Societate Civila Si Constructie Institutionala

Societatea civilă este ansamblul formelor de organizare care asigură o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, mai în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării.

Dicționarul "Dictionary.com's 21st Century Lexicon"definește societatea civilă ca:

1.totalitatea organizațiilor și instituțiilor non-guvernamentale care exprimă interesele și voința cetățenilor

2. indivizii și organizațiile din societate independente de guvern.

Conceptul de societate civilă a luat varii forme de-a lungul timpului. El a apărut la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, când teoreticienii filozofiei și ai politicii au început sa facă o distincție intre stat și restul societății, ca urmare a transformării societății medievale (strict ierarhice) în cea moderna (de indivizi liberi, reglementata de aparatul statului). La origine, conceptul de societate civilă includea toate sferele societății formate din cetățeni liberi, deci și pe cea economica. Teoreticieni importanți ai conceptului au fost: Hegel, Marx, Gramsci.

În cadrul culturii românești, scrierea istoriei a jucat un rol însemnat. Împărțiți între hotarele mai multor state, românii s-au convins de necesitatea cercetării istoriei. Odată cu trecerea vremii, aria cercetării istorice s-a lărgit, în prezent ea extinzîndu-se asupra unei mari varietăți de aspecte: economice, sociale, demografice, politice, culturale etc., ale întregii noastre istorii. Cercetări parțiale s-au întreprins începînd cu generația de la 1848 a istoricilor romantici.

Primul care realizează o prezentare de ansamblu a istoriografiei românești, deși în scop mai mult polemic decît științific, este George Panu, în Studiul istoriei la români, o analiză destul de amplă, publicată în 1874-1875 în "Convorbiri literare". Contribuții de seamă a adus în ultimul deceniu al secolului XIX și în primii ani ai secolului nostru, Ioan Bogdan. Nicolae Iorga înfățișează într-un tablou mai larg întreaga evoluție a cercetării istorice românești, făcînd observații de valoare asupra activității multor istorici. În primii ani ai secolului XX, se remarcă studiile lui Constantin Giurescu privitoare la cronicari.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, cercetările istoriografice au continuat, ele referindu-se însă la anumite aspecte sau anumite perioade, fără realizarea unor sinteze de ansamblu. Ilie Minea a publicat studii despre cronicari și despre Dimitrie Cantemir, iar Ioan Lupaș a cercetat dezvoltarea istoriografiei din Transilvania (Cronicari și istorici români din Transilvania, 2 ediții, 1933, 1941), domeniu abordat și de Alexandru Lapedatu. Istoriografia perioadei interbelice se reflectă și în lucrarea publicată în 1946 de Alexandru V. Boldur. In 1964 a apărut o lucrare colectivă (autori: Vasile Maciu, Ștefan Pascu, Dan Berindei, Miron Constantinescu, V. Liveanu, P. P. Panaitescu) referitoare la istoriografia română pînă la începutul secolului XX. În 1970, Pompiliu Teodor a publicat antologia Evoluția gîndirii istorice românești, care conține un larg studiu introductiv, scurte prezentări ale vieții și operei istoricilor mai importanți și extrase semnificative din scrierile acestora. Subliniem activitatea în acest domeniu a istoricilor P. P. Panaitescu, M. Berza, V. Maciu, Șt. Pascu, Șt. Ștefănescu, E. Stănescu, V. Netea, D. Berindei, V. Cândea, V. Cristian, V. Curticăpeanu, R. Deutsch, Al. Duțu, Al. Zub, A. Armbruster, Șt. Andreescu și a multor altora.

Periodizarea, potrivit căreia vom prezenta evoluția istoriografiei românești, este următoarea:

I. Istoriografia medievală, corespunzînd, pe plan socialeconomic, epocii orînduirii feudale. Ea cuprinde două etape:

1. istoriografia română în limba slavă (secolele XV-XVI) ;

2. influența umanistă (secolul XVII și prima jumătate a secolului XVIII).

II. Istoriografia modernă, corespunzînd destrămării relațiilor feudale și orînduirii burgheze.Este împărțită în patru etape:

1. istoriografia luministă (cea. 1770-1830);

2. istoriografia romantică (cea. 1830-1860/70);

3. de la romantism la școala critică (cea. 1860/70-1900);

4. istoriografia primei jumătăți a secolului XX, caracterizată în general prin eclectism.

III. Istoriografia contemporană marxistă, corespunzînd noilor realități economice, sociale și culturale create în România după 23 august 1944.

Primele scrieri istorice românești se prezintă sub forma analelor sau cronicilor, a unor înșiruiri de date și evenimente,legate între ele nu prin logica dezvoltării istorice, ci prin simpla succesiune cronologică. Cea dintîi realizare a istoriografiei românești este Cronica lui Ștefan cel Mare, scrisă la curtea domnitorului.

După 1600 asistăm la o schimbare fundamentală în limba cronicarilor și anume slavona este înlocuită cu limba română. Primul cronicar însemnat al secolului XVII este moldoveanul Grigore Ureche. Continuatorul operei lui Grigore Ureche este Miron Costin. Ultimul mare cronicar moldovean este Ion Neculce (1672-1745).

Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, cultura europeană intră într-o nouă fază, istoriografia luministă. Ea se adaptează în felul acesta evoluției sociale și noilor structuri politice, istoriografia capătă la rîndul ei trăsături noi. Sporește interesul pentru cercetarea cauzelor marilor transformări iar explicațiile supranaturale sunt înlăturate, căutîndu-se în istorie, ca și în celelalte științe, relațiile raționale, logice, de la cauză la efect. În ultimă analiză, tendința istoriografiei vremii este politică, prezentarea trecutului fiind pusă în serviciul prezentului , justificând necesitatea progresului. Fondatorul și principalul reprezentant al istoriografiei luministe sau raționaliste este Voltaire (1694-1778).

Cultura țărilor române se încadrează la rîndul ei în curentul luminist. Diferențe sociale, politice și culturale au marcat însă, chiar în cadrul luminismului românesc, două variante distincte: una în Țara Românească și Moldova, cealaltă în Transilvania. În istoriografie cea mai cunoscută rămîne varianta transilvăneană, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

Marile transformări sociale și politice – revoluția franceză, războaiele napoleoniene – petrecute în Europa la sfîrșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX au determinat profunde schimbări în mentalitatea oamenilor. Pe primul plan trec preocupările sociale și naționale ; ideologia luministă este înlăturată de romantism. Istoriografia romantică românească este legată de realitățile naționale. Evoluția economică și socială, creșterea conștiinței naționale, au generat marile evenimente ale istoriei noastre de la mijlocul secolului trecut: revoluția de la 1848, unirea Moldovei și Țării Românești în 1859, reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, crearea și consolidarea statului român modern. Primul istoric romantic însemnat este marele revoluționar și om politic Mihail Kogălniceanu, unul dintre întemeietorii României moderne.

Cel mai original și mai interesant istoric al generației sale, cel mai modern prin structura operei este Nicolae Bălcescu. Istoriografia românească este în general solid legată de aspirațiile politice ale poporului nostru iar puțini istorici au reușit totuși să îmbine, așa cum a știut Bălcescu, activitatea științifică și lupta politică. La el, cele două aspecte se contopesc armonios.

În a doua jumătate a secolului XIX, istoriografia intră într-o nouă fază de dezvoltare, de la romantism la școala critica. Evoluția generală a științelor, a influențat în chip firesc metoda de lucru și concepția istoricilor. Economia și societatea, cauzele mai adînci ale fenomenelor, legitatea istorică – sînt probleme care interesează mai mult pe istorici în această nouă etapă decît descrierea cît mai amănunțită și mai plastică, după modelul romantic, a evenimentelor trecutului.

Întemeietorul acesteia, Auguste Comte (1798-1857) , a încercat să definească obiectul științei istorice. În concepția sa, sociologia cuprinde două ramuri: statica (cuprinzînd cercetarea factorilor constanți) și dinamica socială, cu alte cuvinte studiul evoluției societății.

Începuturile arheologiei românești este o ramură distinctă a cercetării istorice, necesitând o mai adâncă specializare și o metodă de lucru bine definită, arheologia s-a dezvoltat mai târziu în România decât alte aspecte ale istoriografiei .

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost martora unei evoluții rapide a tuturor științelor. Mersul istoriei s-a accelerat și nici o ramură a activității și cunoștințelor umane nu a rămas neatinsă de suflul marilor schimbări. Și istoriografia, atît de strîns legată de întreaga evoluție socială și politică, a trebuit să-și redefinească conținutul, să caute noimetode de lucru și noi interpretări. Sub raportul metodei și concepției, istoriografia vremii – exceptînd desigur lucrările istoricilor marxiști – se remarcă printr-un pronunțat eclectism.

O trăsătură a istoriografiei marxiste din perioada interbelică, mai ales în deceniul 1930-1940, este interesul profund pentru fenomenul istoric contemporan, explicabil prin caracterul militant, strîns legat de frămîntările sociale ale vremii, al operei gânditorilor comuniști și socialiști.

Realizările de seamă ale istoriografiei marxiste de-a lungul primei jumătăți a secolului XX anunță o nouă orientare în domeniul cercetării trecutului. Anul 1944 a însemnat începutul unei noi perioade în istoriografia românească, dar nu printr-o ruptură totală cu istoriografia anterioară, ci prin accentuarea unor preocupări și interpretări care se manifestaseră timp de câteva decenii.

O țară se multiplică la nesfârșit. Ea înseamnă o mulțime de oameni și de lucruri, fiecare cu propria-i individualitate. Înseamnă și o istorie, așadar nu un tablou static, ci un film alcătuit din multiple secvențe. Și înseamnă nu numai ceea ce este și ceea ce a fost, ci și conștiința oamenilor despre prezent și despre trecut, despre ei înșiși, despre orice.

Ca orice țară, și România se simplifică și se multiplică în tot felul de imagini și de simboluri. Privită dinspre Occident este o țară aproape exotică, prin simpla ei așezare: undeva, la marginea Europei. Doi autori occidentali au scris pagini frapante despre România din preajma celui de-al doilea război mondial: o țară aflată la capătul unui secol de modernizare, de apropiere de structurile și de cultura Occidentului. Nicicând nu fusese România mai bine integrată în Europa. Iar Bucureștiul era deja de multă vreme supranumit "micul Paris". Cei doi scriitori sunt foarte diferiți: Paul Morand, un francez monden, cu strânse relații în mediul românesc (căsătorit cu o româncă), și Olivia Manning, o tânără englezoaică retrasă și frustrată, puțin dispusă să vadă lucrurile într-o lumină favorabilă.

Până la urmă, rămâne faptul că românii sunt percepuți ca fiind altceva, un popor animat de alt spirit decât cel al națiunilor occidentale: o anumită "ușurință" de a trăi îi separă de seriozitatea responsabilă a celorlalți. În timp ce Occidentul se definește ca o lume ordonată și previzibilă, România aparține, dimpotrivă, unui spațiu vag și imprevizibil. Din păcate pentru români, latura seducătoare a exotismului s-a estompat în favoarea imaginilor tenebroase. Ceaușescu i-a venit în ajutor, cu varianta lui extravagantă de comunism. Iar după el, atâtea alte întâmplări care i-au nedumerit sau revoltat pe occidentali: o revoluție sângeroasă încă învăluită în mister, expediții devastatoare ale minerilor la București, situația intolerabilă a copiilor abandonați în stradă sau bolnavi de sida . . . Toate acestea, rupte de context, au devenit simboluri negative ale României.

Prima dificultate pe care o prezintă România este chiar aprecierea locului ei pe harta Europei. Cărei zone îi aparține: Europei Răsăritene, Balcanilor, Europei Centrale? România de astăzi (care s-a născut abia la 1859 și și-a dublat teritoriul la 1918) este, în mare, alcătuită din trei țări istorice: Țara Românească, la sud, între Dunăre și Carpații de miazăzi; Moldova, la est, între Nistru și Carpații răsăriteni; și Transilvania, la apus, despărțită, prin arcul Carpaților, de celelalte două țări. România este așadar, în același timp, balcanică, răsăriteană și central-europeană.

Sudul: Țara Românească

Prima regiune, privind dinspre vest spre est, este Oltenia, cuprinsă între Carpați, Dunăre și râul Olt (afluent al Dunării). În colțul său sud-vestic, Carpații se întâlnesc cu Balcanii, iar Dunărea își croiește drum prin această îmbinare de munți, tăind defileul de la Porțile de Fier. Relieful Olteniei descrește dinspre nord spre sud: munți, dealuri și câmpie. Este în cea mai mare parte un ținut deluros. Este și ținutul cel mai românesc dintre toate ținuturile românești.

Mergând spre răsărit și trecând Oltul, ajungem în Muntenia, provincie de două ori mai întinsă decât Oltenia, nucleul Țării Românești, și mai târziu al României. Ca și Oltenia, este cuprinsă între Carpați și Dunăre și, la fel, altitudinea descrește dinspre nord spre sud: munți, dealuri, câmpie, cu deosebirea că, înaintând spre est, câmpia câștigă tot mai mult teren. Aici se află grânarul țării. Aici, la întretăierea unor importante drumuri comerciale, s-a dezvoltat și cel mai mare centru urban, devenit capitală a Țării Românești, apoi a României: Bucureștiul.

Între cele două laturi ale Dunării și litoralul Mării Negre este cuprinsă Dobrogea. Dobrogea este de sine stătătoare, una dintre cele mai interesante entități nu numai ale României, ci ale întregului continent.

Răsăritul: Moldova

Moldova a avut timp de secole o evoluție unitară. Imperiul Habsburgic a anexat partea nordică a țării, care a căpătat numele de Bucovina. Câteva decenii mai târziu, rușii au anexat jumătatea ei răsăriteană, numită de atunci Basarabia. Moldova a intrat astfel în epoca modernă împărțită în trei regiuni, fiecare afirmându-și trăsături proprii.

Moldova rămasă de sine stătătoare în urma pierderii celor două regiuni ocupă mai puțin de jumătate din întinderea fostului principat al Moldovei. Este un ținut de dealuri domoale, așezat între liniile paralele nord-sud ale Carpaților Răsăriteni și râului Prut, afluent al Dunării.

Bucovina, cea mai nordică provincie a țării (împreună cu Maramureșul), adăpostește într-un poetic decor de dealuri și păduri vechea capitală a Moldovei – Suceava -, precum și mânăstiri din secolele XV-XVII.

Basarabia este mărginită la vest de Prut, la est de fluviul Nistru, iar la sud de litoralul Mării Negre. După ocuparea ținutului, autoritățile rusești au practicat o politică de colonizare și de rusificare.

Apusul: Transilvania

Transilvania propriu-zisă (fostul principat al Transilvaniei) poate fi caracterizată metaforic drept o "cetate de munți". Este înconjurată din toate părțile de Munții Carpați. Carpații meridionali (numiți cândva și Alpii Transilvaniei, cu înfățișare semeață și înălțimi de peste 2500 de metri) o separă de Țara Românească, iar Carpații răsăriteni de Moldova.

Banatul, provincia sud-vestică a României, este cuprins între munți (la răsărit), Dunăre (la sud), Tisa (la vest) și Mureș, afluent al Tisei (la nord).

La nord de Banat se află un ținut mai vag definit geografic și istoric, numit de români Crișana (de la cele trei Crișuri care îl străbat, reuni te apoi într-un singur râu, afluent al Tisei). Regiunea este mărginită la est de Carpații apuseni, la sud de Mureș, iar la vest de Tisa.

Maramureșul, regiunea cea mai nordică, a făcut parte timp de secole din Ungaria, însă și-a păstrat individualitatea, datorită relativei sale izolări. Este o întinsă depresiune deluroasă înconjurată de munți.

Originile sunt o preocupare majoră a românilor. Când, cum și unde s-a format poporul român? În problema încurcată a originii românilor, există totuși un punct fix, pe care nu îl contestă nici un lingvist: faptul că limba română își are originea în limba latină.

Fiecare epocă își construiește și reconstruiește istoria, scoțând în relief momente-cheie și formulând interpretări în acord cu propriile sale valori și proiecte.

"De la Nistru pân'la Tisa" este o sintagmă bine cunoscută printre români. Ea definește limitele României ideale. Unificarea teritoriilor românești în epoca modernă a generat și tendința unei tratări "unificate" a istoriei anterioare. Până în epoca comunistă, istoricii nu s-au ferit totuși să menționeze conflictele dintre Țara Românească și Moldova, nici să recunoască caracterul particular al Transilvaniei în raport cu celelalte două țări. În vremea lui Ceaușescu însă, cuvântul de ordine a ajuns să fie unitatea absolută a istoriei românești.

Comunismul a accentuat opoziția român-străin. I-a rupt pe români mai întâi de Occident, apoi de toată lumea. "Străinătatea" a căpătat contururi mitice, pe cât de negative în propaganda oficială, pe atât de pozitive în visele de belșug ale românilor. Timp de aproape o sută de ani drumul obligat al intelectualului român mergea spre Paris. Franceza a fost, până la comunism, limba pe care orice român cu oarecare cultură trebuia să o cunoască (se învăța pe parcursul tuturor celor șapte sau opt clase de liceu). Germania însă a fost tot timpul mult mai prezentă în această parte a Europei. Raporturile comerciale au fost mult mai strânse cu spațiul german decât cu îndepărtata Franță.

Reorientarea spre Est a fost un șoc pentru elita românească. Pentru românii cultivați, timp de mai bine de un secol singurele repere fuseseră cele occidentale, alături, firește, de tradițiile și valorile considerate specific românești. După veacuri de integrare cultural-religioasă și politică în spațiul răsăritean, se petrecuse brusc o devalorizare a Răsăritului. Pe bulgari, românii ajung să-i privească foarte de sus. Cât despre ruși, refuzul civilizației lor se amesteca, firesc, cu un sentiment de teamă.

După 1989, din nou, românii și-au întors privirile spre Vest. Puțini membri ai elitei mai sunt pătrunși de cultura germană. Cât privește Vestul, acesta a însemnat cândva pentru români tandemul Franța-Germania. Acum jocurile se fac altfel, fiindcă și lumea, și România, s-au schimbat. Ca reper cultural și de prestigiu, America a trecut, și pentru români, pe primul loc.

Românii nu diferă doar de străini, ci și între ei. Și în această privință, întâlnim stereotipuri, delimitând în general cele trei mari regiuni ale țării. Muntenii sunt considerați vioi, ardelenii mai înceți, iar moldovenii contemplativi. Antiteza clasică este însă Muntenia-Moldova, prezentă nu numai în stereotipuri elementare, dar și în diverse tentative teoretice de definire a spiritului național. E. Lovinescu (188 1-1943), unul dintre cei mai de seamă critici și istorici literari români, și teoretician al culturii, vedea distincțiile în termeni "rasiali" și imuabili. După el, "prin natura contemplativității lor, moldovenii înclină spre creația poetică", în timp ce "prin firea lor mobilă, comprehensivă și practică, muntenii și-au îndreptat activitatea mai mult pe terenul politic și economic"

Din motive ideologice, în România s-a insistat foarte mult asupra unității. Dar ceea ce frapează este tocmai diversitatea țării, a locurilor și a oamenilor. Nu există un peisaj românesc tip și nici un român tip. România este un caleidoscop de peisaje și de oameni. Este drept, urbanizarea și încă și mai mult proiectul uniformizator al comunismului au mai redus ceva din această diversitate. Românii sunt mândri de intelectualitatea lor și de valorile culturale pe care le-au produs.

În procesul de creare a României, acțiunea culturală a premers actul politic. România s-a făcut mai întâi în conștiințe. S-ar putea spune că este o țară făcută de cărturari: scriitori, istorici, oameni ai școlii . . . Ei au dat contur unei istorii comune și unui spațiu spiritual; prin ei românii au căpătat o identitate. Românii au mulți scriitori excelenți: un peisaj literar cu atât mai remarcabil cu cât literatura lor modernă, de factură occidentală, a început târziu, abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Poezia și proza scurtă s-au afirmat mai repede; romanul însă s-a maturizat abia după primul război mondial, când a cunoscut brusc o mare înflorire. Perioada interbelică este considerată de altfel epoca de aur a literelor românești. Și în artele plastice, românii au deprins repede rețetele occidentale și le-au aplicat cu talent.

Rolul românilor în avangarda literară și artistică a secolului al XX-lea a fost considerabil. Între cele două războaie mondiale mai mulți români s-au aflat printre pionierii noilor curente. Românii se mândresc și cu destul de multe contribuții în știință și tehnologie, și acestea spun ei, pe nedrept minimalizate sau ignorate. În domeniul medicinei, Nicolae Paulescu (1869-1931) a fost la un pas de Premiul Nobel, pe care probabil l-ar fi meritat. El a izolat insulina cu câteva luni înaintea lui Banting și MacLeod.

De la o fază istorică la alta, popoarele și oamenii se schimbă, păstrând totuși ceva din moștenirea trecutului. Puține dintre națiunile Europei au avut un trecut atât de instabil. De vină, se înțelege, este istoria, însă până la urmă și caracterul și comportamentul oamenilor au ajuns să se adapteze acestei prelungite stări de nesiguranță. România și-a creat nedorita reputație de țară imprevizibilă. Dar din vechea Românie nu le-a mai rămas românilor prea mult. Comunismul a distrus o bună parte din ce a fost înaintea lui, apoi s-a prăbușit la rându-i. Au supraviețuit doar elemente disparate: frânturi de folclor și de tradiție, nostalgii, repere culturale și istorice.

România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european își poate afla stabilitatea și dezvoltarea. Dar și Europa are nevoie de România.

Societatea civilă este organizata pe principiul voluntariatului, fiind independenta de autoritatile de stat. Unul din momentele principale când societatea civila se implica este cel al alegerilor electorale (educarea electoratului, observatori la alegeri).

Societatea civilă este reprezentată de instituțiile și organizațiile sociale și civice care constituie temelia unei democrații funcționale. Organizațiile societății civile se implică în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. Noțiunea de societate civilă descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvernamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă.

Cei mai multi oameni folosesc noțiunea de societate civilă în mod eronat sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani s-a simțit nevoia unei completări aduse noțiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri.

Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală.

Dincolo de aspectul instituțional, societatea civilă este formată din cetățeni, care, asociați sub diferite forme, participă la viața publică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației. Sergiu Tamas, in “Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică” (Editura Academiei Române, 1993), afirma că “formarea societății civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societății civile, cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese.

Exemple de instituții ale societății civile: organizații nonguvernamentale (ONG-uri), organizații comunitare (engl.:Community-Based Organizations), asociații profesionale, organizații politice, cluburi civice, sindicate, organizații filantropice,cluburi sociale și sportive, instituții culturale, organizații religioase, mișcări ecologiste, media

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică.

Societatea modernă se structurează prin trei componente: componenta economic, componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului), componenta societății civile, sectorul fără scop lucrativ, care legitimează sau amendează celelalte două componente.

O societate democratică reală se construiește în timp îndelungat. Un prim pas însă pentru o democrație funcțională îl reprezintă instituțiile și mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acționează ca mecanism reglator pentru societățile democratice.

Instituțiile societății civile sunt necesare și în țările cu o puternică tradiție democratică, dar în special în țările în care democrația se construiește. Nu de puține ori, politicienii și oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populației. În astfel de situații, cine este chemat să “facă dreptate” și să corecteze disfuncționalitățile?

Societatea civilă are dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public. Reacțiile societății civile față de politicile administrative sau economice care vin in contradicție cu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă. mesaje de protest etc. Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuri paralele cu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronate etc. -, care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor și care să mențină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.

Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei țări, relațiile internaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizații “specializate” în cât mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Aceste instituții trebuie să cunoască politicile curente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.

Putem afirma faptul ca de la inceputul sec al XIX o serie de personalitati s-au impus in dezvoltarea societatii civile prin activitatea lor. Astfel,scriitori, poeti, avocati, oameni din diferite sfere ale culturii si-au pus amprenta prin contributiile lor la dezvoltarea societatii civile.

Dintre acestia putem enumera nume sonore ca: Felix Aderca,Grigore Antipa Zamfir C. Arbure ,Tudor Arghezi,Virgil Arion, Victor Babes, V. Barnoschi ,Jean Bart , I.A. Bassarabescu , Ilie Bărbulescu , Ioan Bianu ,Martha Bibescu, Ioan Bogdan ,Alexandru Bogdan-Pitești ,Octav Botez ,Traian Bratu, B. Brănișteanu, Frații Caragiale: Mateiu și Luca , Andrei Corteanu , George Coșbuc , Dimitrie Evolceanu, Ioan C. Filitti , Ioan D. Filitti ,Gala Galaction ,Dimitrie Gerota ,Constantin Giurescu ,Ion Gorun , Dimitrie Gusti, A. de Herz , G. Ibrăileanu , Dimitrie Karnabatt, Nicolae Leon , Alexandru Macedonski , Simion Mehedinți, Nicolae Mihăescu-Nigrim , Ludovic Mrazec , Iacob Negruzzi, Alexis Nour , Dimitrie Onciul, D.D. Pătrășcanu , Vasile Pârvan , Ion Petrovici , Alexandru Philippide , Constantin Rădulescu-Motru , Ion A. Rădulescu-Pogoneanu , Liviu Rebreanu , Radu Rosetti, Mihail Sadoveanu , Marin Simionescu-Râmniceanu ,Vasile Sion ,Ioan Slavici, Constantin Stere, Avram Steuerman , Dem. Theodorescu , Nicolae Tonitza, George Topîrceanu , Alexandru Tzigara-Samurcaș , Duiliu Zamfirescu, etc.

Prin participarea voluntara la viata publica acestia au influentat viata politica a societatii civile si au incercat sa promoveze interesele populatiei incepand cu anii1900 .

Învățînd, după cum era firesc, din realizările și experiența altor școli istorice, românii au contribuit, la rîndul lor, la îmbogățirea tezaurului istoriografiei mondiale. De ponderea atît de însemnată a istoriei în cultura românească. Cîțiva mari istorici români sînt și nume reprezentative ale științei istorice universale. Dimitrie Cantemir, prin contribuția adusă la cunoașterea istoriei poporului său, ca și prin scrierea istoriei Imperiului Otoman și prezentarea întregii civilizații musulmane ; Alexandru D. Xenopol, prin îndrăzneala cu care a abordat problemele atît de dificile ale teoriei istoriei și prin prezentarea clară, sistematică, inclusiv pentru uzul străinătății, a istoriei poporului român ; Nicolae Iorga, spirit de excepție, pe care nimeni nu l-a putut și nu îl va putea egala prin cantitatea și varietatea operei, în erudiție și în bogăția ideilor ; Vasile Pârvan, unul din marii arheologi ai secolului – sînt nume care dovedesc că istoriografia românească, prin ce a dat mai bun, a contribuit la îmbogățirea tezaurului cultural al omenirii întregi.

Istoria nu înseamnă înregistrarea unor lucruri fără viață, a umbrelor trecutului. Ea este o știință vie. Trecutul, prezentul și viitorul trebuie înțelese laolaltă, sînt cuvinte care denumesc aceeași evoluție a umanității . De aceea nu se poate concepe să trăim ziua de azi și să privim înainte, ignorînd ce se află în urma noastră. Dimensiune fundamentală a gîndirii și a conștiinței umane, istoria – cu atît de bogată tradiție în cultura românească – va trebui să-și mențină locul ce 1-a ocupat de-a lungul atîtor generații.

O știință trăiește însă prin oamenii ce o reprezintă. Istoricii de azi și de mîine au o mare și nobilă răspundere.

Bibliografia

Boia, Lucian – Evolutia istoriografiei romane

Boia, Lucian – Germanofilii. Elita intelectuala romaneasca in anii Primului Razboi Mondial

Boia, Lucian – Romania, tara de frontiera a Europei

https://sorinplaton.wordpress.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Societate_civil%C4%83