Socializarea Si Formarea Personalitatii

=== n 20879 cuprins ===

CUPRINS

Introducere

I. Caracteristici definitorii ale procesului de socializare

Ce este socializarea?

Perspective teoretice

. Psihanaliza

2.2. Teoria cognitivă

2.3. Interacțiunea simbolică

Socialitate, sociabilitate, socializare

Tipuri de socializare

II. Personalitatea umană

Definirea conceptului de personalitate

Structura personalității

Personalitatea și vocația

Dezvoltarea morală a personalității prin socializare

III. Rolul socializării în formarea personalității umane

Construirea identității personale și integrare socială

Agenții socializării și forme de invatare

Controlul social, deviantă și marginalitate

Socializarea copilului in familie

Concluzii

=== Socializarea ===

CUPRINS

Introducere

I. Caracteristici definitorii ale procesului de socializare

Ce este socializarea?

Perspective teoretice

. Psihanaliza

2.2. Teoria cognitivă

2.3. Interacțiunea simbolică

Socialitate, sociabilitate, socializare

Tipuri de socializare

II. Personalitatea umană

Definirea conceptului de personalitate

Structura personalității

Personalitatea și vocația

Dezvoltarea morală a personalității prin socializare

III. Rolul socializării în formarea personalității umane

Construirea identității personale și integrare socială

Agenții socializării și forme de invatare

Controlul social, deviantă și marginalitate

Socializarea copilului in familie

Concluzii

INTRODUCERE

În această lucrare voi concentra atentia asupra polului social al personalității individului. Vom vedea modul în care individul asimilează multiplele influențe ale universului social în care evoluează și cum le interiorizează. Este ceea ce se numește procesul de socializare.

Se va încerca analizarea rolului diverșilor agenți de socializare (familia, școala, grupul de varsta, mass-media, munca), să înțelegem participarea fiecăruia dintre ei la formarea personalității sociale a individului, să vedem rezultatele socializării. Din punctul de vedere al societății, socializarea are drept scop adaptarea socială a individului și punerea bazelor controlului social. Individul este un actor social, el nu face decât să „copieze” mediul social sau să i se conformeze. Ce se întâmplă cu cei care refuză ceea ce societatea le transmite? Unii optează pentru creativitate, alții sunt marginalizați sau devin devianți.

În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învațare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.

I. CARACTERISTICI DEFINITORII ALE PROCESULUI DE SOCIALIZARE

Fenomenul uman cel mai caracteristic este "îmblânzirea timpului și a spațiului", crearea unui timp și a unui spațiu omenesc, altfel spus, trecerea de la ritmicitatea naturală la o ritmicitate condiționată, care face din timpul și spațiul umanizat, mediul în care natura este percepută și comandată de către om. Timpul constituie astfel, pentru individul uman o reflectare a modalităților și posibilităților de integrare treptată, nu ca individ solitar, unic ca atare, ci ca element al organismului social.

Această ritmicitate este realizată însă, numai în condițiile unui spațiu, definit ca omenesc, care măsoară, atât componenta material – tehnică, cât și cea simbolizant – valorică a comportamentului uman în ansamblu, reflectând în felul acesta, dimensiunile umanizării naturii. Organizarea unui spațiu umanizat și integrarea lui într-un univers înconjurător ține nemijlocit de adaptarea organismului colectiv la mișcarea spațială integratoare. Timpul și spațiul devin prin excelență umanizate, în sensul continuității ordonate, în care nucleul omenesc se manifestă în raport cu natura înconjurătoare și cu el însuși. Or, tocmai conștientizarea spațio – temporală a lumii înconjurătoare permite o înțelegere adecvată a relației om – natură – societate.

Saltul de la biologic la uman, umanizarea maimuței antropoide a însemnat implicit socializarea întregii sale ființe, antropogeneza și sociogeneza fiind de nedespărțit. Ceea ce a realizat omenirea în ansamblu, constituindu-se în societate, trebuie, într-un anumit sens, să realizeze fiecare individ, în orice societate, pe orice treaptă a dezvoltării ei istorice, trecând, de la naștere până la maturitate în același timp, printr-un proces de umanizare și socializare. Socializarea se referă așadar, la procesul, prin care, pe de o parte, se transmit și, pe de alta, se asimilează, norme de viață, de activitate, de conduită, valori, concepții sau modele de comportare, specifice unui grup sau unei comunități, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a indivizilor umani. Dobândirea de către aceștia, prin umanizare, a ansamblului structurilor fizice și biologice, necesare dezvoltării potențiale a personalității, este însoțită de procesul complex al învățării modului social de existență. Proces interactiv de comunicare, socializarea presupune luarea în considerație, atât a nivelului de dezvoltare individuală a elementului uman, cât și a sferei influențelor sociale, exercitate asupra lui, deci corelarea modului personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale, cu dinamica variabilă a intensității și conținutului "presiunilor" venite din sfera socialului. Realizându-se pe baza maturizării biologice, pe care o ajustează, ea presupune interiorizarea valorilor și normelor definitorii pentru comunitatea în care se formează omul, generând conformarea acestuia la așteptările sociale, specifice “rolurilor" atribuite sau dobândite, de individ în grupul său originar sau în grupurile din care va face parte.

Omul se naște într-o realitate umană deja constituită,ce trebuie cucerită și interiorizată, cu scopul formării de sine în funcție de dimensiunile ei sociale. "Pentru că toate societățile, afirmă Emile Durkheim, sunt născute din alte societăți, fără întrerupere, putem fi siguri că în tot mersul evoluției sociale, nu a existat un moment, în care indivizii să fi deliberat într-adevăr, pentru a ști dacă să intre sau nu în viața colectivă, și, dacă să intre mai curând într-o anume asociere decât în alta." Caracterul complex și dinamic al procesului de socializare este analizat de studiile sociologice, prin intermediul unui număr considerabil de variabile, menite să surprindă determinațiile esențiale ale acestui proces. Ele se referă la:

– caracteristicile individuale ale omului, care-și pun amprenta asupra particularităților unui proces de socializare, surprins la nivel individual, sau colectiv, caracteristici determinate de variabile ca: vârstă, sex, maturizare biologică și intelectuală, inteligență etc.

– agenți ai socializării: cultura, națiunea, familia, școala, alte organizații și instituții;

– metode, mijloace și forme de școlarizare: limbajul, mecanismele de control, ritualurile, practicile de integrare socială, forme de imitație, de identificare, de substituire etc.;

– structuri de atitudini, valori, acțiuni și comportamente, status-uri sociale, etica muncii, orientări politico-civice, performanțe etc.

Aptitudinea subiectului pentru socializare constituie una din caracteristicile esențiale ale naturii sale umane, procesul socializării având rolul să-i formeze o sensibilitate deosebită pentru stimulii sociali, să-i dezvolte receptivitatea la obligațiile sociale din mediu, structurându-l ca ființă socială, cu disponibilități de participare și cooperare în acțiune cu semenii. Ca dezvoltare socială a ființei umane, socializarea poate fi în același timp expresă și latentă, conștientizată și neconștientizată, cognitivă, afectivă, atitudinală, volitivă și creatoare, instituționalizată și neinstituționalizată. "Socializarea, spunea Ralf Linton, este procesul prin care individul uman învață ceea ce trebuie să facă pentru ceilalți și ceea ce poate în mod legitim să aștepte de la ei."

Socializarea se efectuează, prin urmare, într-un mediu de apartenență, presupunând în anumite situații și medii de referință. Mediul de apartenență al socializării este cel din care face parte agentul integrator: cultura europeană, asiatică, africană, familia de la sat sau de la oraș, tipul de religie, particularitățile organizațiilor sau instituțiilor aflate în situația de agenți ai socializării. Mediile de referință sunt cele prin care agenții socializării împrumută modele și valori: o familie rurală poate împrumuta valori din domeniul religiei, una de la oraș din cel al tehnicii, o instituție poate împrumuta valori din sfera politicului etc.

În condițiile în care socializarea pregătește, formează și perfecționează individul prin educație, instruire, experiență, în vederea adaptării și readaptării la cerințele socialului, în vederea înscrierii lui în rețeaua de structuri sociale, ea are ca rezultat complementar, procesul istoric de individualizare, de singularizare, de construcție, afirmare și consacrare a identității personale și a conștiinței acestei identități.

Condiția istorică fundamentală a individualizării în societate, s-a dovedit a fi diviziunea muncii, care a generat treptat, posibilitatea profesionalizării specializate și a formării unei identități de producere a bunurilor și valorilor, orientarea către inițiativele individuale și către responsabilitatea deciziei, ca mijloace de "autocreare" a omului. Bazele sociale ale individualizării nu sunt așadar rezultatul unei opțiuni personale, ci constau în diversificarea sistemului social al diviziunii muncii, corelat cu dezvoltarea și amplificarea numărului agenților integratori.

Individualizarea are loc înăuntrul procesului istoric real, astfel că schimbările sociale, viața socială, relațiile, activitățile și instituțiile sociale, ca și ansamblul grupurilor din societate își pun amprenta asupra ei, corelând astfel, diferențierea individuală a oamenilor cu socializarea lor. Cooperând cu semenii și răspunzând mecanismelor de integrare, omul își produce condițiile propriei sale exsistențe individuale, își dezvoltă capacitățile de afirmare și creativitate.

Analiza acestora aduce însă în prim plan abordarea psihosocială, care ne prezintă omul și procesele sale psihice sub un dublu aspect:

– omul, ca membru al unei anumite epoci istorice, grupări sociale, naționale, profesionale și depozitar al experienței furnizate de aceste cadre sociale;

– omul ca subiect activ, aflat în relații interpersonale cognitive, afective, volitive, angajat în raporturi de intercondiționare cu ceilalți, suportând influența și influențându-i la rândul său pe ceilalți.

Psihosociologia studiază trăsăturile psihice ale individului, în calitate de exponent al unei comunități istorice, de membru al unui sau unor grupuri sociale, la care se adaugă relațiile interpersonale, motivația conduitei individului în grup, percepția socială și interinfluențarea psihosocială, legile conduitei de grup și colective, legile dinamicii și schimbării în grupurile umane.

Când individul gândește, acționează și simte de sine stătător, determinat dinlăuntru, de însușiri proprii (înnăscute, dobândite), el constituie obiect de studiu pentru psihologia individuală. În cazul în care gândește, acționează și simte, ca membru al unei comunități, singur sau cu alții, determinat din afară, de cerințe, reguli, norme, prescripții, regulamente, legi, principii, interdicții, recomandări, solicitări, interese, scopuri, funcții, roluri sociale, devine obiect de studiu pentru psihosociologie.

Astfel s-a ajuns ca, prin numărul impresionant de cercetări, prin acumulările teoretice și, mai ales, prin rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieții sociale, psihosociologia să tindă către ocuparea unui loc din ce în ce mai important în sistemul științelor socioumane. Ca studiu al interacțiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social, al rezultatelor acestei interacțiuni, al stărilor și proceselor psihice colective, al situațiilor de grup, al personalității etc. dezvoltarea le este impulsionată de progresele fiecărei alte discipline științifice, care concură la marcarea domeniului de investigație al acestei științe comportamentale.

În condițiile în care societatea contemporană a intrat într-o fază de schimbare accelerată, vizând nu numai structurile sociale și economiile, dar și mentalitățile, reprezentările colective, practicile sociale, stilurile de comportament etc., fenomen care naște tensiuni, crize, dureri, sacrificii, fără a putea fi oprit, dată fiind apartenența lui intrinsecă la evoluția societății omenești, o psihosociologie a acțiunii în general și a celei manageriale în special acoperă o zonă mai puțin abordată până astăzi, la confluența științelor despre om cu cele economico-manageriale.

Când în epoca actuală entitățile socio-economice se confruntă cu un nou tip de provocări, dintre care, cele mai importante sunt: a) cea tehnologico-informațională, cu puternicele ei bulversări, atât în sfera producției, circulației și a consumului de mărfuri, cât și în modul de viață al oamenilor și b) cea a multiplelor aspirații și motivații umane, aflate de asemenea într-un amplu proces de schimbare, dinamismul lor trebuie să fie devansat obligatoriu de cel al acțiunilor manageriale. În caz contrar, impactul tehnologico-informațional și cel cultural asupra sistemului economic vor conduce la mutații, greu de prevăzut, în echilibrul social.

Psihosociologia acțiunii manageriale, ca teorie ce focalizează interesul disciplinelor socio-umane asupra celor economico-manageriale, răspunde astfel unei cerințe bine conturate a dezvoltării epocii contemporane. Lucrarea de față urmează să reliefeze câteva linii de forță ale teoriei în cauză, fiind destinată nu numai viitorilor manageri, ci și marelui public, dornic să se familiarizeze cu o nouă mentalitate în abordarea fenomenelor economice, o mentalitate bazată pe criteriile de valoare ale economiilor de piață, ale integrării și globalizării economice.

1. Ce este socializarea?

Fiinta umana matura este rezultatul unui proces social continuu de interactiune ce i-a dat posibilitatea sa-si construiasca o identitate si sa-si dezvolte un ansamblu de idei si o gama de desprinderi ce permit o participare activa in societate. In lume toti intram ca fiinte potential sociale, insa suntem slabi si dependenti de altii pentru nevoile biologice esentiale. De la nastere si pe parcursul intregii sale evolutii, omul invata modul de viata al societatii in care traieste si isi dezvolta capacitatile de a interactiona ca individ, membru al unor grupuri.

Procesul prin care fiinta umana achizitioneaza propriul model de comportament si propriul sistem de valori, de atitudini si dezvoltarea acestora pe parcursul intregii vietii se numeste socializare.

,,Socializarea reprezintă procesul psihosocial prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut’’. Este vorba despre un proces care are loc nu numai în copilărie, dar și la vârsta adultă. El presupune asimilarea și transmiterea valorilor, concepțiilor, atitudinilor sau modelelor de comportare ale unui grup sau comunități umane, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane. Socializarea se bazează pe învățarea socială, care este mecanismul ei fundamental de realizare, și care are ca finalitate integrarea indivizilor în societate.

Socializarea implica: a) invatarea de catre individ a unor abilitati necesare pentru a trai in societate (de exemplu, sa salute, sa fie punctual, disciplinat etc.), b) insusirea abilitatii de a comunica cu ceilalti: interiorizarea valorilor de baza si a credintelor fundamentale ale societatii; c) dezvoltarea propriul eu (trebuie sa invete sa se perceapa pe sine ca pe entitate distincta, deosebita de toate celelalte lucruri si de ceilalti oameni).

Nașterea unui copil modifică viețile tuturor celor care vin în legătură cu el. În acest sens, nu numai copilul este cel care învață, deși la el procesul se manifestă cel mai intens, ci și cei din jurul său parcurg o nouă experiență de viață. Pentru părinți este ceva absolut nou, iar pentru bunici este o rememorare a clipelor petrecute cu proprii lor copii. Procesul socializării leagă deci, între ele, mai multe generații.

Potrivit lui G. Rocher, socializarea se definește ca „procesul prin care persoana umană învață și interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le integrează în structura personalității, sub influența experiențelor și agenților sociali semnificativi și, prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să trăiască”.

Socializarea permite individului să dobândească bagajul de care are nevoie pentru a acționa în societatea în care evoluează. În acest scop, individul trebuie, de pildă, să învețe regulile elementare de politețe, să trăiască în ritmul anotimpurilor proprii cultura poate acționa asupra interiorizată în identitatea climatului zonei în care locuiește, să acumuleze o moștenire culturală etc. Moștenirea culturală este un ansamblu de modele, de valori, de norme, de simboluri, de cutume și de ideologii specifice societății în care individul este chemat să trăiască.

Socializarea permite, așadar, individului să-și dobândească identitatea socială, adică să se definească drept asemănător celorlalți, împărtășind aceleași moduri de a gândi, simți, acționa. Ea face posibile interiorizarea și respectarea regulilor sociale, precum și asimilarea culturii mediului de viață, făcând-o parte integrantă a modului propriu de gândire. Atunci când cultura este interiorizată, nu se mai pune problema pertinenței gesturilor sale: se creează impresia că acestea reprezintă singura modalitate

normală de comportare.

Socializarea fundamentează și sentimentul de apartenență la grup. Faptul de a asimila și integra aceleași valori și norme sociale face posibilă înțelegerea reciprocă și crește solidaritatea între membrii grupului.

Ca și identitatea, socializarea este un proces continuu. Copilăria este perioada celei mai intense socializări, însă de-a lungul întregii sale vieți de adult, individul trebuie să integreze normele sociale, de exemplu, în procesul de învățare a rolului de părinte, în adaptarea la mediul universitar sau în integrarea în mediul de muncă. Iată de ce sociologii fac distincția între două tipuri de socializare: socializarea primară, cea pe care individul o suportă în copilărie și în cursul căreia devine membru al societății, și socializarea secundară, care semnifică procesul ulterior, prin care individul, deja socializat, se integrează în noi domenii ale vieții sociale.

În termeni formali, socializarea este procesul prin care individul îsi interiorizeaza normele grupului în care traieste. Din momentul nasterii, copilul este supus unor norme care îi modeleaza personalitatea. Fiecare cultura determina un set de influente care variaza foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate sa functioneze eficient, membrii sai trebuie sa-si însuseasca acelasi model cultural. Oamenii sunt controlati în special prin socializare, astfel încât acestia sa-si joace rolul conform modelului impus prin habitudini si preferinte.

In urma realizarii unei anchete sociologice de catre A. Inkels (sociolog american), ce s-a bucurat de un mare succes din partea specialistilor, s-a concretizat o asa zisa « tabla de materii » a sociologiei, din care se evidentiaza, ca si proces social fundamental, socializarea.

Una din calitățile fundamentale ale omului este aceea de ființă socială, de ființă grupală. În afara societății, omul este pus în fața unei alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi ființă socială și proprietatea societății de a se constitui ca formă a inter-existenței oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen și anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societății și ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.

Socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naște ci devine ființă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o ființă socială, într-un membru efectiv al societății.

Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepțiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării și integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri și previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”.

În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândește o anumită identitate culturală și în raport cu care reacționează, nu rămâne inert, pasiv.
Evidențiind funcțiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieții sociale, de asigurare a continuității și coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilității și funcționalității structurilor sociale), J.L. Child definește socializarea ca acel „proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual în concordanță cu standardele grupului din care face parte”.

Concomitent cu procesul socializării are loc și cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul își exersează și dezvoltă totodată gândirea, imaginația, capacitatea creatoare.

Susținătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalți membrii ai societății din care face parte, discernământul față de mesajele primite și capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.

Spre deosebire de conceptele care pun în evidenta aspectul producerii conformitatii prin socializare, exista si puncte de vedere care sustin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul caruia se schimba nu numai individul ci si mediul social.

Socializarea are o multipla semnificatie : psihologica, culturala si sociologica si, în acelasi timp, ea nu se identifica nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Continutul conceptului de socializare se refera la maturizarea copilului prin interiorizarea cerintelor si motivelor sociale (semnificatia psihologica), la învatarea unor noi roluri sociale, a drepturilor si obligatiilor aferente acestora (semnificatia sociologica), precum si la internalizarea valorilor si a normelor unei culturi (semnificatia culturala).

2. Perspective teoretice

Socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective principale: psihanaliză, teoria cognitivă și interacțiunea simbolică, pe care le vom prezenta pe rând.

2.1. Psihanaliza – S. Freud. S. Freud a apreciat ambii factori (natură și educație) în formarea personalității.

Necesitățile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman: Eros (“instinctul vieții”) explică nevoia oamenilor de afecțiune iar Thanatos (“instinctul morții”), explică înclinația spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziție. Drama existenței umane este consecința acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instanțe : id-ul (sinele), supraeul, eul. Interacțiunea lor reprezintă substanța vieții mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale ; este inconștient în mare măsură. Operează pe baza “principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a personalității, reprezentant al influențelor ereditare, exponent al lumii interioare și al experienței subiective. Din această perspectivă, sugarul reprezintă un id.

Supraeul (super-ego) este expresia existenței individului în societate, este purtătorul normelor etico-morale, este similar cu “conștiința”.

Inițial, el este format din prescripțiile și prohibițiile impuse conpilului de părinți. Pe măsură ce crește, contribuțiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă.

Id-ul și supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziție : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalității care se află în contact cu realitatea. El mediază între pretențiile deseori nerealiste ale id-ului și cerințele restrictive ale supraeului, încearcă să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.

În esență, personalitatea conține în ea (id-ul și supraeul) același conflict care există între individ și societate, între natură și educație.

Dezvoltarea personalității trece prin anumite serii de stadii succesive numite “psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuală derivată din instinctul vieții) pe diferite părți ale corpului.

1. Stadiul oral: 1 an : sugarul caută plăcerea prin activități orale (suptul, mușcatul);

2. Stadiul anal: 2 ani : controlul intestinelor și la vezicii urinare;

3. Stadiul falic: 3-5 ani : conștientizarea sexuală inițială. Este un moment integrat în dialectica complexului lui Oedip : tendința copilului spre un atașament puternic față de părintele de sex opus și de a dezvolta o rivalitate ostilă față de celălalt. Conflictul se rezolvă prin identificarea cu părintele de același sex.

4. Stadiul latenței : 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în importanță, crește dezvoltarea fizică și intelectuală;

5. Stadiul genital: revenirea la viață a energiilor sexuale (schimbările hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând împărtășirea cu altcineva.

Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai mare conștiență a contextului social și o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosocială. El s-a concentrat asupra dezvoltării socializării ca proces continuu și a descris stadii suplimentare ale dezvoltării.

2.2. Teoria cognitivă – J. Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializării, J. Piaget a fost preocupat de zona dezvoltării cognitive.

Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează contiuu printr-o serie de stadii universale, care-și au rădăcinile în biologie.

Piaget susține că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii :

1. Stadiul senzorial.motor : 1 1/2 de viață

– copiii învață prin simțuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a experiențelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gândire superioară.

2. Stadiul preoperațional : 18 luni – 7 ani

– acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul);

– încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating;

– poate face tot mai mare deosebiri între realitate și fantezie;

– totuși au o perspectivă egocentrică : le este greu să vadă din perspectiva altuia (a înțelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape imposibil);

În concepția unor autori, acest stadiu include în sine următoarele 6 perioade:

– cea a exercițiilor reflexe (0 – 1 lună);

– cea a primelor adaptări dobândite și a relațiilor circulare primare (1-5 luni);

– cea a reacțiilor secundare și a procedeelor de a face să dureze spectacolele interesante (5-9 luni);

– perioada coordonării schemelor secundare și a aplicării lor la situații noi (9-12 luni);

– a reacțiilor circulare terțiare și a descrierii de mijloace noi prin experimentare activă (12-18 luni);

– a invenției de mijloace noi prin combinare netală.

3. Stadiul operațional concret : 7-11 ani.

– se dezvoltă capacitatea de a folosi logica și de a aprecia perspective alternative;

– logica le permite înțelegerea cauzelor și a efectelor;

– gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte;

– încep să înțeleagă și perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas înainte în dezvoltarea socială.

4. Stadiul operațional formal (12 ani )

– încep să gândească abstract;

– nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci își și pot imagina care sunt acelea;

– încep să depășească limitările timpului și ale spațiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor și locuri pe care nu le-au văzut.

Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la un copil la altul și de la o societate la alta.

2.3. Interacțiunea simbolică. Fondatorul acestei perspective este G.H. Mead, și împărtășește, în general, același punct de vedere ca și Watson. Mead și-a numit metoda “behaviorism social” și spre deosebire de cel dintâi, acordă o pondere însemnată înțelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea și organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polarități ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament.

Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic-interacționist al socializării.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă din experiența socială datorită capacității individului de a-și vedera acțiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât și subiectivi în același timp. În timp ce vorbim cu alții, ne auzim ce spunem (așa cum se aud și ei) și putem reacționa la acele afirmații (așa cum reacționează și ei). În acele situații suntem atât subiectul (persoana care “acționează”) cât și obiectul acțiunii (una din persoanele care “recepționează”).

În esență, susține Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt și prin reflectarea asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere despre sine pune accentul principal pe contextul social în raport cu biologia.

În contrast cu Freud și Piaget, Mead nu a văzut acest proces producându-se printr-o serie de stadii legate de vârstă. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experienței sociale care se extinde tot mai mult. Totuși, el distinge între dezvoltarea care are loc înainte și după folosirea limbajului.

În perioada preverbală, interacțiunea este rudimentară. Copiii nu fac distincții între ceea este sine și ceea ce nu este. Comunicarea depinde de alții, care “interpretează” (atribuie sensuri) acțiunile copilului mic și le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacității de a înțelege și a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin interacțiunea socială. Joaca este prima formă a acestei interacțiuni. Prin joc, învață să ia rolul altuia, învață că există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă diferită. Mai târziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a înțelege legăturile între roluri multiple și de a-și considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex : echipa de fotbal). Copiii învață să ia rolurile altora și să reflecteze la propriile acțiuni din perspectiva acestui rol.

Într-un stadiu superior, “celălalt generalizat”, copiii reușesc să se privească pe ei înșiși nu numai din poziția avantajoasă a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva “comunității” ca întreg. Jocurile îi învață pe copii ce sunt regulile și ce importanță au ele pentru buna desfășurare a jocului, pregătindu-i pentru asimilarea și respectarea valorilor și normelor acceptate social.

Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai degrabă ceea ce credem noi înșine că este bine, corect, decât ceea ce crede un părinte, prieten (ne eliberează de sub influența altora).

Cooley vorbește despre “sinele oglindă”, concepția noastră despre noi înșine, care își are originea reacția noastră la ceea ce credem noi că sunt percepțiile altora despre noi.

Mead susține că sinele are două forme (faze) de manifestare : “mine” și “eu”. Simbolismul este, în esență, un dialog între “eu” și “mine”. Mine este faza socială a sinelui, el este ordinea socială, care include valori, norme, ordine ce promovează stabilitatea și controlul social. Eul este faza creatoare, liberă, greu previzibilă a sinelui : “mine” este un produs social, pe când “eu” are o relație neclară cu experiența socială. Sinele, așadar, este un produs al interacțiunii dintre individul unic și contextul social. Fiecare dintre noi percepe și interpretează diferit realitatea, contextul social. Realitatea socială a unei persoane diferă de realitatea socială a unei alte persoane. Eu și mine explică sinele ca subiect (eu) și ca obiect (mine), ca manifestare a libertății (eu) și a controlului (mine), a schimbării (eu) și a stabilității (mine).

3. Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calitățile fundamentale ale omului este aceea de ființă socială, de ființă grupală. În afara societății, omul ete pus în fața unei alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi ființă socială și proprietatea societății de a se constitui ca formă a inter-existenței oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen și anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societății și ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.

G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale socialității : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societății (“a formelor de inter-existență umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societății. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaște societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea și socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurențiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilității.

Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina : “Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină și, în consecință, între necesitatea sociabilității și cea a disciplinei există o strânsă legătură.”

Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează și controlează asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt : sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila și cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei și ascetismul.

Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naște ci devine ființă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o ființă socială, într-un membru efectiv al societății. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepțiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării și integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri și previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”.

Evidențiind funcțiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieții sociale, de asigurare a continuității și coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilității și funcționalității structurilor sociale), J.L. Child definește socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual în concordanță cu standardele grupului din care face parte”.

Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner și E. Sapir au substituit noțiunea de “relații sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum și cea de “socializare” cu cea de “enculturație”. Ca proces de enculturație (de învățare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor și normelor unei culturi date ce facilitează conformitatea și consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile și normele sociale).

“Conformitatea sau obediența la normele sociale se datorează contribuției a cel puțin trei factori : a) procesul de internalizare a normelor; b) faptul că, adeseori, individul nu este “conștient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament; c) conștiința faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancțiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal”.

Spre deosebire de conceptele care pun în evidență aspectul producerii conformității prin socializare, există și puncte de vedere care susțin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci și mediul social.

Concomitent cu procesul socializării are loc și cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul își exersează și dezvoltă totodată gândirea, imaginația, capacitatea creatoare.

Susținătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalți membrii ai societății din care face parte, discernământul față de mesajele primite și capacitatea de personalizare, adică afirmarea indvidului ca persoană unică”.

În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învățare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.

Socializarea are o multiplă semnificație : psihologică, culturală și sociologică și, în același timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conținutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerințelor și motivelor sociale (semnificația psihologică), la învățarea unor noi roluri sociale, a drepturilor și obligațiilor aferente acestora (semnificația sociologică), precum și la internalizarea valorilor și a normelor unei culturi (semnificația culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalității și a conduitei înr-o situație de interacțiune socială) și nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăți, culturi, organizații etc.)”.

A. Importanța experienței sociale

Timp de două secole, savanții s-au întrebat dacă identitatea și comportamentul nostru sunt determinate de moștenirea biologică sau de experiența socială, cu alte cuvinte “natură versus educație”.

Instinctiviștii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.

McDougall afirma că comportamentele sunt “modele de acțiune înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii și nu sunt dependente de experiențele individului”.

Bernard afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social : de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societății). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicație nepotrivită din două motive : pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un instinct pentru a o explica ; în unele societăți, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se așteptase.

B. Punctul de vedere contrar, susține că, dimpotrivă, mediul social determină comportamentele umane.

Mediul, educația stau la baza dezvoltării comportamentale.

Psihologul Watson a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman și identitatea umană nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susține că dacă i s-ar da copii sănătoși și control total asupra mediului în care aceștia trăiesc, i-ar putea crește și educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.

“Dați-ne un copil de 8 ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața”, afirma Lenin în 1923, într-o cuvântare în fața comisarilor educației.

Pe scurt, conform acestor teorii, moștenirea biologică a indivizilor este nerelevantă, doar lumea lor socială (educația) le determină comportamentul.

Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat și instituționalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului național de reeducare. Noua pedagogie se întemeia pe următoarele două axiome :

1. Ereditatea nu influențează procesul educațional. Nu există indivizi needucabili, ci metode educaționale inadecvate. În concluzie, terapia “educațională” a statutlui era nu numai posibilă, ci chiar și indicată.

2. Educația are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educație individuală. Educația se face în și prin colectiv. De aici, în locul tezei individualității, a personalității umane a fost pusă cea a omogenizării sociale.

C. Corelarea celor două puncte de vedere : natura și educația

Astăzi există un consens general că atât natura cât și educația contribuie la dezvoltarea individului. Descoperiri recente în științele vieții evidențiază faptul că biologia joacă un rol important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toți oamenii care au această genă specială devin alcoolici, ea creează doar predispoziția către alcoolism. Dacă această predispoziție se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.

Conexiunea celor doi factori în forma identității și determinării comportamentului indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvență de studiile recente asupra , cu o moștenire genetică identică. Aceastea au pus în evidență și faptul că univitelinii nu au personalități și comportamente sociale identice. Deci, genetica singură, nu poate explica comportamentul uman. Totuși, gemenii univitelini deseori seamănă mai mult decât cei bivitelini (care împărtășesc doar o parte din moștenirea genetică) și seamănă mult mai mult decât frații care nu sunt gemeni.

Cercetările privind copiii sălbatici și efectele izolării în copilărie au condus la ideea că, în afara societății, individul piere sau se dezumanizează.

Kamala și Amala (Mindapore) constituie un exemplu clasic de copii sălbatici care, după ce au fost descoperiți, cu toate eforturile făcute de cercetători, ei nu s-au mai putut adapta la viața socială. Totuși, niște concluzii generalizatoare nu au putut fi trase deoarece autorii acestor informații, deseori, nu au fost savanți, specialiști în științele sociale și nu știau ce fel de viață au avut acești copii înainte de abandon. Oricum, această informație sugerează câteva din efectele lipsei de contact uman, semnificativ asupra socializării copiiilor.

Kingsley Davis studiază doi copii crescuți în izolare : Anna, Isabelle. Anna este izolată complet (de bunicii după mamă ), Isabelle este izolată împreună cu mama sa (surdo-mută). Ele sunt descoperite la vârsta de șase ani.

Anna moare de hepatită după 4 ani, timp în care făcuse progrese mici, învățase câteva expresii, indicații simple legate de grija de sine.

Isabelle, tratată de o echipă de medici și psihologi, după 2 ani ajunge la un nivel de dezvoltare normală, merge la școală. Problema este că nu se știe dacă rezultatele ei se datorează unei mai bune moșteniri biologice, izolării în compania mamei sale sau atenției date după descoperire. Un alt caz elocvent îl reprezintă fetița Genie, izolată la 2 ani și găsită la 13 ani. Deși a primit o îngrijire foarte bună, progresele ei au fost modeste.

Aceste cazuri dovedesc importanța contactului uman în dezvoltarea normală a unei ființe umane. Pe lângă acestea, studiile despre copiii din orfelinate au arătat că aceștia sunt retardați din punct de vedere fizic, afectiv comparativ cu ceilalți copii. Aceste deficiențe tindeau să persiste chiar după ce copiii părăseau aceste instituții.

4. Tipuri de socializare

Socializarea presupune învățare socială ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Prin combinații teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare :

În funcție de finalitatea urmărită :

socializare adaptativă sau integrativă, care presupune configurarea acelor caracteristici sau capacități personale, ce facilitează integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat . Acest tip de socializare comportă două fațete :

socializarea primară : se referă la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le dobândesc membrii unei colectivități umane, datorită partajării de timpuriu, a aceluiași spațiu existențial. Acest tip de socializare alimentează apariția specificului național. Către vârsta de 6/7 ani, procesul socializării primare încetează;

socializarea secundară: implică totalitatea trăsăturilor pe care un individ le dobândește în urma impactului exercitat asupra lui de instituții precum școala (cu diversele ei grade), instituțiile culturale, organizațiile politice;

socializarea anticipatoare: constă în „asimilarea acelor norme, valori si modele de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru institutional sau organizațional viitor”. Ea poate conduce individul la situații de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susține R.K. Merton, este determinată de “conformismul social față de valorile unui grup de referință, diferit de grupul de apartenență”. El consideră că disputa dintre concepțiile “pasiviste” și cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă și, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializării anticipative.

În funcție de intervenția puterii legitime (clasificarea lui Weber) :

socializarea asociativă, prin acord voluntar al membrilor grupului ;

socializarea instituțională, prin impunerea de reguli și dominația puterii legitime.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenență și grupul de referință. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiții : 1. Indivizii respectivi se află într-o interacțiune continuă. 2. Ei înșiși se definesc ca membrii ai gupului. 3. Cei care nu participă la interacțiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului. Grupul de referință reprezintă “punctele de comparație la care se referă o proporție suficient de importantă de indivizi care aparțin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situația care caracterizează respectiva categorie socială”.

Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziție de la un stadiu de viață la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieții. Corelate ale socializării sunt procesul de desocializare și resocializare (socializarea secundară).

Desocializarea presupune izolarea fizică și socială a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacțiune și i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacțiune și comportament anterior însușite.

Resocializarea este concomitentă cu desocializarea și constă în orientarea învățării sociale și controlului social către asimilare și manifestări de comportament compatibile cu tabla de valori și atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci și de intensitatea controlului social exercitat de noua agenție de socializare și de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.

Resocializarea poate fi :

– voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea identității, a valorilr cu unele noi, schimbarea comportamentului ;

– involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) și presupune instituirea unui control total și permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).

Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valențele epocii istorice și de trăsăturile distincte ale spațiului social. F. Elkin și G. Handel le sintetizează în felul următor:

a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în tot cursul vieții individului);

b) el are loc prin interacțiunile cu alți indivizi;

c) de-a lungul său, un rol important îl joacă mijloacele de comunicare;

d) desfășurarea sa implică existența unor contexte semnificative din punct de vedere emoțional;

e) aceste contexte sunt modelate de diferite grupuri sociale.

Toate caracteristicile menționate evidențiază faptul că procesul socializare se află într-o legătură directă cu particularitățile biologice și psihice ale dezvoltării umane ale diferitelor perioade de vârstă:

socializarea în copilărie implică dobândirea capacității de comunicare și interacțiune, competentei de exercitare a rolurilor de copil, școlar, prieten, conștiinței datoriilor și responsabilităților cu privire la normativitatea vieții sociale;

socializarea în adolescență are, în esența ei, un rol anticipativ pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de. adult. G.H. Mead a utilizat pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare, noțiunea de "preluare a rolului altuia". Un rol important în acest are "cultura" tinerilor și raporturile între generații;

socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai ales, de experiențele familiale, ocupaționale și culturale dobândite în contexte particulare de viață (economic sau politic, de exemplu). În timp ce socializarea copilului sau adolescentului are un caracter general, socializarea adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea acestuia la diferite instituții și activități sociale cu conținut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre deosebire de socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsături:

1) presupune, mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou;

2) implică schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist;

3) are la bază învătarea capacității de confruntare cu cerințe conflictuale;

4) dezvoltă compentența pentru exercitarea unor roluri specifice;

d) socializarea la bătrânețe presupune “dezangajarea” față de rolurile active și familiarizarea cu alte roluri participative (în familie, organizații cu caracter voluntar, în activități culturale și chiar productive). Într-o serie de societăți, cum este și cazul societății românești, lipsesc mecanismele și factorii care să asigure socializarea populației vârstnice pentru cerințele rolului de “bătrân”. Ca o consecință, o mare parte dintre bătrâni trăiesc izolați de societate, fără nici-un fel de “angajament social”, situație care contribuie la accelerarea procesului de îmbătrânire și la accentuarea trăsăturilor determinate de patologia bătrâneții. O serie de sociologi apreciază că, în societățile contemporane, este legitimă chiar o “socializare pentru moarte” constând în pregătirea bătrânilor pentru episodul final al vietii lor. O asemenea formă de socializare implică și pe membrii familiei, pe toți aceia aflați în relații apropiate cu vârstnicii.

Copiii nesocializați

Cum ar arăta copiii care și-ar petrece primii ani de viață în afara familiei ? Există câteva cazuri de copii care și-au trăit primii ani de viață în afara unei legături umane, aspect care n-a rămas fără urmări în existența lor. Voi prezenta două asemenea cazuri.

Copilul sălbatic din Aveyron

În ianuarie 1799, într-o zonă împădurită din sudul Franței, plasată pe lângă satul Saint-Serin, a fost observată o creatură stranie, care se exprima numai prin urlete stridente ce sunau ciudat. La scurtă vreme s-a observat că era vorba de o ființă umană, și mai mult, de un copil cu vârsta de unsprezece sau doisprezece ani. Băiatul nu avea cunoștințe de igienă personală și se ușura când și unde îi venea. După ce a fost anunțată poliția, a fost condus într-un orfelinat. Refuza să poarte haine, pe care le sfâșia mereu. De asemenea, încerca să evadeze continuu din clădirea în care era cantonat.

Supus unui examen medical de specialitate, s-a ajuns la concluzia că nu suferă de vreo anomalie majoră. Epopeea sa educațională nu se încheia aici. Fiind mutat la Paris, s-a încercat schimbarea sa din ,, fiară în om ’’, depunându-se un efort sistematic în această direcție. Munca de educare a fost parțial încununată de succes. A acceptat să poarte haine, a învățat să se îmbrace și chiar a învățat să meargă la toaletă. Nu-i plăceau jucăriile, și n-a reușit să stăpânească niciodată mai mult de câteva cuvinte. Nu a fost emisă ipoteza că ar fi retardat mintal, dar părea refractar și probabil incapabil să deprindă graiul uman. A murit în anul 1828, la vârsta de aproximativ 40 de ani, reușind să facă doar mici progrese.

Amala și Kamala din India

Din anul 1924, a reținut atenția cazul a două fetițe crescute de lupi și recuperate apoi în mediul uman. Cea mai mică dintre ele, pe nume Amala, s-a stins din viață la scurtă vreme după ce a fost găsită, și după ce avusese câteva tentative de evadare. Cealaltă, pe nume Kamala, a supraviețuit mai bine de 10 ani, timp în care a fost supusă unui intens program de umanizare. Cu toate eforturile depuse, setul de achiziții dobândite a fost suficient de modest. Deși arbora poziția mersului biped, atunci când nu era supraveghetă mergea tot ,,în patru labe”. Vocabularul achiziționat număra 40 de cuvinte, iar la masă folosea cu greutate tacâmurile, profitând de orice moment de neatenție al educatorilor pentru a mânca cu gura direct din farfurie, sau pentru a sfâșia carnea cu unghiile.

Situațiile prezentate aici fac parte din setul celor 52 cazuri de copii sălbatici crescuți, mai ales de lupi, și devenit clasic în literatura de specialitate. Ele ne arată că omul la naștere este ,,un candidat la umanitate’’, drumul devenirii sale umane depinzând de ambientul în care se formează. Șansele de recuperare sunt cu atât mai modeste, cu cât intervenția factorului uman survine mai târziu.

Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare și remodelare a personalității individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul și conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea (“învățarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite și permise în societate.

Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancțiuni și mijloace punitive etc.

Pentru ca individizii cu “deficiențe de socializare” să nu dobândească, pe parcurs, o “identitate delincventă”, resocializarea trebuie să creeze individului noi raporturi de referință, noi trăiri, atitudini, comportamente.

Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizația le au la dispoziție, în afara așa-numitelor sancțiuni punitive.

În literatura de specialitate, întâlnim și opinii care susțin că în adevăratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieții sale, fiecare individ este expus unor influențe diverse, care provin din partea familiei, educației școlare, profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită acestor influențe variate, individul achiziționează treptat norme și reguli de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar nu își va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile. În esență, “resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la anumiți indivizi socializarea a fost stagnată și, inițial, greșit orientată”.

Figura nr. 1 – Socializarea

II. PERSONALITATEA UMANĂ

1. Definirea conceptului de personalitate

Cunoasterea personalitatii este cu siguranta una dintre cele mai mari aventuri, care pe de o parte a animat atat curiozitatea omului de rand, cat si pe a celui de stiinta, pe de alta parte a avut o miza pragmatica, cat si una gnoseologica. Intrebarea fundamentala care s-a pus a fost aceea daca realizarea unei astfel de nazuinte este sau nu posibila, iar daca da, prin ce instrumente? Cercetarile secolului trecut au adus suficiente dovezi care atesta ca un astfel de demers este intr-adevar posibil, desi nivelul de profunzime stiintifica ramane inca destul de superficial. Peripetiile cunoasterii personalitatii au inceput sa apara atunci cand s-a pus problema instrumentelor, metodelor si strategiilor care sa permita finalizarea unui astfel de demers. La acest nivel, cercetarea s-a polarizat, conducand la aparitia unor orientari conflictuale.

Personalitatea, ca sistem hipercomplex, dinamic, deschis, de tip probabilist, pentru a putea fi masurata, a fost necesar sa fie descompusa in unitati elementare. Ofertele alternative nu au intarziat sa apara. Unii autori au propus focalizarea cercetarii pe constelatiile motivationale, altii pe cele valorice, unii pe dispozitii sau trasaturi, altii pe constructe, variabile-persoana, roluri sociale etc. Diversitatea a devenit curand dezarmata, cercetarea personalitatii luand mai degraba aspectul unor preocupari heteroclite. Treptat, solutiile teoretico-metodologice alternative s-au grupat in cateva modele de referinta. Insa odata cu dezvoltarea uneia sau alteia dintre aceste directii de abordare, s-a dezlantuit si competitivitatea conflictuala, care a devenit coordonata de definitie a unui intreg secol de cercetare a personalitatii. O diferentiere majora intre modele alternative a constituit-o nivelul de plasare a cauzelor si modul consecvent de conceptualizare a consistentei comportamentale de manifestare a personalitatii. Fiecare dintre acestea a accentuat selectiv fie forta variabilelor interne, fie pe cea a variabilelor situationale, fie interactiunea dintre acestea in determinarea comportamentului persoanei.

Termenul de „personalitate”, derivat de la „persoana”, isi are originea in limba latina, unde unde cuvantul persona desemna initial masca folosita de actori in teatrul antic. Mai tarziu, acest cuvant a dobandit intelesuri multiple, functionand in mai toate limbile moderne cu inteles polisemantic: aspectul exterios al omului, amintind de intelesul originar (masca); rolul jucat de un actor, functia sociala indeplinita de un om; actorul insusi joaca un rol, ca si omul care indeplineste o functie sociala, cea ce ofera valoare omului, calitatile lui.

Cele patru sensuri ale termenului de personalitate, cronologic delimitate de psihologul Jean Stroetzel, fondatorul „Institutului francez de opinie publica” (Paris, 1938) ne conduc la concluzia ca personalitatea poate fi definita atat „din exterior”, ca efect produs de un individ asupra celorlalti (ansamblul trasaturilor si conduitelor umane care provoaca raspunsuri psihocomportamentale din partea altora), cat si „din exterior”, cat si „din interior”, ca structura intima a elementelor biologice innascute (instincte, trebuinte, tip de activitate nervoasa superioara etc.), psihologice (limbaj, imaginatie, gandire etc.) si sociomorale, achizitionate in procesul socializarii (norme comportamentale, valori sociale, convingeri, idealuri etc.). De-a lungul secolelor, in reflectiile despre om si in investigarea stiintifica a personalitatii s-au adunat argumente pt ambele perspective. Impresia produsa in public de prezenta cuiva a fost asociata – nivelul simtului comun – cu doza de personalitate, care, de la caz la caz, poate fi mai mare sau mai mica. Se spune despre unii oameni – evident, gresit – ca sunt lipsiti de personalitate. Cel mai umil dintre semenii nostrii, cel pe care nimeni nu-l baga in seama, are o personalitate proprie, cu toate ca nu-i impresioneaza pe cei din jur. Despre altii, lumea spune ca au „multa personalitate”. In realitate, acestia ingenuncheaza trasaturi de personalitate considerate optime intr-o societate data, atragand, prin prezenta si actiunea lor, atentia publicului. Asadar, faptele dau masura personalitatii umane. Suntem asa cum ne apreciaza ceilalti. Stima pe care ne-o arata colegii, oamenii impreuna cu care muncim si alaturi de care traim reflecta pana la un punct personalitatea noastra. Daca vremurile ne sunt potrivnice si munca nu ne este apreciata inseamna ca nu avem personalitate? Si invers, daca imprejurarile sociale ne propulseaza spre piscuri reprezinta aceasta dovada puterii personalitatii noastre? In „Cugetari”, marele nostru istoric Nicolae Iorga (1871-1940) remarca: „Sunt unele personalitati sarace care, prinzand in ele curentele mari ale societatii in care traiesc, devin torente uriase, care inlatura cele mai mari piedici. Te miri apoi inaintea unui om linistit si slab, auzind ce a savarsit acesta”.

Ipoteza constructiei notiunii de personalitate „din exterior” contine mai mult decat un graunde de adevar, dar nu adevarul in intregime. Aceasta ipoteza trebuie intregita cu completarea ei, care vizeaza structura interna a personalitatii, mai ales avand in vedere ca majoritatea filosofilor si savantilor admit si acorda credit perspectivei interioare.

Astfel, Ralf M. Linton (1893-1953), fost profesor de antropologie culturala la universitatile Wincosin, Columbia si Yale (S.U.A), caracteriza personalitatea ca fiind „agregatul organizat de procese si stari psihice apartinand individului”. Intr-un mod asemanator defineste personalitatea si Gordon W. Allport (1897-1967), profesor de psihologie la Universitatea Harvard (in perioada 1930-1967). In prima din lucrarile sale, devenite puncte de referinta in domeniu, Gordon W. Allport definea personalitatea ca „organizarea dinamica a sistemelor psihofizice care determina adaptarea originala a individului la mediul sau”. Reluand tema intr-o alta lucrare, tradusa si in limba romana, psihologul american include si alte note definitorii: „personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”.

Conceptul de „personalitate” este intalnit in toate stiintele socio-umane si in filozofie. De fiecare data se releva aspectele specifice, unghiul de abordare fiind schimbat, fapt ce impune cu atat mai mult convergenta perspectivelor. Filozofia are in vedere „omul”, „esenta umana”. In psihologie se vorbeste de „persoana”, „personaj”, „personalitate” si de tulburarile de personalitate. In sociologie se utilizeaza frecvent termenul de „personalitate sociala”, accentuandu-se importanta elementelor sociogene din structura intima a omului: interiorizarea normelor si valorilor in procesul socializarii, insusirea „modelului cultural”, formarea idealurilor, dezvoltarea contiintei. De asemenea, in sociologie si mai ales in antropologia culturala si sociala, are o larga circulatie termenul de „personalitate de baza”, definit de A. Kardiner ca „acea configuratie a personalitatii care este impartasita de majoritatea membrilor societatii ca rezultat al experientelor timpurii pe care ei le au in comun. Principalele elemente ale personalitatii de baza sunt: tehnicile de gandire, sistemele de securitate, constand in modalitatile de protectie institutionalizate la care recurge individul pentru a rezista anxietatilor produse de frustrare, supraeu si atitudinile religioase.

Termenii de „persoana” si „personalitate” sunt atat de utilizati in limabajul cotidian, incat fiecare are sentimentul utilizarii lor corecte in cele mai diverse situatii. In schimb, utilizarea lor ca termeni ai stiintei psihologice pune atatea probleme incat, parafrazandu-l pe P. Fraisse, am putea spune ca istoria psihologiei se confunda (intre anumite limite) cu istoria raspunsurilor la intrebarea „Ce este personalitatea?”. Raspunsurile au fost atat de diferite, incat ne putem intreba, pe drept cuvant, daca toti autorii respectivi vorbeau despre acelasi lucru. Se impune mai intai sa deosebim persoana de personalitate. Termenul de „persoana” desemneaza individul uman concret. „Personalitatea”, dimpotriva, este o constructie teoretica elaborata de psihologie in scopul intelegerii si explicarii – la nivelul teoriei stiintifice – a modalitatii de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana amara.

Majoritatea filozofilor si psihologilor (cu exceptia pozitivistilor moderni) prefera sa defineasca personalitatea ca o entitate obiectiva, ca ceva care exista „cu adevarat”. Ei admit ca persoana este deschisa lumii inconjuratoare, ca este influentata de aceasta si o influenteaza la fiecare pas. Totusi, o personalitate isi are propria sa istorie si propria sa existenta; nu trebuie confundata cu societatea si nici cu perceptiile pe care alti oameni le au despre ea. Astfel, William Stern, care era atat filozof, cat si psiholog vorbeste despre personalitate ca o „entitate multiforma dinamica”. El adauga ca „nimeni nu dobandeste vreodata o unitate perfecta, ci doar tinde mereu spre acest scop”.

Unii autori adauga o nota de „valoare” acestui tip de definitie. Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat. Astfel, Goethe vorbeste despre personalitate ca despre singurul lucru din lume care are „o valoare suprema”. Iar filozofia morala a lui Kant se bazeaza pe aceeasi convingere. Orice in viata poate fi folosit de oameni ca mijloc in vederea unui scop – in afara de personalitate. Nimeni nu poate exploata pe celalalt. Integritatea personalitatii trebuie respectata pentru totdeauna. Etica iudeo-crestina a initiat aceasta linie de gandire.

Desi, de obicei, psihologii occidentali acorda o mare valoare si integritatii personalitatii (intrucat ea este, in definitiv, crezul democratiei), definitiile lor sunt mai putin exaltate. Ei suprima orice incercare de evaluare si dau un simplu enunt descriptiv. Un exemplu tipic este urmatorul. Personalitatea este:

„Suma totală a tuturor dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor, dorințelor și instinctelor biologice înnăscute ale individului, precum și a dispozițiilor și tendințelor dobîndite prin experiență”.

Desi aceasta definitie priveste personalitatea ca un dat accesibil studiului, ea nu reuseste sa sublinieze integrarea in structura a numeroaselor parti componente inregistrate. Definitia e reprezentativa pentru ceea ce putem numi definitii ale personalitatii de tipul omnibuz sau „sac de carpe”. Urmatoarea definitie este mai „structurala”:

„Personalitatea este întreaga organizare mentală a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrățișează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s a format în cursul vieții cuiva”.

Asemănătoare este și următoarea definiție :

„Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihologice aparținînd individului”.

Unele definiții subliniază factorul cognitiv subiectiv care participă la organizarea internă, afirmînd că personalitatea este:

„O schemă unificată a experienței, o organizare de valori care sunt compatibile între ele”.

Ceea ce cunoastem despre personalitate sunt numai „operatiile” noastre. Daca administram un teste de personalitate si obtinem cutare si cutare scor, acestea sunt operatiile noastre, adica metoda noastra. De aceea, din punct de vedere pozitivist, personalitatea interna este un mit, „un simplu construct legat de un nume propriu”. Cel mai bun lucru pe care il putem face este sa incercam sa formulam ipoteze despre ea – sa o „conceptualizam”. Conceptualizarea nu trebuie sa treaca dincolo de metodele stiintifice pe care le utilizam.

Un exemplu de asemenea definiție operațională este următorul. Personalitatea este:

“Conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la un moment dat”.

Notăm aici o asemănare cu definițiile prin „efect extern”. Personalitatea nu este ceea ce cineva are, ci este percepția altcuiva, în cazul acesta, a omului de știință. Cu alte cuvinte, personalitatea este un „construct”, ceva gîndit dar care nu există realmente „colo undeva”.

O privire generala asupra definitiilor date personalitatii evidentieaza cateva caracteristici ale acestora:

• Globalitatea: personalitatea cuiva este constituita din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice constructie teoretica valida referitoare la personalitate trebuie sa permita, prin operationalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor si aspectelor psihofizice care fac din orice fiinta umana un exemplar unic.

• Coerenta: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existentei unei anume organizari si interdependente a elementelor componente ale personalitatii. Cand in comportamentul cuiva apar acte neobisnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; incercand sa explicam, sa intelegem actiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decat sa reducem incoerenta initiala utilizand modele propuse de o anume teorie a personalitatii. Postulatul coerentei este indispensabil studiului structurilor de personalitate si al dezvoltarii lor. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente. De aici rezulta o a treia caracteristica:

• Permanenta (stabilitatea) temporala: daca personalitatea este un sistem functional, in virtutea coerentei sale, acestea genereaza legi de organizare a caror actiune este permanenta. Deci o persoana se transforma, se dezvolta, ea isi pastreaza identitatea sa psihica. Fiinta umana are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si identitatii personale, in ciuda transformarilor pe care sufera de-a lungul intregii sale vieti.

Cele trei caracteristici – globalitate, coerenta, permanenta – evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura. Una dintre definitiile care evidentiaza cel mai bine caracteristicile este cea data de Allport: „Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic”.

Teoriile stiintifice asupra personalitatii isi propun mai multe obiective: descrierea conduitei prin apelul la diverse taxomii, explicarea respectivei conduite prin utilizarea informatiilor referitoare la influentele de diverse tipuri (ereditare si de mediu) si predictia conduitei in situatii tipice. Avand in vedere interactiunea dintre teorie si metode, putem afirma ca obiectivele metodelor de evaluare ale personalitatii sunt aceleasi: descrierea, explicatia si predictia.

2. Structura personalității

Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenții de ordin operațional-logic și anume:

• delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;

• organizarea ierarhică, plurinivelară;

• realizarea unei comunicații bilaterale cu mediul și efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

• caracterul emergent și independența relativă față de elementele componente;

• îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorică;

• analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcționale complementare, și nu prin reducție la elementele substanțiale, energetice sau informaționale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție integrativ-adaptativă a omului, care presupune existența celorlalte dimensiuni – biologică și fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului acestora.

În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcționale de bază: individul și personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială și inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele două noțiuni se raportează la entități calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin „individ” se înțelege acea totalitate a elementelor și însușirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noțiunea de individ este în aceeași măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă și nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalității este integrarea ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:

• legături primare, înnăscute, determinate de relațiile din interiorul organismului;

• pe baza acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiționării;

• definitorii pentru sistemul personalității sunt legăturile de ordinul III (terțiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situațiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivație și la un ansamblu de norme și etaloane valorice elaborate social.

Legătura terțiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul așa cum există el în mod obiectiv și lucrul luat în raport cu propriile sale trebuințe, trecerea de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică.

„Prima naștere a personalității” se leagă de momentul cristalizării „conștiinței de sine”, care presupune și raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorințe, prin comparare cu alții; aplicarea la sine a acelorași criterii, condiții și restricții care se aplică altuia. Întreaga evoluție a personalității se desfășoară pe fondul interacțiunii contradictorii dintre „conștiința obiectivă” și „autoconștiință”. Acesta este un proces de desprindere, formulare și integrare permanentă de semnificații, criterii, de simboluri și modele acționale care se desfășoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

În structura și dinamica personalității sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificația lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relațiilor interpersonale și al aprecierilor sociale; nu percepția sau gândirea în sine, ci conștiința valorii lor în realizare eului prin compararea cu alții.

Din întreaga analiză reiese că prin concurența factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline și unitare a însușirilor persoanei”, la o construcție proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic și unic”, deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare și de trăire interioară relativ neschimbată în timp, și prin integrare, adică prin formarea unei unități și totalități psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate și reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalității, pentru ca persoana să poată face față unor schimbări capitale ale condițiilor de viață și să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcționalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond așa cum s-a anticipat, o structură.

În descrierea științifică a personalității, psihologia apelează la conceptele de structură și de proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puțin stabile ale unor părți în cadrul sistemului; procesele sunt funcții ce se evidențiază prin intermediul părților. Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat și, deci, relativ invariant de relații. Schimbările care se produc în cadrul interacțiunii cu condițiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalității. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalității, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convențională, apărând astfel ca modele ipotetice.

Se emite principiul evidenței comportamentale a structurilor și proceselor personalității. Reacțiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conținutului intern al personalității, sunt foarte diferite: reacții involuntare, de natură reflex-necondiționată, care intră în categoria expresiilor emoționale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activității, etc. fiecare dintre acești indicatori externi dobândește o anumită valoare informațională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalității, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor și aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare și ierarhizare.

În cadrul sistemului personalității, delimităm două grupe de componente: calitățile și structurile. Primele se referă la modul specific de închegare și manifestare a personalității, iar structurile ne indică determinarea substanțială, de conținut a personalității.

Printre calității se numără: consistența, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea și integrarea. Consistența se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanța și unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variațiilor circumstanțiale. Stabilitatea privește atât configurația fizică, cât și pe cea psihică. Calitatea consistenței trebuie căutată în structurile care condiționează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conținutul activității, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activității.

În fiecare categorie de sarcini și tipuri de comportamente se poate vorbi de existența unui stil specific: stilul activității motorii, concretizat într-o anumită configurație valorică a amplitudinii, ritmului mișcărilor, stilul cognitiv, evidențiat în căile sau modalitățile de organizare și desfășurare a proceselor de percepție și gândire, indiferent de conținutul lor informațional. Stilul constituie filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situații obiective cu care vine în contact, care-l solicită sau pe care le solicită.

Limita consistenței este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influența schimbării conținutului relațiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcție de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii și la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistența personalității lor este mai puțin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importantă atât formarea unei consistențe de valoare ridicată, cât și dezvoltarea „potențialității pentru schimbare”. C. Rogers susține că ideea reorganizării și modelării structurii personalității nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar și la subiecții aparent rigizi.

Structurile de bază ale personalității sunt: motivația, cogniția și controlul. Motivația dă orientarea, selectivitatea și semnificația conduitei. Pentru definirea profilului personalității, esențiale sunt motivele derivate și condiționate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mișcare semnificativă și-i determină așa numitele piscuri de integrare.

Structura personalității este o organizare plurimotivată, adică integrată pe un câmp mai larg de semnificații. Se disting însă niveluri diferite de stabilitate și pregnanță pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalității decât altele.

Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalității, plasând subiectul la scară obiectivă a competențelor și valorilor. Asociate cu structurile motivaționale și afective, ele alcătuiesc construcțiile complexe ale aptitudinilor sau capacităților. Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaționale și executive, care permite omului desfășurarea cu succes a unei acțiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanță optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens diferențial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reușitei într-o activitate oarecare, ci și la gradul acestei reușite: cât de mult în raport cu alții. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanța, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziții și calități înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operații care susțin un comportament specific.

Metoda analizei factoriale a demonstrat că și așa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situații problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaționale și afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activității, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe dimensiuni ale personalității.

În sistemul general al personalității, un loc important îl ocupă construcția specială a mecanismelor de comandă și control asupra motivelor, scopurilor și mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcții:

• simplă inhibiție prin impulsuri frenatorii dirijate;

• transformarea sferei de acțiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;

• amânare-reportarea realizării unui motiv în funcție de circumstanțe;

• selecție și programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalității. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărțiți în trei grupe:

• normal controlați; se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendința reflexivă, analitică, critică și tendința spre acțiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertății cu cel al necesității, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

• subcontrolați; se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acțiune și subestimarea condițiilor obiective ale realizabilității lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorințe; pentru ei este mai important să acționeze decât să gândească asupra oportunității acțiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;

• supracontrolați (cenzurați); aceștia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condițiilor pro și contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci și a consecințelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudența, conservatorismul, tradiționalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluției individuale, ca rezultat al acțiunilor dinamice dintre succes și insucces.

În cercetările cu caracter diagnostic individual, aproximarea trăsăturilor și aproximarea tipului sunt două operații complementare.

3. Personalitatea și vocația

Realitatea sistemului personalității echivalează cu prezența unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schițându-i un unghi de deschidere față de lume și viață, iar în mod propriu o vocație profesională în câmpul producției.

Cercetările în materie conduc spre următoarele constatări:

• personalitatea însăți, care nu-i un dat, ci o rezultantă a concurenței unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în considerație a unor indici, ce se manifestă încă din copilărie. În timp ce respectarea în evoluția persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalități armonioase, nerespectarea poate să concureze la obținerea unui sistem deficitar. Se evidențiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre școli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes școlar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;

• orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socio-reglatoare față de structurile de activitate productivă, în funcție de gradul de corespondență sau necorespondență dintre modelul personalității și o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; așa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producție e în strânsă corelație cu vocația;

• respectarea vocației reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu implicații individuale și sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică și socială, o corespunzătoare încadrare vocațională, generează sentimentul de excelentă funcționare a organismul, determină un tonus psihic perfect și conduce la o integrare socială optimă;

• se știe că vocația este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-și concursul instituțiile de educație și învățământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocației, poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum și a unor tulburări psihice, de obicei din categoria nevrozelor;

• față de constatările de mai sus, în raportul dintre om și profesie se impune activarea principiului vocațional.

Orientarea vocațională dă satisfacție persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări vocaționale realizându-se optimal, atingând cel puțin în parte ceea ce se înțelege prin noțiunea de fericire: servește deci principiul individual. În egală măsură satisface și principiul social. Printr-o orientare vocațională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea ridicării nivelului material și cultural al societății, asigurării creșterii bunăstării sociale.

Beneficiarii orientării vocaționale sunt, ca atare, individul și societatea, înțelegându-se atât societatea civilă cât și statul.

Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocațională într-o activitate productivă munca devine pentru el un complement al personalității sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocațională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, își îmbunătățește calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

4. Dezvoltarea morală a personalității prin socializare

Influența pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski și ale Margaretei Mead au demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.

Literatura sociologică și antropologică distinge, în formarea personalității, două garnituri de variabile: cultura și societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credințele și concepțiile despre lume, cunoștințele, legile, obiceiurile, arta și limba. Termenul de societate se referă la instituții, la relațiile sociale. Este greu de despărțit cultura de societate, deoarece ele se subînțeleg una pe alta și acționează împreună asupra individului.

Indivizii se adaptează la societatea și cultura lor. Durkheim observă că însuși mediul fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spațial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înțelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparțin unor anumite culturi. Fiecare societate și cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populații în stare apropiată de cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună întregului tot social, pe care o numește personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înțelege o configurație psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viață, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că această configurație psihologică nu constituie pentru membrii unei populații exact o personalitate, ci baza personalității, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincție vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituții: primare și secundare. Cele primare sunt acelea care dau conținut acțiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacțiunea asupra sa. Personalitatea de bază este așezată la jumătatea drumului dintre instituțiile primare și cele secundare. În formarea personalității de bază, la modelarea ei concurează instituțiile secundare, dar ponderea principală o au cele primare. Kardiner susține că instituțiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării individului, acesta fiind obligat să țină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiția sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.

În demonstrarea afirmațiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin educație, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar.

Problema statutului personalității de bază a fost repusă de către Kluckhohn și Murray în sensul că:

• fiecare om e ca toți oamenii;

• ca un grup restrâns de oameni;

• ca nimeni altul.

Cu alte cuvinte, orice om are o natură umană, o personalitate de bază și o personalitate individuală.

Personalitatea de bază este legată direct de istorie și mai ales de istoria înțeleasă ca tradiție, tradiția fiind supraviețuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleași: așa numitele instituții primare și secundare precum și personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai condițiile concrete determină sfera și conținutul personalității, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică și de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalității, fiecare om este un om ca toți oamenii. Independent de rasă, religie, națiune, clasă socială, omul este animat de aceleași trebuințe biologice generale, de aceeași tendință spre autorealizare. În același timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiții, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

Toate pozițiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde intră în acțiune finalitatea socială, care servește în obiectivarea tendințelor sale, spre a și-l putea face părtaș pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.

Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esențial prin acțiune, prin activitate, și ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-și însă și propria finalitate.

Noțiunea de acțiune și de activitate sugerează noțiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având același statut social. Atât în cadrul finalității sociale, cât și a tendinței de a-și realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe scena vieții sociale. În discuția raportului dintre personalitate și rol se cunosc, în mare trei atitudini:

• Newcomb e de părere că rolul constă într-un ansamblu de prescripții și că nu posedă nimic comun cu personalitatea;

• Newman, reluând concepția dramatică a lui Shakespeare, după care lumea e o scenă și oamenii actori, consideră că viața constă într-o suită de roluri asumate în realitate și pe plan imaginativ. Conduita în rol condiționează conștiința și conștiința de sine. Noi suntem rolurile noastre. H.Mowrer afirmă că personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a personalității. Toți acești autori, în cele din urmă, reduc personalitatea la un ansamblu de roluri;

• Kluckhohn și Mowrer explică personalitatea ca produs a trei categorii de determinanți: al factorilor idiosincratici, al determinanților de roluri și al condiției universale.

După G.H. Mead, personalitatea rezultă în principal din conduita rolurilor. Totuși, precizează el, alături de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activează un element mult mai individual și mai profund: subiectul care ia contact cu ambianța, reprezentantul tendințelor biologice și psihologice ale individului.

O poziție mai clară o are Sarbin. După el personalitatea se constituie prin interacțiunea dintre sine și rol. Sinele se formează prin maturizarea organismului și prin contribuția factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil și originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este dinamic și se compune din acțiuni. Personalitatea rezultă din interacțiunea dintre nucleul personal și profund, sinele, și roluri.

Într-o sinteză a celor prezentate mai sus, cu excepția părerilor lui Newcomb, se desprind două lucruri:

• rolul contribuie la formarea personalității;

• personalitatea se manifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.

Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieții, cel care-l ține angajat aproape toată viața în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii societății depind avutul obștesc, civilizația și cultura unui grup social; gradul de integrare și echilibrul psihic diferă în funcție de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

III. ROLUL SOCIALIZĂRII ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII UMANE

1. Construirea identității personale și integrare socială

De-a lungul timpului, s-au conturat doua modalitati extreme cu privire la identitatea noastra si a modului in care ne comportam: pe de o parte, au fost instinctivistii ca William McDougall, care au explicat comportamentul uman ca fiind un rezultat al instinctelor, adica „modele de actiune innascute, fixe, programate genetic, care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului”; pe de alta parte, au fost cei care considerau ca dezvoltarea omului este in cea mai mare masura rezultatul influentei mediului social. Psihologul John B. Watson, de exemplu, a sustinut teoria determinista a mediului, conform careia comportamentul uman si identitatea pot fi modelate in orice fel. John B. Watson considera ca un copil se naste ca o „tabula rasa” – o tabla goala – pe care s-ar inscrie experienta pentru a crea personalitatea. Cu „o duzina de copii sanatosi […] si o lume guvernata de principii specificate de mine, garantez ca iau pe oricine, la intamplare, si il pregatesc sa devina orice fel de specialist – doctor, avocat […] si, da, chiar si cersetor si hot, fara sa tin cont de talentul sau, de inclinatii, de afinitati, de capacitati, de vocatii si rasa predecesorilor sai”.

Descoperirile din genetica demonstreaza modul in care natura si educatia se intersecteaza, ca sa ne transforme in tipurile de persoane care suntem. Studierea acelor indivizi al caror context social, in timpul copilariei a fost inexistent (asa-numitii „copii salbatici”, crescuti in compania animalelor) sau sever limitat (copiii crescuti intr-o relativa izolare de contactul social uman) constituie o modalitate de a explora contributia contextului social la dezvoltarea unei persoane. Aceste cazuri de „copii salbatici” care nu puteau vorbi, umblau sprijinandu-se in maini si picioare, reactionau fata de oameni cu teama sau ostilitate si mancau hrana sfasiind-o precum animalele salbatice, sau cazurile de copii izolati care nu puteau vorbi, nu puteau umbla sau nu reuseau sa se ingrijeasca singuri, demonstreaza importanta contactului uman in dezvoltarea caracteristicilor definitorii pentru fiintele umane.

Identitatea constă în clarificarea a cine este cineva, atât ca persoană socială, cât și ca persoană individuală. După cum afirmă Erikson, identitatea nu poate fi limitată la un ansamblu de caracteristici care pot defini un individ pentru totdeauna. Identitatea se înscrie într-un lung proces de evoluție personală. Ea se modelează progresiv, se reorganizează și se modifică fără încetare pe tot parcursul vieții, potrivit evenimentelor sau perturbațiilor din viața socială. Se știe, de pildă, că intrarea femeilor pe piața muncii și acțiunea mișcării femeilor pentru egalitatea între sexe a influențat clar interogația bărbaților și femeilor asupra propriei lor identități. Se știe, de asemenea, că pierderea slujbei și pierderea identității profesionale, care decurge de aici, îl determină pe individ să-și pună întrebări cu privire la el și la viitorul său. Aceste exemple ilustrează faptul că identitatea este un „fenomen psihologic limită, aflat la granița dintre individ și mediul său, ce rezultă din raportul dialectic continuu care există intre ei”.

Rolul social al identității este ceea ce face să te simți asemănător celorlalți semeni, care împart același mediu de viață (familia, școala, grupul cultural, grupul de prieteni, grupul de muncă etc.). Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o ființă colectivă și o ființă privată. Polul social al identității noastre reprezintă ființa noastră colectivă. Acesta corespunde „sistemelor de idei, de sentimente și de deprinderi care exprimă în noi, nu numai personalitatea noastră, ci și grupul sau grupurile din care facem parte”. El exprimă cultura noastră. Sunt credințele religioase, practicile morale, tradițiile naționale sau profesionale și opiniile colective de toate felurile. Aceste credințe și valori transmise de societate servesc ca o oglindă-etalon cu care individul se compară

pentru a-și forma identitatea.

Acest pol social al identității se constituie de-a lungul vieții și formează ceea ce Malrieu numește „eul cultural”, adică ansamblul de cunoștințe și de posibilități care permit individului să se simtă în largul său în mediul în care trăiește și să confere un sens gesturilor pe care le face cotidian, sens care rămâne străin unei persoane care nu împărtășește același „eu cultural”.

Componenta afectivă a ființei noastre colective se bazează pe sentimentul de apartenență. Acest sentiment se construiește în procesul de împărtășire a unor experiențe comune. Orice ființă umană, care trăiește într-un mediu social, este impregnată de normele și valorile acestuia. „Aceste impregnări culturale identice pentru indivizii aparținând aceluiași grup creează posibilitatea de înțelegere și de comunicare cu celălalt”.

Identitatea se înscrie într-un proces evoluțional. Ea se modelează progresiv, se reorganizează și se modifică de-a lungul vieții. Acest proces se declanșează odată cu întâlnirea cu o persoană remarcabilă pentru copil (în general, mama sau tatăl) și ia sfârșit atunci când dispar la individ capacitățile de relaționare (în general, odată cu moartea biologică a persoanei). Identitatea se rafinează și se precizează în decursul unei lungi evoluții personale, care permite o definire de sine care integrează atât aspectele cele mai personale, cât și aspectele sociale și colective ale individualității. Identitatea se construiește printr-un dublu proces – socializarea și personalizarea. Aceste două procese nu se află în opoziție, ci în interdependență.

Pe parcursul socializării, copilul învață diferite reguli sociale și culturale, precum și valorile dominante din societate. Aceste cunoștințe se împlinesc, deoarece copilul se identifică, de fapt, cu un model pe care-l admiră.

Identitatea se construiește și pe parcursul procesului de personalizare, prin respingerea selectivă a unor modele, deoarece individul este în măsură să vadă unele lacune sau slăbiciuni și să selecteze valorile și modelele la care vrea să adere.

Prin urmare, identitatea este o realitate care evoluează și se maturizează în funcție de experiențele de viață ale fiecăruia. Această noțiune de maturație a identității se întâlnește cu noțiunea de criză de identitate, în sensul dat de Erikson. Termenul criză „a devenit astăzi sinonimul momentului crucial în dezvoltare”. O criză survine atunci când individul trebuie să opteze între căi de urmat, între posibilități de realizare personală sau socială.

Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe parcursul vieții :

1. obținem noi și diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie să învățăm cerințele noilor roluri;

2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învățăm noile norme (exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;

3. între teoria normelor, valorilor (învățată în copilărie) și practica acestei teorii este o distanță care trebuie înțeleasă, învățată.

Mulți gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare și libertate. Ei s-au întrebat mai întâi dacă o socializare reușită reduce gradul de libertate al individului?

Wrong susținea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate anihila libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunță la o oarecare libertate, dar câștigă avantajul relațiilor sociale. “Eu” și “mine” (aflați în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru între nevoile societății și nevoile individului. Perspectiva interacționist-simbolică este că eu și mine nu sunt inerent în conflict (așa cum sugera perspectiva psihanalitică despre “id” și “supraeu”). Una nu reduce automat și complet libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod personal diferite experiențe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuși complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil și să schimbe valorile, normele perimate. Socializarea poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării) sau democratică (situație în care gradul de libertate al individului este mai mare).

In cadrul fiecarei societati, al unui grup se manifesta tendinta de a-si mentine echilibrul, ordinea sociala si normativa. In acest scop societatea si-a creat mecanisme specifice de socializare si integrare sociala a indivizilor.

Socializarea reprezinta procesul social prin care societatea isi creaza, reproduce si realizeaza conduite adecvate ale membrilor sai, un model normativ si cultural. Procesul acesta foarte complex implica mecanisme si agenti de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit in asigurarea stabilitatii si functionarii structurilor sociale, a coeziunii interne, continuitatii si permanentei structurii grupale.

Conceptul de socializare defineste procesele, mecanismele si institutiile prin care societatea se reproduce in fizionomia personalitatii umane care ii este specifica, in anumite structuri de comportament ce raspund asteptarilor si prescriptiilor sociale. Numerosi autori leaga procesul socializarii de mecanismul de influentare al culturii. Astfel, R. E. Park sustine ca “omul nu se naste uman, ci devine in procesul educatiei”. Prin socializare se realizeaza formarea modalitilor de satisfacere a instinctelor biologice, a deprinderilor modului de comportare de natura sociala.

Literatura de specialitate consemneaza o adevarata “criza” a adolescentei, segment socio-uman temporal esential in procesul socializarii, constand in ,,conflicte de dezvoltare”, acte impulsive sau conduite deviante exprimate prin ostilitate fata de parinta, revolta contra interdictiilor educative, respingerea modelelor culturale si normelor morale propuse de adult si afirmarea unor modele contestatare de conduita.

Socializarea este un proces care incepe de la cea mai frageda varsta, prin care copiii, tinerii isi insusesc normele, valorile si regulile de conduita compatibile cu modul etico-normativ al societatii careia ii apartine.

Principalele aspecte pe care le cuprinde socializarea sunt:

1) Socializarea formeaza disciplina, stapanirea pornirilor biologice si nevoilor, satisfacerea lor intr-o maniera prescrisa de conduite sociale;

2) Socializarea dezvolta aspiratii, nazuinte, in vederea dobandirii unui prestigiu social;

3) Socializarea mijloceste asimilarea unor cunostinte si satisfacerea unor roluri;

4) Socializarea asigura un status profesional si multe alte calitati utile in derularea vietii persoanei;

In rezumat, socializarea formeaza personalitatea omului, il pregateste si integreaza pentru viata in colectiv, il orienteaza in alegerea si infaptuirea unor actiuni necesare indeplinirii scopurilor asumate.

Integrarea sociala se realizeaza prin apartenenta si participarea neimpusa a individului la un set de norme, valori si atitudini comune grupului. Integrarea sociala presupune acomodare, solutionarea conflictelor intre aspiratii si atitudini comportamentale, intre indivizi, grupe. Se poate realiza prin dominare, compromis, conciliere, conversiune. Dupa sociologul american Parsons caracteristicile de baza ale personalitatii umane s-au format in procesul socializarii in cadrul unor sisteme sociale obiective, in mod succesiv individul invatand fie apt pentru a indeplini diferite roluri.

Dupa S. Radulescu tipurile de integrare sociala sunt:

a) Integrare culturala (realizarea armonizarii valorilor cu comportamentul si interdependenta dintre valori, comportamente si institutii sociale);

b) Integrarea normativa (integrare intre norme si persoane). Opusul ei este starea de ,,anomie", de conflicte intre norme, de incompatibilitate intre norme si indivizi;

c) Integrare comunicationala (sistem de relatii definitorii pentru concordanta dintre conduite si norme);

d) Integrarea functionala (vizeaza unitatea si echilibrul sistemului social, diviziunea si sincronizarea valorilor intr-un grup).

Ca si socializarea, integrarea sociala vizeaza mentinerea comportarii indivizilor in cadrul modelelor de norme, conduite premise si acceptate.

2. Agenții socializării si forme de invatare

Deși în bună parte socializarea coincide cu procesul educației, sfera ei de cuprindere este totuși mai vastă, atât sub aspectul conținutului cât și al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenți” așa cum ar fi : familia, școala, grupul de covarstnici, mass-media, locul de munca precum si diferite instituții (economice, socio-culturale, politice). Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacțiuni și experiențe sociale (socializare primară) și continuă pe tot parcursul vieții de adult, odată cu dobândirea de statusuri și roluri succesive (socializare continuă).

Figura nr. 2 Agenti de socializare

În copilărie, predomină influențele socializatoare exercitate de părinți și grupul de prieteni. Mai târziu, influența exercitată de școală, de mass media și alte instituții sociale vor completa, modifica capacitățile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

1. Familia este prima și o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relații intime, durabile, ea îl învață limba, vorbirea. Kohr susținea că interacțiunea între părinte și copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinții care aparțin unor clase sociale diferite.

In calitatea sa de mediu natural si grup primar, familia este primul intermediar in relatiile cu societatea si constituie matricea care imprima copilului cele mai importante si mai durabile trasaturi caracteriale si morale. In cadrul familiei, copilul isi insuseste normele si valorile sociale, devenind apt sa relationeze cu ceilalti membri ai societatii. Socializarea in familie are mai multe componente: 1) normativa (prin care care se transmit copilului principalele reguli si norme sociale); 2) cognitiva (prin care copilul dobandeste deprinderi si cunostinte necesare actiunii ca adult); 3) creativa (prin care se formeaza capacitatile de gandire creatoare si de a da raspunsuri adecvate in situatii noi); 4) psihologica (prin care se dezvolta afectivitatea necesara relationarii cu parintii, cu viitorul partener si cu alte persoane).

Fiind „instanta” care realizeaza socializarea primara, primul grup in care copiii au contact continuu si primul context in care se manifesta modelele socializarii, familia nu poate fi concurata cu nici o alta instanta.

Din punct de vedere sociologic, familia asigura identitatea sociala initiala a copilului in raport cu rasa, religia, clasa sociala si genul. Sansele generale in viata, sanatatea, longevitatea, gradul de educatie si tipul de ocupatie sunt puternic influentate de familia in care copilul se naste. Familia constituie, in orice societate, „factorul primordial al formarii si socializarii copilului, reprezentand cadrul fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile sale psihologice si sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere si dezvoltare”.

2. Școala are indatorirea directa de a transmite individului informatii, deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala. Pe langa citit, scris, si socotit, trebuie sa fie incluse cinstea, respectarea cuvantului si punctualitatea in programa de socializare a scolii. Scoala asigura un cadru social total diferit de cel al familiei. In scoala, copiii fac cunostinta cu sisteme oficiale de evaluari: note, caracterizari periodice ale elevilor trimise parintilor. Aceasta constituie o experienta noua si deseori dificila pentru multi copii. De aseamenea, in scoala copiii invata multe deprinderi de interactiune interpersonala: ei invata ce inseamna sa imparta cu altii, sa se compare cu egalii lor, să rezolve pe rând diferite sarcini etc.

Este un mediu de învățare în care copilul experimentează competiția, eșecul și reușita. Pentru a fi valorizat, copilul trebuie să reușească la școală. A eșua la școală înseamnă, pentru mulți copii, să deteste școala și regulile ei. Reușitele îl vor conduce pe copil să aibă încredere în sine.

Școala, ca mediu de viață, se înscrie într-un ansamblu mai vast și este, din această cauză, reflexul culturii dominante, care-și impune normele, valorile, modurile de gândire. Bourdieu a arătat că apartenența la o clasă socială defavorizată este un handicap social important pentru copil. Ca reflex al culturii dominante, școala promovează valori care intră în conflict cu cele ale familiilor străine de această cultură dominantă.

Această problemă a distanței sociale între familie și școală se pune și atunci când cultura de origine a familiei diferă de cea a școlii. Dacă există contradicție între cele două culturi, în general, cea a familiei va continua să domine, făcând reușita școlară mult mai dificilă. În cazul familiilor defavorizate, ca și în cazul familiilor provenind din rândul minorităților etnice, școala nu poate fi un agent de socializare autentic, dacă nu găsește mijloacele eficiente de a integra familiile acestor copii, care au dificultatea de a se recunoaște în cultura dominantă.

Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, școala este ea conștientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul”; uneori, școala este o experiență nouă și dificilă pentru aceștia din urmă.

3. Grupul de covarstnici (egali în statut : vârsta, statutul social general). Inainte sa intre la scoala, cei mai multi copii intra in lumea grupei de varsta (este compusa din egali in statut, copii de aceeasi varsta si statut social general). Grupa de varsta are impreuna cu scoala importanta functie de a slabi legaturile copilului cu familia. Ea asigura modele suplimentare si uneori alternative pentru comportament, precum si noi norme si valori.

Poziția socială în familie este automată (moștenitor), în grupele de vârstă trebuie câștigată. În familii și în școală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, școala și grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (inițial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme). Cum influențează grupul de covârstnici procesul de socializare?

În primul rând, raporturile între covârstnici sunt raporturi între persoane de același nivel, care se percep ca egale între ele. Grupul de covârstnici permite copilului să aibă acces la o societate în care poate experimenta cooperarea și reciprocitatea, dar și situațiile conflictuale, unde ar putea să domine sau să fie dominat. În grupul de covârstnici, copilul trebuie să se facă auzit și înțeles. El învață să se integreze într-un grup, să-și găsească locul.

În societățile industrializate, integrarea într-un grup de covârstnici se realizează din ce în ce mai devreme și influența covârstnicilor variază de la o etapă la alta a dezvoltării individului. Fără a minimaliza influența grupului de covârstnici înainte de intrarea în școală, în general, în contextul social al școlii, relațiile între covârstnici tind să se actualizeze. Cu cât copilul evoluează către adolescență, cu atât influența adultului se reduce și cea a grupului de covârstnici devine determinantă. În acest stadiu, dezvoltarea intelectuală a copilului îi permite să țină cont de punctul de vedere al celorlalți în discuțiile cu ei. În această perioadă, copilul descoperă și normele grupului. Prin intermediul pedepselor și recompenselor grupului său, el învață ce înseamnă popularitatea sau respingerea socială; el suportă presiunile sociale, cunoaște competiția, învață să coopereze.

Relația cu covârstnicii îi permite individului și să se compare cu ceilalți. Această comparație îl face pe copil să se cunoască mai bine, să aibă o mai bună reprezentare a capacităților sale.

În adolescență, grupul de covârstnici îndeplinește mai multe funcții. În primul rând, permite adolescentului să se elibereze de îngustimea mediului familial și-i oferă un suport în tentativa de a-și dobândi independența. Reconsiderând valorile familiale, adolescentul devine permeabil la valorile societății. Prezența grupului de covârstnici face posibilă și compararea diferitelor universuri și perceperea valorilor proprii fiecăruia, ceea ce-l ajută pe tânăr să-și elaboreze propria viziune asupra lucrurilor. Prin diferențele de rang social între covârstnici, tânărul ia cunoștință de apartenența sa la o clasă, comparația permițându-i să reflecteze asupra identității sale și să se situeze, din punct de vedere social, în spațiul social.

Grupul îi oferă adolescentului și o tribună de pe care este posibil să-și expună scara de valori proprie, să realizeze o critică a valorilor primite în copilărie și să-și redefinească poziția asupra chestiunilor importante pentru el.

În sfârșit, grupul îi oferă adolescentului posibilitatea de a se identifica cu ceilalți și de a se distinge de ei. Este locul celor două atitudini contradictorii: de contestare și de conformism.

4. Mass-media. Mijloacele de comunicare in masa (radioul, televiziunea, filmele, presa si cdurile) tind sa devina in societatile dezvoltate unul dintre principalii agenti de socializare. Mass-media desemneaza ansamblul organizatiilor care vehiculeaza catre un numar mare de oameni efectele socializatoare ale acestora, fiind obiectul a numeroase analize de cele mai multe ori contradictorii. O concluzie comuna a acestor cercetari este ca mijloacele de comunicare in masa au atat efecte pozitive, cat si efecte negative, dependente de continutul mesajelor. Aparatele video si muzica joaca un rol din ce in ce mai important in socializarea tinerilor.

Dacă ceilalți trei factori ai socializării sunt implicați în contactul interactiv și personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată. Televiziunea are cea mai mare influență, prin opiniile pro și contra pe care le aruncă în discuție referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. În prezent, există o mișcare pentru a marca discursurile și casetele potențial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor și al tinerilor.

Cercetări efectuate cu privire la impactul televiziunii asupra copiilor și adolescenților evidențiază, între altele:

• în ceea ce privește modelele, televiziunea apare ca o sursă importantă de reproducere a stereotipurilor sexuale. Examinarea unui număr mare de emisiuni a arătat că televiziunea vehiculează o imagine puțin realistă a societății (o suprareprezentare a bărbaților în raport cu femeile, o imagine nerealistă cu privire la lumea muncii, prezența mai redusă pe micile ecrane a persoanelor în vârstă și a celor provenite din medii defavorizate;

• televiziunea se dovedește a fi un „difuzor de violență”. Foarte multe din emisiunile difuzate de marile rețele de televiziune la ore de maximă audiență conțin incidente violente. Emisiunile cu conotații violente sunt atât de numeroase, încât au ca efect banalizarea violenței. Date acumulate în ultimii 30 de ani arată, clar, o relație între obișnuințele de consum de emisiuni violente și manifestările de comportament violente. Aceste cercetări au demonstrat că violența prezentă la televiziune are un efect negativ asupra copilului;

• emisiunile de umor se bucură de succes în rândul tinerilor. Aceste emisiuni nu fac referire la marile teme sociale și sunt apolitice. Este vorba de un umor de consum;

• de o mare atenție se bucură, în rândul tinerilor, videoclipurile. F. Baby arată că tinerii consacră o mare cantitate de timp vizionării de videoclipuri, un clip din două fiind sexist, că videoclipurile contribuie la promovarea unei viziuni realiste asupra societății.

Desigur, televiziunea nu are numai păcate. Emisiunile instructive și educative îi inițiază pe copii și tineri cu privire la alte culturi, alte popoare și grupuri etnice, alte moduri de viață și pot îmbunătăți înțelegerea lumii.

5. Locul de muncă. În societățile industrializate, munca reprezintă un agent de socializare important. În „cultura muncii”, munca vine să consacre inserția socială a individului în lumea adulților. Dar ideologia muncii este bine interiorizată chiar înainte de această inserție în câmpul muncii. Încă de la intrarea în școală, copilul învață că-și pregătește viitorul, că trebuie să studieze pentru a putea munci. El învață și că, în anumite meserii, universul de muncă este diferit pentru un băiat și pentru o fată. Pe de altă parte, modelele de muncă ale părinților își au importanța lor.

În mod concret, cum ne socializează munca? Mai întâi, munca contribuie la consacrarea identității sociale a individului. Pentru mulți oameni, meseria exercitată este principalul mijlocde a se defini și a se cunoaște. Munca îți permite să-ți afli locul, să fi recunoscut într-un sistem social. În timpul muncii, individul învață regulile și valorile inerente acesteia, precum puterea, legată de o ierarhie, competiția, autodisciplina, cooperarea, solidaritatea, responsabilitatea socială. Mai mult, pentru că este regulată, impune exigențe de timp și de comportament, munca, în fapt, contribuie la structurarea vieții cotidiene.

Munca joacă un rol important și în recunoașterea socială a individului. Munca plătită conferă individului o dovadă a utilității sale, dar și un anumit prestigiu social.

Alaturi de familie, scoala, grupul de covarstnici si mass-media, socializarea se mai realizeaza prin institutii religioase, vecini, organizatii de recreere, comunitati si altele. Toate acestea contribuie la formarea conceptiei despre lume a persoanei si la perceptiile sale despre ceea ce este un comportament dorit si nedorit.

Mecanismul fundamental al socializării este învățarea socială. Înțeleasă într-un sens extins ea se suprapune până aproape de indistincție cu procesul socializării. Față de învățarea în general, învățarea socială are două caracteristici principale: ea se referă la un conținut social, este cu precădere o învățare pe cont propriu, neinstituționalizată ca atare, se petrece empiric la nivelul cotidianului.

În procesul de socializare, diferitele tipuri de învățare se produc într-o manieră concurențială. Literatura de specialitate vorbește de învățarea prin consolidare, învățarea prin condiționare, învățarea prin observare și învățarea prin interacțiunea cu ceilalți.

Învățarea prin consolidare

Învățarea prin consolidare este una din metodele folosite cu scopul de a-l învăța pe copil să se comporte bine. Consolidările sunt recompensele sau pedepsele pe care părinții le aplică, de obicei, copiilor, pentru a le arăta că aprobă sau dezaprobă comportarea lor. Astfel, atunci când părinții promit o înghețată, dacă un copil se comportă frumos cu bunica, ei fac apel la o consolidare pozitivă. Dacă, însă, îi interzic să vizioneze emisiunea favorită la televizor, pentru că i-a stricat intenționat jucăria prietenului său, părinții utilizează consolidarea negativă. În funcție de reacțiile pozitive sau negative ale părinților, copilul învață care conduite sunt blamabile și care sunt permise. În acest fel, el învață regulile de bună-cuviință, regulile de curățenie, cele morale etc. Toți părinții recurg, într-un fel sau altul, la această metodă pentru a-l determina pe copil să se comporte bine în societate.

Învățarea prin condiționare

Unele elemente ale contextului sociocultural, de pildă, deprinderi de viață cotidiană, obiceiuri alimentare etc., capătă o semnificație aparte, pentru că au fost asociate de mai multe ori simultan. Devin reflexe condiționate sau deprinderi, care ne condiționează existența. În acest caz, se vorbește de învățare prin condiționare, deoarece stimuli neutri la început dobândesc o semnificație și capacitatea de a declanșa un răspuns, întrucât ei au fost asociați altui stimul care declanșează un anumit răspuns. De pildă, pentru elevi, sunetul clopoțelului declanșează salivația, întrucât în pauză mănâncă sandvișul. Sunetul clopoțelului, stimul neutru la început, a dobândit o semnificație deosebită, devenind declanșatorul unui reflex condiționat.

Învățarea prin observare

Copilul învață, observând conduitele adulților, imitându-le și reproducându-le. Este învățarea prin observare. Bandura arată că observarea unui model poate determina imitarea lui, dar nu în toate cazurile. Nu este suficient să se prezinte copilului un model pentru ca, de fapt, comportamentul să fie integrat în gesturi cotidiene, întrucât copilul (ființa umană) nu este o ființă pasivă; el intervine în procesul de socializare. Potrivit lui Bandura, socializarea nu este decât simpla însumare a diverselor tipuri de învățare necesare bunei comportări în societate. Copilul nu face decât să asimileze ceea ce primește din mediu, reflectă, integrează. De fapt, dă un sens elementelor percepute din viața adulților și din viața socială, în general.

Un alt aspect important ce trebuie subliniat este faptul că socializarea presupune o participare afectivă și se realizează în cursul comunicării. Învățarea culturală nu se realizează abstract; ea se manifestă în relațiile interindividuale și este motivată de dorința de identificare cu o persoană valoroasă, care este percepută ca un model de imitat. Copilul trebuie să admire un adult pentru a se identifica cu el. În relația cu copilul, adultul, reprezentant al societății, nu va putea avea o influență asupra copilului decât dacă-i cucerește inima.

Învățarea prin interacțiunea cu celălalt

George Herbert Mead, reprezentant al tradiției americane a interacționismului, este cunoscut prin teoria sa asupra Eului social. El explică faptul că, în general, copilul învață și interiorizează regulile sociale în interacțiunile cu ceilalți și, cu deosebire, în cadrul jocurilor. În cadrul jocurilor, copilul învață roluri (de pildă, rolul de mamă, de medic, de pompier). Aceste jocuri reglementate, în care fiecare copil interpretează rolul unui adult sunt reflexul activităților sociale organizate și, totodată, o reproducere, în miniatură, a societății globale. În jocurile de acest fel, copilul experimentează ceea ce se petrece în societate, însușindu-și cunoștințele adulților. Aceste activități conțin, în fapt, regulile sociale sau morale pe care copilul trebuie să le interiorizeze și o polarizare, nenuanțată, a binelui și a răului. Istoriile care-i atrag sunt cele în care există buni și răi. Eroii sunt, într-o oarecare măsură, cenzorii care fixează regulile binelui și răului. Astfel, puțin câte puțin, copilul își construiește un tablou a ceea ce se așteaptă de la el; el interiorizează modelele, normele și valorile la care trebuie să adere. Potrivit lui G.H. Mead, copilul interiorizează pe „celălalt generalizat”, adică o comunitate organizată, cu norme, valori și scopuri, care-i determină comportamentul și pe cel al celorlalți. „În acest fel, datorită prezenței în noi, sub formă de simboluri semnificative, a celuilalt generalizat, înțelegem lumea, ne-o tălmăcim, ne regăsim în ea și o investim cu sens”.

3. Control social, devianță si marginalitate

Socializarea are drept consecință să-i determine pe oameni să interiorizeze și să adopte aceleași modele, aceleași valori, aceleași norme sociale, aceleași linii de conduită. În mod concret, socializarea are ca rezultat să exercite presiune asupra indivizilor pentru ca ei să-și regleze conduita.

Socializarea ridică problema controlului social. Acest termen desemnează ansamblul mijloacelor folosite pentru a exercita presiune asupra indivizilor și a le regla conduitele. Socializarea permite indivizilor interiorizarea a ceea ce este normal sau acceptabil într-o cultură dată, la un moment dat. De exemplu, la începutul secolului al XX-lea, tinerele fete erau socializate în scopul de a deveni soții bune și mame pentru familii numeroase.

Controlul social se poate exercita sub diferite forme. Se vorbește de control social instituționalizat, atunci când se pune problema de a face să fie respectate legea și ordinea de către reprezentanții organelor judiciare. Poate fi inclusă în controlul social instituționalizat și ideologia dominantă dintr-o societate. Ideile răspândite de biserică referitoare la sexualitate, de pildă, sunt și ele exemple de control social instituționalizat.

Se vorbește de control social informal, atunci când presiunile asupra individului se exercită indirect, într-un mod subtil, în mediul său de viață. Faptul că majoritatea disprețuiește unele conduite, le ridiculizează, le dezaprobă, este ostilă sau intolerantă, constituie un control social informal.

Să ne referim și la modul în care funcționează controlul social. Pentru ce se conformează marea majoritate a indivizilor? Ce-i determină pe un număr dintre ei să se abată de la cadrul social dominant? Potrivit lui Bourricaud, se pare că, în general, conformitatea nu este asigurată de o aplicare mecanică a controlului social instituționalizat. Pentru a înțelege conformitatea indivizilor la normele sociale ale grupului, trebuie ținut seama de jocul relațiilor interpersonale. În opinia lui Bourricaud, atașamentul nostru față de unele persoane importante contribuie la asigurarea, pentru societate, a suportului și colaborării noastre. Pentru că anumite persoane sunt importante pentru noi, ne îndeplinim bine obligațiile profesionale. Atașamentul față de anumite persoane ca și sentimentul de obligație față de ele determină individul să adopte reguli de conduită pe care le apreciază ca stânjenitoare sau constrângătoare pentru el, dar cărora li se conformează.

Ce se întâmplă cu persoanele care se îndepărtează de la normele sociale acceptate? Cei care nu lucrează (alcoolici, delincvenți, vagabonzi etc.) sunt numiți devianți.

Devianța poate fi definită drept incapacitatea anumitor indivizi de a se insera în cadrul social al mediului lor de viață. Noțiunea de devianță implică nerespectarea normelor sociale. Atunci, individul se conduce, într-un mod contrar, față de conduitele dominante într-o societate și cultură date, la un anumit moment.

În orice devianță există, deci, o dimensiune culturală și o dimensiune temporală. Pe de o parte, devianța nu poate fi analizată în afara contextului cultural în care ea se produce și, pe de alta, devianța se înscrie totdeauna într-o epocă precisă. De pildă, în anii ’50 ai secolului XX, să trăiești cu un partener fără să fi căsătorit legal putea fi considerat un act deviant, după cum același gest în anii ’90 era considerat drept acceptabil din punct de vedere social. Dacă regulile sociale se schimbă, conduitele

apreciate cândva ca deviante pot deveni conformiste.

Persoanele deviante sunt acelea care nu reușesc să se insereze într-un cadru social prescris. Să menționăm și faptul că unii pot să ne apară ca devianți în raport cu o societate dată și respectând normele grupului la care aderă.

Devianța variază în funcție de grupul social de care aparține individul și nu este sancționată în același fel. Unele comportamente din mediile artistice (de pildă, consumul de droguri) sunt interpretate drept excentrice, în timp ce aceleași comportamente sunt respinse într-un alt grup social. La fel, unele veștminte purtate de un om bogat fac din el un original, pe când aceeași îmbrăcăminte purtată de o persoană săracă face din ea un „sărit”.

Trebuie distinsă devianța de marginalitate. În cazul devianței, individul încearcă să se opună unei ordini pe care înțelege să o conteste, să o schimbe sau chiar să o distrugă. Marginalitatea constă, pur și simplu, în a trăi în afara normelor. Marginalii sunt excluși din sistem, ei trăiesc, în general, singuri, la marginea societății, sunt victimele sistemului. Unul dintre exemplele cele mai tragice ale marginalității este fenomenul de itineranță. Itineranții sunt vagabonzii, cei fără adăpost, cei cu maladii mentale ce refuză să trăiască în mediul psihiatric.

Controlul social nu se exercită niciodată perfect. Unii indivizi nu reușesc să se integreze într-un cadru social prescris; se spune despre ei că sunt devianți. Individul deviant încearcă să nege o ordine pe care înțelege s-o conteste, s-o schimbe sau chiar s-o distrugă. Când unii indivizi trăiesc complet în afara normelor și sunt excluși din societate, se vorbește de marginalitate.

Figura nr. 3 – Socializare și controlul social

4. Socializarea copilului în familie

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societății, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacțiune, inegal ca intensitate, care dă unei ființe potențial sociale posibilitatea să-și dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esența acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenții de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor și valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

Prin socializare se transmit si se structureaza:

– modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);

– modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori într-o anumita cultura;

– seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de învatare etc.);

– posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;

– modelarea motivational-afectiva a individului.

În aserțiune general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienței sociale (cunoștințe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităților acționale, a concepțiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenței sociale, dezvoltarea trebuințelor, motivelor și a aspirațiilor personale și colective.

În psihologie procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității, cercetările în această direcție bazându-se pe teoriile unor personalități marcante ca L.S. Vîgotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. L.S. Vîgotski scoate în evidență faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, “procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”. Totodată, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacțiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om și om-obiect, un rol important deținându-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu- când i se cere să respecte reguli și norme și asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiționează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achizițiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă următoarea nu poate fi bine formată și atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri afective, intelectuale create chiar de cei ce actionează direct asupra formarii personalității copilului.

Socializarea este privită în dinamica celor doi factori reprezentați de mediu social și individ, în sensul în care învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale din care însă face parte și individul ce devine astfel atât socializat cât și agent socializant. Cercetările din acest domeniu pornesc de la ideea că societatea, sistemul de valori și cultura influențează persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, grădinița, grupul de covârstnici, școala, atrăgând atenția asupra priorității raporturilor interpersonale ca și factori de influențare a dezvoltării psihice a copilului.

În orice societate familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, ca și cadru fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiționează toate achizițiile ulterioare. În copilărie se realizează socializarea primară ce reprezintă tocmai acest proces de transformare a copiilor în adevărate ființe umane sociale, prin învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj, proces cu caracter profund afectiv, spre deosebire de celelalte forme de socializare, secundară și continuă, orientate spre neutralitate afectivă.. Socializarea primară (sau de bază) permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor și valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici și care constituie bagajul informațional și afectiv al oricărui individ.

O dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic și social se întâlnește la copii atunci când aceștia sunt crescuți în familii, de către părinții lor.

În perioada copilăriei socializarea are un puternic caracter matern, asociat, într-o anumită măsură, cu influența intensă a tatălui. Inițierea copilului în viața umană, învățarea de către acesta a principalelor mijloace în evoluția către un comportament autonom, învățarea limbii, însușirea valorilor se realizează în relația cu mama, ca fiind primul model de la care preia cunoștințe și își însușește deprinderi. Comportamentele sociale elementare sunt achiziționate de catre copil prin simpla observare și imitare a modelelor externe de conduită, imitația fiind la copil unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experienței sociale, de învățare a modurilor de comportare și adaptare la diferite acțiuni și împrejurări ale vieții. Însușirea comportamentelor sociale complexe- atitudinile, convingerile, mentalitățile, scopurile și motivele este asigurată de alte forme de învățare socială, forme care se situează în continuarea imitației. Identificarea este una din aceste forme, ca și proces de cunoaștere și învățare ce oferă o explicație a modului în care copilul învață un nou comportament, rolurile sociale și cum își dezvoltă controlul intern și conștiința. Identificarea reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzator, încât să nu fie supus izolării sau chiar excluderii sociale.

În copilarie debutează conștiința de sine: pe măsura identificării sale ca fiind cel care realizează diferite acțiuni și apoi verbalizând această relație, copilul dobândește certitudinea identității sale. Identitatea se dobândește prin fuziunea dintre subiect și modelul său, astfel încât copilul, în conformitate cu modelul parental, se va construi pe sine, va simți că există și se va recunoaște prin raportare la alții, atât ca ființă singulară dar și identică cu ceilalți. Prin intermediul relațiilor întreținute în familie, al comunicării și experienței copilul va dobândi identitatea personală, sentimentul permanenței sale, sentiment esențial pentru adaptarea ulterioară la schimbări și pentru evitarea apariției tulburărilor de personalitate, va fi capabil să întrețină relații adecvate cu ceilalți, va fi preocupat pentru alții, va dezvolta un comportament cooperativ și umanist, va fi încrezator și neafectat de criza de identitate. Părintii îl vor ajuta să depășească crizele specifice copilariei, momente importante ale întăririi eu-lui iar dacă ei orientează pozitiv aceste opoziții atunci copilul se va adapta ușor și va căpăta capacitatea de a-și desfășura acțiunile conform modelelor sociale. Nedobândirea propriei identități îl va determina să devină o victimă sociala, un tânăr “în derivă”, frustrat și lipsit de năzuințe realiste. Achizițiile acestui stadiu au ca fundament deschiderea către lume, fiind deosebit de important întrucât oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului și construind primul univers al copilului ca univers de semnificații și ca realitate pe care el o interiorizează, făcând-o a sa.

Familia este cel mai important agent de socializare, locul în care copiii învață să devină umani și în care se formează conduitele sociale de bază și de început, funcția sa de socializare fiind realizată în patru situații specifice:

– situația de educație morală- ce are la bază relațiile de autoritate cu ajutorul cărora copilului i se transmit regulile morale, familia fiind cadrul principal în interiorul căruia acesta își însușește primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate și interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale ;

– situația de “învățare cognitivă” prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, atitudini și deprinderi necesare conviețuirii în societate;

– situatia ce angajează imaginația, dezvoltând gândirea participativă și capacitățile creatoare;

– situația de “comunicare psihologica“ prin care se dezvoltă afectivitatea specific umană, atât de necesară dobândirii unui echilibru moral și psihologic.

Urmărind formarea personalității copilului se poate afirma despre procesul de socializare că are un caracter intențional, în urma căruia copilul capătă comportamente dezirabile în vederea integrarii în viața socială.

Numai prin transmiterea acestor linii de ghidare pentru dezvoltarea personalității copilul poate deveni om, în sens social, căci el internalizeaza profund modelele formative exercitate de părinți, la nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul trebuie ajutat în sensul pregătirii pentru integrare iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, începe procesul modificării lui într-un individ ce va fi capabil să funcționeze și evolueze coerent și productiv în viitor. Socializarea dezvoltă la copil trăsăturile psihice constante prin care el își capătă o identitate în raport de ceilalți semeni iar familia constituie matricea în care se realizează aceasta identitate. Trăsăturile psihice pe care le dezvolta socializarea nu sunt înnascute ci sunt dobandite încă din primii ani de viață, determinând un mod constant și bine definit de “a fi”.

Instrumentul privilegiat al socializării și conținutul acesteia este limbajul, prin a cărui interiorizare copilului îi sunt furnizate modele de conduită, aplicabile imediat sau în situații ulterioare pentru viața cotidiană. Socializarea se realizează în primul rând prin limbaj, învățat de către copil de la adulți în experiența cotidiană, fiind prima și cea mai importantă “unealtă”pe care copilul trebuie să o stăpânească, instrumentul prin care poate acționa asupra altora și cu ajutorul căruia își va însuși numeroase cunoștințe și priceperi, cel ce îi va înlesni acomodarea și cucerirea mediului ambiant.

La început cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorități dar, pe măsură ce sunt asociate cu aceleași obiecte sau ființe capătă înteles: semnificațiile sunt fixate în funcție de experiența pe care o dobândește copilul, sunt corectate și precizate de către părinți și, mai târziu, de către societate. Învățarea termenilor înseamnă însușirea unui vocabular ce include toate cunoștințele variate, experiența de viață a părinților și implicit a societății din care fac aceștia parte. Prin limbaj părinții acționează asupra copilului, urmărind coordonarea activității lui, declanșarea unor acțiuni sau a unor reacții, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoții și sentimente

Progresul învățarii limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii și, învățând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii, care îl va ajuta să-și explice aspectele importante ale realității și să rezolve situațiile-problemă, inerente in viata sa . De la o gândire implicata în mișcare și percepție copilul va ajunge, dar numai în prezența limbajului, la capacitatea de a realiza raționamente, ajutat bineînțeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice.

Aceste cunoștințe pe care el le dobândește nu ar putea fi valorificate dacă nu ar căpăta și deprinderi adecvate. Prin experiență și formare copilul dezvoltă aptitudini și deprinderi căci părinții, ilustrându-i și implicându-l în formele fundamentale de activitate ale omului: joc, învățare și muncă, favorizează dezvoltarea acestora, supusă în mod esențial împrejurărilor mediului.

De aceea caracterul favorabil al condițiilor mediului familial: educație, stimulare, prețuire și valorificare, va influența decisiv structurarea și manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul părinții îi dezvoltă nu doar aptitudini senzorio-motorii astfel încât acesta să fie capabil să execute acțiuni directe cu și asupra obiectelor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci și aptitudini intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste și, pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situații sociale, de a se relaționa și întelege cu ceilalți semeni. În atenția familiei trebuie să stea în permanență perfecționarea înclinațiilor personale astfel încât potențialul ereditar să fie exploatat cum trebuie.

Socializarea primară implică, pe lângă dimensiunea cognitivă și o importantă dimensiune afectivă. Copilul se identifică emoțional cu persoanele semnificative din viața lui, preluând rolurile și atitudinile acestora și transformându-le în roluri și atitudini proprii și face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea însăși.

Avantajul socializarii în familie constă tocmai în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv, generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare. Rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat de natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizări a copilului, de faptul că, datorită permanenței sale, îl învață pe copil să trăiască în durabil.

Nici o manifestare de tandrețe nu trebuie înfrânată sau blocată astfel încât să nu se creeze un climat puțin favorabil creșterii și dezvoltării personalității. Familia ca mediu afectiv oferă prin tandrețe “vitamina psihologica necesară creșterii copilului iar neachitarea de aceasta funcție nutritivă spirituală constituie unul din marile defecte ale părinților.” Factorii afectivi au cea mai mare importanță în aceasta situație iar climatul familial trebuie să fie caracterizat de dragoste, de relații destinse și deschise astfel încât să nu-i cultive “teama de a nu gresi”, provocându-i temeri sau blocaje emotive. Mediul de viață trebuie organizat cu cele mai adecvate și eficiente modalități pe principiul învățării active și participative ca bază a motivației ulterioare, motivație ce facilitează transformarea influențelor mediului și educației familiale în componente psihice.

Se poate astfel afirma că importanța familiei în primii ani de viață este covârșitoare încât dă naștere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare și faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achizițiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învățate, realitatea pe care o cunoaște.

Sintetizând, se poate spune despre socializare că formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate, insuflă aspirații și năzuințe, permite transmiterea unor cunoștințe și asigură formarea de calități necesare în viață. Acționand direct asupra trăsăturilor de personalitate familia facilitează trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul că ființa tânără va fi caracterizata de autoreglare și autonomie morala.

Influența pe care societatea o exercită prin familie este colosală, copilul fiind în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte iar familia începe, pe o configurație psihologică specifică, să dezvolte personalitatea de baza.

Respectând modelul interior al copilului dar vizând ideea organizării și modelării personalității, familia trebuie să urmărească construirea unei individualități caracterizate de armonie. Părinții transmit valori, credințe și concepții despre lume, cunoștințe, obiceiuri și limba, iar evoluția personalității copilului rezultă tocmai prin integrarea acestor semnificatii, criterii, simboluri și modele acționale.

Raportându-se regulilor societății, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzatoare în câmpul psiho-social. Integrarea rezultă din formarea unei unități și totalități psihice. Prin concurența mediului intern al copilului și mediul extern se ajunge la o dezvoltare deplină și unitară a însușirilor lui, la o construcție proprie care îl definește ca individualitate, la un comportament tipic și unic, specific personalității optim echilibrate. Nerespectând ansamblul de norme și valori elaborate social părintii îi vor forma și copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare.

Deși rolul familiei se schimbă pe măsură ce copilul se dezvoltă, portretul de responsabilitate sociala al acesteia nu scade în intensitate pentru că ceilalți agenți de socializare îi subliniază permanent importanța. Chiar dacă atitudinea față de părinți trece de la apropierea afectiv-simbolică la alte forme de relații (cerute de particularitățile lui psihice în formare), copilul va resimți întotdeauna nevoia de familie, care își va manifesta neîncetat suportul în vederea depășirii urmatoarelor “episoade dramatice” din anii pubertății și ai adolescenței.

Individul ca existență naturală este determinat în mod esențial genetic, prin legile eredității, iar configurația sa bazală morfofuncțională determină o structură bio-psihică. Această structură nu determină profilul și structura psihică de ansamblu a sistemului uman ci doar favorizează în incidența aleatorie calitativ diferită de la un individ la altul doar numai anumite trăsături, dimensiuni și particularități psihice inițiale, bazale, fundamentale, un tonus bazal particular. Individualitatea este opera influienței sociale ce se exercită asupra individului, însă, oricât de dependent ar fi individul de societate, influența sa independentă asupra societății nu este neglijabilă dacă se iau în vedere statutul și rolurile sale. Omul, ca ființă activă este un creator de societate și de oameni, un factor activ de transfomare a mediului și de înfrumusețare a vieții.

Omul nu se poate realiza ca personalitate decât în cadrul societății dezvoltându-și potențialitățile și subordonându-i-se. Pentru om adaptarea se realizează în raport cu mediul natural și mijlocit prin intermediul modelelor formatoare, prin integrarea muncii și prin existența mediului social în raport cu care se realizează adaptarea omului. Întreaga evoluție a copilului este reductibilă la un proces de socializare care începe odată cu nașterea și chiar înaintea acesteia. Pavel Mureșan propune următoarea definiție conceptului de socializare: „proces de integrare și adaptare a persoanei la viața socială prin însușirea în cadrul familiei, școlii, instituțiilor, organizațiilor, profesiei, a produselor culturale care îi permit conviețuirea în societate: limba și alte mijloace de comunicare, modele culturale ale societății respective, modurile de gândire, profesiunea, normele și valorile morale, juridice, științifice, politice, rolurile sociale, etc.” Învățarea socială reprezintă unul din mecanismele de bază ale socializării. Copilăria ca primă etapă a vieții, se întinde pe o perioadă de aproximativ zece ani și constituie etapa de maximă importanță pentru întreaga dezvoltare ulterioară. Traseul inserției individului în viața socială plenară, care incumbă și dezvoltarea personalității sale axiologice, nu este unul liniar și uniform. Se pot desprinde două mari faze: socializarea primară și socializarea secundară.

SOCIALIZAREA PRIMARĂ

Socializarea primară – sau socializarea propriu-zisă – are loc în copilărie și prin care individul, născut doar cu potențialități pentru viața socială, devine un membru efectiv al ei, achiziționând cunoștințe, deprinderi, atitudini și comportamente umane. Se interiorizează lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realității (socioumane) obiective. Agenții ce mediază această interiorizare (internalizare) sunt în primul rând persoanele semnificative (G. H. Mead îi denumește “ significant others”) și, întrucât copilul se naște într-o structură socială dată, persoanele semnificative (dintre care părinții ocupă locul central) îi sunt oarecum impuse. Acești “alții” relevanți, apropiați cu care copilul se identifică, îi mediază relitatea modificând-o în raport cu propria lor experiență de viață și cu propria lor poziție în spațiul social. „Lumea socială apare, astfel, personalității în dezvoltare, filtrată prin acestă dublă selectivitate (statutul economic și profilul axiologic al persoanelor semnificative). De exemplu, un copil din păturile sărace nu numai că absoarbe perspectiva respectivelor pături asupra lumii sociale, ci o absoarbe colorată de particularitățile atașate ei de părinții lui.”

În procesul interacțiunii dintre individul în creștere și ceilalți, are loc formarea eului și a identității de sine. Treptat, prin socializarea primară, copilul ajunge la transgresarea situațiilor și persoanelor specifice, învață roluri și atitudini generale. Dacă mama arată întotdeauna o atitudine negativă față de el când se murdărește în timpul mesei și dacă această atitudine va fi manifestată de alte persoane semnificative (tatăl, sora mai mare, etc.), generalitatea normei se va extinde în subiectivitatea copilului. Pasul decisiv urmează când el realizează că toată lumea înconjurătoare este împotriva practicii vizate. Trecerea de la rolurile și atitudinile unor persoane semnificative concrete la un “altul generalizat” reprezintă recunoașterea societății ca atare și atingerea stabilității, a consistenței și continuității propriei autoidentificări. Copilul își reprezintă acum nu numai o identitate personală față de cutare sau cutare persoană, ci și o identitate în general, care, subiectiv, este resimțită ca aceeași, indiferent de indivizii pe care îi întâlnește.

Prin socializarea primară se stabilește o simetrie, bineînțeles nu totală, între realitatea obiectivă și cea subiectivă. Conținutul specific, ordinea și programul a ceea ce se interiorizează variază de la o cultură la alta, de la unele grupuri sociale la alte grupuri. Copilul nu alege persoanele semnificative, identificarea cu ele este cvasiautonomă. Lumea apare copilului ca o lume socială, reală, așa cum o definesc ceilalți (semnificativi). La această vârstă J. Piaget vorbește de realismul moral, adică tendința copilului de a considera datoriile și valorile care se referă la ele ca subzistând în sine și ca impunându-se în mod obligatoriu, oricare ar fi împrejurările în care este angajat individul.

SOCIALIZAREA SECUNDARĂ

Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii și de distribuirea socială a cunoștințelor. Ea presupune internalizarea cerințelor, informațiilor, valorilor promovate de diferite instituții specializate. Dacă în socializarea primară individul asimilează lumea socială, prin socializarea secundară el își însușește realități parțiale, “sublumi”. Ea înseamnă trecerea de la lumea copilăriei, “de acasă”, la o lume mai eterogenă. Și aici sunt persoane semnificative, dar acestea sunt mai puțin stabile și individul nu are control asupra lor. El poate renunța la unele în favoarea altora și totul în vederea menținerii identității proprii. Conștient sau spontan, individul va selecta din potențialul relațiilor interpersonale pe acelea care îi confirmă și întrețin autoidentificarea și stima de sine.

Intrarea în socializarea secundară ar coincide, în general, cu trecerea la pubertate și adolescență și a condițiilor de statut socioprofesional. Ea înseamnă o resocializare în condițiile în care realitatea socioculturală în care intră este diferită de cea de la prima socializare. Când traiectoria de viață a individului continuă în același mediu sociocultural, socializarea secundară merge în prelungirea celei primare fără conflicte și fără nevoia restructurării axiologice. Socializarea secundară se extinde dincolo de adolescență și depinde în mare parte de interacțiunile dintre tineri și contextele sociale.

Figura nr. 4 – Procesul de socializare

Conditii ale socializarii copilului în familie

Reusita / nereusita socializarii prin intermediul grupului familial sunt conditionate de:
Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfactie obtinut în relatiile cu ceilalti parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenta, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburari de comportament, dar si cu retardari intelectuale, care adesea nu sunt conditionate atât genetic cât social.

Simetria / asimetria familiei: în familie, relatiile de rol ale parintilor trebuie sa fie simetrice si complementare; ele sunt reglate de exigente socio-culturale de care nu se poate face abstractie. Absenta unuia dintre parinti este nefavorabila maturizarii, fie datorita faptului ca un singur parinte este nevoit sa-si asume sarcini cu valente contradictorii (afective si autoritare), fie datorita distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afectiune excesiva, de exemplu).

Atitudine de acceptare / neacceptare a parintilor fata de copil. De multe ori neconstientizata, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan constient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotectia.

Numarul de copii si locul în familie: copilul unic are multe sanse sa creeze o situatie problematica deoarece el va focaliza afectivitatea adultilor care vor avea tendinta sa-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizeaza maturizarea afectiva, realismul în relatiile interpersonale si capacitatile adaptative.

Compozitia fratriei: diversificarea pe sexe în cadrul grupului fratern mixt este de natura sa atenueze rivalitatile în timp ce omogenitatea va accentua opozitia si confruntarea.
Modelele culturale ale familiei: copilul este de la început „prizonier” al unui anumit mediu cultural. De aceea, succesul sau esecul sau sunt, într-o oarecare masura, predeterminate de ceea ce i se ofera de timpuriu.

Stilul educativ practicat în familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca si comportamentul indiferent constituie factori importanti de predictie a esecului în dezvoltarea sociala a copilului.

Protectia Sociala

Existenta unui sistem de protectie sociala eficient, rezulta din actiunile
sociale ale tuturor factorilor implicati (întreprinzatori, statul, salariati, fundatii, biserica, sindicatele etc.), în vederea asigurarii unui venit minim celor aflati în dificultate si/sau prestarea unor servicii de natura personala, întretinerea, asistenta medicala, educatie, transport etc.

Structura sistemului de protectie sociala este alcatuit din diverse beneficii (în bani sau în natura) si servicii cu scopul de a asigura tuturor categoriilor defavorizate (hadicapati, minori abandonati, tineri fara sprijin material si nematerial, populatia vârstnica fara sprijin de ajutor, tinere mame cu situatie familiala nereglementata legal etc.) un nivel de trai decent.

Socializare — concept care desemnează procesul de creare (producere) a „eului social”, a identității sociale a unui individ o evoluție a personalității individuale pe o traiectorie dependentă de traiectoria sa socială. În sensul cel mai larg, socializarea” este procesul prin care o ființă asocială — care nu stăpânește principiul (sensul) „structurii sociale” date și nu se comportă în mod sistematic așa cum o fac majoritatea membrilor colectivității — devine o ființă socială (corespunde tipului individual mediu al colectivității). Caracterul asocial al ființei poate fi evaluat în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, iar din această perspectivă numai noul-născut poate fi considerat asocial, sau în raport cu o colectivitate determinată, orice ființă umană putând fi socială în raport cu una sau mai multe colectivități și asocială în raport cu altele. Din aceste rațiuni, socializarea este un proces a cărui durată coincide, în societățile moderne diferențiate, în schimbare rapidă și care permit mobilitatea indivizilor, cu durata vieții. Pentru oricare dintre indivizi, procesul socializării începe cu socializarea primară prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, dobândește primul său „eu social”, prima sa „identitate socială”.

Socializarea primară echivalează cu umanizarea individului de regulă, colectivitatea în contact cu care se realizează socializarea primară este familia. Individul care posedă deja cel puțiri un „eu social” (cel puțin o „identitate socială”) este supus unor procese simultane și succesive de socializare secundară, în urma cărora dobândește o pluralitate de „euri sociale” (o pluralitate de „identități sociale”).

1. Sensuri și accepțiuni ale socializării

În literatura de specialitate termenului de “socializare”, alături de sensul foarte bine cunoscut din manualele de biologie și antropologie și anume a celei de umanizare a maimuței antropoide în procesul de antropogeneză și sociogeneză, îi este asociat și înțelesul strict sociologie de antrenare a indivizilor dintr-o anumită societate, prin intermediul diverselor grupuri umane, în procesul de asimilare a normelor, cunoștințelor, valorilor și credințelor, fenomen care va face din ei membri ai unei societăți determinate.

Această din urmă accepțiune, privește socializarea ca pe un proces îndelungat și continuu, ce se desfășoară pe parcursul întregii vieți a persoanei și în cadrul căruia putem distinge mai multe etape, relativ distincte între ele. Fiecare etapă este condiționată de criterii de vârstă, statut social, sisteme specifice de norme și valori.

Astfel înțeleasă, socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societății și a individului.

Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențe1e și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale.

Individul uman nu se naște “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învață să ia parte la viața grupului și a societății sale, asimilându-i normele, valorile, credințele și dezvoltând la rândul său altele noi. Deși părinții sunt de regulă principalii agenți ai socializării copilului, ei înșiși sunt socializați concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte.

Din punctul de vedere al individului, socializarea înseamnă realizarea potențialităților de creștere și dezvoltare personală, transformarea sa dintr-un simplu exemplar al speciei homo în personalitate.

În procesul socializării organismul biologic este umanizat și transformat într-o personalitate înzestrată cu conștiință de sine, cu idealuri, valori și aspirații, o persoana ce își are conștiința propriei identități și este capabilă de disciplinarea și ordonarea propriului comportament. Prin intermediul socializării individul este pregătit să-și desfășoare activitatea la orice nivel și în indiferent ce sector al vieții sociale: umanist, tehnic, sanitar, artistic, managerial sau executiv, instituțional sau neconvențional, de stat sau privat etc. Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu cerințele, normele, valorile și modelele comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în același timp este o condiție indispensabilă a formării, prin individualizare și autoconștientizare, a unei personalități si generis, înzestrată cu originalitate și unicitate.

Astfel, socializarea, are două înțelesuri fundamentale (Broom și Selzniek,) transmiterea culturii și dezvoltarea personalității.

Totuși, indiferent de perspectiva din care este privită, socializarea, proces fundamental de integrare a individului în viața comunității sociale și/sau de modelare a personalității, este necondiționat și indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii ființei umane, și anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înțelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice și neuro-psiho-fiziologice care depind de tendința naturală de creștere a organismului.

Socializarea nu se poate produce decât în interacțiune directă eu maturizarea biologică, în dependență de aceasta. Oricât de bine intenționați ar fi părinții cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acțiunile lor educative vor fi în concordanță cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie și neuro-fiziologică a organismului. Sugarul de 3 luni, de exemplu, nu poate fi antrenat să învețe să meargă, întrucât sistemul său osos și muscular sunt insuficient dezvoltate. In acest caz, actul de socializare a mersului biped eșuează, întrucât el devansează etapa de dezvoltare biologică. Dacă, dimpotrivă, copilul va fi lăsat să descopere singur mersul biped, el nu numai că va face acest lucru foarte târziu, dar însăși dezvoltarea sa psiho-motorie se va produce tardiv și cu mari dificultăți.

Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în care acțiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului și în concordanță cu trebuințele, capacitățile și cu posibilitățile sale acționale. Această influență este exercitată inițial de grupul primar al familiei și ulterior de numeroși alți agenți socializanți, instituționalizați sau nu (școala, grupurile de apartenență și cele de referință, mass-media etc.).

2. Premise biologice ale socializării

Tendințele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naștere doar ca simple potențialități. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacități efective, ce pot fi actualizate în atitudinile și comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile personale și în conduitele individului, ce rezultă din interacțiunea cu altul .

La venirea sa pe lume, ființa umană este un homunculus, un simplu organism biologic echipat cu un set de trebuințe, impulsuri și anumite ref1exe înnăscute. Dar aceste predispoziții nu sunt suficiente, prin simpla lor prezență, pentru a-i permite individului accesul la comunitatea umană. Umanizarea substratului biologic al omului este numai o precondiție a dezvoltării sale ca personalitate.

Socializarea este posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii limbajului. Această predispoziție însă nu poate deveni operațională, nu se poate manifesta dacă nu este activată și stimulată prin interacțiunea socială.

În absența relațiilor interpersonale cu alți membri ai societății, ființa umană nu numai că nu poate evolua în limitele normalității psihice, dar nici la nivel biologic nu poate supraviețui existențial și, cu atât mai puțin, nu se poate dezvolta și forma ca personalitate umană. Numai în și prin intermediul interacțiunilor sociale individul se descoperă, își construiește treptat personalitatea și conștiința de sine. Însăși evoluția status-quo-lui său cognitiv și socio-afectiv depinde în mod esențial de complexitatea, multitudinea și varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat. Fără. afecțiune și dragoste, fără atenție și îmbrățișări, noul născut nu are prea multe șanse de supraviețuire și cu atât mai puțin de evoluție in direcția maturității. Efectele privațiunii sociale pot fi uneori fatale și, în funcție de durata și severitatea acesteia, aproape întotdeauna conduc la întârzierea dezvoltării intelectuale și socio-afective.

Cazurile de copii izolați de societate, crescuți în singurătate în pădure sau cei mai adesea adoptați de animale (de obicei lupi sau urși), probează importanța extremă pe care conviețuirea socială o are în dezvoltarea individului ca personalitate.

Dintre acestea, cel mai cunoscut și mai mediatizat este cazul celor două fetițe, Amala și Kamala, crescute de o familie de lupi. Când au fost descoperite, în 1920, într-o pădure din India – prima în vârstă de doi ani iar cealaltă de opt-nouă ani – ele nu aveau nici o trăsătură caracteristică naturii umane. Comportamentul și manifestările le erau identice cu ale lupilor, în preajma cărora crescuseră: mergeau asemeni patrupedelor, folosindu-se de coate și genunchi, pentru a se deplasa pe distanțe scurte, pe palme și tălpi pentru parcurgerea distanțelor lungi; se hrăneau exclusiv carnivor, din prada adusă de lupi, urlau ca lupii, etc.

După ce au fost descoperite și preluate de un centru de reeducare, comportamentul lor a rămas mult timp neschimbat. Își petreceau ziua la fel ca în jungla tropicală, stând ascunse în zone întunecoase sau umbrite, într-o stare de apatie și inactivitate. Nu râdeau și nu plângeau niciodată, astfel de reacții emoționale nefiind întâlnite, cu excepția primatelor, in lumea infraumană.

INTRODUCERE IN SOCIALIZARE

Fenomenul uman cel mai caracteristic este "îmblânzirea timpului și a spațiului", crearea unui timp și a unui spațiu omenesc, altfel spus, trecerea de la ritmicitatea naturală la o ritmicitate condiționată, care face din timpul și spațiul umanizat, mediul în care natura este percepută și comandată de către om. Timpul constituie astfel, pentru individul uman o reflectare a modalităților și posibilităților de integrare treptată, nu ca individ solitar, unic ca atare, ci ca element al organismului social.

Această ritmicitate este realizată însă, numai în condițiile unui spațiu, definit ca omenesc, care măsoară, atât componenta material – tehnică, cât și cea simbolizant – valorică a comportamentului uman în ansamblu, reflectând în felul acesta, dimensiunile umanizării naturii. Organizarea unui spațiu umanizat și integrarea lui într-un univers înconjurător ține nemijlocit de adaptarea organismului colectiv la mișcarea spațială integratoare. Timpul și spațiul devin prin excelență umanizate, în sensul continuității ordonate, în care nucleul omenesc se manifestă în raport cu natura înconjurătoare și cu el însuși. Or, tocmai conștientizarea spațio – temporală a lumii înconjurătoare permite o înțelegere adecvată a relației om – natură – societate.

Saltul de la biologic la uman, umanizarea maimuței antropoide a însemnat implicit socializarea întregii sale ființe, antropogeneza și sociogeneza fiind de nedespărțit. Ceea ce a realizat omenirea în ansamblu, constituindu-se în societate, trebuie, într-un anumit sens, să realizeze fiecare individ, în orice societate, pe orice treaptă a dezvoltării ei istorice, trecând, de la naștere până la maturitate în același timp, printr-un proces de umanizare și socializare. Socializarea se referă așadar, la procesul, prin care, pe de o parte, se transmit și, pe de alta, se asimilează, norme de viață, de activitate, de conduită, valori, concepții sau modele de comportare, specifice unui grup sau unei comunități, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a indivizilor umani. Dobândirea de către aceștia, prin umanizare, a ansamblului structurilor fizice și biologice, necesare dezvoltării potențiale a personalității, este însoțită de procesul complex al învățării modului social de existență. Proces interactiv de comunicare, socializarea presupune luarea în considerație, atât a nivelului de dezvoltare individuală a elementului uman, cât și a sferei influențelor sociale, exercitate asupra lui, deci corelarea modului personal de receptare și interpretare a mesajelor sociale, cu dinamica variabilă a intensității și conținutului "presiunilor" venite din sfera socialului. Realizându-se pe baza maturizării biologice, pe care o ajustează, ea presupune interiorizarea valorilor și normelor definitorii pentru comunitatea în care se formează omul, generând conformarea acestuia la așteptările sociale, specifice “rolurilor" atribuite sau dobândite, de individ în grupul său originar sau în grupurile din care va face parte.

Omul se naște într-o realitate umană deja constituită,ce trebuie cucerită și interiorizată, cu scopul formării de sine în funcție de dimensiunile ei sociale. "Pentru că toate societățile, afirmă Emile Durkheim, sunt născute din alte societăți, fără întrerupere, putem fi siguri că în tot mersul evoluției sociale, nu a existat un moment, în care indivizii să fi deliberat într-adevăr, pentru a ști dacă să intre sau nu în viața colectivă, și, dacă să intre mai curând într-o anume asociere decât în alta." Caracterul complex și dinamic al procesului de socializare este analizat de studiile sociologice, prin intermediul unui număr considerabil de variabile, menite să surprindă determinațiile esențiale ale acestui proces. Ele se referă la:

– caracteristicile individuale ale omului, care-și pun amprenta asupra particularităților unui proces de socializare, surprins la nivel individual, sau colectiv, caracteristici determinate de variabile ca: vârstă, sex, maturizare biologică și intelectuală, inteligență etc.

– agenți ai socializării: cultura, națiunea, familia, școala, alte organizații și instituții;

– metode, mijloace și forme de școlarizare: limbajul, mecanismele de control, ritualurile, practicile de integrare socială, forme de imitație, de identificare, de substituire etc.;

– structuri de atitudini, valori, acțiuni și comportamente, status-uri sociale, etica muncii, orientări politico-civice, performanțe etc.

Aptitudinea subiectului pentru socializare constituie una din caracteristicile esențiale ale naturii sale umane, procesul socializării având rolul să-i formeze o sensibilitate deosebită pentru stimulii sociali, să-i dezvolte receptivitatea la obligațiile sociale din mediu, structurându-l ca ființă socială, cu disponibilități de participare și cooperare în acțiune cu semenii. Ca dezvoltare socială a ființei umane, socializarea poate fi în același timp expresă și latentă, conștientizată și neconștientizată, cognitivă, afectivă, atitudinală, volitivă și creatoare, instituționalizată și neinstituționalizată. "Socializarea, spunea Ralf Linton, este procesul prin care individul uman învață ceea ce trebuie să facă pentru ceilalți și ceea ce poate în mod legitim să aștepte de la ei."

Socializarea se efectuează, prin urmare, într-un mediu de apartenență, presupunând în anumite situații și medii de referință. Mediul de apartenență al socializării este cel din care face parte agentul integrator: cultura europeană, asiatică, africană, familia de la sat sau de la oraș, tipul de religie, particularitățile organizațiilor sau instituțiilor aflate în situația de agenți ai socializării. Mediile de referință sunt cele prin care agenții socializării împrumută modele și valori: o familie rurală poate împrumuta valori din domeniul religiei, una de la oraș din cel al tehnicii, o instituție poate împrumuta valori din sfera politicului etc.

În condițiile în care socializarea pregătește, formează și perfecționează individul prin educație, instruire, experiență, în vederea adaptării și readaptării la cerințele socialului, în vederea înscrierii lui în rețeaua de structuri sociale, ea are ca rezultat complementar, procesul istoric de individualizare, de singularizare, de construcție, afirmare și consacrare a identității personale și a conștiinței acestei identități.

Condiția istorică fundamentală a individualizării în societate, s-a dovedit a fi diviziunea muncii, care a generat treptat, posibilitatea profesionalizării specializate și a formării unei identități de producere a bunurilor și valorilor, orientarea către inițiativele individuale și către responsabilitatea deciziei, ca mijloace de "autocreare" a omului. Bazele sociale ale individualizării nu sunt așadar rezultatul unei opțiuni personale, ci constau în diversificarea sistemului social al diviziunii muncii, corelat cu dezvoltarea și amplificarea numărului agenților integratori.

Individualizarea are loc înăuntrul procesului istoric real, astfel că schimbările sociale, viața socială, relațiile, activitățile și instituțiile sociale, ca și ansamblul grupurilor din societate își pun amprenta asupra ei, corelând astfel, diferențierea individuală a oamenilor cu socializarea lor. Cooperând cu semenii și răspunzând mecanismelor de integrare, omul își produce condițiile propriei sale exsistențe individuale, își dezvoltă capacitățile de afirmare și creativitate.

Analiza acestora aduce însă în prim plan abordarea psihosocială, care ne prezintă omul și procesele sale psihice sub un dublu aspect:

– omul, ca membru al unei anumite epoci istorice, grupări sociale, naționale, profesionale și depozitar al experienței furnizate de aceste cadre sociale;

– omul ca subiect activ, aflat în relații interpersonale cognitive, afective, volitive, angajat în raporturi de intercondiționare cu ceilalți, suportând influența și influențându-i la rândul său pe ceilalți.

Psihosociologia studiază trăsăturile psihice ale individului, în calitate de exponent al unei comunități istorice, de membru al unui sau unor grupuri sociale, la care se adaugă relațiile interpersonale, motivația conduitei individului în grup, percepția socială și interinfluențarea psihosocială, legile conduitei de grup și colective, legile dinamicii și schimbării în grupurile umane.

Când individul gândește, acționează și simte de sine stătător, determinat dinlăuntru, de însușiri proprii (înnăscute, dobândite), el constituie obiect de studiu pentru psihologia individuală. În cazul în care gândește, acționează și simte, ca membru al unei comunități, singur sau cu alții, determinat din afară, de cerințe, reguli, norme, prescripții, regulamente, legi, principii, interdicții, recomandări, solicitări, interese, scopuri, funcții, roluri sociale, devine obiect de studiu pentru psihosociologie.

Astfel s-a ajuns ca, prin numărul impresionant de cercetări, prin acumulările teoretice și, mai ales, prin rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieții sociale, psihosociologia să tindă către ocuparea unui loc din ce în ce mai important în sistemul științelor socioumane. Ca studiu al interacțiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social, al rezultatelor acestei interacțiuni, al stărilor și proceselor psihice colective, al situațiilor de grup, al personalității etc. dezvoltarea le este impulsionată de progresele fiecărei alte discipline științifice, care concură la marcarea domeniului de investigație al acestei științe comportamentale.

În condițiile în care societatea contemporană a intrat într-o fază de schimbare accelerată, vizând nu numai structurile sociale și economiile, dar și mentalitățile, reprezentările colective, practicile sociale, stilurile de comportament etc., fenomen care naște tensiuni, crize, dureri, sacrificii, fără a putea fi oprit, dată fiind apartenența lui intrinsecă la evoluția societății omenești, o psihosociologie a acțiunii în general și a celei manageriale în special acoperă o zonă mai puțin abordată până astăzi, la confluența științelor despre om cu cele economico-manageriale.

Când în epoca actuală entitățile socio-economice se confruntă cu un nou tip de provocări, dintre care, cele mai importante sunt: a) cea tehnologico-informațională, cu puternicele ei bulversări, atât în sfera producției, circulației și a consumului de mărfuri, cât și în modul de viață al oamenilor și b) cea a multiplelor aspirații și motivații umane, aflate de asemenea într-un amplu proces de schimbare, dinamismul lor trebuie să fie devansat obligatoriu de cel al acțiunilor manageriale. În caz contrar, impactul tehnologico-informațional și cel cultural asupra sistemului economic vor conduce la mutații, greu de prevăzut, în echilibrul social.

Psihosociologia acțiunii manageriale, ca teorie ce focalizează interesul disciplinelor socio-umane asupra celor economico-manageriale, răspunde astfel unei cerințe bine conturate a dezvoltării epocii contemporane. Lucrarea de față urmează să reliefeze câteva linii de forță ale teoriei în cauză, fiind destinată nu numai viitorilor manageri, ci și marelui public, dornic să se familiarizeze cu o nouă mentalitate în abordarea fenomenelor economice, o mentalitate bazată pe criteriile de valoare ale economiilor de piață, ale integrării și globalizării economice.

SOCIALIZAREA COPILULUI ÎN FAMILIE.

IMPORTANȚA ACESTUI PROCES PENTRU INTEGRAREA VIITOARE A COPILULUI

Delimitare teoretică

http://www.didactic.ro/files/45/adaptareavio.doc, accesat 15 martie 2009

SOCIALIZAREA IN CADRUL FAMILIEI

Socializarea si educatia

1. Definitia si formele socializarii

Socializarea are loc de-a lungul a trei etape de viata, implicand astfel trei forme principale: 1) socializare primara (de baza, in timpul copilariei timpurii, in cursul careia copilul este supus influentelor exercitate de parinti pe care le internalizeaza in structura personalitatii sale in formare); 2) socializarea secundara are loc prin intermediul invatarii normelor care reglementeaza relatiile copilului cu egalii sai (frati, colegi, prieteni etc.); 3) socializarea continua (a adultului) pe tot parcursul desfasurarii vietii adultului pe masura ce acesta asimileaza noi valori, dobandeste noi desprinderi, aptitudini si experiente de viata. Acest proces social transforma organismul biologic intr-o fiinta sociala, operativa si activa a societatii.

2. Teorii ale socializarii

In analiza procesului de socializare s-au evidentiat trei perspective distincte: modelul psihanalitic, teoria cognitiva si interactiunea simbolica.

Psihanaliza. Medicul si savantul austriac Sigmund Freud (1856-1939) a creat psihanaliza ca modalitate de a explora continutul si mecanismele vietii mentale umane. El considera ca orientarea si modelarea comportamentului uman au la baza necesitati umane universale sau impulsuri. Unul este eros, „instinctul vietii”, care include foamea, autoapararea, dorinta sexuala, si explica nevoia oamenilor de a stabili legaturi intre ei si de a-si manifesta afectiunea. Celalalt este thanatos, „instinctul mortii”, care sta la baza inclinatiei noastre agresive si distructive. Deseori aceste doua impulsuri se afla in opozitie, iar drama vietii umane este o consecinta a acestui conflict. S. Freud apreciaza ca personalitatea este formata din: Id (impulsurile biologice), Ego (realitate) si Superego (constiinta) care au radacini si functii separate, dar interactiunea lor este substanta vietii mentale.

Psihanaliza vede dezvoltarea umana ca pe o serie de stadii, determinate genetic, de psihosexualitate. In timpul primului an de viata este „stadiul oral”, in care sugarul cauta placerea in activitatea de suptiune (suptul, absorbtia, foamea). Urmeaza „stadiul anal”, care se manifesta in timpul celui de-al doilea an si se caracterizeaza prin centrarea experientei pe placerea legata de evacuarea anala. „Stadiul falic” (de la trei la cinci ani) este perioada constientizarii sexuale initiale. Aceasta este perioada „conflictului oedipal” – dupa Oedip, figura legendara ce si-a omorat tatal si s-a casatorit cu mama sa. In teoria psihanalitica acest conflict se refera la tendinta copilului de a manifesta un atasament afectiv puternic, cu implicatii sexuale, fata de parintele de sex opus. Acest conflict este rezolvat prin renuntarea la atasamentul puternic al copilului fata de parintele de sex opus si identificarea cu parintele de acelasi sex. „Stadiul latentei” (de la aproximativ cinci ani la pubertate), cand sexualitatea scade in intensitate, concentrarea este pe dezvoltarea fizica si pe deprinderile intelectuale. „Stadiul genital” coincide cu adolescenta, se caracterizeaza printr-o revenire la viata a energiei sexuale, probabil datorita schimbarilor hormonale la pubertate si adolescenta.

Teoria cognitiva. Spre deosebire de S. Freud care s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectele afective ale socializarii, psihologul elvetian J. Piaget (1896-1980) si-a indreptat atentia spre zona dezvoltarii cognitive. J. Piaget a considerat ca procesul de dezvoltare se desfasoara in patru stadii: 1) primul stadiu, „senzorial-motor”, se manifesta de la nastere la varsta de doi ani. In aceasta perioada, copiii invata prin simturi, in special prin contactul fizic cu lumea: ei imping, ating, lovesc cu piciorul, inghiontesc si musca obiecte din jurul lor; 2) stadiul „preoperational” dureaza aproximativ intre doi si sapte ani. Acum incepe sa se dezvolte rapid capacitatea de a folosi simboluri (in special limbajul). Copiii incep sa inteleaga intr-un mod empiric lucruri pe care nu le vad sau nu le ating si pot, din ce in ce mai mult, sa faca deosebirea intre realitate si fantezie. Totusi, gandirea lor este esentialmente egocentrica, in sensul ca li se pare greu sa vada din perspectiva altuia; 3) stadiul „operatiilor concrete” situat intre sapte si doisprezece ani, in care copilul are capacitatea de a folosi logica si de a aprecia perspective alternative. Logica permite copiilor sa inteleaga natura cauzei si a efectelor. Gandirea lor insa tinde sa ramana legata mai degraba de obiecte concrete, identificabile si de evenimente decat de idei abstracte, de aceea se mai cheama si perioada intuitiva. Totodata, ei incep sa inteleaga perspectiva altora si sa vada posibilitatea existentei punctelor de vedere alternative, aceasta constituind un pas inainte in dezvoltarea sociala; 4) stadiul „operatiilor formale” incepe cam la doisprezece ani si reprezinta atingerea nivelului de maturizare a gandirii si inteligentei umane, acum gandirea opereaza pe plan abstract, formuland ipoteze si verificandu-le. Adolescentii nu numai ca pot concepe posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci isi pot realmente imagina care sunt acele puncte de vedere. Aceasta capacitate de a gandi abstract le permite sa depaseasca limitele timpului si spatiului, putand sa vizualizeze cu exactitate un viitor si locuri pe care nu le-au vazut.

Interactiunea simbolica. Considerat fondatorul scolii de gandire numite „interactiunea simbolica”, psihosociologul american George H. Mead (1863-1931) a acordat o importanta deosebita intelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil si a analizat organizarea si dezvoltarea sinelui.

Sinele se dezvolta din experienta sociala datorita capacitatii individului de a-si vedea actiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorita limbajului care ne permite sa fim atat obiet, cat si subiect in acelasi timp (in timp ce vorbim cu altii auzim ce zicem, la fel cum ne aud si ei si putem reactiona la acele afirmatii la fel cum reactioneaza altii). Spre deosebire de S. Freud si J. Piaget, psihosociologul G.H.Mead nu a vazut dezvoltarea sinelui producandu-se printr-o serie de stadii legate de varsta, ci a vazut sinele ca un cerc, ce se extinde mereu ca rezultat al experientei sociale, devenind din ce in ce mai complex. In „perioada preverbala”, copiii interactioneaza cu altii in mod simplu, rudimentar. Pe masura ce copiii isi dezvolta capacitatea de a intelege si a folosi capacitatea simbolica (limbajul si gesturile), ei intra mai activ in propria lor dezvoltare. In „perioada verbala”, facultatile cognitive ale copiilor se dezvolta din ce in ce mai mult prin interactiunea sociala. G. H. Mead a numit prima forma a acestei interactiuni joaca. Conform teoriei lui George H. Mead, bebelusii si copiii mici se dezvolta ca fiinte sociale, in primul rand prin imitarea actiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalitatile in care se petrece acest lucru este joaca. Prin joaca, copiii invata sa ia rolul altuia. G. H. Mead denumeste aceasta preluarea rolului celuilalt – invatarea a ceea ce inseamna sa fii in pielea altei persoane.

Un stadiu mai avansat in dezvoltarea copilului se evidentiaza cand copilul are opt sau noua ani. Aceasta este varsta la care copiii incep sa inteleaga valorile si moralitatea in functie de care se desfasoara viata sociala. Pentru a invata jocuri organizate, trebuie intelese regulile jocului si notiunile de onestitate si participare egala. In acest stadiu, copilul invata sa priceapa ceea ce G.h. Mead numeste „celalalt generalizat” – valorile generale si regulile morale prezente in cultura in care se dezvolta el. in jocul vietii, regulile sunt ceea ce sociologii numesc norme si valori. Acest rol ne asigura o oarecare stabilitate in comportament si un control social al comportamentului, deoarece este ghidat de standardele comunitatii.

3. Mecanismele socializarii

Mecanismele si agentii socializarii cunosc o mare varietate, asigurand, fiecare in parte si toti impreuna, stabilitatea si functionalitatea structurilor sociale, coeziunea interna, continuitatea si permanenta structurilor grupale. Socializarea este realizata intr-o multitudine de forme si situatii, de numerosi agenti, dintre care mai importanti sunt familia, scoala, grupurile de varsta si mijloacele de comunicare in masa.

Scoala. Aceasta intitutie sociala are indatorirea directa de a transmite individului informatii, deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala. Pe langa citit, scris, si socotit, trebuie sa fie incluse cinstea, respectarea cuvantului si punctualitatea in programa de socializare a scolii. Scoala asigura un cadru social total diferit de cel al familiei. In scoala, copiii fac cunostinta cu sisteme oficiale de evaluari: note, caracterizari periodice ale elevilor trimise parintilor. Aceasta constituie o experienta noua si deseori dificila pentru multi copii. De aseamenea, in scoala copiii invata multe deprinderi de interactiune interpersonala: ei invata ce inseamna sa imparta cu altii, sa se compare cu egalii lor etc.

Grupul de varsta. Mass-media.

4. Definitia si formele educatiei

Importanta educatiei este demonstrata in orice moment si in orice domeniu al vietii sociale si personale. Practic, destinul fiecarui cetatean si al fiecarei societati in ansamblul sau depinde de calitatea educatiei. De aceea este foarte greu sa dai un raspuns complet la intrebarea „Ce este educatia?”. Au incercat sa o faca specialisti din diferite domenii (pedagogie, filozofie, religie, antropologie, economie, politologie) cu rezultate specifice integrate, in ultimele decenii, in familia stiintelor educatiei.

Definitia educatiei din perspectiva sociologica evidentiaza functia de maxima generalitate a acestei activitati specifice omului si societatii, realizata printr-un ansamblu de actiuni sociale de trnasmitere a culturii, de generare, organizare si conducere a invatarii individuale si colective. Este avuta in vedere „educatia in forma ei moderna, implicand instructia elevilor intr-un cadru scolar special, aparut odata cu raspandirea materialelor tiparite”, dezvoltat odata cu industrializarea care a solicitat nu numai alfabetizarea (a citi, a scrie, a socoti), ci si specializarea cunostintelor in raport cu munca mecanizata, apoi automatizata, efectuata in diferite ramuri ale productiei.

Pe de alta parte, definitia educatiei din perspectiva sociologica permite si evidentierea aspectelor dinamice ale activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii in cadrul societatilor moderne si postmoderne. Avem in vedere faptul ca educatia constituie un aspect al procesului de socializare prin care oamenii dobandesc comportamentele necesare pentru participarea la viata sociala.

Aceste valori culturale sunt incluse in programele si mesajele pedagogice proiectate, realizate si dezvoltate la nivelul sistemului si al procesului de invatamant in cadrul raporturilor speciale institutionalizate intre cei care indeplinesc statutul de elev sau student.

Evolutia sociala a educatiei confirma existenta unor forme aflate in interdependenta . este vorba despre: educatia formala, educatia nonformala si educatia informala. La nivelul acestora, educatia – care include, in primul rand, instruirea organizata de profesor – este realizata in modalitati specifice, in functie de gradul de organizare si de cadrul institutional existent.

Educatia formala include activitati cu continut pedagogic specific desfasurate in institutii scolare organizate la nivelul sistemului de invatamant: gradinite, scoli primare, scoli gimnaziale, scoli profesionale, licee, colegii universitare, facultati, centre de formare si perfectionare etc. De aceea, educatia formala este numita si educatie scolara, indeplinind un rol major in dezvoltarea societatilor moderne.

Activitatile de educatie formala angajeaza obiective pedagogice de mare importanta la scara intregii societati, pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu si lung:

– insusirea si interiorizarea cunostintelor si capacitatilor stiintifice fundamentale, necesare tuturor oamenilor in vederea integrarii lor in societate, in prezent si viitor;

– cultivarea aptitudinilor generale si speciale intr-un cadru metodic adecvat in vederea orientarii scolare, profesionale si sociale optime;

– aplicarea instrumentelor de evaluare pedagogica si sociala in mod permanent (notem calificative) si la diferite intervale de timp (aprecieri si caracterizari la sfarsit de an sau ciclu de instruire, examene, colocvii) cu functie de promovare si selectie scolara, profesionala si sociala. In proiectarea, realizarea si dezvoltarea acestor obiective se are in vedere respectarea particularitatilor de varsta ale elevilor si studentilor, dar si specificul fiecarei trepte si discipline scolare/universitare.

Educatia nonformala, realizata tot prin activitati cu continut pedagogic specific, completeaza educatia formala intr-un cadru flexibil, mai putin riguros, organizat si institutionalizat in interiorul sistemului de invatamant, dar si in afara acestuia: cercuri extrascolare (pe discipline, interdisciplinar, tematice), concursuri, olimpiade scolare; ansambluri artistice, sportive; excursii, vizionari de spectacole, tabere, cluburi, activitati specifice organizate in casele copiilor si in casele studentilor; universitati populare; activitati care valorifica resursele tehnologiilor moderne si postmoderne: radio-scoala, televiziune scolara/universitara, videoteca, discoteca, mediatica, instruire asistata de calculator; activitati organizate in mediul socioprofesional cu scop de: perfectionare, reciclare, instruire permanenta, popularizare a unor valori prin conferinte, cursuri etc. O parte dintre aceste activitati sunt organizate in mediul scolar (cercuri: pe discipline, interdisciplinare, tematice), dar si in afara acestuia, in institutii care fac parte din sistemul de invatamant (cluburile elevilor/studentilor, taberele elevilor/studentilor, casele elevilor/studentilor).

Activitatile de educatie nonformala au un caracter optional si/sau facultativ. Ele sunt organizate in cadrul unor stucturi mobile si deschise care pot include elevi de diferite varste (proveniti de la clase sau chiar din scoli diferite) intr-un numar variat si variabil, intr-un adaptabil la cerinte si conditii concrete, fara un orar fix. Continuturile si metodele adoptate au un pronuntat caracter aplicativ si experimental. Evaluarea se bazeaza permanent pe aprecieri stimulative, evitand ierarhizarea elevilor prin note sau calificative.

Pe de alta parte, trebuie remarcat faptul ca in ultimele decenii exista tendinta includerii unor activitati de educatie/instruire nonformala in planul de invatamant ca oferte de aprofundare, suplimentare, specializare a educatiei generale. Avem in vedere programele de educatie nonformala care propun obiective de pregatire profesionala, de educatie tehnologica, de educatie estetica, de educatie fizica si sportiva, de educatie moral/civica. In aceasta perspectiva, programele de educatie nonformala, adoptate in raport de cerintele elevilor si ale comunitatilor locale, dobandesc un nou statut, rezultatele lor fiind recunoscute si validate in plan social (diplome, integrare profesionala, creare de noi locuri de munca, reconversie profesionala). Contributia lor este orientata si in directia rezolvarii unor situatii speciale (care nu pot fi rezolvate integral in cadrul educatiei formale) – este vorba despre elevii-problema (la limita inferioara – vezi elevii care prezinta dificultati la nivel de integrare scolara sau sociala; la limita superioara – vezi elevii cu aptitudini superioare). In sfarsit, trebuie remarcate marile resurse pe care le ofera educatia nonformala pentru educatia adultilor (vezi perfectionarea si reconversia profesionala, educatia familiei, educatia civica, educatia prin si pentru valori).

Educatia informala include numeroasele influente pedagogice exercitate spontan asupra personalitatii de la nivelul mediului social (economic, cultural, politic, religios) de la nivelul familiei, de la nivelul comunitatilor (locale, teritoriale, nationale si chiar internationale), de la nivelul mass-mediei (presa, radio, televiziune), de la nivelul (micro) grupurilor umane (grupuri de prieteni). Spre deosebire de celelalte doua forme ale educatiei analizate anterior, educatia informala nu angajeaza activitati cu continut pedagogic organizate in mod constient si institutionalizate, in mod special, prin cadre calificate in acest sens (educatoare, invatatori, institutori, profesori). Influentele pedagogice de tip informal provin de la nivelul integrarii societatii, din activitatile cotidiene (economice, comerciale, publicitare, politice, culturale, religioase etc.) si din situatiile de viata obisnuite care nu presupun proiectarea unor obiective de ordin educativ. In raport de activitatile si situatiile respective sunt inregistrate insa numeroase efecte educative pozitive si negative. Astfel, un exemplu observabile al unei activitati economice eficiente exercita influente pedagogice pozitive asupra comportamentului elevului. La fel, imaginea unei strazi curate, ordonate, exercita influente pozitive in planul educatiei civice a elevului. In cazul unor activitati economice ineficiente sau a unor strazi murdare, influentele pedagogice, inregistrate spontan, vor fi negative. Numeroase influente pozitive, dar, din pacate, mai ales negative provin de la nivelul mass-mediei (indeosebi de la nivelul televiziunii).

Societatea moderna si postmoderna extinde aria de influente a educatiei informale, care este sustinuta de o „masa informationala enorma ca volum, dar eterogena, foarte variata si inegala de la zi la zi, de la persoana la persoana”. Aceasta „masa informationala enorma” cuprinde, in primul rand, un ansamblu de influente neorganizate, provenite din diferite medii sociale; familie, cartier sau comunitate rurala. In al doilea rand, trebuie remarcat faptul ca educatia informala include un set de influente spontane care provin din medii sociale organizate institutional, dar care nu angajeaza scopuri si raspnderi pedagogice directe, explicite. Este cazul televiziunii in general, cu numeroasele sale programe cu scop distractiv, comercial, publicitar, de consum etc. Nu trebuie confundata insa televiziunea in general – care trebuie inclusa in educatia informala – cu televiziunea scolara/universitara, care, prin faptul ca proiecteaza si realizeaza actiuni prioritar pedagogice, face parte din educatia nonforma

Biblografie

Ralf Linton – „Fundamentul cultural al personalității”, Editura Științifică si Enciclopedică, București, 1945, 1968;

Mihăilescu Ioan – „Sociologie generală”, Editura Universității din București, București, 2000;

Schifirneț Constantin – „Sociologie”, Editura Economică, Bucuresti, 1999;

Vlăsceanu Lazăr – „Metodologia cercetarii sociologice”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

Maria Voinea – „Familia contemporană”, Editura Focus, Bucuresti, 2005;

Maria Voinea – „Sociologia familiei”, Editura Universității din București, București, 1993;

Septimiu Chelcea – „Personalitate și societate în tranziție”, Editura Știință și Tehnică, 1994;

Ion Dafinoiu – „Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul”, Editura Poliron, Iași, 2002;

Allport Gordon – “Structura și dezvoltarea personalitătii“, Editura  Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1981;

Vasile Pavelcu – „Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;

Mielu Zlate – „Eul și personalitatea”, Editura Trei, București, 1997;

K. Leonard – „Personalități accentuate”, Editura Enciclopedică Română, București, 1972;

Anthony Giddens – „Sociologie”, Editura ALL, editia a III-a, București, 2000;

Norman Goodman – „Introducere in sociologie”, Editura LIDER, Bucuresti

Mircea Agabrian – „Sociologie generală”, Editura Institutul European, Iași, 2003;

Pavel Muresan – „Invațarea socială. Teorii, forme, procese, mecanisme”, Editura Albatros, București, 1980;

Elisabeta Stănciulescu – „Teorii sociologice ale educatiei”, Editura Polirom, Iași, 1996;

Andrei Cosmovici – „Psihologie socială”, Editura Polirom, Iași, 1996;

Dan Banciu, Sorin M. Radulescu. Marin Voicu – „Introducere in sociologia deviantei”, Editura Științifică și Enciclodpedică, București, 1985;

Carmen Furtună – Sociologie generală, ediția a III-a, Editura Fundației România de mâine, București, 2007;

Reviste sociologice