statelor Unite. Astfel că în anul 1996 este încheiat Tratatul dintre România și Ungaria și a început ratificarea lui. În acest context, legea trebuia schimbată, așa că în 1997, după alegerile din 1996, este amendată Legea Învățământului, prin Ordonanța de Urgență nr. 22. Prin această OG era acceptată limba maghiară la toate nivelurile învățământului românesc, inclusiv reînființarea secțiilor de limbă maternă, însă numai în localitățile în care procentul minoritar depășea 20%.

Așa cum am menționat anterior, in 1996, în urma alegerilor prezidențiale, Emil Constantinescu devine noul președinte al României. În această perioadă, programele de guvernare Ciorbea, respectiv Radu Vasile „reflectă o atitudine schimbată față de sectorul neguvernamental”, asta deoarece au fost aduse modificări în cadrul câtorva domenii importante: administrație publică, drepturile omului în cadrul proceselor civile și penale etc. „Relația cu sectorul neguvernamental este tratată specific în program, având ca obiectiv dezvoltarea politicilor de parteneriat cu societatea civilă prin: constituirea Departamentului pentru Protecția Minorităților Naționale, Departamentul Românilor de dincolo de Graniță, Oficiul Național pentru Integrarea Socială a Romilor, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Consiliul Superior al Asociațiilor si Fundațiilor, etc.”

Odată cu alegerea lui Emil Constantinescu în funcția de președinte, implicit CDR intra la guvernare alături de UDMR cu care formase o alianță în alegeri. „Intrarea UDMR în coaliția guvernamentală în noiembrie 1996 amarcat prima încercare a unui guvern din istoria României de a aplica strategii inclusiv-civice (…) implicarea tuturor cetățenilor țării în construcția națională, indiferent că sunt români, maghiari, etc., cu drepturi egale”. Emil Constantinescu afirma și el despre venirea la guvernare a acestu partid că „până în 1996 societatea civilă a asigurat educarea democratică a populației. Fără ea nu ar fi fost posibilă includerea UDMR în Guvern”. Noul președinte a fost primul care a recunoscut caracterul militant al cetățenilor și al organizațiilor pentru restabilizarea relațiilor româno-maghiare, astfel a dat un plus de încredere organizațiilor ce aparțineau de societatea civilă. Astfel, a fost deținut controlul acestor conflicte îndelungate. A fost nevoie de introducerea în societatea românească de un așa-numit „al treilea sector”, un sector neutru și independent care să medieze intr-o oarecare măsură conflictele generate de-a lungul timpului. Însă, așa cum mai specificat anterior, oamenii erau sceptici, iar gradul de maturitate al acestui sector a crescut odată cu construirea democrației în România.

Totodată, semnarea si ratificarea Tratatului dintre România și Ungaria a dus la o neașteptată îmbunătățire a relațiilor dintre cele două comunități prin anumite parteneriate strategice. Aceste parteneriate au fost prezentate ca un model de reconciliere româno-maghiar.

Odată cu amendarea Legii Învățământului a venit și vremea schimbării Legii Administrației Publice. Guvernul Ciorbea va amenda în luna iunie 1997 Legea Administrației Publice printr-o ordonanță de urgență, la fel ca legea învățământului. Aceasta prevedea, printre altele, introducerea de plăcuțe bilingve la intrarea/ieșirea din localitățile cu procentul minoritar mai mare de 20% și limba maternă era introdusă în instituțiile statului unde, la fel, procentul minoritar depășea 20%.

Liderii zonali s-au conformat OG și legii. Însă, cetățenii orașul Târgu Mureș intră din nou în atenția organismelor naționale prin încercarea de a sabota bunul mers al lucrurilor și al aplicării legii prin acțiuni cu caracter șovin, în care poliția nu a dorit să se implice. În următoarele zile, Ministrul de Interne solicită amânarea aplicării OG. Toată societatea politică de întreba cum este posibil ca într-o țară care era considerată democrată, un ministru împiedica punerea în aplicare a unei legi. În urma acestui incident, a debutat, din nou, o campanie antimaghiară. Ziarele și televiziunile erau cele mai interesate de acest subiect.

Trebuie precizat că și mass-media a avut o contribuție relativ mare în formarea societății civile, deși de multe ori era considerată distructivă deoarece era considerată că transmitea anumite informații eronate, ceea ce ducea la amplificarea unor convingeri naționaliste și extremiste. Thomas Carothers susținea că media este cea care „furnizează un fel de lipici informațional care are ca și obiectiv inchegarea unei populații imensă și eterogenă”. El era de părere că media ar trebui să fie separată de puterea guvernamentală și să facă, mai degrabă, parte din societatea civilă, deoarece scopul ei era unul informativ; informații ce trebuiau să ajungă la cetățeni.

Problema relatată anterior cu pivire la legea administrației locale a fost soluționată de abia în anul 2001, odată cu venirea Partidului Democrat Social Român la guvernare., printr-un protocal semnat cu UDMR.

2.2. Importanța societății civile în integrarea europeană a României

Atât perioada premergătoare integrării europene a României în spațiul european, cât și perioada de după integrare a însemnat pentru societatea civilă din România o presiune enormă, atât într-un sens pozitiv, cât și într-un sens negativ. Sensul pozitiv este dat de faptul că reglementările Uniunii Europene (UE) erau necesare de aplicat în țară, iar cu ocazia presiunilor europene exercitate asupra țării lucrurile au avut o mișcare mai rapidă, însă, nu neapărat mai bine gestionată.

Primul pas important a fost făcut la Helsinki in 1999, atunci când președintele României de atunci, Emil Constantinescu a început primele negocieri pentru aderarea țării la spațiul european.

Odată cu anul 2000 au fost facuți mai mulți pași înainte atât în ceea ce privește atât societatea civilă, cât și cea politică. Aceasta este perioada în care organizațiile încep să-și folosească resursele dobândite anterior. Spre exemplu, cunoștințele de resurse umane și cele de advocacy.

Ce sunt campaniile de advocacy?! Acestea sunt acele activități care au ca scop promovarea unei idei sau a unei cauze și având ca și rezultat facilitarea implicării sectorului neguvernamental în procesul de adoptare și implementare a unor politici publice. Însă, accesul la informațiile publice și la transparența deciziilor era ingreunat de birocrația tipic românească. Astfel că, a fost adoptată Ordonanța de Guvern nr. 26/2000 cu privire la înființarea asociațiilor și fundațiilor, dar și cu privire la facilitarea demersurilor necesare pentru accesul la informații de interes public și transparență decizională.

În contextul interetnic, Gabriel Andreescu afirmă că „dacă România va deveni parte a Uniunii Europene, minoritatea maghiară tot va trebui să se raporteze la majoritate (…) asta înseamnă o creștere considerabilă a relațiilor maghiarilor din România cu comunitatea maghiară din juurul Budapestei”. Acest lucru, afirma tot Andreescu, însemna sfârșitul erei civice: „militantismul civic, adică lupta dusă prin demonstrația exemplului, ca expresie a ;;puterii celor fără de putere;; , își va găsi rostul într-un moment al istoriei când el (ea) nici nu avea alternativă. Pentru România, acest moment a durat intre 1990-2000”

Cu toate acestea, societatea românească a devenit din ce în ce mai înfloritoare, făcându-se progrese importante, în special în domeniile legislativ și neguvernamental.

Comitetul Helsinki (APADOR-CH) împreună cu Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale au reușit în vara anului 2000 să umple un gol imens din legislația românească cu privire la discriminare prin Ordonanța nr. 137. Trebuie totuși menționat că în acest demers s-au alăturat și ale organizații ale societății civile, cu toate că în acea perioadă inițiativele civice etnopolitice nu mai erau așa numeroase, deci nici efectul scontat. O altă organizație care se implica în astfel de acțiuni era și Asociția Pro-Democrația, amintită anterior. Toate acestea aveau ca și scop reamintirea atât guvernanților, cât și celor guvernați că atitudinea lor față de minoritățile naționale poate aduce beneficii colective, sau dimpotrivă, poate trage țara în jos. Astfel, s-a dorit crearea unui model civic-multicultural, un model ce asigura un cadru comunitar de gestionare a conflictelor și de transfer multicultural între minoritate și majoritate. Un astfel de model era necesar în România înainte de aderarea la UE tocmai pentru a garanta posibilitatea de îndreptare a țării către o democrație consocianționistă.

Așa cum am menționat și în capitolul anterior, societatea civilă este compusă din diferiți actori, cei mai reprezentanți fiind organizațiile neguvernamentale. Prima reglementare a acestui sector a fost în anul 1924, odata cu Legea nr. 21/1924. Această lege este bine-cunoscută și sub numele de Legea Mârzescu, „considerată la timpul său una dintre cele mai moderne legi din Europa”. Cu toate că era considerată o lege importantă, aceasta nu a fost utilizată decât dupa anul 1990, odată cu incheierea manifestărilor civice din timpul revoluției din decembrie 1989.

Un subiect important în cadrul societății civile este educația civică. Însă cum poate fi ea practicată mai în amănunt și cum poate fi ea înțeleasă, decât prin aderarea voluntară la o organizație?

În anul 2001 a fost adoptată legea 195/2001 conform căreia este dată o definiție clară voluntariatului, caracteristica cea mai importantă a ONG-urilor. „Voluntariatul este o activitate de interes public desfășurată din proprie inițiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestație materială; activitatea de interes public este activitatea desfășurată în domenii cum sunt: asistența și serviciile sociale, protecția drepturilor omului, medico-sanitare, educație, etc.”

Practic, ce înseamnă voluntariatul? Voluntariatul reprezintă „implicarea cetățenilor în activități neplătite ale unor organizații neguvernamentale și care este considerată nu doar o resursă pentru dezvoltarea social-economică, ci și una dintre condițiile importante pentru a face democrația să funcționeze”. „Voluntariatul este o valoare importantă a organizațiilor neguvernamentale din toată lumea, mai ales în contextul dezvoltării și cooperării internaționale”

Cu toate acestea, oamenii nu erau prea interesați de acest lucru din cauza preconcepțiilor depsre munca „patriotică” pe care majoritatea fuseseră nevoiți să o facă în timpul comunismului. În acea perioadă, cetățenii erau solicitați sub pretextul de a „reconstrui țara” ce tocmai ieșise din haosul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Astfel că, Nicolae Ceaușescu a impus în anii ‘70 munca patriotică obligatorie. Practic, oamenii erau puși la muncă neplătită și obligatorie în condiții de multe ori inumane. După evenimentele din decembrie 1989, în spațiul public nu se aducea în discuție subiectul activismului civic. (vom vedea un pic mai încolo ce se va întâmpla după aderarea României la UE).

Anul 2004 a însemnat retragerea semnificativă a finanțatorilor internaționali din spațiul neguvernamental românesc deoarece se știa deja că România va adera curând la UE, iar finanțările externe Uniunii nu mai erau vitale. Însă acest moment de „trezire” a organizațiilor a demarat o criză în rândul acestui sector și i-a făcut să conștientizeze că fără o legislație bine consolidată nu vor reuși să treacă peste această etapă și că este necesar pentru organizații accesul la resursele publice și private ale statului pentru a-și continua activitățile.

Tot în anul 2004, la Bruxelles, este semnat acordul cu privire la aderarea României la NATO, împreună cu Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

După aderarea la NATO, următorul obiectiv al României a fost aderarea la spațiul european, implicit la Uniunea Europeană. Astfel, se dezvoltă o nouă etapă în consolidarea democrației românești cu sprijinul sectorului neguvernamental. FDSC afirmă că în acea perioadă se putea vorbi „despre existența unui sector neguvernamental consolidat, o prezență activă în diverse zone de politică publică.” Cu toate acestea, criza retragerilor finanțărilor europene nu se oprește aici, ci continuă să afecteze programele organizațiilor neguvernamentale.

O altă inițiativă de finanțare a venit în urma guvernării Tăriceanu. Astfel că, Guvernul și-a asumat colaborarea cu societatea civilă. Această colaborare avea, în primul rând, scopul de a îmbunătăți sistemul anti-corupție din România și redactarea unui sistem de finanțare directă a ONG-urilor. Acest ultim obiectiv a avut ca și finalitate adoptarea Legii 2% prin care persoanele fizice puteau direcționa cei 2% din venitul lunar (care in mod normal erau direcționat către stat) către ONG-uri. Prin adoptarea acestei legi s-a creat o legatură mai strânsă atât intre cetățeni și ONG-uri, cât și între sectorul guvernamental și cel neguvernamental.

Studiul FDSC cu privire la Legea 2% a dezvaluit că această inițiativă are și părți bune, dar și părți mai puțin bune. Un lucru bun este faptul că ONG-urile au desfășurat campanii de promovare a acestei metode, reușind astfel să mobilizeze cetățenii și să incurajeze transparența tranzacțiilor desfășurate. Un lucru mai puțin bun este faptul că birocrația din instituțiile publice a însemnat de multe ori o barieră.

În anul 2005, în Luxemburg, este semnat tratatul de aderare a României și al Bulgariei la Uniunea Europeană, urmând ca cele două state să adere oficial pe data de 1 ianuarie 2007.

Odată cu aderarea la UE, România trebuia să aibă reprezentanți in toate instituțiile UE, în particular în Consiliul Economic și Social (CES). Astfel că, din cadrul CSAF au fost delegați 15 reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale ce urmau să plece la Bruxelles. Însă, în țară lucrurile nu erau așa ușor de realizat deoarece, deși aveam reprezentanți în CES, la nivel național nu exista un organ de monitorizare a activităților acestora. Prin urmare, dialogul social și civil a fost ratat, iar procesul de integrare din acest punct de vedere nu a avut loc.

Între timp, lucrurile s-au schimbat, iar dialogul dintre stat și societatea civilă s-a îmbunătățit, astfel că la sfârșitul anului 2008, ONG-urile participau ca „membrii cu drepturi depline în numeroase consilii de conducere sau consultative, cum ar fi: Agenția Națională de Integritate (ANI); Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Național pentru Egalitatea de Șanse (CNES), Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), Comitetele de Monitorizare ale Programelor Operaționale”

Între anii 1996-2006, ONG-urile, reprezentate legal prin asociații și fundații, au avut parte de cea mai mare creștere, numărul lor crescând de aproximativ cinci ori față de anii precedenți. Acest lucru se datora faptului că UE susține promovarea educației civice și a democrației participative, dar și finanțează masiv implicarea cetățenilor în activități de neguvernamentale de voluntariat. Un alt motiv pentru înflorirea sectorului neguvernamental după aderarea țării la UE este faptul că această comunitatea apreciază eforturile organizațiilor și le face cunoscute în spațiul european.

Sectorul neguvernamental din anul 2007 primește în activitățile sale un nou program: Serviciul European de Voluntariat (în lb. română – SEV; în lb. engleză – EVS – European Voluntary Service). SEV a debutat inițial sub egida programului Tineret în Acțiune (TiA) și „a fost susținut de Comisia Europeană între anii 2007-2013. SEV oferă tinerilor cu vârsta între 18-30 de ani șansa de a efectua stagii de voluntariat în țări din cadrul UE, sau țări partenere. Aceste stagii pot dura de la câteva săptămâni până la 12 luni. Fiecare proiect SEV este coordonat de Agenția Națională din țara în care se desfășoară proiectul, în România aceasta fiind reprezentată de ANPCDEFP – Agenția Națională pentru Programe Comunitare în domeniul Educației și Formării Profesionale”. „Stagiile SEV se derulează întotdeauna pe baza unui proiect scris și trebuie să fie implementat fie de organizația gazdă, fie de cea de trimitere, finanțat de agenția nationala din țara respectivă. Orice proiect SEV include cel puțin trei actori principali: voluntarul, organizația gazdă și organizația de trimitere”

Institutul Național de Statistică (INS) înregistra în 2008 o creștere de peste 50% față de anul 2007 în rândul organizațiilor neguvernamentale. Totodată s-a pus în discuție și crearea unor noi tipuri de asociere denumite „platforme naționale” care aveau un caracter supranațional și interguvernamental în cadrul UE. Aceste platforme aveau ca și scop reprezentarea intereselor naționale la nivelul UE.

Alegerile din anul 2009 au deschis o nouă etapă, deoarece, deși fusese suspendat din funcție, Traian Băsescu candidează din nou la președinția României. Lupta s-a dat între candidatul Partidului Democrat Liberal, Traian Băsescu (fostul președinte), și Mircea Geoană, candidatul PSD. Rezultatele au fost unele neașteptat de strânse, poate cele mai strânse din istoria alegerilor din România, Traian Băsescu obținând astfel un nou mandat de președinte.

Totuși înainte de alegeri, dialogul dintre sectoarele guvernamental și cel neguvernamental s-a intensificat. Partidele politice folosindu-se de organizații neguvernamentale „fantomă” pentru legitimarea candidaților lor în alegeri, plasarea de observatori în secțiile de votare sau acoperirea unor costuri de campanie electorală. În acest context mai multe organizații ce militau pentru o democrație corectă (Asociația Pro-Democrația, Cartel Alfa, Agenția de Monitorizare a Presei, etc.) au încercat să tragă un semnal de alarmă asupra jocurile politice dinainte de alegeri.

Guvernul Boc instalat încă din 2008, încearcă conturarea unui plan de acțiune pentru proiectul „Anul European al Voluntariatului” pentru anul 2011, însă, fără prea mult succes. S-a susținut în mod repetat faptul că dialogul social este cel mai important deoarece „fără o perspectivă bazată pe un dialog civic susținut, orice politică publică riscă să se delegitimeze rapid” . FDSC afirmă că relația dintre sectorul neguvernamental și stat în acea perioadă era în stagnare deoarece nu exista niciun progres sau vreo schimbare în bine, iar toate demersurile realizate de către ONG-uri păreau a fi în zadar. Singurele „mișcări” se refereau la înființarea unor centre de tineret în câteva regiuni ale țării, dezvoltarea unor programe de tineret și promovarea unui pachet de legi ce urma să cuprindă viitoarea Lege a Voluntariatului. Domeniile prioritare pentru acele legi erau cele de protecția mediului, protecția copilului și in domeniul culturii.

În anul 2010 s-a pus accent în principal pe organizațiile de mediu și pe implicarea lor în cadrul societății civile din România, fiind numit Anul Biodiversității. Profitând de această promovare, organizațiile de mediu au început să devină din ce în ce mai active, presând guvernul în adoptarea unor politici publice de interes in domeniul mediului sau cel puțin introducerea unor anumite subiecte de interes pe ordinea de zi a Agendei Publice. Un exemplu de astfel de subiect este campania de salvare a localității Roșia Montană.

În anul 2010, Parlamentul UE a fost total împotriva exploatării miniere cu ajutorul cianurii în Roșia Montană de către compania Gabriel Resources. Această campanie a avut un efect răsunător, de aceea, Parlamentul UE a cerut interzicerea imediată a folosirii unui astfel de tip de exploatoare minieră, fiind un mod degradant atât pentru oameni, cât și pentru natură.

O astfel de campanie întărește misiunea organizatiilor neguvernamentale de mediu și acela că acestea au un rol semnificativ în dezvoltarea durabila și sustenabilitatea proiectelor de mediu din România, dar evidențiază din nou solidaritatea civică pe care cetățenii români au avut-o pentru conservarea mediului și păstrarea patrimoniului național.

Campania „Salvați Roșia Montană” a repornit manifestările civice de amploare în România. Aceasta a fost văzută ca una dintre cele mai importante manifestări civice din România după evenimentele din timpul Revoluției din decembrie 1989, amintind cetățenilor că patrimoniul național, moștenirea lăsată din moși și strămoși, și mediul înconjurător sunt mai importante decât banii, respectiv aurul. Campania a fost suținută și de Casa Regală a României și de Academia Română, dar și de Biserica Ortodoxă Română. Totodată, mai multe organizații neguvernamentale s-au alăturat campaniei, cum ar fi Greenpeace și Fundația Soros – Fundația pentru o Societate Deschisă.

Prima federație a organizațiilor neguvernamentale din România a fost înființată în 2010. Aceasta avea ca obiectiv dezvoltarea și sprijinirea voluntariatului din țară. Aceasta a fost înființată cu ajutorul organizației Pro Vorbis și se numește Federația VOLUM. „În prezent Federația VOLUM are 63 de membri deplini (53 asociații, 9 fundații, 1 federație) și 1 membru asociat (instituție publică) care acoperă 20 județe din țară și implică peste 17 000 de voluntari în activitățile lor. Misiunea Federației VOLUM este facilitarea dialogului și acțiunii comune a tuturor factorilor interesați de mișcarea de voluntariat în vederea dezvoltării sustenabile a voluntariatului în România. Viziunea Federației VOLUM este o societate românească în care voluntariatul este o mișcare acceptată, susținută și recunoscută pentru contribuția sa la coeziunea, incluziunea și solidaritatea socială și la respectul pentru oameni și mediu, pe baza asumării la nivel individual și instituțional a responsabilității sociale manifestate prin voluntariat.”

Anul 2011 a însemnat, pentru România, și nu numai, Anul European al Voluntariatului. La nivel european au fost propuse patru obiective în acest an:

Crearea unor condiții-cadru favorabile ce vizează sprijinirea instaurării voluntariatului ca instrument pentru promovarea participării civice și a angajamentului interpersonal

Abilitarea organizațiilor de voluntari și ameliorarea calității voluntariatului pentru a facilita voluntariatul și a încuraja activitatea în rețea, mobilitatea și cooperarea

Recompensarea și recunoașterea activităților de voluntariat ce ar trebui sprijinite prin stimularea adecvată a cetățenilor, societăților și a organizațiilor

Sensilbilizarea la scară largă cu privire la valoarea și importanța voluntariatului.

În acest context, statul s-a mobilizat și a pus la dispoziție sectorului neguvernamental un pachet financiar pentru asigurarea și îndeplinirea obiectivelor propuse. Astfel că, în acel an au loc mai multe îmbunătățiri în domeniul legislativ cu privire la sectorul neguvernamental. Principalele intervenții se referă la motivarea cetățenilor români cu privire la implicarea activă în programele de voluntariat și, în special, recunoașterea implicării lor și a competențelor dobândite în urma activităților de voluntariat.

Deși la nivel strategic totul mergea ca pe roate, la nivel practic lucrurile nu stăteau atât de bine deoarece exista un clivaj între nevoile cetățenilor ce doreau implicarea în activități de voluntariat și nevoile organizațiilor ce doreau atragerea de voluntari în activitățile organizate, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Mai exact, de cele mai multe ori, ONG-urile căutau voluntari pentru activități de rutină ce aveau ca scop promovarea activităților lor și pentru atragerea de membrii pe termen lung, în schimb, cetățenii erau, cel mai adesea, interesați de activități dinamice, creative, dar care să nu implice o activitate pe termen lung, cel mult pe termen mediu (foarte puțini cetățeni căutau activități pe termen lung).

Însă exista un semn mare de întrebare în legătură cu cooptarea de voluntari: Cum motivăm cetățenii să se implice în acțiuni de implicare voluntară, având în vedere că in România nu exista o cultură a voluntariatului, iar preconcepția oamenilor despre voluntariat era practic o piedică/o barieră în implicarea lor în asfel de activități? Organizațiile au trebuit astfel să-și dezvolte abilitățile innovative și să preia modele de succes din cadrul european. Astfel că, societatea civilă românească a fost invadată de activități ce au atras atenția factorilor politici asupra sprijinirii ONG-urile în demersurile lor în domeniul voluntariatului prin promovarea activităților civice, sociale, culturale etc. și de finanțare, cu scopul întăririi infrastructurii puse la dispoziție de organizațiile neguvernamentale.

Efectul acestei mobilizări a putut fi observată la sfârșitul anului 2011: rata voluntariatului în România era în creștere, dar, cu toate acestea, mult mai mică decât media europeană. Astfel s-a demonstrat că participarea activă a cetățenilor reprezintă consolidarea democrației și schimbarea percepția tinerilor de astăzi asupra voluntariatului. Aceasta este complet diferită astăzi, majoritatea din ei fiind conștienți de faptul că prin aceste activități ei capătă anumite competențe sau își descoperă anumite abilități pe care nu le realizau în mod conștient.

Studiul FDSC a dovedit faptul că oamenii relaționează și se mobilizează pentru a rezolva mai eficient problemele ce țin de comunitate. Aceste mobilizări sunt de cele mai multe ori spontane (exemplul cel mai bun sunt protestele publice), au un caracter voluntar și un impact major asupra dezvoltării și consolidării societății civile, unul dintre scopurile asocierilor voluntare fiind rezolvarea problemelor comune. „Declanșarea acțiunii colective are la bază constatarea unei situații neplăcute, urmată de conștientizarea lipsei de soluții și mobilizarea, contagiunea grupurilor de apartenență și a rețelelor acestora. Acestea iau ființă la intersecția între constatarea unei situații și credința în posibilitatea de a o schimba.”

Societatea civilă românească, odată cu aderarea la spațiul european, a cunoscut o evoluție enormă tocmai prin faptul că organizațiile sale au avut susținerea organismelor UE de a implementa proiecte ce puneau în prim-plan chestiunea civică din spațiul românesc, având posibilitatea de a-și mediatiza intens activitățile fie cu ajutorul mass-mediei, fie cu ajutorul spațiului vitual.

Constituirea și lărgirea spațiului virtual a însemnat pentru România și pentru societatea civilă românească un mare pas înainte pentru consolidarea relațiilor între cetățeni. Acest spațiu face ca informația să circule în timp util, mai ales cu ajutorul site-urilor de socializare și al zirelor online, pe care mai mult de 70% dintre cetățenii României le pot accesa. Cu ajutorul lui mobilizarea cetățenească este mult mai rapidă, iar numărul persoanelor interesate este în continuă creștere.

Important de menționat este și faptul că totodată cu aderarea la UE, relațiile cu țările vecine României s-au îmbunătățit. O astfel de relație este cea cu Republica Moldova (RM). Înainte de a începe orice comparație cu țara noastră trebuie afirmat că Republica Moldova a făcut parte din România, de aceea legătura și sentimentul de protecție dintre cele două state au fost tot timpul puternice. La fel ca România, Republica Moldova a trecut și ea printr-un proces de construire a democrației și de formare a societății civile după abolirea regimului comunist și după dizolvarea Uniunilor Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). Altă asemănare cu România este faptul că și ea a fost nevoită să inițieze o schimbare în ceea ce privește economia, trecând de la una planificată, la o economie de piață. Societatea civilă din Moldova este, însă, una nu tocmai consolidată, așa cum dezvăluie și studiul lui Denis Cenușa. Acesta afirmă că Republica Moldova nu deține resursele necesare și nici capacitatea instituțională și tehnică pentru a avansa, această țară făcând parte, din păcate, din grupul țărilor est europene mai puțin norocoase. Cu toate acestea, numărul ONG-urile crește destul de puternic având, și ele, sprijinul UE, cu toate că RM nu face parte, oficial, încă, din acest spațiu. În urma studiului amintit anterior, ONG-urile din RM au ajuns în anul 2007 să fie mai credibile în rândul cetățenilor decât Guvernul și instituțiile statului. Trebuie specificat că, conform platformei InfoEuropa, în 2014 Parlamentul European a făcut toate demersurile necesare pentru ca RM să adere cât mai rapid la UE.

Anul 2012 reprezintă refacerea sectorului după multitudinea de activitățile productive din anul precedent, permanentizarea evoluțiilor și stabilirea unor noi planuri de acțiune pentru următorii ani. O astfel de strategie este cea a Federației VOLUM, care în perioada 2010-2012, împreună cu alți actori neguvernamentali demarează o consultare publică ce avea ca și finalitatea redactarea unei noi legi a voluntariatului. Proiectul lor s-a numit „Harta Voluntariatului în România” și „este o inițiativă cros-sectorială de încurajare și promovare a voluntariatului la nivel național indiferent de vârstă ca și valoare a cetățeniei active, și pilotarea, implementarea și validarea oficială a unui sistem național de recunoaștere a competențelor dobândite prin voluntariat. Necesitatea sa vine din nevoia recunoașterii oficiale a voluntariatului ca experiență profesională și din inexistența unei platforme naționale de corelare a cererii cu oferta de voluntariat în întreaga țară.” Până atunci, cadrul legal al voluntariatului din România era reglementat de legea 195/2001, însă această lege nu îndeplinea toate cerințele actuale, mai ales din perspectiva contextului european.

Din punct de vedere politic, nici anul 2013 nu este scăpat de proteste și manifestări civice. În acest an este readus în sfera publică o problemă intens discutată anterior: relațiile româno-maghiare. „Marele Marș al Secuilor” din octombrie 2013, la care au participat în jur de 100 000 de persoane și în care se cerea, din nou, autonomia Ținutului Secuiesc a însemnat un nou conflict etnopolitic non-violent. În cadrul acestui marș s-a invocat articolul aliniatul 1, articolul 1 din Constituția României: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.”. Scopul acestui marș a fost acela de a obține autonomie și nu independența ținutului, astfel încât secuii să-și poată folosi dreptul de autodeterminare al ținutului.

Anul 2014 a însemnat un nou demers finalizat cu bine pentru cel de-al treilea sector al țării: Legea 78/2004 privind reglementarea activității de voluntariat în România, pe scurt Legea Voluntariatului. Acest lucru a însemnat modificarea legii 195/2001, care nu era actualizată, pentru a intra în conformitate cu legislația și cu cerințele Uniunii Europene.

Ce a însemnat reînnoirea Legii Voluntariatului? A insemnat în primul rând mobilizarea a peste 500 de oameni din mai multe ONG-uri, companii și instituții publice. A însemnat o muncă de mai bine de trei ani, timp în care cei implicați au avut de-a face cu sistemul birocratic românesc, a însemnat mobilizarea civică a unor oameni pentru un construirea unui bun colectiv.

Ce reprezintă actuala Lege a Voluntariatului? Reprezintă, în primul rând, un cadrul legislativ bine pus la punct, conform cu cerințele UE și mai ales conform cu majoritatea nevoilor voluntarilor, în principiu, conform cu nevoia de dovedire a competențelor și poate însemna totodată o evidență a competențelor necesare fiecărui voluntar.

Conform Registrului Național ONG, la data de 25 mai 2015, în România erau înscrise 73 322 de asociații, 18 317 de fundații și 1 088 de federații. Din aceste date rezultă dorința de consolidare a societății civile din România, cu toate că, din păcate, multe dintre aceste organizații funcționează numai pe hârtie deoarece susținerea din partea statului nu este atât de mare pe cât ar trebui să fie, sub nivelul mediei UE.

În concluzie, consolidarea relațiilor dintre societatea civilă si stat și dintre stat, societatea civilă și instituțiile UE a fost realizată treptat și având numeroase piedici de dat la o parte pentru o mai bună funcționare a sistemului. În continuare, UE va încerca să pună presiune pe instituțiile de stat românești și pe organizațiile neguvernamentale pentru o mai rapidă îndeplinire a sarcinilor asumate, punând la dispoziție resursele necesare îndeplinirii lor.

Capitolul 3.