Societate Si Educatie Feminina

Societate și educație feminină

Conceptul de „feminism“

Conform DEX, feminismul este definit ca fiind „o mișcare socială care urmărește dobândirea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații, doctrină care propagă emanciparea femeii și extinderea drepturilor ei.“

De-a lungul timpului, numeroși oameni de știință au definit acest concept în mai multe feluri.

Maggie Humm, în cartea sa „The Dictionary of Feminist Theory“, definește feminismul ca „un corpus de idei care descrie sexismul unei societăți și descrie o societate viitoare în care contradicțiile sexiste vor fi eredicate“.

Un alt profesor de științe politice din cadrul Universității Oxford, Michael Freeden, scrie în cartea sa intitulată „Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach“ despre feminism ca fiind „o ideologie prin excelență în relație cu celelalte ideologii, față de care adoptă o poziție de emulație, evaluare critică și respingere și inovație“.

Termenul „feminism“ a apărut în secolul al XIX-lea, apărând în scrierile lui Dumas, Fourier, dar și în texte feministe publicate în străinătate,în special în Franța. În domeniul medical, feminismul însemna diminuarea virilității la bărbați. Treptat devine o mișcare împotriva inegalităților de rasă, clasă socială, gen ș.a.

Putem spune că feminismul a traversat șase valuri:

1. Perioada Querelle des Femmes sub influența Christinei de Pisan, autoarea lucrării „Trésor de la Cité des Dames“- problema identității femeii și extinderea influențelor politice;

Feminismul raționalist al secolului al XVII-lea- egalitatea sexelor și virtutea principiului rațiunii;

Feminismul iluminist dominat de ideile lui Mary Wollstonecraft cu discuția conceptelor-cheie: feminin, feminitate, independență, egalitate. Sub influența lui Locke și Rousseau, se cere educație egală, șanse egale pentru ambele sexe;

Feminismul utopic lansat de femeile din cercul Saint- Simon. Multe idei se vor regăsi în feminismul radical contemporan;

Feminismul liberal sub influența lui John Stuart Mill- „Aservirea femeilor“, 1869. Rațiunea devine arma principală în emanciparea femeilor. Feminismul liberal face din egalitatea și libertatea femeilor scopul central. Sub influența liberală, mișcările feministe au condus la obținerea dreptului de vot la sfârșitul secolului al XIX-lea în Australia, Noua Zeelandă, începutul secolului XX- Marea Britanie și SUA;

Feminismul contemporan (dupa 1960) inaugurat de Simone de Beauvoir în 1949 cu „Le Deuxième Sexe“. Diferențele nu mai trebuie tratate ca deficiențe, ci doar ca expresii mai variate ale umanului.

Mary Wollstonecraft Simone de Beauvoir John Stuart Mill

O carte care a făcut istorie pe plan mondial și care a avut la bază tema feminismului a fost cea a scriitoarei Simone de Beauvoir, „Femeia sfâșiată“. Această carte este una subiectivă, marcantă, care îndeamnă la meditație și la punerea unor semne de întrebare: oare noi, femeile, suntem sortite să fim o viață întreagă dependente de bărbații de lângă noi?

Tocmai aceasta este esența cărții, dilema a trei femei trecute de prima tinerețe a căror viață se învârte în jurul consoartei, uitând să se îngrijească pe sine. În final, unul din personajele feminine „îșî primește răspata“ după atâta dăruire și devotament prin aflarea veștii că soțul are o altă relație, aceasta ajungând în pragul nebuniei măcinată fiind de gelozie.

Autoarea Simone de Beauvoir a vrut să transmită tuturor femeilor prin intermediul acestei cărți că orice ai face și pe oricine ai iubi, nu trebuie să te uiți pe tine, trăgând un semnal de alarmă pentru toate femeile dependente de bărbații lor, trăind numai și numai prin ei. Simone de Beauvoir este cunoscută în Franța drept cea mai mare susținătoare a feminismului. Revenind la conceptul de „feminism“, observăm că este de mai multe feluri.

Feminismul liberal este unul reformist care pledează pentru egalitate și îndepărtarea sexismului din limbaj și din educație. Socializarea reprezină un factor important ce contribuie la reformarea societății. Tocmai de aceea, s-a crezut că acceptarea votului universaul și libertatea de asociere vor duce la înlăturarea actului de discriminare.

Feminismul marxist și socialist consideră că emanciparea femeii depinde foarte mult de alăturarea termenilor feminism-marxism. Se consideră că femeile provin dintr-o clasă socială aparte, exploatarea lor fiind neacceptată.

Feminismul radical, spre deosebire de cel marxist și socialist, este unul antireformist. În concepția acestora, femeia nu trebuie să fie egală bărbatului, diviziunea lor fiind esențială. Bărbații sunt necrofili, iar femeile biofile.

Ecofeminismul susține egalitatea, insistând pe reevaluarea imaginii culturale a femeii, îndepărtând-o de „natural“.

Feministele militante au inițiat nenumărate campanii care contraziceau ideea că femeia ar fi un obiect sexual al bărbatului, dar și campanii împotriva pornografiei și a violenței exercitată asupra femeii.

Cu ajutorul feminismului, femeile au obținut dreptul la discursuri publice și la negocieri. Stereotipurile asociate cu feminitatea rezultă polul negativ, indezirabil.

Iată câteva exemple concrete:

pozitiv ≠ negativ

animus ≠ anima

logos ≠ eros

autonom ≠ dependent

creație ≠ procreație

etern ≠ muritor

sacru ≠ profan

prezență ≠ absență

transcendență ≠ imanență

cultură ≠ natură

minte ≠ trup

inteligibil ≠ sensibil

rațiune ≠ pasiune

intelect ≠ emoție

Un alt curent apărut recent, în perioada anilor '90, a fost feminismul teoriei critice. Acesta condamna marile organizații precum Organizația Internațională pentru Migrație, Banca Mondială dar și alte ONG-uri pentru faptul că încurajau activ discriminarea de gen.

Feminismul constructivist are în vedere:

Modul cum sunt construite rolurile identităților naționale și cele specifice organizațiilor internaționale și măsura în care politicile internaționale abordează problema identității;

Construcția normelor și instituțiilor care să aibă în vedere problematica relațiilor de gen;

Construirea imaginii războiului ca un superlativ al masculinității;

„Limbajul“ ca posibila cheie pentru rezolvarea și echilibrarea relațiilor de gen, pornind de la premisa că domeniul Relațiilor Internaționale are în vedere, prin definiție, fapte sociale care propun un limbaj ce le servește la a fi constituite și comunicare părților participante în scopul acceptării lor.

Un alt tip de feminism ce caracterizează anii 1990- 2000 este feminismul postmodern care:

Contribuie prin criticile sale la înțelegerea politicii mondiale ca discurs masculin și masculinizant, ce forțează o realitate compleză în tipare forțate, opresive;

Este preocupat de alteritate, diversitate, marginalizare, metanarare;

Propune deconstrucția tuturor conceptelor care contribuie la accentuarea diferențelor de gen și ajunge să pună sub semnul întrebării însăși ideea emancipării femeilor la scară globală, de care este impregnat spiritul feminist.

Discursul feminist urmărește să construiască o imagine colectivă nouă care să reflecte dorințele femeilor de a gândi, vorbi, iubi, urî, visa sau acționa.

În cartea amintită mai sus „Le Deuxième Sexe“ a lui Simone de Beauvoir, aceasta scrie că de la greci încoace nu s-a mai schimbat nimic în ceea ce privește definirea feminismului și că feminitatea e teatrală, capricioasă, utilitaristă, stări care nu sunt provocate de hormoni ci de situația femeii în sine. Studiile recente arată că femeia își dorește independență economică, însă nu își uită rolul tradițional atribuit, cel de mamă și soție. Importanța modelelor în ceea ce-i privește pe copii au un rol constructiv.

Prin apariția acestor modele feminine sau masculine în benzile desenate sau în filmele destinate copiilor, observăm că aceștia devalorizează femininul și supravalorizează masculinul.

Din valurile feminismului face parte:

Valul modern care începe din anul 1789 și se încheie în anii '50 ai secolului XXI.

Valul contemporan care se lovește de probleme legate de diferențe și egalitate și se încadrează între anii '60 și '90, continuând până în prezent.

Se consideră că atâta timp cât democratizarea modernă este „instalată“ în spațiul public și nu în cel privat, femeia nu o sa fie niciodată cu adevărat emancipată pentru că aceasta în cadrul familiei se află sub autoritatea bărbatului, doar în societate fiind egala acestuia.

Acestea sunt transformate în „victime“ ale bărbaților prin tot felul de metode simpliste. Lingușindu-le și măgulindu-le cu tot soiul de cuvinte sau cadouri, acestea se transformă, cu voia lor, în femei naive care sunt gata să-și slujească bărbatul în orice moment.

De fapt, după atenție tânjesc toate femeile. În timp ce bărbații au tendința de a se arăta insensibili, fără slăbiciuni sau alte temeri, considerându-se capabili să treacă peste orice obstacol fără a se arăta învinși, feminismul spune că nu este nimic greșit ca un bărbat să își arate slăbiciunile sau să își exprime sentimentele.

Feminismul este o mișcare internațională care își propune „să lucreze“ la binele întregii umanități și nu doar al femeii. Conceptul de feminism viza în special emanciparea tuturor femeilor din punc de vedere social, moral, politic, economic, intelectual ș.a.

O formă de emancipare este și accesul la educație, la știință, la ară și cultură, de-o potrivă cu bărbații. Mișcarea feministă debutează mult mai târziu în centrul Europei, în prima jumătate a secolului XIX.

Una dintre feministele convinse este Betty Friedan care a încercat prin cartea sa intitulată „The Feminine Mystique“ să convingă toate femeile și să le implementeze în minte ideea că familia este un mediu în care tirania domină, aspirațiile femeii ne fiind vreodată îndeplinite. Aceasta asociază familia cu un lagăr concentraționar, considerând că singura „scăpare“ a femeii poate fii adusă de o nouă societate, cu un altfel de bărbat.

Și Maria Shriver a încercat să schimbe mentalități folosindu-se de documentul intitulat „The Shriver Report: A Woman's Nation Changes Everything lansând ideea că lumea în care trăim nu mai este o „lume a bărbatului“, așa cum susțineau americanii, ci într-o „lume a femeii“. Aceste încercări de a reforma sau de a reconstrui lumea au fost utile umanității.

1.2. Încercarea de câștigare a unei identități personale

Încă din Evul Mediu, noi am primit drept „moștenire“ concepția potrivit căreia femeile au fost întotdeauna sub influența bărbaților. Femeia din secolele XV-XVII a fost controlată și manipulată in mare parte de Biserică. Botezul, logodna, căsătoria și înmormântarea sunt guvernate de religie. Toate aceste evenimente esențiale reprezintă etape din viața unei femei și în fiecare dintre ele ea a fost definită prin raportare la bărbați.

Într-adevăr, femeia nu a încercat niciodată să se opună acestui statut de femeie controlată, supusă și inferioară bărbatului. Evul Mediu și secolul al XVII-lea au însemnat perioade de insecuritate pentru femei, viața acestora fiind pusă în primejdie din diferite motive: instabilitate politică, frecventele conflicte militare și calamități naturale. Adesea au fost abuzate de domnitori și implicate în conflictele interne domni-boieri. Turcii și tătarii au făcut și ei numeroase victime în rândul femeilor, acestea fiind victime colaterale pentru că adesea își pierdeau soții, copiii, dar și victime directe, documentele atestând nume de femei duse în robia turcă sau tătară precum și eforturile depuse de ele, sau de rudele lor, pentru a se răscumpăra.

Familia și rolul femeii în Evul Mediu românesc a reprezentat, cu siguranță, aspectul definitoriu în efortul de a evidenția statutul femeii din secolele XV-XVII. Mediul natural și firesc considerat la momentul respectiv definitoriu pentru o femeie era familia. În familie, ca și în societate, femeia și copiii depindeau de puterea tatălui și toate deciziile erau luate în funcție de acesta.

Femeia, odată căsătorită își asumă o serie de obligații și responsabilități față de soț în cadrul menajului. În calitate de soție, femeia intra într-o nouă etapă a existenței sale, etapă pentru care ea fusese pregătită. Noul ei statut era marcat și de o schimbare fizică: acoperirea capului și cocul fiind reprezentative la acea vreme femeilor căsătorite. Soții și mame, femeile rămâneau sub autoritatea soților până ce acestea nu mai erau în viață. În cazul în care femeia rămânea văduvă, aceasta continua să fie controlată și după decesul soțului, mărturie în acest sens stând testamentele soților. Văduvia oferea ocazia să demonstreze că și acestea sunt capabile, în egală masură cu bărbatul, să conducă și să administreze problemele familiei, neînțelegerile legate de succesiune, achitarea eventualelor datorii ale soțului defunct.

În Europa Evului Mediu, existau puține cazuri în care iubirea era una sinceră și pură. Cel mai adesea ea lipsea cu desăvârșire. Exista chiar o zicală medievală și anume „a-ți iubi soția și cu sufletul inseamnă adulter“.

În vremurile acelea și încă secole mai tarziu, bărbații și femeile se căsătoreau pentru a păstra proprietatea in familie sau pentru a crește copii care să lucreze la ferma familiei.

Mai târziu, aflăm că la mijlocul secolului XIX, femeilor din Europa și America de Nord nu le era permis prin lege:

• să divorțeze de soți,

• să intenteze proces pentru a obține un venit de întreținere sau pentru

a-și redobândi proprietățile,

• să obțină custodia copiilor,

• să beneficieze de veniturile obținute prin munca lor.

Caroline Norton a fost una dintre englezoaicele cele mai profund nemulțumite de statutul femeilor căsătorite și de modul în care era reglementat divorțul în Anglia.

Caroline Norton

În urma unei experiențe neplăcute, aceasta a ajuns la concluzia că femeile sunt inexistente din punct de vedere legal si sunt obligate să suporte ignoranța celor din jur, consolându-se totodată cu inexistența drepturilor lor. Ea a trimis o scrisoare Reginei Victoria, în care arăta că semnăturile femeilor nu au nicio importanța în imperiul în care trona regina, întrucât ele nu aveau dreptul să încheie contracte sau să semneze testamente. Campania de apărare a drepturilor femeilor măritate și divorțate, condusă de Caroline Norton, a fost răsplătită în final prin adoptarea Legii Căsătoriei și Divorțului, votată în 1857.

Aceasta permitea femeilor să divorțeze în cazul in care domina în căminul conjugal violența, adulterul sau chiar părăsirea de către soț. Ea susținea femeile divorțate sau separate și le oferea un control asupra veniturilor lor. Legea era favorabilă femeilor și în ceea ce privește custodia copiilor lor.

Poate părea surprinzător, dar Caroline nu a susținut ideea egalității în drepturi a femeilor și bărbaților. Aceasta nu era deranjată în nicio măsură de superioritatea bărbaților și nu a optat pentru vreo schimbare în acest sens.

Ieșirea femeilor în spațiul public a fost acceptată treptat în jurul secolului XIX, femeile din clasa de mijloc, după o lungă marginalizare, primeau bani în schimbul muncii depuse.

În această perioadă funcționau o serie de restricții în privința domeniilor de lucru în care puteau activa parțile feminine, neagreându-se intrarea acestora în profesii considerate specifice bărbatilor pentru că le îndepărtau de preocupările lor tradiționale. Un astfel de caz s-a întâmplat chiar în România — cel al Ellei Negruzzi căreia, deși avea studii în domeniu, i-a fost refuzat ani de zile dreptul de a profesa avocatura pentru simplul fapt că era femeie.

O altă problemă de care s-au izbit mamele, considerată de altfel o mare nedreptate, a fost aceea că nu aveau drept de custodie asupra propriilor copii. În cazul în care soțul își părăsește familia, acesta are dreptul să dea copilul actualei iubite sau oricărei alte persoane, mamele neavând niciun drept legal de a-și păstra sau recupera copiii. Din nou, Caroline Norton a încercat în 1837 în nenumărate rânduri să convingă membrii parlamentului britanic pentru ca femeile să aibă drept la custodia copilului, lucru care i-a și reușit doi ani mai târziu. Aceasta a fost cunoscută drept prima lege feministă, în istoria feminismului britanic.

Femei si sexualitate. În a doua jumătate a aceluiași secol, s-a propus abordarea educației sporite și dezvoltarea libertății sexuale pentru femei. Nemulțumirea venea din partea bărbaților pentru că printr-o libertate sexuală mai mare a femeilor, bărbații pierdeau controlul asupra femeilor și a capacității lor reproductive.

O altă propunere a fost reglementarea prostituției. De cele mai multe ori bărbații apelau la servicii contra cost, indiferent de statutul acestora, fie ei căsătoriți sau necăsătoriți. În cazul în care prostituția era practicată doar din plăcere, acestea erau considerate femei lipsite de morală și respect de sine. Dar existau și situații în care acestea se prostituau din nevoia de bani, săracia împingându-le la astfel de gesturi rușinoase.

Mișcarea sufragetelor a fost acceptată cu ostilitate chiar de către Regina Victoria, astfel incât in 1908 a fost înființată organizația anti-sufragiu, la îndemnul acesteia. În 1912 a apărut chiar și un manual bazat pe aceeași temă și anume anti-sufragiul. La aflarea veștii, socialiștii au fost cei care au ripostat, desconsiderând femeile și considerându-le în același timp incapabile de a-și câștiga pâinea.

O schimbare semnificativă a mișcării pentru sufragiu a fost înfăptuită de Christabel Pankhurst, care a acreditat formula: „Votes for Women and Chastity for Men“. În opinia lui Pankhurst, bărbatul antisufragiu consideră femeile simple obiecte create cu scopul de a satisface nevoile sexuale ale partenerului, împărțindu-le în două categorii: cele care sunt folosite pentru reproducere și prostituatele. Se considera că bărbații se temeau să acorde drepturi egale femeilor în spațiul public pentru că acestea ar fi putut cere mai târziu să li se acorde drepturi egale în dormitor.

Cele trei valuri ale mișcării de femei. Perioada interbelică era legată de probleme ale mișcării de femei și anume grija față de femeile aflate în perioada post-natală și pre-natală, munca copiilor, legislație care să protejeze femeile care lucrau ș. a. Femeile au avut de câștigat în această perioadă, fiind implicate în majoritatea profesiunilor, dar și în învățământ, patrunzând treptat în învățământul superior si afirmându-se tot mai mult in spațiul public. Doi mari factori au contribuit la emanciparea femeii și anume dezvoltarea metodelor de control contraceptiv și creșterea numărului locurilor de muncă destinate acestora. Ca urmare a acestor schimbari, bărbații au avut de suferit din prisma faptului ca femeile lor au preluat locurile de muncă în care acestia activau în trecut.

Primul val al mișcării feminine era preocupat cu cu probleme de egalitate, considerându-se că toți oamenii au aceeași valoare chiar daca nu sunt identici între ei. Acest val corespunde perioadei dintre a doua jumătate a secolului XIX și primele două decenii ale secolului XX și se încheie cu obținerea dreptului de vot de către femei în câteva țări ale lumii civilizate.

Al doilea val al mișcării de femei putem spune că a fost mai indrazneț decât primul, schimbările de rol între partea masculină și cea feminină fiind cu greu acceptate. Eliberarea femeilor a fost o componentă radicală a mișcării, revolta venind în mare parte din rândul tinerelor si tinerilor studenți care iși cereau drepturile civile. Această șocantă manifestare a avut loc din cauza faptului că în cadrul organizațiilor studențesti aveau loc fenomene discriminatorii. De pildă, locurile de conducere si vizibilitate erau ocupate numai și numai de bărbați, iar locurile de muncă intensivă erau destinate cu precădere colegelor acestora.

A existat ulterior o problematică a acestui val. S-a contestat faptul că „locul femeii“ era casa, gospodăria și că rolurile predestinate femeilor erau doar cele de mamă, soție și obiect decorativ,acestea fiind motive esențiale de revoltă în această mișcare. Diferite idei afirma te au creat câteva confuzii si contradicții. Un exemplu în acest sens poate fi constituit de contestarea rolului de casnică și de posibila interpretare a muncii casnice ca fiind umilitoare, nevaloroasă, degradantă. O astfel de interpretare din partea feminiștilor ar însemna o devalorizare a ceea ce făceau femeile de mii de veacuri.

O altă problemă cu o importanță ridicată a fost cea a violurilor. Organizația „New York Radical Feminists“ s-a ocupat de organizarea unor confesiuni în public ale victimelor de violuri cu scopuri terapeutice și de a fi aproape de persoanele agresate, dar și cu scopul de a aduce la cunoștință publicului ceea ce simt și trăiesc victimele. Aceste manifestări urmăreau să schimbe câteva lucruri legate de legislație. În cartea publicată de Susan Brownmiller, „Against Our Will: Men, Women and Rope“ ( „Împotriva voinței noastre: bărbați, femei și viol"), publicată în 1975, aceasta definea violul ca fiind „ singura acțiune de violență în care legea așteaptă din partea victimei ca aceasta să se opună“, dând astfel un avantaj indirect violatorului.

Susan Estrich în cartea sa „ Real Rape“ („Viol Adevărat“, 1987) afirma că o problemă de care se loveau adesea femeile este că atunci când spune „nu" se considera că ea a zis „da“, indiferent de atitudinea ei, se consider că ea dorește sex forțat. S-a discutat și se discută încă mult chestiunea mitului că femeile preferă violența și forța atunci când doresc să aibă relații intime.

Susan Brownmiller Susan Estrich

Feminiștii valului al doilea au fost preocupați în mod deosebit de problema divorțului, cerând ca acesta să devină posibil și legal în cazul în care persoana în cauză este lipsită de vină.

Într-un alt context, scriitoarea celebră Mary Daly s-a afirmat cu declarația din articolul său intitulat „Women and the Catholic Church“ că există un contrast între învățăturile bisericii catolice privind valoarea și demnitatea ființei umane și misoginismul bisericii care degradează femeia ca persoană. Tot de aici a plecat și ideea că dacă femeile au prea multă autoritate sau sunt prea „instruite" din punct de vedere intelectual, acestea se defeminizează.

Filosofic vorbind, cel de-al doilea val al mișcării de femei a contestat ideea că femeile sunt îngeri, zâne, sirene, vrăjitoare sau orice altceva în afară de oameni.

Al treilea val al mișcării de femei este mai dificil de definit comparativ cu celelalte doua, el a început în anii '90 și nu se știe sigur când s-a încheiat.

Al treilea val a fost adus de noua generație, nepărtașe la mișcările anilor '60 și '70, ci născute în acea perioadă. Problematica abordată se bazează pe înlăturarea discriminării grupurilor specifice de oameni. De exemplu, s-a dorit obținerea accesibilității la servicii de sănătate a femeilor cu o situație materială precară, o educație sexuală mai bună, respingerea abuzului sexual asupra tinerilor și tinerelor sub 18 ani, obținerea unor soluții de contracarare a creșterii cazurilor de sarcină la minore, anihilarea unor boli destul de răspândite în rândul tinerilor, precum anorexia și bulimia.

Întreaga mișcare a femeilor a ajutat la dezvoltarea spiritului de solidaritate în jurul valorii de dreptate sociale, au educat mari mase de oameni și au modificat atitudini în ceea ce privește relațiile dintre sexele opuse, promovând și implementând cu tărie nediscriminarea.

1.3. Stadii în evoluția alfabetizării feminine

„Care este rolul femeilor în societatea românescă?“ rămâne în continuare o întrebare la care cei mai mulți analiști nu doreasc să găsească un răspuns. Mișcările și teoriile feministe demonstrează pledarea acestora pentru o schimbare majoră a percepției masculine asupra sexului frumos, gingaș, slab și supus, căutând egalitatea, libertatea și dreptatea.

Atunci când vorbim de femei și putere, trebuie să ținem cont de faptul că de-a lungul istoriei s-au cunoscut trei tipuri de putere: puterea bărbaților asupra femeilor,puterea femeilor ca rezistență si puterea femeilor de a acționa astfel încât să dea curs propriilor interese – capacitare.

Filosofia feministă a preluat conceptul de patriarhat și l-a definit ca fiind „sistemul masculin de opresiune a femeilor“ Barret (1980) și Sydie (1987) au folosit în explicarea conceptului de patriarhat definiția sociologului german Max Weber, conform căreia patriarhatul denotă puterea unui bărbat atât asupra soției, cât și asupra copiilor.

La polul opus se afla religia politeistă care diviniza și adora femeia, ca dătătoare de viață. Ulterior, religiile monoteiste au schimbat acest concept și l-au înlocuit cu Dumnezeul unic, puterea divină a femeii de a da naștere devenind o simplă funcție de reproducere.

„Cu excepția sexului ei, o femeie este un bărbat …“ (Jean-Jacques Rousseau) și totuși din sexul ei derivă o moralitate distinctă, o educație aparte, un nivel de cunoaștere avansat, diferit de cel al bărbatului. Insistând pe ceea ce spunea Rousseau: „Bărbatul este doar bărbat din când în când, femeia e întotdeauna femeie…„ și “…totul reamintește de propriul ei sex“.

Lumea familiei, a educației copiilor, a moralității și senzualității este privată, intimă și domestică, pe când lumea muncii, a cetățeniei și a legalității este publică.

Sofia Nădejde, a afirmat în lucrarea „Emanciparea femeii române“ că „Multe sunt piedicile care li se pun, numai si numai să nu se poată indulci și femeile din bunurile științei.“

Educația are și ea un rol important în diferențierea rolurilor de genuri dintr-o societate, fiind în legătură strânsă cu toate tipurile de putere (economică, politică și socială).

Privarea femeilor de educație a produs o adevărată mișcare, bărbații fiind cei privilegiați în acest domeniu, având acces la educație pe o perioadă de timp mai îndelungată.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în aproape toate statele au fost înființate legi care promovau educația obligatorie pentru toți indivizii. Ca un exemplu, în Prusia învățământul elementar a devenit obligatoriu în 1763, în Suedia în 1842, în Norvegia în 1848, în Franța în 1882, iar în Spania în 1931. În Moldova și în Țara Românească, Legea instrucțiunii din 1864 impunea gratuitatea învățământului primar pentru băieții și fetele cu vârste cuprinse între opt și doisprezece ani, timp de patru ani. Se intenționa înființarea unui număr mare de școli, atât pentru fete, cât și pentru băieți, în orașe și în sate. Cu toate acestea, s-a crezut că educația va fi egală pentru toți, dar nu a fost deloc așa. Existau distincții între conținutul învățământului destinat fetelor și băieților, de cele mai multe ori familiile alegând să trimită la școală mai mult băieții.

Conform statisticilor, se poate observa că în cazul României, în anul 1900, gradul de analfabetism la bărbați era de 78% și de 92,5% în rândul femeilor, fiind pe locul al doilea, după Bosnia-Herțegovina, țara cu cele mai multe persoane neștiutoare de carte. (vezi Tab. 1).

Tab. 1: Analfabetismul în Europa în anul 1900.

 În 1930 analfabetismul din România a scăzut destul de mult datorită intrării în România Mare a unor teritorii cu un procentaj mai mic al neștiinței de carte. (Vezi Tab.2)

Tab. 2: Procentul persoanelor alfabetizate din Europa.

Remarcabil este faptul că femeile din toate țările sunt într-o măsură mai mare nestiutoare de carte decât bărbații și că persoanele din mediul rural nu știu să citească și să scrie în proporție mai mare decât cele din urban. (Vezi Tab. 3) În 1930, trei sferturi din populația României era analfabetă.

Tab. 3: Proporția alfabetizării femeilor și bărbaților(1930).

Chiar dacă s-a permis învățarea în instituții de învățământ superior la începutul secolului al XIX-lea, treptat tinerii bogați alegeau să plece în străinătate pentru a studia acolo. De cele mai multe ori, destinațiile alese de aceștia erau Germania, Franța sau Austria.

În România, funcționa ideea că femeile trebuie să fie într-o oarecare măsură culte, dar fără a avea aspirații la funcții publice. În 1883, legea Trefort lăsa la alegerea bisericilor în ce limbă să se facă predarea în învățământ. În școlile unde nu se vorbea limba maghiară, s-a propus ca predarea cursurilor să se facă în această limbă, studiind în același timp despre istoria literaturii maghiare, iar la sfârșit, după 10 luni de studiu, va avea loc examenul de maturitate în limba aprofundată anterior.

Tot acest sistem se afla sub supravegherea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice care controla manualele pentru a nu aduce prejudicii, se ocupa de bugetul școlii și de alte probleme legislative ce priveau învățământul școlar. Treptat, au fost înființate mai multe școli destinate fetelor.

Printre cele mai importante construcții se numără școala de fete din Șimleul Silvaniei deschisă la data de 1 septembrie 1888 și Școala de fete a Asociațiunii fondată la data de 8 iunie 1881, amândouă având un rol esențial în formarea tinerelor transilvănene. Alte școli civile au mai fost înființate la Beiuș, Blaj, Brașov, Hunedoara, Orăștie ș.a.

Dorința de a urma studii superioare a fost arzătoare în rândul fetelor care absolviseră deja gimnaziul, Universitatea din Budapesta fiind principala opțiune unde acestea își doreau să aprofundeze filosofia și medicina. Dupa 1900 , acestea nu s-au oprit aici și au demonstrat că au abilități de a fi profesori universitari, deopotrivă cu bărbații.

Carierele erau alese de fiecare persoană în parte. Unele absolvente optau pentru carierele muzicale, altele preferau experiențele școlare profesând ca dascăli, iar altele alegeau să lucreze pentru familii bogate pentru simplul motiv că aveau posibilitatea de a călătorii odată cu acestea.

În concluzie, chiar dacă la prima vedere pare că modul de viață al femeilor nu s-a schimbat cu aproape nimic, dacă analizăm în profunzime observăm că revoltele femeilor în încercarea de a-și schimba condiția au dus la ieșirea femeii din spațiul îngust în care îi era impus să trăiască.

CAPITOLUL II. APARTENENȚA ȘI ROLUL FEMEII ÎN DIFERITE DOMENII DE ACTIVITATE

2.1. Discursuri feministe și critica limbajului

Atât „vorbirea“ cât și „tăcerea“ reprezintă două metafore ale discursului feminist ce ilustrează modalitățile prin care femeilor li se lua dreptul de a se exprima liber. Anumite genuri lingvistice asociate femeilor precum bârfa, scrisorile sau jurnalele reprezintă uzuri lingvistice specifice sferei private, adesea folosite în cadrul spațiului familial sau în comunitățile restrânse. În domeniul public, de cele mai multe ori femeile nu au acces la anumite registre lingvistice de prestigiu din diferite domenii culturale precum limbajul ceremonialului religios, retorica politică, discursul științific, legal ș.a.

De cele mai multe ori femeile sunt reduse la tăcere, existând societăți care interzic vorbirea în fața superiorilor sau în afara propriei case, chiar să pronunțe numele unor rude de sex masculin ale soților acestora.

Aici putem aminti de celebra carte „Eu sunt Malala“, considerată de fapt un jurnal al unei adolescente de șaisprezece ani care lupta să obțină dreptul la educație și la o viață liberă, gest îndrăzneț care aproape că i-a adus moartea, fiind împușcată în cap de talibani. Se observă faptul că încă de mici tinerele se nasc cu o dorință arzătoare de a ajunge egalele bărbaților și au curajul să facă gesturi de care adulții se temeau să le gândească vreodată.

În societatea modernă, femeile și-au câștigat drepturile cerute, însă există în continuare câteva restricții impuse precum folosirea unui limbaj vulgar sau obscen de către femei sau bărbați în prezența sexului feminin. În multe religii practicarea oratoriei liturgice le este interzisă, însă putem spune că acestea nu și-au cerut niciodată acest drept de teama de a nu fi ridicole.

În ceea ce privește limbajul, o contribuție majoră au avut-o feministele care au definit limbajul și discursul sexist și au găsit câteva modalități de a lupta împotriva unor astfel de practici lingvistice.

S-a constatat că există diferențe ale unor stiluri verbale folosite de bărbat și femeie. Sunt trei paradigme și anume a deficitului, dominanței și diferenței.

Prima afirma faptul că felul de a vorbi al femeilor este deficient față de al bărbatului din punct de vedere cultural., acestea ne posedând calități oratorice ce includ persuasiunea sau îndrăzneala de a se exprima în voie.

Cea de-a doua paradigmă susține faptul că modul de a vorbii al femeilor este legat în special de poziția lor socială și anume de subordonarea lor în raport cu partea masculină.

Cea de-a treia paradigmă susține că diferențele lingvistice dintre bărbat și femeie sunt enorme, la fel ca cele ale unor vorbitori din două culturi total diferite. Se consideră că limbajul folosit de femei este specific subculturilor, aflate la un nivelul lingvistic al primilor ani din viață.

În primii ani postbelici se prefigurează doua tipuri de discurs feminist precum cel reformist susținut de liderele Asociației mișcării feministe și cel moderat care era reprezentat de Uniunea Generală a Femeilor Române și care avea rețineri cu privire la schimbările dimensiunilor tradiționale ale existenței femeii.

În cadrul unui cabinet individual de psihologie din Sibiu, Ruxandra Marcu a facut un studiu de caz bazat pe urmărirea atitudinii a două persoane cu studii superioare, soț și soție, față de conceptul de feminism și de modul în care este acesta înțeles în țara noastră. Trebuie precizat faptul că ambele persoane provin din mediul universitar, unul fiind masterand, iar celălalt doctorand.

A fost analizat și interpretat în esență discursul sau limbajul dincolo de ceea ce înseamnă propoziție sau frază. Scopul este de a încerca să găsim o rezolvare a problemei gândind dintr-o perspectivă mai largă. În interviu s-a ținut cont în primul rând de influența conceptelor de masculin și feminin, diferențe atitudinale ale profesorilor față de fete și de băieți, șanse de dezvoltare a carierei dorite de către absolvenți sau absolvente și nu în ultimul rând în ce măsură au femeile cu o familie întemeiată șansa la o carieră.

Prima oară este intervievată femeia ( 24 de ani) spunând că: „Cei mai mulți care rămân în universitate..ăă….posturile universitare sunt în mare parte ocupate de băieți, deși am terminat Facultatea de Litere și… ponderea…ăă…femeilor este mult mai mare. Majoritatea asistenților la cele mai multe catedre sunt bărbați“. Aceasta posedă siguranță de sine, coerență în exprimare și fraze bine structurate, ton răspicat și siguranță în voce. Declarația ei exprimă clar faptul că împiedicarea femeii de a ajunge la cariera dorită o revoltă extrem de tare, acesta fiind momentul oportun de a se face auzită.

La polul opus se află soțul acesteia care dă răspunsuri lapidare și destul de generale, semn că nu îl afectează în nici un fel discriminarea.

Adresându-i-se o întrebare cu privire la părerea și atitudinea bărbaților despre femeile care doresc să facă carieră, tânărul răspunde astfel:

„Nu stiu, nu…cel putin nu simt asta și…nu stiu de ce ar fi diferit. Adică probabil că este diferit, dar nu cred că are atata importanță…Eu cred pur și simplu că au gandiri diferite…aa…înca un lucru…diferitele puncte de vedere nu înseamnă obligatoriu…necaz …pot ajunge la rezultate mult mai bune…“.

O nouă întrebare face diferența între judecățile celor doi, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și din punctul de vedere al fluenței în vorbire, referindu-se la influența celor două concepte frecvent întâlnite, masculinitate/ feminitate.

La această întrebare bărbatul răspunde:

„Toată tevatura în ceea ce privește feminismul s-a mutat dinspre America și înspre România și se încearcă, dacă nu se aplică măcar teoretic, se încearcă să se schimbe mentalitatea românilor. Și atunci nu neapărat cu titlu de comunism, ci sub o forma de reconsiderare a drepturilor femeii se încearcă o egalitate sau o egalizare a femeilor cu bărbatul. Problema este că femeia niciodată nu o să fie egală cu bărbatul. Deoarece sarcinile în plus care îi dau această egalitate cu bărbatul nu fac altceva decât să-i încarce programul și din această cauză femeia muncește de două ori mai mult decât bărbatul: muncește și la serviciu , muncește și acasă. Cu cât are mai multă responsabilitate la serviciu, cu atât stresul va fi mai mare și acasă.“

Urmează răspunsul femeii:

„Pe plan profesional…cred că…feminismul a câstigat foarte mult deoarece… au apărut noi,.. noi domenii care… care au oferit posibilitatea ca și femeile să lucreze tot la fel ca bărbații…să…ăă…meargă în paralel…eu cred că … ăăă… nu … cred că esența de…de feminism poate ar avea vreodată sens pentru egalitate în orice domeniu deci este evident faptul că sunt domenii în care nu poți face față dacă ești bărbat sau vice versa…este greu de imaginat să…sau sa lucreze bărbatul în domenii în care… nici dacă ar vrea (cu ton zâmbăreț) nu ar putea să facă față.“

Se observă că în discursul femeii este întâlnit frecvent cuvântul „egal“, semn că există cu adevărat o problemă interioară legată de această discriminare. Tonul vocii rămâne la fel de impunător și convingător, parcă încercând să schimbe ceva în mintea oamenilor. Fraza exprimată de aceasta care vizează inegalitatea femeii față de bărbat exprimă revoltă și reproș la adesa bărbaților în legătură cu diferențele sociale existente între ei. Spre finalul interviului, se observă clar o contradicție cu ideea exprimată anterior. Aceasta încearcă să lase de-o parte termenii de „egalitate“ sau „inegalitate“ între bărbat și femeie replicând că de fapt nu este vorba despre asta, ci doar de „egalitate pur și simplu.“

Cert este faptul că femeia chiar are o dilemă interioară care îi afectează într-un fel viața socială, profesională și mai ales cea personală.

În interviu, bărbatul are un ton calm, scăzut cu câteva pauze în vorbire și fraze incomplete, semn că nu l-ar atrage prea mult subiectul abordat. Acesta nu luptă să își susțină punctul de vedere, din contră, este amabil și răspunde strict la ceea ce este întrebat. Se simte o oarecare incapacitate de a se exprima fluent, pauzele în vorbire împiedicându-l sa-și ducă frazele la bun sfârșit. Nu își modelează viața dupa principii de gen și nici nu se simte deranjat să spună că femeia este egală bărbatului. Comoditatea, detașarea și dezinteresul sunt trăsături specifice intervievatului.

În continuare, bărbatului i se adresează o întrebare cu privire la opțiunea de a angaza un bărbat sau o femeie cu familie întemeiată, acesta replicând:

„Nu știu… Odată ce aș fi convins că este pregatită pentru postul respectiv și că are… anumite competențe necesare și… că poate produce ceva pentru mine… nu cred că ar mai conta…. Mi-e mi-ar absolut indiferent dacă ar exista rezultate…“. De aici reiese faptul că este interesat în special de rezultatele obținute, indiferent cine le produce. Tot acesta răspunde la întrebarea adresată de psiholog dacă femeile cred că dacă acestea au copiii reprezintă o slăbiciune pentru ele, tânărul încearcă să ocolească răspunsul spunând că poate ar fi obositor și pentru ele, dar și pentru cei din jur. Prin tonul vocii arată că este destul de indulgent și că întelege evoluția unei femei, însă nu reușește să dea un răspuns concis la nicio întrebare adesată. Totul arată că persoana în cauză este interesată numai de partea profesională, la orice întrebare adresată făcând legătura cu aspecte legate de cercetare și studiu:

„După aceea probabil că este mai greu, deoarece se întamplă ca să apară teme de cercetare și atunci pentru…aceste persoane merge mai greu sau… ia mai mult timp…Femeile țintesc o carieră înainte de a-și întemeia o familie, în timp ce băieții o iau mai ușor… Depinde. Mai tranșantă este ideea de a avea sau a nu avea o familie în momentul în care îți faci o carieră… Eu …deocamdată… am de gând să..să-mi lărgesc câmpul de vedere și să studiez ca în anii ulteriori să îmi fie mai ușor“. Prin aceste cuvinte bărbatul exprimă faptul că în planurile sale de viitor este inclus doar studiul, restul problemelor fiind neinteresante.

Reacția tinerei femei nu întârzie să apară, ea simțind nevoia, mai mult decât partenerul, să fie auzită și împărtășește din experiențele sale de viață de-a lungul anilor de studiu.

„Da! Am simțit-o încă din anul I. Sub forma unei anumite indulgențe față de băieți. Băieții erau mult mai repede promovați în orice. Cei mai mulți care rămân în universitate, ăă…posturile universitare sunt în mare parte ocupate de băieți, deși am terminat Facultatea de Litere și ăă.. ponderea ăă.. femeilor este mult mai mare. Majoritatea asistenților la cele mai multe catedre sunt bărbați. Și chiar în cadrul seminarilor se, se vede clar ăăă.. lupta femeilor, care, sau lupta fetelor care vor să, vor întotdeauna să aiba ele primul cuvânt. Chiar și în cadrul mediului universitar… Nu spun că bursele din străinătate sunt acordate mai mult bărbaților decât femeilor dar este mult mai ușor să ajungi la această bursă. Muncești mult mai puțin ca băiat decât o face ea…Nu întotdeauna cel ce muncește cel mai mult, indiferent dacă este fată sau băiat, ajunge să ocupe locul care, ăă.. îi este potrivit și pe care poate îl merită…De exemplu: există un cuplu…căsătorit…care să spunem că termină facultatea…ăă… sunt el la doctorat, ăă…ea la masterat. ĂĂ.. apare un copil… Este mult mai greu sa faci doctorat ca și femeie decât un bărbat. Un bărbat poate să se înscrie fără probleme și la masterat și la doctorat, pentru că el oricum își continuă activitatea. Tu ca femeie ai și alte responsabilități. În momentul în care intri la doctorat, ăă.. colateral ăă.. ai multe alte obligații familiale…“.

Finalitatea acestei analize de discurs arată o discrepanță între răspunsurile celor doi intervievați, opiniile lor cu privire la această temă fiind total opuse. Cu toate că atitudinea și mentalitatea lor diferă, aceștia formează un cuplu complementar.

Pentru promovarea egalității de gen e bine de știut că Organizația Națiunilor Unite a avut o mare implicare. Unul dintre cele mai importante documente adoptate de aceasta în anul 1979 a fost Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei.

2.2. Concepte feministe dezvoltate în raport cu mass-media din secolul XXI

Raportul de putere bărbat-femeie ilustrat de mass-media românească a scos în evidență femeile ca fiind inferioare bărbaților, construind o imagine feminină total falsă la nivel colectiv. În România, societatea a început să se axeze din ce în ce mai mult pe transmiterea de informații televizate, oferind de cele mai multe ori subiecte de conversație. Un avantaj ar fi acela că prin intermediul televizorului, fiecare privitor este liber să iși formeze o opinie personală cu privire la personajule aparente. O analiză a raportului bărbat-femeie s-a facut și în cadrul emisiunii „Big Brother“, unde vulgaritatea și lipsa de intimitate predomina. Telespectatorii vedeau și auzeau în permanență tot ce făceau concurenții, abordând totodată subiecte indecente și folosind un limbaj trivial. Concurentele au fost văzute ca niște personaje infantile, lipsite de educație, respect de sine și morală, ținuta lor fiind cât se poate de sumară. La polul opus se aflau bărbații care, din contră, păreau a fi deținători al adevărului absolut. În final, câștigătorul emisiunii nu a fost de sex feminin, ci masculin, dovada faptului că bărbații încă primează și în acest secol. Se consideră că a fost o rampă de lansare pentru femei în televiziune, ajungând să facă orice doar pentru a fi promovate și remarcate.

O altă emisiune care promova vulgaritatea feminină a fost „Ciao Darwin! “, prezentatorul Dan Negru fiind în compania unor domnișoare sumar îmbrăcate, cu un zâmbet fals și care nu exprimă nimic plăcut. Apariția personajului feminin „Mama Natură“ în bustul gol depășește limitele oricărui bun simț, aceștia fiind avertizați în nenumărate rânduri de Consiliul Național al Audiovizualului.

Și în cadrul emisiunii „Un bărbat adevărat“ nuditatea a fost înfățișată excesiv, invitații fiind rugați adesea să picteze trupurile goale ale unor tinere, cu scopul creării unor „opere de artă“. Un alt aspect care poate caracteriza imaginea femeilor transmisă în cadrul emisiunilor de divertisment este cel vestimentar. Vestimentația de tip kitsch a dansatoarelor arată prostul gust în materie de haine, vrând să pară cât mai provocatoare și stridente. Multe dintre acestea ocupă locul de asistente, având un rol decorativ în încercarea de a înfrumuseța peisajul. Majoritatea emisiunilor propagă ideea domnișoarei-animatoare tinere, frumoasă și sexy care rămâne totuși în anonimat.

Una dintre emisiunile care de-a lungul timpului încearcă să promoveze tinere talentate este „Cronica Cârcotașilor“. Cu o ținută provocatoare și extem de sexy, cele două dansatoare denumite „bebelușele“ dansează după fiecare știre prezentată de moderatori.

Femeile în emisiunile de tip talk-show. În cazul în care prezentatoarea nu se încadrează în standardele cerute (tânără, subțire, înaltă), atunci formatul emisiunii se va schimba complet. Subiectele abordate în emisiunile de tip talk-show vizează viața de familie, relații de cuplu, modă și mondenități. În unele cazuri, ideea de vampă sexy a fost treptat înlocuită cu cea a unei moderatoare cu o vârstă mai înaintată, cu vestimentație nu prea îndrăzneață, dar care acaparează invitații cu bârfe excesive (precum Teo Trandafir sau Mihaela Tatu).

Dacă prezentatoarea Teo Trandafir nu atrage atenția telespectatorilor din punct de vedere fizic, realizatorii emisiunii încearcă să capteze atenția cu ajutorul unei tinere fotomodel, încadrată în tiparul feminin perfect și anume Nicoleta Luciu. Pentru a induce ideea de gospodină sexy, aceasta poartă frecvent un șorț. Aceste lucruri demonstreză faptul ca femeile secolelor trecute sunt cu mult diferite de cele ale secolului prezent, reușind să iși depășească condiția și să iese din conul lor de umbră, impus de bărbați. Aici poate fi vorba de o evoluție permanentă a femeii și de o autoeducare si emancipare personală.

Femeile în publicitate. În cadrul publicității ne lovim adesea de imaginea gospodinei care se consultă cu bărbatul și ia decizii în funcții de acesta, precum și de imaginea femeii interesate de statutul social al bărbatului, reieșită din reclamele la mașini străine. Este cert faptul că publicitatea este adresată în mare parte femeilor, acestea fiind considerate principalii consumatori. Sunt companii celebre care operează cu stereotipii de gen.

Un exemplu concret îl constituie compania franceză de lactate „Danone“, marcă ce transmite mesajul în mod special femeii, menținând ideea de gospodină și mamă grijulie care ar face orice ca propriul copil să crească cu produse sănătoase. Imaginii de femeie liberă, independentă și emancipată din reclamele la țigări sau alcool i se opune imaginea tradițională a femeii ce joacă același rol de o viață și anume de servitoare în casă.

Partea feminină dispune totodată și de reclamă negativă, un exemplu elocvent fiind cel al publicității din cadrul companiei telefonice „Zapp“. Mesajul în sine ironizează și vulgarizează femeia, folosindu-se de „Clubul manechinelor care beau numai apă plată cu lămâie “. Clipul publicitar ilustrează un grup de manechine, cu un corp lipsit de imperfecțiuni, care iși bârfesc colega și se amuză pentru ca a luat câteva kilograme în greutate. Tiparul creat de aceștia este cel de femeie cu trup perfect dar lipsită de orice formă de inteligență, degradând astfel femeia.

Un alt exemplu elocvent este reclama la berea Bergenbier, „una blondă“, „alta brună“, „toate bune împreună!“ în care un tânăr căsătorit cu mireasa în brațe întoarce capul după o tânără cu picioare lungi și sexy, uitând subit de proaspăta soție.

Cert este faptul că publicitatea autohtonă românească nu se lipsește de femeie, indiferent de mesajul transmis și de publicul țintă, însă nu apelează la orice femeie. În majoritatea publicității românești este ilustrată femeia atrăgătoare, aspectul fizic fiind esențial.

Femeile în știri. „Televiziunea poate să adune în fața jurnalului de știri de la ora douăzeci mai mulți oameni decît toate cotidianele de dimineață și de seară la un loc“. ( Pierre Bourdieu)

Prezența feminină pe micile ecrane este destul de frecventă, atât pe posturile locale, cât și naționale. Un rol important în apariția acestora îl constituie vestimentația și simțul estetic, fiind impusă o ținută elegantă, sobră, sacouri cu mâneci lungi, chipul plăcut și atent machiate. Faptul că știrile reprezintă ceva serios, atrage după sine eleganță și decență.

S-a urmărit atent maniera de abordare a subiectelor de interes public și s-a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori sunt aduși în prim-plan bărbații, într-un mod pozitiv. Atunci cand se vorbește despre femei, acestea apar în ipostaze degradante precum: soții infidele, mame denaturate care își abandonează copiii, prostituate deținute de autorități, femei bătute de soți, violate, maltratate, sau jefuite care cer disperate ajutor.

Rare sunt cazurile în care promovează femeia ca persoană care a facut ceva extraordinar, care a atins o performanță sau are vreun merit. În mare parte, jurnaliștii sunt cei care optează pentru subiecte vulgare, ieftine, care scot în evidență latura umilitoare a sexului feminin, pentru a avea un impact dur asupra societății de consum.

Femeile în telenovelele românești. În anii 2004- 2005 au fost difuzate seriale consacrate, care s-au bucurat de un real succes. O lungă perioadă de timp, serialele „La bloc”, „Fete cu lipici“, „Băieți buni“ și „Numai iubirea“ au stat în topul audiențelor.

Cele trei tinere din „Fete cu lipici“ , frumușele, provocatoare, ușuratice, bârfitoare, băgăcioase și prostuțe au devenit exponentele tinerelor zilelor noastre.

Același lucru se întâmplă și în serialul „La bloc“ unde apare femeia vulgară și țață. Acestea promovează în egală măsură tipul adolescentei ușuratice, naive, care face sex la întâmplare și care visează să aibă foarte mulți bani.

Prima telenovelă românească „Numai iubirea“ are în prim-plan veșnica dihotomie între dragoste și ură, bine și rău, protagonistele fiind două femei care nu au nimic în comun. Prima femeie întruchipează binele, cu un chip angelic, părul blond, decentă și suavă, atrage de partea sa elevii cărora le este profesoară și pe care îi iubește nespus.

Cea de-a doua femeie întruchipează răul, brunetă, sexy, isterică, ușuratică și detestată de copiii, ambele luptând pentru același bărbat.

De asemenea, „Vacanța mare“, este o emisiune de divertisment care a stat destul de mult timp pe micile ecrane și care a ilustrat imaginea decăzută a femeilor ca fiind proaste, bețive, injosite, injurate și bătute atât de soț cât și de restul membrilor familiei.

În concluzie, toate aceste emisiuni de divertisment, știri și seriale românești scot în evidență stereotipurile deja existente și adâncesc granița dintre bărbat și femeie. Raporturile de putere sunt evidente. Bărbații dețin controlul și puterea banului, ei manevrează femeia, o desconsideră și o scot din schemele importante ale societății. Femeia nu rămâne decât să se mulțumească cu statutul de vedetă și cu vizibilitatea mediatică, aceasta fiind în esență singura lor putere. Ajunși în secolul XXI, concluzionăm că oamenii au rămas cu aceleași prejudecăți, cei mai mulți sunt lipsiți de moralitate, în concepția lor femeia rămânând același „obiect sexual“ ca odinioară.

Van Zoonen a ajuns la concluzia că stereotipiile de gen abordate la nivelul mass-mediei au apărut mai întâi în curentul feminismului liberal. S-a crezut că prin predarea limbajului non-sexist și prin presiunile făcute asupra mass-mediei din cauza publicațiilor care denigrau femeia se va rezolva vechea problemă a discriminării.

De fapt, rezultatele așteptării nu au fost pe măsură creându-se modelul „Super-femeii“ și cel al femeii emancipate care are o carieră și în același timp este soție și mamă.

Van Zoonen considera că modelul comunicațional al lui Stuart Hall ne poate ajuta la identificarea rolului mass-mediei în ceea ce privește diferențele de gen.

2.3. Femeia și drepturile politice ale acesteia

Se știe că femeile din perioada comunistă au fost împiedicate să se dezvolte independent în societate, acestea fiind aproape invizibile, importanța lor în politică și la locul de muncă a fost adesea ignorată și trecută cu vederea.

În România, în perioada anilor 1944- 1947 au existat numeroase organizații de femei, acestea ieșind, dupa afirmația Paraschivei Cancea, din „trecuta stare de umilitoare nedreptățire

economică, profesională, politică, civilă și culturală“. Cu speranța că în viitorul apropiat acestea vor fi incluse în politica românească, au fost integrate în sindicate ale vieții economice și sociale și în ligi ce apărau drepturile specifice.

Virgiliu Țârău afirma că „diversitatea instituțională reflectă pe de o parte slăbiciunile partidelor comuniste din regiune, incapabile să depășească lipsa de suport popular, și pe de alta, domesticismul impus de Moscova cu scopul de a nu afecta relațiile cu lumea democratică occidentală“. În perioada comunistă a început să fie susținută egalitatea între sexe, aceasta fiind cea mai importantă decizie care a influențat procesul de modernizare. După anul 1945, datorită organizațiilor feminine care au funcționat cu succes, femeile au fost încadrate în anumite partide politice, iar la începutul anului 1946 s-a decis constituirea unei federații democrate a femeilor, tot atunci având loc și primul congres (4-8 martie, 1946).

La inițiativa Băncii Mondiale, s-au făcut câteva cercetări și s-a constatat că țările care au un număr mai mare de femei implicate în politică sunt țările care au un nivel mai scăzut al corupției, femeile fiind mai puțin implicate în acțiuni ce presupun luare sau oferire de mită. Și totuși, ne întrebăm de ce femeile stau de-o parte? Unii ar zice că nu le stă în fire să iși păteze obrazul cu mizeriile care se învârt în jurul statului sau poate că nu au prea multă încredere în propriile forțe, acesta fiind considerat domeniul și teritoriul bărbaților.

Acest subiect a fost dezbătut ani la rândul, chiar și în contextul aderării României la Uniunea Europeană. În anul 2000 a fost intervievat un grup de persoane și aproximativ 52,9% dintre aceștia credeau că participarea sexului feminin la viața politică ar fi putut influența lucrurile în bine și ar fi adus o schimbare serioasă pentru țară.

Cu toate acestea, România, Malta și Turcia au cel mai scăzut procent în ceea ce privește intrarea femeilor pe scena politică și anume 9%, comparativ cu Bulgaria- 22% sau Suedia- 46% , statistici emise de Comisia Europeană.

Iată că răspunsul la întrebarea „de ce nu sunt femeile implicate în deciziile luate la nivel înalt?” nu a întârziat să apară, Swanee Hunt, fosta ambasadoare a Statelor Unite în Austria încercând să găsească câțiva factori care împiedică acest fapt. Pe de-o parte, acest domeniu este considerat unul „murdar“, iar pe de altă parte există teama de a nu fi considerate „nefeminine“ călcând pe teritoriul bărbaților sau de a fi incompetente pentru postul în care vor activa. Un lucru este clar, stereotipurile de gen există și în acest domeniu, fiecare sex având propriile caracteristici. Bărbații sunt puternici, implicați, activi, capabili, iar femeile sunt sensibile, subordonate, pasive și limitate.

În 1987 a fost acceptată munca de noapte pentru femei, iar în 1983 a fost aprobată Legea conform căreia cele două sexe au drepturi egale în ceea ce privește profesia. Acordarea dreptului la vot femeilor a însemnat dezvoltarea imaginii unei Românii democratice și totodată dublarea numărului de voturi la alegerile din 1946, numărul femeilor reprezentând peste jumătate din populația țării. Dreptul de a vota îl aveau toți cetățenii cu vârsta peste 21 de ani, militarii și funcționarii publici fiind și ei implicați.

Oficiosul partidului scria astfel: „… consfințind în mod sincer reală și cinstită universalitate a dreptului de vot, legile electorale însemnează o răscruce de căpetenie în drumul spre democratizarea vieții politice din țara noastră“.

Toate femeile au fost îndemnate să participe la activități electorale, la mitinguri, la refacerea țării, însă au continuat să fie considerate obiecte propagandistice, prea puțin importante.

Din punct de vedere al situației femeilor, perioada de început a regimului comunist, în special o dată cu prevederile constituției din 1948, se caracterizează prin intrarea masivă a femeilor în câmpul producției, munca salariată a acestora asigurând atât un nivel de trai mai ridicat pentru familie, cât și creșterea încrederii femeii în capacitatea ei de a participa la viața socială.

O influență în decizia de a se implica sau nu în politica românească o are mass-media. Atât femeile implicate cât și cele care doresc să se implice se lovesc de presiunea venită din partea presei autohtone care dorește să reamintească de fiecare dată de apartenența de gen. Specialistă în studii de gen, Mihaela Miroiu își spune părerea în mod cinic: „rețeta ca o femeie să fie aproape complet neinteresantă pentru media este să fie profesionistă, elevă sau studentă. Dacă o femeie este infractoare, are șanse mult mai mari. Dacă sînt pensionare, șansele mediatice ale femeilor sînt mai mici decît față de infractoare, dar de cinci ori mai mari decît ale celor active profesional“.

Accesul la informație era limitat în perioada comunistă, părerile nu puteau fi exprimate liber, astfel încât majoritatea indivizilor considerau că ceea ce scrie presa este de fapt părerea majorității. Pe de-o parte, mass-media are rolul de a moderniza, iar pe de altă parte propagă mesajul invers.

Deși vorbim despre peste 70 de milioane de femei, la momentul căderii comunismului în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Iugoslavia, Bulgaria, femei ce trăiau în condiții diferite, în regiuni diferite, vorbind limbi diferite, ele au fost reduse la un unic numitor comun, și anume regimul politic sub care se aflaseră țările lor vreme de aproape 50 de ani.

Deși România este o țară francofonă, nici un scriitor nu a amintit faptul că aceasta se afla printre țările în care feminismul a luat amploare, la fel ca în Occident, amintită fiind doar ieșirea din peisaj a mișcărilor feministe din 1945.

Senatoarea și vicepreședinta Comisiei pentru Egalitate de șanse a avut un discurs semnificativ care surprindea esența problemei: „La nivel european s-au făcut progrese semnificative în ultimele decenii în realizarea egalității între femei și bărbați. În România însă, femeile sunt prea puțin reprezentate la nivel decizional. La nivel parlamentar prezența femeilor este de doar 9, 76%, față de 10% în mandatul 2004–2008, în timp ce media europeană a parlamentelor naționale este de 24%. În Parlamentul României se caută cu prioritate soluții legislative care să accelereze remedierea acestei situații, inclusiv din perspectiva Strategiei naționale privind Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, pentru perioada 2010-2012, care include măsuri pentru o participare echilibrată a ambelor sexe la toate nivelurile de decizie.

Structura de gen a Parlamentului României este ilustrativă pentru dezechilibrul de gen în viața politică. După alegerile legislative din 2008, organizate dupa o nouă lege electorală în baza căreia cetățenii au votat candidați individuali în circumscripții uninominale, ponderea femeilor parlamentare – oricum, foarte mică – a scăzut și mai mult, în principal din cauza situației din Senat, unde procentul femeilor s-a redus drastic, de la 9,5% la 5,8%“.

O înaltă față feminină care a ajuns un exemplu pentru deținerea absolută a puterii politice este Ana Pauker. În 1947 i s-a oferit funcția de ministru de Externe al României, activitatea sa în acest domeniu fiind foarte intensă. Cu toate acestea, s-a considerat că aceasta nu era singura femeie cu astfel de reușite, revista „Femeia“ ilustrând toate femeile care au activat în funcții publice și politice până în 1950.  Activistele sunt cele care dezvăluie maselor de oameni învățămintele partidului. Intelectuale, gospodine, muncitoare și țărănci, toate sunt concentrate într-un front unic național, mai întâi. În platforma Uniunii Femeilor Democrate, din decembrie 1947, se desemnează punctual misiunea membrelor uniunii, acoperind toate domeniile de activitate ale femeii, interconectând, astfel, toate avatarurile femeii comuniste.

La data de 23 august 1949, cu ocazia serbării zilei naționale, femeile din toate regiunile susțin idea de luptă împotriva regimului fascist, dorind să participle la construcția socialismului. Legat de modelele comuniste implementate si aproape impuse, acestea nu au fost acceptate de toate femeile din România. Unele au fost încântate de promisiunile bazate pe dreptate și egalitate, iar altele au ales să se opună întrutotul tiparului ideologic impus. La impunerea statului și în special a partidelor de a-și părăsi familiile și de a se emancipa sau să producă copii fără oprire, opozantele au refuzat. Aproximativ 10000 de femei au fost ucise din această cauză, excluzând pe cele care au decedat în închisoare sau în alte centre de exterminare comuniste. În acea perioadă, unii considerau lăudabilă interzicerea avorturilor și lipsa anticoncepționalelor, natalitatea crescând foarte mult. Abterile de la lege erau controlate de Securitate, iar persoanele în cauză erau sancționate, indiferent că erau medici, moașe sau alte persone care ajutau sau practicau avorturile clandestine.Treptat femeile au început să se opună politicii de controlare a funcțiilor reproductive ale acestora și recurgeau la tot felul de gesturi pentru a se opune regimului. Ca o urmare a acestei impuneri politice, sute de mii de femei și copii au decedat sau au rămas afectați pe viață pentru că avorturile erau provocate de substanțe toxice. Revenind la rolul femeii în politică, aflăm că P.C.R. a numit patru femei în Comitetul Executiv al partidului și anume pe Elena Ceaușescu, Aurelia Dănilă, Magdalena Filipaș și Lina Ciobanu. Femeile membre erau în procent de 17% în anul 1960, cinci ani mai târziu 22%, ajungând până în anul 1980 să crească la 29%.

CAPITOLUL III.

STUDIU DE CAZ- LUPTA MALALEI YOUSAFZAI PENTRU LIBERTATEA ȘI EDUCAȚIA FEMEILOR

Tirania din Pakistan

În acest studiu de caz ne-am propus să analizăm modul de trai și restricțiile impuse femeilor pakistaneze, axându-ne în mod special pe cartea Malalei Yousafzai în care o tânără fată își prezintă drama existențială care a înconjurat întreaga lume.

Pakistanul se numără printre cele mai periculoase țări din lume tocmai pentru acest fapt. Mii de femei sunt ucise zilnic, bătute și violate, fără ca cineva să facă ceva pentru a reglementa acestă problemă majoră. Câteva tinere pakistaneze au avut curajul de a mărturisi unei publicații americane intitulată „The Atlantic“ dramele prin care trec.

Astfel, Ayesha, o tânără de numai 18 ani, povestește cum cu opt ani în urmă a fost abuzată în repetate rânduri de tatăl său, fără ca acesta să fie pedepsit. Ori de câte ori se întorcea de la muncă, aceasta era violată și devenea martora bătăilor crunte luate de mama sa.

Rehana, o altă femeie de 37 de ani povestește cum viața ei s-a schimbat în rau încă din copilărie. La 14 ani urma să se căsătorească cu un tânăr pe care îl iubea, însă cu o zi înainte de nuntă, câțiva bărbații au întrat peste ea în casă încercând să o violeze. Acest lucru din fericire nu s-a întâmplat, însă tânărul cu care urma să se căsătorească a refuzat să mai facă acest pas. Un an mai târziu s-a căsătorit cu un alt băiat care o agresa crunt, fără a avea vreun motiv. Rehana era văzută ca un animal de către soțul ei, oasele rupte, pierderile de sarcină din cauza loviturilor și desfigurările devenind o normalitate pentru aceasta. Aceasta își dorea foarte tare să își ducă copiii la școală, dar soțul său era împotrivă.

Salma, 39 de ani, povestește cum în fiecare zi se agăța de un motiv pentru a trăi. La muncă era respectată și înțeleasă, însă acasă avea parte de un adevărat coșmar. Era scoasă în stradă și bătută din motive inexistente. Nenumărate sarcini au fost pierdute din cauza agresiunilor. Aceasta nu avea acces la banii câștigați la muncă, soțul cumpărându-și neîncetat droguri și alcool. Intenția sa este de a divorța, însă cultura pakistanezilor interzice acest lucru, iar soțul o amenință că dacă va face asta o va stropi pe față cu acid sulfuric. Singura sa dorință este de a-și vedea copiii la școlă, fără să aibă parte vreodată de astfel de tratamente.

Nu puține erau actele de barbarie aplicate femeilor care refuzau căsătoria, acestea fiind mutilate și arse pe față ca semn de pedeapsă.

Aceste imagini ilustrează concret pedepsele aplicate femeilor de către bărbații din Pakistan, existând cazuri mult mai grave.

Astfel de acțiuni sunt întâlnite adesea în țările a căror religie este musulmană. Cei care ucid pentru a nu pierde onoarea țării sale scapă nepedepsiți. Fapta era săvârșită de soț sau de rudele sale, întrunindu-se și hotărând în ce mod să își primească pedeapsa femeia care „a pătat onoarea familiei“. Printre cauzele care condamnau femeia la moarte se numărau neascultarea soțului, dorința acestora de a avea acces la educație sau la un loc de muncă sau cererea de divorț, lucruri absolut normale în religia ortodoxă sau în alte religii.

Educația femeii reprezintă o altă problemă majoră, fiindu-le răpit dreptul de a studia. Talibanii au fost cei care au obligat femeile să renunțe la locurile de muncă și s-au asigurat că nu vor avea posibilitatea să învețe să scrie sau să citească. În concepția mea, aceste măsuri au fost luate de teama unei avansări pe plan social și cultural al sexului feminin, bărbații simțindu-se amenințați de evoluția acestora.

Revolta Malalei Yousafzai

O altă poveste care a cutremurat o lume întreagă a fost cea a Malalei Yousafzai, o tânără de cincisprezece ani care lupta pentru libertate și educație. S-a născut la data de 12 iulie 1997, în Valea Swat din Nord-Vestul Pakistanului, la Mingora.

Revolta tinerei Malala a început în momentul în care talibanii au interzis tuturor fetelor să meargă la școală. Din cauza faptului că regiunea în care locuia se afla la granița cu Afganistanul, talibanii au invadat-o și au cucerit-o într-un final, impunându-și propriile reguli. Chiar dacă Guvernul a promis că va proteja dreptul la educație, talibanii au aruncat în aer toate școlile pentru a împiedica acest lucru.

Aceasta povestește câteva detalii din viața de familie, precizând nemulțumirile legate de faptul că mama sa nu știa să scrie și să citească doar pentru că era femeie, însă, tatăl era o persoană cultă care milita pentru educație și libertate, reușind chiar să iși deschidă o școală.

”Când traversam strâmtoarea Malakand, am văzut o fetiță care vindea portocale. Făcea niște semne cu un creion pe o bucată de hârtie, ca să țină evidența portocalelor vândute, fiindcă nu știa nici să scrie, nici să citească. Am fotografiat-o și am jurat să fac tot ce-mi stătea în putere ca să ajut la educarea fetelor aflate în astfel de situații. Acesta era războiul pe care aveam să-l port”. Deși era femeie și multe lucruri îi erau interzise, Malala avea tot sprijinul și toată susținerea din partea tatălui, lucru care o determina mai tare să lupte pentru ce își dorea. Astfel de întâmplări o mâhneau și în același timp o ambiționau mai tare să își atingă scopul propus.

În anul 2009, motivată de dorința arzătoare de a schimba soarta satului, acesta a scris în limba națională din Pakistan și anume urdu, un jurnal pentru BBC în care povestea despre toate nelegiuirile talibanilor. Cu toate că aceasta scrisese sub pseudonimul „Gul Makai“, cu toții au aflat că Malala Yousafzai era tânăra aflată în spatele publicațiilor, fapt care i-a schimbat întregul curs al vieții.

Toate canalele de televiziune, dar și ziarele au preluat această știre și au răspândit-o rapid.

În continuarea studiu de caz, ne-am propus să analizăm câteva din scrierile publicate în jurnalul pentru BBC ale tinerei Malala. JOI, 15 IANUARIE: NOAPTE PLINĂ DE FOC DE ARTILERIE „ Noaptea a fost plină de zgomote de foc de artilerie și m-am trezit de 3 ori. Dar deoarece nu aveam școală, m-am trezit la ora 10:00. Apoi, prietena mea a venit la mine și am discutat despre teme. Astăzi este 15 ianuarie, ultima zi înainte ca edictul talibanilor să intre în vigoare, și prietena mea discuta temele ca și când nimic ieșit din comun nu s-ar fi întâmplat. Astăzi, de asemene am citit un jurnal scris pentru BBC( în urdu) și publicat în ziar. Mamei mele i-a plăcut pseudonimul numelui meu „Gul Makai“ și i-a spus tatălui meu „ de ce nu își schimbă numele în Gul Makai?“. Îmi place, de asemenea acest nume pentru că numele meu real înseamnă „țipăt de spaimă“. Tatăl meu a spus că acum câteva zile în urmă cineva a adus imprimarea acestui jurnal spunând cât de minunat a fost. Tatăl meu a spus că a zâmbit, dar nu a putut spune că a fost scris de fiica lui“.

????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????