Socializarea copilului prescolar [311434]

Licență

Socializarea copilului prescolar [311434]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” [anonimizat] I

Coordonator științific: Candidat:

2014-2016

SUCEAVA

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

,,SOCIALIZAREA COPILULUI PREȘCOLAR ‘’

Coordonator științific: Candidat:

2014-2016

SUCEAVA

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE SOCIALIZARE

1.[anonimizat].9

2. TIPURI DE SOCIALIZARE…………………………………………………13

3. AGENȚII SOCIALIZĂRII……………………………………………………..16

4. SOCIALIZAREA – ACȚIUNE SOCIALĂ INEVITABILĂ……..18

[anonimizat] A COPILULUI PREȘCOLAR

1.ROLUL FAMILIEI ÎN ADAPTAREA COPILULUI LA MEDIUL GRĂDINIȚEI………………………………………………………………22

2.ASPECTE EDUCATIVE ÎN CADRUL FAMILIEI ȘI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI PREȘCOLAR …………………………………………………………………………….29

3.IMPORTANȚA PROCESULUI DE SOCIALIZARE PENTRU INTEGRAREA VIITOARE A PREȘCOLARULUI………………….34

[anonimizat] A COPILULUI PREȘCOLAR

1.[anonimizat]…………………………………………………………………………..41

2.FORMELE DE ACTIVITATE ALE PREȘCOLARULUI……47

3.CONTRIBUȚIA GRĂDINIȚEI ASUPRA SOCIALIZĂRII

COPILULUI PREȘCOLAR………………………………………………………..58

[anonimizat] – COMUNITATE ÎN SOCIALIZAREA PREȘCOLARILOR

1.METODE ,TEHNICI ȘI PROCEDEE DE SOCIALIZARE FOLOSITE ÎN CADRUL PARTENERIATELOR………………….67

2.PROBLEME DE SOCIALIZARE A COPIILOR CU C.E.S…71

CAPITOLUL V

1.MODALITĂȚI CONCRETE DE SUSȚINERE A SOCIALIZĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ ……………………………………………77

2.CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI……………………96

OBSERVAȚII – ANEXE…………………………………………………….99

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….115

ARGUMENT

MOTTO:

SĂ NU-I EDUCĂM PE COPIII NOSTRI PENTRU LUMEA DE AZI. ACEASTĂ LUME NU VA MAI EXISTA CÂND EI VOR FI MARI ȘI NIMIC NU NE PERMITE SĂ ȘTIM CUM AR FI LUMEA LOR. ATUNCI SĂ-I ÎNVĂTĂM SĂ SE ADAPTEZE.

MARIA MONTESORI-,,DESCOPERIREA COPILULUI’’

[anonimizat], cu potențialități multiple. Cultura selectează unele dintre ele și oferă modele de conduită care trebuie urmate pentru ca individul să se adapteze la viața socială. [anonimizat] o interacțiune în dublu sens între personalitate și cultură: pe de o parte, [anonimizat],el contribuie în felul său la îmbogățirea și nuanțarea acestor modele culturale. Individul poate manifesta față de cultură fie o atitudine care vizează păstrarea normelor exact așa cum i-[anonimizat] o atitudine conformistă, conservatoare – fie o atitudine de provocare a sistemului, o atitudine progresistă, creativă, inovatoare.

Din prima clipă a existenței sale copilul este introdus într-o realitate modelată social ce există în mod obiectiv, independent de voința și existența nou-născutului. În momentul nașterii, ființa umană intră într-un labirint al relațiilor sociale prin intermediul cărora își însușește și interiorizează valori fundamentale comune,simboluri, reprezentări colective, așteptări, modele comportamentale, scheme de relaționale considerate bune în câmpul social al ființei sale. Chiar din primul an de viată copilul asteaptă răspunsuri la unele întrebări pe care le adresează adultului ,arătând cu mâna sau îndreptându-și privirea spre acel obiect.In contact permanent cu adultul,care îi este partener și îi servește drept model copilului,acesta din urmă învată să deosebească noțiunile de,,eu ’’și,, tu’’.Apoi treptat apar întrebări de genul ,,De ce?’’,,,Pentru ce?’și ,,Cum se face?’’,copilul dorind să afle răspunsuri,nu în sensul intelectual ci să cunoască sentimentul de certitudine , de călăuzire în lumea încâlcită care i se deschide în față. Unii adulți nu știu ce să răspundă la aceste întrebări ale copilului ,nu știu că este nevoie doar de acele explicații simple, pe înțelesul copilului, cu noțiuni și exemple din lumea ce cade sub simțurile lui.Alți părinți se enervează la auzul întrebările ,, plictisitoare’’ ale copiilor ; este și mai grav, copilul simțindu-se singur și frustrat din dorința lui de a deveni,, mare’’. La început cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorități dar, pe măsură ce sunt asociate cu aceleași obiecte sau ființe capătă înteles:semnificațiile sunt fixate în funcție de experiența pe care o dobândește copilul, sunt corectate și precizate de către părinți și,mai târziu,de către societate.Învățarea termenilor înseamnă însușirea unui vocabular ce include toate cunoștințele variate, experiența de viață a părinților și implicit a societății din care aceștia fac parte. Prin limbaj părinții acționează asupra copilului, urmărind coordonarea activității lui, declanșarea unor acțiuni sau a unor reacții, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoții și sentimente. Progresul învățarii limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii și, învățând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii, care îl va ajuta să-și explice aspectele importante ale realității și să rezolve situațiile-problemă, inerente în viata sa . De la o gândire implicată în mișcare și percepție copilul va ajunge, dar numai în prezența limbajului, la capacitatea de a realiza raționamente, ajutat bineînțeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice.

În lucrarea cu tema ,, Socializarea copilului preșcolar’’ ,mi-am propus să relatez că reușita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare dintre mai mulți factori, cei mai importanți fiind familia și grădinița . Interesantă este și cunoașterea potențialului cognitiv și socio-afectiv al copiilor, cunoscut fiind faptul că orice activitate educațională se întemeiază pe cunoașterea psihologică a subiecților care fac obiectul unei astfel de intervenții. Educatoarea are misiunea de a orienta procesele dezvoltării psiho-fizice a copiilor către un curs ascendent în scopul valorificării superioare a potențialului lor nativ și pentru favorizarea mai bunei integrări în societate a acestora.
Prin programul său educativ ce cuprinde intentionalități clare, prin solicitarea expresă a copilului de a se exprima si de a acționa,de a înțelege,de a gândi,de a percepe,de a simți ceea ce se impune prin activitatea colectivă,gradinița îi dă preșcolarului posibilitatea unui contact direct cu mediul social. Întreaga activitate desfașurată în cadrul grădiniței are ca scop principal socializarea preșcolarului.Acest lucru nu permite discontinuităti,astfel încât programul zilnic trebuie bine conceput în mod știintific,bine structurat, încât să permită exercitarea influenței educative în:

-relaționarea cu colegii în activitățile liber-creative,

-participarea activă,dar disciplinată la activitățile frontal-dirijate,

-cooperarea cu grupa și subordonarea copilului grupei,în jocul liber,în cadrul activităților complementare,sunt tot atâtea momente când se realizează influența educatoarei și a colectivului în sensul educării sociale.În cadrul grădiniței trebuie să-i oferim preșcolarului un motiv intern,generator de conduita socială,constituind o ambiantă reală în care să manifeste atitudini sociale.

Preșcolarul fiind ca stuctură afectiv primar,îi vom oferi deci,prilejul să trăiască emotii pozitive,satisfacții în legatură cu participarea sa la reușitele grupei.Copilul nu are experiența colectivului.În interiorul familiei,sancțiunile sau încurajările verbale( “e voie”,”nu e voie”,”se poate”,“e bine”,” nu e bine”)îi jalonează permanent acțiunile.În gradiniță copilul nu se raportează doar la el;preșcolarul este pus în situația de a se raporta la “noi”,la “colectiv”,la “regulile nescrise ale acestuia”,dar acceptate de toți.Din această perspectivă educatoarele trebuie să acționeze pentru a le stimula dorința de a acționa conform unui principiu, în caz contrar va acționa formal,superficial.Cerându-le să-și motiveze orice acțiune,vor ajunge sa acționeze în urma unui motiv interior,în formularea căruia va ține seama de sine,dar și de ceilalți,de reusita anterioară,dar si de cauzele unui eventual eșec.

Motivația temei este determinată de faptul că viitorul societății este reprezentat de copii, de dezvoltarea armonioasă a acestora depinzând evoluția umanității. În acest sens relevarea semnificațiilor posibile pentru această etapă de vârstă, a modificărilor ce se produc sub influența condițiilor de mediu, a educației, a culturii și a rolurilor sociale exercitate asupra copilului este mai indicată decât necunoașterea acestora, necunoaștere ce se poate solda cu dezechilibru și neadaptare a conduitei umane în relațiile cu mediul social.Socializarea individului se realizează succesiv prin antrenarea a numeroși factori ce condiționează realizarea potențialităților de creștere și dezvoltare personală și asigură constucția socială a pesonalității.În funcție de natura și competențele lor,diversele instanțe ale socializării au responsabilități distincte în formarea și modelarea sociopsihologică a persoanei umane. De exemplu, deși familia se ocupă de educarea copilului, ea nu poate oferi gradul de instrucție reclamat de standardele de performanță ale civilizației contemporane. În consecință, în societățile industriale educația publică a devenit o instituție socială fundamentală. Agenții socializării se completează și se presupun reciproc, dar între ei pot să apară conflicte ce se pot reflecta negativ în dezvoltarea individului. În timpul primilor ani de viață familia este principalul cadru socio-cultural de configurare a personalității viitorului individ adult. Din acest motiv, trăsăturile psiho-morale și caracteriale ale copilului sunt determinate de valorile părinților săi. Pentru o îndelungată perioadă de timp, copilul consideră sistemul de valori familiale ca universal. Însă pe măsură ce se dezvoltă, venind în contact cu complexitatea și diversitatea vieții sociale, el învață că sursele de satisfacții și împliniri sunt mult mai diverse că societatea îi dă posibilitatea să-și aleagă și alte valori decât cele pe care le-a deprins în familie.În societățile primitive copilul are acces la o mare parte din cultură.Viața societății se desfășoară sub ochii săi, puține fiind elementele care nu sunt direct accesibile observației sale.

În aceste societăți cultura accede ușor la copil. De aceea, agenții socializării nu acționează divergent asupra copilului; fiecare, agent socializant îl ajută, îl completează pe celălalt în socializarea copilului.Dimpotrivă, în societățile moderne și eterogene, factorii socializanți trebuie să identifice cele mai adecvate strategii de intervenție și modelare sociopsihologică a individului și să creeze condițiile cele mai oportune, astfel încât influența socio-psihologică să fie profundă, stabilă și durabilă, nusuperficială și pasageră.Modelarea socio-culturală a persoanei este un proces interferențial,având drept canal principal al persuasiunii comunicarea interumană. La începutul copilăriei comunicarea are un caracter nemijlocit, realizându-se mai degrabă prin intermediul unui contact “fizic”. Influențarea copilului nu poate fi făcută decât de cei care intră în interacțiune socială directă, nemediată, cu el: părinți, prieteni, educatoare. Accesul timpuriu la valorile societății este, fără nici o îndoială, cel mai important și mai profund, pentru că nivelul de educabilitate al persoanei este maxim, iar stilul și sistemul personal de valori este în curs de cristalizare fără a fi încă definitivat. Valorile, credințele pe care și le structurează individul în anii săi de formare au avantajul că justifică pe deplin importanța familiei ca agent de socializare.Când interacțiunea interpersonală permite liberul joc al emoției,socializarea este încurajată intensiv. Una din rațiunile pentru care sunt considerate primare grupurile în care relațiile emoțional-afective sunt predominante este că ele acționează ca primi agenți de socializare a individului(de tipul familiei, de exemplu). De aceea, socializarea în și prin intermediul grupurilor primare are un impact profund asupra ființei umane.Socializarea individului este într-o anumită măsură condiționată și de accesibilitatea sa psihologică. În diferite momente ale vieții persoana se află sub diferite influențe și locuri ale controlului (Chelcea, 1994). Disponibilitățile sale sunt afectate în mare măsură de valorile achiziționate în trecut. Unele instanțe ale socializării, în special cele care au acționat timpuriu, în perioada copilăriei, tind să limiteze aria în care individul rămâne deschis influenței altor factori de modelere și intervenție socială.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE SOCIALIZARE

1. PROCESUL DE SOCIALIZARE – DEFINIRE ȘI DESCRIERE

2.TIPURI DE SOCIALIZARE

3. AGENȚII SOCIALIZĂRII

4.SOCIALIZAREA – ACȚIUNE SOCIALĂ INEVITABILĂ

Capitolul I. CONCEPTUL DE SOCIALIZARE

I. 1 PROCESUL DE SOCIALIZARE – DEFINIRE ȘI DESCRIERE

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societății, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacțiune, inegal ca intensitate, care dă unei ființe posibilitatea să-și dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esența acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenții de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor și valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

În aserțiune general acceptată, socializarea înseamnă asimilarea experienței sociale (cunoștințe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităților acționale, a concepțiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenței sociale, dezvoltarea trebuințelor, motivelor și a aspirațiilor personale și colective.

În psihologie procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității, cercetările în această direcție bazându-se pe teoriile unor personalități marcante ca Vîgotski, Piaget, Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. L.S. Vîgotski scoate în evidență faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale. J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, “procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”. ( J. Piaget, 1970, p.295-298, în Revista „Învățământului Preșcolar”, nr.3-4/1997). Totodată, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacțiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om și om-obiect, un rol important deținându-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu când i se cere să respecte reguli și norme și asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiționează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achizițiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă , următoarea nu poate fi bine formată ,astfel ajugându-se la comportamente deviante, create chiar de cei ce acționează direct asupra formării personalității copilului.

Socializarea este văzută în dinamica celor doi factori reprezentați de mediu social și individ, în sensul în care învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale din care însă face parte și individul ce devine astfel atât socializat cât și agent socializant. Cercetările

din acest domeniu pornesc de la ideea că societatea, sistemul de valori și cultura influențează persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, grădinița, grupul de covârstnici, atrăgând atenția asupra priorității raporturilor interpersonale ca și factori de influențare a dezvoltării psihice a copilului. Atât viața biologică, cât și cea psihologică a omului sunt puternic,,socializate“ și ,,culturalizate“, astfel că indivizii sunt, în ultimă instanță, un produs al societății care îi modelează și îi formează după structurile și după criterii adeseori independente de voința indivizilor.Aceasta nu înseamnă că indivizii, mai ales cei mai creativi dintre ei,nu pot influența ei înșiși societatea în care trăiesc, dar numai sub influența societății a raporturilor cu ceilalți indivizi, individul se transformă în persoană,individualitatea biopsihică devenind personalitate sociospirituală. Atât ca produs social și cultural, cât și ca individualitate distinctă, personalitatea determină valoarea omului și capacitățile sale de a gândi și a acționa, care nu pot fi evaluate decât într-un cadru, el însuși de natură socioculturală, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt puse în concordanță cu valorile și normele sociale interiorizate, la nivelul personalității, prin procesul de socializare.

Având o însemnătate deosebită pentru funcționarea mecanismelor de integrare armonioasă a indivizilor umani în colectivitate, pentru adecvarea conduitelor individuale și de grup la valorile, principiile și normele societății, socializarea constituie un proces social fundamental prin intermediul căruia orice societate își proiectează, reproduce și realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul cultural și normativ.

Procesul de socializare facilitează, totodată, existența normală a vieții sociale, asigurând stabi-litatea și funcționalitatea structurilor sociale,coeziunea internă și continuitatea grupului social.Având ca finalități de bază implementarea sistemului axiologic și normativ în conștiința fiecărui membru al societății respective, procesul de socializare reprezintă acea partea influenței complete a mediului, care determină individul să participe la viața socială, îl învață cum să se comporte, conform normelor în vigoare, îl învață să înțeleagă cultura, îl face capabil să se întrețină și să îndeplinească anumite roluri sociale. Ca rezultat al procesului de socializare, indivizii se identifică cu rolurile sociale, interiorizându-și prescripțiile acestora și elementele socioculturale ale mediului în care s-au născut și/sau trăiesc,integrându-le în structura personalității lor.

Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un simplu proces de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un proces dinamic în cursul căruia se schimbă atât mediul, cât și individul. În cadrul acestui proces individul asimilează un întreg sistem de cunoștințe, atitudini, deprinderi și reguli morale, necesare conviețuirii sociale, dezvoltându-și imaginația și capacitățile creatoare, o dată cu afectivitatea atât de necesară echilibrului său moral și psihologic.

Premisa naturală a socializării este maturizarea biologică.Dezvoltarea psihocomportamentală a individului uman este rezultatul a două procese fundamentale și a interacțiunii dintre acestea : creșterea sau maturizarea biologică, pe de o parte și socializarea, pe de altă parte.Maturizarea biologică având determinanți de natură genetică este legată de dimensiunea naturală, bioereditară a ființei umane și reprezintă totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice și neuro-psiho-fiziologice care depind de tendința naturală de creștere a organismului (C.Rogers ).Cea de-a doua este de natură socială și se poate defini ca proces fundamental de integrare și adaptare a individului la viața comunității sociale și de modelare a personalității prin construirea identității sociale a individului.Individul uman se naște asocial. El devine un „actor social” în mod progresiv, pe măsură ce învață să participle la viața grupului și a societății sale, asimilându-i normele, valorile, credințele, prin însușirea în cadrul familiei,a grădiniței, a societății ,a produselor culturale care îi permit conviețuirea în societate.Organismul biologic este umanizat și transformat într-o personalitate înzestrată cu conștiință de sine, cu idealuri, valori și aspirații, într-un „eu” conștient de propria identitate , capabilă de disciplinarea și ordonarea propriului comportament în cadrul procesului de socializare. Socializarea nu se poate produce decât în interdependență și interacțiune cu maturizarea biologică.. Oricât de bine intenționați ar fi părinții cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât atunci când acțiunile lor educative vor fi în concordanță cu nivelul de dezvoltare psihomotorie și neuro-fiziologică a organismului.

Maturizarea biologică, pe de altă parte, poate fi accelerată prin socializare în măsura în care acțiunea factorilor sociali este realizată în momentele optime ale dezvoltării individului și în concordanță cu trebuințele, capacitățile și cu posibilitățile sale acționale. Această influență este exercitată inițial de grupul primar al familiei și ulterior de numeroși alți agenți socializanți,instituționalizați sau nu .Tendințele specific umane, indiferent dacă sunt de ordin intelectual sau afectiv, spiritual sau ludic, etic sau estetic, sunt prezente la naștere doar ca simple potențialități. Pentru a se transforma din trăsături virtuale în capacități efective, ce pot fi actualizate în atitudinile și comportamentul unui individ uman concret, nu este suficientă numai maturizarea organică, biologică; în egală măsură este necesară socializarea organismului biologic, adică producerea unor schimbări în structurile personale și în conduitele individului, ce rezultă din interacțiunea cu altul .

În absența unei înzestrări instinctuale specifice și strict determinate,care să-i permită un nivel optim de adaptare la mediu, omul, ca specie, a fost nevoit să “inventeze” mecanisme și strategii psihosociale de adaptare, menite să compenseze acest deficit genetic, bioereditar și să-i asigure supraviețuirea.Socializarea este necesară și posibilă pentru că omul are virtual înnăscută capacitatea folosirii limbajului. Această predispoziție nu poate deveni operațională și nu se poate manifesta dacă nu este activată și stimulată prin interacțiunea socială.În absența relațiilor interpersonale cu alți membri ai societății, ființa umană nu numai că nu poate evolua în limitele normalității psihice, dar nici nu poate supraviețui existențial la nivel biologic și, cu atât mai puțin, nu se poate dezvolta și forma ca personalitate umană. Doar cu ajutorul interacțiunilor sociale individul se descoperă, își construiește treptat personalitatea și conștiința de sine. Însăși evoluția status-quo-lui său cognitiv și socio-afectiv depinde în mod esențial de complexitatea, multitudinea și varietatea raporturilor interpersonale în care este implicat.Noul născut nu are prea multe șanse de supraviețuire și cu atât mai puțin de evoluție în direcția maturității fără afecțiune și dragoste, fără atenție și îmbrățișări,. Efectele privațiunii sociale pot fi uneori fatale și în funcție de durata și severitatea acesteia, conducând mai mereu la întârzierea dezvoltării intelectuale și socio-afective.

I.2 .TIPURI DE SOCIALIZARE

Socializarea începe din primele zile de viață și continuă de-a lungul întregii existente. În primii ani copilul este introdus, prin intermediul limbajului, în elementele sociale de bază: norme, valori, credinte etc. Dimensiunile dobândite inițial sunt completate cu elemente noi, care intervin pe parcursul diferitelor cicluri de viață. Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care învață comportamentele pretinse de rolul respectiv, drepturile și îndatoririle specifice acestuia. Deși este un proces social global, socializarea se realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferite. Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primară, socializarea secundară, socializarea continuă, socializarea anticipativă și resocializarea.

1. SOCIALIZAREA PRIMARĂ(sau de bază) permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor și valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici și care constituie bagajul informațional și afectiv al oricărui individ. (C-tin Schifirneț, 1999, p.101).

Termenul de socializare primară este încă discutat. În acest sens, s-a descoperit că sprijinul parental poate fi corelat pozitiv cu dezvoltarea cognitivă a copilului, cu comportamentul moral al acestuia, cu conformarea la standardele adulților, cu respectul de sine, și cu competența socială. Invers, lipsa acestui sprijin este asociată cu socializare negativă: lipsa respectului de sine, delincvența, devianța, consumul de droguri și alte probleme. (vezi Barnes și Farrell, 1992). Pe de altă parte. controlul se referă la gradul și maniera în care părinții încearcă să constrângă comportamentul copilului. Rolurile de gen și vârstă sunt dintre primele roluri învățate. Socializarea în direcția unor roluri de gen este un proces continuu și de durată. În același timp, este un proces omniprezent pentru că există o multitudine de agenți și contexte de socializare a genului. Societatea are de obicei roluri bine definite pentru femei și bărbați, diferite unele de altele, iar copiii sunt crescuți pentru a se încadra în rolurile respective. Dar transmiterea unui anumit conținut prin socializare se face și în funcție de vârstă, conform lui Berger și Luckmann (1999). Durkheim (2002) are o altă viziune asupra educației și socializării: „efort continuu de a impune copilului maniere de a vedea, de a simți și de a acționa la care el n-ar fi ajuns în mod spontan”.

Socializarea primară implică, pe lângă dimensiunea cognitivă și o importantă dimensiune afectivă. Copilul se identifică emoțional cu persoanele semnificative din viața lui, preluând rolurile și atitudinile acestora și transformându-le în roluri și atitudini proprii și face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea însăși. (E. Stanciulescu, 1996, p.153).

2. SOCIALIZAREA SECUNDARĂ reprezintă tot o învățare de roluri, dar de data aceasta este vorba de roluri instituționale. Se învață roluri specifice de adulți, cum ar fi ocupația, căsătoria și rolul de părinte. Rolurilor pe care le joacă, ei ajung să se identifice și să aibă o imagine de sine conformă cu aceste identități de rol ,pe măsură ce devin devotați.

De remarcat este, în acest context, un fenomen în aparență paradoxal și anume: pe de o parte, socializarea, prin intermediul pârghiilor obiective sau subiective, deliberate sau spontane prin care acționează, îl obligă pe individ la conformare și supunere, în ultimă instanță la uniformitate; pe de altă parte, prin intermediul acelorași mecanisme, socializarea încurajează individualizarea, unicitatea și originalitatea personalității individului.

În realitate cele două procese sunt interdependente și inseparabile. Ființa umană nu

se poate dezvolta și nici supraviețui în afara ambientului socio-cultural, întrucât singurul mediu capabil să convertească potențialul său genetic într-un “eu” ce își poate construi propria identitate este universul social. Cu alte cuvinte, unicitatea și originalitatea personalității reprezintă produsul exclusiv al socializării. De observat că influențele socializării, de orice natură ar fi, stimulative sau inhibitorii, nu pot acționa decât în limitele datului bio-ereditar și ale programării genetice.Arta de modelare și interferență culturală a educației, precum și a tuturor celorlalte forme de intervenție și control social duce doar la prelucrarea și configurarea “substanței” psihodinamice a personalității, dar nu o crează și nici nu o substituie.

Socializarea secundară dispune de un grad mai înalt de penetrabilitate în perioadele cruciale de trăire intensă a vieții, atunci când situațiile și conjunctura determină o bulversare impredictibilă a destinului individual. Astfel de evenimente cruciale ( nașterea ,căsătoria, creșterea și educarea copiilor, divorțul, decesul celor apropiați, succesul sau falimentul financiar) devin matrici de evoluție constructivă a personalității.

3.SOCIALIZAREA CONTINUĂ

Oamenii trec prin experiențe importante de socializare pe tot parcursul vieții. Cu cât ne maturizăm mai mult , obținem diferite statute și jucăm noi roluri. Socializarea după perioada copilăriei este câteodată necesară, atunci când o schimbare socială rapidă modifică normele.

Inserția plenară într-o profesie, într-un statut social, în condiția de adult ca atare, implică pentru majoritatea actorilor sociali o atentă grijă în impresiile pe care le produc celor din jur. Dacă în copilărie și adolescență se înfiripă și începe să se contureze sinele și personalitatea indivizilor -în principal prin absorbția reacțiilor celor din jur, prin reflectarea în oglinda socială- la maturitate personalitatea se consolidează, iar accentul este pus acum pe modul în care eul se prezintă celorlalți.

4.SOCIALIZAREA ANTICIPATIVĂ

Reprezintă „un proces prin care individul acumulează cunoștințele sociale și abilitățile necesare asumării unui rol organizațional”(Van Maanen și Schein, 1978: 3).Socializarea unui individ credincios devotat, este modalitatea bisericii de a-și aigura existența în timp, crearea rolului de cetățean implicat este modul în care statul se asigură că va supraviețui ca structură, iar angajatul eficient este modul prin care firma/organizația/corporația va dăinui. Dennis Wrong (1961) și concepția suprasocializată despre om.

Există și teorii care limitează meritele socializării și importanța acestui fenomen. Deși omul este social, el nu este niciodată complet socializat și opune rezistență procesului de socializare-explică printr-un discurs Wrong.

5.RESOCIALIZAREA

O caracteristică importantă a resocializării este înlocuirea setului de valori și credințe anterior al individului, precum și al concepțiilor despre sine, cu un nou set bazat pe ideologia grupului în care se petrece socializarea.

Procesul se realizează de obicei prin interacțiuni de grup mic foarte intense, în care mediul fizic și simbolic sunt controlate de către agenții socializării.

I.3. AGENȚII SOCIALIZĂRII

Socializarea se realizată printr-o multitudine de forme si situații, cu ajutorul a numeroși agenți, printre care oamenii, grupurile și instituțiile sunt cei mai importanți.

Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală și copil, locul în care principalele componente ale personalității sunt modelate.

În realitate există numeroase diferențe în modul în care fiecare familie îsi socializează copiii, cu toate că aceasta realizează funcții socializatoare comune. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părintilor etc. . Familia este cea care ne oferă o poziție în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și influențează alte statusuri precum religia și clasa socială. În cadrul familie învătam să fim umani. Imitatia are un rol important, mai ales în primii ani de viață când este dominant și cînd socializarea se face în familie. Ulterior copiii încep un proces de separare de gen, băieții se detașează de mama și se apropie de tata printr-un mecanism de identificare, iar fetele realizează identificarea fără a se detașa de mama.Identificarea cu părinții și imitarea rolurilor se realizau relativ ușor, mai ales în mediul rural, în societățile tradiționale. Băiatul precum și fata trăiau alături de părinți, îi ajutau în muncă, continuându-le activitățile.

În societățile moderne, identificarea nu se poate realiza decât parțial, mai ales în mediul urban. Locul de domiciliu este separat de locul de muncă, iar copiii nu au decât o imagine foarte vagă a rolului profesional exercitat de părinți.

Grupul de prieteni constituie un grup social ai cărui membri au aceeași vârstă și poziții relativ similar, manifestându-se ca un puternic agent socializator în perioada copilăriei și a adolescenței. Acesta le oferă copiilor posibilitatea să se manifeste independent în afara controlului părinților. În grupul de prieteni copiii se află pe poziții egale. Spontaneitatea, limitată ori cenzurată de adulți sau autocenzurată, se exprimă liber în absența adulților. În mijlocul grupului de prieteni, copiii învață să interacționeze ca egali, ca parteneri de cooperare și colaborare, într-un cadru cooperant, conform principiului "primești ceea ce oferi". Cu toate că stapânesc mai puțin simbolurile și mijloacele de comunicare comparativ cu adulții, copiii comunică mai ușor decât aceștia. S-a demonstrat că doi copii care vorbesc limbi diferite și au fost socializați în culturi diferite stabilesc ușor raporturi , în timp ce, în aceiași situație, doi adulți s-ar simți nesiguri și incapabili să interacționeze.

Grădinița este un agent socializator complex, care oferă atât informații, calificări, cât și

un întreg climat valoric și normativ, formal și informal.Reprezintă primul contact major al copilului cu lumea din afara familiei. În mediul grădiniței copilul învață despre noi roluri care nu sunt în familie și în grupul de prieteni din care a făcut parte până atunci. Grădinița accentuează efectul socializator al grupului de prieteni și reduce influența familiei. Socializarea din perioada grădiniței este o socializare dominant participativă și anticipativă,aceasta suplinind familia în transmiterea componentelor culturii. Cultura societății respective își pune amprenta sa distinctivă asupra personalității umane prin intermediul acestui agent de socializare.

Mijloacele de comunicare de masă tind sa devină unul dintre principalii agenți de socializare,în societățile contemporane. Mass-media reprezintă ansamblul organizațiilor (radio, TV, filme, ziare, reviste, afișe etc.) care vehiculează informații către un număr mare de oameni. Emisiunile TV cu conținut prosocial oferă modele comportamentale conforme cu normele și valorile sociale, învațându-i pe copii normele unui comportament acceptat, în timp ce emisiunile ce propagă violența induc copiilor comportamente violente sau accentuează predispozițiile agresive. Violența manifestată de personajele din desene animate determină un comportament agresiv sau violent . Efectele socializatoare ale mijloacelor de comunicare de masă au făcut obiectul a numeroase analize, iar concluzia comună a fost ca acestea s-au impus ca un influent agent socializator pentru copii, cu efecte atât pozitive, cât si negative, în funcție de conținutul mesajului.

Socializarea nu se limitează doar la cei patru agenți principali amintiți. Ea se realizează și prin intermediul organizațiilor religioase, politice, asociațiilor voluntare, în mod difuz, de ansamblul comunității în care trăiește individual.

I. 4.SOCIALIZAREA –ACȚIUNE SOCIALĂ INEVITABILĂ

În procesul de socializare copiii sunt instruiți în legătură cu ceea ce trebuie să știe și cu felul în care trebuie să se comporte, pentru a se integra în societate, pentru a-și dezvolta capacitățile virtuale, pentru a evolua în direcția maturității și autorealizării.

Se transmit reguli fundamentale ale vieții socialeprin socializarea individului: norme, interdicții, obiceiuri, credințe, mentalități etc., de la cele mai simple și elementare deprinderi până la cele mai complexe și sofisticate abilități implicate în activitățile de cercetare, inovare, descoperire științifică sau în actul creației artistice.

După cum se știe, comportamentul indisciplinat are un caracter instinctual, fiind generat de impulsuri imediate, agresive, concomitent cu ignorarea consecințelor viitoare. Dimpotrivă, un comportament disciplinat, modelat prin educație, renunță la recompensa imediată și se adaptează în conformitate cu diverse obiective mai îndepărtate, dar mai importante. Individul își modifică comportamentul chiar și cu prețul pierderii sau amânării unor satisfacții imediate ,uneori ca răspuns la aprobarea sau acordul societății, alteori de dragul idealului de perspectivă.

Prin socializare se interiorizează rolurile sociale și atitudinile pe care acestea le presupun. Sub influența presiunilor exercitate de societate, prin intermediul diverselor grupuri și organizații, individul este constrâns să “învețe viața socială”, să-și formeze și să-și dezvolte abilitatea specifică de a juca roluri sociale cât mai specializate și cât mai variate.

Ca deziderat, procesul socializării are menirea de a promova încrederea reciprocă și cooperarea între oameni, prin stimularea și valorizarea tendințelor altruiste, a disponibilității față de celălalt, a acelor acte psiho-comportamentale “orientate spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea celorlalte persoane, fără așteptarea unei recompense externe”, denumite în sociologie prosociale (vezi și Septimiu Chelcea,Comportamentul prosocial, 1996).

Socializarea induce îndemânări, abilități, priceperi. Numai dobândind îndemânările necesare indivizii se pot integra în societate. În societățile primitive, această sarcină a socializării se realiza oarecum spontan, practicile tradiționale fiind transmise din generație în generație și fiind, de obicei, învățate prin imitație și practicarea de zi cu zi. În spațiul socio-cultural relativ rudimentar al comunităților de acest tip, pregătirea tinerilor pentru viața adultă se poate realiza și în afara unor instituții educative specializate. În societățile avansate din punct de vedere tehnologic educația noilor generații nu se mai poate realiza în mod empiric, în cadrul comunităților patriarhale. O condiție necesară a socializării eficiente devine educația formală, iar responsabilitatea efectuării acesteia este atribuită instituțiilor instructiv-educative specializate. Socializarea, ca acțiune socială inevitabilă și specifică oricărei comunități umane, nu este în mod necesar conștientizată și nu exprimă întotdeauna adevăratele obiective și intenții ale factorului socializant.Adeseori ea poate avea un caracter spontan întâmplător. În mare parte, socializarea copilului, mai ales în interiorul familiei și în cadrul grădiniței, este deliberat. Anumite valori exprimate verbal sunt transmise uneori de părinți, care acordă în același timp recompense și pedepse. Exemple obișnuite de răspuns recompensat sunt curățenia, promptitudinea, ordinea, cumințenia.

Socializarea este, de asemenea, și produsul interacțiunii umane spontane ce se realizează în interiorul și prin însuși intermediul acțiunii deliberate și a intenției explicite de a educa. Socializarea nu se limitează numai la educația realizată voluntar. Există și o socializare inconștientă, efectuată în afara sfaturilor, recompenselor și pedepselor pe care părinții le dau direct și în mod explicit. Modelele de comportament cotidian ale membrilor familiei sale, ale prietenilor din grupul de joacă și de “conversațiile” represive – bătaie, molestare îl pot influența de multe ori pe copil.

De foarte multe ori copiii descoperă și asimilează norme de valori implicite care n-au fost prezentate ca reguli ce se impun. Părinții sunt cei care exercită, sub diverse moduri, presiunea socializării copilului și nu lipsit de importanță este faptul că indisciplina copilului este întotdeauna dezaprobată de mediul adult.La început copilul răspunde mai puțin, apoi mai mult față de sentimentele de aprobare și de dezaprobare ale părinților. Atitudinile și valorile neverbalizate sunt un important element de socializare în mod implicit, atunci când sunt concretizate în comportamentul față de copil. Indicațiile, sfaturile, interdicțiile verbale sau non-verbale care nu sunt înrădăcinate în viața și atitudinea părinților sunt relativ ineficiente.

Socializarea presupune interacțiuni între subiectul socializator și cel socializat, cu schimbări în ambele planuri,ea nu este o simplă repetiție social și nu împiedică schimbarea socială, inovarea, interpretarea personală a realității sociale. .Aceste interacțiuni se produc cu interpretarea a ceea ce se învață, cu posibilitatea contestării, opunerii, propunerii de alternative sau trasării de tușe personale în ceea ce privește asumarea și punerea în practică. Astfel că rezultatul obținut nu este unul multiplicat identic în felul de a fi, de a gândi și de a acționa al indivizilor. Subiectivitatea fiecăruia și contextele particulare în care existăm fiecare dintre noi transformă influențele externe în produse personalizate, proprii fiecărui individ în parte. Se poate vorbi prin urmare de o imensă varietate individuală pe o axă continuă ce merge de la conformismul absolut la devianță. Așa se poate explica dinamismul social și schimbarea socială ,preșcolaritatea reprezintând etapa de viață în care se țes multe din structurile de profunzime ale personalității.

Nu întotdeauna, însă, socializarea impune conformarea totală la normele impuse de societate. Se pot întâlni, în același timp, și factori ce încurajează individualitatea și unicitatea (Bloom și Seleznic, 1976) Se stabilesc raporturi diverse între conștiința umană și sistemul socio-cultural : de acceptare sau respingere, de acord sau dezacord, de asimilare sau conflict, de adaptare sau provocare .

Ca și alte valori și nonconformitatea poate fi o valoare de sine , transmisă prin socializare, indivizii trăind într-un anume context social pot ajunge să-i admire pe cei independenți, inovatori, devianți sau rebeli și să încerce, la rândul lor, să adopte aceleași modele nonconformiste de comportament.

Sistemul normativ reprezintă o moștenire socială care îi este transmisă individului prin intermediul educației, condiționând în același timp experiența individului și a societății. Mediul în care se naște și evoluează orice ființă umană este impregnat cultural, oferind modele comportamentale și acționale pe care individul le asimilează prin educație în particular și prin întreg procesul socializării în general.

Concomitent cu transmiterea normelor, valorilor, mentalităților etc. caracteristice unei comunități sociale, în mod inevitabil socializarea induce și un anumit grad de conformitate. Oamenii născuți în circumstanțe asemănătoare tind să se asemene unii cu alții în obiceiuri, mentalități și configurația personalității.

CAPITOLUL II

FAMILIA – PRIMUL FACTOR DE SOCIALIZARE A COPILULUI PREȘCOLAR

1.ROLUL FAMILIEI ÎN ADAPTAREA COPILULUI LA MEDIUL GRĂDINIȚEI

2.ASPECTE EDUCATIVE ÎN CADRUL FAMILIEI SI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI PREȘCOLAR

3.IMPORTANȚA PROCESULUI DE SOCIALIZARE PENTRU INTEGRAREA VIITOARE A PREȘCOLARULUI

II.1.ROLUL FAMILIEI ÎN ADAPTAREA COPILULUI LA MEDIUL GRĂDINIȚEI

Familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, ca și cadru fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiționează toate achizițiile ulterioare.Acest lucru se întâmplă în orice societate. În copilărie se realizează socializarea primară ce reprezintă tocmai acest proces de transformare a copiilor în adevărate ființe umane sociale, prin învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj, proces cu caracter profund afectiv, spre deosebire de celelalte forme de socializare, secundară și continuă, orientate spre neutralitate afectivă..La copii întâlnim o dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic și social atunci când aceștia sunt crescuți în familii, de către părinții lor.

Întreaga dezvoltare psihică și morală a copilului se află sub influența mediului familial în care acesta evoluează, mediu care este primul intermediar în relațiile cu societatea .

Familia este definită prin prisma obligațiilor și aspirațiilor comune ale soților ce au datoria de a-și crește familia nu doar asigurându-le existența materială ci și un climat favorabil afectiv și moral. Familia reprezintă cea mai veche și mai stabilă formă de comunitate umană, care își aduce aportul nu numai prin perpetuarea speciei ci are rol esențial în evoluția și continuitatea vieții sociale.( Claude Levi-Strauss)

Individualizarea familiei ca grup social, în raport cu celelalte grupuri, rezidă din faptul că în cadrul acesteia se practică un anume stil de viață, norme și valori ,modele personale de conduită care sunt transmise din generație în generație, rezultând din aceasta rolul social al familiei în formarea personalitații indivizilor.

Față de societate, în ansamblul ei, având în vedere că membrii familiei sunt și membri ai societații, familia îndeplinește funcții pe care alte grupuri nu le pot îndeplini(M. Voinea, 1993, p. 62).prin procreare, îngrijire, formare și educare a copiilor, familia contribuie la păstrarea continuității biologice a societății;transmițând moștenirea culturală în procesul socializării prezintă funcția de menținere a continuității culturale;satisface nevoile emoționale ale membrilor săi astfel încât asigură sentimente de siguranță și de menținere ale personalității;exercită control social asupra întregului mod de comportare a membrilor săi, mai ales a copiilor;

Familia este obligată să îi asigure ființei tinere un mediu afectiv și protector, să îi satisfacă trebuințele elementare pentru ca ea să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să realizeze fără pericol primele sale experiențe sociale,având rol predominant în formarea și dezvoltarea copilului.

Asigurarea unei structuri normale de familie- care răspunde cel mai bine trebuințelor copilului și buna funcționalitate sunt condiții indispensabile pentru stabilitatea universului unui copil astfel încât el să nu fie niciodată nevoit să facă față unor probleme umane (divorț, recăsătorie, adopție) care îi depășesc puterea de înțelegere.(A.Berge, 1977, p.22).

Părinții reprezintă, indiscutabil, cei mai puternici și importanți educatori deoarece influențează copilul de la vârsta cea mai fragedă. Un copil aparținând speciei umane nu poate supraviețui neajutat, cel puțin pe parcursul primilor ani de viață, când ar trebui să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale: iubire, vorbire și ascultare, joc, crearea unei imagini despre lume, sentimentul apartenenței la o familie, încercarea puterii, mișcare, hrană sănătoasă,nevoi a căror împliniri nu se pot realiza decât într-un spațiu comun- nu doar spațiu fizic- unde ei să se cunoască, să comunice, să se interinfluențeze. Copilul neajutorat va deveni treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă și integrată în tipul de cultură în care s-a născut.

Procesul nu se realizează însă în mod pasiv, în sensul în care copilul doar ar atrage influențele cu care intră în contact, deoarece el este o ființă activă ale cărei exigențe sau necesități afectează comportamentul celor responsabili cu ingrijirea sa și mai ales pentru că există această repetabilitate zilnică a interacțiunilor dintre ei. Și părinții și copilul își modifică comportamentul unii față de alții prin stimulare reciprocă continuă iar manieră unică de participare a copilului este un factor crucial și pentru comportamentul părinților. Totuși, fără a fi crescut sub influența adulților umani, copilul nu ar putea fi educat.(D.E. Papalia, 1986, p.183-197).

Inițierea socială pornește în cadrul lărgit al familiei și presupune un proces psiho-social de transmitere-asimilare a modelelor de comportare specifice acestui grup, proces esențial cu atât mai mult cu cât copilul, ca potențială personalitate umană, nu posedă limbaj articulat,nu are nici un fel de cunostințe, atitudini, scopuri sau idealuri de viața. Contactul cu alții este important în viața noastră, interacțiunea fiind esențială în timpul primilor ani de viața pentru ca dezvoltarea biologică, psihică și socială să se poată desfașura în mod normal.

Copilul în relație cu ceilalți este dependent de coeziunea și adaptabilitatea familiei, astfel încât dezvoltarea psihosocială a acestuia depinde de tipul de interacțiune și de comportamentul fiecăruia dintre membrii acesteia. Specificitatea rolurilor ce caracterizează familia rezultă dintr-o logică relațională a rolurilor, construite în experienta familială. fiecăruia Unul din multele roluri îndeplinite de adult este acela de părinte ,dar spre deosebire de celelalte, acesta are trăsături unice : în vreme ce relațiile umane se desfașoară sub semnul schimbului, cele dintâi relații dintre părinți și copil au particularitatea de a fi în sens unic pentru că un copil nu poate da nimic, nu poate decât să primească. Părintii, deprinși până la apariția copilului cu un anumit stil de viață trebuie, dintr-o dată, să-și asume o noua responsabilitate, să-și schimbe comportamentul și să se adapteze trebuințelor unei noi ființe.(T.J. Hamner, P.N.Turner, 1988, p.31-35).

Rolurile părinților sunt negociate de identitatea personală a fiecăruia dar trebuie subliniat faptul că a fi părinte nu semnifică un anumit rol feminin principal sau masculin secundar căci rolul matern si rolul patern sunt specifice si complementare. Deosebirile dintre roluri vizează modul și natura implicării și nu gradul mai mare sau mai mic de implicare, grad ce nu poate fi evaluat întrucât aceste comportamente diferite calitativ nu pot fi comparate cantitativ. Deosebirile relevă, în esență, două viziuni asupra lumii, două morale : tatăl asigură securitatea materială și, chiar dacă este mai mult indisponibil acest lucru nu este echivalent cu lipsa implicării, el muncind ,, singur, pentru ceilalți” iar mama muncește ,, pentru ceilalți, alături de ei”, de aici rezultând o mai mare disponibilitate a mamei, o atitudine deschisă și atentă în orice moment la problemele copiilor. (E.Stanciulescu, 1997, p.112-116).

Mama are un rol esențial în dezvoltarea psihică a copilului iar relația dintre mamă și copil a fost transformată în cheie a înțelegerii procesului de umanizare și socializare a copilului. Ea devine instrumentul ce « trasează » destinul acestuia: întreaga dezvoltare intelectuală și emoțională, reușita și integrarea sa, totul fiind pus pe seama relației precoce cu mama, considerată prezența indispensabilă și de neînlocuit. Adaptarea și dezvoltarea copilului este favorizată de o serie de factori materni: de comportament, de personalitate, și factori atitudinali ,influența lor fiind asociată cu mediul social în care este integrat copilul. Când ea manifestă conduite proactive care țin seama de capacitățile copilului și conduite reactive când copilul întâmpină dificultați, când exprimă puține sentimente de anxietate dar întărește pozitiv,atunci comportamentul mamei devine favorabil. Atitudinile ei stimulează dezvoltarea și adaptarea atunci când ea manifestă toleranță și încredere în posibilitățile copilului , respectând prezența lui. Responsabili direct de variația în dezvoltarea psihică a copilului sunt factorii de personalitate reprezentați de o mare stabilitate emoțională, bun control al stărilor emotive, perseverența și energia maternă.

Importanța cea mai mare o prezintă dimensiunea afectivă a relației mamă-copil pentru că legătura afectivă este esențială în cea mai mare parte a dezvoltării copilului și, în absența ei, nu ar putea avea o viață de relație indispensabilă indivizilor din specia umană.

Există deosebiri dintre copilul aflat în familie și cel crescut într-un orfelinat: copilul din cadrul familiei își găsește terenul propice înfloririi personalității sale căci în acest cadru natural primește maximum de stimulent afectiv, în timp ce copiii privați de dragostea maternă sunt dezavantajați în ceea ce privește dezvoltarea fizică, intelectuală, morală și socială( Anna Freud) .Structura normală a familiei însăși dar în special relațiile cu mama răspund mai bine decât orice altceva trebuințelor afective ale copilului.

În acest context se remarcă rolul unic, singular pe care îl au părinții biologici pentru dezvoltarea socială a copilului și dificultățile enorme care survin în dezvoltarea emoțională normală în cazul copiilor lipsiți de părinți, categorie ce se află în risc de deprivare emoțională. (C.Ciofu, 1998, p.44-52).

“Familia este un mediu afectiv prin excelență, o școală a sentimentelor” , mediu ce modelează personalitatea în dinamismele sale și permite copilului să se dezvolte ca individualitate echilibrată, cu o afectivitate bogată și bine adaptată cerințelor vieții. “Atitudinile părinților au adesea o consecință mai îndepartată decât se crede: se pare că acceptarea socială a individului este pe măsura acceptării familiale pe care a cunoscut-o.” (P. Osterrieth, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p.134),

Noțiunea cerințelor individului care trebuie satisfăcute, dacă se urmărește un tipar normal de dezvoltare iar unul din nivelurile superioare este reprezentat de nevoia de afecțiune a ființei umane este introdusă de Abraham Maslow. Rolul modelului matern, soldat mai târziu cu o dezvoltare ulterioară bună,este esențial pentru afectivitate.. Duplexul mama-copil este inseparabil mai ales în prima perioadă de viață : ambii participanți au nevoie de prezența celuilalt iar această legatură poate exemplifica una dintre cele mai trainice legături umane. Primele relații sociale ale copilului se leagă de mama sa, cu care alcătuiește un cuplu social iar comportamentul unuia este condiționat în mod decisiv de al celuilalt. Copilul investește în relație energie emoțională învață să înapoieze, sub formă de sentimente, ceea ce primește din partea persoanei care îl îngrijește cu dragoste si grijă,de aceea atașamentul manifestat față de mamă îi conferă securitate .

Orice relație cu lumea exterioară are loc mai întâi prin intermediul mamei, ale cărei îngrijiri în primii ani de viață au consecințe morale prelungite. Copilul percepe, întâi de toate, rezonanțele comportamentale și afective, semnificative în acest sens fiind relațiile afective pozitive de acceptare și căldură ale părinților sau, dimpotrivă, atitudinea de respingere ce se manifestă prin ostilitate și autoritate brutală. (E. Verza, F. Verza, 1994, p.157).

Familia este cea mai indicată să dezvolte contacte umane, mai ales prin intermediul mamei, cea mai relevantă intruchipare a aproapelui, de la care copilul învață să-și recunoască și să-și simtă aproape pe ceilalți, dezvoltând sentimente de comuniune socială, fără de care nici un om nu se poate dezvolta pe deplin. Tipul de relație maternă este mai important decât cantitatea de hrană ce se oferă copilului, această relație fiind considerată ca prototip al relațiilor de mai târziu. Contactul cu mama conduce la satisfacerea unor dorințe sau nu, în funcție de sentimente care se dezvoltă de plăcere, de afecțiune sau de conflict,mama fiind considerată o sursă generatoare de recompense primare. Aceste reacții de apreciere sau de evitare deprinse în cadrul raporturilor copiluli cu mama sunt extinse în relațiile cu ceilalți, guvernate totodată de sentimentele de încredere sau de neîncredere ce își au originea tot în aceste relații cu mediul, în special cu aceasta. Îndeplinirea nevoilor copilului de către mamă contribuie la instalarea încrederii și a unei stări de afecțiune pe când o îngrijire sporadică și întâmplatoare conduce, cu siguranță, la apariția neîncrederii și ostilității. (E.Bonchiș, 2000, p.100-102).

În dezvoltarea socială și a personalității copilului un rol deosebit revine și tatălui, care transferă dragostea și securitatea asigurată mamei și asupra copilului. Tatăl înseamnă mai presus dragoste și siguranță pentru mamă și prin aceasta, indirect, pentru copil. Tatăl aduce o contribuție esențială în aspectele care privesc protecția copilului și consolidarea sentimentului de protecție în conștiința acestuia, el extinde posibilitățile de elaborare și experimentare a atitudinilor și comportamentelor lui socio-afective, echilibrează potențialul său psihic care nu-și găsește deplină valorificare decât în cadrul unei viziuni integratoare, feminine și masculine, a societății..

Figura tatălui se fixează în conștiința copilului mai târziu decât cea a mamei și, pe măsură ce trece timpul, cele două prezențe tind tot mai mult să se echilibreze. Legăturile care unesc pe copil cu tatăl său se formează mai târziu decât acelea stabilite cu mama, dar este sigur că începând de la doi ani, sentimentul care îl poartă către tată se integrează în viața afectivă a copilului și constituie un element necesar în ansamblul de forțe care contribuie la formarea caracterului și personalității copilului (C. Dimitriu, 1973, p.94 – 95)

Tatăl reprezintă principalul purtător de valori și este cel care stabilește în tot mai strânsă înțelegere cu mama ceea ce s-ar putea numi “politica familiei” și valorile acestei politici, tradiția și circumstanțele socio-economice fac din el agentul prin care familia se leagă de mediul material și social mai larg. Autoritatea paternă se colorează cu o nuanță proprie pentru că, mai fundamental decât mama, tatăl este angajat în confruntarea cu o realitate care este și exterioară și inexorabilă. Tatăl își exercită funcția de reprezentare a ordinii unei realități exterioare, introducând un element de diferențiere și conducând astfel la primele trăsături de individualizare ale copilului, orientându-l pe acesta dincolo de universul format de sfera maternă. Specificitatea paternitații constă în deschiderea către lumea exterioară, tatăl reprezentând intermediarul dintre lume si copil.

Rolurile parentale se prezintă sub trei aspecte :

-aspectul reglării directe a comportamentelor copilului, în sensul încurajării și supravegherii acestora ;

-aspectul comunicării- schimb de informații, dialog

-aspectul cooperării, al participării la activități comune.

Resursele pe care le oferă tatăl sunt cooperarea, fermitatea și informația, care se completează, reciproc, cu resursele expresive, de protecție și înțelegere ale mamei,acesta prezentându-se ca având un character instrumental. Rolul tatălui în familie nu ține de masculinitatea lui sau de modul de viață în care reușește să traverseze stările emoționale, ci de felul în care conduce și gestionează viața de familie, de capacitatea lui de luare a deciziilor și de consecințele acestor decizii, de felul în care reușește să asigure suport emoțional mamei si copiilor. Tatăl nu poate iubi cu adevărat copilul dacă nu s-a implicat în toate etapele de dezvoltare ale acestuia, începând de la naștere. Tatăl trebuie să fie prietenul și profesorul copilului, model de comportament social, etic, cu rol protector. (C.Ciofu, 1998, p.104-106)

Tatăl este pentru copil, la început, o simplă dublură a mamei, prezență care vine să extindă gama de recompense și satisfacții oferite de catre mamă P.Osterrieth ( 1973, p.164-165). Contactele cu tatăl au un caracter diferit- teza unei slabe implicări paterne a fost confirmată în sensul în care tații intervin de 2 ori mai puțin în reglarea comportamentului copilului, puțini fiind cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional (M.Segalen, 1981 apud E.Stanciulescu, 1997, p.128), dar copilul cunoaște astfel un mod diferit de a fi și învață să se adapteze, fără a-i fi afectate sentimentele de siguranță. Pe măsură ce copilul conștientizează prezența tatălui îi atribuie acestuia trăsături specifice, îi atribuie mai multă importanță iar tatăl devine, “un ingredient necesar al forțelor complexe care contribuie la formarea caracterului său” așa cum afima S. Freud. (P.Osterrieth, Copilul și familia, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1973, p.168).

În familie tatăl reprezintă principiul autorității ,dar autoritate înțeleasă ca factor de conviețuire familială și ca factor de educație- tatăl, simbol al forței și al puterii, devine un model de imitare și identificare pentru copil. Necesitatea asigurării veniturilor materiale pentru toși prin absența sa de acasă face ca hotarârile pe care le ia să capete semnificația de verdicte. Autoritatea conduce la un număr mare de frustrări inevitabile, cu efect bun, echivalente cu dorința de a-i semăna, de a-l egala și de a-i lua locul, prezența lui trezește în copil forțe de rezistență, de opoziție și de afirmare de sine. Exercitarea acestei autorități nu trebuie însă să genereze teamă nici în ochii fetiței, care trebuie să-l iubească, nici în ochii băiatului, care trebuie să se identifice cu acesta, însușindu-și caracterele prezenței paterne. (P. Osterrieth, 1973, p.179). Absența tatălui poate crea dificultăți în stabilirea de relații cu sexul opus, nevrotism, anxietate și disconfort în relațiile cu tinerii, pentru fetițe , iar băieții devin nesiguri, manifestă conduite antisociale, agresivitate crescută și tendințe delicvente.

Cu sensibilitatea lui extrem de ascuțită copilul percepe, denunță și respinge o serie de situații ca: distanța prea mare dintre el și tată (tatăl insensibil, inaccesibil), distanța prea mică (tatăl camarad), tatăl impersonal, dependent moral sau material de mamă. Un copil care nu vede în tatăl său un model de urmat nu poate primi de la acesta necesarul de afecțiune care i se cuvine (L. Pietraru, 1974, p.10).

Ceea ce este comun mamei și tatălui în afecțiunea lor pentru copil și esențial pentru securitatea lui în fața împrejurărilor neprevăzute ale vieții este disponibilitatea părinților de a fi mereu receptivi, mereu interesați, mereu prezenți și capacitatea lor de a fi îndrumătorii copilului. Într-o familie în care domnește o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, în care mama este centrată asupra nevoilor copilului, atentă la manifestările lui și preocupată de bunăstarea lui fizică și emoțională iar tatăl oferă un model de identificare, copilul va avea o dezvoltare generală nebulversată, afectuoasă- gratificându-și părinții cu încredere și afecțiune, nefiind marcat de probleme psihologice și relaționale.

II.2. ASPECTE EDUCATIVE ALE FAMILIEI ȘI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI PREȘCOLAR

Conceptul de atitudine educativă este definit ca “stare mentală constituită în experiență, ce exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să reacționeze într-un mod particular la un anumit număr de obiecte și situații” G. Allport (apud E . Stanciulescu, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997, p.91).

Natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ sunt vizate de stilul educativ. Transmiterea de valori, atitudini, cunoștințe se face apelând la stiluri diferite, adaptate obiectivelor și care se organizează în jurul a două axe : axa autoritate/liberalism sau constrângere/permisivitate și axa dragoste/ostilitate sau atașament/respingere. (E.Stanciulescu, ). Ființa tânără evaluează climatul familial în termenii întelegerii și sprijinului parental, stilul educativ oferind condiții optime pentru dezvoltarea cognitivă și pentru cea afectivă a copilului .

Nucleul socializării este constituit din relațiile copii- părinți ,căci în mediul familial se construiesc modele pentru toate relațiile umane fundamentale. Cu familia sa, copilul se află într-o legătură psihologică directă, în sensul că personalitatea sa aflată în formare intră în relație cu toata gama funcțiilor, însușirilor, stărilor și trăirilor psihice ale părinților. Reprezentarea pe care copilul o va avea mai târziu despre familie, ca fiind fie un refugiu al individualității- mediu primitor al afecțiunii și înțelegerii, în care se face schimb de idei, fie ca un bastion al tradiției în care singura preocupare a părinților este de a modela copilul după chipul și asemănarea lor va depinde de stilul educativ practicat în familie..

Nu toate familiile sunt însă orientate de aceleași valori și atitudini educative, diversitatea rezultând din nivelul de instruire educațional, de mediul de rezidență și de apartenență socio-profesională. Părinții aparțin unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite, în sensul în care unii valorizează autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea iar alții ordinea, obediența, respectul vârstei și al regulii exterioare și capacitatea de a evita problemele. (B.Bawin-Legros, A.Gauthier, 1996, p.153-159).

Stilul educativ este dependent de mai multe variabile, printre care și structura internă a familiei: familiile cu structura slabă prezintă copilului mai puține regulamente, normele fiind aproape absente, familii cu structura rigidă ce au tendința de a adopta un stil educativ bazat pe control parental și supunerea copilului și familiile cu structura suplă, ce furnizează norme flexibile, lăsând copilului posibilitatea de a-și manifesta inițiativă și de a se exprima.

Corespondența influențelor educative cu potențialul ereditar existent în copilărie este deosebit de favorabilă dezvoltării globale mai ales dacă educația este realizată corespunzător- părinții să aibă în vedere posibilitățile prezente dar și viitoare ale copilului. Sarcinile educogene presupun, din partea ambilor părinți, o acțiune conștientă și stăruitoare, dar orientată spre specificul personalității copilului, cu atât mai mult cu cât și copilul își influentează, în același timp, părinții. Dezvoltarea și maturizarea normală a copilului depind de aceste stiluri educative ale familiei și, în măsura în care acestea îndeplinesc o serie de condiții, se poate vorbi de o dezvoltare armonioasă și echilibrată.Deci părinții trebuie:

– să fie conștienți în ceea ce privește necesitatea educației pe care ei o exercită asupra copilului;

– să aibă clar conturată în minte finalitatea acțiunilor educative;

– sa aibă capacitatea de a desfășura aceste activități, să-și rezerve timp și să dispună de mijloace adecvate pentru a le realiza;

– să se pună de acord asupra acțiunilor căci coeziunea dintre ei fundamentează etica educativă; părinții să se înțeleagă, mai întâi, asupra unor cerințe (sau sancțiuni) apoi să le impună în mod unitar pentru că altfel copilul va nesocoti cerința unui părinte, prevalându-se de sprijinul celuilalt M. Voinea (1993, p.67).

Influențele bogate, variate și interesante, antrenarea copilului în activități cu rol formativ, stimularea sa, sarcinile date care să-i favorizeze participarea lui și puterea de întelegere dar mai ales, comunicarea cât mai mult cu copilul ,trebuie să fie asigurate acestuia de către modelul parental. O antrenare insuficientă în activități cu potențial formativ conduce la o dezvoltare limitată pentru că subsolicitarea face ca părți importante din potențialul ereditar să se piardă și să nu mai poată fi niciodată recuperate. Copilul este“încărcat” prin conținutul și intensitatea activităților din dorința poate firească a părinților care doresc o evoluție cât mai apropiată de aspirațiile pe care ei nu și le-au realizat,apărând în acest mod suprasolicitarea. De teama de a nu-și dezamăgi părinții, copilul va face până la pubertate ceea ce i se cere,în urma suprasolicitărilor din partea părinților cu intenții bune și așteptări legate de cariera copiilor.

În afara rezultatelor spectaculoase de moment, nu se obțin decât mai târziu tulburări psihosomatice căci intervine oboseala prematură iar acești copii vor deveni indiferenți față de societate, vor evita contactele umane și vor manifesta comportamente antisociale. Apar nevrozele,apoi la vârsta școlară, fobiile, intoleranța, depresia în urma educației incorecte și toate acestea duc în general la o adaptare extrem de grea la condițiile ulterioare de viață. Părinții acționează ca bază de date pentru copil ,bază de date care ar trebui să includă mecanisme care să țină cont de trebuințele și posibilitățile copilului și în nici un caz să folosească mecanisme asemănatoare dresajului lucru ce îl va ajuta pe acesta să achiziționeze și, să elaboreze moduri de acțiune. ,Inițial construirea ca ființă conștientă de sine se realizează prin identificarea primară cu părinții, semnificând copierea de către copil a stilurilor generale de comportament, în urma căreia rezultă, tot ca finalitate a procesului de socializare, conștiința morală.

Părinții trebuie să știe că tot ceea ce îi oferă spre asimilare îi este accesibil copilului numai în raport cu nivelul de dezvoltare psihică atins astfel încât fiecare nouă achiziție a acestuia se obține în anumite momente ale dezvoltării lui și, cel mai important, ei trebuie să cunoască faptul că maturizarea lui psihică se realizează progresiv, existând o coincidență exactă între nivelul evoluției și vârsta copilului. Fiecare moment al copilăriei este un moment al adăugirii care se realizează zilnic, adăugiri care nu sunt improvizate de fiecare individ ci sunt însăși rațiunea de a fi a copilăriei, care tinde spre realizarea adultului ca exemplar al speciei iar stimulările mediului sunt indispensabile pentru ca aceste schimbări să se manifeste. (H.Wallon, 1975 , p.153).

Indicatori ce reflecă permisivitatea sau restrictivitatea părinților :

– controlul parental, ca indicator ce reflectă limitele și constrângerile impuse de părinții copilului, responsabilitățile atribuite acestora și rigoarea cu care sunt aplicate și controlate regulile.

– suportul parental ca reprezentând gradul de angajare a părinților în viața copilului, ajutorul pe care îl oferă, timpul pe care i-l consacră, receptivitatea față de stările lui emoționale și față de nevoile sale.

Modele de acțiune parentală în funcție de indicatorii de mai sus:

– modelul permisiv, caracterizat prin nivel scăzut al controlului, asociat identificării părintelui cu stările emoționale ale copilului și cu străduința de a înțelege și răspunde nevoilor lui. Copilul răspunde așteptărilor parentale fiind supus unui control slab,cu puține norme și responsabilități.

-modelul autoritar asociază un nivel înalt al controlului cu o slabă susținere a activității copilului. Copilul primește sistematic valori ca autoritatea, tradiția, ordinea și disciplina, transmise de către părinți prin regului și principii de conduită inviolabile.

-modelul autorizat îmbină controlul sistematic cu un nivel înalt al suportului parental. Părinții sunt deschiși la schimburile verbale cu copiii, explicându-le rațiunile pentru care regula trebuie respectată și stimulând totodată autonomia lor de gândire .Copilul este controlat în modul de a respecta regulile, formulate de către părinți,fără a le fi impuse. (D. Baumrind, 1980, apud E.Stănciulescu, 1997, p.104):

Patru tehnici de influență folosite de către părinți au fost elaborate de Kellerhals și Montadon Pornind de la observația că unii din părinți acționează asupra mediului de viață al copilului iar alții asupra personalității acestuia: de control- părinții formulează o serie de interdicții și obligații, practică un sistem de sancțiuni pentru a obține comportamentul dorit,de relaționare- se bazează pe credința părinților că manifestările copilului nu sunt decât răspunsuri la conduitelor persoanelor cu care acesta vine în contact astfel încât acțiunea se realizează asupra contextului relațional, de motivare- urmăresc să-l facă pe copil să conștientizeze raportul dintre costurile și beneficiile unei acțiuni și să renunțe/accepte o altă acțiune ,de moralizare care constau în stimularea sau inhibarea unei conduite a copilului prin apelul la valori deja interiorizate. (D. Baumrind, 1980, apud E.Stănciulescu, 1997, p.104):

Cercetarea întreprinsă de Kellerhals și Montadon a condus la diferențierea acestor tehnici de influență de principiile educative reprezentate de: -securizare afectivă- înțelegere familială, mediu familial cald și protector, -absența conflictelor ,dragoste- tandrețe, manifestarea afecțiunii, întelegere, -valorizare- încredere în copil, aprecierea realizărilor sale, evidențierea particularităților sale în raport cu alte personae, – stabilitate normativă- constanță în ritmurile familiei, existența unei discipline de viață, existența normelor.(apud E.Stănciulescu, 1997, p.94).

Relațiilor interfamiliale sunt sursa de constituire și de cristalizare a însușirilor de personalitate pe care copilul și le va forma interiorizând aceste relații interumane. Personalitatea copilului va fi astfel rezultatul contextului relațional. O personalitate echilibrată va fi format din cadrul familial organizat, valorizat pozitiv, cu influențe educative. Un mediu viciat din punct de vedere relațional, imoral, va forma o personalitate cu trăsături instabile, cu dificultăți de adaptare și tendințe spre devianță. Valoarea formativă a relației dintre părinți și copii rezidă tocmai din legatură directă și atât de vitală dintre ei, din faptul că doar părinții sunt cei mai sensibil interesați de trebuințele, slăbiciunile și de intreg potențialul de dezvoltare al copilului, mai ales acum, când ființa umană are plasticitatea maximă, favorabilă realizării personalității.

Valori care se referă la înflorirea personalității copilului și la reușita lui socială ,orientează educația familială în elaborarea strategiile educative după o anumită logică, și nu optează ferm pentru un principiu sau altul. Părinții au în vedere o combinație între cele două, dorind realizarea plenară a potențialului său și ca acest potențial să-i conducă spre integrare și reușită socială. În tot ceea ce întreprinde, copilului i se permite libertatea de exprimare, încurajându-l, valorizându-l și stimulându-i, în permanență, încrederea în el.

Greșelile pe care le pot comite părinții în încercarea de a oferi condiții optime de dezvoltare dar obligându-l, inconștient, să plătească iubirea lor:

-autoritarismul excesiv al părinților care ignoră posibilitatea ca și copilul trebuie să-și însușească principiile etice și morale necesare conviețuirii în societate. Disciplinarea copilului presupune capacitatea părinților de a-și analiza comportamentele și atitudinile lor nerezonabile și de a nu le impune fără discernământ acestuia.

-hiperprotecționismul ce apare în cazul unui contact excesiv, fizic și social, între mamă și copil, la vârsta la care ar fi trebuit să se instaleze relativa lui independență. Mamele acestor copii sunt restrictive și, dintr-un excesiv simț de proprietate, limitează tendințele copilului de a capăta autonomie.

-indulgența, caracterizată de un control neadecvat al activității copilului, acceptare și supunere fără discernământ cererilor copilului. Această atitudine favorizează dezvoltarea agresivității cu cele două tipuri de manifestare majoră: crizele de mânie și opoziționismul/negativismul.

-agresivitatea părinților, a cărei cauză principală a fost stabilită de studiile psihologice și sociale ca fiind reprezentată de experiența personală dezastruoasă din timpul propriei copilării .Carmen Ciofu (1998, p.122-133).

Acestor moduri greșite de a iubi subscriu: perfecționismul părinților care accentuează toate defectele copilului și îl descurajează și nervozitatea, defect major al părinților, care îl face pe copil să fie instabil, contrariant, neascultător, în fapt imitându-și părinții.(A. Berge, 1977, p.31) Un climat afectiv care nu conferă siguranță în fața mediului, încă necunoscut și neobișnuit pentru copil, va genera, mai târziu, traume fizice, afective, intelectuale și sociale, va conduce la dificultați în manifestarea încrederii în oameni și în stabilirea de bune relații cu ceilalti. Dacă părinții nu dozează atent, afectiv, relația dintre ei si copil, atunci acesta va fi greu de integrat în colectivitate și chiar în propria familie iar în viitor nu va putea să aibă viața de relație atât de indispensabilă omului. Interrelațiile dintre mamă-tată-copil formează baza afectivității pentru toată viața, iar aceste relații, cu constanța atitudinilor, cu frecvența și calitatea lor contribuie la cristalizarea sentimentelor, eveniment generat de relațiile de durata și de generalizarea emoțiilor.

II.3.IMPORTANȚA PROCESULUI DE SOCIALIZARE PENTRU INTEGRAREA VIITOARE A PREȘCOLARULUI

Socializarea are un puternic caracter matern în perioada copilăriei, asociat într-o anumită măsură, cu influența intensă a tatălui. Inițierea copilului în viața umană, învățarea de către acesta a principalelor mijloace în evoluția către un comportament autonom, învățarea limbii, însușirea valorilor se realizează în relația cu mama, ca fiind primul model de la care preia cunoștințe și își însușește deprinderi.

Copilul achiziționează comportamentele sociale elementare prin simpla observare și imitare a modelelor externe de conduită, imitația fiind la acesta unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experienței sociale, de învățare a modurilor de comportare și adaptare la diferite acțiuni și împrejurări ale vieții. Unele forme de învățare socială care se situează în continuarea imitației asigură însușirea comportamentelor sociale complexe- atitudinile, convingerile, mentalitățile, scopurile și motivele. Identificarea este una din aceste forme, ca și proces de cunoaștere și învățare și reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzător, încât să nu fie supus izolării sau chiar excluderii sociale.(P.Mureșan, 1980, p.105-107).

Pe măsura identificării sale ca fiind cel care realizează diferite acțiuni și apoi verbalizând această relație, copilul dobândește certitudinea identității sale,în copilărie debutănd conștiința de sine. Identitatea se dobândește prin fuziunea dintre subiect și modelul său, astfel încât copilul, în conformitate cu modelul parental, se va construi pe sine, va simți că există și se va recunoaște prin raportare la alții, atât ca ființă singulară dar și identică cu ceilalți.Copilul va dobândi identitatea personală prin intermediul relațiilor întreținute în familie, al comunicării și experienței ,sentimentul permanenței sale, sentiment esențial pentru adaptarea ulterioară la schimbări și pentru evitarea apariției tulburărilor de personalitate, fiind capabil să întrețină relații adecvate cu ceilalți și dezvoltând un comportament cooperativ și umanist, va fi încrezător și neafectat de criza de identitate. Va fi ajutat de părinți să depășească crizele specifice copilăriei, momente importante ale întăririi eu-lui iar dacă ei orientează pozitiv aceste opoziții atunci copilul se va adapta ușor și va căpăta capacitatea de a-și desfășura acțiunile conform modelelor sociale. Devine o victimă socială, un tânăr “în derivă”, frustrat și lipsit de năzuințe realiste ,nedobândind propria identitate. Achizițiile acestui stadiu au ca fundament deschiderea către lume, fiind deosebit de important întrucât oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului și construind primul univers al copilului ca univers de semnificații și ca realitate pe care el o interiorizează, făcând-o a sa.(E .Stanciulescu, 1996, p.99-101).

Locul în care copiii învață să devină umani și în care se formează conduitele sociale de bază și de început este în familie .Funcția sa de socializare fiind realizată în patru situații specifice: situația de educație morală, situația de “învățare cognitivă” , situația de“comunicare psihologică“ și situație ce angajează imaginația. (M. Voinea, 1993, p.61-63).Procesul de socializare că are un caracter intențional, în urma căruia copilul capătă comportamente dezirabile în vederea integrării în viața socială.

Copilul poate deveni om, în sens social, numai prin transmiterea acestor linii de ghidare pentru dezvoltarea personalității, căci el internalizează profund modelele formative exercitate de părinți, la nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul trebuie ajutat în sensul pregătirii pentru integrare iar familia începe procesul modificării lui într-un individ ce va fi capabil să funcționeze și evolueze coerent și productiv în viitor. La copil socializarea dezvoltă trăsăturile psihice constante prin care el își capătă o identitate în raport cu ceilalți semeni iar familia constituie matricea în care se realizează aceasta identitate. Încă din primii ani de viață trăsăturile psihice pe care le dezvoltă socializarea nu sunt înnascute ci sunt dobândite determinând un mod constant și bine definit de “a fi”.

Limbajul este instrumentul privilegiat al socializării prin a cărui interiorizare copilului îi sunt furnizate modele de conduită, aplicabile imediat sau în situații ulterioare pentru viața cotidiană. Copilul socializează prin limbajul învățat de la adulți în experiența cotidiană, fiind prima și cea mai importantă “unealtă”pe care el trebuie să o stăpânească, limbaj ce va fi instrumentul prin care poate acționa asupra altora și cu ajutorul căruia își va însuși numeroase cunoștințe și priceperi, cel ce îi va înlesni acomodarea și cucerirea mediului ambient.

La început copilul nu înțelege nimic din cuvinte , acestea fiind simple sonorități dar, pe măsură ce sunt asociate cu aceleași obiecte sau ființe capătă înteles. Învățând termenii copilul își însușește un vocabular ce include toate cunoștințele variate, experiența de viață a părinților și implicit a societății din care fac aceștia parte. Părinții acționează asupra copilului prin limbaj, urmărind coordonarea activității lui, declanșarea unor acțiuni sau a unor reacții, prin diferite expresii îi comunică stări afective, îndeosebi emoții și sentimente.

Progresul învățarii limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii și, învățând să comunice, copilul merge spre o organizare din ce în ce mai complexă a gândirii.Această organizarea îl va ajuta să-și explice aspectele importante ale realității și să rezolve situațiile-dificile , inerente în viata sa . De la o gândire implicată în mișcare și percepție copilul va ajunge, dar numai în prezența limbajului, la capacitatea de a realiza raționamente, ajutat bineînțeles de adult, pe măsura dezvoltării sale psihice. (A.Cosmovici, 1996, p.171-176).

De aceea caracterul favorabil al condițiilor mediului familial: educație, stimulare, prețuire și valorificare, va influența decisiv structurarea și manifestarea aptitudinilor. Părinții îi dezvoltă prin stimularea permanentă a copilului nu doar aptitudini senzorio-motorii astfel încât acesta să fie capabil să execute acțiuni directe cu și asupra obiectelor, în vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci și aptitudini intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste și, pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situații sociale, de a se relaționa cu semenii.Perfecționarea înclinațiilor personale trebuie să stea în permanență în atenția familiei astfel încât potențialul ereditar să fie exploatat cum trebuie.

Avantajul socializării în familie constă tocmai în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv, generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare.

Nici o manifestare de tandrețe nu trebuie înfrânată sau blocată astfel încât să nu se creeze un climat puțin favorabil creșterii și dezvoltării personalității. Familia ca mediu afectiv oferă prin tandrețe “vitamina psihologică necesară creșterii copilului iar neachitarea de aceasta funcție nutritivă spirituală constituie unul din marile defecte ale părinților.”(A.Berge, Profesiunea de pǎrinte, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p.11-18). În această situație factorii afectivi au cea mai mare importanță iar climatul familial trebuie să fie caracterizat de dragoste, de relații destinse și deschise astfel încât să nu-i cultive “teama de a nu greși”, provocându-i blocaje emotive. Cele mai adecvate și eficiente modalități pe principiul învățării active și participative ca bază a motivației ulterioare, trebuie integrate în mediul de viață.Această motivație va facilita transformarea influențelor mediului și educației familiale în componențe psihice. Importanța familiei în primii ani de viață este covârșitoare încât dă naștere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare și că integrarea individului în societate este în bună măsură determinată de achizițiile făcute în copilărie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învățate, realitatea pe care o cunoaște.

Socializarea formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate, insuflă aspirații și năzuințe, permite transmiterea unor cunoștințe și asigură formarea de calități necesare în viață. Familia facilitează trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul că ființa tânără va fi caracterizată de autoreglare și autonomie morală ,acționând direct asupra trăsăturilor de personalitate.(M.Voinea,1993p.63-69).

Copilul este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte iar familia începe, pe o configurație psihologică specifică, să dezvolte personalitatea de bază ,influența pe care societatea o exercită prin familie fiind colosală. Vizând ideea organizării și modelării personalității și respectănd modelul interior al copilului, familia trebuie să urmărească construirea unei individualități caracterizate de armonie. Evoluția personalității copilului rezultă tocmai prin integrarea acestor semnificații, criterii, simboluri și modele acționale, transmise acestuia de către părinți.

Familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzatoare în câmpul psiho-social, raportându-se regulilor societății. Integrarea rezultă din formarea unei unități și totalități psihice. La o dezvoltare deplină și unitară a însușirilor lui, la o construcție proprie care îl definește ca individualitate, la un comportament tipic și unic, specific personalității optim echilibrate,se ajunge prin concurența mediului intern și cel extern aql copilului. Nerespectând ansamblul de norme și valori elaborate social părinții îi vor forma și copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare.

Atât dezvoltarea cît și condiția umană sunt inundate și stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială și identitatea persoanei. Influențele se exercită asupra copilului în primul rând prin familie și apoi prin intermediul instituțiilor de învățământ, prin viața socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clișee de apeciere și reacții, opinii și cunoștințe despre tot ceea ce îl înconjoară.Copilul posedă însușiri specifice datorate în primul rând vârstei și apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însușiri care se vor transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcție de calitatea influențelor exercitate asupra lui. Copilul se naște și se dezvoltă cu aceste deprinderi care sunt influențate de anumite experiențe, pe măsură ce acesta se maturizează iar vulnerabilitatea sau vivacitatea înnăscută a lui interacționează cu caracterul facilitator al mediului înconjurător. Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului iar în condițiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv și pe cea de protecție și oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice și sociale va reuși să valorifice total potențialul biologic al copilului. Rolurile pe care le îndeplinesc părinții, creează condițiile ulterioare de acțiune ale educatorilor, ale celor ce vor influența, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanța acestor roluri rezidă din faptul că ființa tânară își însușește tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acțiune și de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuințele și normele pe care le manifestă părinții, ca principali arhitecți ai ființei sociale a copilului. Părinții au rolul de a modela, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil și realitate și îi asigură condiții optime pentru a se dezvolta și învăța.

Deși rolul familiei se schimbă pe măsură ce copilul se dezvoltă, portretul de responsabilitate socială al acesteia nu scade în intensitate pentru că ceilalți agenți de socializare îi subliniază permanent importanța. Chiar dacă atitudinea față de părinți trece de la apropierea afectiv-simbolică la alte forme de relații , copilul va resimți întotdeauna nevoia de familie, care își va manifesta neîncetat suportul în vederea depășirii următoarelor “episoade dramatice” din anii pubertății și ai adolescenței. (U.Schiopu, 1967, p.49).

Prin intervenția părintelui ca factor de dezvoltare ,copilul își dezvoltă deprinderi adecvate de interacțiune socială , satisfăcându-și nevoile fizice și emoționale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, va putea încerca lucruri de care încă nu este capabil, adaptându-se la activitate specifică .Sociabilizarea, ca trăsătură ce are capacitatea de a facilita adaptarea, se dezvoltă prin unificarea a numeroase deprinderi specifice, care au aceeași semnificație adaptativă generală pentru persoană, asfel încât se structurează în funcție de condițiile mediului exterior.

Copilul preșcolar manifestă o intensă socializare, o puternică dorință de contact social dar el nu este sociabil în general ci învață, prin unități specifice de învățare, să ajungă la un comportament adaptativ și expresiv. Evoluția copilului este marcată de interacțiunile între el, ca individ în dezvoltare și ceilalți, de interesul pe care începe să-l arate față de alții, cu care descoperă că poate acționa împreună. Grădinița asigură lărgirea experienței personale dar mai ales condițiile unei activități sociale bogate, în care copilul va reuși să preia inițiativa contactului social mai frecvent, decât adultul, va elabora relații de încredere în ceilalți și va conștientiza locul și rolul său în cadrul colectivității.

Educația este procesul progresiv și cumulativ prin care individul, pe tot parcursul existenței sale, asimilează comportamente, valori, norme, roluri, convenții și moduri de a gândi proprii ambientului sociocultural înconjurător .Educația se poate identifica cu procesul de “interiorizare a culturii”. Anumite trăsături culturale ale personalității sunt achiziționate din copilăria timpurie și constituie un fel de moștenire socială încorporată în inconștientul individual care imprimă direcții specifice posibilităților naturale date prin codul genetic.

Cultura este constituită din totalitatea valorilor care condiționează comportamentele și atitudinile acceptabile sau nu ale membrilor unei societăți.Individul este dotat, din naștere, cu potențialități multiple. Cultura selectează unele dintre ele și oferă modele de conduită care trebuie urmate pentru ca individul să se adapteze la viața socială. Există o interacțiune în dublu sens între personalitate și cultură: individul este influențat de modelele culturale ale societății în care se naște și trăiește, pe de o parte și el contribuie în felul său la îmbogățirea și nuanțarea acestor modele cultural,pe de cealaltă parte. Individul poate manifesta față de cultură fie o atitudine care vizează păstrarea normelor exact așa cum i-au fost transmise – deci o atitudine conformistă,conservatoare – fie o atitudine de provocare a sistemului, o atitudine progresistă, creativă, novatoare.

Personalitatea este deopotrivă “produs creat”, și creatoare a culturii, modelată și modelatoare de cultură, transformată, și transformatoare a culturii.Sistemul normativ reprezintă o moștenire socială care îi este transmisă individului prin intermediul educației, condiționând în același timp experiența individului și a societății. Mediul în care se naște și evoluează orice ființă umană este impregnat cultural, oferind modele comportamentale și acționale pe care individul le asimilează prin educație în particular și prin întreg procesul socializării în general. Individul filtrează influențele culturii, în funcție de disponibilitățile sale, optând pentru diverse formule de a-și trăi viața, de a gândi și de a acționa.Pe lângă acest mod conștient de asimilare diferențiată a modelelor culturale, există, însă, și o influență culturii asupra personalității care se exercită, într-o mare măsură, și fără conștiința subiectului. Cultura propune și uneori chiar impune indivizilor modele de conduită, patternuri pe care se va modela propria lor conduită. Ea antrenează deci un anumit conformism, o standardizare a atitudinilor și comportamentelor și un proces de modelare care structurează personalitatea.(Linton) Existența culturii este indispensabilă pentru ca viața în societate să fie posibilă. Cultura protejează oamenii de la experiențe care ar putea fi extrem de dezagreabile dacă ar fi obligați să se adapteze unul celuilalt fără raportarea la reguli mai mult sau mai puțin precise. Cu alte cuvinte, ea furnizează un ansamblu de răspunsuri la problemele vieții sociale. S-a spus că esența culturii constă în aceea că ea reprezintă specificul unei societăți.

Oamenii sunt, în ultimă instanță, un produs al societății în care trăiesc, societate care îi modelează și îi formează după structurile ei și, uneori, după criterii ce scapă voinței și controlului conștient al acestora.

CAPITOLUL III

GRĂDINIȚA AL DOILEA FACTOR DE SOCIALIZARE A COPILULUI PREȘCOLAR

1.EDUCATOAREA ȘI GRUPUL DE VÂRSTĂ, FACTORI DE SOCIALIZARE

2.FORMELE DE ACTIVITATE ALE PREȘCOLARULUI

3.IMPLICAȚIILE GRĂDINIȚEI ASUPRA SOCIALIZĂRII

III. 1.EDUCATOAREA ȘI GRUPUL DE VÂRSTĂ, FACTORI DE SOCIALIZARE

Grădinița este un cadru grupal mai larg decât familia ceea ce presupune, pe de o parte, o cantitate de neprevăzut și, pe de altă parte, impune cerințe mai severe conduitei copilului: un program mai diversificat și complex care necesită noi solicitări de adaptare prin faptul că se creează un discret disconfort deoarece până atunci el parcurgea variate situații, fără programări clare. Mai există aici o circulație de afecțiune reținută decât în familie, rigori reverențioase, o solicitare mai mare de a controla personal propria igienă și modul de a mânca astfel încât toate acestea solicită eforturi de adaptare. În fața tuturor acestor lucruri neobișnuite, ceea ce socotea el ca reprezentând adevărul absolut se clatină și se trezește, singur, fără ,,apărare,, într-o lume care nu se bucură de nici o prejudecată favorabilă.

Intrarea în grădiniță este pentru copilul preșcolar un eveniment social important iar procesul adaptării la noua situație nu este foarte ușor. Copilul care trece pentru prima oară pragul gradiniței, părăsind universul familiar de acasă trăiește o aventură surprinzătoare: acasă era singurul reprezentant al generației sale, într-un mediu alcătuit din personaje de dimensiuni și de importanță diferite, însă caracterizate prin faptul de a fi, toate, de neînlocuit. De la locul său bine stabilit de părinți, printr-o trecere mai mult sau mai puțin bruscă, se trezește într-un mediu nou, de la care nu știe ce să aștepte și căruia nu știe cum să-i răspundă. Primul fenomen care se produce este o stare de tensiune, generată de efortul stocării de către copil a unei cantități excesive de informații noi, între persoane pe care acum le vede pentru prima dată.. Adaptarea, inclusiv de grup, se realizează ca acomodare și asimilare a ceea ce este important în caracteristicile grupului, ale solicitărilor pe care le impune și ale ofertelor de acceptare. (R. Vincent, 1972, p.77).

Adaptarea la întreg ansamblul cerințelor ce se exprimă față de el este reprezentată de adaptarea la trei planuri ale conduitelor: planul deservirii, planul activităților obligatorii și planul integrării în colectivitate (U.Șchiopu, 1995, p.127). De socializarea efectuată anterior în familie, în mod corespunzator, depinde acum o adaptare bună, caracterizată de conduite de curiozitate și investigație activă, de relații rapide cu cei cu care va interacționa în acest mediu. Copiii se adaptează bine, cu excepția unor cazuri speciale: odată acceptată separarea provizorie de mamă, gradinița pare să-i ofere un sentiment de siguranță, o lume pe măsura sa în care, treptat, se va simți mai liber și mai puternic. Odată cu pătrunderea copilului în noul mediu instituționalizat al grădiniței, unde intră în contact cu persoane străine, copilul generează reacții afective variate: unii se adaptează rapid, alții dificil sau chiar deloc.

Ursula Șchiopu identifică șase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerințelor care se exprimă față de el (1995 ,p.127-128):

– adaptare foarte bună ce se caracterizează prin: despărțire fără ezitare de persoana care l-a însoțit, prin manifestarea curiozității active și a conduitei relaxate și prin stabilirea rapidă de relații cu ceilalți copii și cu educatoarea.

– adaptare bună: copilul se desparte fără ezitări, stabilește relativ repede relații cu educatoarea dar cu copiii mai selective și mai restrânse .

– adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reținere tacită a persoanei ce îl însoțește, dispoziție alternantă, nesiguranță dar și curiozitate față de ambianță.

– adaptare continuu tensionată cu nervozitate de fond, insistențe verbale, stabilirea unor relații foarte reduse cu educatoarea și cu ceilalți copii, conduite de abandon evidente.

– adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, refuzul de a stabili relații verbal, blocarea curiozității și a investigației, dispoziție tensionată și reținută.

– atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară și chiar agresivă uneori.

Procesul de adaptare este relativ dificil și complex, având particularități în care se exprimă vârsta, temperamentul și experiența anterioară dar adaptarea la mediul grădiniței oferă un potențial foarte mare de socializare a copilului. Majoritatea copiilor trec peste acest obstacol dificil mai ales dacă educatoarea înțelege “mica dramă” care se desfășoară sub ochii săi și dacă părinții au știut să ușureze încercarea la care este supus copilul, renunțând ei înșiși la o atitudine prea posesivă față de acesta, realizându-i astfel cele mai bune condiții pentru adaptare.

Educatoarea este principalul intermediar între preșcolar și lumea nouă, rolul cadrului didactic fiind esențial: educatoarea este privilegiată din plin de atenția copilului intrând în zona socializarii de prim grad. Acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv și de identificare afectivă, în sensul că preșcolarul își transferă toată dragostea și atenția către educatoare, cu care se și identifică, aceasta fiind pentru el un efort de substitut al mamei. O mare parte din viața copilului se va desfășura de-acum în grădiniță iar de armonia dintre cele două medii educaționale reprezentate de părinți și educatoare depinde dezvoltarea viitoare a copilului.

Cea care va continua activitatea de modelare a personalității preșcolarului trebuie să aibă următoarele competențe :

– în primul rând cadrul didactic trebuie să fie o persoană căreia să-i placă copiii. Evident, nu în declarații sau efuziuni sentimentale față de copil atunci când părinții sunt de față, ci trebuie să-i placă acești copii de zi cu zi- nu copiii ideali, ci copiii așa cum sunt ei, cu felul lor de a se purta și de a înțelege lucrurile. Educatoarea are un important rol în formarea etică a copilului astfel încât nu trebuie să privească în termenii de “copil bun” sau “copil rău” ci, coordonându-și eforturile cu părinții, să lupte împotriva atitudinilor greșite, dacă acestea există.(A.Moisin, 1995, p.64).

– cadrul didactic trebuie să constituie un model de adult atât pentru copil cât și pentru părinții acestuia. Copiii îi urmăresc pe adulți, îi observă și ascultă ce spun ei. Deși familia continuă să aibă cea mai puternică influență asupra copilului, în perioada frecventării grădiniței părinții trebuie să accepte faptul că și alți adulți devin importanți pentru el și că acest lucru nu înseamnă că dragostea copilului pentru ei s-a diminuat. Copilul și-a extins aria de socializare, a înțeles și a acceptat și existența altor reguli decât cele ale familiei și încearcă să se adapteze lor. Părinții simțindu-și autoritatea “știrbită”,ar greși dacă ar insista impunându-și părerea în dauna cerințelor educatoarei căci nu ar reuși decât să diminueze autoritatea acesteia în fața copilului, creând confuzie și tensiune. Și părinții, și educatoarea constituie modele pentru copil iar aceste modele nu trebuie să fie conflictuale.

– cadrul didactic trebuie să aibă o profundă cunoaștere teoretică și practică a copilului și a copilăriei, folosind aceasta știință pentru a promova dezvoltarea sănătoasă a copilului, pentru a îndruma eforturile acestuia în direcția propriei sale maturizări, pentru a crea o ambianța favorabilă susținerii acestor eforturi.

– o altă calitate a educatoarei este atitudinea sa pozitivă față de familie: trebuie să vadă întotdeauna copilul în contextul familiei, să cunoască situația familiei și influențele ei asupra copilului. Acest lucru nu semnifică o intruziune în viața familiei sau emitere de critici la adresa unuia din membrii familiei copilului ci exprimarea, prin cuvinte și acțiuni, a sprijinului său pentru nevoile acestuia și pentru depășirea diferitelor greutăți ce pot apărea datorită schimbărilor fizice și psihice inerente unei dezvoltări normale. Magdalena Dumitrana (2000, p.117-121)

Consecințele practice ale acestor calități pe care, teoretic, orice educatoare ar trebui să le aibă se înscriu însă între două extreme: educatoarea severă sau educatoarea blândă:

– educatoarea severă pleacă de la deviza: “Copilul trebuie să asculte, de aceea e copil.” Într-adevăr obține ascultare: copiii sunt nemișcați dar personalitatea lor nu se manifestă. În schimb, se manifestă din plin personalitatea educatoarei iar copiii sunt spectatori, dar nu atenți, pentru că educatoarea inspiră teama care nu atrage, prin însăși natura ei.

– educatoarea blândă pornește de la deviza: “Lasă-l, e doar un copil.”,astfel încât lasă copilul să se comporte așa cum dorește el. Pe măsură ce copilul crește și personalitatea lui se conturează din ce în ce mai puternic, în aceeași măsură slaba autoritate a educatoarei se va diminua până când va deveni neînsemnată. Copilul va face ce vrea, neascultarea și nestapânirea de sine devenite trăsături de caracter, îl vor împinge spre greșeli tot mai mari. (A.Moisin, 1995, p.20). Nici sufocarea personalității prin severitate ,dar nici slăbiciunea nu vor permite copilului să se dezvolte armonios, calea de mijloc între cele două extreme este cea mai bună soluție.

Intensificarea tendinței copilului preșcolar de a contacta alți copii de vârsta lui și importanța grupului de covârstnici care, la o anumita treaptă, devine indispensabil copilului pentru ucenicia sa social aduc unmare beneficiu socializării copilului. Frecvența contactelor de prietenie crește în această perioadă, ceea ce constituie manifestarea spontană a tendințelor de integrare socială La aceasta vârstă există trei feluri de raporturi interpersonale: relații strict personale( simpatie și antipatie), relații de lucru și relații interpersonale apreciative.(Șt. Năstăsescu-Cruceru, 1980, p.4-7, în Revista ”Învățământului preșcolar” nr.1-2/1999).

Instalarea și ramificarea unor astfel de legături între copii constituie aspectul cel mai pregnant din punct de vedere social al preșcolarității pentru că aceste legături își lasă amprenta asupra reușitei integrării sociale a copilului Educația preșcolară trebuie să asigure toate mijloacele și căile de a facilita integrarea copiilor în grupurile de covârstnici, să le dezvolte sociabilitatea, să le creeze condiții favorabile construirii unei rețele de legături inter-copii. Numai în grup copilul are posibilitatea să se compare, să-și evalueze capacitățile și limitele, să-și formeze imaginea de sine mai obiectivă, premise importante în încadrarea sa ulterioară în noi grupuri și în societate.

Lumea copilului se lărgește treptat,după ce în primii trei ani de viață a fost limitată la cercul familiei ,incluzând caracteristicile noii comunități în care trăiește. Relațiile care se leagă în timpul preșcolarității, cu ființe care nu apartin cercului său de familie, influențează procesul de conturare a imaginii și conștiinței de sine: aprecierea pozitivă a celorlalți conduce la îmbogațirea eului. Simțul originar al eului este considerat de unii autori ca fiind constituit, în mare măsură, din atitudini , cuvinte și gesturi pe care copilul le percepe la alte prsoane, le imită și cărora le răspunde: ”simțul eului este un produs al comportamentului celorlalți față de el.” (G.H.Mead, 1934 apud G.Allport, Structura și dezvoltarea personalitații, Editura Didactica și Pedagogică, București, 1993, p.132). Copilul cedează tuturor sugestiilor astfel încât natura raporturilor cu ceilalți trebuie să răspundă nevoilor lui, deoarece el nu deține, pe deplin, sentimentul eului, și mai ales pentru că fantezia și realitatea se contopesc iar ficțiunea domină viața jocului.

La începutul perioadei preșcolare se observă o tendință netă de supraapreciere în absența reperelor de comparație copilul se proiectează pe sine drept etalon implicit, face o apreciere centrată pe sine ceea ce conduce la dilatarea imaginii de sine. Pe parcurs, grădinița oferă spațiul social de comparație prin intermediul grupului de egali și a activităților comune ajungându-se astfel la cunoașterea de sine și de celălalt și la scăderea acestei supraaprecieri.(W. Damon, D.Hart, 1988, p.123). Integrarea în acest grup completează imaginea de sine și modul în care se raportează la cei din jur.Imaginea de sine este încă neclar conturată, formându-se treptat printr-un proces de interacțiune eu-celălalt în urma căruia copilul ajunge să cunoască ceea ce se așteaptă de la el. Grupul de vârstă este considerat o formă de socializare secundară deoarece îi oferă copilului posibilitatea de a se manifesta spontan și natural: copiii interacționează unii cu alții, dând naștere sentimentelor de prietenie și unor legături emoționale speciale astfel încât se realizează contacte sociale în măsură mai mare decât cu adulții. Din acest moment copilul se desparte lent de familie, iese din “carapacea” protectoare a acesteia pentru a-și face “ucenicia” vieții în societate, construindu-și propria realitate.

În cadrul grupului în care este integrat ,preșcolarul formează împreună cu acesta o mică societate, un climat în care se formează atitudini și experiențe emoționale, cu legături afective foarte puternice, suficiente pentru realizarea echilibrului său afectiv. Aici, în cadrul grupului sunt satisfăcute necesitățile de apartenență și stimă, de siguranță, se realizează maturizarea afectivă și caracterială, se cristalizează configurații communicative .Imaturitatea afectivă conduce, mai târziu, la stări de frustrație și conflicte afective ce generează devianță. (V.Preda, 1998, apud E Bonchiș, 2000, p.208).

Întreg sistemul de relații cu cei din jur se modifică,atunci când copilul este pus în legătură cu copiii de aceași vârstă. Rolul acestor interacțiuni este foarte mare în ceea ce privește apariția unui climat socioemoțional favorabil desfășurării unor activități, repercutând asupra personalității copiilor și conducând fie la apariția unor trăsături pozitive de caracter, fie la izolare, la închistare în sine.Fiecare copil dorește doar afirmarea sa , dinamica relațională care stă la baza prieteniei și colegialității preșcolarului fiind susținută de o motivație aparent paradoxală, iar acest lucru generează atitudini individualiste și nu socializare. În grupul de vârată copiii se află pe aceleași poziții deoarece nici un copil nu domină, în mod normal, în toate privințele. Totul se va desfășura pe principiul “primești ceea ce oferi”, acordându-se copiilor oportunitatea de a învăța cum să interacționeze cu ceilalți într-un cadru cooperant.

“Copilul trebuie să-și facă inițierea și în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabilește cu modelele sale, și în alte schimburi decât cele pe care le practică cu ființe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască și raporturile .P. Janet apud S.Teodorescu, În lumea copilului, prieteni, colegi, cunoscuți, de la egal la egal.” Editura Didactica și Pedagogică, București, 1976 p.115).

Grupul este organizat din inițiativa copiilor, scăpată de influența adulților, partenerii fiind aleși, prin acceptări si respingeri, pe criterii ce au ca element central “popularitatea” sau “nepopularitatea” dobândită în fața celorlalți, pe baza trasăturilor personale. Lipsa acestor aprecieri pozitive, a popularității afectează puternic autoaprecierea și autoevaluarea.

Viața colectivă în grup asigură copilului individualizare prin socializare, adică afirmarea proprie în întrecerea cu ceilalți ca el. Interiorizând conduitele copil-copil, conduite duble, mobile și reversibile: a da / a primi, a ajuta / a fi ajutat, se realizează o transmitere de deprinderi, sentimente, convingeri .

III.2 FORMELE DE ACTIVITATE ALE PREȘCOLARULUI

Instituția preșcolară oferă copilului după vârsta de trei ani situații de învățare, de cooperare și posibilități de exprimare a autonomiei. Învățarea vieții în comun nu se realizează însă de la sine ci prin activitățile proiectate în care copiii sunt puși să se raporteze unii la ceilalți pentru că toate achizițiile progresive ale copilului sunt mediate prin raportul relațional cu altul. Obiectivele educaționale vizează, în esență, dezvoltarea socială a copilului, adaptarea și socializarea acestuia. Pedagogia acestei vârste nu se poate baza decât pe ceea ce îl interesează pe copil, pe ceea ce îi stârnește curiozitatea, îi încurajează elanul și îi oferă satisfacție. Atunci când în spațiul grădiniței sunt organizate diferite activități se ține cont de faptul că preșcolarului trebuie să-i fie satisfăcute trebuințele fizice, sociale, intelectuale și dezvoltarea personalitătii. Vârsta preșcolară reprezintă un punct crucial în evoluția și maturizarea copilului asfel încât demersul educativ se îndeplinește prin: crearea unui mediu educațional adecvat, pentru o stimulare continuă a învățării spontane a copilului și prin introducerea copilului în ambianța culturală a spațiului social căruia îi aparține, în ideea formării lui ca o personalitate autonomă și conștientă de sine.

În grădiniță sarcinile instructive se îmbină armonios cu latura distractivă, realizând, în practică, dezideratul învățării prin joc, prin organizarea de activități create de adulți în acest scop. Eficiența educativă depinde însă de felul în care se asigură concordanța între tematica, subiectul acțiunii și nivelul de dezvoltare psihică, vârsta și structura internă a personalității. (E.Verza, 1978, p.89). Activitățile desfășurate în grădiniță cu copiii care se încadreaza în nivelul 3-5 ani sunt gândite și organizate din perspectiva orientării spre socializare, pe când pentru nivelul 5-7 ani se vizează perspectiva pregătirii pentru școală, ambele categorii de activități având drept scop comun pregătirea copilului pentru viața socială viitoare.

Activitățile au o structură specifică ce include sarcina didactică- problema pe care trebuie să o rezolve copilul în cadrul jocului, însușindu-și în acest mod anumite cunoștințe sau deprinderi, regulile și elementele de joc, toate în concordanță cu nevoia de creație și de exprimare personală, de o mare profunzime în acest moment. (M. Debesse, 1981, p.41-42). Trei aspecte esențiale sunt urmărite prin educația preșcolarului: dezvoltarea fizică, intelectuală și socială, realizate în special prin educația simțurilor, cea a imaginației și cea a caracterului.

Educația senzorială se bazează pe principiul conform căruia copilului trebuie să-i fie exersate toate simțurile, având în vedere că gândirea copilului are un caracter global, nefiind capabilă să diferențieze foarte mult căci reprezentarea asupra lumii începe abia acum să se contureze. Atingerea, pipăirea obiectelor concrete și “lecțiile bazate pe lucruri” îl apropie pe copil de lumea fizică, îl conectează, îl învață pe copil multe lucruri despre corpul său, simțurile sale, lucrurile care îl înconjoară și îl învață, totodată, și cum să controleze aceste activități senzoriale. Copilul este introdus în situații reale, inițiat în jocuri de priceperi ce includ orice deprindere pe care acesta este motivat să o învețe, se folosesc exerciții senzoriale (care implică memoria, judecata și fantezia), exerciții de explorare a tot ceea ce îl înconjoară iar rezultatul acestora se concretizează, pe parcurs, în stăpânirea, consolidarea și dezvoltarea deprinderilor corecte de mers, de aruncare și prindere, coordonarea mișcărilor și chiar antrenarea pentru activitatea creatoare. (M.Debesse, op.cit, p.49-53)

Achiziționarea acestor deprinderi nu este la îndemâna tuturor copiilor și nici nu le dezvoltă în mod egal : fiecare copil are ritmul său de dezvoltare și propriile sale aptitudini, care se vor manifesta mai târziu, într-un domeniu sau altul. În timp se vor corecta toate aceste ,,neîndemânări,,iar neajunsurile în acest câmp nu trebuie să costituie un motiv de ingrijorare . Nu este bine să se facă compararea copilului cu alții: aceasta comparație nu va stimula în nici un fel copilul să achiziționeze o anumită abilitate ci, din contra îl va descuraja, îl va face să-și piardă încrederea în sine iar acest sentiment al eșecului se va extinde la toate domeniile de realizare. La aceasta vârstă copilul este foarte mult ceea ce corpul său poate să facă iar“încurajarea” negativă este ideea cea mai puțin fericită pe care o poate avea educatoarea.(M. Dumitrana, 2000, p.10-18).

Copilăria – vârsta marilor superlative, poate a singurelor superlative pe care le merită viața, vârsta celei mai pure sincerități, a celei mai depline libertăți, vârsta viselor fără graniță, vârsta care trăiește prin flori și se exprimă prin exclamații, vârsta în care toți suntem frumoși – încât îi molipsim și pe ceilalți, vârsta în care ni se declară frumusețea, ca un adevăr al tuturor, vârsta marelui albastru pe care îl ascundem în noi, adânc și mereu parcă anume pentru a-l descoperi și redescoperi spălându-ne cu el ochii și inimile în momentele grele de convulsii și de spaime. De la doi la șase ani este vârsta vorbirii și coincide în mare parte cu vârsta preșcolară. La această vârstă, când au loc lărgirea și complicarea raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, copilul devine, în grădiniță, obiectul unor variate influențe complexe și mai bine organizate în comparație cu cele din perioadele precedente. Practic de aici începe vorbirea limbii, căci, înainte de orice, copilul trebuie să rostească, cu participare sufletească, afectivă și intelectuală, cuvintele limbii materne.

Comunicarea este un factor esențial în educarea copilului preșcolar, în formarea personalității. Nu poate exista o bună dezvoltare psihică și fizică în absența comunicării. Unii autori aduc argumente în favoarea afirmației conform căreia activitatea de comunicare constituie scopul primar al existenței umane.Trebuie avut în vedere și faptul că în viața de zi cu zi comunicarea ne servește în cele mai variate situații și este din ce în ce mai necesară abilitatea de exprimare clară și eficientă în atingerea obiectivelor propuse. De aici necesitatea de a forma abilități de comunicare chiar și la copiii de vârstă preșcolară.Relaționarea dintre copii și adulții cu care vin în contact influențează pozitiv sau negativ dezvoltarea copilului și de aceea foarte importantă este înțelegerea mesajului pe care încearcă să-l transmită copilul prin manifestările sale .Provenind din familii preocupate de câștiguri materiale care nu au timp să comunice cu ei sau care le pun la dispoziție televizoare și calculatoare în fața cărora devin simpli spectatori, acești copii, din păcate din ce în ce mai mulți, nu știu să comunice. Lipsa comunicării duce la apariția tulburărilor.Grădinița și implicit educatoarele răspund de educația dintâi, și nu și-ar îndeplini menirea dacă nu ar acorda limbajului și comunicării un loc de frunte în cadrul preocupărilor educative. „ Să știi să vorbești înseamnă să te porți cuviincios cu vorbele, care sunt o altă formă a lucrurilor, alt trup al adevărului“ spunea Jean Guehenno.

Bogata ambianță educativă creată în grădiniță, oferă cu prisosință teme pentru acele schimburi care nu au decât cuvântul ca vehicul și care constituie unul din mijloacele socializării. La vârsta preșcolară unul din primele beneficii ale vieții de grădiniță este întâlnirea micului copil cu semeni de-ai lui, cu care împărtășește gusturile și interesele sale, modul său de a gândi și a acționa „Cuvintele sunt ca niște tăciuni care mocnesc în vatră, în cenușă. Ca să se aprindă, au nevoie de tensiunea noastră spirituală, de respirația noastră, de inima și plămânii unui vorbitor care, rostindu-le, le imprimă propria lui personalitate“(Preda V.,2000, )

Comunicarea este definită de ,,Dicționarul de psihologie socială’’ ca mod fundamental de interacțiune psihosocială a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor social-generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup.Activitatea de comunicare constă în transmiterea și schimbul de informații între persoane, în circulația de impresii și comenzi, în împărtășirea unor stări afective, de decizii raționale și judecăți de valoare, cu finalitatea expresă de a obține efecte în reprezentările și opiniile indivizilor, în practicile sociale pe care le efectuează.Oricare ar fi modalitatea și limbajul în care indivizii comunică, esențial este să se asigure schimbul unor semnificații generalizate cu elementele cognitive comune și generalizatoare pe care le percep și înțeleg toți indivizii care comunică între ei. Forța de generalizare cea mai mare în comunicare o au cuvintele.Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social dar și în influențarea educativă a persoanelor. Comunicarea între persoane are un important rol de reglare și de sincronizare a eforturilor individuale.Comunicarea vehiculează imagini, noțiuni, idei, facilitează manifestarea conduitelor afective, produce disonanța sau consonanța psihică, efecte de acceptare sau refuz, concordanță sau neconcordanță. Prin comunicare se transmit, de asemenea, trebuințe, aspirații, imbolduri spre acțiune, se inițiază, se declanșează sau se stopează activitățile, se manifestă rezistența la eforturi.“Comunicarea verbală în copilărie își pune amprenta asupra dezvoltării psihice a omului, influențând ansamblul capacităților sale sociale , influențează precizia și estetica exprimării gândirii și chiar însușirile personalității. La preșcolar, limbajul joacă rolul unui instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său și, în același timp, un instrument de organizare a activității psihice. Important este că, la această vârstă se întâlnesc diferențe individuale însemnate legate de bogăția și folosirea limbajului.”(E.Verza, E.F.Verza,2000,p.113)

Lectura după imagini are un rol important în actul de socializare al preșcolarului , solicitând comunicarea perceptiv-verbală. Pe baza lecturii după imagini se stimulează capacitațile verbale și se cuprind și o serie de aspecte extraverbale (percepția, gândirea, imaginația, deblocări afective). Modul de organizare a activității dezvoltă capacitatea de a lega logic-verbal o povestire și îmbogățește conținutului experiențe cu elemente noi. Dacă la preșcolarul mic funcțiile proiective ale personalității sunt exprimate deocamdată simplificat, pe măsură ce se acționează asupra lui prin activități menite să-i dezvolte limbajul acesta va fi capabil, în preșcolaritatea mijlocie să realizeze progrese pe linia redării logice iar în preșcolaritatea mare va reuși să înteleagă mecanismul cauzal și să confere semnificații imaginii: așadar, crește eficiența dezvoltării limbajului și se stimulează procesele cognitive.

Incursiunea copilului în lumea înconjurătoare, cu obiecte, ființe și fenomene diverse are un scop bine definit: achizițiile pe care acesta le face în planul limbajului urmăresc să-i dezvolte abilități de predicție și să-i formeze capacități de a-și exprima liber și de a-și argumenta părerile despre aspectele abordate. Limbajul și exersarea operațiilor intelectuale îi confera preșcolarului autonomie și posibilitatea de a se mișca cu usurință în mediu, de a experimenta evenimente și fenomene care, mai târziu, vor avea semnificație pentru un domeniu sau altul de cunoaștere. Activitățile matematice, ca și activitățile de cunoaștere a mediului, realizate prin jocuri didactice sau dirijate, prin jocuri intelectuale îi facilitează copilului medierea cu lumea științelor prin intermediul operațiilor intelectuale, inițiindu-l în cunoașterea lumii fizice, a mediului social, a matematicii, a comunicării orale și a limbajului.

În procesul socializării sale odată cu însușirea limbii și a comunicării prin simboluri verbale cu adultul copilul trăiește, simte nemijlocit și își însușește și atitudinile acestuia față de copilărie, asimilând moduri de afecțiune social-umană, acțiuni și comandamente în baza cărora devine membru al respectivei colectivități.Limbajul constituie un element semnificativ pentru evoluția intelectului și pentru organizarea funcționalității psihocomportamentale a copilului preșcolar. Prin intermediul limbajului, copilul își lărgește contactul cu cei din jur, realizează noi achiziții odată cu îmbogățirea experiențelor sale de viață, se deschide spre experiența socială și culturală. Prin limbaj, copilul își dezvoltă capacitatea de manifestare a gândurilor și sentimentelor și, ceea ce este deosebit, cu ajutorul cuvântului imprimă dinamism și ordine la nivelul întregii activități psihice, sporește socializarea și înțelegerea cu cei din jur, ia parte activă la viața acestora și reușește să – și facă cunoscute dorințele, aspirațiile, interesele.Dezvoltarea limbajului preșcolarului are la bază experiența cognitivă a acestuia în relațiile cu cei din jur. În grădiniță, în cadrul activităților de intercomunicare cu copiii din grupă sau cu adulții, copilului i se oferă posibilități optime de exprimare liberă, acest lucru realizându-se în orice moment al zilei de la venirea lui în grădiniță și până la plecare.Vorbirea reprezintă instrumentul comunicării sociale. Însă, atât de bine ne-am încorporat cuvintele, încât, chiar când nu avem intenția de a comunica, gândim în cuvinte. Există și o gândire fără cuvinte: o gândire alcătuită din imagini, percepții sau senzații mai mult ori mai puțin definite, ale căror raporturi nu sunt clar percepute.

Activitățile desfășurate pe arii de stimulare constituie un mijloc eficient în socializarea copiilor. Prin specificul lor, acestor activități sunt lăsate la alegerea copiilor. Aceștia își aleg spațiul în care doresc să se joace, își aleg partenerii pe care îi preferă și materialele pe care doresc să le folosească în jocul lor. Pentru ca aceste activități să fie educative și eficiente este necesar ca spațiul din sala de grupă să fie optim amenajat astfel încât să permită desfășurarea unor activități cât mai variate. Un element esențial în realizarea obiectivelor educative propuse îl constituie materialul didactic pus la dispoziția copiilor. Pentru a facilita accesul la cunoaștere trebuie selectate cu multă grijă materialele didactice introduse în activitatea de zi cu zi în așa fel încât acestea să nu sufoce libertatea de imaginare a copilului prin cantitate, sau invers, să nu fie suficiente pentru a-l sprijini în cunoaștere și înțelegere. Din punct de vedere al calității, trebuie ca ele să fie estetic realizate, economicoase prin multifuncționalitate și ușor de manipulat de către copii.Activitățile libere în care sunt antrenați copiii în prima parte a zilei sunt un excelent prilej pentru a culege informații despre copil din toate punctele de vedere. Modul în care comunică verbal cu colegii de grupă, expresiile folosite în timpul jocurilor, al povestirilor libere, al relatărilor unor evenimente petrecute de el, alături de comunicarea nonverbală utilizată ne pot determina să înțelegem care este mediul socio-cultural oferit de familia copilului, dacă și cât se comunică cu copilul în familie.Aceste informații ne permit abordarea unor strategii didactice adecvate tratării diferențiate a copiilor și recuperării lor în cazul deficiențelor constatate, ținând seama că dezvoltarea limbajului și a comunicării este dependentă în mare măsură de mediul în care trăiește copilul. Un mediu stimulativ, cu relații afectuoase și de comunicare unde se folosește un limbaj evoluat creează premisele obținerii unor performanțe cu salturi majore în dezvoltarea psihică generală. De aceea la elaborarea programelor educaționale trebuie să ținem seama de faptul că alături de alte componente și comunicarea este foarte susceptibilă la influențele pozitive prin intermediul cărora se poate acționa maximal în dezvoltarea ființei umane.Dincolo de impresia unor activități lăsate la alegerea totală a copiilor trebuie să se afle de fapt o atentă îndrumare și supraveghere a educatoarei. Prin punerea la dispoziție a unor materiale îi putem determina pe copii să-și aleagă anumite activități. Acest mediu educativ creat în sala de grupă poate veni în sprijinul copiilor sau îi poate înfrâna dezvoltarea liberă și armonioasă.

Activitățile de dezvoltare personală rutinele și tranzițiile contribuie într-o mare măsură la socializarea copilului în cadrul activităților din grădiniță.

Rutinele sunt activitățile reper după care se derulează întreaga activitate a zilei. Ele acoperă nevoile de bază ale copilului și contribuie la dezvoltarea globală a acestuia. Rutinele înglobează, de fapt,activități de tipul: sosirea copilului, întâlnirea de dimineață, micul dejun, igiena – spălatul și toaleta, masa de prânz, somnul/perioada de relaxare de după amiază, gustările, plecarea și se disting prin faptul că se repetă zilnic, la interval aproximativ stabile, cu aproape aceleași conținuturi. La întâlnirea de dimineață accentul va cădea, printre altele (calendarul naturii, prezența etc.),

Tranzițiile sunt activități de scurtă durată, care fac trecerea de la momentele de rutină, la alte tipuri/ categorii de activități de învățare, de la o activitate de învațare la alta, în diverse momente ale zilei. Acest tip de activitate se poate realiza în diferite moduri, în funcție de vârsta copilului, de contextul momentului și de calitățile adultului cu rol de cadru didactic. În acest sens, ele pot lua forma unei activități desfașurate în mers ritmat:”După mine-n pas vioi”, a unei activități care se desfășoară pe muzica : „ În poiana verde”, „Câte unul pe carare”, „Scaunele dansatoare”, sau în ritmul dat de recitarea unei numărători sau a unei frământări de limbă, a unei activități în care se execută concomitent cu momentul tranziției, respectiv un joc cu text și cânt, cu anumite mișcări cunoscute deja de copii . Tranzițiile asigură o îmbinare armonioasă între elementele componente ale procesului instructiv-educativ, care stimulează sau menține activ interesul copiilor, le determină implicarea afectivă și îi antrenează în acțiuni dinamice.Datorită structurii lor deosebite, asigură o participare activă, atractivă și stimulatoare a copiilor, introdusă scenaristic și plăcut ,cu o atmosferă de bună dispoziție. Utilizarea tranzițiilor contribuie la evoluția personală a copiilor asigurând coeziunea grupurilor, făcând trecerea mai plăcută și atractivă de la o activitate la alta, înlesnind atât copiilor, cât și educatoarei parcurgerea conținuturilor planificate.Tranzițiile sunt niste momente de pauză, prin urmare trebuie tratate ca atare, adică să se desfășoare în așa fel încât copiii să nu se simtă constrânși că fac ceva ci, dimpotrivă, să le facă din plăcere, relaxându-se, detașându-se de ceea ce tocmai au terminat de făcut. Aceste scurte pauze fac ca trecerea de la o etapă la alta să fie ordonată, episoadele unei zile să decurgă armonios, având totodată și rolul de a stimula interesul copiilor pentru ceea ce va urma.

Rolul educatoarei este acela de a căuta și însera în programul zilnic acele tranziții care se armonizează cu celelalte activități și creează împreună scenariul zilei, dar care în acelasi timp se potrivesc cu specificul și nevoile grupei. Utilizarea zilnică a tranzițiilor sub formă de versuri, cântece, jocuri de mișcare îi determină pe copii să treacă în mod organizat de la o etapa la alta, îi ajută să îsi dea seama ce urmează să facă, fără să mai fie necesare indicațiile monotone și plictisitoare de genul : „Acum adunăm jucăriile și ne așezăm pe scăunele” sau „Facem rândul câte doi” etc, iar pe de alta parte frumusețea versurilor și a rimelor, a melodiilor îi încântă pe copii, astfel că ajungi să ai impresia că anumite sarcini care erau indeplinite fără tragere de inimă din partea copiilor acum sunt finalizate chiar cu plăcere.

Rutinele și tranzițiile, printr-o gestionare zilnică atentă și eficientă din partea educatoarei ,contribuie la menținerea unui climat sănătos, armonios, nestresant în sala de grupă, a tonusului copiilor și a eficienței socializării preșcolarilor.Crearea unei atmosfere destinse la începutul zilei asigură o participare mai activă la activități ,le stimulează curiozitatea, îi încurajează să-și exprime propriile gânduri ,să ia atitudine,să-și ajute aproapele și,de ce nu,sa fie mai toleranți, să învețe,să asculte și să-și respecte partenerul de dialog.

Jocul, mijloc de realizare al socializării preșcolarului, esențial ca mod de activitate natural, în perfectă concordanță cu celebra definiție dată de E. Claparede copilăriei: “copilăria e facută pentru a te juca.”(M.Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactica și Pedagogică, București, 1981, p.41-44).

Jocul poate fi definit ca activitate voluntară care nu are un alt scop în afară de el însuși, activitate caracterizată de patru aspecte importante:

-atitudinile si motivațiile copilului: copilul se joacă, în mod natural, pentru plăcerea de a se juca. El manifestă motivație intrinsecă ceea ce înseamnă că se angajează în joc deoarece activitatea este plăcută și oferă întărire prin ea însăși și nu prin obținerea unui anumit lucru.

-copilul este mai interesat, în general, în a face lucruri decât în a produce ceva, aici diferențiindu-se munca de joc: munca poate să consiste în aceleași activități ca și jocul, dar ea nu vizează plăcerea neapărat ci rezultatele, ceea ce poate să fie câștig în urma activității.

-jocul seamănă cu activitățile vieții de zi cu zi și diferă de acestea prin faptul că nu sunt legate în mod obligatoriu de realitate. Copilul se poate juca “de-a bătaia”, de exemplu, dar, prin faptul că zâmbește sau râde, pare să comunice “că acest comportament nu este ce pare să fie”.

-jocul pare să fie guvernat de reguli implicite, reguli ce pot fi descoperite prin observarea activității: sunt reguli ce nu există în afara activitații de joc. Jones, 1976 (apud E.Bonchiș, 2000, p.294)

Jocul didactic este o activitate a cărei acțiune este construită în scopuri didactice: se ține cont de linia generală a evoluției copiilor și se complică, astfel, regulile, complexitatea problemelor și în general cerințele către copii . Accentul în aceste activități cade pe utilizarea cunoștintelor în contexte variate, pe rezolvarea și construirea de probleme și pe deprinderea ordinii în gândire, care poate influența copilul în plan atitudinal și social. Jocurile didactice sunt jocurile special create de adult în scopul realizării dezideratului ”învățare prin joc” astfel încât accentul cade pe procesul de instruire desfășurat sub conducerea directă a adultului. Studiul efectuat pe preșcolari de către P.Popescu Neveanu și F.Andreescu evidențiază rolul

deosebit de important al adultului în dirijarea și orientarea jocului pentru creșterea posibilităților de finalizare optimă a activității ludice. (E.Verza, 1978, p.44-48).

Jocul, prezintă o serie de caracteristici: este în mod esențial plăcut și este asociat cu afecte pozitive, este o activitate realizată de dragul ei, recompensatoare în sine, necesită o implicare activă a participantului și se relaționează excelent cu alte arii ale vieții cum ar fi dezvoltarea socială și a creativității.(C.Garvey, 1991, E.Bonchis, op. cit.).

Jocurile didactice prin care se realizează educația pentru societate vizează aspecte de morală și de comportament civic, de cunoaștere a mediului social, urmărind abordarea echilibrată a dezvoltării personalității preșcolarului. Educația realizată în acest moment trebuie să se sprijine, în primul rând, pe individualitatea ce afirmă acum. (M.Debesse, 1981, p.56). Fiecare copil este o ființă unică: are comportamente specifice, reacții proprii, un stil de viață al său iar educatoarea are datoria să respecte aceasta individualitate. Pe măsură ce copilul crește se observă din ce în ce mai clar cum se dezvoltă și se structurează el ca individ unic: devine din ce în ce mai independent, are propriul bagaj de cunoștințe, atitudini, valori și cunoștințe.

La începutul perioadei preșcolare se evidențiază riscul apariției unor conflicte mai numeroase datorită tendinței de egocentrism caracteristice vârstei, pe parcurs, datorită activităților din ce în ce mai diversificate și stimulării competențelor sociale, copilul va învăța cum să respecte sentimentele și opiniile celuilalt, cum să descopere prilejuri de cooperare. Jocul colectiv contribuie la conturarea formelor incipiente ale trăsăturilor de caracter: prin stabilirea relațiilor de joc se dezvoltă socializarea, sinceritatea, curajul, spiritul de organizare și disciplina, exprimate clar la majoritatea preșcolarilor. Un rol important în educarea acestor trăsături îl joacă exercițiul, mai ales când se desfășoară pe fondul unei motivații pozitive: dorința preșcolarului de a deveni mai harnic, mai disciplinat. Exersarea prin activități ce necesită colaborarea, disciplina, curajul conduc la formarea obișnuințelor, ca și premise ale dezvoltării ulterioare a trăsăturilor pozitive de caracter.

În cadrul activităților din grădiniță educatoarea folosește ca,, instrument ,,propriul său comportament: copilul imită conștient și foarte adesea inconștient ceea ce vede și aude în jur astfel încât, dacă i se cere să respecte sentimentele celorlalți el va privi întotdeauna la adultul care respectă sau nu aceste drepturi și sentimente.

Modelul pozitiv a ceea ce este bine să facă, care să-i înțeleagă schimbările neprevăzute ale dispoziției infantile și care să-i satisfacă nevoile crescute ale sensibilității,trebuie să-l însoțească permanent pe copil. Copilul care se simte respins riscă să prezinte mai târziu tulburări de caracter iar educația lui morală va fi greu de realizat. Asumarea unei identități pe care adultul i-o creează: reproșându-i-se constant eșecurile copilul va recepta afectiv tonul negativ ,va fi determinată de lipsa de apreciere, atitudinea tip “predică” ce implică o slabă moralizare iar dacă lucrurile se repetă, va sfârși prin a adopta o nouă conduită- cea de copil ”rău”.

În acest proces de formare a trăsăturilor caracteriale jocul cu roluri are o influență considerabilă pentru că îi oferă copilului posibilitatea de a se proiecta pe sine în alte personalități, de a experimenta diverse roluri, idei și sentimente.

“Rolurile costituie o derivare fericită a efervescenței eului“ (M.Debesse, Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, p.57), fiind legate de mecanismele de identificare afectivă cu persoane a căror imagine pare să aibă pentru copil un prestigiu deosebit și durabil: rolul constituie modelul pe care copilul și-l selecționează pentru a-l reproduce. Evoluția jocului în ceea ce privește rolul suferă transformări calitative și cantitative în preșcolaritate: pe măsura dezvoltării copilului crește și numărul de roluri în cadrul jocului, rolurile pasive secundare se îmbogățesc pentru a deveni mai interesante și crește stabilitatea copilului în menținerea rolului.

Prin aceste jocuri educatoarea va cunoaște atitudinile caracteriale ale copilului ,după felul în care aceasta alege un anumit personaj sau altul, după atitudinile și sentimentele pe care i le atribuie și, totodată, va interveni atunci când observă dificultăți susceptibile să tulbure comportamentul.

În ceea ce privește educația morală tot mediul în care trăiește este principalul agent moralizator. Deși preșcolaritatea este o perioada de expansiune a individualitătii copilul nu ajunge încă la nivelul conștiinței morale iar recomandările care îi reglează comportamentul conduc la formarea unui ansamblu de deprinderi morale, ca primă formă a moralei sociale. Copilul dobândește o importantă dimensiune a comportamentului etic: separă ceea ce este bine și ceea ce este rău. (C.Ciofu, 1998, p.94), dar aceasta dimensiune nu se obține decât din atitudinea anturajului său. Copilul se manifestă așa cum știe, el nu poate încă să-și judece comportamentul, nu știe încă ceea ce este permis sau nu. Cum va trebui el să devină pentru a se raporta eficient la situațiile cu care va fi confruntat depinde de felul în care își însușește deprinderile morale. Prin intermediul adultului va cunoaște și înțelege semnificația binelui și a răului astfel încât, luând act de aceste reglementări prin care acțiunile lui sunt organizate și corelate unele cu altele și supunându-se interdicțiilor care i se dau, va începe să se conformeze, din ce în ce mai conștient. Interiorizarea cerințelor de ordin moral conduce la apariția și dezvoltarea unor indici normativi de organizare a conduitei.

Educatoarea contribuie cu exemplul personal prin convorbiri pe teme morale cu relevarea punctelor de vedere corecte, familiarizarea copilului cu valorile morale, formarea de convingeri și deprinderi de comportare civilizată sunt metode de educație morală mai mult decat indicații verbale moralizatoare și formularea unor cerințe nu întotdeauna suficient întemeiate.. Dacă părintii au eșuat în formarea personalității morale a copilului, lămurirea valorilor morale reprezintă primul pas în educația copilului, urmat de transformarea lor în deprinderi practice prin practicarea lor consecventă. Jocul colectiv dezvoltă sentimentele morale și conduită: în condițiile desfășurării unei activități concrete de către copil și în procesul stabilirii de relații social-morale cu ceilalți se formează si dezvoltă sentimente și atitudini morale față de ceilalti copii și de oameni, față de colectiv, față de anumite sarcini și îndatoriri. Deși aceste deprinderi se formează într-un timp mai îndelungat, procesul de asimilare fiind adesea rectiliniu, cu eșecuri, reveniri și sinuozități, răbdarea și perseverența educatoarei transformă succesul din dorință în realitate. (A.Moisin, 1995, pp.24-36).

Sarcinile privind formarea personalității copilului se rezolvă cu succes acolo unde întreaga ambianță a grădiniței influențează pozitiv asupra lui, îi dă forța necesară împlinirii sale. Prin adaptarea activităților la nivelul copilului se declanșează mișcarea ce îl face pe copil să treacă de la tipul lui de activitate spre tipul nostru de activitate: de la joc la muncă. Constatările Mariei Montessori despre atitudinea caracteristică muncii remarcă apariția acesteia în jurul vârstei de 6 ani astfel încât apare ca evidentă necesitatea de a “exploata” cât mai eficient deschiderea către lume a preșcolarului însă avându-se permanent în vedere interesul pe care orice joc sau activitate îl prezintă pentru copil. (M.Debesse, 1981, p.45-46).

Educația desfășurată în grădiniță reprezintă un ansamblu de demersuri, o abordare complexă din punct de vedere socio-emoțional, cognitiv, estetic, psiho-motor, cu accent pe elementele formative astfel încât copilul să fie capabil de însușirea valorilor umaniste unanim acceptate. Activitățile didactice, jocul sunt componente cu valențe formative ce structurează direcțiile de dezvoltare a personalității copilului, căruia i se oferă șansa unei optime integrări, tradusă prin posibilitatea de a rezolva sarcini care necesită efort, voință, cooperarea, perseverența, respectarea intereselor și a muncii celor din jur, formarea atitudinii pozitive față de muncă și educarea sentimentelor morale și estetice.

III.3 CONTRIBUȚIA GRĂDINIȚEI ASUPRA SOCIALIZĂRII

Lumea în care trăim ne pune la încercare în fiecare clipă, capacitatea de a face față unor impacturi afective, sociale, de a manifesta reacții comportamentale în care să nu uităm de modul în care ne văd ceilalți, de gradul în care, prin deciziile noastre, i-am putea afecta. Rapiditatea deciziei de acțiune, calitatea acesteia, depind de educația primită, de capacitatea de a se relaționa cu ceilalți, de a-și cunoaște posibilitățile, de a se putea mobiliza pentru a trece de eșec, de deschiderea spre acceptarea părerilor celorlalți, de puterea de a fi un om bun.Toate acestea țin de gradul de socializare al fiecăruia dintre noi. Socializarea reprezintă procesul de devenire a unei individualități umane ca ființă socială, de integrare a copilului în societate. Necesitatea transmiterii mijloacelor de comunicare ale limbajului și a cunoștințelor decurge din faptul că un copil este o ființă potențial socială, care intră în viață fără nici o zestre culturală: nu posedă limbaj, nu are control asupra impulsurilor, nu are formate deprinderi și atitudini.

În procesul de socializare,tot ce se va transmite: valori sociale, obiceiuri, tradiții progresiste, idealuri, atitudini, sentimente, comportamentele existente într-o comunitate umană este interiorizat de către copil, permițându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va răsfrânge în comportamente deschise, vizibile dar și în conduite mai puțin vizibile .

Copilul va dobândi reguli de viață, obișnuințe, moduri de gândire, cadre spațio-temporale, idealuri conforme cu mediul social în care este crescut, capacitatea de comunicare și interacțiune, competența de exercitare a rolurilor cerute de societate dar și dobândirea conștiinței datoriilor și responsabilității. Copilul nu este un obiect asupra căruia se exercită acțiunea pentru că societatea recunoaște rolul lui activ în cadrul ei, recunoaște veritabilul univers al copilăriei ca fiind o etapă distinctă de viață și acordă copilului un status social particular și roluri specific,în cadrul acestui process de transmitere și asimilare.

Toate activitățile educative trebuie să aibă în vedere copilul ca “ființă socială” astfel încât toți factorii de socializare trebuie să aibă aceeași sarcină de continuare a procesului socializării început în familie iar valoarea lor formativă trebuie să încerce să fie echivalentă cu cea a familiei. Este foarte adevărat că familia, cu atmosfera ei caldă, plină de afecțiune contribuie prima și decisiv la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, dar personalitatea umană se conturează cald și uman, științific și metodic, în cadrul grădiniței. Grădinița este instituția care va continua pregătirea în perioada preșcolarității, pentru intrarea în viața adultă, anterior realizată de familie .Acesta este acum, contextul în care copilul va trebui să facă prima încercare de a iubi pe altcineva în afară de sine.

Grădinița este deosebit de importantă pentru că în preșcolaritate se manifestă o creștere surprinzătoare a capacităților fizice și psihice a copilului, se realizează echilibrul cu ambianța în vederea unei adaptări corespunzătoare. Toate evenimentele acestei perioade: relații mai complexe cu mediul, contacte directe cu semenii, experimențele copilului în vederea cunoașterii lumii înconjurătoare, dorința crescândă de a ști cât mai multe, sunt trăite de copil cu seninătatea, exuberanța și bucuria specifice acestei vârste, a cărei dezvoltare intensă nu va mai putea fi egalată în perioadele următoare. Astfel, pe bună dreptate, acest stadiu este denumit “vârsta de aur a copilăriei” în care “o personalitate umană se conturează și reușește să se exprime, un suflet se deschide spre lume’’ (M.Debesse, 1981, p.58).

Asupra individului în sensul modelării personalității sale prin componentele educaționale: inițial familia apoi grădinița, care continuă și îmbogățește conținutul educativ

,acționează mediul social. Avându-se în vedere faptul ca preșcolaritatea cuprinde cea mai importantă experiență socioeducațională din viața unei persoane, așa cum se afirma tot mai des în studiile de specialitate (Revista ’’Învățământului Preșcolar’’, nr. 1-2/1999, p.42), potențialul formativ al acestei vârste poate fi valorificat cu succes în procesul educativ desfășurat în cadrul grădiniței.

Educația trebuie să figureze, cu prioritate, în ideea de comunitate. Cerințele colectivității au reglat astfel relațiile dintre oameni astfel încât ele au apărut ca un adevăr absolut, de la sine înțeles. Dezvoltarea psihică a copilului este impregnată de condițiile unei vieți în comunitate, căci toate capacitățile sale se dezvoltă pe o bază ce poartă influența vieții sociale, acesta asimilând noi forțe prin asociere.

Procesul de socializare secundară este cel care se exercită acum asupra preșcolarului, producându-se ca învațare a normelor și valorilor altei instanțe decat familia, dar nu urmărind obținerea unei capacități de supunere obedientă la “postulatele”acestui mediu nou ci având ca scop tocmai ca preșcolarul să nu fie privat de creativitatea proprie. Copilul va putea să exercite o adevarată activitate creativă , în urma socializării din grădiniță mijlocită atât de simbolurile normative generale cât și de propriile modele și aspirații.

Se trece de la interacțiunea directă copil-părinți la integrarea copilului în raporturi umane și sociale, socializarea din grădiniță fiind diferită în conținut și ca modalitate de cea din familie. Este o socializare de tip adaptativ sau integrativ, conducând la formarea acelor capacități personale ce facilitează integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități în cadrul grădiniței.

Integrarea, care se realizează prin interacțiunile dintre copil și mediul grădiniței, se desfășoară în mai multe faze:

– acomodare: schemele de acțiune și modul de gândire dobândit până acum se modifică la contactul cu mediul grădiniței;

– adaptare: relațiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoștinte și deprinderi necesare pentru a rezolva situațiile impuse de acest mediu, astfel încât să poată răspunde pozitiv cerințelor acestuia;

– participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor și promovarea inițiativelor personale. Intrarea în grădiniță conduce la investirea copilului cu un nou statut, pe care nu l-a mai avut până acum și care aduce dupa sine un ansamblu de drepturi dar și îndatoriri pe care trebuie să le respecte. (M.Zlate, 1972, p.95-98).

Rolul grădiniței ca primă treaptă de învățământ, este implicarea activ în această acțiune de formare a copilului din perspectiva social, în socializarea copiilor avându-se în vedere, latura de integrare socială, care constituie expresia fundamentală a naturii umane, Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educației, în urma căreia copilul va realiza o adaptare socială bună la relații inedite, va dobândi o bună percepție de sine, o percepție corespunzatoare a relațiilor sociale și un comportament sociabil, participând activ la activități comune, toti aceștia fiind factori socio-afectivi necesari pentru integrarea ulterioară.

Socializarea realizată în gradiniță include atât organizarea motrică cât și îmbogățirea conținuturilor cognitive, modelarea afectivă și însușirea largă a experienței umane: limbajul, cunoștintele și modalitățile practice de acționare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera socializarii. (A. Tucicov-Bogdan, 1973, p.74).

Învățarea socială reprezintă o altă formă de activitate, alături de învățarea didactică, ce contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, oferind prilejul de asimilare a noi experiențe, moduri de comportament, modalități de acomodare, adaptare și armonizare interpersonală. Investigațiile de până în prezent au atras atenția asupra priorității raporturilor interpersonale printre modalitățile de influențare a dezvoltării psihice a copilului. P.Osterrieth afirma, de exemplu, că “lipsind puiul de om de mediul uman,, el devine un fel de animal” iar H.Pieron subliniază aceeași idee când scrie :,, copilul nu este decât un candidat la umanitate,, iar omul se naște polivalent determinat, principala sa caracteristică fiind adaptabilitatea extraordinară la

condițiile de mediu asfel încât, datorită acestor calități, copilul este un ,,animal educandum,,. (Osterrieth, 1976, p.22-24) Învățarea socială reprezintă mecanismul principal care este responsabil, în preșcolaritate, de maturizarea și dezvoltarea psihosocială, reprezentată de modalități optime de relaționare interpersonală a copilului, de capacitatea de integrare în activități de grup, de strategiile de raportare la normele și valorile acceptate de grup, de motivația pentru activitățile desfășurate în comun și de dorința de a coopera cu ceilalți.

În cadrul grădiniței, învățarea socială se realizează ca urmare a contactelor interpersonale ale copilului cu adulții dar mai ales cu cei de aceeași vârsta cu el, în contexte situaționale de viață. Copilul își va însuși toate comportamentele ce îi vor fi necesare pentru integrarea ulterioară,în urma acestor contacte , însușire ce este posibilă deoarece preșcolarul este stimulat de o serie de nevoi, de trebuințe psihosociale : nevoia de acceptare și apreciere a lui de către grup, nevoia de integrare și participare în grup, de sociabilitate și comunicativitate.

Grădinița trebuie să exploateze aceasta ,,deschidere a întregii ființe către societate,, și dorințele copilului de a stabili relații cu cei din jur pentru că, afirmă H.Wallon, ” cu întreaga sa sensibilitate copilul se modelează după persoanele din anturajul său, pe care le imită “, evidențiindu-se astfel importanța foarte mare a relațiilor interpersonale din perioada preșcolară pentru evoluția ulterioară a personalității. (H.Wallon, 1975, p.144-147). Prin etapa imitației trec toate relațiile care se stabilesc în spațiul grădiniței, deși încep de la simpla luare de contact și ajung la cooperare, având ca finalitate accentuarea sensibilității față de alții și dezvoltarea capacității de a trece dincolo de limitele eu-lui.

Contextul în care are loc socializarea preșcolarului este cel social, relațional, și va facilita socializarea conduitei și socializarea trăirilor afective mai ales în condițiile în care, datorită rezonanței afective, preșcolarul asimilează comportamentul practicat de altul și îl transformă în comportament propriu. Mărirea cadrului relațional : cu obiectele, cu alții, cu sine conduce la disciplinarea conduitelor preșcolarului, la înmulțirea numărului de conduite dezirabile din punct de vedere social.

Incapacitatea copilului de a participa corelat și concomitent cu toți ceilalți la toate etapele jocului este evidentă la începutul preșcolarității datorită faptului că realitatea lui subiectivă este mult dilatată deoarece predomină încă egocentrismul, asfel încât jocul practicat este sărac, copilul nu prezintă dorința de joc în grup pentru că înțelege greu jocurile care comportă un schimb reciproc, conflictul apare din dorința copiilor de a se juca cu același obiect iar altul este perceput ca o amenințare. (U.Șchiopu, 1995, pp.141-146)

În preșcolaritate mijlocie copilul cunoaște și aplică regulile dar nu se poate vorbi încă de o integrare socială în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfășurare : există o tendință de cvasi-colaborare în activități și în joc, motivația conflictului fiind reprezentată de dorința de a juca un rol preferat și de dorința de a-l întrece pe celalalt, cu toate că jocurile au început să capete un caracter colectiv și se trece de la rivalitate , însingurare la competiție, ca formă naturală a relațiilor,. În preșcolaritatea mare se trece la respectarea regulilor ca fiind un indicator de maturizare intelectuală și afectivă a copiilor : preșcolarul mare se caracterizează prin conduite mai adaptate, se asigură că și ceilalți respectă normele de grup și regulile jocului, apare acordul și proiectul de joc iar conflictul apare în urma încălcării regulilor jocului.

Jocul și activitățile de învățare care, mânuite cu tact psihologic de către educatoare, sunt cele mai eficiente mijloace de modelare practică a socio-afectivității preșcolarului,și conduc la o evoluție a socializării obiective, concretizată prin interesul copilului pentru alții, cu care să poată acționa împreună, datorându-se formelor de activitate ce caracterizează preșcolaritatea . Educarea sociabilității se face prin încredințarea unor sarcini și responsabilități sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri și activități colective care au ca obiective generale facilitarea schimburilor și comunicării cu alții, jocul împărtășit fiind prima etapa a socializării. (R.Vincent, 1972, p.264)

Cu toate că la început legăturile psihologice dintre copii sunt sporadice, fiind generate de prezența anumitor obiecte sau a unei activități asemănătoare pe care o desfășoară alături dar nu împreună, rivalitatea ce apare între ei, motivația conflictului- egocentrismul, demonstrează trăirea prezenței celuilalt, deși este o trăire confuză, dominată de identificarea proprie acestei vârste. Odată ce copilul împlinește 5 ani , activitățile sunt organizate pe bază de reguli, convenții, norme ce trebuie respectate, celălalt este perceput ca partener egal de activitate, cu individualitate proprie, dorințele acestuia fiind luate în considerare : apare jocul colectiv în care fiecare joacă rolul său dar ținând cont de acțiunea celorlalți parteneri, apar relații de colaborare cu toate că mai există certuri, întreruperi, excluderi și autoexcluderi din activitate, reprezentând semne de sociabilitate pentru că viața socială și înclinația care îi determină pe anumiți copii să o caute multiplică prilejuri de conflict. Totuși, cu cât copiii singuri reușesc să le rezolve între ei, fără apel la autoritatea adultului, cu atât mai mult exista garanția unei socializări autentice (S. Teodorescu, 1976, p.87-111) .

Relațiile interpersonale și cele de grup sunt principalele modalități de relaționare, în contextul jocului și activităților obligatorii, începând să se formeze primele trăsături caracteriale care se vor condensa în conduita copilului. Cerințele exprimate de educatoare trebuie să fie conforme cu maniera în care copilul poate satisface aceste cerințe : contradicția dintre dorințele și aspirațiile extinse ale copilului și posibilitățile limitate de satisfacere ale acestora ar putea conduce fie la instalarea unor trăsături caracteriale pozitive și la o conduită civilizată fie la o conduită dezordonată și la trăsături caracteriale negative.Criza negativismului infantil, asociată cu egoism, lipsa de sensibilitate față de alții, ca și disfunctionalitățile din relațiile acestora cu cei din jur,este prevenită de activitățile educative din grădiniță, echilibrate, cu cerințe gradate și care țin cont de particularitățile individuale ale copiilor ,încurajând dezvoltarea inițiativei, implicarea personală în activitate și echilibrul.

Adaptarea socială a preșcolarului se finalizează cu socializarea conduitei preșcolarului și evoluția sociabilității, care se referă la posibilitățile generale ale copilului de a face față dificultăților și cerințelor din ambianța socială dar și cu dobândirea capacității sociale, concretizată în autonomie, inițiativă, conduite corespunzătoare normelor si valorilor societății. Adaptarea socială nu se poate face decât prin cucerirea succesivă a unor cercuri concentrice care se lărgesc în mod progresiv, mai ales că, afirma Alfred Adler “ inteligența nu s-a dezvoltat decât în mijlocul înțelegerii celorlalți, ceea ce înseamnă să te apropii de semenii tăi, să te identifici cu ei, să vezi prin ochii lor, să auzi cu urechile celorlalți, să simți cu inima celorlalți “. (R.Vincent, Cunoașterea copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p.265)

Pe tot parcursul preșcolarității socializarea copilului se înfățișează ca un proces continuu de structurări, restructurări și interiorizări ale conduitelor și relațiilor socio-afective adult-copil și copil-copil, pe tot parcursul preșcolarității. Doar participarea efectivă ,acceptarea normelor și controlul reciproc al respectării lor de către fiecare și de toți, vor conduce la eliminarea egocentrismului- la înțelegerea și acceptarea punctelor de vedere ale celorlalți, la aprecierea situațiilor în mod din ce în ce mai obiectiv astfel încât copilul va căpăta baza psihologică autentică a subordonării interesului individual celui colectiv.

Copilul este o individualitate psihifiziologică,atunci când vine pentru prima dată în mediul grădiniței, el fiind ca structură un afectiv primar astfel că grădinița trebuie să-i ofere prilejul de a trăi emoții pozitive, satisfacții generate de participarea la reușite comune, să construiască o ambianță reală în care să se manifeste atitudini sociale. În această perioadă se realizează trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și generalizate, trecere facilitată de situațiile noi în care este antrenat copilul, de cerințele diverse formulate de către adult și de activitățile ocupaționale în care este implicat. Colectivitatea oferă oportunitatea extinderii spectrului trăirilor afective de la nivelul familiei la educatoare și copiii cu care vine în contact. (E. Verza, F.E.Verza, 1994, p.108-111). Copilul interiorizează regulile transmise în acest cadru, afectivitatea sa devine mult mai controlată iar acest lucru va conduce la apariția și dezvoltarea sentimentelor estetice și intelectuale, care se supun unor reguli legate de cerințele cunoașterii și observării mediului înconjurator, de satisfacere a curiozității, a nevoii de a aprecia și de a adopta atitudini față de activitate și față de cei din jur.

Pe fundalul noului context și al relațiilor existente apar o multime de stări afective : de vinovăție (la 3 ani), de mândrie (la 4 ani), de prestigiu (la 6 ani). Deși afectivitatea preșcolarului este încă destul de instabilă, în sensul în care există multe explozii afective, treceri rapide de la o stare de plâns la o stare de bucurie, ca urmare a dezvoltării capacităților intelective, preșcolarul poate să-și stârnească unele stări în timp ce pe altele le poate amâna. Grădinița are un rol important în tot acest proces de dezvoltare a afectivității pentru că la această vârstă dorința de identificare este foarte puternică, copilul căutând modele umane apropiate iar în acest spațiu identificarea se lărgește datorită contactelor sociale și culturale ce vehiculează modele foarte diferite de oameni și valori cultural-morale conținutul activităților permițând extinderea ariei de căutare a modelelor. (E.Bonchiș, 1997, p.31)

Sunt constituite formele conștiinței morale și a imaginii de sine sub impactul vieții desfășurate în colectivitate, care este generatoare de securitate, situații de emoții comune de veselie, încântare, entuziasm , mândrie, stări de vinovăție. Constituirea schemelor morale este analizată de Piaget, acordând o mare importanță rolului regulilor prin anticiparea consecințelor respectării sau nerespectării lor. Copilul reușește să se raporteze la modalitățile de a fi ale adultului, interiorizează recompensele sau pedepsele și constientizează încălcarea regulilor în colectiv, astfel încât va fi capabil să se raporteze tot mai adecvat la situații noi și dificile, să răspundă eficient la exigențele sociale și să se adapteze la viața comunitară. (J.Piaget, 1980, p.63-65)

Sindromul bomboanei amare,este pus în evidență de cercetători ca fiind o stare afectivă de rușine ce apare în urma unei recompense nemeritate, bucuria recompensei fiind încărcată de neliniște, de o emoție penibilă (U.Șchiopu, 1995, p.154), sindrom ce pune în evidență socializarea proceselor afective, existența unor atitudini critice față de propriul comportament.

Conștiința morală primitivă, este una dintre căile de formare a conștinței morale a preșcolarului, controlată de sentimente și nu de rațiune, de sisteme de valori împrumutate de la adulți și nu de valori personale sau colective, este cea a dezvoltării sentimentelor de dragoste, de atașament față de adulți, dezvoltare ce conduce, implicit, la acceptarea tuturor cerințelor acestora. ,, Copilul este un mare organ senzorial, absoarbe în mod inconștient nu numai ceea ce există sub aspect fizic în jurul său dar și climatul emotiv, caracterul și sentimentele persoanelor din jur. Educația la această vârstă se face prin exemplu și mediu ambiant”. (R. Lanz apud E.Bonchiș, Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997, p.32)

Strâns legată de apariția conștiinței morale a copilului este imaginea de sine a acestuia, formatmai întâi prin preluarea ei de la părinți, astfel încât include atitudinile, exigențele, interdicțiile și expectațiile acestora. Imaginile parentale interiorizate îi oferă siguranță, îi sporesc independența și încrederea în sine și în altii. Preșcolarul începe să realizeze ceea ce așteaptă ceilalți de la el și datorită unor începuturi de reciprocitate ce îi permit să înțeleagă și punctele de vedere ale celorlalți , dar procesul constituirii imaginii de sine abia acum va începe. Individualitatea copilului este sporită de două aspect importante : extensia eu-lui, aspect legat de apariția simțului de proprietate, care însoțește spiritul de competiție, datorită extinderii sferei sale de cunoaștere și imaginea eu-lui care se concretizează în cunoașterea de către copil a ceea ce așteaptă adulții de la el și încearcă să compare aceste așteptări cu ceea ce poate el oferi, punându-se astfel bazele intențiilor, scopurilor, simțului de responsabilitate ce vor juca un rol important în conturarea personalității. (G. Allport, 1970, p .131)

Noi experiențe în relațiile cu cei din jur sunt trăite de copilul preșcolar, experiențe la care trebuie să se adapteze și să acționeze nu numai în funcție de dorințele sale ci să țină seama și de cerințele celorlalți.Copilul va învăța să coopereze, să se conformeze regulilor de grup, să-și armonizeze cerințele sale cu cele ale grupului și să acționeze în conformitate cu acestea,în mediul graăniței. Astfel de conduite de interrelaționare au semnificația socializării copilului și a valorificării potențialului său din planul personalității, care se află într-o continuă dezvoltare și expansiune. Copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării, pentru a se putea integra și coopera eficient cu cei din jur nivel care presupune o modalitate de percepere și considerare a calităților celor cu care vine în contact.

Când identificarea și imaginea de sine este corectă, este realizată prin raportare la alții și când în relație cu aceștia se motivează pentru activitățile desfășurate și pentru o comunicare nedistorsionată, fără tensiuni și cu o anumită încărcătură afectivă,socializarea este mai avansată. Pe acest fond se formează și dezvoltă o serie de trăsături de personalitate care se vor regăsi în comportamentul copilului : sensibilitatea, inițiativă, egoismul, altruismul, spiritul de întrajutorare, se vor contura forme specifice de comportament iar modelele adulților, stilurile lor comportamentale și adecvarea conținuturilor activităților instructiv-educative astfel încât să evite elemente contradictorii sunt surse de raportare a copilului la sine și la ceilalți, de înțelegere a locului pe care el îl ocupă în ierarhia familiei sau a grupului.

CAPITOLUL IV

ROLUL PARTENERIATULUI FAMILIE- GRADINIȚĂ – COMUNITATE ÎN SOCIALIZAREA PREȘCOLARILOR

1.METODE, TEHNICI ȘI PROCEDEE DE SOCIALIZARE FOLOSITE ÎN CADRUL PARTENERIATELOR;

2. PROBLEME DE SOCIALIZARE A COPIILOR CU C.E.S.

IV.1.METODE, TEHNICI ȘI PROCEDEE DE SOCIALIZARE FOLOSITE ÎN CADRUL PARTENERIATELOR

Relația dintre părinți și grădiniță poate fi mentionată ca fiind printre cele mai importante relații de parteneriat. Dacă părinții sunt implicati în programul educativ încă de la inceput, ei vor înțelege importanța colaborării cu grădinița și cu educatoarele și iși vor forma deprinderea de a se interesa și a sprijini activitatea pe care copilul o desfășoară aici.

Parteneriatul educativ gradiniță -familie-comunitate trebuie inițiat de instituția preșcolară, aceasta având autoritate socială și legislativă de a se ocupa de educarea copiilor, având totodată și posibilitatea – prin pregatirea psihopedagogică a cadrelor didactice – de a cunoaște nevoile, posibilitățile copilului raportate la cerințele societătii.

Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acțiune și un spirit de reciprocitate care le permit să se unească.

Colaborarea părinți-educatoare se referă la construirea unor relații pozitive între familie și gradiniță, la o unificare a sistemului de valori și cerințe referitor la copil. Bazele unei bune relații sunt puse de: – comunicarea dintre cei doi factori (părinte-educatoare)

– respect reciproc;

– implicarea tuturor în cautarea și promovarea intereselor copilului.

Părinții trebuie implicați permanent în activitatea grădiniței și nu doar când se ivesc problemele. Totodată, parinților trebuie să li se ofere frecvent informații referitoare la copil. Ei trebuie să știe care este scopul programului educativ la care participă copilul lor, care sunt obiectivele urmărite și sa fie la curent cu politicile educaționale ale grădiniței.

Pentru realizarea parteneriatului este esențial ca părinții sa fie priviți ca participanți activi, să fie atrași în adoptarea deciziilor, să se recunoască și să se valorifice informațiile date de ei despre copii. Părinții și educatorii au, în egală masură, raspunderea eforturilor comune pentru a dezvolta o relație de colaborare.

Într-o lume tot mai izolată, mai puțin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaționali – grădiniță, școală, familie – devine necesară și se impune și ca obligație morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple și modele, cu adevărate valori ale spiritualității umane.

Educația și-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluția societății, în care rolul său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiționali, familia și școala, li s-au adăugat alții noi, precum biserica, instituțiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toți aceia care asigură educația non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existență izolată, în afara comunității, cu binele și relele acesteia, deci o educație concepută și derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul calificat al școlii. Acțiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care școala și grădinița trebuie să-l conștientizeze și să-l concretizeze.

Personalul specializat al grădiniței și al școlii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-și sporească rolul în formarea personalității copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru confortul material și spiritual în care crește copilul, nivelul cultural la care se prezintă astăzi cele mai multe familii din țara noastră.

Până la vârsta preșcolarității familia s-a îngrijit de nutriția copilului, de condițiile sale de trai, a imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică și morală, atribuții pe care și le îndeplinește și în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaționării cu semenii, s-au creat atitudini față de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relația este de luat în seamă neimplicarea multor părinți în actul educației din cauza programului de muncă prea complicat sau întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinților cu copiii lor, adesea lăsați în grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie .

Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influențează formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acțiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de școală .

Acțiunea adulților ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legați, ci către toți copiii. În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică și nu trebuie să ne fie indiferent cum se vor comporta copiii noștri peste 15-20 de ani .

Relația familie- grădiniță- comunitate trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaștere și prețuire reciprocă, respect și dorința de comunicare. Ascultarea părinților care povestesc mici întâmplări din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia decizii. Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuția familiei la educația copilului. La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniță, dovedind familiei interesul față de evoluția copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată, calmă și atentă, să comunice expresiv, înțelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci și contactul vizual, expresia feței, zâmbetul, gesturile.

Misiunea învățământului preșcolar, ca învățământ public nu poate fi realizată decât în interiorul spațiului comunitar, ca rezultat al interacțiunii grădiniției cu mediul social, cultural și economic. Se impune, deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de parteneriate autentice. Proiectele de parteneriat le folosește părinților pentru a cunoaște și respecta obligațiile legale privind creșterea și educarea copiilor, cadrelor didactice pentru perfecționarea muncii în echipă, cunoașterea copiilor ce vor fi preluați în clasa pregătitoare, cunoașterea cerințelor școlii.

Educația vârstelor mici este considerată temelia personalității individului, de aceea educația trebuie să răspundă, în primul rând, nevoilor individuale și să realizeze echilibrul între acestea și dezvoltarea socială.

Când copilul este mic influențele sunt organizate și structurate de adulții ce îl înconjoară: mai întâi părinții și ceilalți adulți din familie, apoi educatoarea și ceilalți copii cu care relaționează. Responsabilitatea dezvoltării copilului, în primele etape ale vieții sale, revine familiei și nu întotdeauna influențele sunt pozitive. Chiar și atunci când grădinița oferă programe bune și eficiente, experiențele negative acumulate de copil, uneori, în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniță se poate pierde dacă familia nu întărește și nu valorifică suficient aceste achiziții. Prin urmare, pentru ca activitatea desfășurată în cadrul unui program de educație preșcolară să fie, realmente, pe termen lung, eficientă, este necesar ca specificul și obiectivele acesteia să fie prezentate familiei, pentru ca, ulterior, să se inițieze o colaborare strânsă între aceasta și grădiniță.

Relația dintre familie și grădiniță ar trebui să fie o prioritate pe lista parteneriatelor educaționale. Dacă familia va fi implicată de la început în programul educativ, ea va percepe corect importanța colaborării cu grădinița, beneficiile acestei colaborări, iar implicarea sa în activitatea grădiniței va fi conștientă, interesată și reciproc avantajoasă.

Părinții vor fi implicați permanent în activitatea grădiniței, nu doar atunci când se ivesc probleme. Ei vor fi informați asupra politicilor educaționale ale grădiniței, vor cunoaște scopul și obiectivele programului educativ la care participă copilul lor.Pentru ca parteneriatul să fie eficient, nu doar formal, este esențial să fie implicați în adoptarea deciziilor, să devină participanți activi în derularea acțiunilor, să identifice, în tematica acțiunilor, valorificarea informațiilor pe care ei le-au oferit despre copiii lor. Părinți și educatori, cu toții au, în egală măsură, răspunderea contribuției și eforturilor comune pentru a construi o relație de bună colaborare în beneficiul copilului.

Cele mai eficiente și mai la îndemână modalități de concretizare a colaborării cu familia s-au dovedit a fi următoarele:

-ședințele cu părinții- oferă ocazia de interacționa, de a discuta și a se pune de acord asupra programului, asupra progreselor copiilor, de a iniția schimbări în derularea unor programe;

-lectoratele-pe teme propuse de educatoare sau sugerate de părinți, cu scopul unei mai bune informări asupra problemelor ce vizează evoluția cognitivă și psiho-emoțională a copiilor;

-consilierea părinților – oferă posibilitatea informării individuale sau a unui grup de 3-4 părinți asupra unor probleme comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a inițierii unor măsuri educative a căror eficiență este dată de consecvența aplicării acestora;

-participarea părinților la activitățile din grădiniță- oferă părinților posibilitatea de a cunoaște nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însușite, capacitatea sa de relaționare cu copiii grupei, metodele și procedeele specifice activității preșcolare.

-vizite, plimbări, excursii, drumeții- părinții se implică în organizarea acestor activități, solicitând și comunitatea ,participă la sponsorizarea acestora, după caz, se implică în asigurarea siguranței copiilor și trăiesc, alături de ei, emoții pozitive;

-expoziția cu lucrările copiilor- asigură accesul părinților la traiectoria evoluției deprinderilor artistico-plastice, practice, cognitive;

-sărbătorirea zilelor de naștere ale copiilor-bun prilej de exersare a unor deprinderi de comportare civilizată, dar și de a genera puternice trăiri emoționale legate de prezența invitaților sărbătoritului (membrii familiei) la manifestările specifice evenimentului;

-ziua tăticilor, ziua bunicilor- manifestări interactive în cadrul cărora cuplul „tată-copil”, respectiv „bunic(bunică)-copil” vor desfășura, la concurență cu celelalte cupluri, acțiuni practice și/sau amuzante( de exemplu, salate de fructe, tarte decorate, aranjamente florale, concurs de cântece, minidramatizări etc.);

-serbările- dedicate unor evenimente cu semnificație afectivă pentru copii, reprezintă o modalitate eficientă prin intermediul căreia părinții pot să împărtășească cu copiii lor, emoțiile unei manifestări cu puternică încărcătură afectivă;

-afișierul grupei- oferă părinților informații despre orar, tema săptămânii, cântece, poezii învățate, anunțuri despre spectacole, concursuri etc.

-jurnalul/revista grupei- la realizarea cărora părinții înșiși pot avea contribuții (aranjarea fotografiilor, elaborarea unor descrieri, impresii legate de manifestări ale grupei etc.

IV. 2. PROBLEME DE SOCIALIZARE A COPIILOR CU C.E.S

O persoană matură ,indiferent de mediul din care provine , își asumă o foarte mare responsabilitate față de o viață de om, în momentul în care deveni părinte sau educator. Dacă unii sunt mai puțin conștienți de acest lucru, înseamnă că undeva, în trecutul lor, în copilăria lor au avut parte de aceeași inconștiență din partea adulților din jur. Acesta este un lanț al slăbiciunilor pe care mulți dintre noi ar putea să-l rupă, doar dacă ar vrea, doar dacă ar fi mai atenți la cei din jurul lor, la sufletele nevinovate, “condamnate” la un alt mers al dezvoltării personalității lor, în toată plenitudinea sa. Da, este vorba de copiii cu cerințe educative speciale. Suntem, oare, destul de convinși sau de în cunoștință de cauză că aceste “cerințe educaționale speciale” pot reieși nu numai dintr-o deficiență biologică ci, mai ales din experiențele neplăcute, anterioare, ale copilului, din problemele sociale ale familiilor acestora? Răspunsul nu poate veni decât din modul de implicare al membrilor societății și comunității, pentru integrarea acestor copii în societate. Acesta ar putea fi examenul nostru civic, al faptului că ne pasă de cei cărora le-am dat viață și că nu ajunge atât… pentru a-i da societății ca oameni integri. Uităm adesea că ne naștem cu drepturi egale și că doar șansele nu sunt egale! Fiecare copil trebuie înțeles ca un participant activ la învățare pentru că fiecare aduce cu sine,în procesul complex al învățării și dezvoltării, o experiență, un stil de învățare, un model social, o interacțiune specifică, un ritm personal, un model de abordare, un context cultural căruia îi aparține,o valoare.Incluziunea ar trebui reglementată prin lege și să se bucure de practici active și eficiente. Se întâmplă abuzuri și discriminări foarte des: un copil nu este primit într-o colectivitate din motivul unei probleme severe de handicap, sau pentru că are un comportament de necontrolat.

Un copil cu CES este marginalizat de restul copiilor și părinții acestora, chiar exclus prin acțiuni de stradă, așezat singur pe un scaunel retras sau marginalizat, exemplele pot continua. Concluzia ce se desprinde este că legea poate reglementa într-o anumită măsură problema incluziunii într-o societate, dar nu suficient.Cel mai important rol în acest caz este al educației care dezvoltă conștiința individulu pentru ca de mic să fie pregătit să accepte drepturile și valoarea individului cu diferite nevoi,indiferent de ce natură sunt acestea.

De ce să fim incluzivi și să realizăm educație incluzivă?

Pentru a răspunde la întrebare am realizat o simplă analiză SWOT care ne determină să abordăm integrarea copiilor cu nevoi speciale în oricare din unitățile preșcolare.

Puncte tari :

-se oferă sprijin educațional după nevoile copiilor, aceștia nu sunt excluși;

-se asigură dezvoltarea personală a fiecăruia;

– se lucrează în echipă: educatoare, părinte,psiholog sau consilier școlar ;

– stabilirea planului de intervenție personalizat pentru fiecare dintre copiii beneficiari;

– monitorizarea progreselor intervenției;

– eliminarea prejudecăților legate de apartenența la un anumit mediu și la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunități;

-reliefează importanța relațiilor, a interacțiunii sociale dintre copii, având efecte pozitive pentru toți copiii.

Puncte slabe:

– condițiile materiale insuficiente;

– din păcate mai există grădinițe și școli în care copiii cu deficiențe sunt excluși într-un fel sau altul continuitatea programelor de integrare și după grădiniță;

– implicare insuficientă a comunității locale în problematica integrării;

– elaborarea unui plan de intervenție necesită timp și pregătire temeinică;

– pregătirea insuficientă a cadrelor didactice în a lucra cu copii cu CES .

Oportunități :

– îi învățăm pe copii că noi suntem diferiți deși avem multe în comun, că trebuie să trăim împreună în armonie…unitate în diversitate!

-îmbunătățirea atitudinilor adulților și copiilor față de diversitatea culturală, umană și etnică dintr-o comunitate;

– copiii cu CES, ca viitori adulți, pot fi integrați în societate valorificând aptitudinile pe care le au;

Amenințări:

– problematica integrării este greșit înțeleasă de unii părinți (și nu numai);

– condiții sociale precare într-un număr, din ce în ce mai mare, de familii ale copiilor;

-sistem de salarizare care nu atrage personalul calificat din domeniu;

– rigiditatea celor implicați într-un program de intervenție, incapacitatea de a lucra în echipă.

Conștiința copiilor, de la cea mai fragedă vârstă trebuie formată și dezvoltată învățându-i pe copii că primirea copiilor “diferiți”alături de toți ceilalți trebuie făcută nu de dragul lor în primul rând și nu din milă pentru ei, ci pentru dreptul fiecărui individ de a participa la acțiuni comune pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru a contribui și el la dezvoltarea comunității în care trăiește.

Ideea că incluziune este mai mult decât un discurs demagogic, declarativ, ea poate fi pusă în practică prin tehnici concrete de predare și adaptare curriculară individualizată, prin formarea și dezvoltarea conștiinței tuturor copiilor pentru accepțiunea diversitară de orice tip.Grădinița are ca scop crearea unui program coerent și coordonat de incluziune a copiilor preșcolari cu diferite dizabilități, de alte etnii, proveniență socială, etc. și pregătirea celorlalți copii în vederea acceptării acestora alături de ei, fără diferențe de manifestare comportamentală sau verbală. De asemenea se impune și implementarea unor strategii coerente de dezvoltare a conștiinței și a comportamentelor copiilor în spiritul toleranței și nediscriminării, a acceptării de șanse egale pentru toți copiii.

Se urmăresc în acest scop următoarele obiective:

-Perceperea diferenței dintre copii ca resurse în sprijinul educației mai degrabă decầt ca probleme care trebuie să fie depășite;

-Înlăturarea obstacolelor din calea incluziunii, obstacole provocate de societate și nu de problemele medicale specific,

-Schimbarea atitudinii față de copilul deficient sau defavorizat social;

-Promovarea unei atitudini tolerante, deschise, de acceptare și înțelegere firească a raportului dintre copii cu nevoi speciale și copii considerați“normali”(restul grupului);

-Pregătirea copiilor preșcolari de a răspunde pozitiv la provocarea diversității pentru a face față varietății existente în mod normal în rândul copiilor

-Schimbarea atitudinii față de copilul diferit;

-Reducerea riscului de marginalizare și excluziune socială a copiilor preșcolari cu diferite dizabilități sau de diferite etnii;

-Recunoașterea și respectarea diferențelor culturale prin valorificarea pozitivă a relațiilor de egalitate între oameni;

-Dezvoltarea abilităților copiilor cu diferite deficiențe sau probleme de învățare pentru a face față exigențelor instructiv-educative în vederea integrării cu șanse egale alături de ceilalți copii ;-Promovarea relațiilor de susținere reciprocă între grădinițe și comunitate.

Modalități de rezolvare a unor probleme de discriminare

Educația incluzivă se desfășoară în cadrul unui proces interdisciplinar zilnic, cuprinzând forme de organizare multiple, desfășurate sub cele trei forme de organizare: jocuri, activități pe domenii experențiale, activități de dezvoltare personală și activități extracurriculare, cuprinzând toate domeniile de activitate .Copiii, își petrec majoritatea timpului lor liber și nu numai, jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-și exprima propriile capacități. Prin joc, copilul capătă informații despre lumea în care trăiește, intră în contact cu oamenii și cu obiectele din mediul înconjurător și învață să se orienteze în spațiu și timp. În timpul jocului, copilul vine în contact cu alți copii sau cu adultul, astfel că jocul are un caracter social.Jocurile sociale sunt esențiale pentru copiii cu deficiențe, întrucât le oferă șansa de a se juca cu alți copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă și comentează situațiile de joc (loto, domino, table, cuburi, cărți de joc etc.). În perioada de preșcolaritate , activitățile se desfășoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea.Din acest motiv, copiii cu deficiențe trebuie să fie înscriși la grădiniță, alături de copiii sănătoși. Copiii sunt curioși, dar practici, astfel că ei vor accepta ușor un copil cu deficiență fizică,care se deplasează în scaun cu rotile sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli și deschiși pentru a accepta ușor un coleg cu probleme de sănătate. Perioada de preșcolar este cea mai indicată pentru începerea socializării copiilor cu deficiențe. La această vârstă, socializarea se realizează ușor prin intermediul jucăriilor și al echipamentelor de joc. Totuși, trebuie să fim atenți la unele probleme deosebite. Unii copii cu deficiențe au avut experiența neplăcută a spitalizării și a separării de părinți.De aceea, pot apărea reacții intense, mai ales în primele zile de grădiniță.

Cu cât mai devreme vom conștientiza acest aspect, adică, cu cât mai de timpuriu, cu atât șansele pentru copiii aflați în situații de instituționalizare vor fi mai multe și mai mari, pentru că, încă, segregarea și marginalizarea nu sunt atât de prezente și infiltrate în viața lor. Influența “izolării” copiilor cu CES asupra dezvoltării personalității lor este negativă pentru că, știm foarte bine că dezvoltarea personalității copilului este într-o relație strânsă cu mediul, acesta determinând vectorul, direcția drumului dezvoltării acestuia.

Să nu uităm că și confortul psihologic oferit de mediu este determinant într-o evoluție sau alta a formării și dezvoltării personalității umane.

Nu putem face abstracție de faptul că avem și copii instituționalizați. Este o realitate. Important este să dorim să ne schimbăm atitudinea vizavi de aceștia, să înțelegem ce rol important avem, noi, cei care suntem privilegiați să creștem și să educăm copii fără asemenea probleme, chiar și față de acești copii. Rolul nostru este de a participa efectiv la schimbarea mentalității societății, oferind informații și practici ancorate în realitate. Trebuie să găsim diverse modalități de integrare socială activă a acestor copii, pentru a diminua factorii care duc la o instabilitate emoțională, la un limbaj dezvoltat insuficient, la un comportament dificil și să determinăm un echilibru emoțional, încredere în cei apropiați pentru a putea relaționa mai ușor, să participăm la formarea deprinderilor necesare vieții în colectivitate. Nu numai grădinița are obligația și menirea de a influența în bine bunul mers al dezvoltării acestor copii. Câți dintre noi își dau seama că acești copii au – pe lângă problemele similare cu ale unui copil obișnuit – și problemele specifice situației care a determinat instituționalizarea lor? Rezolvarea acestor probleme necesită o tratare individuală prin activități de corecție și de recuperare și prin includerea copilului în sistemul educațional obișnuit.

Toate acestea nu cer un efort atât de mare din partea noastră, dar, tratarea lor cu nepăsare sau indiferență, sau și mai rău, excluderea acestei realități din sfera preocupărilor noastre, poate duce la nedezvoltarea celorlalte procese psihice și a personalității acestor copii, în definitiv.Copiii cu CES demonstrează un nivel scăzut de adaptare școlară, lipsa deprinderilor de viață, lipsa de inițiative, instabilitatea atenției, autocontrolul nedezvoltat. Dacă nu din alte motive, atunci, măcar din spirit civic ar trebui să le dăm atenția cuvenită.

Mediul social este o șansă! Instituționalizarea nu este o sentință!

Neimplicarea noastră, a celor din jur este o sentință mai periculoasă – și cu o bătaie mai lungă în viitor – decât orice predispoziție biologică sau socială!

Să ne bucurăm, așadar, de ceea ce avem, dar să nu uităm de cei mai triști ca noi!

CAPITOLUL V

1.MODALITĂȚI CONCRETE DE SUSȚINERE A SOCIALIZĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ .

2.CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

V.1. MODALITĂȚI CONCRETE DE SUSȚINERE A SOCIALIZĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ

METODOLOGIA CERCETĂRII

FORMULAREA OBIECTIVELOR CERCETĂRII

Vârsta preșcolară este o perioadă în care primele influențe educative sunt cele familiale, urmând ca acestea să fie dublate de cele ale mediului grădiniței.

Scopul cercetării este stabilirea modului în care preșcolarul este pregătit pentru integrarea în mediul grădiniței și în același timp evidențierea gradului de socializare in contextul relațiilor cu colegii și cu adulții.

Obiectivele cercetării au fost formulate în acord cu datele literaturii de specialitate, a interesului personal legat de copii și de dezvoltarea socială a acestora.

Obiective general-teoretice

-Cercetarea modului în care socializarea copiilor preșcolari variază în timp sub influența activităților din grădiniță.

-Cunoașterea nivelului social al copiilor din lotul de cercetare;

-Identificarea aspectelor de integrare a copilului preșcolar în funcție de frecventarea gradiniței;

-Investigarea modului și a gradului în care activitățile din grădiniță, în funcție de specificul lor, contribuie la dezvoltarea socializării copiilor.

– Studiul relației dintre educația familială și socializarea preșcolarului;

-Organizarea unor activități care să presupună, pe de o parte participarea părinților, iar pe de altă parte, interacțiunea acestora cu proprii lor copii, în vederea eficientizării relației dintre aceștia;

Obiective practic-aplicative

-Elaborarea unui protocol de observație de care să ne servim pentru înregistrarea datelor de observație cu privire la diferitele aspecte ale socializării copiilor în grădiniță.

-Realizarea unei fișe de evaluare a socializării pe baza căreia se va evalua socializarea preșcolarilor asupra cărora se realizează investigația.

Ipotezele cercetării

În cercetarea noastră urmărim să supunem probei faptelor trei ipoteze care, desigur, decurg din obiectivele mai sus menționate. Prezentăm în cele ce urmează cele trei ipoteze însoțite de unele comentarii și precizări aduse în scopul clarificării sau accentuării unor aspecte pe care le considerăm mai importante.

Ipoteza nr.1

Presupunem că există o creștere sensibilă de la un an la altul a socializării copiilor sub influența activităților desfășurate la grădiniță.

Această ipoteză vizează relația dintre socializare și vârstă, mai precis la variația socializării în raport cu vârsta, în cazul preșcolarilor, sub influența activităților desfășurate de aceștia la grădiniță. Tocmai această ultimă precizare poate genera anumite probleme de ordin metodologic pentru că o evoluție a socializării se produce chiar și fără intervenția activităților din cadrul grădiniței. Și este normal ca așa să stea lucrurile atât timp cât copii preșcolari care nu sunt înscriși la grădiniță nu trăiesc izolați. Ei intră în contact cu adulții și cu alți copii, dezvoltându-și în acest fel socializarea. De aceea, în acest context, este important să stabilim contribuția pe care o are grădinița la dezvoltarea socializării, presupunând că specificul activităților desfășurate aici și modul în care acestea sunt proiectate contribuie într-o măsură mai mare la dezvoltarea socializării decât mediul social natural al copilului preșcolar care nu merge la grădiniță, mediu care, în majoritatea cazurilor este lipsit de o stimulare programată și organizată a socializării acestuia.

Ipoteza nr.2

Presupunem că există o relație semnificativă între educația parentală și socializarea preșcolarului. Educația parentală determină diferențieri la nivelul comportamentului social-afectiv al preșcolarilor. Cu alte cuvinte, maniera în care părintele se raportează la propriul copil în educația pe care i-o oferă acestuia, își pune amprenta asupra modului în care copilul se integrează în colectivul de vârstă ,interacționează cu aceștia, respectă regulile jocurilor la care participă, are inițiativă, spirit organizatoric, este activ în comunicarea cu colegii și educatoarea.Mai mult, își manifestă adecvat trăirile afective în funcție de situațiile la care ia parte. Un copil care se uită la emisiuni recreative și nu râde, sau se bucură de neplăcerea altuia, care se plictisește în cadrul activităților de modelaj, mozaic, al activităților gospodărești, considerându-le o povară și lipsite de interes, ridică anumite semne de întrebare din punct de vedere al comportamentului său social-afectiv.

Ipoteza nr.3

Considerăm că activitățile din grădiniță sunt deosebite între ele după gradul de contribuție la socializare. Activitățile desfășurate în cadrul grădiniței se împart în două mari categorii: (1) activități pentru educație intelectuală și (2) activități pentru educație morală și alese. Activitățile din prima categorie sunt orientate către o serie de obiective cognitive. Prin ele se urmărește ca preșcolarii:

-să achiziționeze cunoștințe;

-să își formeze operațiile mintale sau procedeele intelectuale cu ajutorul cărora să proceseze, să prelucreze, să interpreteze, să relaționeze informațiile acumulate;

-să își formeze capacitatea de cunoaștere, de observare, gândirea, atenția, memoria, imaginația.

Spre deosebire de cele din prima categorie, activitățile din cea de a doua sunt concepute pentru realizarea unor obiective de natură afectivă, morală și psihosocială. Astfel, prin acestea se dorește ca preșcolarii:

-să cunoască comandamentele moralei sociale pentru a adopta o conduită corespunzătoare;

-să își formeze convingerile, sentimentele morale și comportamentul în spiritul anumitor principii și norme morale;

-să își formeze convingerile afective: perceperea trăirilor emoționale, a sentimentelor altruiste ale altora față de ei și ale lor față de alții.

Dată fiind orientarea diferită a celor două tipuri de activități, am presupus că activitățile din cea de a doua categorie contribuie într-o mai mare măsură la dezvoltarea socializării.

LOTUL DE STUDIU

La cercetare au participat:

– preșcolari (N=25) cu vârsta cuprinsă între 3 ani -6 ani și 6 luni, de la grupa ,,Piticilor’’din cadrul Grădiniței cu program normal nr.1 Broscăuți ,Școala Gimnazială ,,Dimitrie Pompeiu’’ Broscăuți.Unii copii frecventează grădinița de cel puțin doi ani ,alții doar de un singur an ,iar unii au venit în acest an școlar pentru prima dată la gradiniță;(vezi tabel 1)

– părinții preșcolarilor evaluați, cu vârsta cuprinsă între 20-41 ani;

Au fost chestionați 25 de părinți (N=25);

– educatoarea preșcolarilor evaluați.

Tabelul 1. Structura lotului total de preșcolari înscriși la grădiniță pe care a fost realizată cercetarea, în funcție de sex și de grupa de vârstă

Descrierea metodelor de investigație

-observarea preșcolarilor în timpul activităților,

-chestionare adresate parinților,

-consilierea părinților,

-protocol de observație a formelor de manifestare a socializării,

-fișa de apreciere a socializării preșcolarilor.

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Etapele cercetării

1. Etapa constatativă s- a desfășurat în primele două săptămâni din anul școlar 2012- 2013, în perioada evaluarii inițiale 17.09.- 28 .09. 2012. Rezultatele obținute în această perioadă , mi-au furnizat date despre educația parentală pe care a primit-o fiecare copil înscris la grădiniță în anul școlar curent , vizând următorii indicatori:

-armonia familială;

-grija părintească;

-iubire necondiționată;

-permisivitate-restrictivitate;

-caldură-indiferentă;

-consensul parental în orientarea educatională.

2. Etapa experimentală s-a desfășurat în perioada octombrie 2012 -mai 2013. În urma centralizării datelor furnizate în perioada septembrie 2012, am desfășurat o serie de activități în vederea integrării copiilor la grup, la colectiv, la lumea înconjurătoare, la mediul social , și socializării lor atât cu grupul de vârstă cât și cu adulții, activități ce au vizat următoarele dimensiuni:

-autonomia și inițiativa în relațiile cu grupul de vârstă, în cadrul jocului și a altor activități (instructiv-educative și recreative);

-relaționarea cu educatoarea și cu alți adulți din mediul apropiat;

-manifestarea adecvată de către copil a conduitelor emoțional-expresive în funcție de specificul activităților în care este implicat (vizionare spectacole teatru/circ, jocuri-dramatizări, recitări, povestiri, interpretare de cântece);

-simțul ordinii în aranjarea lucrurilor personale.

3. Etapa finală s-a desfășurat în iunie 2013, perioadă în care s-au adunat toate datele obținute pe parcursul întregului an școlar ,s-au analizat rezultatele în urma activităților desfășurate de preșcolari și s-au completat fișele de apreciere a socializării pentru preșcolari.

1.ETAPA CONSTATATIVĂ

Primul pas în realizarea efectivă a cercetării constă în aplicarea de chestionare părinților ai căror copii fac parte din lotul de cercetare.

Chestionarele pentru integrarea socio-afectivă (vezi Anexa 1) au fost împărțite părinților într-un singur exemplar. Instructajul a fost precizat pe fiecare întrebare din chestionar, explicându-se totodată scopul completării acestuia și necesitatea scrierii numelui copilului. De asemenea, s-a asigurat confidențialitatea informațiilor obținute, părinții având dreptul și posibilitatea de a sigila plicurile în momentul predării lor. Chestionarele au fost împărțite de către educatoarea grupei.

Ca observația generală, părinții s-au dovedit a fi receptivi la acest tip de solicitare, promptitudinea și sinceritatea completării chestionarelor fiind un indicator al dorinței fie de a schimba în bine, fie de a păstra relația cu propriul copil.

Aplicarea instrumentelor de investigație a dobândit un caracter specific datorită nivelului de vârstă al participanților implicați în cercetare.

Aprecierea comportamentului social-afectiv s-a efectuat la preșcolari printr-o discuție cu fiecare dintre ei. Aplicarea propriu-zisă s-a desfășurat într-un loc familiar copilului –sala de grupă, fiind scoase din câmpul său vizual acele obiecte care i-ar fi putut distrage atenția.Am stat față în față cu acesta, mobilierul a fost adecvat vârstei copilului. Durata medie a intervievării fiecărui copil a fost de 5 de minute.

Caracterul specific al procedurii de aplicare se referă și la ceea ce se numește „perioada de încălzire” în care se stabilește un fel de alianță între adult și copil. Aceasta cu scopul de a destinde copilul, de a face cunoștiință cu educatoarea, de a-l familiariza cu prezența mea. De obicei, conversația despre jucăria preferată sau desenele animate vizionate, a permis căpătarea încrederii în educatoare și relaxarea copilului cu mare ușurință.

Fiecărui copil i se preciza că se vor juca, vor desena și vor povesti pe baza unor imagini prezentate. Tonul și conduita emoțional expresivă, precum și motivația pozitivă au contat enorm pentru securitatea copilului și stimularea acestuia de a participa la activitate. Durata testării a variat în funcție de particularitățile individuale ale copiilor, pentru unii fiind necesară o perioadă mai lungă de acomodare cu educatoarea și specificul activității. De asemenea, pe parcursul evaluării au fost înserate jocuri de mișcare a mâinilor, a degetelor, pentru ca preșcolarii să nu obosească sau să se plictisească.

Evaluarea s-a realizat exclusiv sub formă de joc, vârsta copiilor nepermițând o evaluare mecanică. Totuși educatoarea a avut clar stabilite scopurile testării, adaptându-și stilul în funcție de particularitățile subiectului.

Ca observație generală, se poate spune că cei din grădiniță au cooperat foarte bine cu mine au răspuns promt solicitărilor mele.

După cum s-a precizat, nu toți preșcolarii implicați în cercetare au mai frecventat grădinița Prin rezultatele obținute este valorificată influența benefică a mediului grădiniței,eu valorificând prin activitățile desfășurate cu copiii, potențialul cognitiv al acestora, dezvoltând capacități și formând deprinderi specifice vârstei preșcolare. S-a demonstrat chiar că frecventarea colectivității de copii influențează pozitiv socializarea, în sensul că aceasta este mai bună și mai armonioasă.

Activitatea nr.1

Tema activității: ,, SĂ NE CUNOAȘTEM’’

Forma activității: joc didactic

Scop: familiarizarea membrilor grupului cu activitatea de grup

Durata: 30 minute;

Perioada de desfășurare:septembrie 2012

Grup țintă : 25 de copii

Sarcinile educatoarei:

–Explicarea scopului grupului și a modalităților de desfășurare a întâlnirilor;

-Prezentarea regulilor de grup și negocierea cu membrii acestuia.

Obiectivele activității:

–să respecte regulile de grup;

–să participe la exercițiile realizate în grup.

Jocul nr.1

Denumirea activității:“Exercițiul numelui”

Scopul: – realizarea unei prime cunoașteri a celorlalți;

-eliminarea inhibițiilor datorate primului contact interrelațional;

–trăirea unor stări afective pozitive;

Tehnici utilizate: jocul;

Descrierea activității:

Varianta 1: copiii sunt așezați în picioare, în cerc. Fiecare membru al grupului, pe rând, va arunca un pitic de pluș și își va spune numele. Cel ce primește piticul,îl va arunca unei alte persoane și tot așa până când se află numele tuturor copiilor.

Varianta 2: copiii sunt așezați în picioare, în cerc. Fiecare, pe rând va arunca piticul unui membru al grupului și acesta trebuie să-și spună numele când primește jucăria.

Varianta 3: copiii sunt așezați în același mod ca la celelalte variante, la fel sunt și cerințele,doar că, de data aceasta își vor rosti numele însoțit de o afirmație prin care fiecare trebuie să spună celorlalți ce-i place cel mai mult:”Mă numesc … și mie îmi place cel mai mult să … “.Pentru a sparge barierele ce provoacă inhibiția copiilor, la acest exercițiu a participat și educatoarea.

Efectele obținute ca urmare a desfășurării activității

Acestă activitate a avut ca scop familiarizarea copiilor unii cu ceilalți, într-un cadru organizat și de asemenea detensionarea copiilor. În timpul desfășurării exercițiului am observat o atitudine ostilă prezenta la trei dintre copii față de educatoare manifestată în momentul în care au aruncat piticul de pluș către aceasta. Aceasta atitudine s-a manifestat print-un comportament non-verbal nepotrivit.

Jocul nr. 2

Denimire activității:“Exercițiul salutului”

Scopul: – facilitarea libertății de manifestare;

–reducerea anxietății, eliminarea inhibițiilor, descărcarea tensiunilor;

–trăirea unei stări afectiv- pozitive,

-realizarea unui contact verbal și nonverbal între copii.

Tehnica utilizată: jocul

Descrierea activității:

Partea I.copiii sunt așezati în cerc și fiecare trebuie să propună, fie verbal, fie nonverbal,modalitate de a-i saluta pe ceilalți. Copiii se salută apoi între ei, utilizând formula pe care au propus-o.

Partea II: fiecare formulă de salut propusă anterior, este luată spre experimentare, pe rând,copiii plimbându-se în sala de grupă, iar atunci când se întâlnesc se salută conform modalității propuse.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

Are loc detensionarea, copiii se simt bine, râd, le place să aibă contacte non-verbale (prin atingere corporală) însă, copiii care vin pentru prima dată la grădiniță sunt uneori evitați de ceilalți copii , care frecventează grădinița de un an sau doi.

Jocul nr.3

Denumirea activității “Îmi cunosc colegul de grupă”

Scopul:

– Facilitarea interacțiunii interpersonale;

-Exersarea capacității de exprimare, de relatare a unor fapte în prezența celorlalți, eliminarea tensiunilor;

-Obținerea unor informații mai detaliate despre ceilalți

-Realizarea unor atmosfere deschise, securizante, propice unei bune comunicări.

Tehnica utilizată: jocul și jocul de rol

Descrierea activității : Formând un semicerc, pe scaune, copiii sunt asezați perechi, față în față.Un membru al perechii adresează întrebări iar celalalt răspunde . Pentru o perioadă de 5 minute, reporterul află cat mai multe informații despre perechea lui adresându-i întrebări. Apoi se inversează rolurile pentru înca 5 minute, dupa care fiecare prezintă celorlalți informații aflate despre partenerul său. Ceilalți pot pune întrebări. Intervențiile acuzatoare nu se admit, fiind descurajate prin joc de rol.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

În urma desfășurării acestei activități, copiii au descoperit că au unele pasiuni comune, fiind totodată un bun prilej pentru sporirea încrederii în forțele proprii și optimizarea imaginii de sine. . In general atmosfera a fost una destinsă, având în vedere că fiecare a prezentat celorlalți ceva, majoritatea manifestând respect și acceptare față de cei care vorbeau. Acest lucru a pus bazele unei motivații pozitive pentru viitoarele activități de grup.La finalul întâlnirii le-am cerut participanților părerea despre exercițiile desfășurate împreună. Mi-au răspuns foarte nerăbdători ca “a fost frumos”, .

După desfășurarea activităților din această primă etapă de cercetare,vom raporta numărul preșcolarilor din lotul de studiu la cele trei dimensiuni cu ajutorul comportamentelor urmărite pentru fiecare nivel de vârstă în vederea verificării primei ipoteze(vezi tabelul 2)

Tabelul 2. Statistica analizei preliminare a datelor pentru verificarea primei ipoteze în urma studierii fișelor de apreciere a socializării copiilor, (vezi ANEXE 2, 2.1, 2.2 ),ținându-se cont de comportamentele urmărite la preșcolari.

2.ETAPA EXPERIMENTALĂ

ACTIVITATEA NR.2

Tema activității: ,,CUM ÎL AJUȚI PE GREIERAȘ?’’

Forma activității:dramatizare

Scopul activității :

-Formarea și dezvoltarea comportamentului socio – emoțional al preșcolarilor.

-Dezvoltarea sentimentelor de empatie față de o vietate în suferință.

Durata : 40 minute

Perioada:noiembrie 2012

Grup țintă :25 preșcolari

Obiectivele activității:

-să-și formeze o atitudine pozitivă față de sine și față de ceilalți;

-să perceapă, să-și exprime și să-și identifice propriile emoții;

-să-și dezvolte abilitățile de relaționare interpersonală;

-să înțeleagă și să răspundă emoțiilor celorlalți ;

-să participe cu interes la activitate și să-și manifeste dorința de a ajuta pe cei în suferință;

-să-și exprime sentimentele față de insecte utilizând tonul și mimica adecvată în redarea dialogului;

-să mimeze acțiunea sugerată de cuvintele date sau de onomatopee;

-să recite versurile clar coerent și expresiv.

Forma de organizare: activitatea întregii grupe, împletită cu cea pe grupuri mici și individuală. Strategii didactice: metode și procedee- conversația euristică, observația, explicația, exercițiul, problematizarea,dialogul, jocul liber, jocul dirijat ,dramatizarea;

elemente de joc: -simularea, mișcarea, aplauze, cuvântul stimulator, bătăi din palme.

Descrierea activității:

Propun copiilor un joc de vizualizare: închid ochii și-și imaginează o zi mohorâtă de toamnă pe fondul unor sunete specifice (șuiratul vântului, ropotul ploii, etc.)Fiecare își imaginează că este fie furnica, fie greierașul. Copiii se așează în perechi: greieraș –furnică . Pe rând, fiecare pereche reproduce dialogul dintre cele două insecte în cazul în care greierașul ar fi îndrăznit să-i ceară ajutorul furnicuței Furnicuțele oferă greierașului alimente din cămara lor doar dacă simt asta .Se prezintă o minisceneta dedicată celor două insecte.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

Prin aceasta activitate mi-am propus să verific socializarea progresivă a preșcolarilor sub influența activităților desfășurate de aceștia la grădiniță. Astfel, într-o primă fază, mi-am propus să compar rezultatele obținute în urma observării copiilor preșcolari ,repartizați pe niveluri de vârstă.

La vârsta preșcolară mare, se apreciază că educația dobândită la grădiniță crește în intensitate, până ce devine dominantă. Conversațiile dintre educatoarea grupei și copiii evaluați,au susținut și întărit în același timp rezultatele care confirmă a doua ipoteză a cercetării Pe de o parte, este vorba, într-adevăr, de conștientizarea de către părinți a importanței frecventării grădiniței pentru dezvoltarea psihică și socioafectivă a copilului; pe de altă parte, este vorba de încrederea totală a adulților în acest mediu, în activitatea educatoarei în special, din cauza suprasolicitării profesionale pe care o parcurg ei, ca adulți. Părinții nu mai au timpul suficient pe care să-l dedice propriului copil, acceptă și urmează sfaturile educatoarei, acționând adesea așa cum este orientat. Este vorba de părinții care au copiii în grădiniță de cel puțin doi ani.

ACTIVITATEA NR.3

Tema activității:,,CE VREI SĂ DEVII CÂND VEI FI MARE?’’

Forma activității: întâlnire de dimineață

Scopul activității: -familiarizarea cu reguli și responsabilități, comunicarea și cooperarea

în grup, respectul și grija față de ceilalți, precum și cultivarea spiritului critic .

-întărirea relațiilor dintre familie și grădiniță și crearea unei atmosfere pozitive în sala de grupă.

Durata : 25 minute

Perioada : ianuarie 2013

Grup țintă: 25 preșcolari

Obiectivele activității:

-să-și dezvolte abilitățide comunicare,participând la dialogul dintre educatoare și copii în cadrul întâlnirii de dimineață;

-să completeze calendarul naturii alegând jetoanele adecvate;

-să respecte regulile grupului;

-să participe cu plăcere la activitate.

Descrierea activității:

La întâlnirea de dimineață, după salut (Bună dimineața, mici meseriași!) și completarea panoului de prezență și a calendarului naturii, copiii sunt invitați să formeze cercul în care se realizează întâlnirea de grup. Este deschis un cufăr în care se află întrebarea zilei:,, Ce vrei să devii când vei fi mare?’’ Copiii răspund pe rând la această întrebare, dând exemple de meserii pe care le descriu în câteva propoziții și exprimându-și fiecare preferința pentru o anume meserie, pe care să o practice când va fi mare argumentând alegerea făcută.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

În urma desfășurării activității ,am concluzionat că majoritatea preșcolarilor își doresc să presteze aceleași meserii,pe care le au părinții lor,și doar puțini dintre ei doresc să devină altceva.Comportamentul social-afectiv depinde într-o foarte mare măsură de stabilirea unor relații juste între membrii familiei , unde fiecare părinte se raporteză la propriul copil în educația pe care i-o oferă, este influențat de educația primită la rândul lui ca adult, de nivelul educațional, valorile, atitudinile și concepția despre lume și viață ale acestuia. Părinții încep să

își pună întrebarea în legătură cu eficiența metodelor educative adoptate atunci când întâmpină probleme cu copiii.

Ar fi absurd ca iubirea părintească să fie negată. Fiecare părinte se străduiește să facă multe pentru copil, să îi arate dragostea pe care i-o poartă. Se întâmplă uneori ca unii părinți să manifeste o dragoste excesivă, sufocantă, scutindu-l pe copil de orice efort. Îi sunt satisfăcute toate capriciile, nu i se impun reguli, primește totul după cum vrea, fără să i se ceară nimic în schimb. Experiența arată că acolo unde copiii sunt scutiți de orice fel de responsabilități și eforturi, specifice nivelului lor de vârstă, aceștia devin egoiști, ajungând chiar să nu ofere ajutor propriilor părinți. În plus, nefiind deprinși cu respectarea anumitor reguli, nu s-ar putea integra în grupuri, având pretenția ca totul să se desfășoare după cum doresc ei. Întrucât realitatea este alta, dacă nu sunt dispuși să se schimbe, cu greu s-ar putea integra în grupurile sociale, întâmpinând dificultăți de adaptare. În acord cu tema prezentă, neintegrându-se în grupul de copii, adaptarea la mediul grădiniței ar fi îngreunată, copilul fiind obligat să depună eforturi suplimentare pentru a face față cerințelor din colectivitate.

Modelul relațional oferit de familie poate constitui un factor inhibitor pentru dezvoltarea comportamentului social-afectiv al copilului, atunci când acesta este unul autoritar.

Acceptarea ipotezelor constituie un argument în plus în vederea reflectării asupra impactului pe care educația parentală îl are asupra comportamentului social-afectiv al copilului. Startul unei dezvoltări armonioase, integrării sociale, este dat de părinți, dezvoltarea ulterioară a preșcolarului fiind influențată de bazele puse în familie. De aici și necesitatea ca fundamentele să fie puse cu dragoste și control, părintele străduindu-se să îndeplinească un scop important pentru viața copilului său: echilibrarea celor două dimensiuni implicate dragoste și control.

ACTIVITATEA NR.4

Tema activității:,,PENTRU , DRAGA MEA MĂMICĂ! ’’

Forma activității: activitate extracurriculară-serbare

Scopul activității: -dezvoltarea exprimării orale, înțelegerea și utilizare corectă a semnificațiilor structurilor verbale.

-dezvoltarea gustului pentru frumos și declanșarea emoțiilor artistice,

-cultivarea sentimentelor de respect și dragoste față de mamă.

Durata : 60 minute

Perioada : martie 2013

Grup țintă: 25 preșcolari

Obiectivele activității:

-să recite versurile închinate mamei, clar ,coerent;

-să intoneze cu dezinvoltura cântecele dedicate mamei;

-să-și dezvolte sentimentele de admirație și de prețuire pentru mame;

-să interpreteze rolurile liber , în cadrul serbării în derulare;

-să execute mișcările dansurilor în ritmul muzicii;

-să-și educe sentimentul de dragoste și recunoștință față de mamă;

-să ofere cadourile mamelor ,folosind un limbaj adecvat;

-să-și omagieze mamele cu ocazia zilei de 8 martie;

Descrierea activității:

Preșcolarii grupei,,Piticilor’’au prezentat în fața mamelor și a bunicilor un program artistic, ce conține poezii și cântece dedicate tuturor femeilor și mai cu seamă mamelor.Surpriza activității a fost sceneta ,,Capra cu trei iezi’’, pe care părinții au ascultat-o cu mult entuziasm. La sfârșitul serbării ,copiii au oferit mamelor flori și felicitări confecționate de ei în cadrul activităților din grădiniță.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

Serbările atât de îndrăgite de copii contribuie atât la socializarea lor, aceștia pregătindu-se împreună și depunând eforturi susținute pentru realizarea unui scop comun, reușita serbării, cât și la o mai bună comunicare.

Necesitatea socializării decurge nu numai din rațiuni sociale, ci și din rațiuni individuale. Ea reprezintă una din condițiile importante ale formării omului ca membru al societății. Bazele comportamentului social sunt puse în copilăria timpurie, calitatea adaptării și integrării sociale a viitorului adult depinzând de maniera în care sunt puse aceste baze de către părinți și nu numai.

În opinia unor cercetători, simțul sau instinctul social al copilului este înnăscut însă cercetările ulterioare contrazic această opinie unilaterală și tranșantă. Socializarea nu este un proces care se bazează numai pe influențe exterioare, ci există anumite resorturi interne care o mijlocesc și o solicită. Educația nu este impusă din afară, cu violență , ci mai degrabă se produce o adaptare socială deliberată. Așa se explică faptul că în anturajul adulților, copilul se simte bine, așteaptă și dorește prezența acestora, deci și a normelor impuse de adulți.

Aflându-se într-o dependență parentală evidentă, copilul are nevoie de un proces de educare și socializare care să se realizeze în mod deliberat și să fie orientat spre însușirea treptată a modelelor socio-culturale acreditate de grupul social din care face parte. În lipsa adultului, acest proces nu se realizează așa cum ar trebui, luând o direcție greșită.

Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați, din punct de vedere afectiv, se remarcă o dezvoltare a sentimentelor esențial sărăcită, precum și dificultăți în stabilirea contactelor sociale.

ACTIVITATEA NR.5

Tema activității:,,HRISTOS A ÎNVIAT !’’

Forma activității: activitate extracurriculară-vizită la biserică

Scopul activității:

-educarea copiilor în spiritul înțelegerii mesajului religios din vizita la locașul sfânt, a semnificației unor evenimente religioase și respectării unor practici și obiceiuri strămoșești.

Durata : 2 ore

Perioada : mai 2013

Grup țintă: 25 preșcolari

Obiectivele activității:

– înțelegerea unor noțiuni cu caracter religios;

– cunoașterea unor obiceiuri creștinești specifice sărbătorilor religioase;

– formarea virtuților creștine și cultivarea comportamentului moral-religios;

– formarea unui comportament civilizat față de cei din jur;

– educarea unei atitudini pozitive față de viață, de joc și învățare;

– înțelegerea unei valori ca: bine, bunătate, simpatie, solidaritate, adevăr și exprimarea lor în contextul vieții de zi cu zi în relațiile cu semenii;

– formarea deprinderii de a se închina, de a folosi unele obiecte religioase și de a săvârși fapte bune;

Descrierea activității:

Preșcolarii însoțiți de educatoare și de câteva mămici au mers la biserica ,,Sfinții Constantin și Elena ‘’din comună..Aici s-au închinat, au participat la slujbă, au învățat să se roage în fața icoanelor, apoi au primit sfânta împărtășanie.La sfârșitul slujbei preotul le-a prezentat copiilor unele obiecte religioase ,despre care le-a vorbit ,oferindu-le acestora iconițe și dulciuri.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

Primele noțiuni de religie se conturează odată cu practicile religioase la care participă copilul încă din primii ani de viață. A-l educa pe copil în spiritul credinței poporului român înseamnă de fapt a-l forma ca om cu ținută morală, etică, civică, socială, culturală. Preceptele morale ale societății în toate timpurile au urmat îndeaproape preceptele religioase regăsite în porunci și învățături.

Se presupune că vârsta copilăriei este una luminoasă, veselă, „de aur”. Copiii trăiesc intens fiecare moment și se bucură de acesta.Educatoarea are rolul fundamental în a-i învăța pe copii cum să se bucure de clipele copilăriei, care vor constitui amintiri bogate la vârsta adultă.

Modelul părinților este observat și imitat de copil, care recunoaște la părinții democratici atât autoritatea, cât și manifestările de afecțiune și tandrețe pe care le exprimă față de el. Echilibrul cerințelor educative își pun amprenta asupra dezvoltării socio-afective a preșcolarului, acesta făcând față solicitărilor mediului grădiniței, respectând regulile din cadrul activităților în care este implicat, știind să piardă, să aibă inițiativă. El are încredere în sine, participă activ la acțiunile educative, își manifestă trăirile afective în concordanță cu specificul situațiilor în care este implicat, este expresiv și empatic.

La finalul activităților desfășurate în această a doua etapă de cercetare, raportăm numărul preșcolarilor din lotul de studiu la cele trei dimensiuni cu ajutorul comportamentelor urmărite pentru fiecare nivel de vârstă în vederea verificării celei de-a doua ipoteze(vezi tabelul 3)

Tabelul 3. Statistica analizei preliminare a datelor pentru verificarea celei de-a doua ipoteze ținându-se cont de comportamentele urmărite la preșcolari.

C. ETAPA FINALĂ

În această etapă de cercetare am dorit să evidențiez măsura în care activitățile desfășurate în cadrul grădiniței influențează socializarea, ca și capacitate asociativă care îl determină pe copil să fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalți, să fie capabil de relații prietenoase și, în special, să dorească să întrețină legături cu semenii săi, implicându-se cu plăcere în această antrenare și căutare de contacte și relații sociale.

ACTIVITATEA NR.6

Tema activității:,,PLASA PRIETENIEI!’’

Forma activității: joc didactic

Scopul activității.

-Centrarea pe relațiile afective și dezvoltarea empatiei,

-Oferirea de clarificări legate de exprimarea stărilor emoționale și exemplificare, acolo unde este cazul

Durata : 50minute

Perioada : iunie 2013

Grup țintă: 25 preșcolari

Obiectivele activității:

-să se implice în activitatea de grup;

-să solicite clarificări, legate de exprimarea starilor emotionale unde este nevoie;

-să-și exprime opiniile vis-à-vis de activitate.

Jocul nr.1

Denumirea activității :,,EU SUNT……., TU CINE EȘTI ? ‘’

Scopul:

– Exprimarea diferitelor stări emoționale și asocierea lor cu propriul nume;

-Autoconștientizarea propriilor trăiri;

-Exersarea capacităților empatice.

Tehnici utilizate: jocul

Descrierea activității:

Copiii sunt așezati în cerc,în picioare. Fiecare, pe rând, își spune numele,dar rostirea lui este însoțită de o anumită stare, pe care copiii sunt rugați să încerce să o mimeze. Are loc și rostirea numelui realizată în același timp și asociată cu stări ca: veselie, tristețe, curaj, teamă, mândrie, sunt experimentate în același timp cu rostirea numelui.

Efectele obținute în urma desfășurării jocului:

Acesta activitate are rolul de a-l determina pe copil să-și observe propriile trăiri, să se concentreze asupra propriei persoane, condiție de bază pentru socializare. Copiii au putut să observe cum se simt în anumite situații pe care le trăiesc și le constientizează la modul “aici si acum”. În același timp, copiii au avut posibilitatea de a trăi împreună anumite stări și, de asemenea au putut conștientiza faptul ca este un lucru absolut normal și firesc să fii trist, vesel, mândru, umil. În anumite momente ale vieții, fiecare dintre noi putem trăi astfel de stări.Prin observarea timbrului vocii celorlalți în asociere cu anumite sentimente, copiii au avut posibilitatea să experimenteze transpunerea personală în starea celuilalt. În acest fel, copiii au participat la o activitate de educare a capacităților empatice. Identificarea stării celuilalt în funcție de sonoritatea și de timbrul vocii, facilitează exersarea comunicării de tip empatic, comunicare care permite manifestarea unui comportament cooperant, de înțelegere reciprocă..Copiii au participat cu încredere la acest joc, manifestând multă înțelegere și dorința de a mima cât mai multe stări folosindu-se de voce. La începutul jocului fiecare copil și-a rostit numele mimând în același timp starea pe care a simțit-o sau pe care a dorit-o în acel moment.

Jocul nr.2

Denumirea activității:,,Salutul’’

Scopul:

– Crearea unei stări de bună dispoziție energizantă,

-Facilitarea contactelor interpersonale verbale și non-verbale;

-Exersarea capacităților empatice.

Tehnici utilizate: jocul.

Descrierea activității:

Copiii se plimbă în spațiul sălii de grupa, iar atunci cand se întâlnesc experimentează diferite forme de salut. Astfel, ei se vor saluta ca niște oameni obosiți, încrezători,supărați, fericiți, etc. , fiind permise atât reacțiile verbale cât și cele non-verbale.

Efectele obținute în urma activității:

Efectele care s-au obtinut în urma aplicării acestui exercitiu, au fost aceleași cu celelalte obținute la exercițiul 1 și anume: conștientizarea propriilor trăiri, observarea reacțiilor externe ale celor aflați sub imperiul experimentării anumitor stări psihice (fericire, supărare, sentimente de încredere în sine, etc.) și ca urmare s-a realizat exersarea capacităților cognitiv-comunicaționale empatice.Rolurile pe care copiii le-au interpretat i-au dus la trăirea colectivă a unor stări afective pozitive care au deschis canale de comunicare între aceștia. Interacționând unii cu alții în acest mod, s-au pus bazele coeziunii de grup.

Jocul nr. 3

Denumirea activității:,,Plasa prieteniei’’

Scopul: Optimizarea deprinderilor de relaționare interpersonală

Materiale utilizate în cadrul acestui joc: – un ghem de sfoară.

Descrierea activități:

Copiii sunt așezați în așa fel încât să formeze un cerc, la această activitate participând și educatoarea. În momentul începerii jocului, ghemul de sfoară s-a aflat la educatoare. Aceasta a prins capătul sforii de degetul arătător de la mâna dreapta, iar ghemul în desfășurare a fost aruncat unuia dintre copii cu rugămintea ca acesta să se prezinte cu numele mic și să spună care crede el ca este cea mai importantă calitate a sa. După acestea, copilul respectiv își înfășoară sfoara în jurul degetului său arătător de la mâna dreapta, iar apoi aruncă ghemul unui alt copil care va proceda la fel ca el. În acest fel se “țese” pânza sau plasa prieteniei. Ghemul va trece de la un copil la altul, formând o rețea care-i va lega pe toți,iar în final, după ce fiecare s-a prezentat în mod personal și special, ghemul va ajunge din nou la educatoare .Sfoara se reașează pe ghem, făcând cale întoarsă. În această etapă, fiecare copil adresează celui care urmează un compliment privind calitatea pe care o admiră cel mai mult la el.

Efectele obținute în urma desfășurării activității:

În urma aplicării acestei activități , atmosfera a fost una destinsă, relaxantă, copiii având grijă ca ghemul să ajungă de la unul la altul în bune condiții. Toți copiii au participat la acest joc, fiind deschiși atunci când au experimentat stările psihice amintite. Starea de bună dispoziție s-a resimtit în special atunci cand copiii au avut contacte interpersonale non-verbale, referindu-mă aici la pozitia corpului, dar și la mimica și expresia feței.

Din cele de până acum putem trage concluzia că ipoteza conform căreia diferitele tipuri de activități desfășurate în cadrul grădiniței influențează evoluția socializării copiilor preșcolari se confirmă. Rezultatele obținute indică faptul că există diferențe semnificative în ceea ce privește formele de manifestare a socializării pentru fiecare dintre cele trei categorii de preșcolari,pe nivel de vârstă, astfel încât se poate afirma că activitățile special proiectate au condus pas cu pas la creșterea progresivă a socializării, la accentuarea dorinței de a intra în contact cu ceilalți.

Pentru a putea studia modul în care cele trei ipoteze contribuie la dezvoltarea socializării preșcolarilor din această grupă mixtă ,am apelat la două mijloace de înregistrare a efectelor experimentului, mijloace ce se pretează analizei cantitative: protocolul de observație a principalilor indicatori ai socializării și fișa de apreciere a socializării copilului preșcolar, completată de educatoare, în vederea obținerii unui grad mai mare de obiectivitate.

Comparând rezultatele obținute în urma efectuării observațiilor din cele trei etape ale cercetării ,în cazul celor trei subgrupe de copii ,am constat că există diferențe semnificative în ceea ce privește gradul lor de socializare pe toate dintre cele trei dimensiuni (adaptare socială capacitate socială, și integrare socio-afectivă) ,însă există o creștere progresivă a socializării preșcolarilor sub influența activităților din cadrul grădiniței.

Scopul aplicării și completării protocolului de observație ca și al fișei de apreciere a socializării ,atât la începutul ,cât și la sfârsitul anului școlar este de a surprinde gradul și formele de manifestare a socializării în diferite etape de vârstă ale preșcolarilor.Persoana care face evaluarea este educatoarea.

Tabelul 4. Statistica analizei preliminare a datelor pentru verificarea celei de-a treia ipoteze ținându-se cont de comportamentele urmărite la preșcolari.

V.2 .CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Prin prezenta lucrare mi-am propus să relatez că reușita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare dintre mai mulți factori, cei mai importanți fiind familia și grădinița .

Pentru elaborarea acestei teme am avut în vedere lucrări scrise atât de autori români cât și de autori străini care au aprofundat tematica complexă a socializării copilului, avansând ideea socializării progresive a acestuia sub influența mediului înconjurător, în speță sub influența familiei și a grădiniței.Prima parte a lucrării se axează pe reliefarea aspectelor teoretice ale temei și a interesului manifestat față de efectele interacțiunii părinți-copil , copil-copil și copil-educatoare asupra dezvoltării copilului, incluzând citarea lucrărilor și cercetărilor efectuate în această direcție. Partea a doua a prezentei lucrări este reprezentată de cercetarea practică prin care am încercat să surprind gradul și formele de manifestare a socializării, ca trăsătură de personalitate care se învață inițial în cadrul familiei, fiind apoi dezvoltată prin activitățile special proiectate de către învățământul preșcolar.În partea ce include cercetarea propriu-zisă am investigat efectele stimulatoare ale mediului grădiniței asupra comportamentului sociabil al preșcolarului.

În acest scop am utilizat mijloace și tehnici de investigare a efectelor activităților desfășurate în cadrul grupei de preșcolari,înscriși în anul școlar 2012-2013 la Grădinița Broscăuți, grupa ,,Piticilor,, la care am participat în calitate de educatoare. Acest demers investigativ are o natură preponderent cantitativă, mijloacele de investigare utilizate fiind: chestionar pentru parinți,un protocol de observație a formelor de manifestare a sociabilizării la începutul și la sfârșitul procesului de observare, fișa de apreciere a socializării pentru fiecare copil în parte . Menționez că toate acestea au fost aplicate atât la începutul cercetării cât și înainte de încheierea acesteia. Cercetarea s-a focalizat cu precădere pe dinamica schimbării la nivel de grup, în acest sens observând comportamentele manifestate la nivelul preșcolarilor( 3-4 ani, 4-5 ani și 5-6ani). Obiectivul acestei lucrări a constat în evidențierea modului în care socializarea copilului preșcolar variază în timp și este influențată de activitățile desfășurate în cadrul grădiniței, utilizând metode și tehnici selectate în concordanță cu particularitățile psihofiziologice de vârstă ale preșcolarului mic, mijlociu și mare.

Concluzionând asupra cercetării experimentale putem afirma că metodologia, care s-a bazat pe metode și tehnici de culegere și prelucrare a datelor complementare, a permis obținerea unor informații despre:

-contribuția pe care o are grădinița în dezvoltarea socializării datorită specificului activităților proiectate pentru această etapă de vârstă.

-contribuția pe care o are fiecare tip de activitate desfășurată în grădiniță la dezvoltarea unor aspecte ale personalității copilului, în principal asupra socializării acestuia.

Cercetarea prezentă se înscrie în rândul acelor căutări care își propun să obțină date privind rolul grădiniței în formarea copilului, urmărind efectele interacționale asupra dezvoltării acestuia în condiții dirijate și demonstrând efectele formative ale grădiniței.

În cadrul cercetărilor am confirmat faptul că grădinița, prin acțiunea exercitată asupra preșcolarului influențează dezvoltarea lui psihică. Din datele de cercetare se desprind o serie de considerații particulare referitoare la gradul și formele de manifestare a socializării pentru fiecare grupă de vârstă astfel încât am recurs la alcătuirea unui program de activități variat, flexibil, permanent adaptat la cerințele grupului de preșcolari. Ideea flexibilității și varietății activităților care se axează pe dezvoltarea sociabilității copiilor se desprinde și din particularitățile de ordin practic ale lucrului cu preșcolarii, fiind necesară programarea și organizarea cu atenție a activităților din grădiniță pentru a atrage implicarea preșcolarilor în desfășurarea lor. În același voi ține cont de antrenarea în procesul educativ a fiecărui copil, să-l implic în sarcină, să redirecționez conduite negative, dacă acestea există, spre conduite pozitive astfel încât să-i dezvolt trăsăturile de personalitate necesare în încadrarea sa ulterioară într-un sistem colectiv.

Considerăm că practicarea activităților alese, ghidate de obiective morale, afective și psihosociale este adecvată, soldându-se cu beneficii importante în sfera personală și relațională, cu efecte de dezvoltare și optimizare comportamentală a copiilor, în sensul creșterii socializării și a receptivității interpersonale. Activitățile alese oferă preșcolarului posibilitatea de a experimenta trăiri și sentimente alături de ceilalți, de a se descoperi pe sine și de a-i descoperi pe ceilalți, de a descoperi bucuria de a fi împreună cu alții, toate ca avantaje ale unei interrelaționări armonioase și pozitive.

Experimentele efectuate mi-au permis să observ formele de manifestare a socializării, ca trăsătură de personalitate ce se dezvoltă în cadrul grădiniței. Aici preșcolarul învață să devină sociabil și să participe împreună cu ceilalți la îndeplinirea unor sarcini, grupându-se la început sub conducerea educatoarei și apoi, treptat, acomodându-se și colaborând. Pe măsură ce realizează experiențe colective învață să respecte regulile, să stabilească relații pe bază de afinitate și să se dezvolte astfel social și emoțional.

Concluzia care se desprinde din cercetare este că educația preșcolară trebuie să asigure toate căile și mijloacele de a facilita integrarea copiilor în grupuri de covârstnici, să le dezvolte socializarea, creând condiții favorabile construirii unei rețele inter-copii.

Dat fiind faptul că s-a constat modul în care grădinița își pune amprenta asupra dezvoltării copilului în final prezint câteva aspecte privind educarea acestuia:

-elaborarea conținutului activităților privind educarea copilului preșcolar să țină cont de nivelul de maturizare al copilului astfel încât să existe un permanent echilibru între tipuri, recomandându-se a fi gândite și organizate în raport cu vârsta. Activitatea este o problemă nodală în dezvoltarea persoanei și numai cunoștințele dobândite prin activitate devin permanente și utilizabile în contexte și situații nou-create.

– educarea copilului preșcolar trebuie să se realizeze într-un mediu educațional adecvat, în vederea stimulării continue a învățării spontane a acestuia și formării lui ca o personalitate autonomă și conștientă de sine, prin organizarea și trăirea unor experiențe de învățare ținând seama de cerințele viitorului și de necesitatea producerii unor schimbări dorite în comportamentul copilului de astă zi.

OBSERVAȚII:

ANEXA 1

CHESTIONAR

NUMELE ȘI PRENUMELE COPILULUI………………………………………………………………

Copilul dvs.mănâncă singur la masă?……………………………………………………………………..

Își spală singur mâinile?…………………………………………………………………………………………

Își prepară singur o gustare?…………………………………………………………………………………..

Își spală mâinile la indicațiile adultului?………………………………………………………………….

Copilul dvs. se spală și se șterge singur?………………………………………………………………….

Se spală și se șterge la indicațiile adultului?…………………………………………………………….

Face baie singur?…………………………………………………………………………………………………..

Face baie sub supravegherea mamei?………………………………………………………………………

Își face singur toaleta mare?…………………………………………………………………………………..

Își face singur toaleta mică?……………………………………………………………………………………

Se îmbracă singur?………………………………………………………………………………………………..

Se îmbracă singur la indicație?……………………………………………………………………………….

Se îmbracă ajutat de mamă?…………………………………………………………………………………..

Se îmbracă din proprie inițiativă?……………………………………………………………………………

Copilul se îmbracă ajutat?……………………………………………………………………………………..

Copilul se dezbracă singur la indicația adulților?……………………………………………………..

Știe singur când trebuie să își schimbe lenjeria și o face?…………………………………………..

Decide singur ce haine să îmbrace?…………………………………………………………………………

Se duce la culcare singur, dar trebuie să i se spună „Noapte buna”?……………………………

Se duce la culcare numai la îndemn?………………………………………………………………………

Își face patul singur, dar la îndemn?………………………………………………………………………..

Se păstreaza curat?(se duce la wc singur)?………………………………………………………………

Știe care este meseria părinților săi și în ce constă?…………………………………………………..

Manifestă interes pentru problemele actuale și în ce domenii?……………………………………

Îndeplinește sarcinile primite?………………………………………………………………………………..

Crede în Moș Craciun?…………………………………………………………………………………………

Crede în minunile din povești?……………………………………………………………………………….

Are interes pentru colecționare și în ce domeniu?……………………………………………………..

E perseverent?………………………………………………………………………………………………………

Acceptă să se despartă de părinți pentru perioade scurte?………………………………………….

E pedepsit în familie pentru unele greșeli făcute?……………………………………………………..

Se opune la unele interdicții date de părinți? În ce fel?……………………………………………..

Preferă pe unul din părinti? Pe care? ………………………………………………………………………

În ce situație?……………………………………………………………………………………………………….

Cum se manifestă față de pedeapsă?……………………………………………………………………….

Ascultă mereu de părinți?……………………………………………………………………………………..

Cum se poartă cu bunicii și cu alți adulți din familie?………………………………………………

Cum se poartă cu frații?…………………………………………………………………………………………

Îi iubește pe unii și îi urăște pe alții? ……………………………………………………………………..

Câți frați are? ………………………………………………………………………………………………………

Ce vârste au?………………………………………………………………………………………………………..

E independent în acțiunile sale?………………………………………………………………………………

Participă la jocurile colective cu ceilalți copii?…………………………………………………………

Realizează activități în echipă?……………………………………………………………………………..

Preferă să se joace cu copiii mai mari sau mai mici?………………………………………………..

Are unul sau mai mulți prieteni?……………………………………………………………………………..

Ajută pe ceilalți copii sau așteaptă sa fie ajutat?……………………………………………………….

Îi domină pe ceilalți copii?…………………………………………………………………………………….

Îi place sa fie condus de ceilalți copii?…………………………………………………………………….

Stabilește spontan și ușor relații cu alți copii?…………………………………………………………..

Stabilește spontan și ușor relații cu copii necunoscuți?……………………………………………..

Dacă este solicitat acceptă ușor relații cu alți copii?…………………………………………………

Știe să păstreze un secret?………………………………………………………………………………………

Părăsește partenerii? Pe cine și când?………………………………………………………………………

Are încredere în el?……………………………………………………………………………………………….

Ce aptitudini are?………………………………………………………………………………………………….

Ce jocuri preferă?…………………………………………………………………………………………………

ANEXA 2

FIȘĂ DE APRECIERE A SOCIALIZĂRII COPILULUI PREȘCOLAR (3-4ani)

Numele și prenumele: ……………………………………………………………………………………….

Data nașterii…………………………………………………………………………………………………….

Vârsta la intrarea în grădiniță…………………………………………………………………………….

Greutate ………………………………………………………………………………………………………….

Înălțime…………………………………………………………………………………………………………….

Comportament obținut la final………………………..

NOTĂ

NOTAREA RĂSPUNSURILOR SE VA FACE CU ,,DA’’ SAU ,,NU’’

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,DA’’ ,COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ATINS (C A)

PENTRU JUMATATE DINTRE COMPETENȚE NOTATE CU ,,DA ,IAR CELELALTE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ÎN DEZVOLTARE (C D)

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,NU ’’,COPILUL VA FI NOTAT CU NECESITĂ SPRIJIN (N S )

PENTRU TOATE COMPETENȚELE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ABSENT ( C AB)

ANEXA 2.1

FIȘĂ DE APRECIERE A SOCIALIZĂRII COPILULUI PREȘCOLAR (4-5ani)

Numele și prenumele: ……………………………………………………………………………………….

Data nașterii…………………………………………………………………………………………………….

Vârsta la intrarea în grădiniță…………………………………………………………………………….

Greutate ………………………………………………………………………………………………………….

Înălțime…………………………………………………………………………………………………………….

Comportament obținut la final………………………..

NOTĂ:

NOTAREA RĂSPUNSURILOR SE VA FACE CU ,,DA’’ SAU ,,NU’’

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,DA’’ ,COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ATINS (C A)

PENTRU JUMATATE DINTRE COMPETENȚE NOTATE CU ,,DA ,IAR CELELALTE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ÎN DEZVOLTARE (C D)

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,NU ’’,COPILUL VA FI NOTAT CU NECESITĂ SPRIJIN (N S )

PENTRU TOATE COMPETENȚELE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ABSENT ( C AB)

ANEXA 2.2

FIȘĂ DE APRECIERE A SOCIALIZĂRII COPILULUI PREȘCOLAR(5-6ani)

Numele și prenumele: ……………………………………………………………………………………….

Data nașterii…………………………………………………………………………………………………….

Vârsta la intrarea în grădiniță…………………………………………………………………………….

Greutate ………………………………………………………………………………………………………….

Înălțime…………………………………………………………………………………………………………….

Comportament obținut la final………………………..

NOTĂ:

NOTAREA RĂSPUNSURILOR SE VA FACE CU ,,DA’’ SAU ,,NU’’

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,DA’’ ,COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ATINS (C A)

PENTRU JUMATATE DINTRE COMPETENȚE NOTATE CU ,,DA ,IAR CELELALTE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENT ÎN DEZVOLTARE (C D)

PENTRU MAJORITATEA COMPETENȚELOR NOTATE CU ,,NU ’’,COPILUL VA FI NOTAT CU NECESITĂ SPRIJIN (N S )

PENTRU TOATE COMPETENȚELE NOTATE CU ,,NU’’ , COPILUL VA FI NOTAT CU COMPORTAMENTABSENT(C.AB)

ANEXA 3

PROTOCOL DE OBSERVAȚII AL COPIILOR

BIBLIOGRAFIE

Maria Voinea ,,Sociologia familiei’ -Editura Universitații din București, 1993.

Andre Berge ,,Profesiunea de părinte ‘’ – Editura Didactică și Pedagogică București,1997.

Carmen Ciofu ,,Interacțiunea părinți – copii ‚’’ –Editura Medicală Amaltea București,1998

Dumitru Batâr ,,Socializarea copiilor’’ – București,2000.

Elisabeta Stănciulescu ,,Sociologia educației familiale’’ -Editura Polirom Iași,1997

Septimiu Chelcea ,,Comportamentul prosocial’’ -Editura Polirom Iași , 1996.

Elena Bonchis ,,Dezvoltarea umană – aspecte psiho- sociale’’Editura Imprimeriei de Vest , Oradea,2000.

Elena Bonchis ,,Familia și rolul ei în educarea copilului’’ -Editura Polirom,2011.

Gherguț Alois ,,Sinteze de psihopedagogie special ,,-ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradele didactice-Editura Polirom 2005.

Anghel Elena ,,Psihologia educației pe tot parcursul vieții,,-Editura Renaissance Bucuraști 2010.

Emil Verza ,, Psihopedagogia specială ’’ , – Editura Didactica și Pedagogică București, 1994.

Pavel Mureșan ,,Învațarea socială ‚’’ -Editura Albatros,1980.

R. Lanz apud Elena Bonchiș, -,, Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență,’’ – Editura Imprimeriei de Vest, Oradea

Rose Vincent, ,,Cunoașterea copilului,’’ – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Maurice Debesse, ,,Psihologia copilului de la naștere la adolescență’’ – , Editura Didactică și Pedagogică, București 1981

Pierre Janet apud Stela Teodorescu, -,, În lumea copilului, prieteni, colegi, cunoscuți, de la egal la egal.” Editura Didactica și Pedagogică, București, 1976

.G.H.Mead, 1934 apud Gordon Allport, -,, Structura și dezvoltarea personalității’’, -Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993,

Paul Osterrieth, ,,Copilul și familia’’Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

Ursula Șchiopu., Emil Verza ,, Psihologia vârstelor, Ciclurile vieții.’’-Editura didactică si pedagogică București , 1995.

G.W. .Allport, ,, Structura și dezvoltarea personalității ‘’(trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București,1991.

Septimiu Chelcea, ,,Dicționar de psihosociologie’’, Editura Institutului Național de

Informație, București,1998.

Ursula Șchiopu, ,, Dicționar de psihologie’’, Editura Babel, București,1997.

Catalin Zamfir, Lazar Vlăsceanu, ,, Dicționar de sociologie’’, Editura Babel, București,1993.

Maria Voinea , ,,Sociologia familiei, Editura Universitații din București, 1993

Liviu Plugaru,„Introducere în sociologia educației”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004

Stănciulescu, Elisabeta – „Sociologia educației familiale”, EdituraPolirom, Iași, 1997

Adrian Hatoș – ,,Sociologia educației . Editia a II-a revazută și adaugită”, Editura Polirom, Iași.

www.DIDACTIC.RO

www.EDUCATOAREA.RO

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Socializarea copilului prescolar [311434] (ID: 311434)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Socializarea copilului prescolar [311434]

Copyright Notice

Modelare 3D pe râul Siret în zona municipiului Roman [304739]

Introducere … … … … . 2 [615578]

19Nr. 3, 2015 REVISTA NAȚIONALĂ DE DREPT [602374]

Specializarea: Tehnologia construcților de mașini [308355]

English language teaching in secondary education [601326]

Digest Journal of Nanomateria ls and Biostructures Vol. 14, No. 3, July – September 2019, p. 509 – 515 [630422]

Copyright Notice

Similar Posts