Socializarea Primara

=== x 8202 cuprins ===

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Conceptul de socializare primară……………………………………………4

Capitolul 2

Familia ca mediu socio – educativ…………………………………………..11

2.1 Factorii care influențează educația în cadrul familei……………11

2.1 Sarcinile familiei în educația copilului……………..……………..18

2.2 Erori în educație………………………………………………..…..25

Capitolul 3

Teorii ale socializării……………………………….…………………………30

Capitolul 4

Socializarea copilului cu sindrom down……………………………………..36

4.1 Cauzele apariției sindromului down…..………………………..….36

4.2 Consecințe…………………………………………………………………42

Anexe: a) Studiul calității educației incluzive a elevilor cu sindrom Down; b) Studii de caz

Concluzii

Bibliografie

=== x Socializarea primară ===

ntroducere

Lucrarea pe care am pregătit-o eu se intitulează : „Socializarea primară”. Această lucrare este structurată în 4 capitole. În primul capitol intitulat Conceptul de socializare primară am prezentat noțiuni generale despre socializarea primară. Problematica socializării are o deosebită importanță în formarea omului ca membru al societății, ca ființă socială, dar și în evoluția formelor de organizare ale societății. Socializarea primară este esențială pentru buna dezvoltare a unui copil. Părinții sunt, în general , aceia care se ocupă de educația copilului în primii ani de viață. Aceștia trebuie să vorbească foarte mult cu copilul lor. . Chiar din primele zile, este posibil ca parinții să observe că micuțul este liniștit și atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Ochișorii se mișcă în toate direcțiile – chiar dacă, nu percepe informația vizuală decât în mică măsură. Trebuie folosite asemenea momente pentru a-i vorbi, a-i cânta, a te plimba cu el prin casă, arătându-i tablourile. Dar, dacă nu se arată receptiv și e apatic, nu trebuie insistat deoarece este foarte probabil să îi fie somn. Chiar și la această vârstă atât de fragedă, bebelușul poate recunoaște, intuitiv, chipurile celor apropiați și gesturile lor, pe care poate încerca să le imite. Cel care tine copill in brate trebuie sa ii zambeasca si sa se joace cu el. Cel de-al doilea capitol al lurării mele se intitulează Familia ca mediu socio-educativ. Acest capitol are două subcapitole și anume 1. Factorii care influențează educația în cadrul familei , 2. Sarcinile familiei în educația copilului și 3. Erori în educație. Acest capitol este deosebit de interesant și cred ca aceste noțiuni ar trebui să fie cunoscute de toți părinții . In cel de-al treilea capitol am prezentat teoriile socializării a căror cunoaștere este foarte importantă pentru a se putea înțelege cat mai bine de ce este atât de importantă socializarea primară. Ultimul capitol al lucrării mele se intitulează : „ Socializarea copilului cu sindrom down”. Acest capitol are două subcapitole intitulate: Cauzele apariției sindromului down și consecințele acestei boli. Am hotărât să discut despre această temă deoarece, tot mai multe femei dau naștere la copii cu sindrom down. Nimeni nu poate ști ce este în sufletul unor părinți care au un astfel de copil. Toți credem că îi înțelegem dar durerea lor este imensă. Să știi că o parte din tine, copilul tău, este bolnav și nu are nici o șansă să devină un om pe deplin sănătos te face să nu mai poți, să crezi că ai ajuns la limita puterii. Eu vreau să prezint în această lucrare ca un copil cu sindrom douwn nu este neaparat un copil bolnav. Dacă părinții vor ști cum să îl crească , acest copil se va dezvolta la fel ca și un copil normal. Cei care îl fac pe acest copil să se închidă în el sunt oamenii care îl înconjoară și care îl văd ca pe o ciudățenie, care îl resping . De multe ori nici chiar părinții nu știu să le ofere dragostea de care ei au atât de multă nevoie. Dacă un copil normal are nevoie de multă dragoste ca să poată crește frumos, un copil cu sindrom down are nevoie de mult mai multă dragoste. Nu pot să spun că sunt o bună cunoscătoare a acestei boli dar, știu că dragostea face minuni. Cunosc copii care suferă de aceasta boala dar care merg la școală, s-au integrat foarte bine în colectivitate și care au realizat aceste lucruri datorită părinților. Aceștia au știut să le acorde dragostea și grija de care aveau atâta nevoie.

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Conceptul de socializare primară……………………………………………4

Capitolul 2

Familia ca mediu socio – educativ…………………………………………..11

2.1 Factorii care influențează educația în cadrul familei……………11

2.1 Sarcinile familiei în educația copilului……………..……………..18

2.2 Erori în educație………………………………………………..…..25

Capitolul 3

Teorii ale socializării……………………………….…………………………30

Capitolul 4

Socializarea copilului cu sindrom down……………………………………..36

4.1 Cauzele apariției sindromului down…..………………………..….36

4.2 Consecințe…………………………………………………………………42

Anexe: a) Studiul calității educației incluzive a elevilor cu sindrom Down; b) Studii de caz

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1

Conceptul de socializare primară

Ființă socială prin excelență, omul este socializat prin chiar natura sa. Socializarea înseamnă însăși existența societății ca atare și reflectarea sa inevitabilă în natura umană. Ea este definită drept totalitate a proceselor, mecanismelor și instituțiilor prin care societatea se reproduce în personalitatea umană. Ea este privită, de teoreticienii moderni ai societății ca un proces interactiv de comunicare intre conștiința sau personalitatea individuală și influențele sociale. De fapt, socializarea este proces cu o participare minimă, dacă nu chiar nulă, a conștiinței și voinței umane, întrucât realitatea socială este suverană, supunând individul propriilor rațiuni de reproducere. În esență, socializarea este un fenomen cultural, iar aspectul său observabil constă în învățarea socială, adica în inițierea culturala. Dupa cum spunea Leo Frobenius, față de oamenii care sunt purtătorii ei, cultura trebuie înteleasă ca un organism independent, ca o ființă vie care o naștere, o copilărie, o maturitate și o bătranețe.

"Nu voința oamenilor dă naștere culturii, ci cultura îl re-învie pe om".

Socializarea începe din primele zile de viață și continuă de-a lungul întregii vieți. În primii ani de viață, sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limba maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament. .
Ca proces stadial și continuu, niciodată total sau încheiat, socializarea presupune două etape(stadii) principale : etapa socializării primare (de baza) și etapa socializării secundare(continue).

Socializarea primară este procesul prin care se formează primul univers social al individului. Individul devine capabil să facă față vieții sociale prin includerea lui în elementele sociale de bază : norme, valori, credințe, reguli de comportare. Socializarea primară debutează o dată cu nașterea și are functia de a transforma ființa biologică în ființă socială prin apropierea lumii-viață a primelor grupuri de contact, printre care familia deține locul pricipal.

Fiecare individ este plasat prin naștere în interiorul unor structuri sociale obiective. Contactul său cu aceste structuri nu este însă direct, ci mijlocit.

Agenti ai socializării primare sunt așa numiții alți semnificativi(părinți, membrii ai familiei, rude, alte persoane), care au rolul de a media pentru el realitatea obiectivă.Prin urmare, realitatea cu care copilul vine în contact din primele clipe ale vieții și pe care o interiorizează, făcând-o așa, este lumea-viața celuilalt semnificativ.

Mecamismele și conținutul socializării primare diferă și în funcție de statutul socio-profesional și cultural al părinților. Conținuturile specifice apropiate în cursul socializării primare variază de la o societate la alta în funcție de definitiile date copilului si copilariei.Ele variază chiar și în cadrul aceleiași colectivități, fiind transmise în mod diferit, atât în funcție de definițiile sociale al unor particularități biologice(vârsta, sex), cât și de distribuția socială a cunoașterii.

Instrumentul principal și privilegiat al socializării primare este limbajul. Prin internediul limbajului copilului îi sunt transmise modele de conduită, care pot fi aplicate imediat sau ulterior în viața cotidiană și care permit identificarea sau diferențierea sa în raport cu alte persoane.

Pe lângă dimensiunea cognitivă, socializarea primară implică si o importantă dimensiune afectivă, destul de importantă pentru perioada copilăriei.Aprecierea lumii-viată este condiționată de identificarea emotională a copilului cu altul semnificativ. Preluand rolurile si atitudinile acestuia, copilul le transforma in roluri si atitudini proprii, adoptand totodată si imaginea pe care o are altul semnificativ cu privire la pesoana sa (a copilului). Astfel, copilul devine capabil de autoidentificare, dobândind o identitate subiectiv coerentă, ordonată și admisibilă.

În cursul diverselor experiențe cu diferiți alți semnificativi, rolurile și atitudinile apropiate parcurg un proces de abstractizare progrsiv, de la cele asociate unei persoane concrete la cele generale și impersonale.

Dimensiunile dobândite prin socializarea primară sunt completate pe parcurs cu elemente noi. Procesul prin care persoana își modifică comportamentele și asimilează noi modele culturale și comportamentale, își asumă noi sisteme de valori, noi atitudini și roluri este definit ca socializare secundară. Conținuturile interiorizate în cursul socializării secundare reprezintă o cunoaștere specializată. Cu alte cuvinte, ea asigură învățarea rolurilor instituționale.

Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștintele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei : « A avea cei șapte ani de acasă»). Din perspectiva socilogică, familia este instituția fundamentală în toate societătile. Familia este un « grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adoptiune ». În societatea românească, suntem familiarizați cu anumite versiuni ale familiei : familia nucleu și familia extinsă. Mai există și un al trei-lea tip de familie, familia poligamă.

Familia nucleu(nucleara)- « constă în doi adulți de sex opus care întretin o relatie sexulala aprobată de societate, impreună cu proprii lor copii sau adoptati ».

Familia nucleu poate fi de două feluri : de orientare si de procreare.

Familia nucleara de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de copil.

Familia nucleară de procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie și obtinem statutul de adult.

Familia extinsă (cosangvin)- « constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, care include legăturile între frați și surori. »

În imperiul roman, ca și în societatea elenă, erau cunoscute ca fapt folcloric, semioficial, organizările sau asociațiile tinerilor (collegia juvenum), al căror scop exact nu a fost încă deslușit de istorici. Ceea ce se cunoaște este că făceau sport și scrimă, vânau și, uneori, asociația lor dădea în amfiteatre spectacole de luptă cu fiare sălbatice. De asemenea, profitând, pare-se, de numărul și statutul oficial pe care il aveau, se dedau și la activități mai puțin laudabile. "intoarce-te cat mai devreme acasa, caci o banda de tineri din cele mai simandicoase familii devasteaza orasul", se poate citi într-un roman latin.
Din punctul de vedere al socializarii, adica al formarii în spiritul unei culturi, indivizii sufera un fenomen modelator în trepte, care traduce, în planul paideumei individuale, succesiunea preagurilor initiatice din societate.

Aceste trepte ale spiritului sunt, în viziunea aceluiasi L. Frobenius, vârsta intuitivă sau lumea demonismului pueril (viața culturală și spirituală a vârstei copilăriei), vârsta idealistă și lumea ideală (viața culturală și spirituală a vârstei tinereții) și, în sfârșit, vârsta mecanicistă și lumea faptelor (viața spirituală și culturală a vârstei mature). .
În ceea ce priveste manifestarea concretă a funcțiilor educative și de instruire ale familiei în societățile tradiționale, înzestrarea membrilor săi cu anumite trăsături psiho-sociale � obiceiuri, maniere, moravuri, limba, cunoștințe, experiențe, anumite credinte si convingeri morale, religioase, estetice si juridice, pe scurt, întreaga lor conduită � era realizată în absența școlilor, a grădinițelor, a cursurilor de instruire și a instituțiilor speciale de educație religioasă sau morală. Lipsa unei concurente solide a unor agenții extra-familiale a permis familiei consolidarea unui monopol în acest domeniu, și, ca urmare, modelarea indivizilor conform propriei sale naturi și propriilor modele, extinse la nivelul întregii organizări sociale (comunitatea ca familie lărgita). Societățile industriale și postindustriale au cunoscut, însă, o sporire a numărului instituțiilor educative extra-familiale, care au intrat într-o dispută din ce în ce mai aprigă cu instituția familială, dispută a carei miza erau "sufletele" membrilor ei, educarea și modelarea acestora. Copiii sunt scoși de sub influență monopolistă a familiei la vârste din ce în ce mai mici, acest fapt având ca urmare pierderea de către familia modernă a funcțiilor educative în favoarea agențiilor extra-familiale.
Dacă înainte familia era doar una din instanțele de socializare care își disputau individul (pe lângă familia extinsă, grupurile de vârstă, grupurile de status sau, mai târziu, cele ocupaționale și comunitatea ca ansamblu), astăzi ea trebuie să suplinească deficitul de socialitate al noilor instituții ale societății virtuale. În acest sens, ea devine, în exprimarea lui R. K. Merton, cea mai importantă "curea de transmisie" a normelor culturale din generație in generație. Durkheim păstrează perspectiva educației globale, definind-o ca acțiune exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere în vederea creării în acestea a ființei sociale. .
În continuarea înțelegerii omului ca individ izolat, care trebuie modelat, "educat" pentru a deveni sociabil, psohipedagogia modernă susține ca impulsurile umane pro sau antisociale sunt determinate de primele experiențe ale copilăriei, intipărite în inconștientul acestuia și care formeaza baza comportamentelor ulterioare. Educația devine, în acest sens, un proces de modelare și de manipulare a unui "material uman" mai mult sau mai puțin amorf, ai cărui autori concurenți sunt familia și societatea. Ceea ce înainte era simbioza se transforma în competitie. "Traumele ontogenetice" sunt accidente educationale provocate de agresiunea masiva cu care cultura se impune naturii umane.

Frustrarile, complexele de tot felul a caror cauza se plasează în violența cu care normele culturale sunt impuse copilului generează un anumit registru cultural, deficitar, la rândul său.

Într-un studiu al lui G. Gorer și J. Rickman se face următoarea deducție sentențioasa referitoare la nașterea unei paideume sau a unei culturi etnice majore, de talia culturii ruse: Socializarea copiilor ruși este traumatizantă întrucât ei sunt supuși unui tratament care alternează fără nici un fel de regula doua atitudini opuse. "în intervalul în care mama este antrenata în activitati agricole, atitudinea ei protectoare se manifesta in infasarea cat mai stransa a copilului, procesul de infasare desfasurandu-se intr-o maniera impersonala, aproape fara nici un contact intre mama și noul nascut, prin gesturi precise si repezi. Atunci cand copilul plange, i se "indeasa" in gura o "suzeta" facuta din paine mestecata si indulcita. Cand mama revine de la camp, ea deplange singuratatea si nemiscarea la care a fost supus copilul, il dezleaga, il mangaie, ii face igiena, il hraneste etc. in acest fel, viata micului rus incepe intr-o stare de paralizie aproape completa, in care orice manifestare individuala este blocata si care genereaza frustrari, urmata de scurte perioade de libertate si tandrete excesiva. in continuare, in relatiile parinti-copii, frustrarile si recompensele se succed fara alta logica in afara logicii instabile a sentimentelor. Acest dualism al socializarii se regaseste in dualismul personalitatii specifice poporului rus, care alterneaza fara motive aparente pasivitatea, depresia si dezgustul de sine cu agitatia, exaltarea si starile explozive, in acelasi timp mistice si sexuale. Frustratiile sunt prezente si in socializarea precoce a copiilor americani, dominata de ideologia puritana care cultiva ascetismul si culpabilitatea [Mead, 1942], de reguli stricte de hranire si igiena [Benedict, 1946], ca si in aceea a copiilor francezi, orientata de principiul dirijarii naturii."
Stadiile dezvoltării la Piaget

Stadiul senzoriomotor

Stadiul preoperațional

Stadiul operațiilor concrete

Stadiul operațiilor formale

În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei și mecanismelor gândirii denumită teoria operațională. El a delimitat stadii și serii de operații ale inteligenței. În ce privește stadiile:

stadiul senzorialo-motor, desfășurat de la naștere până la vârsta de 2 ani, când copilul este preocupat cu câștigarea controlului motor și învățarea obiectelor fizice.

stadiul preoperațional, între 2 și 7 ani, când copilul este preocupat cu calificarea verbală.

stadiul concret operațional, între 7 și 12 ani, când copilul începe să se descurce cu conceptele abstracte, cum ar fi numerele și relațiile, înrudirile.

în fine, stadiul, formal operațional, între 12 și 15 ani, etapă în care copilul începe să raționeze logic și sistematic.

Într-o altă concepție aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil, cel al gândirii magice, al gândirii referențial egocentrice-sincretice, subiectivist-autistă și în fine, al constituirii gândirii concrete și apoi a celei formal-logice.

Teoria lui Piaget conform căreia capacitatea intelectuală este calitativ diferită la vârste diferite și copiii au nevoie de interacțiunea cu mediul înconjurător pentru a câștiga competență intelectuală, a influențat știința educației și psihologia. Acest nou concept asupra inteligenței a afectat modelul, proiectul învățării naturale pentru copiii mai mici și dezvoltarea matematicii și a programelor științifice.

VIAȚA ECTO – UTERINĂ

1-ul AN

Evenimente importante :

– apucarea / manipularea obiectelor

– locomoția (hiper-activii fug înainte de-a merge)

– detenta limbajului

Geofagia apare până la 1 an. Într-o oră copilul e treaz doar 3 minute. Un copil din 5 nu are somnul normal. Nou-născutul vede clar ceea ce se află la 30 cm de ochii lui. Dolto precizează că bebelușul aude vocea părinților în timpul vieții sale intrauterine și că el nu cunoaște doar vocea ci și limba maternă – problemă supliment pentru bebelușii adoptați de străini.

Învățarea – obișnuința, condiționarea clasică și cea instrumentală, imitarea.

Diferențele între Pragul Senzorial Maxim și Pragul Senzorial Minim sunt anemice. Percepția apare la 2 luni escortată de atenția spontană. Pentru facilitarea travaliului / expulzării fătul este blindat cu o substanță – Vernix. Experiența Skin to Skin trebuie să nu lipsească din PassPort-ul empiric. Gura este un veritabil instrument cognitiv. Laptele matern posedă anticorpi ce constituie un mod de stimulare a sistemului imunitar al copilului. Colicile apar la sugarul sănătos din 1 săptămână după externarea din maternitate. De reținut că ele nu apar la copiii crescuți în colectivitate. Suptul trebuie să nu ceară mai mult de 20 de minute iar sevrajul va fi impus la mai puțin de 6 luni post-naștere. Și bebelușii orbi surâd. Nou-născutul zâmbește în somn. Surâsul relațional apare în primele 3 săptămâni. După Spitz el constituie Primul Regizor al vieții psihice. Ulterior în perioada Angoasei din luna a 8-a (Al Doilea Regizor al vieții psihice) bebelușul surâde în special mamei. Tendința de-a surâde se diminuează dacă nu li se răspunde. La 6 zile pruncul deosebește odorific laptele matern de-al altor femei. 2 săptămâni – sugarul poate să-și recunoască mama pe cale olfactivă în somn. Mamele sunt sfătuite chiar să nu-și schimbe parfumul pentru a nu deruta copilul. Capacitatea de-a revendica odorific identitatea mamei sucombă pe ecartul 2-5 ani. Din ziua a 9-a toate mamele reușesc să-și identifice copilul prin experiența odorifică. Urechea nou-născutului e pluvionată până la vârsta de 2 săptămâni de lichidul amniotic – riscul expunerii la otite e mare iar băieții pot rămâne cu tare de virilitate de pe urma contractării unei atare infecții. La 1 săptămână post-naștere cunoaște direcția de unde provine sunetul. Distinge vocea mamei de-a altora. Sunetele joase au efect sedativ și prin urmare tata e necesar să fie în preajma odraslei. Nici când doarme pruncul nu trebuie izolat într-un mediu afon pentru că are dreptul la fono-terapie. Secreția lacrimală apare la 1 lună. Când i se scot hainele și este în pielea goală începe să plângă. Mult timp s-a crezut că e din cauza hipotermiei dar și-n cazul spațiilor supra-încălzite plânsul persistă. Acest gen de reacție survine din cauza sentimentului de anxietate parvenit pe fondul defazajului insinuat între ceea ce resimte pruncul și amintirea confortului pluviogen datorat prezenței oceanului amniotic.

Sugarul este o ființă imatură la capătul unei Angoase inimaginate – Winnicott. Reflexul auto-defensei survine la 6 săptămâni. După instalarea sațietății copilul poate urmări un obiect prezentat homoflanc. Distanța de 18 până la 38 de cm e cea la care pruncul observă inițial obiectele – în prealabil – cinetizate. La 6 săptămâni copilul face distincția plat – implat iar la 10 săptămâni dihotomia concav – convex. La 4 luni pruncul vede cromatic. După 5 săptămâni interesul vizual este ancorat ori se polarizează către ochi – gură. Copilul nu urmărește asiduu gura ci ochii interlocutorului. Experiența Eye to Eye apare între 1 și 3 luni.

La 4 luni apare curiozitatea. Plânsul – primar (indus de foame) / irascibil / algezic.

Hull – Distalitatea locutorilor

– intimă (15 – 45 cm)

– personală (45 – 122 cm)

– oficială (122 – 360 cm)

– publică (peste 360 cm) (apare după 1 an de viață)

Limbajul – 1 lună – sunete guturale / 2 luni – vocalize / 3 luni – gângurit universal (ecto-etnic) / 4 luni – răspunde interlocutorului prin vocalize și râde în hohote / 5 luni – lalațiunea (MA – MA) (TA – TA) / 6 luni – silabe bine conturate (DA) (PA) (BA) / 9 luni – holofrazele / 10 luni – primele cuvinte tezaurizate. Orice nevoie este dovada unui impediment sau dezechilibru interior
/ exterior. Asimilarea și acomodarea sunt percutate de inteligență.

J. Piaget – epigeneza developmentală – stadiul senzorio-motor (1 an de viață)

1) reflexele (0 – 1 lună) (suptul)

2) deprinderi și percepții (1 – 4 luni) (reacțiile circulare primare – indistincția mijloc / scop) (obiectul ascuns se crede dispărut)

3) deprinderi și percepții (4 – 8 luni) (reacții circulare secundare – vizează obiectele exterioare și nu propriul corp) (coordonarea tact-văz) (clivarea mijloc / scop) (copilul caută obiectul ascuns chiar și atunci când e mutat din loc sub privirile lui)

4) inteligența practică (8 – 12 luni) (pre-limbaj) (Frame-Stage)

5) reacțiile primare terțiare (12 – 18 luni) (conduita suportului / sforii / bastonului)

6) combinatorica mintală (18 – 24 luni) (de la Out-Sight se ajunge la In-Sight) (permutările iconice)

La 1 an apar reflexele instrumentale – copilul își pune căciulița pe cap semn că vrea să meargă la plimbare. Reprezentarea permite imitația sau disimularea – copilul se preface că doarme.

Achizițiile fundamentale – J. Piaget

1) construirea obiectului – semn feroce al iminentei acentralizări prin care se explică trecerea de la ego-centrism la alter-centrism

2) obiectivarea cauzalității (după 12 luni)

3) obiectivarea spațiului (după 12 luni)

4) obiectivarea timpului

Înțelesul meu despre mine însumi crește prin imitarea ta și înțelesul meu despre tine crește în termenii înțelesului meu despre mine însumi – Boldwin. Eu sunt câte puțin din tot ce-am întâlnit – Homer / Knight.

Spre 3 luni adualismul expie deoarece copilul se gâdilă și acest fapt arată că el se declară socialmente conștient de propriul sine în raport cu alter-sine.

Eul Corporal – 2 zile (copilul suge policele) / 2 luni (studiază mâinile ca pe obiecte alogene) / 6 luni (se descoperă în oglindă) (copilul recunoaște mâinile dar în cazul obrazului este vorba nu de restituirea ci de construirea unei imagini) (experiența Build-Picture) / 10 luni (sărută oglinda și rămâne surprins de amprenta labială) / 12 luni (face distincția între propriul chip reflectat în oglindă și cel al fratelui geamăn aflat după un simplu geam).

Recunoașterea altuia este în realitate anterioară recunoașterii de sine fiindcă apare deja la 6 luni. Totuși identificarea de sine în oglindă este anterioară identificării în oglindă a altuia dovadă că ocolul pentru a-și descoperi propria persoană dispare la 3 ani și deci cu mult înaintea ocolului sau experienței By-Pass de-a găsi după oglindă pe altcineva. Doar până la 6 luni tipul de relație (afabilă) prevalează în raport cu identitatea tutorelui – anxietatea de separare apare între 10 și 16 luni la privarea după 6 luni a copilului de propria lui mamă.

Pre-atașamentul – difuziunea până la 3 luni / Augmentarea atașamentului – persoanele familiare
/ Atașamentul Clear-Cut – accentuarea dependenței față de mamă.

Atașamentul față de tutorele afectiv se dezvoltă oricum – chiar și atunci când mama își brutalizează odrasla. Atașamentul – de securitate / insecuritate. La 10 zile apare ambivalența afectivă (stări emoționale contradictorii trăite la unison și evocate prin urmare în aceeași identitate din perspectivă breviocronă). Există o complezență insinuată în relația dintre conduita afectivă și cea cognitivă. Complexul sevrajului / intruziunii (gelozie – rivalitate).

Prima fază a atașamentului – după Bowlby – începe la 2 luni de la naștere atunci când bebelușul surâde și plânge fără o discriminare netă funcție de interlocutor. Copilul deși prezintă nu are încredere în străini. El nu se simte bine într-un cadru nou și se agață de mama sa. Gânguritul și zâmbetele dispar atunci și copilul plânge uneori. Acest eveniment psihic reprezintă a doua fază a atașamentului. A treia fază a atașamentului survine între 7 luni și 3 ani – copilul se deplasează singur și explorează mediul amfitrion plecând de la mama lui și întorcându-se adesea la ea. Între 6 luni și 3 ani astmul ce apare la bebeluș e în raport cu frica de-a fi abandonat. La 8 luni începe să folosească Obiectul Tranzițional sau jucăria preferată ca mijloc de-a lupta contra spaimei despărțirii. La 9 luni apare o sexualitate infantilă – organele genitale sunt atinse aleatoriu și ulterior premeditat. Relațiile obiectuale – 6 luni – copilul decodifică tonusul afectiv al mamei sale / 10 luni – simulează plânsul / 12 luni – evită privirea celui care l-a mustrat și bate locul unde s-a lovit. Spre sfârșitul primului an de viață apare coprofagia – survine la pruncul ce acuză o tulburare psihotică sau în cazul prezenței unei mame ostile și care adesea maltratează fizic puiul de om. Hospitalismul – depresie anaclitică (până la 18 luni) (anaklinein – în greacă semnifică sprijin). Fazele Hospitalismului – revolta (hipno-patiile) / abandonul (plânsul) / apatia
/ indiferența. Lapidar Bowlby convoacă etapele hospitalismului în cei 3D – Disperare
/ Descurajare / Detașare.

Unii copiii crescuți în închisoare de către mama lor se dezvoltau mult mai bine în raport cu cei crescuți în Centrele de Plasament unde se acuza o crasă penurie de afectivitate. Eczema copilului – constata Spitz – e în legătură uneori cu ostilitatea pe care o resimte mama față de el și pe care o deghizează în anxietate. Mai bine să greșim arătând prea multă iubire decât prea puțină – Getz.

Mișcările – cervicale / manuale / de mers. Reflexe incondiționate / condiționate. La 4 luni pruncul doarme 18 ore pe zi. Spre 12 luni copilul doarme mai mult noaptea și mai puțin ziua. Hormonul de creștere e secretat doar în reprizele hipnagogice. Copilul sub 6 luni nu are non-REM și ca atare el intră direct în REM-ul nictimeral din orice stare prezumată – veghe / plâns. Prin joc – apare prin iterarea activității – pruncul caută realitatea iar adultul via experiența ludică dorește să evadeze din ea. Copilului mic dați-i jucării mari – Verneil.

1 – 4 luni (jucării cromatizate / profone)

4 – 8 luni (jucării dexterogene)

8 – 12 luni (jucării non-casabile)

Până la 7 luni pruncul nu suportă prezența altui copil ci caută exclusiv adultul.

Oamenii nefericiți nu au dreptul de-a avea copii. Decât un copil unic e de preferat ca familia respectivă să nu aducă pe lume descendentul – Stekel. Tatăl e considerat ca fiind primul partener de joacă al copilului. Până la 2 ani pruncul confundă sărutul cu un canibalism ! Bătaia nu se va aplica înainte de 18 luni sub tutela nici unui pretext. Până la 6 luni copilul nu distinge binele de rău și ca atare o disciplinare directă sau bătaia în atare circumstanțe sunt ineficiente. Plasarea în creșă a pruncului trebuie să se facă până-n 8 luni.

Golu, M., Fundamentele psihologiei, vol. I, Ed. FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2004

Zlate, Mielu – Introducere în psihologie – Ed. Polirom – 2000

 Stanciu, C., Introducere în psihofiziologie. Integrarea neuroendocrină, Ed. F.R.M. , Bucuresti,

2005

Piaget, J., Judecata morală la copil, EDP, Bucuresti, 1980

Sion, GraŃiela, Psihologia vârstelor, Ed. FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2003

Verza , E., Psihologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993

Cerghit, I; Neacsu,I; Negret,I; Panisoara O-„Prelegeri pedagogice”, Ed Polirom, Iasi, 2001

Cristea,S – „Dictionar de pedagogie”, Ed Litera International, Buc-Chisinau, 2000

Fontana D – Psychology for Teachers, Second edition, The British Psychological Society,

Macmillan Publishers Ltd., 1991

Serdean, I – „ Pedagogie ”, Ed. FRM, Buc. 2002

Vaideanu,G – „ Educatia la frontiera dintre milenii”, Ed. Politica, Buc, 1988

1. Debesse, N., Psihologia copilului de la nastere la adolescenŃă, Editura Didactică si

Pedagogică,

Bucuresti, 1970

2. Piaget, J., Judecata morală la copil, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1980

3. Sion GraŃiela, Psihologia vârstelor, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2003

4. Verza , E., Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, Bucuresti, 1993

Chelcea, S. (1998) – Cercetarea sociologica. Metode si tehnici Editura Destin, Deva

Mărginean, I. (2000) – Proiectarea cercetării sociologice Editura Polirom, Iasi

Mitrofan, N., Mitrofan, L. (2005) – Testarea psihologică Editura Polirom Iasi

Richelle, M., Parot,F. (1995) – Introducere în psihologie. Istoric si metode Editura Humanitas

Radu, I. (1993) – Metodologie psihologică de analiza datelor, Editura Sincron Cluj

Clinciu, A. (2005). Psihodiagnostic. Brasov: Editura Universitatii Transilvania.

Minulescu, M. (2005). Teorie si practica in psihodiagnoza (Ed.II ed.). Bucuresti: Editura

Fundatiei Romania de Maine.

Mitrofan, N. M., L. . (2005). Testarea psihologica.. Inteligenta si aptitudinile. Iasi: Editura

Polirom.

Popescu-Neveanu, P. (2000). Psihodiagnostic – cadru teoretic si profesional. Bucuresti:

Editura Pro Humanitate.

Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iasi: Editura Polirom.

Capitolul 2

Familia ca mediu socio – educativ

2.1 Factorii care influenteaza educatia in cadrul familiei

In cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, care constau in inlocuirea familiei formata din trei generatii cu familia formata din doua generatii.De aici putem conclude ca bunicii participa din ce in ce mai putin la educatia nepotilor.Alte influente sociale pot fi considerate migratia de la sat la oras si urmabizarea satelor.Astfel cresc posibilitatile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocuparile culturale si sportive, si rezulta o schimbare in mentalitatea familiei.

Scopul educatiei in familie este de a minimiza conceptia preluata de parinti de la parintii lor si dea a obtine o filozofie de educare mai realista si toleranta.

Factori interni

Ereditatea.Prin intermediul ereditatii nu es transmite criminalitaea(infratiunea) ca atare, ci doar anomaliile psihice care faciliteaza aparitia ei, dintre care amintim coeficientul scazut de inteligenta, o conduita necontrolata sau slab controlata, absenta simtului moral.

Factori fizici.Uniipsihologi si criminologi sustin ca infractorii minori ar fi inferiori celorlalti copii de aceeasi varsta din punct de vedere fizic : inaltime si greutate, dar cercetarile cazuistice nu au putut sa-l confirme.

Factorii fiziologici. Este recunoscut faptul ca glandele cu secretie interna (glandele endocrine) au un rol important in exprimarea comportamentului, iar comportamentul poate fi factor de infractiune (scandal, cearta, batai) cand este unul necontrolat agresiv, cum este cazul la hipertiroidieni.

Deficientele intelectuale. Cercetarile au scos in evidenta ca debilitatea mintala ce are influente asupra cresterii delicventei minore, dar numai la anumite categorii de infractiuni cum ar fi agresiunile verbale si fizice.

Tulburari ale afectivitatii. Lipsa de maturizare afectiva ca si starile de dereglare afectiva produse de frustratie afectiva la copiii prea severi sau in cazurile de dezorganizare familiala sunt generatoare de infractiuni. De asemenea, instabilitatea afectiva asociata cu agresivitatea.

Temperamentul. Ca element innascut al personalitatii, are un rol important in manifestarea unor infractiuni la aceasta varsta. De exemplu, infractiunile de scandal si bataie sunt mai frecvente la colerici sau la extravertiti, in timp ce numarul acestor infractiuni este mai scăzut în rândul melancolicilor si a flegmaticilor, adica a introvertitilor.

Tulburările caracteriale. Intrucat caracterul constituie latura de exprimare a personalitătii in relatiile cu lumea, dimensiunea sa morală, cunostintele bine formate vor inhiba comportamentele infractionale. Acolo unde există deficiente in educarea caracterului vor apare fenomenele de infractionalism la asa numitii „copii problemă”. La acești copii se manifestă fenomene negative in comportament, cum ar fi impulsivitatea și agresivitatea, lenea și indolența, egoismul, incapatanarea.

Cand unul dintre parinti este vitreg, el va genera in sufletul copilului o anumita rezerva afectiva si poate chiar un sentiment de respingere. Atasamentul fata de parintele adevarat, plecat din familie (prin divort sau deces) ii creeaza copilului aceasta stare afectiva de respingere sau de indiferenta si-i determina pe unii la acte de vagabondaj.

Sunt situatii in care familia este formata din ambii parinti naturali, dar atmosfera este negativa, fie din cauza ca sunt alcoolici, fie ca sunt eiinfractori. Aceste atitudini axtreme genereaza fie o exigenta exagerata impinsa pana la o teroare, fie o indulgenta nepermis de mare, copilului tolerandu-i-se orice fel de comportament.

Copilul terorizat prin batai va cauta in afara familiei o desfasurare printr-un comportament agresiv fata de colegii mai mici. Cel mai rasfatat pra mult in familie va deveni cu usurinta un infractor insusindu-si bunuri care nu ii apartin stiind ca parintii ii vor lua apararea. Parintii vor trebui sa fie preocupati sa-i ofere copilului un model de comortament pe care sa-l poata imita apoi in calitate de cetatean major.

Cand starea economica a familiei este precara exista conditii sporite de crestere a infractiunilor de furt, deoarece copilul nu are discernământul necesar spre a-si frana instinctul de achizitie, care actioneaza cu forta sporita in asemenea situatii. Cand familiile se reorganizeaza in urma separarii in urma separarii sau a divortului, responsabilitatile parentale trebuie si ele sa fie modificate.

Copilul mic are o probabilitate mai mare sa creeze situatii problematice, deoarece va polariza afectivitatea adultilor si va raspunde considerandu-se supra-protejat.

Al doilea nascut in familie se simte frustrat de lipsa de putere de care beneficiaza fratele mai mare, cu toate ca beneficiază de experienta lui. Mijlociul este pozitia in care conflictele ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mare, nici cel mic.

Nivelul de trai scazut obliga ambii parinti sa isi gaseasca cel putin un loc de munca pentru a putea asigura un trai decent copiilor. In asemenea conditii supravegherea copiilor este limitata, sau este incredintata altor persoane sau institutii sociale (ex: cresa, gradinita etc).

Un caz aparte il constituie familiile in care unul dintre părinți este somer. Implicit, celalalt parinte se ocupa mai mult de copii, dar problema majora a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest.

Situatia familiilor in care abmii parinti sunt fara loc de munca este critica, deoarece cu doua ajutoare de somaj de abia se poate asigura hrana, neputandu-se vorbi nici macar despre un trai modest.

Mai exista insa si familii in care ambii parinti sunt bolnavi iar greutatea vietii cade tot mai mult pe umerii copilului, care inca de la o varsta frageda munceste pentru a castiga o bucata de paine si pentru a le aduce un suras pe chipurile parintilor bolnavi. Aceste cazuri sunt rare dar dup aparerea mea nu ar trebui sa existe.

Fiecare copil ar trebui sa se bucure de frumusetea copilariei, nu sa ia pe umerii lui mici greutatile vietii.

2.2. Sarcinile familiei in educatie

Cadrul primar al socializarii sau al manifestarii culturale a indivizilor este familia. Sociologia familiei enumera patru aspecte prin care familia realizeaza functia de socializare: .
a) educatia morala, ce are la baza relatiile de autoritate prin intermediul carora modelele si regulile culturale se impun personalitatii individului;
b) invatarea sau cunoasterea, adica aflarea si deprinderea reperelor necesare vietii sociale; .
c) dezvoltarea capacitatii creatoare, a gandirii participative, pe care se pune pret mai ales in perioada moderna si in cadrele culturii postmoderne;
d) comprehensiunea, comunicarea afectiva, dezvoltarea afectivitatii specific umane.
Nu ne nastem intr-o anumita familie, etnie etc. pentru ca asa decidem, ci ca un dat transcendent, caruia socialul ii este explicitarea. intr-o asemenea perspectiva, educatia devine mentinerea individului in starea sociala in care se naste, cu adevarat un proces integrat organic socialului. Departe de a fi un proces evolutiv, educatia este un proces conservativ. Dimpotriva, in paradigma individualista moderna, conform careia individul alege socialul caruia doreste sa ii apartina, educatia este modul de asimilare a unor norme externe. Ea este constitutiva socialului formal, functional, institutional, pierzandu-si caracterul organic.
E. Stanciulescu afirma, intr-un foarte laborios studiu despre educatia familiala , ca functia educativa a familiei este de data recenta. Pana de curand, parintii erau cvasi-indiferenti fata de proprii copii, pe care ii plasau unor instante externe (doica, la virstele fragede, sau, in adolescenta, alte familii). Socializarea era realizata de intreaga societate, cu care familia nu se afla in discontinuitate. Ba dimpotriva, intre societate si familie exita o coerenta perfecta, data de extrapolarea valorilor familiale in cadrul societatii largite si de interiorizarea valorilor publice in spatiul familial. Simbioza era aproape desavarsita. Pedagogia, ca sa folosim un termen care doar de curand a capatat aura stiintifica cu care se mandreste astazi, era un fenomen difuz si implicit. Familia nu trebuie sa-si "educe" membrii pentru a-I transforma in fiinte sociale; ei se nasteau in societate intrucat erau membri ai unei familii.

Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere:

fizic

Intelectual

Moral

Estetic

Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a copiilor. Ea esigura hrana si imbracamintea copiilor, ii fereste de pericole, le lasa timp de joaca, le creaza conditii cat mai bune de odihna si se ingrijeste de sanatatea lor. Un regim rational de viata nu poate avea decat urmari pozitive asupra dezvoltarii sale fizice. Familia ii formeaza copilului primele deprinderi de igiena personala si sociala si il obisnuieste sa utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunastarea organismului. In perioada pubertatii, schimbarile fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizica a copilului; prin îndrumări perseverente si afectuoase, prin modificarea regimului de odihna, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

Dezvoltarea intelectuala. In cadrul familiei copilului isi insuseste limbajul. Volumul, precizia vocabularului si corectitudinea exprimarii copilului depind de munca depusa de parinti in aceasta directie.

Ca prim factor educativ, familia ofera copilului aproximativ 90% din cunostintele uzuale (ex: despre natura, apa, obiecte de relief, plante, animale, ocupatiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupa si de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvolta spiritul de observatie, memoria si gandirea. Parintii inceara sa explice copiilor sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea intelege.

Copiii pun cele mai multe intrebari i jurul varstei de 3-6 ani, iar parintii ii ajuta sa-si insuseasca un numar mare de cunostinte, raspunzand cat se poate de corect si exact.

In perioada scolara mica, familia vine vine in spijinul scolii, sustinand „gustul de citit” al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozitatii copilului de a citi, prin cumpararea unor carti care sa puna bazele unei mici biblioteci.

In preadolescenta este posibila o deviere de la subiectele srtict legate de scoala sau indicate varstei fragede; astfel, datoria parintilor este de a indruma copilul sa citeasca ceea ce corespunde varstei sale. Dorinta de lectura poate deveni excesiva, copilul sacrificand astfel orele de somn.

Copilul obtine rezultatele scolare in functie de modul in care parintii se implica in procesul de invatare. Parintii trebuie sa-i asigure copilului cele necesare studilului: rechizite scolare, carti de lectura, manuale scolare etc., ct si niste conditii bune de munca: un birou, un computer si nu in ultimul rand liniste pentru a se putea concantra. Parintii trebuie sa-si ajute copiii la invatatura; ajutorul trebuie limitat la o indrumare sau sprijin, nefiind indicat sa efectueze temele copiilor. Cu timpul, parintii se vor limita la controlarea temelor de casa si a carnetului de note. Deci, atitudinea parintilor trebuie sa fie una de mijloc: sa nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Educația morala a copiilor. In familie se formeaza cele ai importante deprinderi de comportament: respectul, politetea, cinstea, sinceritatea, decenta in vorbire si atitudini, oridinea, cumpatarea, grija fata de lucrurile incredintate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; parintele este un exemplu pentru copil. Parintii le spun copiilor ce e bine si ce e rau, ce e drept si ce e nedrept, ce e fumos si ce e urat in comportamente. Aceste notiuni il ajuta pe copil sa se orienteze in evaluarea comportamentului sau si a celor din jur. Tot in sens moral, familia il indruma sa fie sociabil, sa fie bun coleg si prieten.

Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor, cantecul pasarelelor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri stravechi etc.). Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de imbogatire a cunostintelor, dar pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le urmareste. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu desavarsire, iar in alteleaceasta este exagerata. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), parintii trebuie sa respecte optiunea copilului.

Familia este o formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin cosanguinitate și înrudire. Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și al unei dimensiuni afective.

Dimensiunea cognitivă presupune însușirea limbajului instrumentul privilegiat al socializării primare – și apropierea “ lumii de bază”(un prim mod de a înțelege lumea înconjurătoare) – în versiunea grupului de contact ( grupul familial).

Dimensiunea afectivă se referă la identificarea emoțională a copilului cu persoanele apropiate lui ( părinți, rude –“altul semnificativ”).

Cum copilul nu dispune de nici cea mai mică posibilitate de a-și alege alți

semnificativi, identificarea lor cu aceștia din urmă se înfăptuiește quasiautomat

(Berger, Luckmann). Această identificare emoțională are două consecințe majore: copilul adoptă imaginea acestui “altul semnificativ”

Sociologia educației cu privire la persoana sa, ajunge astfel la o anumită imagine despre sine și dobândește primul “eu social”, prima identitate socială, iar –pe de altă parte – percepe lumea mediată (“filtrată”) de părinți, ca fiind unica lume posibilă. În timpul socializării primare, în cursul unor experiențe de viață cu diferiți “alți semnificativi”, rolurile sociale și atitudinile apropiate parcurg un proces de abstractizare progresivă, de la cele asociate unui context sau unei persoane concrete, la cele generale și impersonale. Astfel copilul ajunge la constituirea unei prime imagini despre “altul generalizat”.

Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare. Funcțiile educative ale familiei au fost sintetizate de Mitrofan N. după cum urmează:

• funcția instituțional formativă realizată prin influențe directe de tipul răspunsului la întrebări, explicații, informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;

• funcția psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinți, dar și prin discuțiile purtate cu copiii pe marginea unor conduite curente sau problematice;

• funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc, conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se îmbină cu entuziasmul și energia tinerilor;

• funcția cultural- integrativă, prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul cultural al familiei.

În concluzie, părinții realizează socializarea primară a copiilor lor prin trei importante mijloace de influențare:

a) reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu, încurajări, controlul efectuării temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc);

Instituții ale educației informale

b) comunicarea cu copilul ( schimbul de informații, comunicarea de opinii, confidențe etc);

c) cooperarea, participarea la activități comune ( vizite, ieșiri, jocuri etc.).

Contribuția familiei la realizarea acestor sarcini poate fi foarte diferită, de la o

familie la alta, în funcție de caracteristicile particulare ale familiei respective. Din acest motiv, în cele ce urmează ne vom concentra asupra unui model de analiză a acelor caracteristici ale unei familii care influențează realizarea funcțiilor sale educative.

b. Caracteristici ale familiei care influențează socializarea primară

Familia poate fi analizată ca sistem deschis și ca microgrup.

Familia ca sistem deschis este compusă din trei subsisteme: individul, relațiile interpersonale de cuplu, grupul familial. O asemenea distincție este importantă, întrucât sugerează că nu putem extrapola informațiile privind un subsistem pentru explicarea celorlalte subsisteme. De exemplu, faptul că, în afara familiei, unul dintre soți ( individul) este autoritar sau conflictual nu înseamnă neapărat că relațiile de cuplu din familia sa sunt tensionate și conflictuale sau că întreg grupul familial se caracterizează prin atitudini similare.

Principalele proprietăți sistemice ale familiei sunt: caracterul ei dinamic (dinamismul), caracterul stadial și capacitatea de autoreglare.

DINAMISMUL se referă la schimbările petrecute pe axa timpului la nivelul fiecăruia dintre cele trei subsisteme. Educatorul preocupat să explice influența familiei asupra unui copil va fi interesat de aceste aspecte. La nivelul grupului familial, în ceea ce privește numărul membrilor ei, de-a lungul timpului, familia cunoaște perioade de “dilatare”, pe măsură ce vin pe lume alți copii, și perioade de “ contractare”, pe măsură ce copiii părăsesc casa părintească și își întemeiază noi familii. Compoziția numerică a unei familii este importantă pentru explicarea climatului familial în care cresc și se educă copiii în diferite perioade, dar și pentru explicarea comportamentelor unui copil.

De exemplu, s-a constatat că, în familiile cu un singur copil, acest climat este diferit, comparativ cu cel din familiile mai numeroase, cu mai mulți copii. În familiile cu un unic copil adeseori toate preocupările, frământările și ambițiile celor doi părinți converg spre el. Se creează astfel pericolul super-protejării unicului copil, copleșit de o grijă exagerată a părinților. Copilul supra-protejat, de obicei, începe să-și imite de mic părinții, obține adesea succese precoce la școală și mai târziu în profesiune, dar riscă să rămână timp îndelungat neîndemânatic în relațiile umane. Acest copil poate fi tentat să se apere de insistențele părinților închizându-se în sine sau, într-o zi, se va revolta. Alteori va ajunge să se creadă centrul întregii lumi și să aibă tendința de a crede că toți ceilalți trebuie să-i satisfacă necondiționat orice dorință, fără ca el să le datoreze

ceva. În familiile cu un unic copil poate apărea și un alt tip de climat educativ, atunci când pentru părinți venirea copilului pe lume a fost inoportună, căci, din această cauză, au fost obligați să renunțe la o serie de comodități ( de exemplu, călătorii, distracții). Copilul are sentimentul că prezența lui nu este dorită de nimeni și că nu are nicăieri un statut recunoscut. Adeseori adoptă comportamente prin care speră să se răzbune pe părinți ( furturi, agresiuni, fuga de acasă) sau poate încerca chiar să se sinucidă. Familia cea mai bună pe care și-o găseste poate fi uneori internatul școlar.

În familiile foarte numeroase, legătura copilului cu adultul riscă să slăbească. Părinții nu pot observa întotdeauna, cu suficientă grijă și atenție, pe fiecare copil în parte. Frații mai mari au tendința de a fi autoritari și de a se transforma uneori în “pseudopărinți” Climatul educativ în familiile foarte numeroase poate cunoaște două tipuri extreme: o atmosferă cvasimilitară, foarte organizată, însă cu destul de puțină afecțiune, sau un mod anarhic de viață, în care fiecare se comportă după cum crede că poate primi mai multă tandrețe din partea celorlalți,

dar din care nu primește decat firimituri. Între frați se fac și se desfac alianțe și clanuri, în sânul cărora întâlnim singuratici, care suferă pentru că se simt părăsiți, iar protestele acestora pot merge până la a lua forme antisociale, de tipul furturilor, înșelăciunilor ș.a. (DEBESSE M. op. cit).

La nivelul relațiilor interpersonale, de cuplu, nașterea copiilor produce schimbări în relațiile dintre soți. Prin apariția copiilor, de-a Instituții ale educației informale lungul timpului, sistemul relațional familial evoluează, de la diada afectivă soț-soție, spre diade afective noi (mamă-copil; tată-fiu) și triada

afectivă mamă-tată-copil. De exemplu, s-a

constatat că în familiile fără copii soțul are o autoritate mai mare decât soția, însă în urma nașterii primului copil relațiile dintre soț și soție se modifică, în sensul că soția participă într-o mai mare măsură la luarea deciziilor, iar soțul preia oparte din activitățile menajere care, anterior, reveneau soției..Cu toate acestea, analiza comparativă a bugetelor de timp alocate copiilor de către cei doi părinți a pus în evidență faptul că în toate categoriile sociale bărbații alocă educației copiilor durate de timp mult mai mici decât femeile. Atunci când este

vorba de reglarea comportamentului copilului, intervențiile lor sunt predominant normative, de genul comentariilor, permisiunilor, interdicțiilor, ordinelor sau explicației unor reguli morale. Oricum, intervențiile lor în reglarea comportamentului copilului sunt de două ori mai puține decât cele ale mamelor. Același fenomen se constată și în ceea ce privește comunicarea cu copilul: copiii comunică mai intens cu mamele, și mult mai puțin cu tații. Mamele sunt cele care urmăresc efectiv și sistematic activitățile copilului și le susțin emoțional.

Mamele cu statut educațional mai ridicat tind să se implice mai mult în activitățile școlare ale copiilor lor, să ia legătura mai des cu profesorii și să opteze pentru diverse cursuri pregătitoare.

STADIALITATEA exprimă o a doua proprietate sistemică a unei familii. Relațiile interpersonale familiale pot fi înțelese în funcție de stadiile pe care le-a parcurs familia de-a lungul timpului, diferite între ele, ca urmare, pe de o parte, a acțiunii unor factori externi ( de ordin social sau cultural), iar pe de altă parte, ca urmare a acțiunii unor factori de ordin intern, ce țin de dezvoltarea stadială a

membrilor ei. Trecerea copilului la un nou stadiu de dezvoltare determină restructurarea relației părinți-copii și a preocupărilor dominante ale întregii familii, în fiecare stadiu copilul având rolul de “inițiator” al proceselor familiale.

De exemplu, atunci când copilul se află în primii ani de viață, preocupările predominante ale părinților sunt legate de satisfacerea trebuințelor specifice ale unui copil în această perioadă a vieții: asigurarea unui mediu igienic de viață, asigurarea unei alimentații specifice, dar și a unui mediu educativ corespunzător. Părinții își regândesc programul lor zilnic, astfel încât cel puțin unul dintre ei să stea cu copilul să-l învețe să vorbească, să meargă, să îl implice în activități care să-l ajute să se dezvolte fizic, să îi creeze primele obișnuințe de comportare etc. În perioada următoare, când copilul devine preșcolar, preocupările dominante ale părinților sunt legate de alte trebuințe specifice ale copilului: satisfacerea curiozității (este vârsta lui “de ce?”), dezvoltarea imaginației (îi spun povești), organizarea jocului ( îl duc la grădiniță), formarea primelor deprinderi de ordine și disciplină ( îi dau mici responsabilități în familie), dobândirea primelor cunoștințe ( îi arată, îi explică). Atunci când copilul merge la școală familia intră într-un nou stadiu, în care preocupările dominante sunt legate de asigurarea colaborării cu școala, asigurarea școlarizării copilului, menținerea atitudinii favorabile a copilului față de școală. Pentru orice educator esteimportant să obțină informații privind modul în care familia a reușit să satisfacă trebuințele specifice ale copilului în diferitele stadii ale dezvoltării sale.

CAPACITATEA DE AUTOREGLARE reprezintă o a treia proprietate sistemică a

familiei. Ea este legată de capacitatea familiei de a depăși eventualele disfuncții și de a se restructura pentru a-și menține integritatea și identitatea proprie.

În familiile contemporane pot să apară diferite disfuncții. Unele se datorează unor dificultăți sociale și economice cu care se confruntă multe familii: lipsa spațiului de locuit, șomajul; toate influențează starea de spirit a părinților, îi determină pe mulți tineri căsătoriți să considere creșterea unui copil ca pe o sarcină stânjenitoare, ceea ce are drept consecință hotărârea lor de a avea copii puțini sau de a amâna momentul aducerii lor pe lume.Alte disfuncții sunt legate de “spiritul epocii” Ritmul accelerat al vieții contemporane îi cere omului să se adapteze rapid la situații care se schimbă neîncetat și îl transformă într-un

om foarte ocupat. În lipsa timpului necesar pentru a se ocupa personal decreșterea copiilor, părinții apelează la ajutorul altor persoane ( părinți,bunici) sau angajează persoane “specializate”. În prima situație poate apărea tendința ca bunicii să pretindă să exercite o autoritate absolută asupra tuturor, să dea sfaturi privind creșterea copiilor, fără ca nimeni să le fi cerut, ceea ce generează conflicte cu cei tineri. “Când prea multă lume se amestecă și-și dă cu părerea asupra felului în care trebuie crescut un copil, rezultatul este poate și mai rău, decât dacă nimeni nu s-ar fi ingrijit de el”

Prezența unor persoane plătite (doică, menajeră etc) poate genera efecte diferite: copiii să vadă în ele un fel de uzurpatori care se substituie tatălui și mamei lor și să creadă că absența afecțiunii părinților pentru ei își are cauza în prezența acestor persoane; alteori copiii se pot atașa de aceste persoane, mai mult decât de părintii lor, ceea ce complică relațiile cu aceștia.

Una dintre cele mai grave consecințe ale unei scăzute capacități de autoreglare a

familiei o reprezintă divorțul părinților și destrămarea familiei.

Divorțul părinților are consecințe educative nedorite asupra copiilor. Copiii pentru a deveni adulți, trebuie să trăiască cu părinții lor,cu care să se identifice. În mod normal, pentru edificarea personalității sale, copilul are nevoie de ambii părinți. Rolul fiecăruia este diferit: părintele de același sex constituie principalul obiect al identificării ( dorința inconștientă de a fi la fel, de a“semăna”); părintele de sex opus servește drept obiect al afecțiunii și satisface trebuința de afecțiune a copilului. Nici unul dintre părinți nu-și poate exercita eficient rolul în

condițiile în care trăiește izolat de celălalt. Foarte nociv pentru copil esteclimatul din familie existent înainte ca cei doi soți să se despartă efectiv. Atmosfera este tensionată, ceea ce îi face pe copii să devină anxioși, să-și piardă încrederea în părinți și să se teamă că vor fi abandonați, fără ca cineva să se ocupe de soarta lor. Unii pot crede că părinții nu se înșeleg din cauza unor presupuse defecte ale lor, sau din cauza micilor lor greșeli în comportare și să trăiască astfel sentimente de culpabilitate. După separarea părinților, suferința copiilor poate fi amplificată de tendința fiecăruia dintre soți de a-și “smulge” unul-altuia copilul, sub pretextul că nu se ocupă cum trebuie de creșterea lui, sau tendința de a denigra în ochii copilului pe celălalt și chiar de a-i cultiva sentimente de ură pentru celălalt părinte, în speranța de a-și câștiga astfel dragostea exclusivă a copilului.

Familia ca microgrup apare ca o unitate psihosocială a cărei analiză pune în evidență alte caracteristici, ce prezintă interes pentru educator: coeziunea, identitatea și omogenitatea.

COEZIUNEA FAMILIALĂ reprezintă o primă caracteristică definitorie pentru o familie, considerată ca microgrup. Ea exprimă măsura în care membrii ei sunt dispuși să renunțe la o parte din gratificările, opiniile și conduitele personale, în favoarea grupului ca întreg. În orice microgrup, acțiunile și comportamentele fiecărui membru al familiei are consecințe directe sau indirecte, manifeste sau latente pentru toți ceilalti. Menținerea unității grupului familial cere ca fiecare

membru al familiei să acorde o oarecare prioritate grupului ca întreg, dincolo de dorințele, atitudinile și opiniile proprii. Coeziunea familială depinde de măsura în care grupul familial are obiective unitare, posedă un set de valori și norme care reglează conduita membrilor în conformitate cu grupul, dispune de o conducere unitară în realizarea obiectivelor comune, iar membrii familiei își asumă roluri reciproc gratificante. Altfel, viața de familie se desfășoară disfuncțional: pot apărea disensiunile familiale, separări precoce ale adolescenților, divorțul .

IDENTITATEA FAMILIALĂ este dată de similitudinea atitudinii generale a membrilor unei familii față de principalele probleme ale vieții, dar și de o dispoziție afectivă de fond care caracterizează întreaga familie.

Astfel, se poate vorbi despre familii “stenice’, “hipersensibile”, “agresive” (etc.), dacă avem în vedere dispoziția afectivă de fond și de familii “harnice”, “

generoase”, “modeste”(s.a), în funcție de atitudinea față de muncă, față de alții, față de sine. Similitudinea atitudinii pe care o adoptă copiii și cea a părinților în legătură cu munca, conviețuirea socială, se explică prin faptul că principalul mecanism al socializării primare în familie este condiționarea inconștientă, prin care cei mici fac ceea ce fac părinții lor.

Instituții ale educației informale

Toate aceste caracteristici ale familiei care influențează modul în

care aceasta își îndeplinește funcțiile sale educative vom încerca să le

ilustrăm în schemele următoare:

1

Schemele au fost realizate de Simona Roșescu.

Sociologia educației

Relații

interpersonale

ale cuplului

Individ Individ

Familia ca sistem

GRUP FAMILIAL (

Subsistem)

Proprietăți sistemice

CARACTER

DINAMIC

Schimbările

petrecute pe axa

timpului la

nivelul fiecărui

subsistem

familial

CAPACITATE DE

AUTOREGLARE

Capacitatea de a

depăși eventualele

greutăți și de a

se

restructura

CARACTER

STADIAL

Relațiile

interpersonale

pot fi înțelese în

funcție de stadiile

parcurse de-a

lungul timpului

Subsistem Subsistem

Subsistem

Instituții ale educației informale

2. MASS MEDIA –

CA FACTOR DE INFLUENȚĂ

EDUCATIVĂ

a. Funcțiile mass-media

Există și alți agenți de socializare care completează sau intră în

competiție cu familia și școala. Mass-media este unul dintre acești agenți.

Este vorba despre un ansamblu de mijloace de comunicare în masă bazate

pe limbaje oral-vizuale, accesibile și cu o

mare forță de influențare.

Cele mai cunoscute tipuri de “

media” sunt: televiziunea, radioul, presa,

cinematograful, tipărituri de mare tiraj (

postere, benzi desenate, ilustrații

ș.a.) și chiar spectacole montate în aer liber care se adresează unui public

foarte numeros.

Funcțiile mass-media în societatea contemporană sunt diverse:

•

informare (

exemplu, informații politice, științifice etc.)

•

culturalizare (

mijlocire a

“

întâlnirii” cu poezia, teatrul, artele

plastice etc.)

•

socializare (

stimulare a

interacțiunii sociale)

•

educație (

de exemplu, programe educative de tip “

teleșcoală”,

documentare stiințifice etc.)

•

divertisment (

întâlniri sportive, spectacole de divertisment

etc).

b. Efecte social-psihologice ale mass-media

Efectele sociale și psihologice ale mass-media au fost și sunt

îndelung controversate, dar cele mai multe discuții s-au purtat în jurul

celei mai moderne “

media”, cu cea mai puternică forță de impact social și

psihologic: televiziunea, iar mai nou, ecranul calculatorului.

Când televiziunea a

început să cunoască o

largă răspândire, în

1950, mulți gândeau că aceasta va rezolva toate problemele educației,

căci va aduce instruire milioanelor de oameni în toată lumea. Într-o

anumită măsură, aceasta s-a

și realizat. Sateliții TV mijlocesc o

varietate

de programe către numeroase națiuni, începând cu programe de

alfabetizare și terminând cu diverse cursuri de nivel universitar; astfel

educația devine accesibilă unor largi pături ale populației și răspândește

Sociologia educației

cultură și idei. Totuși problema care rămâne în discuție este următoarea:

beneficiile educative ale TV sunt mai mari decât consecințele ei

negative? Mulți cercetători ai problemei insistă asupra relației dintre

acumulările școlare scăzute și cantitatea de timp alocată vizionărilor TV

sau asupra posibilelor distorsiuni ale informației difuzate prin TV, ori

asupra consecințelor negative pe care le poate avea TV asupra

comportamentelor, cum ar fi încurajarea comportamentelor agresive sau a

tendințelor suicidale. Este evident pentru toată lumea că există o

legătură

între achizițiile școlare și timpul alocat de elevi vizionărilor TV: mai mult

timp acordat televizorului înseamnă mai puțin timp acordat celorlalte

activități, cum ar fi lectura sau efectuarea temelor. Unele rapoarte de

cercetare consemnează că vizionările TV afectează performanțele

obținute de elevi la testele școlare, căci s-a

constatat o

relație negativă

între timpul alocat de elevi vizionărilor TV și scorurile obținute la testele

școlare. Profesorii se plâng că generațiile TV se așteaptă să se distreze la

școală, iar, dacă asemenea așteptări nu se realizează, atunci o

repudiază.

Cu toate acestea, este discutabilă măsura în care vizionările TV

coboară nivelul achizițiilor școlare, cu excepția cazurilor în care devin

excesive. În plus, vizionările TV pot satisface alte nevoi decât cele care

sunt satisfăcute prin lectură și prin alte activități. O anchetă recentă a

arătat că 40% din cei anchetați preferă lectura în locul vizionărilor TV,

deși alocă de două ori mai mult timp vizionărilor TV decât lecturii.

Achizițiile școlare pot să încurajeze spiritul selectiv al

vizionărilor TV, alături de alte variabile cum ar fi nivelul de educație al

părinților, resursele educaționale disponibile și inteligența, toate jucând

un rol în comportamentul de a

privi la televizor. Pentru cei preocupați de

cantitatea de timp petrecută în fața televizorului, ar putea fi încurajator să

afle că în SUA această distracție favorită a

americanilor a

scăzut de la

46% în 1966 și 1974 la 33% în 1986.

Se pare însă că cele mai seriase controverse se poartă în jurul

efectelor comportamentale ale vizionărilor TV. Problema este că TV îi

socializează pe copii pentru comportamente agresive, antisociale. Una

dintre ipoteze, care a

fost testată în multe experimente, leagă

comportamentele agresive ale copiilor de violența văzută la televizor.

Mai multe experimente de laborator au confirmat existența unei legături

între violența văzută la TV și comportamentul agresiv, dar a

fost prea

puțin evident dacă aceasta se va întâmpla în situații naturale, din afara

Instituții ale educației informale

laboratorului. Există o

oarecare certitudine în ceea ce privește legătura

dintre vizionarea emisiunilor TV despre suicid și comportamentele

suicidale, care cresc în săptămânile următoare urmăririi acestor emisuni.

Cu toate acestea, asemenea imitații se întâmplă cu elevii care sunt deja

predispuși unui asemenea risc. Cercetătorii consemnează că, din punct de

vedere statistic, nu se poate stabili cu claritate o

legătură între publicitatea

care se face suicidului prin TV și creșterea ratei acestuia.

Dovezile clare cu privire la impactul TV asupra socializării

vizează două aspecte: mai întâi, implicarea părinților în programul de

vizionare TV al copiilor are un puternic efect asupra acestui impact.

Cercetătorii conchid că tendințele cognitive și comportamentale ale

copiilor se coreleză sub multe aspecte cu obișnuințele din familiile lor.

Există părinți care îndeplinesc un rol activ în sprijinirea copiilor pentru a

înțelege lumea care îi înconjoară, inclusiv lumea pe care o

văd la TV, așa

cum există și părinți care privesc prea puțin la TV cu propria lor minte,

posedă o

prea puțină înțelegere și care sunt prea puțin îngrijorați și

pătrunși de lumea pe care o

privesc la TV. Cercetările au evidențiat că

există și emisiuni și programe educative, care au efecte pozitive pentru

copiii care le urmăresc. În lume există inițiative legislative care

descurajează difuzarea unor programe nocive pentru copii.

c. Educația tineretului pentru mass-media
Educatori si parinti
Este cunoscuta si obligatorie distinctia sociologica intre socializarea primara si cea secundara. Daca cea primara se refera la primii ani de viata, in care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limba materna, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament etc.), socializarea secundara este cea care are loc in afara familiei, in instante specializate (scoli) sau nespecializate (grupuri profesionale, de varsta, politice etc.). Putem distinge, mai mult sau mai putin conventinal, din punctul de vedere al agentului principal al educatiei, o epoca a pedagogiei materne (perioada timpurie, pana la iesirea copilului de sub zodia grijii femeiesti, reprezentata de mama si doica) si una a pedagogiei paterne, care vine in completarea intrarii copilului in viata publica (mai intai prin intermediul scolii). Tatal a fost dintotdeauna "ghidul social" al fiilor.
Este adevarat ca, la inceput, cresterea copiilor era sacrcina mai multor persoane: in Roma, ei erau ingrijiti de parinti, (naturali si adoptivi, in multe caziri), doica, frate de lapte, pedagog (nutritor sau tropheus). Educatia se facea cu severitate, pentru calirea caracterului celui ce trebuia sa reziste ispitelor moliciunii. Morala care reglementa relatiile dintre parinti si copii ii definea pe cei din urma ca pe cei meniti sa perpetueze numele si faima familiei. Responsabilitatea "educativa", pedagogica era, prin urmare, una primordiala morala. Scoala desavarsea formarea morala a copiilor.
Pana la 12 ani, scoala era mixta in antichitatea greco-romana. Vacantele erau fixate prin calendarul religios. Pe de alta parte, ea era completata prin angajaea, mai ales in familiile instarite, a unui preceptor particular. (in antichitate, preceptorii vor fi, de cele mai multe ori, calugari. Ei trebuiau sa transmita tinerilor nu numai stiinta pe care o detineau, cunoasterea limbilor, ci si valorile moralei religioase.) Dupa 12 ani, bogatii se separau de saraci. Doar baietii din familiile bogate isi vor continua studiile. Ei invata mitologia si autorii clasici. Fetele, la aceasta varsta, erau declarate nubile (barbatii li se adresau cu "domina" sau "kyria") si chiar se casatoreau. Baietii isi continuau invatatura nu pentru a dobandi vreo meserie utila, ci pentru innobilarea spiritului. La Roma nu erau predate materii utile sau "formative", nicidecum "aplicative" in sensul mecanicist, actual, ci discipline prestigioase., intre care un loc foarte important il ocupa retorica. in istoria educatie, un sistem de invatamant care sa pregateasca tinerii pentru viata materiala este cu totul exceptional. Institutiile educative, inclusiv cele familiale, vizau intotdeuna idealismul uman si nu trivialitatea vietii concrete, materiale.
Educatia greaca facea parte din viata publica. Ea avea drept cadru de desfasurare palestra si gimnaziul. Jumatate din educatia tinerilor greci consta in cultivarea corpului; apoi urmau muzica, limba materna, Homer, retorica si putina filosofie. invatamantul dura pana la 16 ani, dupa care urmau 1-2 ani de efebie. Adolescenta incepe, asadar, prin apropierea tinerilor de categoriile barbatilor, mai intai ca o categorie distincta, care cereau protectia duioasa a acestora, apoi ca egali. La 14 ani erau lepadate vestmintele de copil (praetexta), iar la 16-17 ani puteau alege deja o cariera publica, dupa ambitiile si puterea tatalui sau, care ramanea instanta autoritara suprema a familiei, careia fiul i se subordona neconditionat, pana la moarte.
Prima instanta educativa a fost familia. Primul educator social, in sensul de transmitator al unor norme morale, a fost tatal. Preluarea, in apoca moderna, a rolului educativ al familiei de catre instantele externe (scoala) a pus problema tranzactiei educationale comerciale. invatamantul familial sau cel initiatic (maestru-discipol) a fost inlocuit de relatia comerciala intre profesor � institutia de invatamant � student/elev, relatie intermediata de bani. in acest context, singura solutie la inrobirea constiintei dascalului criteriului material este vocatia didactica sau capacitatea (atat de rara!) de a constitui un model moral, intelectual, comportamental pentru cei care trebuie "modelati". S-a spus ca rolul dialectic al unui educator trebuie sa fie cel al unui transformator, ca a educa nu mai inseamna sa reproduci pozitii ideologice, ci sa creezi conditii noi, la care fiecare "fiinta educabila" are dreptul.
Educatia nu inseamna inovatie, ci conservare. Profesorii trebuie sa preia rolul tatalui, sa fie depozitari, nu inventatori.

Programele de educație a

tineretului pentru mass-media au

apărut ca o

tentativă de a

face ceva pentru educarea deprinderilor de a utiliza critic mass-media, în special televiziunea, astfel încât să se

diminueze posibilitatea manipulării psihologice a

oamenilor pe aceste căi.

În perioada anilor ’

70 se conturaseră deja trei orientări, diferite în ceea ce

privește conținutul lor:

•

“

alfabetizarea vizuală”;

•

“

educația pentru ecran”;

•

“

antrenarea privirii critice”.

“

Alfabetizarea vizuală” (

1973, Dandis) urmărea să-l

facă pe

fiecare copil capabil să identifice elementele de persuasiune utilizate în

diverse tipuri de produse mass-media, îndeosebi în reclame, să evalueze

critic programe TV, filme etc, utilizând informații despre diverse școli

Sociologia educației

tehnice și estetice, să explice cum au fost ele realizate tehnic, să învețe să

creeze propriile “

producții” utilizând mijloace tehnice adecvate. Scopul

final era de a-l

ajuta să devină o

persoană cu gusturi educate și cu spirit

de discernământ.

“

Educația pentru ecran” (

1970, Schillacci, Culkin) a

urmărit

obiective similare, dar a

pus un mai mare accent pe inițierea tinerilor în

mijloacele expresive specifice “

celei de-a

șaptea arte” –

cinematograful.

Astfel tinerii erau antrenați să analizeze critic efectele expresive ale

mișcărilor camerei TV, ale luminilor, montajului și nu numai dialogurile

și scenariul.

“

Antrenarea privirii critice” s-a

bazat pe ideea introducerii în

școală a

unor produse mass-media, cu un puternic impact psihologic, la

un moment dat, asupra majorității oamenilor care le recepționează și de a

le folosi ca “

material didactic” ce va fi supus unei analize critice.

De exemplu, elevii ,

încercând să se documenteze asupra conceptului de

“

lege”, pot analiza în clasă diferite reportaje TV despre cei care încalcă

legea și despre atitudinea autorităților publice în acest caz. Alteori elevii

înșiși își creează propriile producții pe care le vor aduce la lecții pentru a

servi ca suport în discuțiile lor. De pildă, pot discuta despre legi pornind

de la un set de diapozitive pe care l-au făcut ei înșiși cu ocazia unei vizite

la o

judecătorie.

APLICAȚII:

1. Dispuneți de fapte care să evidențieze că educația pe care ați

primit-o

a

fost influențată de apartenența dvs la o

anumită clasă

socială, subcultură, rasă sau sex? Discutați cu ceilalți despre

această problemă.

2. Discutați despre influența mediului educativ familial asupra

performanțelor școlare ale copiilor.

3. Realizați un chestionar pentru părinți prin care să obțineți

informații relevante pentru mediul socio-educativ pe care îl

creează aceștia copiilor în familie.

Familia în cadrul societății
Av. Gabriela DIACONU
Decan al Baroului de avocați Neamț

Familia, climatul familial și relațiile dintre membrii familiei sunt în măsură să-și pună amprenta, uneori decisiv, asupra comportamentului oamenilor în societate, asupra modului în care-și îndeplinesc îndatoririle ce le revin, asupra valorilor pe care le promovează, asupra modului de raportare la realitățile sociale în general.

Definirea noțiunii de FAMILIE comportă cel puțin două direcții de abordare: sociologică și juridică. Din punct de vedere sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații. În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care-și are originea în acte juridice precum căsătoria, rudenia, înfierea sau în raporturi asimilate relațiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită și reglementată de imperative ale legii.

Cele două sensuri ale noțiunii de familie, de regulă, se suprapun dar există în realitate și situații în care nu apare această corespondență. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează, între soți nemaiexistând comunitate de viață și interese. Cu toate acestea, unele drepturi și obligații rămân valabile, relațiile de familie în sens juridic continuând să existe. Ele se manifestă în administrarea bunurilor comune, menținerea numelui în unele cazuri, întreținerea copiilor, creșterea și educarea lor. Este necesar a se face distincție între raporturile sociologice de familie și raporturile juridice, cu atât mai mult cu cât viața demonstrează că oamenii se asociază și în uniuni consensuate (concubinaje) ale căror consecințe sunt eludate juridic de cele mai multe ori.

Familia a cunoscut o permanentă evoluție în timp, asupra sa punându-și amprenta transformările din viața economică și socială, moravurile, tradițiile și obiceiurile. Putem spune că între familie, pe de o parte, și viața socială în ansamblul ei, pe de altă parte, are loc un permanent proces de influențare, de condiționare, de ajustare. La nivelul vieții de familie, în relațiile dintre parteneri, schimbările nu au aceeași esență și profunzime ca cele din viața socială, și mai ales, se instaurează în timp.

Factorii care influențează elementele definitorii ale familiei sunt: economici, sociali, morali, juridici, ei având o înrâurire deosebită asupra constituirii familiei, încheierii căsătoriei, relațiilor dintre soți, relațiilor dintre părinți și copii în ansamblul vieții de familie.

Familia nu poate subzista izolat de restul societății, ea este o componentă a societății, un organism viu care trăiește și respiră o dată cu ea. Ca urmare, crizele din societate se reflectă în viața de familie, în relațiile dintre membrii acesteia, influențând comportamentul partenerilor și desfășurarea raporturilor dintre părinți și copii, dintre soți precum și a raporturilor acestora cu ceilalți membri ai societății. Faptul că societatea de astăzi se confruntă cu grave probleme economice și sociale determină acutizarea crizelor familiale, creșterea violenței între membrii familiei, a numărului de abandonuri și, din păcate, amplificarea îngrijorătoare a infracționalității, acest fenomen acaparând tot mai mult minorii și tinerii, care de multe ori pășesc în viață lovindu-se de rigoarea legii, ratând astfel șansa de a evolua în societate, încadrându-se în ceea ce statisticile numesc "eșecuri ale procesului de socializare primară". Cauzele sunt multiple și sunt adesea invocate chiar de către noi, avocații, în circumstanțierea și apărarea celor ce se fac vinovați de săvârșirea faptelor antisociale și pedepsite de legea penală: sărăcia, consumul de alcool, dezechilibre psihice provocate de stările de stres, nesiguranță sau anxietate, consumul de droguri, provenirea din familii dezorganizate.

Fără a avea pretenția că facem statistici sau analize sociologice, din experiența noastră profesională putem afirma faptul că, în general, la baza formării comportamentului delincvent al indivizilor stau: educația precară, abaterile grave de la etică și morală, care au fost permise încă din mediul familial, un sistem distorsionat de valori.

Normalitatea vieții de familie nu este numai o expresie preluată din cărțile de sociologie care desemnează manifestarea funcțiilor familiei în vederea asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viața socială, a stabilirii și coeziunii membrilor săi, ci trebuie să reprezinte un scop în sine, un obiectiv al celor deciși să-și întemeieze o familie care își asumă răspunderea de a avea descendenți și de a-i forma pentru viață, de a-i integra în societate. Problematica pe care o comportă familiile confruntate cu disfuncționalități și deficiențe, este deosebit de complexă, antrenând o serie de consecințe negative pentru individ, în particular și pentru colectivitate în general. Cele mai multe dintre aceste probleme pot fi considerate eșecuri ale procesului de socializare, altele, tulburări de comportament care se manifestă la minorii infractori care provin din familiile cu părinți alcoolici, agresivi, dezechilibrați, violenți. Aceste tulburări se concretizează în fuga de acasă, vagabondaj, abandon școlar, semnele de început ale unei conduite predelincvente și apoi agravarea lor prin săvârșirea infracțiunilor de furt, tâlhărie, vătămare corporală săvârșită cu deosebită violență etc. Conduitele care încalcă normele morale ale societății se încadrează în ceea ce se numește "predelincvența juvenilă" și, în anumite condiții, pot fi indiciile unei viitoare cariere infracționale.

Situația socio-economică precară a familiei datorată insuficienței veniturilor, relațiile familiale tensionate, consumul excesiv de alcool, pot conduce pe un fond vulnerabil și în cazul unor indivizi labili, la conflicte acute, abandon, violență. Crescând într-un astfel de mediu, procesul normal al dezvoltării personalității minorilor este perturbat, creându-se grave carențe în conduita acestora, fapt ce duce, nu de puține ori, la formarea unui infractor primar, cu "șanse" reale de a deveni un infractor recidivist.

În concluzie, complexitatea relațiilor de familie este strâns legată de nivelul de dezvoltare al societății, de modul de organizare socială, de factorii politici, economici, culturali și sociali. Familia, ca produs al societății, s-a dezvoltat paralel cu aceasta și s-a modificat continuu în funcție de transformările economice, sociale și morale. Problematica deosebit de complexă cu care se confruntă familia în toate ipostazele existenței ei, începând de la constituire și parcurgând etapele în care sunt antrenate deopotrivă relațiile dintre parteneri și relațiile dintre generații, se reflectă în societate, existând o permanentă interdependență între transformările și manifestările petrecute la nivelul societății și cele din cadrul microclimatului familial.

Socializare

Concept central care, in cel mai larg sens, se refera la toate acele procese si interactiuni complexe si multi-aspectuale care transforma fiinta umana intr-un membru participant activ al societatii. Pe scurt , termenul se refera atit la modurile in care devenim, cit si la cele in care suntem facuti sociali; White (1977), de exemplu, sugereaza ca aceasta ar descrie "procesul lung si complicat al invatarii traiului in societate". Desi multi teoreticieni sunt de acord cu aceasta definitie generala, studiul socializarii este cel mai bine descris ca fiind locul comun al unui numar de probleme si teme care sunt, ele insele, produsul ciocnirilor dintre conceptiile diferite referitoare la structura societatilor, natura relatiilor sociale si culturale si problema individului- subiect. Prima chestiune pe care ar trebui s-o luam in considerare este in ce sunt socializati indivizii sau grupurile. Exista mai multe moduri de abordare. Mai intii, in ce intram noi sau oamenii in general, la nastere – in ce culturi, seturi de valori, reguli, ideologii si conditii sociale suntem socializati (proces numit adesea transmitere culturala )? In al doilea rind, ca rezultat a ce sau ca reactie la ce, devenim noi ceea ce devenim? Aceasta problema se asociaza cu dezbaterile referitoare la originile si dezvoltarea subiectivitatii noastre, a simtului sinelui si a identitatii individuale. Astfel de probleme servesc la formularea unui set de teme privind "circumstantele" socializarii – cum se realizeaza acest proces si cu ajutorul caror agenti? Este posibil ca procesul sa fie privit mai degraba ca fiind ghidat de o logica sociala mecanica si relativ predefinita, care toceste zimtii individului, angrenindu-I in "marea masinarie" a societatii, sau ar trebui sa fim mai preocupati de examinarea dezvoltarii negociate a constiintei de sine si a identitatii, prin intermediul interactiunilor continue si prin dobindirea limbajului?
Parea generala si intuitiva, luata ca atare, referitoare la socializare este ca aceasta priveste, in mod esential, copilul si copilaria, ca reprezinta o forma timpurie de "antrenament total" sau de "modelare" prin care trec toti copiii. Aceasta viziune a stat la baza abordarilor sociologice si psihologice traditionale, in mai multe moduri. Este important sa notam procesul determinist, mecanic, unidirectional, pe care il presupune adesea. Copiii, prin definitie imaturi si dezordonati, care implica, dupa cum observa si Campbell (1975), "amenintari imense si incalculabile pentru ordinea sociala", sunt transformati in adulti, maturi, competenti si ordonati din punct de vedere social, cu ajutorul unui sistem programat de instruire, de recompense si pedepse. Copiii sunt ca niste "vase goale" ce asteapta sa fie umplute de catre rezervoarele sociale si culturale ale societatii din care fac parte. Daca nu sunt "umpluti" sau socializati corect – se continua rationamentul- va rezulta un produs defect sau deviat. Din ce in ce mai mult, in ultimii ani, aceasta viziune rigida despre socializare a ajuns sa fie criticata, contestata si amendata.
Principala problema este cea a determinarii si a continuitatii sociale. Wrong (1961) a considerat ca viziunea rigida, functionalista, a incercat sa minimalizeze functia conservatoare a socializarii. El respinge hotarit notiunea de "societate" care se conserva si se reproduce pe "sine", prin simplul fatp de a "fixa" indivizii in anumite roluri sociale predefinite. Numind-o viziune "supra-socializata", el sugereaza, mai departe, ca aceasta nu poate explica in mod adecvat schimbarea sociala sau varietatea individuala. Din aceste critici se naste si problema participarii active a individului. Interactionistii simbolici, ca Mead si Schutz, au argumentat ca individul implicat in socializare este un participant activ, din ce in ce mai capabil sa negocieze si sa redefineasca granitele si regulile situatiilor de invatare. Aceasta implica o distantare considerabila de modelul pasiv al "absorbtiei", care a caracterizat viziunile traditionale asupra relatiei parinte – copil si profesor- copil.
O distantare logica ulterioara fata de acest modelapare, in mod implicit, in lucrarile mai recente. Dintr-o perspectiva rigida, socializarea este un proces care inceteaza gradat, pe masura ce subiectul trece de la copil prin adolescent la adult. Functia educatiei a fost considerata cruciala in mai multe privinte, iar terminarea scolii a fost identificata cu sfirsitul acestui proces sau, cel putin, cu o intrerupere semnificativa, a lui. Doua chestiuni sunt importante aici: trebuie oare sa vedem socializarea ca proces finit, care, in societatile industrializate, se termina o data cu adolescenta, sau ea este, de fapt, un proces care dureaza toata viata, un proces prezent in toate interactiunile vechi si noi, familiare sau nefamiliare. Berger si Luckmann (1971), de exemplu, disting intre formele de socializare primara si secundara, dar noteaza ca "socializarea nu este niciodata totala, niciodata terminata". In al doilea rind, acasta chestiune ridica, in schimb, problema relatiei dintre socializarea timpurie, primara, a copiilor si experienta ulterioara. In ce masura yrasaturile fundamentale si inalterabile de comportament si gindire sunt stabilite in copilarie ? Desi acest punct de vedere a fost in general sustinut, Goffman (1968) a demonstrat in opera sa ca anumite procese de resocializare, prin ocupatii si situatii institutionale cum ar fi inchisorile si azilurile de boli mintale, pot provoca si altera grav identitatea individului si simtul sinelui.
In cele din urma, abordarile contemporane iau in considerare problema relatiilor de putere, sugerind ca, in abordarile rigide ale conceptului, chestiunea inegalitatii si a controlului social a fost adesea eclipsata printr-un consens presupus. In acest sens, nu doar socializarea, ci si conceptele de copilarie si tinerete au stat la baza reexaminarii critice (Arie, 1962, Murdock si McCron, 1976). Mai precis, relatiile dintre cei care socializeaza si cei care sunt soccializati – parinti, profesori, copii s.a.m.d. – au fost plasate in contextul relatiilor de clasa si al relatiilor dintre sexe. Aceasta accentuare a redefinit considerabil functiile socializarii, in termenii reproducerii sociale si culturale a anumitor seturi de valori, idei si activitati care confirma si mentin relatiile de clasa sociala, de gender, precum si alte relatii, servind astfel la perpetuarea inegalitatilor si ideologiilor care izvorasc de aici.
Socializarea este deci un termen care solicita o atentie speciala. Implicatiile ei pot fi utile, chiar in contextul dezbaterilor si diferentelor de interpretare, pentru ca ridica o serie de probleme fundamentale.
Sursa: "Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale", autor: colectiv, ed. Polirom, 2001.

ARTICOLE, STUDII, COMENTARII

REZUMAT

al tezei de doctorat cu titlul:

„Condiționări naționale ale procesului de socializare în contextul globalizării” 

Conducător științific:       Prof. dr. Ilie Bădescu

Autor:                              OVIDIU LUCIAN CULDA 
 
 

      Problematica socializării are o deosebită importanță în formarea omului ca membru al societății, ca ființă socială, dar și în evoluția formelor de organizare ale societății. De aceea, procesul de socializare a făcut obiectul a numeroase studii, atât teoretice cât și experimentale, îndeosebi în psihologie, sociologie și antropologie.

      De-a lungul timpului s-au dat diverse explicații modului în care omul se socializează, fiecare explicație încadrându-se în specificul științei din perspectiva căreia se năștea și, în interiorul acesteia, încadrându-se în orizontul interpretativ pe care îl crea sau la care adera autorul respectiv. 

      De aceea, în cadrul tezei de doctorat cu titlul „Condiționări naționale ale procesului de socializare în contextul globalizării” mi-am propus să construiesc o explicație  teoretică cuprinzătoare a ceea ce sociologia, psihologia și antropologia denumesc proces de socializare dar care în fiecare dintre aceste științe are o altă interpretare. În același timp mi-am propus ca interpretarea procesului de socializare să conțină și condiționările naționale ale procesului de socializare, aspect netratat pînă acum, dar aceasta în condițiile globalizării.

      Pentru a realiza obiectivul tezei am considerat că este util să încep cu analiza evoluțiilor care s-au produs în cunoașterea teoretică, inclusiv în interpretarea cunoașterii, ca potențialitate a ființării sociale a oamenilor, și consecințele lor pentru posibilitățile de concepere, realizare și evaluare a proiectelor de cercetare. Am fost preocupat să identific principalele discontinuități conturate în modalitățile de interogare a existenței sociale și să evaluez posibilitățile de interpretare ale modalităților de cunoaștere conturate, încât să pot să evit abordări între timp depășite. 

      În continuare am urmărit să identific genurile de construcții teoretice care pot să explice procesele ce intervin în socializarea oamenilor încât ei devin capabili să se manifeste în diverse contexte sociale, particularizate istoric, dar pot să se manifeste și în modalități care se dovedesc a fi perturbatoare, atât pentru propria ființare, cât și pentru mediile în care se manifestă. Analiza explicațiilor disponibile în diverse construcții teoretice a fost concepută astfel încât să identific explicațiile mai cuprinzătoare și să obțin repere pentru a schița o explicație a proceselor socializante cu capacitate explicativă mai mare.

      Apoi, întrucât tema cere să mă pronunț asupra modalităților în care procesele socializante sunt particularizate de națiuni, a trebuit să explorez explicații teoretice ale națiunilor care se pronunță asupra problematicii sau care conțin date ce pot fi adoptate ca repere pentru elaborarea unei explicații cuprinzătoare a proceselor socializante, explicație care să includă referiri la conexiunile dintre situația națiunilor și caracteristicile proceselor socializante.

      În final, întrucât tema conține exigența ca problematica socializării, inclusiv cea a modului în care națiunile particularizează procesele socializante să fie analizată luând în considerare și procesele globalizante, a trebuit să analizez și interpretări ale globalizării pentru identificarea unei interpretări care să poată fi utilizată ca sistem de referință în soluționarea temei de cercetare sau obținerea datelor utile pentru a schița o astfel de soluție.

      În urma analizelor realizate în cadrul schițat mai sus am ajuns la concluzia că interpretarea procesual-organică îmi oferă un cadru adecvat pentru a realiza o interpretare cuprinzătoare a procesului de socializare. 

      În cadrul interpretării procesual-organice, existența socială, ca obiect în sine, este considerată procesualitate, adică o organizare care se află în stări departe de echilibru.

      De asemenea, și ființa umană este interpretată ca procesualitate. Este considerată complexitate, adică organizare care se află în stări aproape de echilibru, numai organizarea sa biotică. Capacitățile de interpretare sunt cele care fac din om o ființă generatoare de organizări sociale, organizări care, pe măsură ce se constituie, organizează mediul omului și exercită presiuni socializante asupra lui. Dar capacitățile de interpretare sunt consecințe ale conexiunilor dintre bioprocesori și interpretori, ele exprimă omul ca o rezultantă a două dimensiuni: cea biotică și cea socială.

      Oamenii, prin interacțiunile pe care le realizează întru satisfacerea unor necesități, sunt la originea proceselor organizante, a constituirii, întreținerii și modificării organizărilor sociale, ca și a devenirii lor.  

      Oamenii sunt consecințe sinergice ale proceselor care întrețin interioritatea lor dar și ale rețelelor de raporturi pe care interacțiunile dintre ei le generează întru satisfacerea anumitor necesități. Între procesele care întrețin interioritatea oamenilor și cele care susțin rețelele sociale generate de oameni sunt conexiuni care specializează oamenii și le direcționează existența, dar care particularizează și maturizarea organismelor și posibilitățile lor de funcționare.

      În interpretarea procesual-organică, oamenii sunt rezultante și expresii ale conexiunilor posibile între bioprocesorii și interpretorii lor, între bioprocesori înglobați funcțional în bio-organizare și interpretori înglobați funcțional în procesualitatea socială pe care oamenii o întrețin prin acțiunile lor.

      Interpretarea existenței sociale a oamenilor ca procesualitate, modelarea proceselor organizante ce întrețin existența socială în stări departe de echilibru, implicarea proceselor informaționale în devenirea organizărilor sociale, situația activă a oamenilor în procesele sociale și dependența contribuției oamenilor la procesele sociale de procesele socializante, îndeosebi de rolurile asumate și atribuite de oameni oferă celui ce concepe studii cu caracter aplicativ în orizontul interpretării procesual-organice repere diferite de reperele ce decurg din acceptarea ca sistem de referință teoretic a concepțiilor sistemice sau a celor interacționiste. 

      Modelul omului-în-procesualitatea socială se pronunță asupra poziției centrale a interpretorilor în emergența oamenilor ca ființe sociale și, ca urmare, în existența socială. Proprietățile interpretorilor și conexiunile organizante și funcționale dintre homo-interpretori și socio-interpretori fac din oameni și din organizările sociale procesualități, organizări ce se află în stări departe de echilibru; generațiile succesive de oameni posedă interpretori care folosesc și depășesc competențele interpretative anterioare și se implică în procesele sociale în modalități care pot să inoveze socio-organizările și capacitățile sociale de procesare a informațiilor.

      Așadar, în concepția procesual-organică, nu este posibilă investigarea oamenilor concreți dacă nu se realizează în prealabil studii care să-i localizeze în secvențele care întrețin evoluția existenței sociale, evoluția proceselor socializante și a situației oamenilor în procesualitatea socială. În mod similar se pune și problema investigării unor organizări sociale sau a unor situații sociale localizate în spațio-temporalitatea socială.

      Aspectele menționate sunt relevante pentru deschiderile pe care interpretarea procesual-organică le oferă. Ele dezvăluie necesitatea raportării la „social” ca la o mega-procesualitate ce nu poate fi interpretată satisfăcător decât dacă este abordată unitar, dacă nu este confundată cu unele din manifestările ei, dacă nu este redusă la astfel de manifestări sau la anumite secvențe din evoluția ei.

      Din analizele întreprinse în orizontul interpretativ procesual-organic rezultă că națiunile particularizează procesele socializante în raport cu caracteristicile lor.

      Națiunile exercită influențe asupra proceselor socializante în modalități diverse, dintre care unele sunt explicite iar altele sunt implicite.

      În acest context social, particularizat de capacitățile de analiză, și atitudinea față de socializare diferă de la o națiune la alta.  

      În concluzie, națiunile particularizează procesele socializante în modalități care se diferențiază în raport cu caracteristicile devenirii lor și cu stadiile atinse în aceste evoluții.

      Națiunile, prin deciziile politice ale statelor și prin măsurile administrative menite să le concretizeze sunt cele care trebuie să susțină acea socializare care favorizează buna globalizare. Finalitatea tezei de doctorat cuprinde clarificarea problematicii realizării proceselor socializante în condițiile globalizării. Abordarea acestei problematici a devenit posibilă după ce cercetarea a conturat răspunsul la problematica tratată anterior, cea a modalităților în care națiunile pot să particularizeze procesele socializante.

      Deoarece analiza modalităților în care națiunile particularizează socializarea oamenilor s-a soldat cu evidențierea faptului că la un răspuns satisfăcător se poate ajunge numai investigând conexiunile între devenirea națiunilor și evoluția proceselor socializante și investigarea problematicii globalizării a fost orientată în același mod.

      Analiza proceselor globalizante, analiză centrată pe devenirea umanității, a putut conduce la o explicație satisfăcătoare când s-au luat în considerare etapele care pot fi parcurse de om, modalitățile în care el se poate raporta la mediul său social.

      A rezultat că în perioada în care oamenii nu beneficiază de posibilitățile de raportare la social deschise de analiza teoretică nu sunt posibile procese sociale globalizante. Modalitățile empirice, religioase și ideologice de procesare a informației sociale promovează particularul, opoziția între diferitele modalități de gândire și, implicit, de organizare socială. Procesele globalizante sunt favorizate de modalitatea teoretică de analiză, de teoriile pe care la produc și de consecințele lor sociale.

      Astfel, dacă orizontul de interpretare în care un stat funcționează este unul ideologic, atunci modalitatea respectivă de raportare la procesele globalizante va implica o anumită acțiune a statului în orientarea proceselor socializante, acțiune care va fi o consecință a ideologiei adoptate ca sistem de referință de către statul respectiv. În acest caz, procesele socializante vor avea anumite caracteristici date tocmai de modalitatea în care statul înțelege să se simplice în orientarea acestora, conform abordării ideologice a proceselor globalizante pe care a adoptat-o.

      Pe de altă parte, dacă orizontul de interpretare în care un stat funcționează este unul științific, atunci modalitatea științifică de raportare la procesele globalizante va implica un alt tip de acțiune a statului în orientarea proceselor socializante, acțiune care va fi o consecință a modalității științifice (determinist-cauzală, interacționistă sau sistemică) adoptată ca sistem de referință de către statul respectiv. În acest caz, procesele socializante vor avea caracteristici date de orizontul științific de interpretare pe care statul îl utilizează în procesul guvernării.    

      Abordarea unitară a procesului formativ devine posibilă numai când în investigarea omului se trece de la abordări preparadigmatice la abordarea paradigmatică.

      Consider că o teorie despre om poate funcționa ca o paradigmă dacă oferă informația suficientă pentru ca acțiunile educaționale să se centreze pe ansamblul proceselor care guvernează maturizarea și socializarea omului. Pentru a evalua dacă construcția pe care am realizat-o satisface această exigență am analizat posibilitatea centrării explicite a educației pe procesele socializante. 

      Datele obținute le apreciez ca fiind suficiente pentru a susține că explicația are valoare de paradigmă. Am în vedere îndeosebi următoarele: explicația tratează cuprinzător și coerent conexiunea dintre procesele maturizante și ceea ce am numit socializarea primară; datele despre cele patru dimensiuni ale maturizării și socializarea primară și despre conexiunile dintre ele constituie o bună bază teoretică pentru a proiecta intervenții pozitive în domeniu. Datele despre socializarea copilului pentru a funcționa în mediul privat sunt și ele suficiente pentru orientarea deciziilor educaționale; aici reține atenția îndeosebi necesitatea de a susține copilul încât să asume roluri în organizările primare și să poată să atribuie roluri celor cu care trebuie să interacționeze în aceste organizări. O contribuție cu consecințe educaționale decurge din posibilitatea de a diferenția între socializarea pentru mediul privat și socializarea pentru mediul public.

      Necesitatea ca în organizații oamenii să asume nu numai roluri profesionale ci și roluri sociale prin care oamenii să susțină funcționalitatea și dezvoltarea durabilă a organizațiilor și a socio-organizărilor în care ele se manifestă deschide un nou domeniu de intervenție în formarea pozitivă a oamenilor.

      Implicații ample în domeniul educațional decurg din faptul că explicația teoretică dezvăluie posibilitatea ca până la adolescență oamenii să-și formeze competențe încât să treacă de la educație la self-educație (auto-educație). O astfel de performanță este edificatoare.

      Ansamblul aspectelor menționate justifică propunerea de a considera socializarea, nu educația, ca obiectiv major pentru cei implicați în susținerea formării copiilor și adolescenților. Ceea ce înainte se considera a fi un ideal educațional, acum poate fi formulat ca o cerință de socializare cuprinzătoare și nuanțată. Se poate trece de la evaluarea „obiectivelor educaționale” la evaluarea atât a obiectivelor socializării (am în vedere diferențierile menționate anterior) cât și evaluarea modalităților folosite pentru direcționarea și susținerea (stimularea) intervenției copilului în propria lui socializare.

      Cadrul ontologic procesual-organic indică poziția centrală a centrelor de decizie în evoluțiile sociale, consecințele inevitabil disfuncționale și insecurizante ale proceselor pe care le induc în organizările sociale dacă deciziile sunt adoptate în orizonturi interpretative nesatisfăcătoare, nu doar empirice sau ideologice, chiar și scientizate.

      În concluzie, în concepția procesual-organică, între construcția omului ca ființă socializată și mediul social în care acesta ființează sunt conexiuni care, interpretate corect, dau posibilitatea oamenilor să evite comportamentele disfuncționale și să intervină constructiv în evoluția socială.     
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

NoVineri, 01 Decembrie 2006

ÎMPREUNĂ LA ȘCOALĂ

PROCESUL EDUCAȚIEI  INCLUZIVE ÎN ITALIA,  DE LA GRĂDINIȚĂ PÂNĂ LA LICEU

 Maria Vîslan

La sfârșitul anilor 1960 în Italia a existat un fel de revoluție culturală cu scopul de a construi o societate incluzivă. Primul pas în acest proces a fost către educația incluzivă.

La început profesioniștii din sistemul școlar special și din instituțiile rezidențiale pentru copiii cu disabilități au convins părinții să își retragă copiii din aceste structuri, pe care le considerau ghetouri , și să îi înscrie în școlile publice. A fost un fenomen de masă și  zeci de mii de copii și tineri cu disabilități au părăsit instituțiile și școlile speciale care existau la acel moment.

În 1971 această schimbare de atitudine și practică școlară a fost reflectată oficial în lege, care acorda dreptul  persoanelor cu disabilități de atingere a potențialului lor în școala locală, excepție făcând doar cei cu disabilități severe.

În 1977 s-a emis o nouă prevedere legislativă, stipulând incluziunea tuturor copiilor cu disabilități cu vârsta între 6-14 ani, indiferent de gradul de invaliditate, cu închiderea tuturor școlilor speciale. S-a prevăzut obligativitatea programului educațional individualizat implementat de învățătorul clasei cu sprijinul unui învățător de suport specializat.

În 1987 Înalta Curte de Justiție a emis sentința prin care s-a dat dreptul deplin și necondiționat pentru toate persoanele cu disabilități, indiferent de severitatea acestora, de a urma cursurile liceale.

În 1992 Parlamentul Italian a aprobat Carta Persoanelor cu Disabilități ce cuprinde principiile incluziunii de bună calitate de la naștere până la universitate. Filozofia acesteia se bazează pe includerea socială a persoanelor cu disabilități. Educația incluzivă este considerată prima etapă obligatorie pentru atingerea acestui obiectiv.

În școala italiană educația este organizată în următoarele etape:

–                   0 –  3 ani – creșă

–                   3 –  6 ani – grădiniță

–                   6 – 10 ani – școală elementară

–                   11 – 13 ani – școală gimnazială

–                   14 – 19 ani – liceu

Fiecare copil are obligația de a urma cel puțin 9 ani de școală. Fiecare copil cu disabilități are dreptul de a urma școala si după această perioadă obligatorie, adică de la creșă până la universitate.

Instrumentele și metodele sunt prevăzute în concordanță cu specificul școlii, pentru a asigura includerea și procesul de învățare al elevilor.

Fiecare copil cu vârsta între 0 și 3 ani are dreptul de a merge la creșă alături de ceilalti copii. Consiliile locale emit propriile reguli de funcționare, copiii cu disabilități având prioritate pe listele de înscriere.  

Facilitățile existente în universități sprijină dreptul la studiu al tinerilor cu disabilități, aceștia putând folosi calculatorul sau alte mijloace auxiliare în timpul examenelor.

Identificarea și evaluarea disabilității 

Pentru a începe procedura educației incluzive, la înscrierea în anul școlar se depune o documentație ce atestă tipul disabilității. Aceasta va include diagnosticul funcțional care conturează ariile potențialului funcțional al copilului, verifică tipul și severitatea disabilității. Diagnosticul funcțional este scris de către o echipa de medici a oficiului local de sănătate publică. În baza acestui diagnostic, specialiștii serviciului socio-medical învățătorul și învățătorul de sprijin împreună cu părinții copilului prefigurează profilul funcțional dinamic. Profilul descrie situația de început și etapele de dezvoltare atinse precum și cele care nu s-au realizat încă, în concordanță cu învățarea, socializarea și dezvoltarea autonomiei. Profilul se conturează pentru prima dată la începutul primului an educativ și se reactualizează de câte ori copilul trece de la o etapă școlară la alta.

Planul educațional individualizat se stabilește pornind de la acest profil. El cuprinde descrierea intervențiilor prevăzute pentru elevul cu disabilități pentru o perioadă determinată de timp, ținându-se cont de proiectele educaționale didactice pentru reabilitare și socializare și de diferitele tipuri de activități de integrare în interiorul și exteriorul școlii. Planul educațional personal este realizat de către învățător, lucrătorul socio-medical si părinți. El se întocmește la începutul anului școlar, verificându-se și adaptându-se periodic.

Profesorul de sprijin

Prezența profesorului de sprijin calificat este prevazută prin lege. Acest profesor este repartizat la clasa în care se află elevul cu disabilități, pentru a realiza intervențiile individualizate în concordanță cu nevoile fiecărui copil. Repartizarea se face după înscrierea elevului cu disabilități în clasă. Numărul de ore pentru profesorul de sprijin se stabilește în funcție de profilul funcțional dinamic și nevoile copilului identificate. In medie, există un profesor de sprijin la fiecare doi elevi cu disabilități. Totuși, profesorul  repartizat la clasă,  lucrează împreună cu ceilalți învățători și profesori în vederea îmbunătățirii procesului de includere a elevului cu disabilități care este parte a clasei și la care toți profesorii trebuie să se raporteze. Acesta este un alt motiv pentru care profesorul de suport ia parte la evaluarea întregii clase în care lucrează.

Rolul profesorului de sprijin este multifuncțional: de fapt munca lui este în strânsă legatură și coordonare cu ceilalți profesioniști, el lucrează în echipă cu ceilalți profesori și reprezintă punctul de referință în relația cu elevul cu disabilități. În plus, el desfășoară în același timp atât activități de reabilitare individuală cât și în grup.

Foarte important este faptul că la trecerea de la ciclul elementar la cel gimnazial, profesorul de sprijin încetează să mai fie "modelul protector" transformându-se în "modelul de creștere independentă".

Profesorul de sprijin a absolvit cursuri de calificare specială. În trecut aceste cursuri durau doi ani, în prezent calificarea se dobândește pe parcursul universității, aceste cursuri continuându-se încă șase luni după terminarea cursurilor obișnuite pentru orice profesor. 

Continuitatea didactică și funcțională.

Există reguli prin care se ține  cont de continuitatea temelor didactice între diferitele etape școlare.  Astfel sunt prevazute nu numai transmiterea documentelor între etapele școlare, dar și întâlniri ale profesorilor cu profesorii de suport pentru a urmări elevul în timpul perioadei de trecere și inițială în noua etapă școlară.

Numărul elevilor într-o clasă în care se afla un elev cu disabilități este stabilit după cum urmează:

–                   nu pot fi mai mult de 20 de elevi în primele clase ale ciclurilor respective,

–                   în nici o situație nu pot fi mai mult de 25 de elevi într-o clasă în care este înscris un elev cu disabilități

–                   prezența a doi elevi cu disabilități în aceeași clasă este permisă numai în circumstanțe speciale și numai în cazul deficiențelor minore.

Evaluarea și examinarea.

Metodele de evaluare pentru școala obligatorie sunt aceleași pentru toți elevii și depind de îndeplinirea obiectivelor stabilite prin planificarea clasei și planului de educație individualizat. Planul prevede examinări în conformitate cu metodele de predare aplicate. În acest mod se evaluează progresul făcut de copil în concordanță cu potențialul și nivelul său inițial. Astfel, examinările pot fi diferite față de cele specificate pentru ceilalți elevi.

La liceu evaluarea poate fi făcută la fel pentru toți elevii, dacă elevul cu disabilități urmarește planul clasei, chiar dacă este susținut prin metode specifice. Dacă elevul are un plan special, la sfărșitul ciclului de studiu acesta primește credite formative în locul diplomei, ce pot fi folosite pentru experiențele formative și de lucru ulterioare.

 În ultimii ani s-au dezvoltat liniile de acțiune mixte între liceu și centrele de pregătire vocațională sau societățile în care se desfășoară ucenicia. Aceste linii de acțiune au apărut ca răspuns la dificultatea materiilor școlare din liceu și problemele de învățare a acestora manifestate de elevii cu disabilități.

Atâta vreme cât severitatea disabilității nu este un impediment în integrarea școlară, se pune un accent mărit pe calificarea profesorilor și a celor de sprijin, urmărindu-se permanent îmbunătățirea formării lor.  Se poate vorbi de o situație stabilă în ciclul elementar și gimnazial, existând totuși multe dificultăți la liceu.

Atenția acordată organizării școlii în general, predării individuale și cercetării pentru descoperirea unor noi metode de predare – învățare au îmbunătățit calitatea vieții școlare pentru toți copiii, fără să existe diferențe. Educația incluzivă a contribuit la schimbarea culturală a societății italiene, conducând la o toleranță mai mare și un nou mod de considerare a diversității.

Studiul calității educației incluzive a elevilor cu sindrom Down – efectuat de Paola Gherardini și Salvatore Nocera în 1998-1999.     

Studiul a constat într-un set de întrebări pentru profesori și directori, itemii fiind organizați în trei categorii: indicatori de structura, indicatori de proces și indicatori de rezultat. Fiecare item are patru răspunsuri posibile, câte unul pentru fiecare nivel de calitate: superior, mediu, minim, nesatisfăcător.

Indicatorii de structură cuprind:

–                   resursele umane (ex. Criteriile privind compoziția clasei, prezența profesorului de sprijin, cursurile de perfectionare pentru profesori și administratori pe tema educației incluzive, prezența asistenților, alt personal, lucrul grupului de coordonare pentru elevii cu nevoi speciale),

–                   resursele structurale (existența laboratoarelor, bibliotecilor, echipamentelor multi-media, materiale specifice, centre de resurse, transport),

–                   resurse financiare (disponibilitatea în cadrul bugetului școlii a fondurilor alocate pentru incluziune).

Indicatorii de proces cuprind:

–                   folosirea structurilor menționate mai sus,

–                   existența rapoartelor juridice inter-instituționale pentru a ușura implementarea serviciului școlar

–                   organizarea didactică în toate aspectele ei.

Indicatorii de rezultat cuprind:

–                   schimbările evaluate în creșterea proprie a fiecărui elev în ceea ce privește autonomia, limba, logica, socializarea și autocunoașterea.

Grupul țintă al studiului a fost constituit din 385 de cazuri din întreaga țară (114 cazuri în nord, 106 în centru, 154 în sud și 11 în Sicilia).

Analiza rezultatelor a demonstrat că prezența structurilor corespunzătoare și optimizarea procesului de incluziune a dat rezultate pozitive pentru dezvoltarea potențialului de învațare a fiecăruia dintre elevii incluși în studiu.

În ceea ce privește autonomia s-a constatat că majoritatea elevilor cu sindrom Down au atins un nivel superior, în special în perioada de creștere.

Se poate observa progresul efectuat în aria de autonomie în ceea ce privește lucrul școlar, astfel promovându-se abilitățile metacognitive ale auto-reglării: obiceiul de a încheia o activitate într-un mod autonom și de a lucra singur va permite persoanei să se confrunte cu problemă – soluție și să transfere ceea ce deja a experimentat (ex. învățat) la situații similare dar diferite.

În ceea ce privește limba s-a constatat că problemele de articulație nu stânjenesc comunicarea. Frazele scurte sunt folosite de un anumit număr de elevi din ciclul primar și mijlociu, dar numărul celor care organizează, extind și folosesc fraza structurată este foarte consistent.

Decodificarea imaginilor simple este o abilitate demonstrată de un număr substanțial de elevi cu sindrom Down, reprezentând folosirea limbajului non-verbal ca alternativă la cel verbal.

În ceea ce privește cititul și scrisul, acolo unde sunt considerate datele globale, se poate observa că aceste deprinderi sunt însușite progresiv de către elevii cu sindrom Down în proporții diferite.

În ceea ce priveste cititul elevilor cu sindrom Down se poate observa că:

–                   39% din elevii din școala primară, 27% din elevii din școala medie și 13% din cei din liceu nu știu să citească sau citesc doar literele separat

–                   aproape jumatate din elevii din școala primară și medie și 2/3 din cei de la liceu citesc și înteleg fraze scurte și chiar mai mult

–                   ceilalți citesc cuvinte separate

În ceea ce privește scrisul se poate observa că:

–                   20% din elevii din școala primară, 11% din cei din școala medie și 3% din cei de la liceu nu știu să scrie sau să copieze

–                   13% din elevii din școala primară, 25% din cei din școala medie și 32% din cei de la liceu pot scrie în mod autonom fraze scurte, în timp ce 2%, 9% și respectiv 30% pot scrie compuneri autonome.

–                   Ceilalți pot scrie cuvinte separate fie prin copiere fie prin dictare.

În ceea ce privește matematica și logica evident există o mare varietate a nivelului abilității și a timpului de achiziție. Studiile internaționale au arătat că variabilitatea individuală mare este un factor tipic pentru sindromul Down. Acesta deriva din factorii genetici, ce sunt puternic influențați de factorii editoriali si didactici. În special în ariile de abstract crescut, procesul de predare/ învațare are o importanță majoră încă de la primul contact cu subiectul.

La modul general, se poate observa că procentajul elevilor competenți descrește pe măsura ce complexitatea operațiilor logice crește, dar crește relativ cu progresul elevului în sistemul școlar.

Se poate observa că:

–                   23%, 31% și 23% din eleviii cu sindrom Down din școala primară, medie și liceu nu pot forma seturi ordonate,

–                   21%, 14% si 2% nu pot calcula,

–                   35%, 34% și respectiv 32% nu pot corela numărul cu cantitatea,

–                   22%, 15% si 1% nu pot citi numeralele,

–                   restul procentelor se referă la acei elevi care au aceste abilități, unii dintre ei având un nivel ridicat al abilităților matematice încă din școala primară.

În ceea ce privește cele patru operații matematice, se poate observa că :

–                   50% din eleviii școlii primare pot efectua adunarea și scăderea prin folosirea obiectelor sau prin intermediul obiectelor reprezentate grafic.

–                   50% din eleviii ciclului mediu pot aduna și 48% pot efectua scăderea folosind aceeași metodă.

–                   62% din elevii de liceu pot aduna și 54% dintre ei pot efectua scăderea folosind aceleași metode.

Procentul elevilor care pot efectua înmulțirea și împărțirea folosind aceleași tehnici este mult mai mic, încadrându-se în următoarele procente:

–                   17%, respectiv 13% în școala primară,

–                   18%, respectiv 20% în ciclul mediu,

–                   25%, respectiv 26% în liceu.

Totuși unii elevi cu sindrom Down sunt capabili să efectueze calcule mentale:

–                   15% din elevi pot aduna, 7% pot efectua scăderea, 3% înmulțirea și 2% împărțirea în ciclul primar,

–                   15% pot aduna, 12% pot efectua scăderea, 7% înmulțirea și 3% împărțirea în ciclul gimnazial,

–                   27% pot aduna, 21% pot efectua scăderea, 15% înmulțirea și 3% împărțirea în liceu.

                Prezența acestor nivele ridicate ale abilității matematice demonstrează că elevii cu sindrom Down au capacitatea de a învăța proceduri logice complexe și că nu se poate stabili un nivel maxim uniform al învătării.

În ceea ce privește sfera socio-afectivă se poate observa că 2/3 din eleviii școlii primare și liceu sunt mai lenți decât 2/3 din eleviii școlii medii care interacționează deschis. De fapt, persoanele cu sindrom Down posedă abilități bune de comunicare încă din primii ani de viață, de aceea trebuie să existe o strânsă corelare între acest fapt și calitatea metodelor de comunicare atât în cadrul familiei cât și în afara ei. Dezvoltarea abilităților sociale nu este legată doar de vârstă, ci este puternic influențată, atât în sens pozitiv cât și negativ, de mediul social și educațional.

Așa cum copiii cu sindrom Down cresc, la fel crește și percepția lor față de dificultățile lor. Aceasta poate duce la auto-conștientizare și responsabilizare, care îi poate ajuta să accepte și să înțeleagă situația lor, comparând dificultățile lor cu cele ale celor din jurul lor. Este esențial să se promoveze și să se susțină sensul auto-eficacității copilului, în acest mod el învățând să facă față situațiilor de dificultate cognitivă fără să fie copleșit de sentimentul de frustrare.

Ultimii 20 de ani de educație incluzivă a copiilor cu sindrom Down arată că nu trebuie să existe așteptări generice, rigide și pre-definite față de nivelul abilităților pe care ei îl pot atinge sau nu. Așa cum a fost menționat mai sus, s-au descoperit niveluri diferite în arii diferite și de aceea trebuie să păstrăm mereu în minte discrepanțele individuale ale dezvoltării copiilor cu disabilități mintale. De asemenea, s-a constatat că unele abilități mai complexe au fost atinse de unii copii cu sindrom Down într-o arie mare a vârstei cronologice. Acest fapt nu este datorat întotdeauna motivelor genetice sau procesului de dezvoltare, ci în egală măsură mediului în care crește copilul. Extrem de important este mediul familial, chiar dacă rolul esențial revine metodelor de predare-învățare din școală și colectivului clasei considerat drept grupul de suport pentru activitățile clasei în care copilul cu sindrom Down își dezvoltă cel mai bine abilitățile sociale.

Dacă se compară rezultatele acestui studiu cu cele datate în urmă cu 10 ani se observă că  nivelurile sunt mult mai ridicate și mai generalizate. Dacă însă le comparăm cu literatura internațională se poate observa că în timp ce aceasta arată o descreștere a coeficientului de inteligență odată cu creșterea vârstei, studiul Italian nu are deloc această tendință și asta se datorează cu certitudine incluziunii. Studiul arată clar că procentul copiilor cu competențe în procesul de învățare crește cu vârsta și cu progresul lor în sistemul școlar.

Este necesar să atragem atenția asupra importanței nivelului resurselor umane, prin care se face referire nu numai la abilitățile didactice specifice ale profesorilor ci la întreaga lor capacitate de cooperare, organizare și flexibilitate, atitudine, convingeri și comportament pozitiv.

Studiul Italian arată că un mare număr de profesori cred că ei și-au schimbat atitudinea în conformitate cu elevul lor cu sindrom Down. Această schimbare a imaginii elevului cu sindrom Down și consecutiv, a comportamentului profesorului față de el  sunt fără îndoială rezultatul a 30 de ani de educație incluzivă.

Datele referitoare la resursele materiale și financiare sunt pozitive, chiar dacă uneori folosirea structurilor sociale este un aspect critic al procesului de incluziune. Se pare că prevederile legislative reprezintă o condiție necesară pentru obținerea unor rezultate de înaltă calitate.

În concluzie, personal cred că procesul de educație incluzivă din Italia demonstrează că:

–                   este posibil și necesar să lucrăm în acest sector în numele persoanelor cu disabilități și al întregii societăți,

–                   trebuie să furnizăm structurile și procedurile necesare, fiind conștienți că vor veni alții care le vor găsi în drumul lor

–                   persoanele cu sindrom Down ne vor uimi întotdeauna.

 Iată mai jos o poezie primită în dar de la Francesca Porcelli – o tânără cu sindrom Down:

Stele și licurici

Stelele și licuricii strălucesc noaptea.

Ar fi fantastic dacă fiecare, întotdeauna,

Ar avea în portofelul său,

Dacă nu o stea

Cel puțin un licurici,

Care să-i lumineze

Momentele întunecate ale vieții.

Sindromul Down poate fi invins

Povestea de astazi este una concreta, se intinde pe o perioada de 20 de ani si urmareste principalele etape de crestere si dezvoltare intr-un caz special. Personajele care-i dau viata sunt Elena Tanase si fiul ei, Teodor, nascut cu maladia Longdon Down

Dupa ce trece peste socul nasterii unui copil cu probleme de sanatate, Elena se inarmeaza cu rabdare si dragoste si se hotaraste sa faca totul pentru copilul ei. Citeste toate cartile care au legatura cu domeniul, devenind cu timpul “specialista”. Afla astfel ca “vinovat de acest sindrom este aparitia unui cromozom in plus la perechea de 21 si ca se mai numeste “ Trisomia 21”, adica trei cromozomi in loc de doi. Prin urmare, acel cromozom in plus da viata bebelusului peste cap inca de la nastere. Caracteristicile sunt evidente: fata are trasaturi mongoloide, urechile sunt mici si joase, abdomenul mare, gâtul scurt, mâinile si picioarele de asemenea scurte, muschii sunt moi ca de cârpa, limba mare. Se nasc de obicei inainte de termen si cresterea este mai lenta. Sunt lenesi in miscari, plâng putin, insa dorm mult…

Primul an de viata
Teodor se naste prematur (la 8 luni), având o greutate de 2.300 grame si o lungime de 47 cm. Este tinut o zi la incubator, insa e destul de vioi si foarte mâncacios. Una dintre probleme este hipotonia musculara, care trebuie invinsa prin vitamine, calciu gluconic, un sirop special, dar si gimnastica medicala. Ajutat de mama, la o luna si jumatate Teodor deja isi rasuceste capul spre stânga si spre dreapta, ridicându-l cu usurinta la 45 de grade, atunci când este asezat pe burta, iar pe la doua luni si jumatate incepe sa gângureasca si sa scoata primele silabe. La 3 luni, copilul se rasuceste singur pe o parte si pe alta, manânca supa de zarzavat, portocale, morcovi, pepene galben, bea suc de mere si, desigur, lapte de mama. La 5 luni, cântareste 7.600 grame si deja este familiarizat cu carnea de pui, brânza cu calciu lactic si mere rase. La 6 luni are 8.000 de grame, intoarce capul dupa zgomote, muzica si, sprijinit, sta pe propriile picioare. Isi recunoaste numele când este strigat, plânge când este certat sau râde in hohote când este gâdilat. Teodor progreseaza gradat si reactioneaza bine la stimulii exteriori. La 9 luni, deja zice mama, chiuie si face pasi tinut de mânute, iar la un an da senzatia ca incearca sa lupte alaturi de familie. Micutul pare un copil normal.

Intre normalitate si stagnare
La un an si patru luni, Teodor incepe sa descopere lumea cu propriile picioare. Uneori caderea este inevitabila. Lucrând cu copilul zi de zi, Elena descopera ca inteligenta lui este mai slaba si ca saltul se face treptat, uneori stagneaza sau chiar regreseaza. Baietelul ei are nevoie de mai mult timp ca sa proceseze informatia, percepe mai greu, priveste mai mult un obiect pâna sa dea un raspuns. In schimb, baia il distreaza teribil. Datorita acestei descoperiri, Elena hotaraste sa imbine utilul cu placutul, adaugând si gimnastica in apa. Baiatul alearga singur, spre satisfactia familiei. Cu toate acestea, el are un mers mai greoi fata de ceilalti copii si cade mai usor. Din experienta de zi cu zi, Elena isi da seama ca este mai sensibil la raceala si ca febra, ochii sticlosi si respiratia greoaie ii modifica activitatea. Uneori, din cauza durerii in gât, nu poate mânca. Sunt momente când progresul devine prea lent. Dezvoltarea lui oscileaza intre normalitate si stagnare. Boala se manifesta diferit de la o persoana la alta, cu un ritm propriu de, pastrând totusi caracteristicile de baza. Alimentatia trebuie sa fie una rationala, pentru ca unul dintre inconvenientele acestei boli este predispozitia la obezitate. Pe lânga medicamentele care ii sustin celula nervoasa, copilul urmeaza un program de gimnastica bine stabilit. Plimbarile zilnice in parc devin obligatorii, este ajutat sa manânce, sa prinda jucariile cu mânuta sau sa pedaleze ca sa-si intareasca musculatura picioarelor. Este prietenos cu ceilalti copii, zâmbeste tuturor, iar alergarea dupa câinii si pisicile din parc devine o distractie.

Terapie prin joc
Teodor are platfus, iar mersul leganat, usor nesigur, o determina pe Elena sa ceara ajutorul unui profesor de sport specializat in afectiuni motorii. In acelasi timp, socializarea copilului nu este neglijata. In afara plimbarilor in parc sau mersului cu mama la magazin, este dus la munte si la mare. “Fiul meu se dezvolta armonios, nu are malformatii sau alte deficiente. Auzul ii este fin, iar strabismul de la ochi este corectat cu ajutorul ochelarilor. Are probleme de pronuntie si vorbeste uneori prea repede”. Elena incepe sa faca terapie prin joc, folosindu-se de imagini colorate, cartonase cu simboluri (plante, animale), jucarii care se imbina in diverse forme. Repeta cu el zilnic anumite propozitii, ii spune povesti, deseneaza impreuna sau se joaca cu mingea. Lectiile dureaza intre 30 de minute si o ora. Uneori, copilul se plictiseste prea repede. Pentru el, forma permanenta a procesului de recuperare este jocul. Lectiile zilnice, exercitiile sunt privite ca un joc. Inainte de inceperea lectiilor, Teodor isi antreneaza toate jucariile, incepând cu papusile, ursuletii, catelusii, le asaza in semicerc si astfel incepe “joaca”. Când copilul se supara pe neasteptate, are o atitudine de renuntare la lectii si atunci Elena inventeaza pe loc o modalitate de a-l face sa râda sau ii da o recompensa. Acestea doua au darul de a-l inveseli si a-l umple de energie. Uneori nu vrea sa colaboreze deloc si daca Elena insista, devine nervos. Alteori oboseste prea repede si atunci mama intrerupe acivitatea temporar. “Oricât de mult lucrez cu el, nu poate pe moment sa reproduca tot, insa le inmagazineaza in memorie si, când ma astept mai putin, le spune.” In unele dati, copilul se face greu inteles. El are o idee a ceea ce vrea sa spuna, dar nu gaseste cuvintele potrivite. Pronuntia este adesea precara si telegrafica. Din cauza sindromului, raspunde mai greu la intrebari. Un rol important in dezvoltarea lui il au semnele in timpul vorbirii, ce conduc la o crestere semnificativa a vocabularului.

Plânsul, strategie pentru atentie
Lui Teodor ii place sa deseneze. De multe ori, spre disperarea tatalui, copilul ii mâzgaleste plansele apoi se extinde in toata casa: pe masa, pereti ori usile din jur. Este convins totusi sa se limiteze la foaia de desen pe care o are in fata. Elena observa ca micutul ei cere atentie prin plâns, tipete sau batai din palme. Reuseste sa-si invinga impulsul de a-l lua imediat in brate si ii urmareste reactiile fara ca el sa observe. Dupa un timp, copilul se linisteste singur, captat fiind de jucariile care-i sunt la indemâna.
O alta problema pentru care Elena duce munca de lamurire cu baiatul este obiceiul de a scoate limba (copiii cu Sindromul Down au limba mai mare decât media obisnuita si o gura mai mica). Ea corecteaza deficienta atragându-i atentia printr-o atingere usoara a barbiei, de câte ori se intâmpla lucrul acesta. In casa, este invatat sa foloseasca telecomanda si astfel poate urmari singur programele de desene animate sau de muzica populara pe acordurile careia Teodor se leagana, cânta, bate toba, fluiera si bate din picioare. Pentru ca are nevoie de ajutor specializat, pâna la vârsta de trei ani, Elena pastreaza legatura permanenta cu medicul pediatru, psihologul, kinetoterapeutul, asistentul social.

Invata sa se apere singur
La sase ani este dus la gradinita, unde este acceptat cu greu. Din cauza faptului ca are o intârziere psihomotorie deranjeaza orele de curs, oboseste usor, nu este atent si nu intelege mai nimic din tot ce i se spune, are dificultati de concentrare… Asa ca problema educatiei revine la Elena. La vârsta de opt ani este inscris in clasa intâi, Scoala Ajutatoare din Alexandria. Acomodarea este dificila, insa orele de muzica, desen si lectura il incânta teribil. Nu prea-i plac matematica si cusutul pe pânza… La scoala este dus dimineata, la 8.00, si este luat la prânz acasa unde, dupa un program de odihna de doua ore, continua lectiile alaturi de Elena. Ii plac in mod deosebit versurile si exercitiile de dictie in fata oglinzii. Eventualele greseli de pronuntie sunt corectate cu calm de mama.
Cu timpul, din cauza faptului ca nu are prieteni, incepe sa deteste ideea de scoala. Ceilalti copii au o atitudine negativa fata de el, unii chiar il lovesc. Din acest motiv, Elena se gândeste sa-l retraga de la scoala. Totusi nu o face. Neavând alternativa, Teodor invata sa se apere, tinându-i la distanta pe batausi.
“Primii patru ani de scoala au fost mai placuti, urmatorii au fost mai dificili, cu multe materii… Oricâte progrese ar inregistra un tânar sau adult cu Down, el are nevoie de o persoana care sa-l ajute, sa-l supravegheze, sa-l inteleaga. El nu va fi independent in totalitate niciodata. Succesul integrarii scolare depinde de atitudinea si tactul psihopedagogice ale celor care se ocupa de educatia copilului”. Prin reactia pe care o au, persoanele care nu inteleg ca Sindromul Down este un alt fel de a fi si ca nimeni nu este vinovat de acest lucru ii ranesc si ii marginalizeaza. Nu de putine ori, Teodor sufera ca nu este acceptat sa joace fotbal in spatele blocului sau este respins pur si simplu. Elena intervine de fiecare data sa estompeze intr-un fel suferinta baiatului. Respingerea celorlalti ii creeaza tendinta de a se inchide intr-o lume a lui, din care cu greu il mai poate scoate. Isi da seama ca oriunde s-ar duce si orice ar face, ea trebuie sa intervina pentru ca o societate cu prejudecati, care nu este pregatita pentru el, il poate distruge psihic. Când este certat sau neinteles, devine suparacios sau chiar are accese de furie. In momentele de relaxare, Teodor decupeaza fotografii cu actori si chiar merge singur la cumparaturi, aproape de casa. Invata sa pastreze curatenia in camera sa si igiena proprie. Pe lânga lectiile deja stabilite, care isi maresc timpul gradat, Elena ii intensifica antrenamentele sportive. Acestea sunt vitale pentru ca, pe lânga faptul ca-i tonifica organismul, ii dau o rezistenta mai mare la raceli si infectii. Cu trecerea anilor, pe Teodor incepe sa-l intereseze felul cum arata. Sportul il ajuta sa scape de tendinta de a merge leganat si aplecat in fata ori sa-si târsâie picioarele. Fiecare reusita este recompensata cu cuvinte de apreciere, fapt care-i da o incredere mai mare in propriile forte. “Rasplata mea ca mama a unui astfel de copil au fost dragostea, sinceritatea, caldura, zâmbetul care m-au facut mai buna, mai rabdatoare si mai sensibila la suferintele celor din jur”, spune Elena.

Marea si unica iubire
Daca pentru fiecare pe lumea asta exista un suflet pereche, pentru Teodor de ce nu ar fi?… Este Craciunul. Aflat in vizita la Asociatia destinata persoanelor cu Sindromul Down de la Bailesti, pe tânarul care acum are 16 ani il asteapta o surpriza de proportii: chiar marea si unica iubire! Coincidenta sau nu, pe fata o cheama… Teodora. Iata cum povesteste Elena intâlnirea celor doi: “Teodor se indreapta timid spre sala de activitati, o intâlneste pe Teodora si in acea clipa se produce o scânteie. Seara, la lumina lumânarilor din brad, el ii ofera flori si ii spune: “Ce mult te iubesc!”. Ea ii raspunde: “De când te astept!”. Cele doua mame nu pot decât sa plânga de emotie si fericire atunci când cei doi plutesc pe aripile valsului vienez si se privesc in ochi fara cuvinte. Urmeaza o iubire platonica prin corespondenta… Apoi participa amândoi la Concursul International Special Olympics de la Constanta, unde Teodor ia medalia de aur la atletism, proba de 100 metri. O invitatie peste granita le da ocazia sa mearga in Italia, la un curs de instruire in domeniul dansului. Urmeaza concursul desfasurat in Spania, unde Teodor impreuna cu Teodora si alti participanti reusesc sa ia un premiu special pentru România. Competitiile se tin lant si toate sunt incununate de succes. Acum, dupa 20 de ani de lupta cu Sindromul Down si prejudecatile societatii, Teodor este un tânar frumos, educat, destul de independent, campion Special Olympics, absolvent a 11 clase (din care trei ani a urmat scoala profesionala de croitorie).

“Monografia Sindromului Down trecuta prin sufletul unei mame”
Din dragoste pentru Teodor si tinerii cu Sindromul Down, Elena inaugureaza, in data de 6 decembrie 2006, Asociatia “Dai o sansa” Centrul de zi, “Sfântul Teodor”, Alexandria. Scopul este de a scoate tinerii cu dizabilitati din niste tipare nedrepte create de societate: “Nu este cazul ca acesti tineri sa se ascunda, ci sa vina cu incredere si speranta la noi”, spune Elena. Mai mult, cartea “Dincolo de aparente” a scris-o tot pentru tinerii atinsi de nemilosul sindrom si, dupa cum spune autoarea, este “o alta abordare a Sindromului Down, o monografie a lui trecuta prin sufletul unei mame”. Nu s-ar supara deloc daca cineva ar vrea sa faca un film inspirat din carte si considera ca ar fi o lectie de viata pentru toata lumea. Se pare ca destinul ei se uneste tot mai mult cu al oamenilor care au nevoie de o raza de lumina in suflete. Daca in urma cu 20 de ani privea cu teama spre viitor, acum boala aceasta nu mai are niciun secret pentru ea. Spune cu seninatate ca mai are multe de facut si ca ar fi fericita daca ar putea vorbi mamelor despre iubirea pentru copiii lor, despre sacrificii, dar si victorii in lupta cu boala. Mai mult, planuieste al doilea volum al cartii deja aparute, dar si o carte de dictie cu fotografii pentru copiii care au dificultati in vorbire.

Cauze

Până în acest moment nu se cunosc cauzele prezenței cromozomului suplimentar numărul 21. Acesta poate proveni fie din partea mamei, fie din partea tatălui. Cel mai frecvent întâlnit tip de sindrom Down întâlnit, Trisomia 21 Standard (cunoscută și sub denumirea de Trisomie 21 primară sau Trisomie 21 normală), apare ca urmare a unei diviziuni celulare necorespunzătoare fie a ovulului, fie a lichidului seminal care are 24 în loc de 23 de cromozomi. Atunci când acest ovul sau sperma fuzionează cu un ovul sau spermă normală, prima celulă a dezvoltării copilului are 47 de cromozomi în loc de 46, și în consecință celulele copilului vor prezenta 47 de cromozomi. Nu există nici o modalitate de prezicere dacă o persoană este predispusă în producerea ovulelor sau spermei cu 24 de cromozomi. Este cunoscut faptul că la mamele mai în vârstă riscul de a da naște unui copil cu Sindrom Down este mai mare, dar motivul rămâne în continuare necunoscut.

Trisomia 21 standard nu este ereditară. Totuși, odată ce ați născut un copil cu Sindrom Down probabilitatea să aveți un alt copil cu aceeași afecțiune este destul de mare. Per ansamblu această probabilitate este între 1 la 100 și 1 la 200, care este în mod considerabil mai redusă decât probabilitatea să-i spunem de a avea gemeni pe neașteptate.

Consecințe

Toate persoanele cu Sindrom Down au anumite trăsături fizice comune, cu toate că nu fiecare copil cu acestă afecțiune are aceleași caracteristici. Copilul dumneavoastră va moșteni trăsături fizice de la ambii părinți, ca și orice alt copil, dar va prezenta și anumite semne specifice Sindromului Down. Copilul dumneavoastră este unic. Anumiți părinți se întreabă dacă există o legătură între numărul acestor trăsături fizice și viitoarea dezvoltare a copilului. De fapt, nu se poate stabili în această fază incipientă nivelul abilităților copilului dumneavoastră.

Cromozomul suplimentar înseamnă de fapt că bebelușul dumneavoastră va fi mai lent în atingerea etapelor importante și va avea un anumit grad de dificultate de învățare, dar majoritatea copiilor cu Sindrom Down vor învăța să meargă, să vorbească, să se plimbe cu bicicleta, să scrie și să citească, să facă în general toate lucrurile caracteristice oricărui copil, doar că dezvoltarea lor va fi mai lentă decât este normal.

COPILUL DUMNEAVOASTRĂ ARE SINDROMUL DOWN

(Trisomie 21)

-ghid pentru părinți și asistenți personali-

    În acest studiu poate nu veți dori să mai aflați nimic nou despre Sindromul Down. În acest caz, păstrați acestă broșură într-un loc sigur pentru atunci  când vă veți simți pregătiți pentru acest lucru.

    În acestă lucrare pronumele personale de persoana a III a singular „ el” și „ea” au fost folosite alternativ, însă toate informațiile se aplică pentru bebelușii de ambele sexe.

Acest material a fost elaborat de UK Down’s Syndrome Association

Puteti citi AICI articolul original

    În timpul  sarcinii părinții au speranțe și visuri pentru viitorul lor copil. Atunci când copilul se naște cu sindromul Down visele lor sunt spulberate – ei devin șocați și confuzi. Perioada imediat următoare nașterii reprezintă un moment dificil pentru aflarea unor astfel de vești. Părinții nu se află în cea mai bună stare psihică sau emoțională, și experimentează foarte multe sentimente noi care îi răvășesc. Acestă lucrare se bazează pe declarațiile unor părinți care au trăit un șoc asemănător, cel de a aduce pe lume un copil cu sindrom Down, și care au simțit foarte multe dintre emoțiile prin care poate și dumneavoastră treceți în momentul de față.

Durere

    Atunci când vi se aduce la cunoștință faptul că viitorul dumneavoastră copil va avea Sindromul Down, va fi foarte greu  să nu simtiți durere în suflet. În cazul în care vă puteți exprima sentimentele prin a da frâu liber lacrimilor, vi se va părea mult mai ușor să faceți față situației. Nu este nici o rușine în a plânge- este o reacție naturală, și a plânge împreună poate ajuta părinții să înfrângă mult mai ușor sentimentul de  tristețe.

    Majoritatea părinților au nevoie să treacă printr-o perioadă de "jelire" pentru sperațele și visurile imaginate legate de copilul mult așteptat.

Furie

Șoc

    Este absolut normal ca după o anumită perioadă să apară sentimentul de amorțire, de stupefiere. Acesta reprezintă modalitatea în care mintea dumneavoastră se protejează împotriva unei dureri mai mari decât ați putea suporta. Pe măsură ce șocul se diminuează veți putea experimenta alte reacții care pot include:

Sentimentul că ceea ce vi se întâmplă este un coșmar.

Să deveniți neatent, neglijent și să nu vă mai puteți concentra.

 Să simțiți un sentiment de negare.

Vină

    Nu toți părinții se simt vinovați, însă majoritatea încearcă acest sentiment. Acesta este o altă reacție firească cu toate că faptul că aveți un  copil care suferă de Sindrom Down cu siguranță nu este vina dumneavoastră.

Aceste sentimente sunt perfect normale, și potrivit experienței majorității părinților, acestea nu pot fi niciodată eradicate complet, dar vor deveni mai puțin proeminente odată cu trecerea timpului.

SPRIJIN PENTRU PĂRINȚI

    Poate fi de folos pentru foarte mulți părinți să discute despre sentimentele lor cu alți părinți care au trecut prin aceeași experiență. Centrul de Resurse Sindrom Down, prin Federația Sindrom Down România cuprinde asociații în majoritatea zonelor țării. Discuțiile cu personalul angajat în aceste asociații, atunci când vă simțiți pregătiți, vă poate ajuta să vă clarificați sentimentele și gândurile.

    Majoritatea părinților au întrebări despre Sindromul Down și ce  implicație are asupra familiei nașterea unui copil cu această afecțiune. În acestă lucrare vom încerca să răspundem la majoritatea întrebărilor venite din partea părinților. Centrul de Resurse Sindrom Down deține literatură de specialitate și informații asupra fiecărui aspect al acestei afecțiuni, așadar în cazul în care doriți informații suplimentare nu vă rămâne decât să ne contactați. 

CE ESTE SINDROMUL DOWN?

    Sindromul Down reprezintă o afecțiune genetică (o afecțiune din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui cromozom suplimentar. Cromozomii sunt particule microscopice care sunt prezente in fiecare celulă din fiecare  țesut al organismului. Ei poartă  planul tuturor caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan  este purtat sub forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică denumită ADN. Există 23 de perechi de cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. O pereche se moștenește de la tată iar cealată de la mamă.

    În 1959, geneticianul de origine franceză, profesorul Jerome Lejeune, a descoperit că sindromul Down era cauzat de prezența unei copii suplimentare a cromozomului 21, rezultând astfel un număr de 47 de cromozomi.

    Un „Sindrom” reprezintă o colecție de semne și caracteristici. Denumirea „ Down” provine de la medicul englez, John Langdon Down, primul care a descris acest sindrom în anul 1866, cu aproximativ 100 de ani înainte ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit. În fiecare zi în Regatul Unit al Marii Britanii se nasc între unul și doi copii cu sindrom Down, ceea ce înseamnă că un copil dintr-o mie suferă de acestă afecțiune. În România nu există o statistică, dar având în vedere faptul că la nivel modial incidența este de aproximativ 1-800 nașteri, se poate estima că sunt în jur de 30,000 de persoane cu trisomie 21.

    Toate persoanele cu Sindrom Down prezintă un anumit grad de dificultate de învățare (retard mental). Gradul de dizabilitate diferă de la o persoană la alta și este imposibil de apreciat în momentul nașterii cât de grav va fi.

CARE SUNT CAUZELE SINDROMULUI DOWN?

    Până în acest moment nu se cunosc cauzele prezenței cromozomului suplimentar numărul 21. Acesta poate proveni fie din partea mamei, fie din partea tatălui. Cel mai frecvent întâlnit tip de sindrom Down întâlnit, Trisomia 21 Standard  (cunoscută de asemenea  și sub denumirea de Trisomie 21 primară sau Trisomie 21 normală), apare ca urmare a unei diviziuni celulare necorespunzătoare fie a ovulului, fie a lichidului seminal care are 24 în loc de 23 de cromozomi. Atunci când acest ovul sau sperma fuzionează cu un ovul sau spermă normală, prima celulă a dezvoltării copilului are 47 de cromozomi în loc de 46, și în consecință celulele copilului vor prezenta 47 de cromozomi. Nu există nici o modalitate de prezicere dacă o persoană este predispusă în producerea ovulelor sau spermei cu 24 de cromozomi.

    Este cunoscut faptul că la mamele mai în vârstă riscul de a da naștre unui copil cu Sindrom Down este mai mare, dar motivul rămâne în continuare necunoscut.

SE PUTEA PREVENI NAȘTEREA COPILULUI NOSTRU CU SINDROM DOWN?

    Este important să vă amintiți că dumneavoastră nu purtați nici un fel de vină pentru că bebelușul dumneavoastră s-a născut cu Sindrom Down. Nimic din ceea ce ați făcut înainte sau în timpul sarcinii nu a cauzat această afecțiune. Aceast sindrom apare indiferent de rasă, clasă socială și țară. Se poate întâmpla oricui.

ACEST LUCRU ÎNSEAMNĂ CĂ ȘI VIITORII NOȘTRI COPII VOR SUFERI DE SINDROM DOWN?

    Trisomia 21 standard nu este ereditară. Totuși, odată ce ați născut un copil cu Sindrom Down probabilitatea să aveți un alt copil cu aceeași afecțiune este destul de mare. Per ansamblu această probabilitate este între 1 la 100 și 1 la 200, care este în mod considerabil mai redusă decât probabilitatea să-i spunem de a avea gemeni pe neașteptate. Atunci când vă găndiți la o nouă sarcină poate fi util să consultați un genetician cu care veți putea discuta în detaliu orice amănunt care vă frământă.

CE ÎNSEMNĂTATE ARE ACEL CROMOZOM SUPLIMENTAR  PENTRU COPILUL NOSTRU?

Toate persoanele cu Sindrom Down au anumite trăsături fizice comune, cu toate că nu fiecare copil cu acestă afecțiune are aceleași caracteristici. Copilul dumneavoastră va moșteni trăsături fizice de la ambii părinți, ca și orice alt copil, dar va prezenta și anumite semne specifice Sindromului Down. Copilul dumneavoastră este unic. Anumiți părinți se întreabă dacă există o legătură între numărul acestor trăsături fizice și viitoarea dezvoltare a copilului. De fapt, nu se poate stabili în această fază incipientă nivelul abilităților copilului dumneavoastră.

    Cromozomul suplimentar înseamnă de fapt că bebelușul dumneavoastră va fi mai lent în atingerea etapelor importante și va avea un anumit grad de dificultate de învățare, dar majoritatea copiilor cu Sindrom Down vor învăța să meargă, să vorbească, să se plimbe cu bicicleta, să scrie și să citească, să facă în general toate lucrurile caracteristice oricărui copil, doar că dezvoltarea lor va fi mai lentă decât este normal.  

Ovul 24 cromzomi. Extra cromozom 21

trisomie 21) reprezintă o afecțiune genetică (o afecțiune din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui cromozom suplimentar. Cromozomii sunt particule microscopice care sunt prezente in fiecare celulă din fiecare țesut al organismului. Ei poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan este purtat sub forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică denumită ADN. Există 23 de perechi de cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. O pereche se moștenește de la tată iar cealată de la mamă.

În 1959, geneticianul de origine franceză, profesorul Jérôme Lejeune, a descoperit că sindromul Down era cauzat de prezența unei copii suplimentare a cromozomului 21, rezultând astfel un număr de 47 de cromozomi. Un „Sindrom” reprezintă o colecție de semne și caracteristici. Denumirea „ Down” provine de la medicul englez, John Langdon Down, primul care a descris acest sindrom în anul 1866, cu aproximativ 100 de ani înainte ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit. În fiecare zi în Regatul Unit al Marii Britanii se nasc între unul și doi copii cu sindrom Down, ceea ce înseamnă că un copil dintr-o mie suferă de acestă afecțiune. În România nu există o statistică, dar având în vedere faptul că la nivel modial incidența este de aproximativ 1-800 nașteri, se poate estima că sunt în jur de 30,000 de persoane cu trisomie 21.

Toate persoanele cu Sindrom Down prezintă un anumit grad de dificultate de învățare (retard mental). Gradul de dizabilitate diferă de la o persoană la alta și este imposibil de apreciat în momentul nașterii cât de grav va fi.

SINDROMUL DOWN – MONGOLISMUL

PSIHIATRIE 25 Septembrie 2006

Generalitati

Cauze

Simptome

Mecanism fiziopatogenetic

Factori de risc

Consultul de specialitate

Expectativa vigilenta

Medici specialisti recomandati

Investigatii

Tratament – Generalitati

Tratament initial

Tratament de intretinere

Durata de viata

Profilaxie

Tratament ambulatoriu

Tratament medicamentos

Tratament chirurgical

Alte tratamente

 TRATAMENT AMBULATORIU

Parintii copiilor cu Sindrom Down au un rol important in a-si ajuta copiii sa isi atinga potentialul maxim. Majoritatea familiilor aleg sa isi creasca copilul, in timp ce altele prefera adoptia. Gruparile si organizatiile de suport, pot ajuta parintii sa ia decizia corecta pentru familia lor.

A fi parintele unui copil cu Sindrom Down, implica o multime de provocari si frustrari si frecvente schimbari ale starii sufletesti – toate putand duce la epuizare. Se recomanda parintilor sa aiba grija de ei insisi, astfel incat sa aiba puterea de a fi alaturi de copil si de a  veni in intampinarea nevoilor lui.

Dezvoltarea si achizitia abilitatilor de baza

Parintii trebuie sa fie rabdatori si sa isi incurajeze copiii pe masura ce acestia invata sa mearga sau sa atinga alte repere ale dezvoltarii, precum intoarcerea de pe o parte pe alta, statul in sezut, statul in picioare si vorbitul. Este foarte probabil ca aceste repere sa fie atinse intr-un timp mai indelungat decat in cazul altor copii, dar deprinderea lor poate fi la fel de semnificativa si surprinzatoare.

Este recomandata integrarea copilului mic (in jurul varstei de 3 ani) intr-un program de interventie precoce. Aceste programe beneficiaza de personal specializat in monitorizarea si incurajarea dezvoltarii copilului. Este indicata consultarea specialistilor din domeniul medical in legatura cu programele disponibile in zona.

Insusirea abilitatilor de baza, precum deprinderea de a manca de unul singur si de a se imbraca independent, implica mai mult timp pentru copiii cu Sindromul Down. In timpul in care copiii  sunt invatati aceste abilitati, trebuie mentinuta o atitudine pozitiva. Trebuie sa se creeze oportunitati pentru a exersa si trebuie acceptat faptul ca este bine pentru copil sa fie supus provocarilor, chiar daca uneori greseste.

Dezvoltarea copilului poate fi promovata printr-o atitudine pozitiva si prin intermediul diferitelor oportunitati de invatare si socializare. Abilitatile cognitive ale copilului pot fi stimulate avand grija ca sarcinile solicitate sa nu fie prea dificile.

Dificultati scolare

Majoritatea copiilor cu Sindrom Down pot urma cursurile unei scoli normale. S-ar putea sa fie necesar un program de studiu adaptat, iar uneori chiar o scoala speciala.

Parintii trebuie sa fie implicati in educatia copilului. Copiii cu invaliditati, precum cele din Sindromul Down, au legal dreptul la educatie. Aceste legi protejeaza si drepturile parintilor de a fi bine informati in legatura cu deciziile educationale referitoare la copil.

Probleme specifice adolescentilor, tinerilor si adultilor

Odata cu atingerea pubertatii, ingrijirea adecvata si igiena devin foarte importante. Acceptarea propriei persoane si stima de sine sunt influentate de modul in care adolescentul sau tanarul se raporteaza la acestea.

Din punct de vedere social, adolescentii si adultii cu Sindrom Down au aceleasi nevoi ca oricare alta persoana. Cei mai multi vor dori sa mearga la intalniri cu prietena/prietenul, sa se socializeze si sa intretina relatii intime. Adolescentul poate fi ajutat sa dezvolte relatii sociale armonioase, daca este indrumat sa deprinda comportamentul si abilitatile sociale adecvate. El va fi, de asemenea, incurajat sa participe la activitatile scolare si comunitare. Asigurarea de oportunitati pentru a forma prietenii armonioase, este critica pentru fericirea si sensul existential al tanarului.

In orice caz, parintii trebuie sa fie constienti de dificultatile si vulnerabilitatile sociale pe care copilul le intampina. Pregatirea tanarului pentru relatii sociale armonioase si pentru eventualitatea unei relatii intime se face devreme in viata:

–     tanarul va fi educat sa aiba respect pentru propriul corp si pentru corpurile celorlalti

–     parintii trebuie sa vorbeasca deschis despre propriile credinte si idei

–     adolescentul va primi educatie sexuala prezentata intr-un mod realist si pe care il poate intelege; i se va vorbi despre aspectele reproductive si intime ale sexului

–     se va discuta despre metodele de control  a nasterii si cele de protectie sexuala, pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuala.

Planurile privind viitoarea locuinta a copilului vor incepe inca din perioada adolescentei. Cele mai multe persoane adulte cu Sindrom Down, locuiesc independent, in case sau apartamente comunitare, care beneficiaza de servicii suportive. Oricum, majoritatea caselor si centrelor comunitare reclama un grad minim de independenta, de exemplu posibilitatea de a manca, de a se imbraca si de a se imbaia singur.

Un adult cu Sindrom Down poate munci departe de locuinta si are acces la activitatile sociale. Un stil de viata activ implicand un continuu proces de invatare, face pe oricine, inclusiv  persoana cu Sindrom Down, sa se simta mult mai tonic si increzator in sensul vietii. O optiune poate fi serviciul special de ingrijire pentru adulti, sau Jocurile Olimpice Speciale sau orice alta activitate care pune accentul pe exercitiu. Trebuie incurajate interesele, precum arta sau pasiunile, de exemplu desenul.

Trebuie acceptat faptul ca adolescentul sau adultul cu Sindrom Down, au un risc crescut pentru a face depresie, in special dupa o pierdere, cum ar fi moartea unui membru al familiei sau o suparare majora in cursul rutinei zilnice. O schimbare in comportament este de multe ori primul semn. In cazul aparitiei semnelor de depresie, se recomanda consilierea tanarului sau adultului.

Sindromul Down – mongolismul

Psihiatrie
2006-09-25 15:57:54.233131

 Generalitati

Sindromul Down sau mongolismul este o afectiune permanenta in cadrul careia o persoana se naste cu anumite trasaturi fizice distincte, de exemplu facies aplatizat si gat scurt, si un grad de intarziere mintala (retard psihic). Desi Sindromul Down este permanent, majoritatea pacientilor pot duce  o viata normala, activa. Beneficiind de ingrijirea adecvata si ajutorul de care au nevoie, copiii cu Sindrom Down pot avea crestere si dezvoltare spectaculoase si pot deveni adulti sanatosi si fericiti.  

 Cauze

Sindromul Down este cauzat de  diviziunea celulara anormala, cel mai frecvent la nivelul ovocitului, inainte sau in momentul conceptiei. Mai putin frecvent, diviziunea celulara anormala poate afecta spermatozoidul in momentul conceptiei. Nu se cunosc factorii care determina celulele sa se divida anormal.

Genele sunt grupate sub forma de cromozomi. In mod normal, un copil mosteneste 46 de cromozomi, cate 23 de la fiecare parinte. In urma diviziunii celulare anormale din Sindromul Down rezulta material genetic suplimentar, de obicei un extra cromozom. Sindromul Down este clasificat in conformitate cu modul specific in care materialul genetic suplimentar este produs.

 Simptome

Exista mai mult de 50 de trasaturi caracteristice ale Sindromului Down. Simptomele fiecarui copil variaza ca numar si severitate. Oricum, multe dintre aceste caracteristici si trasaturi apar de asemenea si la copiii care nu au Sindrom Down.

Caracteristici generale

Majoritatea copiilor cu Sindrom Down au cateva din urmatoarele trasaturi fizice:

–     statura mica: copilul are de obicei un ritm de crestere mai lent, iar la varsta adulta, inaltimea este mai mica decat media

–     tonus muscular scazut (hipotonie): un copil poate avea mai putina forta musculara decat alti copii de aceeasi varsta; tonusul scazut al musculaturii abdominale determina, de asemenea, protruzia stomacului; in mod normal, la copil musculatura gastrica se tonifica progresiv pana in jurul varstei de 2 ani

–     gat scurt, gros cu tesut adipos (grasime) si piele in exces: de obicei, aceasta trasatura devine mai putin evidenta pe masura ce copilul creste

–     brate si picioare scurte si indesate: unii copii pot prezenta un spatiu mai larg intre degetul mare si degetul al doilea de la picior

–     un singur pliu la nivelul partii centrale a palmei: acesta este numit pliu palmar transvers sau linia simiana.

Trasaturi faciale

In Sindromul Down se intalnesc frecvent trasaturi faciale distincte, cum ar fi:

–     urechi de forma modificata: de obicei mici si jos inserate

–     gura si limba anormal constituite: limba copilului poate protruziona partial, iar cerul gurii (palatul) poate fi foarte arcuit si ingust

–     punte nazala aplatizata: portiunea aplatizata a nasului situata intre cei 2 ochi (punte nazala) este frecvent infundata

–     pete Brushfield: un fragment tisular pe portiunea colorata a ochiului (iris); aceste pete nu afecteaza vederea

–     dinti atipici si incovoiati: dintii copilului pot sa apara mai tarziu si intr-un mod neobisnuit.

Alte afectiuni asociate

Copilul poate prezenta si alte afectiuni asociate Sindromului Down, cum ar fi:

–     nivel de inteligenta sub normal, care afecteaza aproape fiecare copil cu Sindrom Down, dar de obicei este doar usor pana la moderat; retardul mintal sever este rar

–     afectiuni ale inimii: aproximativ 50% dintre copiii cu Sindrom Down se nasc cu afectiuni ale inimii; majoritatea sunt diagnosticate la nastere sau la putin timp dupa aceasta

–     boli precum hipotiroidism, boala celiaca si afectiuni oculare

–     susceptibilitate pentru alte probleme medicale, cum ar fi infectii respiratorii, afectarea auzului si probleme dentare.

Intrucat in Sindromul Down se intalnesc trasaturi fizice distincte, confuzia acestor simptome cu cele ale altor afectiuni, este foarte putin probabila pentru personalul medical. In situatii rare, mozaicismul, o forma de Sindrom Down, poate fi confundat cu alte boli mostenite sau tulburari de dezvoltare.

 Mecanism fiziopatogenetic

Cu toate ca Sindromul Down reprezinta o provocare, majoritatea persoanelor cu aceasta afectiune pot duce o viata normala, fericita si activa.Multe dintre provocari sunt in relatie cu disfunctia cognitiva (retardul mintal) si problemele de sanatate. Persoanele cu Sindrom Down sunt predispuse la anumite boli si afectiuni, precum hipotiroidism sau alte probleme de sanatate, cum ar fi pierderea auzului sau infectii respiratorii.

Copilul poate fi ajutat sa depaseasca acestea, precum si alte dificultati, intr-un climat de dragoste si siguranta. Trebuie sa i se asigure in mod regulat asistenta medicala de catre o echipa de specialisti din domeniul medical. De asemenea, pentru copil poate fi util accesul la un mediu adecvat studiului, precum si la activitati care incurajeaza exercitiul si interactiunile cu alti copii.

Efectele Sindromului Down se schimba de obicei cu timpul. Desi efectele specifice sunt variabile pentru fiecare copil, poate fi utila familiarizarea cu cateva aspecte generale ale Sindromului Down.

Sugarii cu Sindrom Down

Sugarii ating de obicei reperele de crestere si dezvoltare timpurie (cum ar fi intoarcerea de pe o parte pe alta, statul in sezut, statul in picioare, mersul si vorbitul) mai tarziu decat ceilalti copii. Ar putea fi necesara o terapie speciala, de exemplu logoterapia.

Copiii cu Sindrom Down

Problemele  de sanatate si tulburarile in dezvoltare pot contribui la aparitia problemelor comportamentale. De exemplu, un copil poate dezvolta o tulburare de opozitionism provocator, in parte datorita problemelor de comunicare sau de interpretare a cerintelor celorlalti. Rabdarea cu care parintii trebuie sa infrunte situatia, oportunitatile educationale si de socializare, precum si activitatile fizice adecvate, pot fi de ajutor in prevenirea sau rezolvarea problemei de comportament. In cazul in care un copil prezinta probleme mentale, cum sunt anxietatea sau depresia, pot fi necesare consilierea si tratamentul medicamentos.

Adolescentii cu Sindrom Down

Pubertatea incepe aproximativ la aceeasi varsta ca si pentru ceilalti adolescenti si tineri. Este recomandata cunoasterea eventualelor dificultati sociale si puncte vulnerabile pe care adolescentii cu Sindrom Down le pot avea. De exemplu, adolescentii cu Sindrom Down sunt susceptibili la abuzuri, injurii si alte tipuri de agresiuni. De asemenea, ei pot avea mai multe dificultati decat ceilalti, in confruntarea cu emotiile si sentimentele puternice specifice varstei. Uneori aceste stari tensionale pot duce la probleme mentale, in special depresie.

Adolescentii reusesc de obicei sa absolve liceul, in cazul in care incapacitatile lor nu sunt severe. Scolile profesionale sunt utile pentru multi adulti tineri, care pot astfel invata cum sa munceasca intr-o varietate de locuri, cum ar fi magazine, restaurante sau hoteluri.

Adultii cu Sindrom Down

Majoritatea adultilor cu Sindrom Down se descurca bine in societate. Frecvent ei sunt salariati, au prieteni si relatii romantice si participa la activitatile comunitare.

Barbatii cu Sindrom Down sunt cel mai frecvent sterili si nu pot avea copii. Multe dintre femeile cu Sindrom Down pot avea copii, dar menopauza se instaleaza de obicei precoce.

Adolescentii reusesc de obicei sa absolve liceul, in cazul in care incapacitatile lor nu sunt severe. Scolile profesionale sunt utile pentru multi adulti tineri, care pot astfel invata cum sa munceasca intr-o varietate de locuri, cum ar fi magazine, restaurante sau hoteluri.

 Factori de risc

Factorii de risc asociati cu Sindromul Down sunt variabili in functie de clasificarea acestuia.

Factorii care cresc riscul ca un copil sa aiba Sindrom Down tip trisomia 21, tipul cel mai comun (95% din cazuri), includ:

–     mama varstnica: femeile mai invarsta de 35 de ani, prezinta un risc crescut pentru a avea un copil cu Sindrom Down tip trisomia 21; acest risc creste continuu cu inaintarea in varsta

–     tata varstnic: cercetatorii din domeniul medical investigheaza legatura dintre varsta tatalui si riscul de a avea un copil cu Sindrom Down; studiile recente indica faptul ca daca tatal are varsta mai mare de 40 de ani si mama mai mare de 35, ei au un risc crecut de a avea un copil cu Sindrom Down

–     frate/sora cu Sindrom Down: femeile care au deja un copil cu Sindrom Down tip trisomia 21 au un risc de 1% de a mai avea un copil cu aceasta afectiune.

Mozaicismul este un tip de Sindrom Down in care se produce material genetic suplimentar in cateva dintre celulele organismului, in timp ce celelalte celule se dezvolta normal. Mozaicismul afecteaza numai 1% pana la 2% din populatia cu Sindrom Down. Factorii de risc pentru mozaicism sunt similari celor pentru trisomia 21.

Sindromul Down tip translocatie este singura forma care poate fi uneori mostenita direct. Oricum, majoritatea cazurilor de Sindrom Down tip translocatie sunt mutatii genetice sporadice (intamplatoare), de cauza necunoscuta. Doar un sfert din cazurile cu Sindrom Down tip translocatie sunt mostenite. Translocatia reprezinta aproximativ 3% pana la 4% din totalul cazurilor de Sindrom Down.

Pot fi purtatori de gene translocate persoanele care:

–     au istoric familial de Sindrom Down: este posibil ca genele implicate in  Sindromul Down tip translocatie sa se fi transmis de la alti membri ai familiei care au aceasta afectiune

–     au avut alti copii cu Sindrom Down: desi Sindromul Down tip translocatie este cel mai frecvent o mutatie genetica sporadica, in cazul in care o persoana are un copil cu acest tip de boala, ea poate fi purtatoare a genei.

Exista inca destule intrebari nerezolvate referitoare la factorii specifici de risc implicati in Sindromul Down. Pana in prezent, cercetarile nu au evidentiat nici un factor de mediu care ar putea contribui la dezvoltarea afectiunii. Cercetatorii din domeniul medical inca nu stiu de ce uneori celulele se divid anormal si produc materialul genetic suplimentar care duce la aparitia Sindromului Down.

 Consultul de specialitate

Este necesar de urgenta, un consult medical de specialitate, in urmatoarele situatii:

–     sugarul sau copilul mic cu Sindrom Down prezinta semne care indica:

–     blocaj intestinal, cum ar fi durerea abdominala severa,  voma si  posibil distensia stomacului

–     probleme cardiace, ca de exemplu colorarea in albastru a buzelor si a degetelor de la mana, dificultatile respiratorii sau modificarea brusca a comportamentului alimentar sau motor.

–     orice persoana cu Sindrom Down indiferent de varsta care prezinta semne de dislocatie ale oaselor gatului (dislocatie atlantoaxiala); acesta conditie apare frecvent dupa un traumatism; simptomele pot include:

–     durere la nivelul gatului

–     limitarea miscarilor gatului

–     senzatie de slabiciune la nivelul bratelor si picioarelor

–     dificultati de mers

–     modificarea controlului sfincterian.

Este indicat consultul medical de specialitate cat mai curand posibil si cazul in care copilul sau adultul cu Sindrom Down prezinta probleme de comportament. Frecvent aceste probleme, mai ales daca apar la adulti, sunt o reactie la problemele medicale sau fizice. Se recomanda, de asemenea, atentie sporita pentru depistarea semnelor de depresie, anxietate sau alte probleme mentale. 

 Expectativa vigilenta

Expectativa vigilenta implica observarea si monitorizarea pacientului. In timpul examinarilor de rutina, medicul investigheaza copilul pentru boli si afectiuni comune, care uneori pot sa apara in Sindromul Down. Aceste vizite la cabinetul medical sunt, de asemenea, un bun prilej pentru a verifica necesitatea unor schimbari ale planului terapeutic.

 Medici specialisti recomandati

Urmatorii specialisti din domeniul medical pot diagnostica si trata o persoana cu Sindrom Down:

–     medicul pediatru, inclusiv cei care sunt specializati in probleme de dezvoltare si comportament

–     medicul de familie

–     medicul internist

–     consilierul genetic

–     asistenta medicala

–     kinetoterapeut.

In cazul in care apar complicatii, poate fi necesara si colaborarea cu  alti medici specialisti din domeniul medical.

 Investigatii

Investigatii inainte de a ramane insarcinata

Testarea genetica pentru Sindromul Down poate fi luata in considerare atunci cand viitoarea mama prezinta istoric familial pozitiv pentru aceasta afectiune. Testarea genetica poate confirma daca viitorii parinti sunt purtatori ai cromozomului cu translocatie, care creste riscul pentru a avea un copil cu Sindrom Down tip translocatie. Oricum, aceste investigatii nu detecteaza posibilitatea aparitiei Sindromului Down tip trisomia 21, care este responsabil pentru aproximativ 95% din totalitatea cazurilor de Sindrom Down. Consilierea genetica poate fi utila pentru a intelege de ce se fac testele genetice, care este semnificatia rezultatelor si ce impact poate avea rezultatul asupra mamei si a familiei.

Screening-ul prenatal (pe perioada sarcinii)

Testele de screening (de monitorizare) nu pun diagnosticul de Sindromul Down, ci mai degraba furnizeaza informatii despre probabilitatea ca fatul sa aiba aceasta afectiune. Teste de monitorizare includ:

–     ecografie fetala: aceasta investigatie poate depista semne ale Sindromului Down in prima parte a sarcinii; o imagine de ecografie fetala poate arata o proeminenta mai mare decat normal in partea posterioara a gatului fetal; aceasta proeminenta este detectata prin masurarea grosimii pliului cutanat, pentru a estima distanta dintre suprafata pielii si oasele gatului

–     triplu test al serului matern: triplu test determina cantitatea din urmatoarele substante din sangele matern:

–     alfa –fetoproteina (AFP)

–     gonadotropina corionica umana (hCG)

–     estriol (uE3)

–     cvadruplu test al serului matern: testul se numeste cvadruplu cand se adauga un test pentru inhibina A; inhibina A este o proteina produsa de fetus si de placenta; cvadruplu test poate detecta majoritatea cazurilor de Sindrom Down si are o probabilitate mai mica decat triplu test de a furniza rezultate fals pozitive

–     o alta posibilitate de monitorizare care poate fi disponibila, este reprezentata de combinarea ecografiei fetale cu un test serologic, care masoara nivelele de gonadotropina corionica umana (hCG) si proteina plasmatica A asociata sarcinii; acest test de monitorizare combinat s-a dovedit a fi la fel de precis ca si cvadruplu test in detectarea Sindromului Down; un avantaj al acestui tip de test de monitorizare este ca poate fi facut mai devreme pe perioada sarcinii decat alte teste.

Investigatiile de monitorizare pentru Sindromul Down ca si pentru alte afectiuni impun consimtamantul solicitantilor. O parte dintre femei cred ca, cunoasterea sanselor de a avea un copil cu Sindrom Down le ajuta sa fie pregatite pentru aceasta posibilitate. Altele prefera sa nu aiba nici o informatie de acest gen pe toata perioada sarcinii.

De asemenea, tipul de investigatie, de monitorizare practicat, depinde de intentiile si preferintele mamei. De exemplu, atunci cand mama are in vedere acuratetea (precizia) testului dar nu este de acord cu efectuarea amniocentezei, medicul ii poate recomanda combinarea ecografiei fetale cu testarea serologica pe perioada primului trimestru, plus un triplu sau cvadruplu test pe perioada celui de al doilea trimestru.

Diagnostic prenatal (pe perioada sarcinii)

Pe perioada sarcinii Sindromul Down poate fi diagnosticat pe baza unei analize cromozomiale numita cariotiparea. Aceasta proba poate fi luata direct de la nivelul fatului sau din placenta, folosind una din urmatoarele metode:

–     amniocenteza: aceasta se face de obicei intre saptamanile 15 si 18 de sarcina sau chiar mai tarziu; lichidul care inconjoara fatul (lichidul amniotic) contine celule eliminate de catre fatul care se dezvolta. Aceste celule pot fi testate pentru mai mult de 100 de tipuri de defecte asociate cu boli genetice (mostenite) printre care si Sindromul Down. Testul se efectueaza prin introducerea unui ac transabdominal pana la nivelul uterului. Se recolteaza aproximativ 30 ml de lichid amniotic si se examineaza. Amniocenteza are un risc mai mic de 1% de a produce avort si o acuratete de 99,8% in detectarea Sindromului Down. De obicei dureaza aproximativ 2 saptamani pana cand se obtin rezultatele amniocentezei.

–     biopsia vilozitatilor corionice: aceasta investigatie se face mai devreme decat amniocenteza, ideal intre saptamanile 10 si 12 de sarcina. Vilozitatile corionice sunt mici proeminente asemanatoare degetelor de la mana, situate la nivelul placentei. Materialul genetic din celulele vilozitatilor corionice este identic cu cel al celulelor fetale. O biopsie a acestor celule poate furniza medicilor informatie genetica despre fat. Medicii pot astfel preciza daca exista probabilitatea ca fatul sa aiba anumite afectiuni, precum Sindromul Down, care se datoreaza unor cromozomi anormali. Biopsia vilozitatilor corionice se face de obicei transvaginal. Medicul introduce un speculum pentru a departa usor peretii vaginului, apoi un cateter este ghidat ecografic de-a lungul colului uterin pana la placenta. In momentul in care cateterul este corect plasat, se preleveaza o mostra de celule din vilozitatile corionice. Mai putin frecvent, proba de celule coriale viloase se recolteaza prin introducerea unui ac transabdominal pana la nivelul uterului. Rezultatele biopsiei  coriale sunt de obicei disponibile in cateva zile.

Intrucat exista riscuri asociate atat amniocentezei cat si punctiei vilozitatilor corionice, aceste investigatii nu se fac de rutina. Oricum, ele sunt de obicei efectuate femeilor insarcinate in varsta de 35 de ani sau mai mult, datorita riscului crescut de a avea un fat cu cromozomi anormali. Amniocenteza si biopsia vilozitatilor corionice pot fi, de asemenea, recomandate femeilor care au avut un triplu sau cvadruplu test anormal, celor care au un copil cu Sindrom Down sau celor cu istoric familial pozitiv pentru aceasta afectiune.

Testarea fatului pentru Sindromul Down este intotdeauna decizia mamei. Diagnosticul de  Sindrom Down pus in primele etape ale dezvoltarii fetale, face posibila optiunea intreruperii sarcinii. Mamele care nu sunt de acord cu intreruperea sarcinii pot fi ajutate din punct de vedere emotional, precum si in pregatirea pentru nevoile speciale ale copilului. Consilierea genetica poate fi utila pe perioada acestui proces.

In cazul in care fatul este diagnosticat cu Sindrom Down, medicul poate recomanda ecocardiografia fetala pentru a depista malformatiile cardiace si ecografia fetala pentru detectarea problemelor aparatului digestiv. Orice anomalie suspectata va fi investigata dupa nastere.

Diagnostic postnatal (dupa nasterea copilului)

Daca Sindromul Down nu a fost diagnosticat inainte de nastere pe baza unei testari a cariotipului (folosind amniocenteza sau biopsia vilozitatilor corionice), frecvent trasaturile fizice ale copilului la nastere pot indica medicilor cu precizie prezenta Sindromului Down. Oricum, semnele pot fi discrete la nou-nascuti, in functie de tipul de Sindrom Down prezent. In general, un diagnostic preliminar poate fi frecvent pus, pe baza observatiei trasaturilor fizice si a:

–     rezultatelor triplei  sau cvadruplei testari (daca sunt disponibile)

–     detaliilor referitoare la istoricul medical al parintilor

–     examinarii fizice a copilului pentru alte probleme medicale.

De asemenea, se va recolta o proba de sange de la nou-nascut, pentru analiza cromozomiala necesara confirmarii diagnosticului. Rezultatele acestei investigatii sunt disponibile in 2 pana la 3 saptamani.

Detectarea precoce

Investigatiile pentru Sindromul Down pe perioada sarcinii (investigatiile prenatale), care impun consimtamantul mamei, pot fi recomandate in cazul in care mama:

–     este in varsta de 35 de ani sau mai mult

–     are istoric familial de Sindrom Down sau partenerul are istoric familial de Sindrom Down

–     stie ca ea sau partenerul ei, sunt purtatori ai genei pentru Sindromul Down tip translocatie.

Screening-ul pentru Sindromul Down se face cu ajutorul triplului test matern. Testarea prenatala pentru un diagnostic de certitudine a Sindromului Down impune cariotiparea. Proba folosita pentru aceasta investigatie este recoltata prin amniocenteza sau biopsie a vilozitatilor corionice.

Consilierea genetica ofera o varietate de informatii si este utila in planificarea familiala. De exemplu, cuplurile care au un copil cu Sindrom Down pot apela la consilierea genetica, pentru a determina riscul de a mai avea un alt copil cu aceasta afectiune.

 Tratament – Generalitati

O echipa de medici specialisti va directiona tratamentul pentru Sindromul Down, pe baza simptomelor si problemelor fizice unice ale copilului. Prin cooperarea stransa cu acesti specialisti si alte persoane din domeniul medical, copilul poate fi ajutat sa devina pe cat de mult posibil, independent si sa duca o viata normala si frumoasa.

 Tratament initial

Este un lucru absolut normal ca in momentul in care copilul se naste cu Sindrom Down, mamele sa experimenteze o mare varietate de sentimente. Chiar daca pe parcursul sarcinii s-au informat despre afectiunea copilului, primele saptamani dupa nastere sunt de obicei foarte dificile, intrucat incearca sa se obisnuiasca cu diagnosticul. Confirmarea diagnosticului de Sindrom Down impune cariotiparea. Dupa nastere testul se face de obicei pe baza unei probe din sangele sugarului. Pana la obtinerea rezultatelor complete ale testului, pot sa treaca 2-3 saptamani. Aceasta perioada de asteptare poate fi extrem de dificila, in special daca rezultatele testarilor anterioare au fost neconcludente, iar sugarul are doar cateva trasaturi discrete caracteristice Sindromului Down.

Nou-nascutul cu Sindrom Down va trebui sa beneficieze in prima luna, de examinari medicale repetate si de investigatii variate. Aceste teste se fac in scopul monitorizarii afectiunii si a depistarii precoce a bolilor comune asociate Sindromului Down, precum si a altor probleme de sanatate. Aceste verificari sunt un bun prilej pentru a discuta problemele care ii ingrijoreaza pe parinti.

 Tratament de intretinere

Controalele medicale periodice, ajutorul dat copilului pentru a se adapta schimbarilor din mediul fizic si social, precum si promovarea independentei, sunt parti importante ale tratamentului pentru Sindromul Down.

Examinarile fizice dau medicilor specialisti posibilitatea de a monitoriza copilul, pentru semne precoce ale bolilor asociate in mod obisnuit cu Sindromul Down si ale altor probleme de sanatate.

Medicii specialisti investigheaza probleme specifice la diferite varste, cum ar fi de exemplu, cataracta si alte afectiuni oculare, pe perioada primului an de viata. Se recomanda solicitarea sfatului medicului cu ocazia verificarilor periodice sau ori de cate ori este nevoie.

Majoritatea parintilor ai caror copii au Sindrom Down, au aceleasi probleme legate de varsta copilului:

–     problemele specifice nou-nascutului, includ frecvent obtinerea suportului emotional si informarea in legatura cu Sindromul Down

–     problemele specifice sugarului, se axeaza frecvent pe profilaxia racelilor si a infectiilor; de asemenea, pot fi incercate diferite tipuri de terapii, in functie de ritmul de crestere si dezvoltare al copilului

–     problemele specifice primei copilarii, sunt de regula in relatie cu ritmul de crestere si dezvoltare al copilului, care tipic este mai lent decat al altor copii de aceeasi varsta; vor fi vizate foarte probabil comportamentul, abilitatile sociale, dieta si exercitiul, precum si profilaxia imbolnavirilor curente

–     problemele specifice copilariei medii si tarzii, sunt intens dominate de castigarea independentei, abilitatile sociale si educatie

–     problemele specifice adolescentului si adultului tanar, sunt corelate frecvent cu tranzitia spre perioada de adult si planurile de viitor, de exemplu locuinta; de asemenea, pot sa apara probleme legate de sexualitate si relatii interumane.

Laxitatea ligamentara intalnita la copiii cu Sindrom Down, ii predispune la dislocatii osoase, in special la nivelul gatului (dislocatia atlantoaxiala). Medicii pot solicita radiografii ale coloanei cervicale, mai ales in cazul in care copilul doreste sa se implice in sport. De regula, radiografiile sunt solicitate o singura data. Ar putea fi necesar ca anumite sporturi, precum fotbalul, luptele si scufundarile, sa fie evitate.

Incercarile de a-l invata pe copil sa fie independent, sunt influentate de nivelul de inteligenta si abilitatile fizice ale acestuia. Desi s-ar putea sa fie necesar mai mult timp pentru ca acesta sa isi insuseasca si sa deprinda anumite abilitati, rezultatele pot fi surprinzatoare.

Beneficiind de incurajarile si indrumarile adecvate, copilul poate sa isi insuseasca urmatoarele abilitati:

–     mersul si alte comportamente motorii: sugarul si copilul mic poate fi invatat sa isi incordeze muschii prin intermediul jocului directionat; pe masura ce copilul creste, parintii pot colabora cu un fizioterapeut si cu medicul pediatru, pentru a concepe un program de exercitii care sa ajute la mentinerea si cresterea tonusului muscular si a abilitatilor fizice

–     hranirea independenta: parintii isi pot invata copilul sa manance independent luand mesele impreuna; invatarea copilului cum sa manance trebuie sa se faca treptat, incepand de la a-i permite sa manance cu mana si a-i oferi sa bea lichide cu vascozitate crescuta

–     imbracatul: copilul poate fi invatat sa se imbrace singur, daca i se ofera mai mult timp pentru a i se explica si a exersa

–     comunicarea: gesturile simple, precum privitul copilului in timpul vorbirii sau al aratarii si denumirii obiectelor, pot fi utile pentru a-l invata sa vorbeasca

–     ingrijirea si igiena: copilul va trebui invatat despre importanta faptului de a fi curat si de a arata bine; parintii trebuie sa ii stabileasca o rutina zilnica pentru imbaiere si ingrijire; pe masura ce copilul creste, aceasta va capata o importanta mereu crescanda; gradual se vor adauga noi pasi la rutina zilnica, de exemplu folosirea deodorantului.

De retinut!

–     nu trebuie uitat faptul ca acesti copii pot tolera o durere de intensitate foarte mare, inainte de a o exprima sau pot sa nu fie capabili sa o descrie foarte bine; primul semn de boala poate fi o schimbare in comportamentul copilului

–     exista cateva tratamente controversate pentru Sindromul Down, care circula prin diferite mijloace media sau prin viu grai; se recomanda consultarea medicilor specialisti in legatura cu aceste tratamente, inainte de a le folosi.

 Durata de viata

Mai mult de jumatate din persoanele cu Sindrom Down, traiesc peste 50 de ani. Aproximativ 13% din populatia cu Sindrom Down are o speranta de viata de peste 68 de ani. In plus, tratamentele imbunatatite si grupurile de suport bine organizate, au ajutat persoanele cu Sindrom Down sa traiasca mai mult si mai bine. Oricum, trebuie retinut ca un copil cu Sindrom Down are o speranta de viata mai mica decat media. Bolile si problemele de sanatate asociate, pot fi uneori severe si pot determina moartea prematura. De exemplu, malformatiile cardiace pot duce uneori la insuficienta cardiaca sau alte probleme serioase care scurteaza durata de viata. Examinarile medicale programate periodic, sunt utile in identificarea, tratarea si monitorizarea acestor probleme.

 Profilaxie

Nu exista profilaxie pentru Sindromul Down. Oricum, femeile insarcinate care stiu ca vor avea un copil cu Sindrom Down, se pot pregati pentru nevoile speciale ale copilului prin:

–     gasirea unui medic cu experienta in ingrijirea copiilor cu Sindrom Down

–     informarea in legatura cu Sindromul Down; este indicata consultarea librariilor si bibliotecilor, pentru a invata cat mai multe despre Sindromul Down

–     participarea la intrunirile grupurilor de suport; comunicarea cu alti parinti care au copii cu Sindrom Down poate fi utila in confruntarea cu sentimentele dificile; este, de asemenea, utila nu numai in a cunoaste posibilele probleme care pot aparea, dar si in a descoperii bucuriile pe care alti parinti le-au avut cu copiii lor.

–     gasirea unui medic cu experienta in ingrijirea copiilor cu Sindrom Down

–     informarea in legatura cu Sindromul Down; este indicata consultarea librariilor si bibliotecilor, pentru a invata cat mai multe despre Sindromul Down

–     participarea la intrunirile grupurilor de suport; comunicarea cu alti parinti care au copii cu Sindrom Down poate fi utila in confruntarea cu sentimentele dificile; este, de asemenea, utila nu numai in a cunoaste posibilele probleme care pot aparea, dar si in a descoperii bucuriile pe care alti parinti le-au avut cu copiii lor.

 Tratament ambulatoriu

Parintii copiilor cu Sindrom Down au un rol important in a-si ajuta copiii sa isi atinga potentialul maxim. Majoritatea familiilor aleg sa isi creasca copilul, in timp ce altele prefera adoptia. Gruparile si organizatiile de suport, pot ajuta parintii sa ia decizia corecta pentru familia lor.

A fi parintele unui copil cu Sindrom Down, implica o multime de provocari si frustrari si frecvente schimbari ale starii sufletesti – toate putand duce la epuizare. Se recomanda parintilor sa aiba grija de ei insisi, astfel incat sa aiba puterea de a fi alaturi de copil si de a  veni in intampinarea nevoilor lui.

Dezvoltarea si achizitia abilitatilor de baza

Parintii trebuie sa fie rabdatori si sa isi incurajeze copiii pe masura ce acestia invata sa mearga sau sa atinga alte repere ale dezvoltarii, precum intoarcerea de pe o parte pe alta, statul in sezut, statul in picioare si vorbitul. Este foarte probabil ca aceste repere sa fie atinse intr-un timp mai indelungat decat in cazul altor copii, dar deprinderea lor poate fi la fel de semnificativa si surprinzatoare.

Este recomandata integrarea copilului mic (in jurul varstei de 3 ani) intr-un program de interventie precoce. Aceste programe beneficiaza de personal specializat in monitorizarea si incurajarea dezvoltarii copilului. Este indicata consultarea specialistilor din domeniul medical in legatura cu programele disponibile in zona.

Insusirea abilitatilor de baza, precum deprinderea de a manca de unul singur si de a se imbraca independent, implica mai mult timp pentru copiii cu Sindromul Down. In timpul in care copiii  sunt invatati aceste abilitati, trebuie mentinuta o atitudine pozitiva. Trebuie sa se creeze oportunitati pentru a exersa si trebuie acceptat faptul ca este bine pentru copil sa fie supus provocarilor, chiar daca uneori greseste.

Dezvoltarea copilului poate fi promovata printr-o atitudine pozitiva si prin intermediul diferitelor oportunitati de invatare si socializare. Abilitatile cognitive ale copilului pot fi stimulate avand grija ca sarcinile solicitate sa nu fie prea dificile.

Dificultati scolare

Majoritatea copiilor cu Sindrom Down pot urma cursurile unei scoli normale. S-ar putea sa fie necesar un program de studiu adaptat, iar uneori chiar o scoala speciala.

Parintii trebuie sa fie implicati in educatia copilului. Copiii cu invaliditati, precum cele din Sindromul Down, au legal dreptul la educatie. Aceste legi protejeaza si drepturile parintilor de a fi bine informati in legatura cu deciziile educationale referitoare la copil.

Probleme specifice adolescentilor, tinerilor si adultilor

Odata cu atingerea pubertatii, ingrijirea adecvata si igiena devin foarte importante. Acceptarea propriei persoane si stima de sine sunt influentate de modul in care adolescentul sau tanarul se raporteaza la acestea.

Din punct de vedere social, adolescentii si adultii cu Sindrom Down au aceleasi nevoi ca oricare alta persoana. Cei mai multi vor dori sa mearga la intalniri cu prietena/prietenul, sa se socializeze si sa intretina relatii intime. Adolescentul poate fi ajutat sa dezvolte relatii sociale armonioase, daca este indrumat sa deprinda comportamentul si abilitatile sociale adecvate. El va fi, de asemenea, incurajat sa participe la activitatile scolare si comunitare. Asigurarea de oportunitati pentru a forma prietenii armonioase, este critica pentru fericirea si sensul existential al tanarului.

In orice caz, parintii trebuie sa fie constienti de dificultatile si vulnerabilitatile sociale pe care copilul le intampina. Pregatirea tanarului pentru relatii sociale armonioase si pentru eventualitatea unei relatii intime se face devreme in viata:

–     tanarul va fi educat sa aiba respect pentru propriul corp si pentru corpurile celorlalti

–     parintii trebuie sa vorbeasca deschis despre propriile credinte si idei

–     adolescentul va primi educatie sexuala prezentata intr-un mod realist si pe care il poate intelege; i se va vorbi despre aspectele reproductive si intime ale sexului

–     se va discuta despre metodele de control  a nasterii si cele de protectie sexuala, pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuala.

Planurile privind viitoarea locuinta a copilului vor incepe inca din perioada adolescentei. Cele mai multe persoane adulte cu Sindrom Down, locuiesc independent, in case sau apartamente comunitare, care beneficiaza de servicii suportive. Oricum, majoritatea caselor si centrelor comunitare reclama un grad minim de independenta, de exemplu posibilitatea de a manca, de a se imbraca si de a se imbaia singur.

Un adult cu Sindrom Down poate munci departe de locuinta si are acces la activitatile sociale. Un stil de viata activ implicand un continuu proces de invatare, face pe oricine, inclusiv  persoana cu Sindrom Down, sa se simta mult mai tonic si increzator in sensul vietii. O optiune poate fi serviciul special de ingrijire pentru adulti, sau Jocurile Olimpice Speciale sau orice alta activitate care pune accentul pe exercitiu. Trebuie incurajate interesele, precum arta sau pasiunile, de exemplu desenul.

Trebuie acceptat faptul ca adolescentul sau adultul cu Sindrom Down, au un risc crescut pentru a face depresie, in special dupa o pierdere, cum ar fi moartea unui membru al familiei sau o suparare majora in cursul rutinei zilnice. O schimbare in comportament este de multe ori primul semn. In cazul aparitiei semnelor de depresie, se recomanda consilierea tanarului sau adultului.

 Tratament medicamentos

Terapia medicamentoasa nu este utilizata in tratamentul Sindromului Down. In orice caz, medicamentele se folosesc pentru a trata alte boli asociate Sindromului Down sau alte probleme de sanatate care pot sa apara, de exemplu antibioticele pentru infectii ale urechii sau hormonii tiroidieni pentru glanda tiroida hipoactiva (hipotiroidism).

 Tratament chirurgical

Nu exista tratament chirurgical pentru Sindromul Down. Oricum, tratamentul chirurgical ar putea fi necesar, pentru corectarea anumitor defecte produse de bolile asociate afectiunii, cum ar fi malformatiile cardiace, blocajele intestinale sau probleme ale coloanei vertebrale. Utilizarea chirurgiei plastice pentru normalizarea trasaturilor faciale asociate Sindromului Down este controversata, presupune anumite riscuri si in general nu are succes.

 Alte tratamente

Un copil cu Sindrom Down poate necesita si terapie aditionala, consiliere sau instruire speciala. Parintii si celelalte persoane implicate in ingrijire, ar putea avea nevoie de asistenta in planificarea unui viitor sigur pentru membrul familiei cu Sindrom Down.

Diferite tipuri de terapie, precum logoterapia, sunt frecvent utilizate pentru a ajuta persoanele cu Sindrom Down sa deprinda abilitatile de baza si sa fie pe cat de mult posibil independente.

Familiile copiilor cu Sindrom Down ar putea necesita si alte tipuri de resurse, cum ar fi:

–     asistenta financiara: copiii cu Sindrom Down au nevoi speciale, care ar putea crea cheltuieli speciale pentru familie.

–     gestionarea averii: este recomandabila familiarizarea cu problemele referitoare la taxe si gestionarea averii, pentru ca in cazul decesului parintilor sa fie asigurata ingrijirea adecvata si resursele disponibile necesare copilului; daca parintii au si alti copii care s-au dezvoltat normal, trebuie sa ii includa in planificarea viitorului copilului cu Sindrom Down

–     consilierea familiala: aceasta terapie implica sedinte periodice cu un consilier calificat si cu experienta in abordarea familiilor care au copii cu Sindrom Down.

Exista cateva tratamente controversate pentru Sindromul Down (inclusiv suplimentele nutritionale, chirurgia si medicamentele) care fie nu s-au dovedit utile, fie au un beneficiu discutabil. Inainte de a utiliza aceste tratamente se recomanda solicitarea sfatului medicului.

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

Sus

daria

Data înscrierii: 14/Oct/2007
Mesaje: 265
Locație: Cluj

In ochii tai se vede marea

In ochii tai se vad stelele

Chipul tau lumineaza noaptea

Iar dragostea ta ma face sa uit de mine

Stiu ca tu esti totul pentu mine

Stiu ca tu faci totul bine

In sufletul tau incap si eu

Si vreau sa fiu cu tine mereu

Nu vreau sa cred ca vei pleca de langa mine

Nu vreausa cred cva intr-o zi singura voi fi

Vreau sa cred ca totul va fi bine

Si impreuna mereu noi vom fi.

Pretutindeni o parte importanta din viata unitatilor de genetica este consacrata copiilor cu sindrom Down si parintilor care au copii cu acest sindrom comun, cunoscut in medicina de ceva mai mult de un secol. La jumatatea veacului trecut, in 1866, un medic din Marea Britanie, Langdon Down a vrut sa clasifice inapoierile mentale. I se parea simplu. El a crezut ca“idiotii” – “copii alienati mental sau cu o incapacitate mentala de orice fel” – pot fi clasificati pe criterii etnice. Si din grupul dureros de mare al copiilor handicapati mental a izolat o grupa ale carei trasaturi faciale ii reamintea de populatiile asiatice. Si a numit aceasta grupa de inapoiere mentala “idiotia mongoliana”. Desi era evident ca nu exista nici o relatie intre tulburarea ca atare si populatiile mongole, numele s-a pastrat pana acum putine decenii. Rareori, ca o reminescenta din perioada prestiintifi ca medicinii se mai utilizeaza termenul de mongolism.
De-a lungul deceniilor care au trecut de la identificarea sindromului au circulat sute de ipoteze asupra naturii tulburarii. Si au fost uitate. Cu o singura exceptie pe care geneticienii au confirmat-o. In deceniul al patrulea s-a presupus ca sindromul ar putea fi conditionat de o anomalie cromozomiala. Era insa o simpla ipoteza necontrolabila. Aproape firesc, medicina a trecut pe langa ea, asa cum a trecut pe langa toate celelalte ipoteze. De altminteri, medicina ignora genetica.
In 1959 o mica echipa de geneticieni parizieni demonstra ca “mongolismul” este conditionat de o anomalie cromozomiala, de prezenta unui mic cromozom 21 suplimentar.

Medicina privea uimita faptele. Era aproape incredibil. Si totusi… cu sindromul Down incepea una dintre cele mai fascinante aventuri ale stiintei – aventura citogeneticii (ramura a geneticii care studiaza cromozomii si rolul lor in evolutia si in patologia umana).
Nimic nu anunta nasterea unui copil cu acest sindrom. O sarcina fara evenimente care dureaza insa cu doua saptamani mai putin decat una normala– 270 de zile in loc de 282 de zile. Se naste un copil subponderat – 2900 g – cu o lungime putin mai mica decat a copiilor citogenetic normali. Cateva trasaturi ale fetii sugereaza insa ca nou-nascutul are sau ar putea avea sindromul Down. Ezitarile dispar curand. Copii au malformatii cu totul caracteristice – cap mic si rotund, fata rotunda, si mai ales “ ochi mongolieni” – ochii orientati in sus si in afara, nas mic, urechi mici, numai limba este mare. Deseori este suficient sa privesti copilul din spate pentru a banui existenta sindromului – copiii au gatul scurt si un exces evident de piele. Mainile sunt scurte si largi, iar pe suprafata palmei in locul celor doua creste transversale exista o singura creasta– creasta simiana. Nu
este insa o malformatie constanta(26%) si nici nu este suficienta pentru diagnostic deoarece 2-4% dintre copiii normali au si ei aceeasi mica anomalie.
40% dintre copiii cu sindrom Down au o malformatie congenitala de cord, tradusa uneori prin cianoza buzelor si a degetelor. Multi altii au malformatii digestive – indeosebi stenozaduodenala. Se adauga malformatii osoase – rareori importante si variate tulburari metabolice.
Toti copiii cu trizomie 21 au un deficit mental, aproape intotdeauna major. La 5 ani au un coeficient de inteligentade 50 (media normala este de 100). Apoi coeficientul se diminueaza progresiv. Limitele individuale sunt insa considerabile. 5% dintre acesti copiii au un coeficient de inteligenta de 70-80 – la granita inferioaraa normalului. Cu un asemenea coeficient sunt mai mult sau mai putin independenti social. Ei au fost sugestiv numiti – mongoli inteligenti.
In momentul in care s-a precizat diagnosticul se pot contura si perspectivele.
Longevitatea ramane relativ mica– sau relativ mare – in functie de unghiul din care privim faptele. La nastere speranta de viata este de 16 ani. Daca copiii depasesc aceasta perioada(25% dintre ei dispar) speranta de viata ajunge la 23 de ani; la varsta de 5 ani speranta de viata creste panala 27 de ani. Deci daca un copil cu sindrom Down traieste 5 ani are foarte multe sanse de a mai trai incac el putin doua decenii. Fireste exista si “mongoli” de 40 sau chiar de 50 de ani. Dar 50% dintre ei dispar inainte de a fi implinit 5 ani. Datorita malformatiilor de cord, infectiilor (copiii cu trizomie 21 sunt neobisnuit de
sensibili la infectii banale) sau leucemiilor.
Vor fi scunzi – barbatii vor avea in medie doar 155 cm, iar femeile numai 144 cm.
Oarecum neasteptat, si barbatii si femeile au o dezvoltare sexuala aparent satisfacatoare.
Este cert insa ca femeile sunt fertile. Cel putin 20 au avut copii. Conform asteptarilor
teoretice, jumatate dintre ei au o trizomie 21 si jumatate sunt normali. Barbatii sunt insa constant sterili (semnificatia practicaa acestui fenomen nu mai cere, probabil, nici un comentariu suplimentar).
Se stie de mult ca riscul de a naste un copil cu sindromul Down este influentat de varsta
mamei. Este foarte mic pentru mamele tinere si creste lent paralel cu varsta. Se amplifica dupa varsta de 40 de ani. Asa incat o femeie de 45 de ani are un risc inacceptabil de a naste un copil cu un cromozom 21 suplimentar pentru femeile de 49 de ani riscul fiind de 1/12.
Deseori parintii care au sau au avut un copil cu sindromul Down nu mai vor alt
copil, de teama. Dar teama este gratuita. Daca viitoarea sarcina este monitorizata– prin amniocenteza– pot fi eliminate toate temerile.
Nu exista in univers un eveniment mai emotionant decat nasterea unui copil. Un
eveniment unic cu consecinte imprevizibile. Un eveniment care poate da noi dimensiuni lumii noastre, care cert, da sens unei familii. Am vrea ca toti copiii lumii noastre sa fie beneficiarii a tot ceea ce au creat nenumaratele generatii care ne-au precedat; am vrea ca ei sa viseze o lume mai buna decat a lor. Am vrea sa demonstram universului ca pe o mica planeta pierduta intr-o galaxie obscura a evoluat o specie inteleapta. Iar intelepciunea ei o demonstreaza nu numai uluitoarele performante stiintifice si tehnologice care remodeleaza acest sfarsit de secol, ci si atentia cu care se apleaca asupra copiilor handicapati. Daca
nu este inca asa, vrem sa credem ca va fi asa.

BIBLIOGRAFIE: Sfatul genetic – Constantin Maximilian

Publicat: 4 noiembrie 2005

Dezvoltare motorie si interventie

Autor: Dr. Peter E. M. Lauteslager, Phd, Pt

Titlul original: Kinderen met het syndroom van Down: motorische ontwikkeling en behandeling (2000)

Teza Universitatea Utrecht, Olanda

Editura de Sud Craiova, august 2005

Traducere din limba engleza: Maria Vislan

Colaborator de specialitate: Sorin Iordache – Kinetoterapeut ALDO-CET

O cercetare captivanta in domeniul "deprinderilor motorii la copiii cu sindrom Down", elaborata de un doctor olandez si prezentata cu deosebita atentie in 371 de pagini, a ajuns si pe piata romaneasca. COPIII CU SINDROMUL DOWN / Dezvoltare motorie si interventie este titlul unei carti inedite, semnata de dr. Peter E.M. Lauteslager. Varianta in limba romana a fost lansata recent, in Capitala. Cartea a aparut sub egida Editurii de Sud Craiova, traducerea si tiparirea ei fiind realizate de catre Asociatia Langdon Down Oltenia – Centrul educational Teodora (ALDO-CET) cu sprijinul Fundatiei "Up with Down" Olanda.

Prezenta lucrare contribuie la introducerea unei metode stiintifice de acordare a asistentei kinetoterapeutice in mod sistematic si corect pentru dezvoltarea motorie a copiilor cu sindrom Down. Autorul prezinta aici o scala de evaluare pentru copiii cu asemenea probleme de sanatate si care nu poate fi aplicata in alte afectiuni. Initierea si realizarea acestei lucrari, de o importanta deosebita, s-au impus ca urmare a cererii de informatii in grupurile de kinetoterapeuti pediatri, lipsa unei documentatii stiintifice bine fundamentata, problemele motorii ale copiilor cu asemenea afectiune. "Studiul face un raport asupra cercetarii psihometrice a testului deprinderilor motorii si a eficacitatii tratamentului kinetoterapeutic".

Cartea se adreseaza atat kinetoterapeutilor, educatorilor speciali, profesorilor, parintilor, cat si publicului larg, care, parcurgand multitudinea de subiecte interesante, vor obtine o serie de informatii utile privind pocesele motorii si rolul pe care acestia il au in viata copiilor cu dizabilitati si mai ales a celor cu sindrom Down.

"Dezvoltarea motorie a copiilor cu sindrom Down; Perturbari in comportamentul motor al copiilor cu sindrom Down: Necesitatea componentei teoretice; Efectul kinetoterapiei asupra dezvoltarii deprinderilor motorii de baza ale copiilor cu sindrom Down" sunt numai cateva titluri din fascinanta cercetare a dr. Lauteslager.

Ionela Cernat

Diagnostic: Sindromul Down la fat

de Dinu Florin Albu, Crenguta Albu, Emilia Severin,
Catedra de Genetica, UMF „Carol Davila', Bucuresti

Introducere

Diagnosticul antenatal si fetoreductia fatului anormal ofera posibilitatea prevenirii nasterii unor copii cu anomalii congenitale severe. In mod particular, in sindromul Down sau trisomia 21, diagnosticul antenatal impune evaluarea simultana si combinata a mai multor markeri, cum ar fi: varsta materna, alfa-fetoproteina (AFP) serica, gonadotrofina corionica umana, estriolul seric neconjugat si markeri ecografici (translucenta nucala si morfologia fetala). Utilizarea combinata a acestor teste faciliteaza selectarea cazurilor care necesita diagnostic citogenetic. Investigatia citogenetica este necesara si obligatorie. Dignosticul citogenetic poate confirma sau infirma, cu o precizie maxima, existenta anomaliilor cromozomiale de numar sau de structura in cariotipul unui individ.

Lucrarea prezentata este un studiu clinic si genetic al unui cuplu cu un esec reproductiv si istorie familiala cu anomalii cromozomiale. Sunt evidentiate cele mai sigure si corecte metode utilizate pentru diagnosticarea antenatala a fetilor cu sindrom Down.

Prezentare de caz

O femeie caucaziana, in varsta de 28 de ani, se prezinta la primul consult la Clinica de Ostetrica-Ginecologie a Spitalului „Prof. Dr. Panait Sarbu' din Bucuresti pentru confirmarea sarcinii. In urma consultului, este diagnosticata cu sarcina gemelara bichorionica, varsta gestationala fiind de 7 saptamani.

Din informatiile oferite de pacienta reiese ca a mai avut o sarcina anterioara care s-a finalizat cu un esec reproductiv – fat mort antepartum in luna a VIII-a, cu aspect de sindrom Down, dar neinvestigat citogenetic. Diagnosticul retrospectiv al fatului mort a fost aproape imposibil de stabilit.

Sarcina prezentata a aparut la 20 de luni dupa esecul reproductiv si nu a fost precedata de nici un tratament medical in acest scop.

Datele despre istoria familiala a pacientei arata ca sora acesteia are un copil cu sindrom Down. Pe baza anamnezei, pacientei i s-a solicitat sa se prezinte la urmatorul consult impreuna cu sotul (in varsta de 30 de ani) pentru investigarea directa a cuplului.

Membrii cuplului au conditii de viata si munca salubre, fara expunere in mediu toxic. Ambii genitori sunt clinic sanatosi si nu sunt consangvini. Investigarea citogenetica a cuplului a aratat ca sotul are cariotip normal 46,XY, iar sotia are o anomalie cromozomiala structurala de tipul translocatiei robertsoniene 45,XX,-14,-21,+t(14q;21q) – figura 1.

Figura 1. Cariotipul mamei: 45,XX,-14,-21,+t(14q;21q);
sageata indica un cromozom derivat 14/21

Metodele folosite pentru monitorizarea sarcinii au fost: ecografia de prim trimestru (evidentiaza translucenta nucala), triplul test (AFP, hCG si uE3) in saptamanile 15-16, amniocenteza in saptamana a 16-a si ecografia de trimestru II (evidentiaza dismorfiile fetale).

Figura 2. Imagini ecografice in sindrom Down:
A. translucenta nucala; B. incidenta frontala

Rezultatele investigatiilor au indicat un risc crescut pentru sindrom Down la unul dintre cei doi gemeni.

La 12 saptamani, ecografia a evidentiat la unul dintre feti translucenta nucala TN = 3,4 mm (figura 2A).

La 15 saptamani, triplul test a aratat un risc crescut pentru anomalii cromozomiale.

Avand in vedere antecedentele si riscul crescut pentru dezvoltarea sindromului Down la unul dintre feti, s-a decis si efectuat investigarea citogenetica a ambilor feti.

Amniocenteza s-a realizat cu ghidaj echo pe sonda convexa cu scopul de a preleva 20 ml lichid amniotic.

Celulele din lichidul amniotic au fost puse in cultura pe mediul Amniomed; dupa 10 zile s-au realizat preparate cromozomiale si s-au citit 30-50 de metafaze pentru fiecare fat. Analiza citogenetica a cariotipurilor a evidentiat ca gemenii au constitutii cromozomiale discordante: un fat de sex masculin, normal 46,XY si un fat de sex feminin cu trisomie 21 prin translocatie 46,XX,t (14q;21q) – figura 3.

Figura 3. Cariotipul fatului de sex feminin

cu trisomie 21 prin translocatie: 46,XX,t (14q;21q)

Examenul citogenetic a confirmat suspiciunea de sindrom Down indusa de aspectul ecografic al fatului si valorile serice modificate ale triplului test. Se decide, cu acordul parintilor, fetoreductia fatului anormal prin punctie intracardiaca cu solutie de KCl urmata de tamponada cardiaca cu ser fiziologic.

Fatul normal are o evolutie buna. La 39 de saptamani, fatul normal este extras prin operatie cezariana si cantareste la nastere 3,500 kg.

In prezent, mama si fiul sau se simt bine.

Discutii

Analiza cariotipului matern a evidentiat absenta a doi cromozomi, unul din perechea 14 si unul din perechea 21, dar si prezenta unui cromozom submetacentric fara omolog. Explicatia se datoreaza faptului ca mama este purtatoarea unei translocatii cromozomiale echilibrate. Translocatia a implicat cate un cromozom acrocentric din grupele D si G ale cariotipului uman. Astfel, un cromozom al perechii 14 si unul al perechii 21 sufera spontan cate o ruptura pe unul dintre brate; bratele scurte si cantitati mici de heterocromatina pericentromerica se pierd; bratele lungi fuzioneaza centric si apare un singur cromozom, cromozom derivat 14/21. Aceasta anomalie cromozomiala structurala nu are expresie fenotipica pentru purtator, dar in gametogeneza sa apar gameti neechilibrati genetic (cu surplus sau minus de material genetic) si consecinte nefavorabile pentru descendentii sai. Fatul cu sindrom Down a mostenit de la mama sa cromozomul derivat 14/21 si un cromozom 21 normal. In cariotipul sau s-a observat un cromozom 21 supranumerar, dar nu liber, ci translocat pe unul dintre cromozomii perechii 14. Diagnosticul citogenetic, trisomie 21 prin translocatie, a confirmat suspiciunea de sindrom Down.

Concluzii

Translucenta nucala din primul trimestru de sarcina este un marker util in detectarea precoce a sindromului Down.

Istoria familiala, biochimia serica materna si diagnosticul citogenetic al mamei si al fetilor au facilitat adoptarea unei decizii rapide si corecte – fetoreductia fatului anormal.

Fetoreductia in cazul gemenilor bichorionici este sigura si eficienta, atat pentru mama, cat si pentru fatul care isi continua dezvoltarea.

Orice cuplu cu esecuri reproductive datorate unor anomalii cromozomiale trebuie sa beneficieze de diagnostic antenatal pentru aprecierea riscului recurentei.

Bibliografie

Kerenyi T.D., Chitkara U. Selective birth in twin pregnancy with dyscordancy for Down syndrome, N. Engl. J Med. 18; 304(25):1.525-7, 1981.

Buyse Mary Louise. Birth defects Encyclopedia, Centre for birth defects information, Inc., Blackwell Scientific Publications, 1990.

Benson C.B., Arger P.H., Bluth E.I. Ultrasonography in Obstetrics and Gynecology: A Practical Approach, New York: Thierne, 2000.

Egan J. Fx. The role of ultrasound in screening for fetal Down Syndrome, Current Women's Health Reports, 2:52-58, 2002.

Wald N.J., Rodeck C., Hackshow A.K., Walters J. First and second trimester antenatal screening for Down's syndrome, Health Technol Ass., 7(11), 2003.

Epstein C.J., Erickson R.P., Wynshaww-Boris A. Inborn errors of development, Oxford Universitz Press, 2004.